Pe de altă parte, o bază în centura de asteroizi i-ar fi plasat într-o zonă unde efectele gravitaţionale ale stelei Nemesis şi ale lui Megas ar fi fost mult mai slabe şi unde posibilităţile de manevră ar fi fost, în consecinţă, mai puţin costisitoare în privinţa energiei. Asteroizii ar fi putut fi uşor minaţi şi, având în vedere lumina atât de slabă a stelei Nemesis, probabilitatea era mare ca pe aceste corpuri mici să existe puzderie de materii volatile.

  Ideal!

  Şi totuşi, populaţia de pe Rotor se exprimase cu claritate: într-o majoritate copleşitoare doreau stabilirea Coloniei pe orbita lui Erythro. Pitt se strădui din greu să sublinieze că aveau să fie scăldaţi într-o deprimantă lumină roşie, că aveau să se trezească încleştaţi în puterea lui Megas şi a lui Erythro şi că pentru resurse şi materii prime era probabil să fie nevoiţi să recurgă tot la asteroizi.

  Indignat, Pitt discută problema cu Tambor Brossen, fostul Guvernator, căruia îi urmase în funcţie. Brossen, cam obosit, se bucura totuşi pe faţă de noul său rol de om de stat mai în vârstă, cu mai multă autoritate, mult mai mult decât se bucurase, cândva, de mandatul de Guvernator. (Ba chiar fusese auzit spunând că-i lipsea pofta lui Pitt de a lua hotărâri.)

  Pe Brossen îl amuzase îngrijorarea şi preocuparea lui Pitt în problema localizării Coloniei; desigur, nu-şi manifestase amuzamentul făţiş, ci doar prin priviri, cu blândeţe. Spusese:

  — Ştii, Janus, nu e absolut necesar să te simţi permanent obligat să educi populaţia de pe Rotor să fie întotdeauna de acord cu tine, în toate problemele, fără excepţie. Fă-le pe plac din când în când, vor fi cu atât mai dornici să-ţi facă şi ei ţie pe plac, data viitoare. Dacă vor să se stabilească pe orbita lui Erythro, lasă-i s-o facă.

  — Dar e ilogic, Tambor. Nu înţelegi?

  — Sigur că înţeleg. Dar ştiu că Rotor a orbitat, de când se ştie, în jurul unei planete mari. De aceea, celor de pe Rotor asta li separe firesc şi vor să se găsească, din nou, în această situaţie.

  — Dar erau pe orbita Pământului. Erythro nu e Pământul; nu seamănă deloc cu Pământul.

  — Dar este o planetă cam de aceleaşi dimensiuni cu ale Pământului. Are uscat şi ocean. Are o atmosferă care conţine oxigen. Am putea călători mii de ani-lumină până să mai întâlnim o planetă care să semene atât de mult cu Pământul. Aşa că, încă o dată îţi spun. Fă-le pe plac.

  Pitt urmase sfatul lui Brossen, deşi ceva în el cârtea şi mormăia dezaprobator la fiecare pas. Noul Rotor orbita şi el tot în jurul lui Erythro şi lucrurile stăteau la fel şi cu celelalte două Colonii în curs de construire. Desigur, proiectele Coloniilor din centura de asteroizi se aflau pe planşete, în lucru, dar oamenilor părea să le lipsească dorinţa de a le transforma în realitate.

  Din toate câte se întâmplaseră de la descoperirea stelei Nemesis, această stabilire pe orbita lui Erythro era, după părerea lui Pitt, cea mai gravă greşeală pe care o făcuseră. N-ar fi trebuit să se întâmple. Şi totuşi, totuşi, ar fi putut oare la vremea respectivă să-i convingă pe rotorieni că el avea dreptate? Ar fi trebuit oare să se fi străduit mai mult? Şi oare nu cumva, dacă s-ar fi străduit mai mult, asta n-ar fi dus decât la noi alegeri şi la înlocuirea lui?

  Marea problemă era nostalgia. Oamenii aveau tendinţa de a privi înapoi şi nu întotdeauna Pitt reuşea să-i facă să întoarcă, totuşi, capetele şi să privească înainte. De pildă, Brossen…

  Murise în urmă cu şapte ani, iar Pitt îi fusese alături în ultimele clipe. Numai Pitt auzise, din întâmplare, ultimele cuvinte ale bătrânului. Brossen îl chemase pe Pitt mai aproape, cu un gest slab, şi Pitt se aplecase deasupra lui. Brossen întinsese spre el o mână tremurătoare, cu pielea uscată, ca pergamentul. Strângându-l uşor pe Pitt, cu ultimele puteri, şoptise: „Ce strălucitor era Soarele Pământului…” şi-şi dăduse duhul.

  Aşadar, pentru că rotorienii nu puteau uita ce strălucitor fusese cândva Soarele şi cât de verde era odinioară Pământul, se revoltau exasperaţi împotriva logicii lui Pitt şi pretindeau ca Rotor să orbiteze în jurul unei planete care nu era deloc verde şi care, la rândul ei, se învârtea în jurul unui soare deloc strălucitor.

  Din punct de vedere al ritmului în care ar fi putut să progreseze, aceasta însemna o pierdere de zece ani. Ar fi putut fi cu zece ani mai avansaţi dacă s-ar fi stabilit, de la bun început, în centura de asteroizi. Pitt era convins de acest lucru. Şi asta era suficient ca să-i otrăvească sentimentele pentru Erythro, numai că existau şi alte probleme legate de planetă, care înrăutăţeau lucrurile mai mult – cu mult mai mult.

  12. MÂNIE.

  După ce Crile Fisher oferise Pământului primul indiciu legat de misterul destinaţiei satelitului Rotor, nu trecu mult şi i-l oferi şi pe cel de-al doilea.

  Trecuseră deja doi ani de când revenise pe Pământ şi Rotor nu mai era atât de prezent în mintea sa. Eugenia Insigna era o amintire care-l nedumerea profund (ce simţise el, oare, pentru această femeie?), dar Marlene rămăsese un punct dureros. Descoperi, cu timpul, că n-o mai poate despărţi în mintea sa de Roseanne. Fiica, în vârstă de un an, pe care şi-o mai aducea încă aminte, şi sora, în vârstă de şaptesprezece ani pe care, de asemenea, şi-o amintea, fuzionaseră într-o singură personalitate.

  Viaţa nu-i era grea. Avea o pensie respectabilă. Ba chiar i se găsise şi o slujbă, un post administrativ lipsit de complicaţii, care necesita, doar din când în când, luarea unor decizii şi siguranţa că deciziile respective nu vor avea consecinţe notabile. Îl iertaseră, credea el, măcar în parte, pentru că îşi amintise acea frază a Eugeniei: „Dacă ai şti unde ne ducem…”

  Totuşi, avea senzaţia că era ţinut sub supraveghere în continuare şi asta începuse să-i displacă din ce în ce mai mult.

  Garând Wyler apărea când şi când, veşnic prietenos, veşnic descosându-l, veşnic readucând în discuţie, într-un fel sau altul, satelitul Rotor. Acum tocmai venise şi bineînţeles că subiectul Rotor ieşi la iveală, aşa cum Fisher se şi aştepta să se întâmple. Se strâmbă agasat şi spuse:

  — Au trecut aproape doi ani. Ce tot vreţi de la mine, oameni buni?

  Wyler clătină din cap.

  — N-aş putea să-ţi răspund cu precizie, Crile. Nu avem, deocamdată, decât acea frază a soţiei tale. Evident, nu e suficient. În toţi anii pe care i-ai petrecut cu ea, trebuie să-ţi mai fi spus şi altceva. Gândeşte-te la conversaţiile pe care le-aţi avut, la toate discuţiile purtate între voi. Chiar nu e nimic acolo?

  — Ea cincea oară când întrebi asta, Garând. Am fost interogat. Am fost hipnotizat. Am fost sondat până în cele mai mărunte colţuri ale minţii. Am fost stors de orice picătură de informaţie şi nu mi-a mai rămas nimic. Lăsaţi-mă în pace şi găsiţi-vă altă preocupare. Sau trimiteţi-mă din nou în misiune. Sunt o sută de Colonii în spaţiu, cu prieteni care-şi fac confesiuni şi duşmani care se spionează. Cine ştie ce-ar putea şti vreunul dintre ei şi, poate, nici nu-şi dă seama că ştie.

  — Să-ţi spun drept, bătrâne, zise Wyler, am avansat în direcţia asta şi ne-am concentrat, de asemenea, şi asupra proiectului Sonda Îndepărtată. Este logic şi evident că Rotor trebuie să fi descoperit ceva despre care noi, restul, habar n-avem. Nici noi şi nici vreo altă Colonie nu ne-am putut permite vreodată să expediem o Sondă Îndepărtată. Numai Rotor avea capacitatea pentru un astfel de proiect. Şi credem că, orice ar fi acel ceva descoperit de Rotor, trebuie să existe în datele culese de Sonda Îndepărtată.

  — Perfect. Atunci cercetaţi mai amănunţit datele respective. Trebuie să fie destul material pentru o muncă de ani de zile. Iar pe mine lăsaţi-mă în pace. Toţi.

  — De fapt, răspunse Wyler, chiar este destul material pentru ani de zile de studiu. În conformitate cu Acordul Deschis Asupra Ştiinţei, Rotor a furnizat o mulţime de informaţii. Mai ales, avem toate imaginile spaţiale luate de Sondă, pe toate lungimile de undă. Camerele de luat vederi de pe Sondă au putut vedea aproape orice parte a cerului, iar noi am studiat în amănunţime imaginile şi n-am găsit nimic de interes major.

  — Nimic?

  — Până acum, nimic, dar, aşa cum spuneai, putem continua să studiem materialele respective timp de ani întregi. Bineînţeles că la ora aceasta avem un număr oarecare de elemente de care astronomii sunt încântaţi. Asta îi menţine deopotrivă fericiţi şi ocupaţi, dar, din păcate, printre elementele cu pricina nu există nici măcar unul singur, măcar o fărâmă de indiciu, care să ne ajute să ne dăm seama unde a plecat Rotor. Cel puţin până acum. De exemplu, am înţeles că nu avem absolut nici un indiciu concret care să ne îndreptăţească să credem că ar exista vreo planetă pe orbita vreuneia dintre cele două stele ale sistemului Alpha Centauri. Şi nici în vecinătatea noastră nu pare a exista vreo neaşteptată stea asemănătoare Soarelui. Eu personal nici nu mă aştept să descoperim mare lucru în această privinţă. Ce ar fi putut vedea Sonda Îndepărtată care să nu fie vizibil şi din Sistemul Solar? Doar n-a fost decât la o distanţă de câteva luni-lumină. Asta n-ar putea fi o diferenţă prea mare. Cu toate acestea, unii dintre noi sunt de părere că Rotor trebuie că a văzut ceva şi asta destul de repede. Ceea ce ne aduce înapoi la tine.

  — De ce la mine?

  — Pentru că fosta ta soţie era conducătoarea proiectului Sonda Îndepărtată.

  — Nu chiar. A devenit Astronom Şef abia după ce fuseseră deja strânse datele.

  — Deci a fost conducătoarea proiectului după şi, în mod sigur, a jucat un rol important şi pe parcurs. Nu ţi-a spus niciodată nimic despre ceea ce au descoperit cu ajutorul Sondei Îndepărtate?

  — Nici măcar un singur cuvânt. Stai puţin. Ai spus că de pe Sonda Îndepărtată camerele de luat vederi au putut fotografia aproape orice parte a cerului?

  — Da.

  — Cât de mult înseamnă „aproape orice parte”?

  — Nu sunt la curent cu cifrele exacte, secrete, de altfel, dar cred că se poate vorbi de cel puţin 90%.

  — Sau chiar mai mult?

  — Poate mai mult.

  — Mă întreb…

  — Ce te întrebi?

  — Pe Rotor exista un tip, unul Pitt, care conducea treburile.

  — Ştim asta.

  — Dar eu cred că ştiu cum îi lucra lui mintea şi cum ar fi procedat într-o astfel de situaţie. V-ar fi oferit datele culese de Sonda Îndepărtată câte puţin, cu linguriţa, doar atât cât să nu se poată spune că nu respectă Acordul Deschis Asupra Ştiinţei. Ar fi făcut în aşa fel încât, la momentul când Rotor ar fi plecat, să existe o mică parte a datelor, 10% sau chiar mai puţin, care să nu fi avut timp să vă parvină. Şi, bineînţeles, aceste 10 procente ar fi cele esenţiale.

  — Adică partea care să ne dezvăluie unde a plecat Rotor.

  — Poate că da.

  — Numai că nu suntem în posesia ei.

  — Bineînţeles că sunteţi.

  — Cum adică?

  — Cu puţin timp în urmă, tocmai te întrebai de ce ar trebui să descoperiţi ceva deosebit în imaginile culese de Sonda Îndepărtată, ceva care să nu existe în arhiva Sistemului Solar. Păi atunci de ce vă pierdeţi vremea cu ce v-au dat ei? Prospectaţi acea porţiune a cerului pe care nu v-au dat-o şi studiaţi-o pe propriile voastre hărţi. Întrebaţi-vă dacă există ceva acolo care să arate diferit pe vreo hartă făcută pe baza imaginilor culese de Sonda Îndepărtată şi de ce ar fi aşa. Eu asta aş face. Vocea îi crescu brusc în intensitate, până la strigăt. Du-te! Spune-le să cerceteze acea parte a cerului pe care n-o au!

  — Ce anapoda, medită Wyler.

  — Ba nu e deloc anapoda. Este foarte limpede. N-ai decât să găseşti pe cineva din tot Biroul ăla mare care să mai facă şi altceva cu creierul său decât să şadă confortabil pe el toată ziua şi ai să vezi atunci progrese.

  Wyler răspunse încă gânditor:

  — Vom mai vedea.

  Îi întinse mâna lui Fisher şi acesta se strâmbă din nou agasat şi refuză să i-o strângă.

  Trecură luni de zile până când Wyler îşi făcu o nouă apariţie şi nici de data aceasta nu fu bine primit de Fisher. Acesta din urmă fusese toată ziua într-o dispoziţie liniştită, aproape leneşă, era ziua lui liberă şi reuşise chiar să citească puţin.

  Fisher nu făcea parte dintre aceia care considerau cărţile nişte rămăşiţe penibile ale secolului douăzeci şi care erau de părere că numai vizionarea era civilizată. Era ceva aproape magic, credea el, în simpla acţiune de a ţine o carte în mână, de a-i răsfoi paginile, în posibilitatea de a te pierde în gânduri provocate de lectură chiar în timpul acesteia, sau chiar în posibilitatea de a aţipi, pur şi simplu, cu cartea în mână, fără a te trezi când filmul a ajuns deja cu o sută de pagini mai departe sau când ecranul pâlpâie fiindcă filmul s-a terminat. Mai degrabă, era de părere Fisher, a citi o carte era mult mai civilizat decât a o viziona.

  Cu atât mai agasat fu să fie trezit din acea molcomă letargie de care se lăsase cuprins.

  — Ce mai e, Garând? spuse el, deloc amabil.

  Dar Wyler nu-şi părăsi zâmbetul său politicos. Spuse doar, printre dinţi:

  — Am găsit ceea ce căutam, exact aşa cum ai prevăzut tu.

  — Aţi găsit ce? întrebă Fisher, neaducându-şi aminte de ultima lor discuţie. Apoi, realizând brusc despre ce era vorba, spuse repede:

  — Nu-mi spune nimic din ce n-ar trebui să ştiu. Nu vreau să mai am de-a face cu Biroul.

  — Prea târziu, Crile. Vor să stea de vorbă cu tine. Tanayama însuşi vrea să te vadă.

  — Când?

  — Cât de repede putem ajunge.

  — În cazul ăsta, pune-mă la curent, vreau să ştiu ce se petrece. N-am chef să mă prezint la discuţie în necunoştinţă de cauză.

  — Asta şi intenţionam să fac. Am studiat, aşadar, fiecare porţiune a cerului asupra căreia n-am primit un raport de la Sonda Îndepărtată. Se pare că cei care au întreprins cercetarea, au făcut-o întrebându-se permanent, aşa cum ai sugerat, ce anume putea vedea o cameră de luat vederi de pe Sonda Îndepărtată, iar o cameră din Sistemul Solar nu. Răspunsul evident era o anumită deplasare a stelelor apropiate, iar odată ce şi-au fixat în minte acest răspuns, astronomii au descoperit ceva uimitor, ceva ce nimeni n-ar fi putut să prevadă.

  — Ei bine?

  — Au descoperit o stea nu foarte luminoasă, cu o paralaxă de peste o secundă dintr-un arc.

  — Eu nu sunt astronom. E ceva deosebit aici?

  — Înseamnă că steaua se află la numai jumătate din distanţa dintre noi şi Alpha Centauri.

  — Ai spus nu foarte luminoasă.

  — Este în spatele unui mic nor de praf, aşa mi s-a spus. Ascultă, chiar dacă tu nu eşti astronom, soţia ta de pe Rotor era. Poate chiar ea a descoperit steaua. Nu ţi-a spus niciodată nimic despre aşa ceva?

  — Nici un cuvânt, clătină Fisher din cap. Sigur…

  — Da?

  — În ultimele câteva luni avea un aer parcă emoţionat, parcă nerăbdător. Poate că trăirea ei era prea intensă ca să poată fi în întregime ascunsă.

  — Şi n-ai întrebat-o de ce?

  — Am presupus că era din cauza plecării iminente a lui Rotor. Era nerăbdătoare să plece şi asta mă înfuria la culme.

  — Din cauza copilului?

  Fisher aprobă din cap.

  — Dar nerăbdarea şi emoţia ar fi putut fi cauzate şi de descoperirea noii stele. Totul se potriveşte. Mi se pare natural să fi pornit spre această nouă stea. Dacă a fost chiar soţia ta cea care a descoperit-o, însemna că plecau spre steaua ei. Şi asta ar putea, de asemenea, explica starea ei de spirit. Nu ţi se pare logic?

  — Poate. Nu pot să neg.

  — Bine, atunci. În legătură cu asta vrea să te vadă şi Tanayama. Şi e furios. Se pare că nu pe tine, dar e furios.

  Mai târziu, în aceeaşi zi, fiindcă nu încăpea posibilitate de întârzieri sau amânări într-o astfel de situaţie, Crile Fisher se găsea în Biroul Terestru de Investigaţii, sau, pe numele sub care era mult mai bine cunoscut celor ce lucrau în cadrul lui, Biroul.

  Kattimoro Tanayama, care se afla la conducerea Biroului de treizeci de ani, începuse să îmbătrânească. Hologramele care-l reprezentau în adunări publice (şi nu erau prea multe) fuseseră înregistrate cu ani în urmă, când mai avea încă tot părul negru, când trupul îi era încă drept şi zvelt şi expresia viguroasă.

  Acum încărunţise, iar trupul său (niciodată prea înalt) era uşor încovoiat şi avea un aer de fragilitate. S-ar putea, gândea Fisher, să se apropie de vârsta la care începi să te gândeşti la pensie, dacă ne putem închipui că un astfel de om ar vrea şi altceva decât să moară cu frâiele puterii în mână. Fisher mai observă însă şi că, între pleoapele înguste, ochii lui Tanayama erau la fel de pătrunzători şi atenţi ca întotdeauna.

  Lui Fisher nu-i era uşor să-l înţeleagă. Deşi era aproape o limbă universală pe Pământ, engleza avea, totuşi, particularităţi zonale, iar Tanayama nu folosea engleza nord-americană cu care era Fisher obişnuit.

  — Ei bine, Fisher, ne-ai dezamăgit cu misiunea ta pe Rotor, începu Tanayama cu răceală.

  Fisher nu văzu nici un motiv să dezbată problema mai în amănunt şi ştia că în nici un caz n-ar fi avut rost să încerce să dezbată ceva cu Tanayama.

  — Da, domnule Director, spuse el în consecinţă, cu un glas neutru.

  — Cu toate acestea, credem că încă ai mai putea avea informaţii pentru noi.

  Fisher oftă neauzit şi apoi zise:

  — Am fost interogat iar şi iar.

  — Aşa mi s-a şi spus şi, de altfel ştiu şi eu. Totuşi, se pare că nu ţi-au fost puse toate întrebările necesare, iar eu eu – am o întrebare la care vreau un răspuns.

  — Da, domnule Director?

  — Pe tot parcursul şederii tale pe Rotor, ai sesizat vreo clipă ceva care să ne îndreptăţească să credem că Rotor, conducerea sa, urăşte Pământul?

  Sprâncenele lui Fisher tresăriră într-o arcuire de surpriză.

  — Ură? Mi-a fost clar că locuitorii de pe Rotor, ca şi cei din alte Colonii, cred, privesc Pământul cu dispreţ, considerându-l primitiv, brutal şi violent. Dar să-l urască? Sincer să fiu, cred că nici măcar nu ne consideră demni de ura lor.

  — Eu vorbesc de conducere, nu de mase.

  — Şi eu la fel, domnule Director. Nu există nici un fel de ură.

  — Dar nu există nici un alt motiv care să-i justifice.

  — Ce anume să justifice, domnule Director? Dacă, fireşte, îmi este permis să întreb.

  Tanayama ridică brusc privirea sa severă asupra lui Fisher (forţa personalităţii sale rareori permitea interlocutorului să sesizeze cât de scund era de fapt).

  — Ştii că această nouă stea se deplasează în direcţia noastră? Precis, drept, în direcţia noastră?

  Fisher, uimit, privi rapid spre Wyler, numai că acesta era aşezat în umbră, în afara conului de lumină aruncat de soare prin fereastră, şi nu părea a se uita într-o direcţie precisă.

  Tanayama, care stătea în picioare, spuse:

  — Ei bine, ia loc, Fisher, dacă asta te ajută să gândeşti. Voi sta şi eu. Se aşeză pe marginea biroului său, cu picioarele sale scurte atârnând în aer.

  — Ştiai de mişcarea stelei?

  — Nu, domnule Director, nu ştiam nici măcar de existenţa stelei până când mi-a spus agentul Wyler.

  — N-ai ştiut? Dar problema trebuie să fi fost cunoscută pe Rotor.

  — Dacă aşa era, mie nu mi-a spus nimeni, nimic.

  — Soţia ta era fericită şi nerăbdătoare în perioada dinaintea plecării lui Rotor. Aşa i-ai spus agentului Wyler. Din ce motiv era astfel?

  — Agentul Wyler crede că s-ar putea să fi fost din cauză că steaua era chiar descoperirea ei.

  — Şi poate cunoştea mişcarea stelei şi era mulţumită la gândul că ar putea fi o catastrofă pentru noi.

  — Nu văd de ce probabilitatea unei catastrofe ar fi făcut-o fericită, domnule Director. Trebuie să vă spun că eu nu ştiu deloc dacă ea cunoştea direcţia de deplasare a stelei, sau chiar existenţa acestei stele. Nu ştiu nici măcar dacă cineva pe Rotor avea cunoştinţă că această stea există.

  Tanayama îl privi gânditor, frecându-şi uşurel o parte a bărbiei, de parcă asta l-ar fi ajutat să cântărească mai bine situaţia. Apoi spuse:

  — Oamenii pe Rotor sunt cu toţii euro, nu?

  Ochii lui Fisher se dilatară de uimire. Nu mai auzise de mult acest termen derogatoriu şi niciodată din gura unui funcţionar guvernamental, îşi aminti şi de felul în care Wyler, la scurtă vreme după întoarcerea sa de pe Rotor, spusese despre Rotor că ar fi fost Albă-ca-Zăpada. Atunci nu dăduse atenţie vorbelor, luându-le drept o mostră de sarcasm glumeţ.

  Răspunse cu resentiment:

  — Nu ştiu, domnule Director, nu i-am studiat pe toţi. Şi nici nu le cunosc tuturor ascendenţa.

  — Haida-de, Fisher. Nici nu e nevoie să-i studiezi. E suficient să-i judeci după cum arată. Cât timp ai stat pe Rotor, ai întâlnit vreodată vreun chip care să fi fost afro sau mongo sau hindo? Ai întâlnit vreo persoană de culoare?

  Fisher explodă:

  — Domnule Director, dar gândiţi la nivelul secolului douăzeci! (Şi dacă ar fi ştiut vreun fel şi mai dur de a o spune, ar fi făcut-o.) Eu nu-mi pierd vremea gândindu-mă la aceste lucruri şi nimeni pe Pământ n-ar trebui s-o facă. Sunt surprins că gândiţi în astfel de termeni şi nu cred că prestigiul dumneavoastră ar avea de câştigat dacă s-ar şti c-o faceţi.

  — Nu te complace în poveşti pentru copii, agent Fisher, spuse Directorul, dojenindu-l cu pendularea unui deget încovoiat. Eu vorbesc despre nişte realităţi. Ştiu că pe Pământ ignorăm cu toţii orice variaţii de acest fel care ne diferenţiază, sau cel puţin ne prefacem că le ignorăm.

  — Ne prefacem? strigă Fisher indignat.

  — Ne prefacem, repetă Tanayama, glacial. Când oamenii de pe Pământ pleacă în Colonii, sunt sortaţi în funcţie de aceste variaţii. De ce ar face Coloniile aşa ceva dacă ar ignora, cu adevărat, aceste variaţii? În orice Colonie, toţi locuitorii sunt la fel, sau, dacă există vreun amestec, cei minoritari se simt permanent nelalocul lor, sau sunt determinaţi să se simtă astfel şi să se mute într-o altă Colonie unde să nu fie minoritari. Nu-i aşa?

  Fisher descoperi că nu putea nega. Aşa era şi până acum i se păruse firesc, nici măcar nu se gândise la asta. Spuse:

  — Aşa e firea omului. Cine se aseamănă se adună. Aşa s-au născut… comunităţile.

  — Firea omului, bineînţeles. Cine se aseamănă, se adună, pentru că cine nu se aseamănă se urăşte.

  — Dar pe Rotor există şi m… mongo, se poticni Fisher de cuvântul desuet şi realiză, în acelaşi timp, că s-ar putea să-l jignească de moarte pe Director, un om uşor şi periculos de jignit.

  Tanayama nici nu clipi.

  — Ştiu asta foarte bine, dar planeta a fost, în ultimul timp, dominată de euro şi ei, pur şi simplu, nu pot uita asta.

  — Poate că nici ceilalţi nu pot uita acest lucru şi au, astfel, şi ei motiv de ură.

  — Dar Rotor este cel care şi-a luat zborul spre stele pentru a scăpa de Sistemul Solar.

  — Asta pentru că s-a întâmplat ca ei să fie primii care au descoperit hiperasistenţa.

  — Şi au plecat spre o stea apropiată, despre care numai ei ştiau, una care se îndreaptă neabătut spre Sistemul nostru Solar şi care s-ar putea să treacă destul de aproape pentru a-l distruge.

  — Dar noi nu ştim cu siguranţă dacă ei ştiu asta, nici măcar nu ştim dacă sunt conştienţi de existenţa stelei.

  — Bineînţeles că ştiu, se răsti Tanayama aproape lătrând. Şi au plecat fără ca măcar să ne avertizeze.

  — Cu tot respectul, domnule Director, ceea ce spuneţi este ilogic. Dacă ei intenţionează să se stabilească pe o stea care, în drumul său spre noi, va distruge Sistemul Solar, trebuie să-şi fi dat seama că şi sistemul respectivei stele va fi distrus.

  — Da, dar ei pot scăpa cu uşurinţă, chiar dacă îşi construiesc mai multe Colonii. Noi avem de evacuat o lume de opt miliarde de suflete, o sarcină mult mai greu de îndeplinit.

  — De cât timp dispunem?

  Tanayama ridică din umeri.

  — Câteva mii de ani, din câte mi s-a spus.

  — E un timp foarte lung. Ne putem închipui că, poate, nici nu le-a trecut încă prin minte că ar fi necesar să ne prevină. Pe măsură ce steaua se apropie, şansele ca ea să fie descoperită, fără vreun avertisment, cresc din ce în ce mai mult.

  — Şi până atunci vom avea mai puţin timp la dispoziţie pentru evacuare. Ei au descoperit steaua din întâmplare. Noi n-am fi descoperit-o încă multă vreme, dacă n-ar fi fost fraza aceea indiscretă a soţiei tale şi dacă n-ar fi fost sugestia ta, o sugestie foarte bună de altfel, să cercetăm mai atent acea parte a cerului care fusese omisă. Rotor miza pe faptul că descoperirea noastră avea să aibă loc cât mai târziu cu putinţă.

  — Dar, domnule Director, de ce să fi vrut ei aşa ceva? Numai şi numai dintr-o ură ilogică, lipsită de motiv?

  — Nu este deloc lipsită de motiv. Ceea ce doresc ei este ca Sistemul Solar, cu marea sa încărcătură de rase non-euro, să fie distrus. Astfel încât omenirea să aibă parte de un nou început, bazat pe o populaţie omogenă, alcătuită exclusiv din rasa euro. Ei? Ce zici de asta?

  Fisher clătină neajutorat din cap.

  — Imposibil. De neconceput.

  — Din ce alt motiv ar mai fi putut să omită să ne avertizeze?

  — Nu credeţi că ar putea fi din cauză că nu cunosc nici ei mişcarea stelei?

  — Imposibil, răspunse Tanayama cu ironie. De neconceput. Nu există nici un alt motiv posibil pentru ceea ce au făcut, în afară de dorinţa lor de a ne vedea distruşi. Dar vom descoperi şi noi secretul călătoriei hiperspaţiale şi ne vom duce spre această stea nouă, să-i căutăm. Şi vom face în aşa fel încât să fim chit.

  13. DOMUL.

  Eugenia Insigna întâmpină afirmaţia fiicei sale cu neîncredere şi cu un hohot de râs cu jumătate de gură. Cum poţi să te descurci într-o situaţie în care ai de ales între a te îndoi de sănătatea mintală a tinerei tale fiice şi a te îndoi de propria ta capacitate auditivă?

  — Ce-ai spus, Marlene? Cum adică voi pleca pe Erythro?

  — L-am rugat pe domnul Guvernator Pitt şi mi-a promis că va aranja el.

  Insigna rămase fără nici o expresie pe chip.

  — Dar ce ce?

  Cu glasul trădând oarecare iritare, Marlene răspunse:

  — Pentru că spui că vrei să faci măsurători astronomice delicate şi că nu poţi obţine exactitatea dorită făcându-le aici, pe Rotor. Ei bine, acum le poţi face de pe Erythro. Dar văd că nu ţi-am răspuns la adevărata întrebare pe care ai vrut să mi-o pui.

  — Ai dreptate. Ce am vrut, de fapt, să întreb este de ce ar fi zis Guvernatorul că va aranja el? Eu am mai cerut să mi se aprobe plecarea pe Erythro, în repetate rânduri până acum, şi întotdeauna m-a refuzat. Nu doreşte să plece nimeni pe Erythro, cu excepţia câtorva specialişti.

  — Pur şi simplu i-am pus problema într-un fel diferit, mamă.

  — Marlene ezită o clipă.

  — I-am spus că ştiu cât de nerăbdător este să scape de tine şi că aceasta este şansa lui.

  Insigna rămase cu răsuflarea tăiată, apoi trase aer în piept cu atâta bruscheţe încât se înecă şi izbucni într-o tuse nervoasă. Cu lacrimi de efort în ochi, spuse într-un târziu:

  — Cum ai putut să spui aşa ceva?

  — Pentru că este adevărat, mamă. N-aş fi spus-o dacă nu era. L-am auzit vorbindu-ţi şi te-am auzit şi pe tine vorbind cu el şi este atât de clar încât sunt sigură că şi tu îţi dai seama. Îl agasezi şi îşi doreşte foarte tare să încetezi să-l mai sâcâi cu… cu orice îl sâcâi tu de obicei. Ştii bine asta.

  Insigna strânse din buze şi spuse:

  — Ştii, draga mea, de acum înainte mă văd nevoită să te rog să-mi împărtăşeşti şi mie aceste secrete, iar eu voi face la fel. Pentru că mă simt realmente pusă într-o situaţie foarte neplăcută de fiecare dată când descopăr că te gândeşti singură la atât de multe lucruri.

  — Ştiu, mamă.

  — Marlene plecă privirea.

  — Îmi pare rău.

  — Dar tot nu înţeleg. Nu aveai nevoie să-i explici lui că îl agasez. Doar ştie şi el singur atâta lucru. Atunci de ce nu m-a trimis pe Erythro în atâtea alte rânduri când am mai cerut asta?

  — Pentru că urăşte absolut orice este legat de Erythro şi numai ocazia de a scăpa de tine nu era suficientă să-l determine să-şi învingă repulsia faţă de această lume. Numai că de data asta nu pleci numai tu. Plecăm amândouă.

  Insigna se aplecă uşor înainte, sprijinindu-şi ambele mâini pe masa dintre ele.

  — Nu, Molly… Marlene. Erythro nu este un loc pentru tine. Şi n-am să rămân acolo pentru totdeauna. Voi face măsurătorile pe care le am de făcut şi voi veni înapoi, iar tu vei sta aici şi mă vei aştepta.

  — Mă tem că nu, mamă. Pentru mine a devenit clar, din discuţia pe care am avut-o, că nu este dispus să te lase să pleci decât pentru că astfel poate scăpa şi de mine. De asta a acceptat să te trimită pe Erythro când i-am spus că vom merge amândouă şi n-a fost de acord când l-am rugat să te lase doar pe tine să pleci. Înţelegi?

  Insigna se încruntă.

  — Nu, nu înţeleg. Chiar deloc. Ce legătură ai tu cu toate astea?

  — Când am stat de vorbă şi i-am explicat că ştiu că-şi doreşte să scape de noi, de amândouă, i-au îngheţat muşchii feţei, ca să-şi poată alunga orice expresie de pe chip. Îşi dăduse seama că pot înţelege expresiile şi alte lucruri de felul ăsta şi n-a vrut să ghicesc ce simţea, bănuiesc. Dar şi ăsta e un mod de a te trăda, înţelegi, şi mie îmi spune foarte multe. De altfel, oricât te-ai strădui, nu poţi reprima chiar totul. Lumina pâlpâie în ochi şi bănuiesc că mulţi nici măcar nu-şi dau seama de asta.

  — Şi aşa ai ştiut că vrea să scape şi de tine.

  — Mai rău decât atât. E îngrozit de mine.

  — De ce-ar fi îngrozit de tine?

  — Presupun că urăşte gândul că eu aş putea şti lucruri pe care el nu vrea să le cunoască nimeni.

  — Adăugă cu un oftat mohorât: Pe mulţi îi supără această capacitate a mea.

  Insigna aprobă printr-o înclinare a capului:

  — Înţeleg de ce. Privirea ta îi face pe oameni să se simtă despuiaţi, psihic despuiaţi, vreau să spun, ca şi cum un vânt aprig şi îngheţat le-ar sufla prin creier, răvăşindu-l. Îşi concentră privirea asupra fetei.

  — Uneori şi eu mă simt aşa. Şi privind înapoi, cred că m-ai tulburat încă de când erai doar un ţânc. Deseori îmi spuneam că eşti, pur şi simplu, neobişnuit de inteli…

  — Cred că sunt, spuse Marlene repede în tăcerea de după ce mamă-sa se întrerupsese.

  — Da, şi ăsta e un motiv, dar era în mod evident mai mult decât atât, deşi eu nu-mi dădeam seama prea clar despre ce anume era vorba. Spune-mi, te deranjează că vorbim despre asta?

  — Nu mă deranjează să vorbesc cu tine despre asta, mamă, răspunse Marlene, dar în glasul ei era o undă de precauţie.

  — Ei bine, când erai mică şi ai descoperit că ai acest dar, pe care alţi copii nu-l aveau, pe care nici măcar adulţii nu-l aveau, de ce n-ai venit să-mi spui?

  — Păi, o dată chiar am încercat, numai că n-ai avut răbdare să m-asculţi. Adică n-ai spus nimic, dar mi-am dat seama că aveai alte treburi şi nu-ţi ardea de prostiile unui copil.

  Ochii Eugeniei Insigna se dilatară de uimire.

  — Am spus eu că erau prostii?

  — N-ai spus, dar felul cum te uitai la mine şi felul cum îţi ţineai mâinile mi-au spus-o.

  — Ar fi trebuit să insişti să-mi spui.

  — Nu eram decât un copil. Iar tu erai supărată mai tot timpul din cauza domnului Guvernator Pitt şi din cauza tatei.

  — Lasă asta. Acum, mai este ceva ce vrei să-mi spui?

  — Numai un singur lucru. Când domnul Guvernator Pitt mi-a spus că putem să ne ducem, ceva din felul cum a spus-o m-a făcut să cred că a omis să-mi spună ceva, că există ceva ce păstrează secret.

  — Şi ce este acest ceva, Marlene?

  — Păi asta e problema, mamă. Eu nu pot citi gândurile, aşa că nu ştiu. Nu pot decât să deduc intenţii pe seama unor manifestări exterioare, şi uneori totul este destul de neclar. Totuşi…

  — Da?

  — Am impresia că orice ar fi acest ceva, despre care nu mi-a spus nimic, nu este ceva plăcut, ar putea chiar să fie ceva rău.

  Pregătirile pentru plecarea pe Erythro îi luară Eugeniei Insigna un timp destul de lung, aşa cum era de aşteptat. Pe Rotor existau probleme care nu puteau fi lăsate în suspensie şi treburi care nu puteau fi lăsate la jumătate. Erau aranjamente de făcut în departamentul de astronomie, erau instrucţiuni de lăsat, trebuia numit adjunctul ei în funcţia de Astronom Şef interimar şi mai trebuia să se consulte în unele privinţe şi cu Pitt, care era ciudat de necomunicativ în ceea ce privea problemele plecării ei pe Erythro.

  În timpul ultimei lor întrevederi înaintea plecării, Insigna îşi luă inima-n dinţi şi-i spuse:

  — Ştii, mâine plec pe Erythro.

  — Poftim? Pitt ridică privirea din raportul final, pe care ea i-l înmânase şi la care el se holbase într-un asemenea mod încât părea că, de fapt, nu-l citea. (Oare se molipsise de unele dintre şmecheriile Marlenei şi nu ştia? N-ar fi fost în avantajul ei să-şi închipuie că putea pătrunde dincolo de suprafaţă, când, de fapt, nu acesta era adevărul.)

  Repetă cu răbdare:

  — Ştii, mâine plec pe Erythro.

  — Mâine e? Mă rog, oricum o să te întorci, în cele din urmă, aşa că nu ne luăm rămas bun pentru totdeauna. Ai grijă de tine. Încearcă să priveşti această plecare ca pe-o vacanţă.

  — Intenţionez să studiez mişcarea prin spaţiu a stelei Nemesis.

  — A, da? Mă rog, şi făcu un gest cu ambele mâini de parcă ar fi dat la o parte ceva lipsit de importanţă. Cum doreşti. O schimbare de decor este însă ca o vacanţă, chiar dacă vei continua să lucrezi.

  — Aş vrea să-ţi mulţumesc că ai făcut posibilă această plecare, Janus.

  — Fiica ta m-a rugat. Ştiai că ea m-a rugat?

  — Da, ştiam. Mi-a spus chiar în aceeaşi zi. I-am spus că n-avea nici un drept să te deranjeze cu aşa ceva. Ai fost foarte îngăduitor cu ea.

  Pitt mormăi:

  — Este o fată foarte neobişnuită. Nu m-a deranjat deloc să-i fac pe plac. Oricum, e vorba doar de o şedere temporară. Termină-ţi calculele şi întoarce-te.

  Ea gândi: „E a doua oară că pomeneşte de întoarcerea mea. Oare Marlene, dacă ar fi aici, ce-ar deduce din asta? Ceva rău, cum spune ea? Dar ce?”

  Apoi replică, păstrându-şi vocea liniară:

  — Ne vom întoarce.

  — Şi sper că veţi aduce vestea că Nemesis se va dovedi inofensivă peste cinci mii de ani.

  — Asta nu pot decide decât calculele, răspunse ea posomorâtă şi plecă.

  „Era ciudat”, se gândea Eugenia Insigna. Se afla la peste doi ani-lumină de locul din spaţiu unde se născuse şi, totuşi, nu fusese decât de două ori în viaţă pe o navă stelară, iar atunci pentru călătoriile cele mai scurte cu putinţă: de pe Rotor pe Pământ şi înapoi pe Rotor.

  Îşi păstrase lipsa de entuziasm faţă de călătoriile prin spaţiu. Marlene era cea care se afla la originea acestei călătorii. Ea fusese cea care, în mod independent, se dusese la Pitt şi-l convinsese să cedeze straniei ei forme de şantaj. Ea era, într-adevăr, emoţionată şi nerăbdătoare, din cauza neobişnuitei ei obsesii de a merge pe Erythro. Insigna nu putea înţelege această obsesie şi o considera încă o dovadă a complexităţii unice a psihicului şi emoţiilor Marlenei. Cu toate acestea, de câte ori Insigna se crispa la gândul că trebuie să părăsească micul, dar sigurul şi confortabilul Rotor, pentru a face cunoştinţă cu imensa pustietate a lui Erythro, stranie şi ameninţătoare, aflată la şase sute cincizeci de mii de kilometri depărtare (aproape de două ori mai departe decât se aflase Rotor de Pământ cândva), emoţia şi nerăbdarea Marlenei erau cele care o înviorau.

  Nava care avea să le ducă pe Erythro nu era nici frumoasă, nici elegantă. Era funcţională. Făcea parte dintr-o mică flotă de rachete care îndeplineau rolul de nave-cargo, smulgându-se din încleştarea gravitaţională a lui Erythro sau coborând asupra planetei, fără să se dea bătută, croindu-şi drum prin neprevăzutul atmosferei sălbatice, cu vânturile şi perdelele ei de nori. Insigna nu se aştepta ca această călătorie să fie plăcută. Pe aproape tot parcursul ei vor fi în imponderabilitate şi două zile de imponderabilitate erau, desigur, foarte obositoare.

  Vocea Marlenei îi întrerupse reveria:

  — Haide, mamă, ne aşteaptă. Bagajul a fost deja verificat şi preluat.

  Insigna păşi înainte. Ultimul ei gând pe când trecu prin hubloul pneumatic fu – previzibil – „Oare de ce ne-a lăsat Janus Pitt cu atâta uşurinţă să plecăm?”

  Siever Genarr conducea o lume tot atât de mare ca Pământul. Sau, mai precis, conducea în mod direct o regiune cu suprafaţa de aproape trei kilometri pătraţi, acoperită de un Dom, regiune care, încet-încet, creştea. Restul lumii respective, aproape cinci sute de milioane de kilometri pătraţi de uscat şi ocean, nu era ocupată de fiinţe umane. Nu era ocupată de nici un fel de alte creaturi vii care să fi depăşit proporţii microscopice. Aşa că, dacă putem considera că o lume este condusă de formele de viaţă multicelulare care o ocupă, cele câteva sute de oameni care locuiau şi munceau în regiunea Domului erau conducătorii, iar Siever Genarr era conducătorul lor.

  Genarr nu era un om înalt şi nici voinic, dar trăsăturile puternice ale chipului său îi dădeau un aer impresionant. În tinereţe, asta îl făcuse să pară mai matur decât vârsta sa reală, dar acum, că se apropia de cincizeci de ani, impresia se estompase. Avea nasul prelung şi ochii înfundaţi în orbite. Părul începuse să-i încărunţească. Cu toate acestea, vocea îi rămăsese muzicală şi sonoră, de bariton. (Odinioară, se gândise chiar să urmeze o carieră artistică, dar aspectul său fizic l-ar fi condamnat la episodice roluri de compoziţie, iar talentul său de administrator sfârşise prin a ieşi la lumină foarte evident.)

  Acest talent – deşi nu numai el – fusese cauza care-l menţinuse la conducerea Domului de pe Erythro vreme de ani de zile. Genarr îl văzuse crescând, de la o structură nesigură de trei încăperi, la staţia de cercetare şi exploatare minieră costisitoare care devenise acum.

  Domul avea dezavantaje. Puţini oameni rămâneau acolo timp îndelungat. Locuitorii se schimbau des, de vreme ce toţi cei ce veneau acolo se considerau mai mult sau mai puţin în exil şi-şi doreau, cu diverse grade de ardoare, să se întoarcă pe Rotor. Şi majoritatea găseau că lumina roz-întunecat a stelei Nemesis era fie ameninţătoare, fie sumbră şi deprimantă, deşi lumina în interiorul Domului era la fel de strălucitoare şi primitoare ca pe Rotor.

  Dar Domul avea şi avantaje. Genarr se simţea bine la o oarecare distanţă de talmeş-balmeşul politicii de pe Rotor, care părea să devină din ce în ce mai lipsită de sens şi mai obscură, cu fiecare an ce trecea. Şi, mai important, se simţea bine la distanţă de Janus Pitt, cu ale cărui vederi nu era în general – şi în mod inutil – de acord.

  De la bun început, Pitt se dăduse peste cap ca să se opună cât mai categoric înfiinţării vreunei Colonii pe Erythro, se opusese chiar şi ideii ca Rotor să orbiteze în jurul lui Erythro. Cel puţin în această privinţă însă, Pitt fusese cu desăvârşire învins de opinia publică. Cu toate acestea, avusese grijă ca Domul să sufere în general de lipsă de fonduri, iar creşterea sa să fie mult frânată. Dacă Genarr n-ar fi reuşit să facă din Domul de pe Erythro sursa de apă a lui Rotor, de apă mult mai ieftină decât cea care putea fi obţinută pe asteroizi, Pitt poate că ar fi strivit această Colonie.

  Totuşi, în general, principiul lui Pitt de a ignora existenţa Domului atât cât se putea, însemna că Guvernatorul încerca doar rareori să se amestece în procedurile administrative ale lui Genarr, ceea ce, bineînţeles, îi convenea de minune acestuia.

  Fu, aşadar, o surpriză pentru el că Pitt se deranjase să-l informeze personal de sosirea a două persoane pe Erythro, în loc să lase informaţia să iasă la iveală pe baza birocraţiei de rutină. Mai mult, Pitt discutase problema în amănunt, chiar dacă o făcuse în maniera sa obişnuită, laconică şi arbitrară, care nu dădea loc de replică sau comentarii, iar în plus, conversaţia fusese izolată, confidenţială.

  Fu o şi mai mare surpriză să afle că unul dintre cei doi nou-veniţi pe Erythro era Eugenia Insigna.

  Cândva, cu ani şi ani înaintea Plecării, ea şi Genarr fuseseră prieteni, dar apoi, după zilele fericite din liceu (pe care Genarr şi le amintea chiar cu o nostalgie romantică), Eugenia se dusese pe Pământ la facultate şi se întorsese pe Rotor cu un pământean. Genarr abia dacă o mai văzuse – poate doar o dată sau de două ori, de la distanţă – de când se căsătorise cu Crile Fisher. Iar când se despărţise de Fisher, chiar înainte de Plecare, Genarr avea îndatoririle sale şi ea pe ale ei, aşa că niciunuia nu-i trecuse prin cap să reînnoade o legătură veche.

  Poate că Genarr se mai gândise la asta, când şi când, dar Eugenia părea evident scufundată în tristeţea ei, cu o fetiţă nou-născută de crescut, iar el avusese de aceea reţineri serioase să intervină în viaţa ei. Apoi, fusese trimis pe Erythro şi asta pusese capăt oricărei posibilităţi de reînnoire a relaţiilor. El avea vacanţe periodice pe Rotor, dar nu se mai simţise niciodată bine şi-n largul lui acolo. Unele vechi prietenii rotoriene se menţinuseră de-a lungul timpului, dar chiar şi ele erau călduţe şi nesemnificative.

  Şi acum Eugenia venea pe Erythro cu fiica sa. Genarr nu reuşea să-şi amintească numele fetei, presupunând că îl ştiuse vreodată. În mod sigur, n-o văzuse pe aceasta niciodată. Fata ar fi trebuit să aibă în jur de cincisprezece ani acum şi Genarr se întrebă, cu un mic tremur interior ciudat, dacă începuse să semene cu Eugenia când era de vârsta liceului.

  Genarr privi prin fereastra biroului său, aproape pe furiş. Se obişnuise atât de mult cu Domul de pe Erythro încât nu-l mai privea cu ochi critici. Era căminul unui grup muncitor, de ambele sexe, numai adulţi, fără copii. Muncitorii sezonieri semnau contracte pentru o perioadă limitată de timp, săptămâni sau uneori chiar luni, revenind după un timp pentru încă un sezon, alteori nu. Cu excepţia lui şi a încă altor patru, care, din diferite motive, învăţaseră să preţuiască şi să prefere Domul, nu existau rezidenţi permanenţi.

  Nimeni nu considera Domul un cămin obişnuit, în care să-ţi placă să trăieşti, de care să fii mândru. Curăţenia şi ordinea erau păstrate din motive de necesitate, dar asupra lui plutea un aer de artificial. Prea multe linii şi arcuri, planuri şi cercuri. Îi lipseau iregularităţile, haosul vieţii permanente, în care o cameră sau un birou se adaptau golurilor sau fluctuaţiilor unei personalităţi anume.

  Mai era şi el, desigur. Camera şi biroul său reflectau personalitatea lui liniară. Poate de aceea se simţea acasă pe Domul de pe Erythro. Spiritul său se potrivea cu geometria sobră a acestuia.

  Dar cum avea să i se pară Eugeniei Insigna? (Îi făcuse oarecum plăcere să afle că îşi reluase numele de fată.) Dacă ea era aşa cum şi-o amintea el, nu s-ar fi simţit bine decât într-un mediu cu iregularităţi, i-ar fi plăcut imprevizibilul, cu toate că era astronom.

  Sau poate se schimbase? Dar oare se schimbau, cu adevărat, oamenii în ceea ce era esenţial? Oare faptul că Fisher o părăsise, o făcuse să devină sceptică, cinică?

  Genarr se scarpină la tâmplă, acolo unde părul îi încărunţise vizibil şi se întrebă dacă nu cumva aceste speculaţii nu sunt inutile. Avea s-o vadă pe Eugenia destul de curând, pentru că lăsase vorbă să fie adusă la el de îndată ce sosea.

  Sau poate ar fi trebuit să o întâmpine personal?

  Nu! Mai dezbătuse această problemă cu el însuşi de zeci de ori deja. Nu putea să-şi permită să pară prea nerăbdător, nu ar fi fost o atitudine adecvată poziţiei sale.

  Apoi, Genarr se gândi că, de fapt, acesta nu era deloc motivul. Nu voia s-o pună într-o situaţie jenantă, nu voia s-o facă să creadă că el rămăsese acelaşi admirator stângaci şi incomod, care se retrăsese într-un mod atât de timid în faţa chipeşului rival pământean. Iar Eugenia nici nu mai avusese ochi pentru el de îndată ce îl văzuse pe Crile – nu mai avusese ochi pentru el, cu adevărat.

  Ochii lui Genarr parcurseră în grabă mesajul de la Janus Pitt, un mesaj sec şi condensat, cum erau întotdeauna mesajele acestuia, cu acea senzaţie de autoritate indefinită ascunsă printre rânduri, de parcă posibilitatea ca receptorul să nu fie de acord cu ceea ce i se comunica nu era numai lipsită de precedent, ci şi ignorată cu desăvârşire, ca ceva imposibil. Şi abia acum băgă de seamă că Pitt vorbea mai mult de fiică decât de mamă. Mai ales, se remarca acea afirmaţie a lui Pitt conform căreia fata îşi exprimase viul interes pentru Erythro. Acesta îi acorda permisiunea să exploreze suprafaţa planetei, dacă dorea.

  Ei bine, oare de ce îi acordase Pitt această permisiune?

  Şi iat-o. Cu paisprezece ani mai în vârstă decât atunci când avusese loc Plecarea. Cu douăzeci de ani mai în vârstă decât în perioada ei de tinereţe, dinainte de a-l fi întâlnit pe Crile, în ziua aceea în care pătrunseseră în Zona agricolă C şi urcaseră câteva niveluri, până ajunseseră la un nivel cu gravitaţie mai scăzută, iar ea izbucnise în râs când el încercase o tumbă prin aer, se avântase prea tare şi aterizase pe burtă. (De fapt s-ar fi putut accidenta cu uşurinţă, pentru că, deşi senzaţia de greutate scăzuse, masa şi inerţia nu scăzuseră şi ele şi totul ar fi putut avea urmări grave. Din fericire, nu avusese de suferit o astfel de umilinţă.)

  Eugenia arăta îmbătrânită, dar nu se îngrăşase aproape deloc, iar părul ei, acum mai scurt şi drept, părea a-şi fi pierdut puţin luciul, dar avea încă o nuanţă vie de castaniu închis.

  Şi când înainta spre el zâmbind, el îşi simţi inima trădătoare accelerându-şi bătăile. Ea îi întinse ambele mâini şi el le apucă.

  — Siever, zise ea, te-am trădat şi-mi pare atât de rău.

  — M-ai trădat, Eugenia? Ce tot spui acolo? (Chiar aşa, ce tot spunea ea acolo? Desigur, nu era vorba despre căsătoria ei cu Crile.)

  — Ar fi trebuit, răspunse ea, să mă gândesc la tine în fiecare zi. Ar fi trebuit să-ţi trimit mesaje, să te ţin la curent cu noutăţile, să insist să vin să te vizitez.

  — Şi-n loc de toate acestea, nu te-ai gândit la mine deloc!

  — Nu, nu sunt chiar atât de rea. M-am gândit, din când în când, la tine. Nu te-am uitat, cu adevărat, niciodată. Să nu cumva să crezi aşa ceva. Numai că aceste gânduri n-au fost impulsuri destul de puternice ca să şi fac ceva…

  Genarr dădu din cap înţelegător. Ce ar mai fi fost de spus?

  — Ştiu, zise el, că ai fost ocupată. Iar eu am fost aici şi ochii care nu se văd… se uită.

  — Nu te-am uitat, Siever. Dar nu te-ai schimbat deloc.

  — Ăsta e avantajul dacă arăţi bătrân şi şubrezit la douăzeci de ani. Mai departe nu te mai schimbi, Eugenia. Timpul trece şi descoperi, încet-încet, că arăţi numai puţin mai bătrân şi mai şubred, dar numai puţin. Nu destul ca să mai conteze.

  — Haida-de, Siever, îţi faci un punct de onoare din a fi crud cu tine însuţi, aşa încât femeile cu inimă sentimentală să-ţi sară în apărare. Aici nu te-ai schimbat chiar deloc.

  — Unde-ţi este fiica, Eugenia? Mi s-a spus că urma să vină cu tine.

  — A venit, poţi fi sigur de asta. Erythro este felul în care îşi închipuie ea raiul, din motive absolut de neînţeles pentru mine. S-a dus în apartamentul nostru să facă ordine şi să despacheteze pentru amândouă. Aşa e ea. Responsabilă. Practică. Plină de simţul datoriei. Este dăruită cu ceea ce cineva mi-a descris odată drept toate virtuţile care te împiedică să iubeşti un om.

  Genarr râse.

  — Sună familiar. Dacă ai şti cât de mult m-am străduit, la vremea mea, să-mi cultiv măcar un viciu fermecător. Niciodată n-am reuşit.

  — Mă rog, presupun că, pe măsură ce îmbătrâneşti, ai nevoie de tot mai multe virtuţi neplăcute şi de tot mai puţine vicii fermecătoare. Dar de ce te-ai retras pentru totdeauna pe Erythro, Siever? Înţeleg că Domul de pe Erythro are nevoie să fie administrat, dar cu siguranţă că nu eşti tu singurul care s-o poată face.

  Genarr răspunse:

  — Ştii, mie chiar îmi place să cred că sunt. Într-un fel, chiar îmi place aici şi apoi am, din când în când, şansa să merg pe Rotor, pentru câte o vacanţă.

  — Şi n-ai venit niciodată să mă vezi?!

  — Numai pentru că sunt eu în vacanţă nu înseamnă că eşti şi tu. Bănuiesc că tu eşti mult mai ocupată decât mine şi cred că ai fost aşa încă de când ai descoperit steaua Nemesis. Dar sunt dezamăgit. Să ştii că abia aşteptam să o cunosc pe fiica ta.

  — Vei avea ocazia. Se numeşte Marlene. De fapt, în inima mea, numele ei este Molly, dar nu-mi permite s-o strig aşa. La cei cincisprezece ani ai ei, a devenit remarcabil de puţin tolerantă şi insistă să i se spună Marlene. Dar o vei cunoaşte, nici o grijă. De fapt, ca să fiu cinstită, nu am vrut să fie de faţă la prima noastră întâlnire. Cum am mai fi putut să ne lăsăm în voia amintirilor, dacă ar fi fost şi ea de faţă?

  — Vrei să te laşi în voia amintirilor, Eugenia?

  — În unele privinţe, da.

  Genarr ezită.

  — Îmi pare rău că soţul tău, Crile, n-a participat la Plecare.

  Eugeniei îi îngheţă surâsul pe chip.

  — Numai în unele privinţe, Siever.

  — Se întoarse cu spatele şi se apropie de fereastră, privind afară fără interes.

  — Apropo, e foarte sofisticat aici la voi. N-am văzut mare lucru, dar sunt deja impresionată. Lumini strălucitoare. Străzi adevărate. Clădiri de proporţii. Şi totuşi, pe Rotor, abia dacă se vorbeşte despre Dom, abia dacă e pomenit. Câţi oameni trăiesc şi muncesc aici?

  — Numărul variază. Avem perioade mai agitate şi perioade de stagnare. Am avut şi peste nouă sute de oameni câteodată. Acum sunt cinci sute şaisprezece. Nu e uşor. În fiecare zi, unii vin şi alţii pleacă.

  — În afară de tine.

  — Şi de alţi câţiva.

  — Dar de ce ai ales Domul, Siever? La urma urmei, atmosfera de pe Erythro este respirabilă.

  Genarr îşi împinse buza de jos în afară şi, pentru prima oară, evită să-i întâlnească privirea Eugeniei.

  — Respirabilă, dar nu întru totul confortabilă. Lumina nu este bună. Când ieşi din Dom, eşti scăldat într-o lumină roşiatică, ce tinde către portocaliu când Nemesis este sus pe cer. Nu că n-ar fi destul de puternică. Se poate citi la această lumină, dar nu pare deloc firească. Şi apoi nici Nemesis nu arată deloc firesc. E prea mare, şi oamenilor li se pare ameninţătoare, iar lumina ei roşiatică o face se pară furioasă şi rezultatul este că devine deprimantă. Şi chiar la modul concret, Nemesis este periculoasă într-un fel. Fiindcă nu este strălucitoare, există tendinţa de a o privi concentrat, încercând să-i găseşti pete. Radiaţia infraroşie poate însă deteriora cu uşurinţă retina. Cei care n-au încotro şi trebuie să iasă din Dom, poartă, printre altele, o cască specială din cauza asta.

  — Atunci Domul este un dispozitiv cu rolul de a păstra lumina normală înăuntru mai degrabă decât de a împiedica pătrunderea unor influenţe din afară.

  — Nu împiedicăm nici măcar pătrunderea aerului de afară. Apa şi aerul care circulă în incinta Domului sunt preluate din resursele planetare ale lui Erythro. Bineînţeles că avem grijă ca unele lucruri de afară să nu pătrundă înăuntru, adăugă Genarr. De exemplu, procariotele. Ştii, celulele acelea mici, verzi-albăstrui.

  Insigna aprobă, gânditoare, din cap. Aceste mici celule se dovediseră până la urmă a fi explicaţia pentru conţinutul ridicat de oxigen din atmosferă. Exista viaţă pe Erythro, ba chiar o formă de viaţă atotpătrunzătoare, numai că era de dimensiuni microscopice, echivalente numai celor mai simple forme de viaţă celulară din Sistemul Solar.

  — Sunt cu adevărat procariote, întrebă ea? Ştiu că aşa li se spune, dar aşa li se spune şi bacteriilor noastre. Sunt bacterii?

  — Dacă sunt cât de cât echivalente cu ceva din istoria Sistemului Solar, atunci sunt echivalentele cianobacteriilor, cele care fac fotosinteză. Dar ai dreptate să mă întrebi asta. Nu, nu sunt cianobacteriile noastre. Conţin nucleoproteine, dar cu o structură complet diferită de cea care predomină în cazul nostru. Conţin, de asemenea, şi un tip de clorofilă, fără magneziu, care funcţionează cu radiaţii infraroşii, astfel încât celulele tind să fie lipsite de culoare, în loc să fie verzi. Enzime diferite şi minerale diferite, în proporţii diferite. Cu toate acestea, ca aspect, seamănă destul de bine cu celulele terestre pentru ca să le putem spune procariote. Înţeleg că biologii ar dori să impună termenul de erythriote, dar pentru nespecialişti în biologie, procariote este destul de bun.

  — Şi sunt destul de eficiente încât să poată justifica oxigenul din atmosfera lui Erythro?

  — Absolut. Nimic altceva n-ar putea explica prezenţa oxigenului aici. Dar apropo, Eugenia, tu eşti astronomul, care sunt ultimele păreri în legătură cu vârsta stelei Nemesis?

  Insigna ridică din umeri:

  — Piticele roşii sunt aproape nemuritoare. Nemesis ar putea fi aproape de-o vârstă cu Universul şi tot ar mai avea de trăit vreo sută de miliarde de ani, fără să prezinte vreo schimbare. Cea mai bună cale este să judecăm după conţinutul de elemente minore care îi alcătuiesc structura. Presupunând că este o stea la prima generaţie şi s-a născut doar din heliu şi hidrogen, atunci ar avea puţin peste zece miliarde de ani, ceva mai mult de dublul vârstei Soarelui din Sistemul Solar.

  — Atunci Erythro are şi ea zece miliarde de ani.

  — Absolut. Un sistem stelar se formează dintr-o dată, nu câte puţin, câte puţin. Dar de ce mă întrebi?

  — Mi se pare ciudat că, în zece miliarde de ani, viaţa de aici n-a depăşit stagiul procariotelor.

  — Eu nu cred că asta este surprinzător, Siever. Pe Pământ, vreo două-trei miliarde de ani după ce a apărut, viaţa a rămas în stadiu de procariote, iar aici, pe Erythro, concentraţia de energie din lumina solară este mult mai mică decât pe Pământ. Este nevoie de energie pentru a trece la forme de viaţă mai complexe. Toate acestea au fost dezbătute destul de mult pe Rotor.

  — Sunt convins că au fost, spuse Genarr, dar aceste discuţii nu par să ajungă şi la noi, aici, pe Erythro. Poate om fi noi prea preocupaţi de problemele şi îndatoririle noastre locale, deşi ai zice că orice are de-a face cu procariotele ar trebui să intre tot în acest capitol.

  — Dacă îţi serveşte drept consolare, spuse Insigna, să ştii că nici noi nu auzim prea multe despre Dom pe Rotor.

  — Da, lucrurile au tendinţa de a fi compartimentate. Pe de altă parte, sigur, Domul nu reprezintă un subiect prea palpitant, Eugenia. Este doar un atelier, aşa că nu mă surprinde că se pierde printre evenimentele de pe Rotor. Noile Colonii sunt cele care se bucură acum de toată atenţia. Tu intenţionezi să te stabileşti pe vreuna dintre acestea?

  — Niciodată. Eu sunt rotoriană şi intenţionez să rămân aşa. Nici chiar aici n-aş fi venit – mă ierţi că ţi-o spun – dacă n-ar fi fost la mijloc considerente legate de o necesitate astronomică. Trebuie să fac nişte cercetări şi măsurători de pe o bază mai stabilă decât Rotor.

  — Aşa am şi fost informat de Pitt. Am primit instrucţiuni să-ţi acord maximum de sprijin.

  — Foarte bine. Sunt sigură că aşa vei face. Dar, că tot veni vorba, ai spus adineauri că Domul se străduieşte să ţină procariotele afară. Reuşiţi să faceţi asta? Este apa de aici potabilă?

  Genarr răspunse:

  — Bineînţeles că este, de vreme ce noi înşine o bem. Nu există procariote în Dom. Apa care pătrunde în Dom – ca de altfel orice pătrunde în Dom – este scăldată într-o baie de raze ultraviolete care distruge procariotele în câteva secunde. Fotonii cu undă scurtă din lumină sunt prea plini de energie pentru acele mici creaturi şi descompun componentele-cheie ale celulelor. Şi chiar dacă unele pătrund totuşi în Dom, nu sunt otrăvitoare, pe cât ne-am dat noi seama până acum, şi nici dăunătoare în vreun fel. Le-am testat pe animale.

  — Sunt uşurată să aud asta.

  — Şi reciproca este valabilă. Propriile noastre microorganisme nu pot concura cu procariotele de afară, în condiţiile de pe Erythro. Cel puţin când însămânţăm solul umed cu bacteriile noastre, ele nu reuşesc să crească sau să se multiplice.

  — Şi plantele multicelulare?

  — Am încercat, dar cu rezultate extrem de slabe. Cred că asta se datorează luminii stelei Nemesis, fiindcă înăuntrul Domului putem creşte plantele, folosind solul şi apa de pe Erythro. Bineînţeles, toate acestea sunt raportate pe Rotor, dar mă îndoiesc să se bucure acolo de publicitate. Cum am mai spus, Domul nu reprezintă un punct de interes pentru Rotor. În mod sigur, temutul domn Pitt nu este interesat de noi şi el este cea mai importantă persoană de pe Rotor, nu?

  Genarr spuse toate acestea cu un zâmbet, dar un zâmbet cam încordat. („Oare ce ar avea Marlene de spus despre acest zâmbet?”, se întrebă Insigna.)

  — Pitt nu este temut, replică ea. Uneori poate fi mai degrabă obositor, dar asta e cu totul altceva. Ştii, Siever, când eram tineri, am crezut întotdeauna că tu vei fi Guvernator într-o bună zi. Erai teribil de inteligent, ştii.

  — Eram?

  — Sigur că încă mai eşti, dar pe atunci gândeai atât de politic, aveai idei atât de neobişnuite. Îmi aduc aminte cum te ascultam vrăjită. În anumite privinţe, cred că ai fi fost un Guvernator mai bun decât Janus. I-ai fi ascultat pe oameni. N-ai fi insistat atât de mult să-ţi impui părerea şi să determini lucrurile să se facă aşa cum spui tu.

  — Acesta este exact motivul pentru care n-aş fi fost deloc un Guvernator bun. Vezi tu, eu nu am scopuri precise în viaţă. N-am decât dorinţa de a face ceea ce mi se pare just în momentul respectiv, în speranţa că rezultatul va fi suportabil. Pe când Pitt ştie bine ce vrea şi este dispus să-şi atingă scopurile cu orice preţ.

  — Îl judeci greşit, Siever. Are opinii foarte categorice, dar este, totuşi, un tip rezonabil.

  — Bineînţeles, Eugenia, ăsta este marele său talent, să pară rezonabil. Indiferent de ţelul pe care îl urmăreşte, are întotdeauna un motiv perfect logic, perfect uman, perfect pur şi simplu. Poate inventa un astfel de motiv în orice moment şi este atât de sincer când îl expune, încât se convinge chiar şi pe el însuşi. Sunt sigur că, dacă ai avut de-a face cu el, ai fost şi tu în situaţia în care te-ai trezit convinsă să faci ceva ce, iniţial, nu aveai deloc intenţia să faci şi că te-a câştigat de partea lui nu prin ordine şi ameninţări, ci prin argumente foarte raţionale, expuse cu foarte multă răbdare.

  Insigna îngăimă cu voce mică:

  — Mda…

  — Văd că şi tu ai avut de suferit de pe urma faptului că este un om atât de rezonabil, zise Genarr cu un surâs sardonic. În acest caz, îţi dai şi singură seama ce Guvernator bun este. Nu un om bun, ci un Guvernator bun.

  — N-aş merge, totuşi, atât de departe încât să susţin că n-ar fi un om bun, Siever, zise Insigna, clătinând uşor din cap.

  — Bine, hai să nu ne mai contrazicem pe tema asta. Vreau să-ţi cunosc fata. Se ridică în picioare. Ce-ar fi să vă fac o vizită după cină?

  — E o idee minunată, răspunse Insigna.

  Genarr o urmări plecând, cu un zâmbet palid pe chip. Eugenia voise să se lase în voia amintirilor şi prima lui reacţie la această dorinţă fusese să aducă vorba de soţul ei, iar ea îngheţase. Oftă în sinea lui. Încă mai avea acel talent extraordinar de a-şi distruge singur şansele…

  Eugenia Insigna îi spuse fiică-şi:

  — Numele lui este Siever Genarr şi apelativul cu care trebuie să i te adresezi este „domnule Comandant”, deoarece el este cel care conduce Domul de pe Erythro.

  — Desigur, mamă, dacă acesta este titlul lui, aşa am să-i spun.

  — Şi nu vreau să-l pui în situaţii jenante…

  — N-aş putea face aşa ceva.

  — Ba ai putea face, Marlene, şi încă foarte uşor. Ştii bine. Încearcă să-i accepţi informaţiile fără să le corectezi în funcţie de limbajul gesturilor lui. Te rog! Mi-a fost prieten apropiat când eram la liceu şi un timp după aceea. Chiar dacă se află aici, în Dom, de zece ani, şi nu ne-am mai văzut în acest răstimp, este, totuşi, un prieten vechi.

  — Cred că a fost prietenul tău în sensul sentimental al cuvântului.

  — Uite, exact la asta mă refer, spuse Insigna. Nu vreau să-l urmăreşti şi să-i spui tot timpul ce gândeşte sau simte de fapt. Pentru informarea ta, nu a fost tocmai prietenul meu în sensul sentimental al cuvântului şi în mod sigur nu am fost iubiţi. Am fost prieteni pur şi simplu şi ne-am agreat reciproc, ca prieteni. Dar după ce tatăl tău… Clătină din cap şi făcu un gest vag. Fii atentă ce spui despre Guvernatorul Pitt, dacă devine subiect de discuţie. Am impresia că Siever Genarr nu prea are încredere în Guvernatorul Pitt.

  Marlene îi oferi mamei ei unul dintre rarele ei surâsuri.

  — Nu cumva ai studiat comportamentul subliminal al domnului Comandant Siever? Pentru că, de fapt, e vorba de mai mult decât de o impresie.

  Insigna clătină nemulţumită din cap:

  — Vezi, nu te poţi opri deloc. Bine, nu e numai o impresie. Mi-a spus el cu gura lui că nu are încredere în Guvernator. Şi să ştii, adăugă apoi ca pentru sine, că s-ar putea să aibă şi de ce…

  Se întoarse spre Marlene şi spuse brusc:

  — Încă o dată îţi spun, Marlene. Eşti absolut liberă să-l studiezi pe Comandant şi să afli tot ce doreşti să ştii, dar nu-i spune lui nimic despre asta. Spune-mi mie, înţelegi?

  — Crezi că suntem în vreun pericol, mamă?

  — Nu ştiu.

  — Eu ştiu, spuse Marlene cu tonul cu care ar fi anunţat ceva banal. Am ştiut că există un pericol de îndată ce Guvernatorul Pitt mi-a spus că putem pleca pe Erythro. Numai că nu ştiu în ce constă acest pericol.

  Pentru Siever Genarr fu aproape un şoc s-o vadă pentru prima oară pe Marlene, un şoc accentuat de faptul că fata îl întâmpină cu o privire morocănoasă, din care reieşea clar că ea ştia foarte bine că el încercase un şoc şi din ce cauză.

  Adevărul era că nimic din felul cum arăta fata nu părea să indice că ar fi fost fiica Eugeniei Insigna, nu avea nimic din frumuseţea, graţia sau farmecul acesteia. Numai ochii aceia mari şi întunecaţi care-l sfredeleau acum, dar nici aceia nu erau ai Eugeniei. Era singura privinţă în care fata o depăşea pe mamă.

  Puţin câte puţin totuşi, prima impresie îi fu atenuată. Li se servi ceai şi desert, iar Marlene se comportă perfect politicos. O adevărată domnişoară şi, în mod evident, foarte inteligentă. Ce spusese Eugenia? Toate virtuţile care te împiedică să iubeşti pe cineva? Nu, nu era chiar atât de grav. I se părea că fata tânjeşte după dragoste, aşa cum par adesea a tânji oamenii care nu sunt frumoşi. Aşa cum tânjea şi el. Un val subit de compasiune şi solidaritate îl cuprinse.

  Şi după un timp spuse:

  — Eugenia, mă întreb dacă ar fi posibil să schimb câteva cuvinte cu Marlene în particular.

  Insigna răspunse, încercând să pară glumeaţă:

  — Ai vreun motiv anume pentru care îmi ceri asta, Siever?

  — Ei bine, Marlene a fost cea care a vorbit cu Guvernatorul Pitt şi l-a convins să vă permită să veniţi aici, pe Erythro, să vedeţi Domul. În calitate de Comandant al Domului, mă interesează foarte mult ce spune şi ce face Guvernatorul Pitt şi ceea ce mi-ar putea Marlene povesti despre întrevederea lor mi-ar fi de mare folos. Şi cred că ar vorbi mai liber dacă am fi doar noi doi.

  Genarr o privi pe Insigna plecând şi apoi se întoarse către Marlene, aşezată acum într-un fotoliu din capătul opus al încăperii, aproape pierdută în moliciunea lui încăpătoare. Mâinile i se odihneau împreunate lejer pe genunchi, iar ochii aceia întunecaţi şi frumoşi îl priveau, cu gravitate, pe Comandant. Genarr spuse, cu o sugestie de umor în glas:

  — Mi s-a părut că mama ta era puţin tulburată de ideea de a ne lăsa singuri. Te deranjează şi pe tine?

  — Câtuşi de puţin, replică Marlene. Iar dacă mama era tulburată, era pentru dumneavoastră, nu pentru mine.

  — Pentru mine. De ce?

  — Se teme ca nu cumva să spun ceva care să vă supere.

  — Şi ai face-o, Marlene?

  — Nu cu bună ştiinţă, domnule Comandant. Voi încerca să nu se întâmple.

  — Sunt sigur că vei reuşi. Ştii de ce am vrut să stăm de vorbă între patru ochi?

  — I-aţi spus mamei că doriţi să aflaţi mai multe despre întrevederea mea cu domnul Guvernator Pitt. Este adevărat, dar mai vreţi, de asemenea, să vă daţi seama ce fel de om sunt eu.

  Sprâncenele lui Genarr se apropiară insesizabil.

  — Fireşte că vreau să încerc să te cunosc mai bine.

  — Nu despre asta e vorba, spuse Marlene repede.

  — Atunci despre ce?

  Marlene se uită în altă parte:

  — Îmi pare rău, domnule Comandant.

  — Îţi pare rău pentru ce?

  Pe chipul Marlenei trecu, rapid, o tresărire de nefericire. Fata rămase tăcută. Genarr spuse cu blândeţe:

  — Marlene, ce s-a întâmplat? Trebuie să-mi spui. Este foarte important pentru mine să stăm de vorbă deschis. Dacă mama ta ţi-a spus să fii atentă la ce spui, te rog uită asta. Dacă ţi-a dat de înţeles că aş fi prea sensibil şi uşor de supărat, te rog uită şi asta. De fapt, îţi ordon să-mi vorbeşti liber şi să nu-ţi faci nici cea mai mică grijă cum că m-ai putea supăra, şi trebuie să te supui comenzii mele pentru că eu sunt Comandantul Domului de pe Erythro.

  Marlene izbucni în râs:

  — Da, chiar vrei mult să afli câte ceva despre mine, nu?

  — Bineînţeles.

  — Pentru că te întrebi cum de arăt aşa cum arăt dacă sunt fata mamei.

  Ochii lui Genarr se deschiseră larg de mirare:

  — N-am spus aşa ceva.

  — Nici nu era nevoie. Dumneata eşti un prieten vechi de-al mamei. Atâta lucru mi-a spus şi ea. Dar ai fost îndrăgostit de ea şi nu ţi-a trecut nici până în ziua de azi, şi te aşteptai ca eu să arăt cum arăta ea în tinereţe, aşa că atunci când m-ai văzut te-ai crispat şi te-ai tras un pas înapoi.

  — Chiar aşa am făcut? A fost chiar atât de evident şocul?

  — A fost un gest imperceptibil, pentru că dumneata eşti un om politicos şi te-ai străduit să-l reprimi, dar gestul a existat totuşi. Eu l-am remarcat cu uşurinţă. Apoi ochii dumitale s-au întors spre mama şi apoi din nou spre mine. A mai fost şi tonul pe care mi-ai adresat primele cuvinte. Totul a fost cât se poate de evident. Te gândeai că nu semăn deloc cu mama şi ai fost foarte dezamăgit.

  Genarr se rezemă de speteaza fotoliului şi spuse:

  — Dar asta este minunat.

  Şi o mare bucurie lumină chipul Marlenei.

  — Dumneata chiar crezi ceea ce spui, domnule Comandant. Chiar crezi. Nu te-ai supărat. Nu te simţi jenat. Te bucură. Eşti primul, primul. Nici măcar mamei nu-i place.

  — Nu are importanţă dacă-ţi place sau nu. Este total irelevant când te confrunţi cu extraordinarul. De câtă vreme eşti capabilă să interpretezi limbajul gesturilor atât de bine, Marlene?

  — Dintotdeauna, dar, pe măsură ce a trecut timpul, am devenit din ce în ce mai bună. Cred că oricine ar putea s-o facă dacă ar urmări oamenii cu atenţie şi s-ar gândi puţin.

  — Nu e chiar aşa, Marlene. Nu oricine poate. Să nu crezi asta. Şi spui că încă o mai iubesc pe mama ta.

  — N-am nici o îndoială în privinţa asta, domnule Comandant. Când eşti lângă ea, te trădezi cu fiecare privire, cu fiecare cuvânt, cu fiecare tresărire.

  — Crezi că ea bagă de seamă?

  — Te bănuieşte, dar doreşte să nu fie adevărat.

  Genarr privi în altă parte.

  — Niciodată n-a vrut.

  — E din cauza tatălui meu.

  — Ştiu.

  Marlene ezită.

  — Dar cred că greşeşte. Dacă te-ar putea vedea cum te văd eu acum…

  — Numai că din păcate nu poate. Dar este o mare bucurie pentru mine că tu poţi. Eşti minunată.

  Marlene roşi.

  — Chiar crezi asta! se miră ea din nou.

  — Bineînţeles.

  — Dar…

  — Nu te pot minţi, nu? Deci nici n-am să încerc. Chipul tău nu este frumos. Trupul tău nu este frumos. Dar tu eşti minunată şi asta este cel mai important. Şi ştii foarte bine că vorbesc serios.

  — Da, ştiu, spuse Marlene surâzând, cu o astfel de fericire în ochi încât până şi chipul ei parcă se iluminase şi radia frumuseţe.

  Genarr surâse la rândul său şi spuse:

  — Acum putem discuta despre Guvernatorul Pitt? Acum, că ştiu ce tânără neobişnuit de perspicace eşti, este cu atât mai important să avem această discuţie. Vrei?

  — Da, unchiule Siever, replică Marlene surâzând calm şi aşezându-şi mai bine mâinile în poală. Nu te superi dacă-ţi spun aşa, nu?

  — Câtuşi de puţin. De fapt, sunt onorat. Acum povesteşte-mi despre Guvernatorul Pitt. Mi-a trimis instrucţiuni cum că trebuie să-i acord mamei tale tot sprijinul şi să-i pun la dispoziţie tot echipamentul nostru astronomic. De ce oare?

  — Mama doreşte să facă nişte măsurători de mare precizie ale mişcării stelei Nemesis faţă de alte stele, iar Rotor nu oferă o bază destul de stabilă pentru acest lucru. Erythro va fi mult mai bună ca bază.

  — Proiectul ăsta al ei este recent?

  — Nu, unchiule Siever. Din câte mi-a spus mie, încearcă de mult să adune datele necesare.

  — Atunci de ce nu a cerut mama ta să vină pe Erythro mai demult?

  — A cerut, dar Guvernatorul Pitt a refuzat-o.

  — Şi acum de ce a fost de acord?

  — Pentru că voia să scape de ea.

  — Sunt convins că a vrut să scape, dacă l-a tot sâcâit cu problemele ei astronomice. Dar cred că se plictisise de multă vreme de ea. De ce a expediat-o tocmai acum?

  Vocea fetei scăzu până la şoaptă.

  — Pentru că a vrut să scape de mine.

  14. PESCUITUL.

  Trecuseră cinci ani de la Plecare. Însă lui Crile Fisher nu-i venea să creadă că trecuseră într-adevăr numai cinci ani, de vreme ce lui i se părea că se scursese atât de mult timp de-atunci, infinit mai mult. Rotor nu aparţinea trecutului, ci unei alte vieţi – şi încă una pe care n-o putea rememora decât cu o neîncredere crescândă. Oare chiar trăise el acolo? Chiar avusese o soţie?

  Nu şi-o amintea clar decât pe fiică-sa, dar chiar şi asupra acestei amintiri plutea un element confuz, pentru că, uneori, avea impresia că şi-o amintea ca adolescentă.

  Bineînţeles, problema era mult accentuată de faptul că viaţa lui, în ultimii trei ani, de când Pământul descoperise Steaua Vecină, fusese foarte agitată. Fusese plecat în şapte Colonii diferite. Toate acestea erau locuite de oameni a căror piele avea aceeaşi culoare cu a lui, care vorbeau, mai mult sau mai puţin, aceeaşi limbă ca şi el şi care îi împărtăşeau, mai mult sau mai puţin, orientarea culturală. (Acesta era avantajul varietăţii de pe Pământ. Pământul putea furniza un agent care să fie asemănător ca aspect fizic şi bagaj cultural cu majoritatea populaţiei din orice Colonie.)

  Desigur, exista o limită a integrării sale într-o Colonie. Indiferent cât de bine se potrivea cu populaţia la nivel superficial, avea, totuşi, un accent numai al lui care-l diferenţia, nu putea suporta cu aceeaşi seninătate ca locuitorii Coloniei respective modificările de intensitate ale atracţiei gravitaţionle şi nici nu reuşea să plutească la fel ca ei în cazurile de gravitaţie mică. În fiecare Colonie pe care se ducea, se trăda, în diferite feluri, şi întotdeauna cei de acolo se retrăgeau uşor din relaţiile cu el, păstrând distanţa, deşi, în fiecare caz, trecuse prin carantină şi tratament medical înainte de a i se permite măcar intrarea în Colonia propriu-zisă.

  Fireşte, nu rămânea într-o Colonie decât câteva zile, uneori câteva săptămâni. Niciodată nu se aşteptase nimeni ca el să vrea să se stabilească acolo, cum făcuse pe Rotor. Dar, pe vremea aceea, Rotor dispunea de hiperasistenţă, iar de atunci încoace, Pământul se aflase în căutarea unor elemente de importanţă mai restrânsă, sau cel puţin el fusese trimis în misiuni de importanţă mai restrânsă.

  Acum, de exemplu, se întorsese de trei luni dintr-o Colonie. Nu se auzise nimic în legătură cu vreo nouă misiune şi nici nu era nerăbdător să primească vreuna. Era ostenit de atâta dezrădăcinare, de atâtea eşecuri de integrare, de atâta prefăcătorie cum că ar fi turist.

  Şi mai era şi Garând Wyler, vechiul său prieten şi coleg, şi el proaspăt întors dintr-o Colonie, şi care îl privea fix, cu ochi obosiţi. Pielea întunecată a mâinii sale frumoase păru să lucească în lumină, când ridică braţul în aer o clipă, mirosindu-şi manşeta, pentru ca apoi să-l lase jos din nou.

  Fisher aproape că zâmbi. Cunoştea gestul, avusese şi el un astfel de tic. Fiecare Colonie avea mirosul său caracteristic, în funcţie de locul unde se aflau culturile agricole, de condimentele folosite în bucătăria tradiţională, de parfumurile preferate şi, mai ales, de natura utilajelor, echipamentelor şi lubrifianţilor folosiţi la scară industrială. Te obişnuiai repede cu acest miros şi nu-l mai luai în seamă, dar, la întoarcerea pe Pământ, mirosul Coloniei respective te însoţea încă un timp şi era uşor de detectat. Chiar dacă făceai baie, îţi spălai şi schimbai hainele, pentru ca alţii să nu observe, tot mai puteai simţi mirosul impregnat în propria-ţi piele, însoţindu-te.

  Fisher rosti:

  — Bine ai venit înapoi. Ei, cum a fost de data asta?

  — Ca de obicei. Oribil. Bătrânul Tanayama are dreptate. Dacă există ceva de care să se teamă toate Coloniile, acel ceva este varietatea. Nu vor deloc diferenţe de aspect exterior, gusturi şi mod de viaţă. Se autoselectează cu scopul de a obţine o populaţie uniformă şi sfârşesc prin a dispreţui orice altceva.

  Fisher replică:

  — Ai dreptate. Şi e mare păcat că aşa fac.

  — Ăsta e un fel şters şi sec de a o spune, ripostă Wyler. „Mare păcat.” „Vai, am spart farfuria. Mare păcat.” „Vai, mi s-a stricat holo-vizorul. Mare păcat.” Dar aici e vorba de omenire. E vorba de lunga luptă a Pământului de a găsi un mod de viaţă care să includă pe toată lumea, toate culturile, toate rasele. Nu este încă perfect acest mod de viaţă, dar dacă-l compari cu felul în care stăteau lucrurile acum un secol, e raiul… pe Pământ. Şi apoi, de cum avem şansa să populăm spaţiul cosmic, aruncăm totul la gunoi şi ne întoarcem direct în Evul Mediu. Iar tu spui „Mare păcat”. Halal reacţie la o astfel de tragedie enormă.

  — Sunt de acord cu ce spui, răspunse Fisher. Dar, dacă nu-mi poţi spune ce pot eu – practic – să fac pentru a îndrepta lucrurile, ce importanţă mai are cât de elocvent sunt în stare să descriu situaţia? Ai fost pe Akruma, nu?

  — Da, răspunse Wyler.

  — Ştiau de Steaua Vecină?

  — Bineînţeles. Din câte ştiu eu, vestea a ajuns de-acum în toate Coloniile.

  — Erau îngrijoraţi?

  — Câtuşi de puţin. De ce-ar fi? Au la dispoziţie mii de ani. Cu mult înainte ca Steaua Vecină să ajungă prin apropiere şi dacă aceasta va părea periculoasă, ceea ce nu e absolut sigur, ştii, vor putea pleca. Toţi pot pleca. Şi toţi admiră grozav Colonia Rotor. Abia aşteaptă să aibă ocazia să plece şi ei.

  Wyler se încruntase şi tonul său era amar. Continuă:

  — Vor pleca toţi, iar noi vom rămâne aici, blocaţi. Cum vom putea, oare, construi destule Colonii pentru opt miliarde de suflete şi apoi să trimitem aceste Colonii în spaţiu?

  — Parcă ai fi Tanayama, aşa vorbeşti. La ce ne-ar folosi să-i urmărim pe toţi, să le descoperim planurile, să-i pedepsim sau să-i distrugem? Tot aici am rămâne, şi tot blocaţi. Dacă ar rămâne toţi alături de noi, ca nişte copii cuminţi, şi s-ar lăsa distruşi de Steaua Vecină împreună cu noi, ne-ar fi mai bine, crezi?

  — Eşti prea indiferent în privinţa asta, Crile. Tanayama este înfierbântat, iar eu sunt de partea lui. E suficient de înfierbântat ca să răscolească toată Galaxia dacă asta ne-ar ajuta să descoperim hiperasistenţa pe cont propriu. Şi-o doreşte pentru ca, astfel, să putem pleca pe urmele Coloniei Rotor şi să-i împrăştiem pe nemernici în spaţiu, dar, chiar dacă asta nu ne-ar sluji la nimic, tot vom avea nevoie de hiperasistenţă pentru a evacua cât se poate de mulţi pământeni înainte de a se dovedi că Steaua Vecină ne obligă să părăsim planeta. Aşa că tot ceea ce face Tanayama este just, chiar dacă motivele sale nu sunt.

  — Şi, presupunând că descoperim hiperasistenţa şi apoi ne dăm seama că nu mai dispunem decât de timpul şi de resursele care ne-ar permite să expediem în spaţiu doar un miliard de pământeni, care ar fi cei care ar pleca? Şi ce se întâmplă dacă cei aflaţi la conducere încep să-i salveze doar pe ai lor?

  Wyler gemu:

  — Nu putem să gândim astfel.

  — Nu putem, fu Fisher de acord. Să ne bucurăm că vom fi morţi de mult, înainte de a se putea face cel mai infim început.

  — Dacă despre asta e vorba, spuse Wyler cu voce brusc scăzută la intensitatea şoaptei, cel mai infim început s-ar putea să fi fost deja făcut. Eu cred că suntem deja în posesia hiperasistenţei sau aproape de aceasta.

  Expresia lui Fisher trăda un profund cinism:

  — Ce te face să crezi asta? Visele? Intuiţia?

  — Nu. Cunosc o femeie a cărei soră cunoaşte pe cineva din personalul de conducere al Pământului. Ţi-e de ajuns?

  — Bineînţeles că nu. Va trebui să-mi spui mai mult de-atât.

  — Nu pot, Crile. Ascultă, mi-eşti prieten. Ştii că te-am ajutat să-ţi recapeţi poziţia în cadrul Biroului.

  Crile aprobă din cap.

  — Ştiu şi-ţi sunt recunoscător. Şi m-am străduit să-ţi întorc, din când în când, serviciul.

  — Aşa ai făcut şi-ţi sunt şi eu recunoscător. Dar ceea ce vreau să fac acum este să-ţi ofer nişte informaţii strict secrete şi pe care cred că le vei găsi importante şi folositoare. Te simţi în stare să accepţi situaţia, să le primeşti şi să nu mă implici pe mine deloc?

  — Sigur, ca întotdeauna.

  — Ştii, desigur, ce s-a făcut până acum.

  Fisher răspuse că da. Era genul acela de întrebare retorică, fără rost, la care nici nu era nevoie de un răspuns. Vreme de cinci ani, agenţii Biroului (iar în ultimii trei ani era şi Fisher printre ei) răscoliseră prin grămezile de resturi de informaţie ale Coloniilor. Răscoliseră prin gunoaie.

  Toate Coloniile lucrau, probabil, individual la descoperirea hiperasistenţei, ca şi Pământul, încă de când transpirase faptul că Rotor deţinea deja această tehnologie şi cu siguranţă de când Rotor dovedise că o deţinea părăsind Sistemul Solar.

  Se putea presupune că majoritatea Coloniilor, poate chiar toate, obţinuseră câte o părticică de informaţie în legătură cu ceea ce făcuse Rotor. Conform Acordului Deschis Asupra Ştiinţei, fiecare astfel de părticică ar fi trebuit dată pe faţă şi dacă toate părticelele ar fi fost puse la un loc ar fi însemnat, practic, hiperasistenţă pentru toată lumea. Dar se pare că pentru aşa ceva ar fi fost nevoie de prea mult din partea celor implicaţi în această problemă specială. Nu se putea şti ce efecte secundare avantajoase s-ar fi putut naşte odată cu noua tehnologie şi nici o Colonie nu se simţea în stare să abandoneze speranţa că ar putea fi prima cuceritoare a acestui teritoriu, câştigând astfel un important ascendent asupra celorlalţi. Aşa că fiecare Colonie păzea cu grijă ceea ce avea – dacă avea cât de cât ceva – şi nu era niciuna să aibă destul.

  Iar Pământul însuşi, cu al său sofisticat Birou Terestru de Investigaţii, se uita de sus la toate Coloniile, imparţial. Pământul pescuia informaţii, iar Fisher*, în mod neaşteptat adecvat, era unul dintre pescari.

  Wyler rosti rar:

  — Am reuşit să punem cap la cap tot ceea ce avem şi se pare că e destul. Vom obţine în scurt timp secretul călătoriilor hiperasistate. Şi cred că vom porni spre Steaua Vecină. N-ai vrea să faci şi tu parte dintre cei care vor porni într-acolo?

  — De ce aş vrea, Garând? Presupunând că o astfel de călătorie ar avea loc, aspect de care mă îndoiesc.

  — Eu sunt aproape sigur că va avea loc. Nu-ţi pot spune de unde ştiu, dar, crede-mă pe cuvânt, e o sursă de încredere. Şi mi se pare firesc să vrei să iei parte la această călătorie. Ţi-ai putea vedea soţia. Sau dacă nu pe ea, copilul.

  Fisher se foi agitat. I se părea că a ajuns să-şi petreacă jumătate din timp încercând să nu se gândească la ochii aceia. Marlene trebuie că avea şase ani acum şi, probabil, vorbea la fel de măsurat şi de sigură pe ea ca şi Roseanne. Şi probabil că-i citea pe oameni, ca şi Roseanne. Spuse:

  — Vorbeşti aiurea, Garând. Chiar dacă s-ar pune, cu adevărat, la cale o astfel de călătorie, ce motive ar avea puterea să mă lase să iau şi eu parte la ea? Ar trimite, probabil, specialişti. Şi apoi, dacă există cineva pe care Bătrânul să vrea neapărat să-l ţină de-o parte, eu sunt acela. M-o fi primit el să lucrez din nou pentru Birou, mi-o fi dat el diverse misiuni, dar ştii ce gândeşte despre eşecuri, iar eu am avut, cu siguranţă, un eşec cu misiunea pe Rotor şi asta l-a dezamăgit.

  — Da, dar tocmai ăsta e esenţialul; că ai fost pe Rotor. Asta te face specialist. Şi dacă vrea într-adevăr să-i urmărească pe rotorieni, cum ar putea să nu includă în echipă un pământean care a trăit patru ani pe Rotor? Cine i-ar înţelege mai bine pe rotorieni, cine ar şti cum să-i ia, mai bine ca tine? Cere audienţă. Fă-l să înţeleagă acest aspect, dar ţine minte; nu ştii nimic despre faptul că am fi deja în posesia hiperasistenţei. Vorbeşte doar la modul general, despre diverse posibilităţi. Şi nu pomeni de mine, în nici un caz nu vreau să fiu băgat în chestia asta. Nici eu n-ar trebui să ştiu tot ce ţi-am spus.

  Fisher se încruntă gânditor. Să fie oare cu putinţă? Nici nu îndrăznea să spere.

  În ziua următoare, pe când Crile încă se mai întreba dacă să-şi asume riscul de a cere o audienţă la Tanayama, hotărârea fu luată de altcineva în locul lui. Fu chemat.

  Un simplu agent este rareori chemat de Director în persoană. Există adjuncţi din belşug, care să se ocupe de aşa ceva. Iar dacă, într-adevăr, un agent de rând este chemat de Bătrân, aproape niciodată nu-i semn bun. Aşa că agentul Crile Fisher se pregăti cu resemnare posomorâtă să primească vestea că a fost numit inspector la vreo fabrică de îngrăşăminte naturale.

  Tanayama ridică privirea spre Fisher, stând în spatele biroului său. Acesta îl mai văzuse numai arareori şi pentru un timp foarte scurt în cei trei ani de când Pământul descoperise Steaua Vecină, dar Bătrânul părea neschimbat. De atâta timp era scund şi smochinit încât părea că nu mai rămăsese loc fizic pentru vreo schimbare. Nu păliseră în intensitate nici privirile pătrunzătoare şi nici rictusul veşted al gurii. Ar fi putut chiar să poarte aceleaşi haine ca în urmă cu trei ani, într-atât era de convins Fisher că nu se schimbase deloc.

  Dar chiar dacă şi vocea aspră rămăsese aceeaşi, tonul pe care îi vorbi Tanayama fu surprinzător. Se părea că, în ciuda probabilităţii astronomice a unei veşti cel puţin neplăcute, Bătrânul îl chemase totuşi să-l laude.

  Tanayama spuse, cu felul său ciudat, dar nu în întregime neplăcut, de a deforma sonoritatea englezei planetare:

  — Fisher, te felicit. Am vrut să auzi asta chiar de la mine.

  Fisher, rămas în picioare (nu fusese invitat să ia loc), reuşi să-şi reprime mica tresărire de surpriză. Directorul continuă:

  — Nu ne putem permite o sărbătorire publică, o paradă cu lasere, o procesiune holografică. Natura lucrurilor n-o permite. Dar eu pot să-ţi spun că te felicit.

  — Îmi este suficient, domnule Director, răspunse Fisher. Vă mulţumesc.

  Tanayama se holbă la Fisher cu ochii săi înguşti. În cele din urmă, întrebă:

  — Asta e tot ce ai de spus? Nu ai întrebări?

  — Presupun, domnule Director, că îmi veţi spune ceea ce este necesar să ştiu.

  — Dar eşti agent, eşti un agent capabil. N-ai aflat singur nimic?

  — Nimic, domnule Director. Nu caut să aflu decât ceea ce am instrucţiuni să aflu.

  Tanayama înclină aproape imperceptibil din capul său micuţ.

  — Un răspuns foarte corect, dar eu eram în căutare de răspunsuri incorecte. Ce ai dedus, atunci?

  — Păreţi mulţumit de mine, domnule Director, de aceea poate că ar putea fi vorba de informaţii aduse de mine, care s-au dovedit folositoare.

  — În ce privinţă?

  — Nu cred că ar exista ceva care să vi se pară mai util la ora actuală decât obţinerea tehnologiei de hiperasistenţă.

  Tanayama mimă fără glas „A-ha”.

  — Şi apoi? Presupunând că aşa este, care ar fi următorul pas?

  — Călătoria spre Steaua Vecină. Găsirea Coloniei Rotor.

  — Nimic mai bun decât asta? Asta e tot ce-ar fi de făcut? Nu vezi mai departe de atât?

  Ajuns în acest punct, Fisher hotărî că ar fi o prostie să nu-şi încerce norocul. Nici că se putea o ocazie mai bună.

  — Un singur lucru poate fi mai bun decât atât: ca atunci când prima navă pământeană pleacă din Sistemul Solar folosind tehnologia de hiperasistenţă, să fiu şi eu pe ea.

  Fisher nici nu sfârşise de rostit întreaga frază şi ştiu că pierduse pariul, în orice caz că nu câştigase. Chipul lui Tanayama se întunecă. Spuse cu un ton brutal şi imperativ:

  — Stai jos!

  Fisher auzi mişcarea lină a scaunului în spatele său, rostogolindu-se spre el la vorbele lui Tanayama, vorbe pe care motorul computerizat al acestuia le putea înţelege. Fisher se aşeză fără a privi în spate ca să se asigure că scaunul era într-adevăr acolo. Ar fi cumplit de nepoliticos, o insultă, şi în clipa de faţă nu-şi putea permite cu nici un preţ să-l insulte pe Tanayama.

  — De ce vrei să te afli pe acea navă? întrebă Directorul.

  Cu efort, Fisher reuşi să-şi ţină vocea sub control, făcând-o să sune liniar:

  — Domnule Director, am o soţie pe Rotor.

  — O soţie pe care ai părăsit-o în urmă cu cinci ani. Crezi că te-ar primi cu bucurie înapoi?

  — Domnule Director, am un copil.

  — Avea doar un an când ai plecat. Crezi că ştie că are un tată? Crezi că îi pasă?

  Fisher rămase tăcut. Se gândise şi el la toate astea, iar şi iar. Tanayama aşteptă un timp, apoi reluă:

  — Numai că nu va fi nici o călătorie spre Steaua Vecină. Nu va fi nici o navă pe care să fii şi tu.

  Din nou, Fisher fu nevoit să-şi reprime surpriza.

  — Iertaţi-mă, domnule Director, spuse el. N-aţi spus nici o secundă că suntem în posesia hiperasistenţei. Aţi spus „Presupunând că aşa este”, ar fi trebuit să remarc această exprimare.

  — Da, ar fi trebuit, într-adevăr. Aşa ar trebui să faci întotdeauna. Cu toate acestea, avem tehnologia de hiperasistenţă. Acum ne putem mişca prin spaţiul cosmic întocmai cum a făcut-o şi Rotor şi o vom face de îndată ce construim o navă şi ne asigurăm că are designul adecvat şi toate caracteristicile funcţionale. Crezi că ar trebui să ne îndreptăm spre Steaua Vecină?

  Fisher răspunse precaut:

  — Ar fi, bineînţeles, una dintre opţiuni, domnule Director.

  — Una inutilă. Gândeşte-te bine, omule. Steaua Vecină se află la peste doi ani-lumină distanţă. Oricât de pricepuţi am deveni în utilizarea noii tehnologii, vom avea nevoie de peste doi ani ca să ajungem acolo. Teoreticienii noştri mi-au explicat că hiperasistenţa permite unei nave să călătorească la viteze superluminice pentru perioade scurte – cu cât mai mare viteza, cu atât mai scurtă perioada – rezultatul fiind că nu poate atinge vreun punct din spaţiu mai repede decât ar face-o o rază de lumină, care ar fi pornit din acelaşi loc cu nava.

  — Dar dacă într-adevăr aşa e…

  — Dacă aşa e, ai fi obligat să rămâi pe o navă cosmică, închis într-un spaţiu restrâns împreună cu numeroşi alţi membri ai echipajului, pentru doi ani. Crezi că ai suporta aşa ceva? Ştii prea bine că navele mici nu au făcut niciodată drumuri lungi. Ce ne trebuie nouă acum este o Colonie, o structură destul de mare ca să ofere un mediu rezonabil, ca Rotor. Ştii cât ar putea dura până să avem aşa ceva?

  — N-aş putea spune, domnule Director.

  — Peste zece ani, dacă totul merge bine, dacă nu întâmpinăm piedici, obstacole neprevăzute. Reţine, te rog, că n-am mai construit o Colonie de aproape un secol. Toate Coloniile mai noi au fost construite de alte Colonii. Dacă ne apucăm din senin să construim una, vom atrage atenţia tuturor Coloniilor şi asta n-avem voie să facem. Şi dacă apoi, o astfel de Colonie poate fi construită şi echipată cu hiperasistenţă şi trimisă spre Steaua Vecină într-o călătorie de peste doi ani, ce-ar face ea odată ajunsă acolo? Va fi vulnerabilă şi uşor de distrus dacă Rotor şi-a construit nave de război, şi şi-a construit în mod sigur. Rotor are, probabil, mai multe nave de război decât am putea lua cu noi pe Colonia cu care am călători. La urma urmei, sunt acolo de trei ani deja, iar când am ajunge noi ar fi de peste doisprezece ani. Ne vor spulbera în spaţiu de la prima vedere.

  — În acest caz, domnule Director…

  — Nu mai este necesar să ghiceşti şi să deduci nimic, agent Fisher. În acest caz, avem nevoie de tehnologia călătoriilor hiperspaţiale, aşa încât să putem călători pe orice distanţe dorim, într-un timp cât de scurt dorim.

  — Iertaţi-mă, domnule Director, dar este cu putinţă aşa ceva? Chiar şi numai teoretic?

  — Asta nu putem şti eu sau tu. Avem nevoie de oameni de ştiinţă care să se concentreze asupra problemei şi nu-i avem. De un secol şi mai bine, inteligenţa Pământului se scurge lent în Colonii. Trebuie să inversăm acest proces. Va trebui să prădăm, într-un fel sau altul, Coloniile şi să-i convingem pe cei mai buni fizicieni şi ingineri să vină pe Pământ. Le putem oferi destul de mult, dar trebuie procedat cu grijă. Nu putem dezvălui prea mult, înţelegi, altfel Coloniile vor încerca să ne blocheze. Ei bine, acum…

  Făcu o pauză şi-l cântări gânditor pe Fisher. Acesta se foi crispat şi rosti:

  — Ei bine, domnule Director?

  — Fizicianul pe care am pus ochii este un anume T. A. Wendel, care mi s-a spus că este cel mai bun specialist în hiperspaţiu din Sistemul Solar…

  — Specialiştii în hiperspaţiu de pe Rotor au descoperit hiperasistenţa. Fisher nu rezistă tentaţiei de a-şi strecura în glas un ton sec.

  Tanayama se făcu că nu aude. Continuă:

  — Descoperirile lor se pot datora unor accidente fericite; o minte inferioară poate face progrese pe bâjbâite, în timp ce una superioară îşi consacră timpul aşezării unei fundaţii solide. Asta s-a întâmplat adeseori în istorie. Şi apoi, Rotor nu deţine decât ceea ce s-a dovedit până la urmă a fi doar hiperasistenţă, posibilitatea de a călători cu viteza luminii. Eu vreau o posibilitate de a călători cu viteze superluminice, mult, mult mai mari decât viteza luminii. Şi-l vreau pe specialistul în hiperspaţiu despre care ţi-am vorbit, Wendel.

  — Şi doriţi să vi-l aduc eu?

  — S-o aduci. Este o femeie. Tessa Anita Wendel, de pe Adelia.

  — Aşa, deci.

  — De asta vrem să-ţi încredinţăm ţie această misiune. Se pare că – şi aici Tanayama păru să radieze amuzament secret, deşi nimic de pe chipul său nu indica vreo expresie veselă – se pare că femeile te consideră irezistibil.

  Chipul lui Fisher luă culoarea cenuşie şi împietri.

  — Iertaţi-mă, domnule Director, că vă contrazic, dar nu găsesc că este deloc aşa.

  — Cu toate acestea, rapoartele m-au convins. Wendel este o femeie între două vârste, are în jur de patruzeci de ani şi a fost divorţată de două ori. Nu cred că va fi greu de convins.

  — Să fiu cinstit, domnule Director, cred că este o misiune dezgustătoare şi, în aceste condiţii, cred că un alt agent ar putea fi mai potrivit.

  — Dar eu vreau să te duci tu. Dacă te temi că nu vei putea fi tu însuţi, înnebunitor de atractiv şi romantic ca de obicei, doar fiindcă o vei aborda cu privirea abătută şi strâmbând din nas, permite-mi să te ajut să-ţi placă misiunea aceasta, agent Fisher. Ai eşuat lamentabil pe Rotor, dar de-atunci încoace serviciile tale au compensat în parte eşecul respectiv. Acum ai ocazia să-l compensezi pe deplin. Dacă, pe de altă parte, nu te întorci cu această femeie, va fi un eşec mult mai serios decât cel de pe Rotor şi pe acesta nu-l vei mai putea vreodată compensa. Totuşi, nu vreau să fii mânat în misiune doar de sentimente de teamă. Am să încerc să-ţi ofer şi ţie o tentaţie către care să-ţi poţi canaliza aşteptările. Adu-o pe Wendel şi când vom fi construit nava superluminică şi o vom trimite spre Steaua Vecină, vei fi şi tu pe ea, dacă asta îţi doreşti.

  — Mă voi strădui să fac tot ce-mi stă în puteri, răspunse Fisher, şi aşa aş fi făcut şi dacă n-aş fi avut nici motive de a mă teme sau de a fi nerăbdător.

  — Un răspuns excelent, grăi Tanayama, lăsând la iveală un surâs subţire ca un tăiş de cuţit, un răspuns fără-ndoială bine exersat.

  Şi Fisher plecă, dându-şi seama, din ce în ce mai bine, că fusese trimis în cea mai importantă şi periculoasă misiune de pescuit din toată viaţa lui de până atunci.

  15. MALADIA.

  Eugenia Insigna îi surâse lui Genarr pe deasupra desertului.

  — Pari să duci o viaţă plăcută aici.

  Genarr surâse şi el.

  — Destul de plăcută, dar cam claustrată. Trăim pe o planetă enormă, dar suntem limitaţi la Dom. După o şedere aici, oamenii tind să devină foarte închişi, interiorizaţi. Când reuşesc să cunosc pe cineva cu adevărat interesant, pleacă după cel mult două-trei luni. În general, majoritatea celor de aici, din Dom, mă plictisesc, deşi probabil nu atât de mult cum îi plictisesc eu pe ei. Iată de ce venirea ta şi a fetei tale ar fi fost un subiect de holoviziune, chiar dacă ai fi fost altcineva. Bineînţeles, de vreme ce eşti chiar tu…

  — Linguşitorule, spuse Insigna cu tristeţe. Genarr îşi drese vocea.

  — Marlene m-a avertizat, pentru binele meu, înţelegi, că nu l-ai uitat încă de tot pe…

  Dar Insigna îl întrerupse brusc:

  — Nu pot să spun că am remarcat să ne fi aflat în atenţia holoviziunii. Genarr se dădu bătut. Reveni la subiect:

  — Era o figură de stil. Plănuim o petrecere mâine seară, ocazie cu care te vom prezenta oficial şi toată lumea va avea şansa să te cunoască.

  — Şi să comenteze felul cum arăt şi cum voi fi îmbrăcată şi să rumege bârfele curente care circulă despre mine.

  — Sunt sigur de asta. Marlene va fi şi ea invitată, ceea ce înseamnă, presupun, că vei şti la final mult mai multe despre noi decât noi despre tine. Şi dintr-o sursă mult mai sigură.

  Insigna nu păru a se simţi în largul ei la această remarcă:

  — Marlene şi-a dat cumva în petec?

  — Adică mă întrebi dacă mi-a citit limbajul gesturilor? Da, să trăiţi.

  — I-am spus doar să n-o facă.

  — Nu cred că este ceva ce se poate reprima.

  — Ai dreptate. Nu poate. Dar i-am spus să nu-ţi spună despre asta. Înţeleg că ţi-a spus, totuşi.

  — Da. I-am ordonat s-o facă şi a trebuit să asculte ordinul comandantului Domului.

  — Îmi pare rău. Ştiu cât poate fi de jenant.

  — Dar n-a fost deloc. Nu pentru mine. Eugenia, te rog încearcă să înţelegi asta. Îmi place fata ta. Îmi place foarte mult. Am impresia că a avut o viaţă foarte neplăcută fiind o persoană care ştie prea multe şi pe care nimeni n-o agreează. Faptul că a ajuns totuşi să posede toate acele, cum le spui tu, virtuţi care ne împiedică să iubim pe cineva, este un miracol.

  — Te avertizez că te va secătui. Şi n-are decât cincisprezece ani.

  — Cred, răspunse Genarr, că există o lege care interzice mamelor să-şi aducă aminte cum erau când aveau şi ele cincisprezece ani. A pomenit în treacăt de un băiat, iar tu ar trebui să ştii că mâhnirea iubirii neîmpărtăşite este la fel de c udă la cincisprezece ani ca şi la douăzeci şi cinci, poate chiar mai crudă. Anii tăi de adolescentă poate c-au fost însoriţi, având în vedere aspectul tău fizic. Dar adu-ţi aminte că Marlene se află într-o poziţie foarte dezavantajată. Ştie că nu este frumoasă şi ştie că este inteligentă. Simte că inteligenţa ar trebui să compenseze cu vârf şi îndesat absenţa frumuseţii fizice, dar ştie şi că, în realitate, nu se întâmplă deloc astfel, aşa că închide în ea o furie neajutorată şi deznădăjduită despre care ştie, de asemenea, că nu foloseşte la nimic.

  — Ei bine, Siever, spuse Insigna încercând să-şi menţină un ton uşor de glumă în glas, eşti un psiholog grozav.

  — Ba deloc. Este însă un lucru pe care îl înţeleg. Am trecut şi eu prin asta.

  — Aşa… Insigna păru să fi rămas fără replică.

  — E în regulă, Eugenia. N-am intenţia să-mi plâng de milă şi nici nu încercam să te atrag în capcana compasiunii pentru un biet suflet rănit, pentru că nu mă consider astfel. Am patruzeci şi nouă de ani, nu cincisprezece sau douăzeci şi unu, şi m-am împăcat de mult cu mine însumi. Dacă aş fi fost chipeş şi prost când aveam cincisprezece sau douăzeci şi unu de ani, aşa cum mi-am dorit să fiu la acele vârste, acum n-aş mai fi fost fără-ndoială chipeş, dar prost aş fi rămas. Aşa că, dacă priveşti lucrurile la rece, pe termen lung, am obţinut o victorie şi tot astfel, sunt convins, vor sta lucrurile şi cu Marlene, dacă va exista un termen lung.

  — Ce vrei să spui cu asta, Siever?

  — Marlene mi-a povestit despre discuţia ei cu bunul nostru prieten comun Pitt, pe care l-a contrariat dinadins, ca să-l convingă să te trimită pe Erythro, fiindcă numai astfel ar fi putut scăpa şi de ea.

  — Nu sunt de acord cu această teorie, spuse Eugenia. Nu mă refer la partea cu manipularea lui Pitt, pentru că nu cred că Pitt este atât de uşor de manipulat. Mă refer la faptul că ar fi încercat s-o facă. Marlene a ajuns să creadă că poate manevra oamenii ca pe nişte marionete şi ar putea avea, din cauza asta, necazuri serioase în viitor.

  — Eugenia, n-aş vrea să te sperii, dar cred că Marlene a dat deja de necaz. Sau, cel puţin, Pitt s-ar putea să spere că va da în curând.

  — Hai, Siever, doar ştii că aşa ceva nu-i cu putinţă. O fi Pitt vehement în opinii şi permanent obsedat de a se impune, dar nu cred că este în stare de o ticăloşie. Nu cred că este în stare să vrea să se răzbune pe o adolescentă, numai pentru că aceasta a încercat să se joace puţin cu el.

  Cina luase sfârşit, dar luminile erau încă destul de scăzute în elegantul apartament al lui Genarr, iar Insigna reacţionă printr-o uşoară încruntare când Genarr se întinse după comutatorul ecranului de izolare pentru a-l declanşa.

  — Avem secrete, Siever? spuse ea cu un hohot forţat de râs.

  — Ei bine, Eugenia, da. Mă văd nevoit să fac din nou pe psihologul. Tu nu-l cunoşti pe Pitt cum îl cunosc eu. Eu i-am fost rival şi de aceea sunt aici. Şi de mine a vrut să scape. Dar, în cazul meu, a fost suficient să mă îndepărteze. În cazul Marlenei însă, asta s-ar putea să nu fie suficient.

  Alt hohot forţat de râs.

  — Haida-de, Siever. Ce tot spui acolo?

  — Ascultă-mă cu atenţie şi ai să înţelegi. Pitt este un tip foarte ascuns. Are o aversiune obsesivă faţă de oricine i-ar putea afla intenţiile. Faptul că merge pe un drum secret şi că îi trage şi pe alţii, neştiutori, după el, îi dă sentimentul puterii.

  — S-ar putea să ai dreptate. A păstrat secretul asupra stelei Nemesis şi m-a obligat şi pe mine să-l păstrez.

  — Are multe secrete, mult mai multe decât ştim eu sau tu, sunt sigur. Dar iată că apare Marlene, pentru care gândurile şi motivaţiile ascunse ale oamenilor sunt limpezi ca lumina zilei. Nimănui nu-i place asta, iar lui Pitt mai puţin decât oricui. Aşa că o trimite aici, şi pe tine împreună cu ea, pentru că n-o putea trimite singură.

  — Bine. Şi ce-i cu asta?

  — Doar nu crezi că-şi doreşte să o vadă întorcându-se vreodată pe Rotor?

  — Dar asta e gândirea unui paranoic, Siever. Nu se poate să crezi că Pitt ar intenţiona, într-adevăr, s-o ţină într-un exil permanent.

  — Într-un fel, ar putea. Vezi, Eugenia, tu nu cunoşti istoria timpurie a Domului, aşa cum o cunosc numai eu şi Pitt. Cunoşti însă pasiunea lui Pitt pentru secrete, care şi-a croit drum până şi aici. Trebuie să înţelegi de ce rotorienii s-au mulţumit de atâta vreme numai cu Domul şi nu au făcut încercarea de a coloniza planeta.

  — Mi-ai explicat. Caracterul luminii…

  — Aceea este explicaţia oficială, Eugenia. Uită de lumină, este ceva cu care probabil că ne-am putea obişnui. Gândeşte-te, însă, de ce altceva dispunem: o lume cu o gravitaţie normală, cu o atmosferă respirabilă, cu o gamă plăcută de temperaturi, cu o ciclicitate sezonieră care aminteşte de Pământ, fără forme de viaţă mai evoluate de stadiul procariotelor, iar acestea neprezentând vreun pericol de infecţie pentru noi. Şi totuşi, nu facem nici o mişcare de a coloniza această lume, nici măcar într-o manieră limitată.

  — Ei bine, atunci, de ce nu?

  — În zilele de început ale Domului, oamenii erau liberi să iasă afară să exploreze. Nu-şi luau măsuri speciale de precauţie, respirau aerul, beau apa.

  — Da?

  — Iar unii s-au îmbolnăvit. Psihic. Incurabil. Nu au înnebunit violent, dar au… divorţat de realitate. Starea unora s-a îmbunătăţit în timp, dar niciunul, din câte ştiu eu, nu s-a însănătoşit complet. Se pare că afecţiunea nu este contagioasă, iar pacienţii sunt sub tratament pe Rotor, în secret.

  Eugenia se încruntă.

  — Nu cumva născoceşti acum toate astea, Siever? Eu n-am auzit niciodată nimic de felul ăsta.

  — Încă o dată îţi amintesc de pasiunea lui Pitt pentru secrete. Asta nu era ceva ce ai fi avut tu nevoie să ştii. Nu avea nici o legătură cu domeniul tău de activitate. Era ceva ce eu trebuia să cunosc, fiindcă am fost trimis aici să-i dau de capăt. Dacă aş fi eşuat, s-ar fi putut să fi fost nevoie să părăsim planeta de-a binelea şi un val de teamă şi dezamăgire ne-ar fi copleşit pentru totdeauna.

  — Rămase tăcut o vreme, apoi reluă: N-ar trebui să-ţi spun toate astea. Într-un fel, acum îmi încalc jurământul pe care l-am depus când am fost numit comandant al Domului. Dar o fac totuşi, de dragul Marlenei…

  Chipul Eugeniei fu luat în stăpânire de o umbră de adâncă îngrijorare.

  — Ce spui tu, de fapt? Că Pitt…

  — Îţi spun că Pitt ar fi putut spera ca Marlene să contracteze ceea ce noi numim maladia erythrotică. N-ar ucide-o. Nici măcar n-ar îmbolnăvi-o în sensul de bază al cuvântului, dar i-ar afecta în suficientă măsură creierul ca să-i compromită total harul acesta ciudat cu care este înzestrată şi poate tocmai asta vrea şi Pitt.

  — Dar asta este oribil, Siever. De neconceput. Să supui un copil la…

  — Eu nu spun că se va întâmpla, Eugenia. Pitt nu va obţine neapărat ceea ce vrea. De îndată ce am ajuns aici, am avut grijă să introduc metode severe de protecţie. Nu ieşim în afara Domului decât în echivalentul unor costume de protecţie şi nici nu rămânem afară prea mult. Au fost îmbunătăţite şi procedurile de filtrare ale Domului. De când am instituit aceste măsuri, n-am mai avut decât două cazuri, ambele destul de uşoare.

  — Dar ce provoacă această maladie, Siever?

  Genarr râse scurt dar nu cu veselie.

  — Nu ştim. Asta e cel mai rău. Pentru că, din cauza asta, nici nu ne putem pune la punct mai bine mecanismul de apărare. Experimentele laborioase care s-au făcut par să indice că nici în aer, nici în apă nu există nimic care să poată justifica apariţia bolii. Nici în sol nu s-a găsit nimic, la urma urmei avem solul şi aici în Dom, nu putem fără el. Avem şi apa şi aerul, filtrate corespunzător. Cu toate acestea, mulţi oameni au respirat aerul natural de pe Erythro şi au băut apa nefiltrată de afară cu multă îndrăzneală şi n-au dat nici un semn de boală.

  — Atunci trebuie că or fi de vină procariotele.

  — Nu se poate. Cu toţii le-am ingerat sau inspirat accidental şi au fost folosite şi în experimente pe animale. Nu s-a întâmplat nimic. Şi apoi, dacă procariotele ar fi de vină, maladia ar trebui să fie contagioasă şi, aşa cum am spus, nu este. Am făcut experimente şi cu radiaţia de pe Nemesis, dar nici asta nu pare să fie nocivă. Mai mult, o dată, numai o dată, cineva care nu ieşise niciodată afară a contractat maladia în interiorul Domului. Este un mister.

  — Nu ai nici o ipoteză?

  — Eu? Nu. Eu sunt fericit că, deocamdată, pare să se fi oprit. Cu toate acestea, atâta vreme cât rămânem ignoranţi în ceea ce priveşte adevărata natură şi cauză a maladiei, nu putem fi siguri că nu se va declanşa din nou. A existat o părere…

  — Care?

  — Un psiholog mi-a prezentat această opinie a lui într-un raport şi eu am transmis-o mai departe lui Pitt. Susţinea că toţi cei care au contractat maladia aveau ceva în comun: mai multă imaginaţie, o gândire mai neobişnuită decât cei rămaşi sănătoşi. Erau mai inteligenţi, mai creativi, mai aparte. Ipoteza susţinea că, indiferent de cauza care declanşa maladia, creierele mai ieşite din comun, minţile mai remarcabile erau mai puţin rezistente şi mai uşor de atacat.

  — Şi crezi că e posibil?

  — Nu ştiu. Problema este că nu există nici o altă distincţie între cei care s-au îmbolnăvit şi cei care nu. Au fost atinse ambele sexe, maladia nu pare a avea nici o prejudecată clară în privinţa vârstei, educaţiei sau caracteristicilor fizice generale. Desigur, victimele alcătuiesc un eşantion destul de restrâns, aşa că statisticile nu sunt nici cuprinzătoare, nici convingătoare. Pitt a fost de părere că ipoteza creierelor neobişnuite ar avea ceva în ea şi, în anii din urmă, pe Erythro n-a mai venit nimeni care să nu fi fost destul de banal ca nivel de inteligenţă, nu prost, dar nici strălucitor, înţelegi. Ca mine. Eu sunt exemplul ideal de imunitate la maladie, un creier obişnuit. Nu?

  — Lasă, Siever, nu eşti…

  — Pe de altă parte, adăugă Genarr fără să-i mai asculte protestele, aş zice că Marlene are un creier remarcabil de ieşit din comun.

  — Da, aşa este, începu Eugenia. Înţeleg unde vrei să ajungi.

  — Este, aşadar, posibil ca atunci când Pitt a descoperit că Marlene are abilitatea pe care o are şi că vrea să vină pe Erythro, să fi înţeles că n-avea de făcut decât să fie de acord cu cererea ei pentru a scăpa de o minte pe care a recunoscut-o, imediat, ca periculoasă.

  — Este evident, atunci, că ar trebui să plecăm, să ne întoarcem pe Rotor.

  — Da, numai că sunt destul de sigur că Pitt vă poate împiedica, măcar pentru o vreme. Ar putea insista în ideea că măsurătorile pe care ai venit să le faci sunt de o importanţă vitală şi trebuie neapărat făcute, iar tu nu vei putea folosi maladia ca scuză. Iar dacă vei încerca, te va reţine pentru un examen medical sever. Sugestia mea este să încerci să-ţi termini măsurătorile cu pricina cât mai repede cu putinţă, iar în ceea ce-o priveşte pe Marlene, vom lua toate măsurile de precauţie posibile. Maladia a încetat deocamdată, iar ipoteza că minţile ieşite din comun sunt, în mod special, vulnerabile este doar atât, o ipoteză, nimic mai mult. Nu avem motive să ne temem că n-o să fie totul bine. O putem păstra pe Marlene în siguranţă şi ne putem strecura pe sub nasul lui Pitt. Ai să vezi.

  Insigna se uită la Genarr cu o privire fixă care parcă nici nu-l vedea şi cu stomacul crispându-i-se din ce în ce mai aprig.

  16. HIPERSPAŢIU.

  Adelia era o Colonie plăcută, mult mai plăcută decât fusese Rotor.

  Până acum, Crile Fisher mai fusese pe încă şase Colonii în afară de Rotor şi toate se dovediseră a fi mai plăcute. (Făcu o pauză pentru a trece în revistă lista numelor lor şi oftă. Erau de fapt şapte, nu şase. Începuse să le piardă şirul. Poate că toate astea se dovedeau a fi prea mult pentru el.) Dar oricare ar fi fost numărul lor, Adelia era de departe cea mai plăcută pe care o vizitase. Poate nu fizic. Rotor fusese o Colonie mai veche, una care reuşise să-şi clădească un ansamblu de tradiţii, cum s-ar zice. Avea un aer de eficienţă, fiecare ins părea să-şi cunoască exact locul şi atribuţiile, să fie mulţumit de ele şi să-şi vadă cu succes de treabă.

  Desigur, Tessa era, aici, pe Adelia – Tessa Anita Wendel. Crile nu împinsese lucrurile prea departe în această privinţă, nici nu ajunsese încă s-o cunoască, poate pentru că portretul pe care i-l făcuse Tanayama, ca irezistibil din punctul de vedere al femeilor, îl zdruncinase. Oricât de mare ar fi fost intenţia de ironie (sau de sarcasm) din această apreciere, ea îl obliga, aproape fără voia lui, s-o ia mai uşor. Un fiasco acum ar fi părut de două ori mai rău în ochii cuiva care-l credea, oricât de nesinceră ar fi fost această părere, un cuceritor.

  Abia la două săptămâni după ce se stabilise în Colonie reuşi Fisher s-o vadă. Era un continuu motiv de mirare pentru el să constate că în Colonii puteai întotdeauna să aranjezi să vezi pe oricine. Toată experienţa sa nu fusese suficientă pentru a-i permite să se acomodeze cu dimensiunile reduse ale Coloniilor, cu numărul mic de locuitori, cu felul în care toată lumea cunoştea pe toată lumea dintr-un anumit cerc social – pe toată lumea – şi aproape pe toţi cei din afara cercului respectiv.

  Când, în cele din urmă, o văzu, Tessa Wendel se dovedi a fi destul de impresionantă. Descrierea lui Tanayama, conform căreia Tessa Anita Wendel era o femeie între două vârste, divorţată de două ori – rictusul buzelor sale îmbătrânite când spusese toate acestea, de parcă l-ar fi aruncat pe Fisher într-o misiune neplăcută, cu bună ştiinţă – toate construiseră în imaginaţia lui Fisher portretul unei femei severe, cu chipul împietrit, poate cu vreun tic nervos şi cu o atitudine cinică sau, poate, hămesită de bărbaţi.

  De la distanţa potrivită de la care o văzu, Tessa nu păru deloc să corespundă acestui portret. Era aproape la fel de înaltă ca el, cu părul negru, drept. Părea energică şi zâmbea cu uşurinţă, era evident. Hainele îi erau simple, creând o senzaţie de prospeţime, de parcă s-ar fi străduit cu tot dinadinsul să evite orice ornament. Se păstrase zveltă şi silueta ei avea încă un aer surprinzător de tineresc. Fisher se trezi întrebându-se de ce divorţase de două ori. Era gata să-şi închipuie că ea fusese cea care se plictisise de bărbaţi, mai degrabă decât invers, deşi bunul simţ îi spunea că incompatibilitatea putea afecta un cuplu în ciuda tuturor probabilităţilor.

  El trebuia să fie prezent la o manifestare socială la care avea şi ea să ia parte. Existaseră unele dificultăţi, el fiind pământean, dar în orice Colonie existau oameni aflaţi, într-o măsură mai mică sau mai mare, în solda Pământului. Unul dintre ei avea să aibă grijă în mod sigur ca Fisher să fie lansat, ca să folosească termenul cu care majoritatea Coloniilor denumeau ritualul.

  Veni apoi şi clipa când el şi Wendel fură faţă în faţă şi ea îl măsură gânditoare cu privirea, parcurgându-l lent de sus în jos şi apoi de jos în sus, pentru ca, apoi, să urmeze inevitabila replică:

  — Sunteţi de pe Pământ, nu-i aşa, domnule Fisher?

  — Într-adevăr, doamnă Wendel. Şi îmi pare nespus de rău de asta, dacă originea mea vă deranjează.

  — Nu mă deranjează. Presupun că aţi fost decontaminat.

  — Am fost. Aproape mortal, aş zice.

  — Şi de ce aţi înfruntat procesul de decontaminare ca să veniţi aici?

  Iar Fisher răspunse, fără a o privi prea direct, dar cu atenţia concentrată pentru a surprinde efectul vorbelor sale:

  — Pentru că mi s-a spus că femeile adeliene sunt neobişnuit de frumoase.

  — Şi presupun că acum vă veţi întoarce şi veţi nega acest zvon.

  — Dimpotrivă, tocmai mi-a fost confirmat.

  Ea spuse:

  — Sunteţi culant, ştiţi?

  Fisher nu avea idee ce înseamnă „culant” în argoul adelian, dar Wendel zâmbea, aşa că îşi spuse, în sinea lui, că primul schimb de replici decursese mulţumitor.

  Oare pentru că ar fi fost el irezistibil? Brusc îşi aminti că niciodată nu încercase să fie irezistibil cu Eugenia. Nu urmărise atunci decât o modalitate de a fi lansat în dificila societate rotoriană.

  „Societatea adeliană nu era atât de dificilă însă”, hotărî Fisher, dar îşi zise şi că ar fi mai bine să nu-şi elaboreze prea mult maniera irezistibilă. Şi totuşi, rămas singur, îşi surâse cu tristeţe.

  O lună mai târziu, Fisher şi Wendel se simţeau fiecare destul de relaxat în prezenţa celuilalt pentru a-şi petrece câteva ceasuri împreună într-o sală de gimnastică de întreţinere, cu gravitaţie mică. Fisher aproape că savurase ocazia de a face puţin efort fizic, dar nu complet, pentru că nu reuşise niciodată să se adapteze atât de bine la gimnastica în regim de gravitaţie mică, încât să nu-l încerce o oarecare senzaţie de greaţă spaţială. Pe Rotor se acorda mai puţină atenţie unor astfel de lucruri, iar el fusese de regulă exclus din asemenea preocupări pentru că nu era originar de pe Rotor. (Fireşte, procedura nu era legală, dar obiceiul locului are deseori, prin obişnuinţă, mai multă putere ca legea.)

  Luară un lift până la un nivel superior de gravitaţie şi Fisher simţi cum i se potoleşte stomacul. Şi el şi Wendel erau îmbrăcaţi sumar, iar el avea impresia că ea era cel puţin tot atât de conştientă de trupul lui, pe cât era el de al ei.

  După duşuri, în halate, se retraseră amândoi într-un separeu, unde puteau comanda masa. Wendel remarcă:

  — Pentru un pământean, nu te descurci rău deloc, Crile, la gravitaţie mică. Îţi place pe Adelia?

  — Ştii bine că-mi place, Tessa. Un pământean nu se poate niciodată obişnui complet cu o lume mică, dar prezenţa ta este de natură să contrabalanseze multe dezavantaje.

  — Da. Este exact ce-ar spune un culant. Cum e Adelia în comparaţie cu Rotor?

  — Cu Rotor?

  — Sau cu vreo altă Colonie pe unde ai mai fost. Nu le pot înşira pe toate, Crile.

  Fisher se simţi pus în dificultate.

  — Ce-ai făcut, m-ai investigat?

  — Bineînţeles.

  — Sunt atât de interesant pentru tine?

  — Găsesc că oricine se dă în mod evident peste cap să se arate interesat de mine este interesant. Aş vrea să ştiu de ce-o faci. Fireşte, excluzând posibilitatea amorului fizic. Asta face oricum parte din natura lucrurilor.

  — Aşadar, de ce mă interesezi?

  — Da, ce-ar fi să-mi spui? De ce ai fost pe Rotor? Ai stat acolo destul timp pentru a te căsători şi a avea un copil şi apoi ai părăsit totul în grabă pentru a pleca. Te-ai temut că ai să fii nevoit să rămâi pe Rotor tot restul vieţii? Nu ţi-a plăcut acolo?

  Fisher încetase să se mai simtă pus în dificultate. Acum se simţea pus la zid.

  — De fapt, Rotor nu prea mi-a plăcut, răspunse el, pentru că nici eu nu le-am prea plăcut lor. Nu prea le plac pământenii, mai precis. Şi ai dreptate. N-am vrut să fiu nevoit să rămân tot restul vieţii acolo, ca cetăţean de mâna a doua. În alte Colonii suntem mult mai bine primiţi. Un exemplu ar fi Adelia.

  — Totuşi, Rotor avea un secret pe care încerca să-l păstreze, să nu-l dezvăluie Pământului, nu-i aşa? Ochii lui Wendel păreau plini de luminiţe jucăuşe de amuzament.

  — Un secret? Presupun că te referi la hiperasistenţă.

  — Da, cred că la asta mă refer. Şi presupun că asta căutai acolo.

  — Eu?

  — Da, sigur că tu. Ai reuşit? Vreau să spun: de asta te-ai căsătorit cu o savantă rotoriană, nu? Ea îşi sprijini faţa în pumni, cu coatele pe masă, şi se aplecă spre el.

  Fisher clătină din cap, răspunzând precaut şi stăpânit:

  — Nu mi-a spus niciodată nici cel mai mic cuvânt despre hiperasistenţă. Te înşeli mult în privinţa mea.

  Wendel se făcu că nu aude.

  — Şi acum vrei să obţii secretul de la mine, zise ea. Cum ai plănuit s-o faci? Intenţionezi să te căsătoreşti cu mine?

  — Dacă aş face-o, aş obţine ceva?

  — Nu.

  — Atunci se pare că nu se pune problema unei căsătorii, nu?

  — Păcat, spuse Wendel zâmbind.

  Fisher reluă:

  — Îmi pui aceste întrebări pentru că eşti specialistă în hiperspaţiu?

  — Asta ţi s-a spus că sunt? Acolo, pe Pământ, înainte de a veni aici?

  — Figurezi în Anuarul adelian al oamenilor de ştiinţă.

  — Aha, deci şi tu m-ai investigat. Ce pereche ciudată suntem. Şi ai observat că figurez în anuar ca fizician teoretician?

  — Am observat că există şi o listă a lucrărilor tale şi faptul că majoritatea cuprind cuvântul „hiperspaţială” în ele, pentru mine te face specialist în hiperspaţiu.

  — Da, dar cu toate astea, eu tot fizician teoretician sunt şi deci modalitatea mea de abordare a întregii probleme a hiperspaţiului este una pur teoretică. N-am încercat niciodată s-o pun în practică.

  — Dar Rotor a făcut-o. Te-a deranjat asta cumva? Mă întreb şi eu, aşa. La urma urmei, cineva de pe Rotor ţi-a luat-o înainte.

  — De ce m-ar deranja? Teoria e interesantă, punerea ei în practică, nu. Dacă ai fi citit mai mult din lucrările mele decât titlurile, ai fi descoperit că în ele eu afirm, de-a dreptul şi foarte limpede, că hiperasistenţa nu merită efortul de a o pune în practică.

  — Rotorienii au reuşit să trimită o navă în spaţiu şi au studiat stelele cu ajutorul ei.

  — Vorbeşti de Sonda Îndepărtată. Acest proiect a permis rotorienilor să măsoare unghiurile de paralaxă ale unui număr de stele relativ îndepărtate, dar crezi că asta a meritat efortul pe care l-au depus pentru realizarea proiectului? Cât de departe a ajuns Sonda Îndepărtată? La câteva luni-lumină distanţă. Nu prea departe. Iar la scara Galaxiei, poziţia extremă a Sondei Îndepărtate unită printr-o linie imaginară cu cea a Pământului nu reprezintă, totuşi, decât un biet punct.

  — Cu toate acestea, au realizat mai mult decât simpla trimitere a Sondei Îndepărtate în spaţiu, spuse Fisher. A plecat întreaga Colonie.

  — Da, e drept. Şi încă în '22, acum şase ani. Şi tot ce ştim despre ei este că au plecat. Atât.

  — Nu e destul?

  — Bineînţeles că nu. Unde s-au dus? Mai trăiesc? E posibil să fi supravieţuit? Oamenii n-au mai fost, până acum, complet izolaţi pe o Colonie. Au avut întotdeauna Pământul în vecinătate, alături de celelalte Colonii. Oare pot câteva zeci de mii de fiinţe omeneşti să supravieţuiască singure în Univers, numai cu o mică Colonie? Nu avem nici cea mai vagă idee dacă, din punct de vedere psihologic, aşa ceva este cu adevărat posibil. Părerea mea este că nu.

  — Îmi închipui că scopul lor a fost să găsească o lume pe care să se poată stabili. Nu cred că aveau de gând să rămână pentru totdeauna doar o Colonie.

  — Haida-de, ce lume puteau găsi? Sunt plecaţi de şase ani. Există doar două sisteme stelare la care ar fi putut ajunge până acum, de vreme ce hiperasistenţa nu-i poate ajuta să se deplaseze decât cu o viteză medie egală cu cea a luminii. Mă refer la Alpha Centauri, un sistem cu trei stele, aflat la 4,3 ani-lumină distanţă, una dintre ele fiind o pitică roşie. Apoi, mai este Steaua lui Barnard, o pitică roşie singuratică, aflată la 5,9 ani-lumină de noi şi, în fine, un sistem de patru stele: una asemănătoare Soarelui, alta aproape asemănătoare Soarelui şi două pitice roşii. Cele două asemănătoare Soarelui fac parte dintr-un tandem relativ apropiat şi, de aceea, este prea puţin probabil să aibă vreo planetă ca Pământul, pe o orbită stabilă. Unde se vor duce mai departe? Nu vor reuşi, Crile. Îmi pare rău. Ştiu că soţia şi copilul tău au rămas pe Rotor, dar nu cred că vor supravieţui.

  Fisher îşi păstră calmul. El ştia ceva ce ea nu ştia. El ştia despre Steaua Vecină, numai că şi ea era tot o pitică roşie. Spuse:

  — Aşadar, eşti de părere că zborul interstelar este imposibil?

  — În sens practic, da, dacă nu mai există nimic în afara hiperasistenţei.

  — Vorbeşti de parcă ar trebui să mai existe şi altceva în afara hiperasistenţei, Tessa.

  — S-ar putea ca hiperasistenţa să fie tot ceea ce există. Nu cu prea mult timp în urmă şi asta credeam că e imposibil, ce să mai zic de a merge mai departe… Totuşi, putem măcar visa la zborul hiperspaţial şi la viteze cu adevărat superluminice. Dacă ne-am putea deplasa cât de repede am vrea şi pentru cât de mult timp am vrea, atunci Galaxia, poate chiar întreg Universul, ar deveni un imens Sistem Solar, ca să zic aşa, şi atunci am putea avea totul.

  — E un vis frumos, dar crezi că ar fi posibil?

  — De la plecarea lui Rotor s-au ţinut trei Conferinţe ale Coloniilor.

  — Numai ale Coloniilor? Dar Pământul?

  — Au fost prezenţi şi observatori de pe Pământ, numai că, din păcate, în zilele noastre Pământul nu e tocmai un paradis al fizicienilor.

  — Şi la ce concluzie au ajuns conferinţele?

  — Tu nu eşti fizician, zâmbi Wendel.

  — Nu-mi spune părţile complicate. Sunt doar curios.

  Ea se mulţumi doar să-i zâmbească în continuare. Fisher îşi încleştă pumnul pe masa din faţa lui:

  — Ce-ar fi să uiţi de teoria asta a ta că eu aş fi nu ştiu se fel de agent secret, care vrea să obţină informaţii de la tine? Acolo undeva, departe în spaţiu, am un copil, Tessa. Tu spui că, probabil, a murit. Dar dacă e încă în viaţă? Poate există o şansă…

  Zâmbetul se şterse de pe chipul lui Wendel.

  — Îmi pare rău. Nu m-am gândit la asta. Dar gândeşte pragmatic, încercarea de a găsi o Colonie în spaţiul cosmic apropiat, al cărui volum este reprezentat printr-o sferă cu raza de şase ani-lumină, dar aflată în permanentă creştere, este sortită eşecului. Ne-a trebuit peste un secol pentru a găsi cea de-a zecea planetă, care este cu mult, mult mai mare decât Rotor şi pe care n-am avut-o de căutat decât într-un volum de spaţiu mult, mult mai mic.

  — Dar speranţa este eternă, spuse Fisher. Este posibil zborul cu viteze superluminice? Poţi să-mi răspunzi prin da sau nu.

  — Majoritatea spun că nu, dacă vrei să ştii adevărul. Poate că există câţiva care spun că nu ştiu ce să spună, în loc să vorbească limpede şi deschis.

  — Există cineva care să spună da cu voce tare, limpede şi deschis?

  — Cunosc pe cineva care o face. Eu.

  — Tu crezi că e posibil? întrebă Fisher cu o uimire intensă pe care nici n-avea nevoie să o mimeze. Este ceva ce afirmi făţiş sau ceva ce recunoşti doar noaptea, singură, pe întuneric?

  — Am scris şi publicat lucrări pe această temă. Unul dintre articolele acelea cărora le-ai citit numai titlurile. Nimeni nu îndrăzneşte să fie de acord cu mine, desigur, şi m-am mai şi înşelat în alte privinţe, dar acum cred că am dreptate.

  — De ce cred toţi că te înşeli?

  — Asta e partea dificilă. E o problemă de interpretare. După modelul rotorian, tehnologie ale cărei caracteristici sunt, în mare parte, înţelese deja în Colonii la ora actuală, hiperasistenţa depinde de faptul că raportul între viteza navei şi viteza luminii înmulţit cu timpul este o constantă, atunci când raportul dintre viteza navei şi viteza luminii este mai mare ca unu.

  — Ce înseamnă asta?

  — Înseamnă că atunci când depăşeşti viteza luminii, cu cât viteza e mai mare, cu atât e mai scurt răstimpul în care îţi poţi păstra viteza respectivă şi cu cât e mai lung timpul, cu atât trebuie să călătoreşti cu viteză mai mică decât cea a luminii până să poţi face un nou salt. Rezultatul este că, în cele din urmă, viteza medie cu care poate fi parcursă o anumită distantă nu depăşeşte viteza luminii.

  — Şi?

  — Din tot ce ţi-am spus, se pare că undeva este implicat principiul incertitudinii, iar cu principiul incertitudinii – şi aici suntem toţi de acord – nu e de glumă. Dacă acest principiu este implicat, atunci zborul hiperspaţial propriu-zis ar putea părea imposibil, cel puţin teoretic vorbind, iar majoritatea fizicienilor au fost convinşi de acest argument, în vreme ce restul încă şovăie. Părerea mea, cu toate acestea, este că principiul incertitudinii pare doar a fi implicat dar nu este şi că, în consecinţă, zborul hiperspaţial adevărat nu este o posibilitate complet eliminată.

  — Nu se poate ajunge la o concluzie certă în această problemă?

  — Probabil că nu, răspunse Wendel, clătinând din cap. Coloniile nu sunt, în mod clar, interesate s-o ia razna prin spaţiul cosmic, dispunând numai de hiperasistenţă, această tehnologie rudimentară. Nimeni nu are de gând să repete experimentul rotorian şi să se avânte într-o călătorie de ani de zile spre moarte. Pe de altă parte, nici o Colonie nu este dispusă să investească o sumă fabuloasă, resurse şi efort pentru a încerca să desluşească misterul unei tehnologii, despre care marea majoritate a experţilor în domeniu sunt convinşi că este, cel puţin teoretic, imposibilă.

  Fisher se aplecă spre ea, peste masă:

  — Şi asta nu te deranjează?

  — Bineînţeles că mă deranjează. Sunt fizician şi aş vrea să pot dovedi că viziunea mea asupra Universului este corectă. Cu toate acestea, sunt nevoită să accept că, deocamdată, posibilităţile de care dispun în această direcţie sunt limitate. Ar fi nevoie de sume enorme, iar Coloniile nu-mi vor da o centimă.

  — Dar, Tessa, chiar dacă Coloniile nu sunt interesate, Pământul este, şi orice cifră poate intra în discuţie.

  — Adevărat? Tessa surâse, aparent uşor amuzată, şi întinse mâna să-l mângâie pe Crile pe păr, încet şi senzual. Ştiam eu că, până la urmă, o să vină vorba despre Pământ.

  Fisher o apucă de încheietura mâinii şi-i îndepărtă cu blândeţe mâna de pe capul său. Spuse:

  — Mi-ai spus adevărul în legătură cu opiniile tale despre zborul hiperspaţial, nu?

  — În totalitate.

  — Atunci, continuă el, Pământul te vrea.

  — De ce?

  — Pentru că Pământul vrea să intre în posesia tehnologiei zborului hiperspaţial, iar tu eşti singurul fizician important care crede că acest tip de călătorie este cu putinţă.

  — Dacă ştiai asta, Crile, de ce tot interogatoriul?

  — N-am ştiut până nu mi-ai spus tu. Singura informaţie pe care o aveam era că eşti cel mai strălucit fizician al prezentului.

  — Da, sunt, sunt, spuse Wendel cu ironie. Şi tu ai fost trimis să mă aduci?

  — Am fost trimis să te conving.

  — Să mă convingi să ce? Să vin pe Pământ? Suprapopulat, murdar, sărăcit de clima necontrolată. Ce tentant.

  — Ascultă-mă, Tessa. Pământul nu este tot la fel. Poate că suferă, într-adevăr, de tot ce-ai spus, dar are şi părţi care sunt frumoase şi liniştite şi tu n-ai avea nevoie să vezi decât aşa ceva. Nu ştii cum este Pământul, cu adevărat. N-ai fost niciodată acolo, nu?

  — Niciodată. Eu sunt adeliană get-beget, aici m-am născut şi aici am crescut, pe Adelia. Am vizitat alte Colonii, dar pe Pământ n-am fost niciodată, mulţumesc.

  — Atunci nici n-ai cum să ştii cum e Pământul. Nu ai de unde să ştii cât este de mare. Este o planetă adevărată. Aici trăieşti închisă, ca într-o cutiuţă de jucărie, pe o suprafaţă de câţiva kilometri pătraţi şi cu o mână de oameni. Trăieşti într-o miniatură, pe care ai epuizat-o de mult şi care nu mai are nimic să-ţi ofere. Pământul, pe de altă parte, înseamnă o suprafaţă de peste şase sute de milioane de kilometri pătraţi. Înseamnă opt miliarde de fiinţe omeneşti. Înseamnă diversitate nesfârşită, în mare parte rea, dar într-o şi mai mare parte, foarte bună.

  — Şi în întregime foarte săracă. Nemaivorbind de faptul că ştiinţa este subdezvoltată.

  — Asta pentru că toţi oamenii de ştiinţă – şi odată cu ei şi ştiinţa – s-au mutat în Colonii. De aceea avem nevoie de tine şi de mulţi alţii. Vino înapoi pe Pământ.

  — Tot nu înţeleg de ce aş face-o.

  — Pentru că noi avem ţeluri, ambiţii, aspiraţii. Coloniile nu au decât automulţumire.

  — Şi la ce sunt bune toate aceste ţeluri şi ambiţii şi aspiraţii? Fizica este o preocupare costisitoare.

  — Iar venitul Pământului pe cap de locuitor e mic, recunosc. Individual suntem săraci, dar dacă opt miliarde de oameni ar contribui – fiecare – cu câte ceva din sărăcia lor, s-ar putea aduna o sumă imensă. Resursele noastre, prost exploatate aşa cum au fost şi mai sunt încă, sunt totuşi imense, iar noi putem dispune de sume mai mari şi de forţă de muncă mai amplă decât toate Coloniile la un loc, când este vorba de ceva ce simţim că ne este absolut necesar. Te asigur că Pământul simte că are absolută nevoie de tehnologia zborului hiperspaţial. Vino pe Pământ, Tessa, şi vei fi tratată drept cea mai preţioasă resursă, o minte strălucitoare de care avem nevoie şi singurul lucru pe care nu-l putem găsi printre noi.

  Wendel spuse:

  — Nu sunt câtuşi de puţin sigură că Adelia îmi va da drumul să plec. O fi ea o Colonie plină de automulţumire, dar este, totuşi, conştientă de valoarea inteligenţei.

  — Dar nici chiar ea n-ar putea obiecta la dorinţa ta de a lua parte la o consfătuire ştiinţifică pe Pământ.

  — Şi vrei să spui că, o dată ajunsă acolo, nu mai e nevoie să mă întorc?

  — Nu vei avea nici un motiv de nemulţumire în privinţa felului cum vei fi tratată. Te vei simţi mult mai bine acolo decât aici. Orice nevoie, orice dorinţă îţi va fi îndeplinită. Mai mult decât atât: vei fi la conducerea proiectului hiperspaţial şi vei avea la dispoziţie un buget nelimitat pentru elaborarea oricărui tip de teste, experienţe, observaţii…

  — Măi-măi! Ce mită regească îmi oferi!

  Fisher replică onest:

  — Ce altceva îţi mai poţi dori?

  — Mă întreb, zise Wendel, de ce te-au trimis tocmai pe tine? Un bărbat chipeş ca tine? Se aşteptau să-ţi fie mai uşor să aduci cu tine înapoi o femeie fizician, bătrână, susceptibilă, frustrată, care se va simţi atrasă de trupul tău ca molia de flacără?

  — Nu ştiu ce-au gândit cei care m-au trimis, Tessa, dar eu nu m-am gândit la asta. Nu după ce te-am văzut prima oară. Nu eşti bătrână, după cum bine ştii. Şi nu cred în ruptul capului că eşti susceptibilă, cu atât mai puţin frustrată. Pământul îţi oferă visul oricărui fizician. Şi asta n-are nici o legătură cu faptul că eşti femeie sau bărbat, bătrân sau tânăr.

  — Ce păcat! Şi dacă m-aş dovedi recalcitrantă şi aş refuza să vin pe Pământ? Ce-ai face, ca măsură extremă de persuasiune? Ţi-ai reprima dezgustul faţă de situaţie şi te-ai culca cu mine?

  Wendel îşi încrucişă braţele peste sânii ei minunaţi şi-i aruncă o privire interogativă şi uşor amuzată. Fisher răspunse precaut, alegându-şi cuvintele:

  — Încă o dată îţi spun, nu pot şti ce-a fost în mintea celor care m-au trimis. Contactul fizic, în sensul pe care l-ai pomenit, nu face parte, în mod explicit, din instrucţiunile mele şi nici din intenţiile mele iniţiale, deşi, dacă ar fi făcut parte, te asigur că perspectiva nu mi-ar fi inspirat câtuşi de puţin dezgust. Eu am crezut şi am simţit că vei sesiza avantajele propunerii, din punctul de vedere al unui fizician, şi nu am îndrăznit să te jignesc, presupunând că vei mai avea nevoie şi de alte stimulente.

  — Cât de tare te înşeli, replică Wendel. Văd avantajele din punctul de vedere al fizicianului şi sunt nerăbdătoare să accept oferta şi să pornesc în urmărirea fluturaşului numit zbor hiperspaţial, cutreierând toate cărările posibilului, dar, în acelaşi timp, nu sunt dispusă să renunţ la şansa de a mă bucura de cele mai bune eforturi ale tale de a mă convinge. Eu vreau totul.

  — Dar…

  — Pe scurt, dacă mă vrei, trebuie să mă plăteşti. Convinge-mă ca şi cum aş fi recalcitrantă, convinge-mă străduindu-te cât poţi de tare, altminteri nu voi veni pe Pământ. Hai, de ce crezi că ne aflăm într-un separeu? Pentru ce crezi că sunt separeurile? Odată ce ne-am făcut gimnastica, am făcut câte un duş, am mâncat puţin, am făcut conversaţie şi am trăit o oarecare plăcere făcând toate astea, iată acum şansa de a gusta şi alte plăceri. Insist. Convinge-mă să vin pe Pământ.

  Şi, la atingerea degetului ei, lumina în separeu deveni seducător de obscură.

  17. ÎN SIGURANŢĂ?

  Insigna nu se simţea deloc în apele ei. Fusese ideea lui Siever Genarr să o informeze şi pe Marlene despre toată problema:

  — Eşti mama ei, Eugenia, şi nu poţi să te gândeşti la ea decât ca la un copil. E nevoie de ceva timp pentru ca o mamă să realizeze că nu este un monarh absolut şi că fiica sau fiul nu sunt proprietatea ei.

  Eugenia Insigna evită privirea blândă a lui Genarr.

  — Nu-mi fă morală, Siever, zise ea. Tu n-ai copii. E foarte uşor să-ţi dai cu părerea despre copiii altora, cu aerul ăsta didactic.

  — Am fost didactic? Îmi pare rău. Hai să spunem doar că nu sunt legat emoţional, cu intensitatea cu care eşti tu legată, de trecutul afectiv al creşterii unui copil. Îmi place fata foarte mult, dar nu am în memorie nici o altă imagine despre ea, în afară de cea a unei femei în devenire, dotată cu o minte extraordinară. Este importantă, Eugenia. Am această senzaţie ciudată că este mult mai importantă decât mine sau decât tine. Trebuie consultată…

  — Trebuie ţinută în siguranţă, replică Insigna.

  — Sunt de acord, dar trebuie consultată şi cu privire la cele mai bune metode de a o ţine în siguranţă. Este tânără şi lipsită de experienţă, dar s-ar putea să ştie mai bine decât noi ce e de făcut. Haide să vorbim între noi ca şi cum am fi trei adulţi. Promite-mi, Eugenia, că nu vei încerca să faci presiuni folosindu-te de autoritatea maternă.

  Insigna răspunse cu amărăciune:

  — Cum aş putea să-ţi promit una ca asta? Dar vom vorbi cu ea.

  Aşa că acum se adunaseră toţi trei în biroul lui Genarr, cu ecranul de protecţie în funcţiune, iar Marlene, privind rapid de la unul la altul, strânse din buze şi rosti nefericită:

  — Nu cred c-o să-mi placă deloc ceea ce urmează.

  — Mă tem, spuse Insigna, că am într-adevăr veşti proaste. Iată despre ce e vorba, aşa, direct. Ne gândim la întoarcerea pe Rotor.

  Marlene părea uluită.

  — Dar munca ta importantă, mamă? Nu poţi abandona acest subiect. Dar văd că nici nu ai de gând. Atunci nu mai înţeleg nimic.

  — Marlene, spuse Insigna rar, subliniind fiecare cuvânt. Ne gândim să te trimitem pe tine înapoi pe Rotor. Numai pe tine.

  Urmară, drept răspuns, câteva momente de tăcere, în vreme ce Marlene le studia celor doi chipurile. Apoi spuse, aproape în şoaptă:

  — Vorbeşti serios. Nu-mi vine să cred. Dar eu nu vreau să mă întorc pe Rotor. Niciodată. Erythro este lumea mea. Ăsta este locul unde vreau să trăiesc.

  — Marlene… începu Insigna, cu vocea subţiată de încordare.

  Genarr ridică o mână în direcţia Eugeniei Insigna, clătinând uşor din cap, în acelaşi timp. Ea tăcu, iar el zise:

  — De ce-ţi doreşti atât de mult să rămâi aici, Marlene?

  Fata răspunse sec:

  — Pentru că aşa vreau eu. Uneori, când eşti flămând, ţi-e poftă de o anumită mâncare, pur şi simplu ai chef s-o mănânci. Nu poţi explica de ce. Pur şi simplu asta vrei. Eu sunt flămândă de Erythro. Nu ştiu de ce, dar asta este ceea ce vreau. Nu cred că trebuie să explic aşa ceva.

  — Las-o pe mama ta să-ţi spună ceea ce ştim, zise Genarr.

  Insigna luă una dintre mâinile reci şi inerte ale Marlenei în mâna sa şi începu:

  — Îţi aduci aminte, Marlene, înainte să plecăm spre Erythro, cum mi-ai povestit despre întrevederea ta cu Guvernatorul Pitt?

  — Da. Şi?

  — Mi-ai povestit că, atunci când ţi-a spus că putem veni pe Erythro, a omis să-ţi spună ceva, cu bună ştiinţă. Nu ştiai ce era acel ceva, dar spuneai că ai presimţirea că nu era vorba de ceva prea plăcut, ba chiar că putea fi ceva de rău.

  — Da, mi-aduc aminte.

  Insigna ezită şi privirile pătrunzătoare ale Marlenei deveniră severe. Şopti, de parcă ar fi vorbit cu ea însăşi şi nu-şi dădea prea bine seama că îşi rostea gândurile cu voce tare:

  — Privirea clipeşte, intensitate optică fluctuantă, mâna aproape la tâmplă, mişcare de îndepărtare.

  Apoi strigă cu indignare:

  — Nu cumva îmi pui la îndoială sănătatea mintală?

  — Nu, spuse Insigna repede. Dimpotrivă, draga mea. Ştim că mintea ta este extraordinară şi am vrea să rămână aşa. Uite despre ce este vorba…

  Marlene ascultă povestea maladiei erythrotice cu o mare îndoială, dar în cele din urmă spuse:

  — Înţeleg că tu crezi foarte tare în ceea ce spui, mamă, dar nu există şansa să-ţi fi spus cineva vreo minciună?

  — Ştie de la mine, spuse Genarr, iar eu îţi spun, din experienţa mea personală, că totul este adevărat. Spune-mi tu dacă spun sau nu adevărul în clipa asta.

  Marlene acceptă ceea ce i se spusese şi trecu mai departe.

  — Atunci de ce sunt eu, în mod special, în pericol? De ce mă ameninţă pe mine pericolul, mai mult decât pe tine sau pe mama?

  — Aşa cum a spus şi mama ta, Marlene, se pare că maladia afectează mai degrabă oamenii care au mai multă imaginaţie, mai multă fantezie. Există dovezi care se pare că îi îndreptăţesc pe unii să creadă că minţile remarcabile sunt mai susceptibile de a fi atacate de maladie şi, de vreme ce tu ai cea mai neobişnuită minte pe care mi-a fost dat s-o întâlnesc, mi se pare că eşti periculos de susceptibilă de a cădea victimă bolii. Guvernatorul mi-a trimis instrucţiuni conform cărora trebuie să-ţi dau mână liberă aici, pe Erythro, să-ţi ofer posibilitatea de a încerca orice experienţă doreşti, ba chiar să-ţi permit să explorezi spaţiul din afara Domului, dacă asta este ceea ce vrei. Pare foarte amabil din partea lui, dar nu cumva vrea să te expui mediului extern din dorinţa, din speranţa, că şansele tale de a contracta maladia vor creşte, astfel, foarte mult?

  Marlene păru să cântărească toate datele fără urmă de emoţie. Insigna interveni:

  — Nu înţelegi, Marlene? Guvernatorul nu vrea să te ucidă. Nu de asta îl acuzăm. Dar vrea să-ţi scoată mintea din funcţiune. Pentru că, din punctul lui de vedere, un om ca tine este incomod, chiar periculos. Poţi cu uşurinţă afla, despre el şi despre intenţiile sale secrete, lucruri pe care el nu doreşte să le afli. Nu suportă gândul că aşa ceva este posibil. Are un adevărat cult al secretelor.

  — Dacă domnul Guvernator Pitt încearcă să-mi facă rău, spuse Marlene în cele din urmă, de ce încercaţi să mă trimiteţi înapoi la el?

  Genarr îşi arcui sprâncenele a nedumerire:

  — Doar ţi-am explicat. Aici eşti în pericol.

  — Şi acolo aş fi în pericol, sub nasul lui. Cine ştie de ce ar mai fi în stare, dacă vrea într-adevăr să mă distrugă? Dacă el crede că voi fi distrusă aici, atunci lăsaţi-l să uite de mine. Mă va lăsa astfel în pace, nu? Cel puţin atâta vreme cât sunt aici!

  — Dar… maladia, Marlene. Maladia. Insigna se întinse s-o ia în braţe pe fiică-sa.

  Marlene se feri de îmbrăţişare.

  — Nu sunt îngrijorată în privinţa maladiei.

  — Dar ţi-am explicat…

  — Nu contează ce mi-aţi explicat voi. Nu sunt în pericol aici. Câtuşi de puţin. Îmi cunosc mintea. Doar cu ea am trăit toată viaţa mea. O înţeleg. Nu sunt în pericol.

  Genarr interveni:

  — Fii rezonabilă, Marlene. Oricât de stabilă crezi că-ţi este mintea, ea este, totuşi, supusă pericolului deteriorării şi îmbolnăvirii. Ai putea face meningită, epilepsie, o tumoare pe creier, în cele din urmă ai putea deveni senilă. Crezi că te poţi feri de toate lucrurile acestea numai fiind sigură că niciunul dintre ele nu te va atinge?

  — Dar nu vorbesc despre toate lucrurile acestea. Eu vorbesc despre maladie. Asta nu mă va atinge.

  — Dar este imposibil să fii sigură, draga mea. Nici măcar nu ştim ce este, de fapt, această maladie.

  — Orice ar fi, pe mine nu mă va atinge.

  — De unde ştii, Marlene?

  — Ştiu, pur şi simplu.

  Insigna simţi că răbdarea ei se apropia de sfârşit. O prinse pe Marlene de coate.

  — Marlene, trebuie să faci cum îţi spunem noi.

  — Nu, mamă. Nu înţelegi. Pe Rotor simţeam cum mă atrage Erythro. Iar acum că sunt aici, mă atrage mai tare ca oricând. Vreau să rămân aici. Aici sunt în siguranţă. Nu vreau să mă întorc pe Rotor. Acolo voi fi mai puţin în siguranţă decât aici.

  Genarr ridică o mână, oprind-o pe Insigna să mai spună orice ar fi avut aceasta de gând să spună.

  — Propun un compromis, Marlene. Mama ta se află aici pentru a face anumite calcule astronomice. Asta îi va lua un timp. Promite-mi că, în timp ce ea este ocupată astfel, te vei mulţumi să rămâi înăuntrul Domului şi că vei lua acele măsuri de precauţie pe care le consider eu necesare, precum şi că te vei supune periodic testelor. Dacă nu detectăm nici o schimbare în funcţionarea psihicului tău, poţi aştepta aici în Dom până când mama ta isprăveşte ce are de făcut şi apoi vom putea discuta din nou. Eşti de acord?

  Marlene lăsă capul în piept, gânditoare. Apoi răspunse:

  — Bine. Dar, mamă, nici nu te gândi să pretinzi că ai terminat când de fapt nu vei fi terminat. Voi şti dacă te prefaci. Şi nici nu te gândi să faci lucrurile repede în loc să le faci bine. Şi de asta îmi voi da seama.

  Insigna se încruntă:

  — Eu nu am de gând să mă joc cu toată treaba asta, Marlene, şi în mod sigur nu am de gând să fac vreodată cercetări ştiinţifice de mântuială, cu bună ştiinţă, nici chiar de dragul tău.

  — Îmi pare rău, mamă. Ştiu că-ţi par agasantă.

  Insigna oftă din greu.

  — Nu pot nega asta dar, agasantă sau nu, Marlene, eşti totuşi fiica mea. Te iubesc şi vreau să fii în siguranţă. Crezi că mint în privinţa asta?

  — Nu, mamă, nu minţi, dar te rog să mă crezi când îţi spun că sunt în siguranţă. De când am venit pe Erythro, sunt fericită. Pe Rotor n-am fost niciodată fericită.

  Genarr spuse:

  — Şi de ce eşti fericită?

  — Nu ştiu, unchiule Siever. Dar fericirea este suficientă chiar dacă nu-i ştii cauzele, nu?

  — Pari obosită, Eugenia, spuse Genarr.

  — Nu fizic, Siever. Dar sunt obosită interior după două luni de calcule. Nu ştiu cum puteau astronomii din timpurile prespaţiale să facă tot ce aveau de făcut neavând la îndemână altceva decât calculatoarele lor rudimentare. Deşi, dacă stau să mă gândesc, Kepler a enunţat legile mişcării planetare doar pe baza logaritmilor şi, probabil, s-a considerat norocos că aceştia tocmai fuseseră inventaţi.

  — Iartă un nepriceput într-ale astronomiei, dar credeam că în vremurile noastre astronomii nu fac decât să dea comenzi instrumentelor, apoi se duc liniştiţi la culcare şi, după câteva ore, se trezesc şi găsesc toate datele tipărite frumuşel la imprimantă, aşteptându-i bine mersi pe birou.

  — Aş vrea eu să fie aşa. Dar această sarcină a fost diferită. Ştii cu câtă precizie a trebuit să calculez viteza reală a stelei Nemesis faţă de Soare şi pe a Soarelui faţă de Nemesis astfel încât să pot afla cu precizie când sunt cele două în poziţia cea mai apropiată? Ştii că o greşeală infimă, minusculă, ar fi suficientă să ne facă să credem că Nemesis nu ar afecta deloc Pământul, când, de fapt, l-ar putea distruge, sau invers? Ar fi destul de rău, continuă ea cu intensitate, dacă Nemesis şi Soarele ar fi singurele corpuri cereşti din Univers, dar, din fericire, mai sunt şi alte stele în apropierea lor, toate în mişcare. Cel puţin o duzină dintre ele sunt destul de masive pentru a avea un efect cât de mic asupra Soarelui sau asupra stelei Nemesis. Un efect mic, dar suficient pentru a cauza o eroare de milioane de kilometri într-o direcţie sau alta, dacă ar fi ignorate. Iar pentru a obţine rezultatele exacte, trebuie să cunoşti masa fiecărei stele cu o precizie considerabilă, ca şi poziţia şi viteza sa. Este o problemă în care sunt implicate cincisprezece corpuri cereşti, cu calcule enorm de complicate. Nemesis va trece chiar prin Sistemul Solar şi va afecta un număr de planete ale acestuia. Foarte multe depind de poziţia fiecărei planete pe orbita sa, la momentul când Nemesis va trece prin Sistemul Solar, fireşte, apoi de cât de mult îşi vor modifica poziţiile sub influenţa atracţiei gravitaţionale a stelei Nemesis şi de măsura în care aceste modificări vor afecta forţa ei de atracţie asupra altor planete. Şi, în plus, trebuie calculat şi efectul lui Megas. Genarr ascultă cu gravitate.

  — Şi care este concluzia, Eugenia?

  — Eu cred că efectul va fi de a face orbita Pământului o idee mai excentrică decât este acum şi de a-i micşora puţin axa semimajoră.

  — Ceea ce înseamnă…?

  — Ceea ce înseamnă că Pământul va deveni prea fierbinte pentru a mai fi locuibil.

  — Şi ce se va întâmpla cu Megas şi Erythro?

  — Nimic important sub aspectul măsurătorilor. Sistemul stelei Nemesis este mult mai mic decât Sistemul Solar şi, de aceea, forţele de atracţie dintre elementele sale sunt mai puternice. Aici nimic nu va fi afectat semnificativ, dar Pământul va fi.

  — Când se va întâmpla asta?

  — Peste cinci mii douăzeci şi patru de ani, plus sau minus cincisprezece, Nemesis va ajunge în punctul cel mai apropiat. Efectul se va face simţit pe întinderea a douăzeci sau treizeci de ani, timp în care Pământul şi Nemesis se vor apropia şi se vor despărţi.

  — Vor avea loc coliziuni sau altceva de felul ăsta?

  — Probabilitatea unui astfel de eveniment semnificativ este aproape zero. Nu vor avea loc coliziuni între corpurile importante. Desigur, un asteroid solar ar putea-o lovi pe Erythro, sau un asteroid nemesian ar putea lovi Pământul. Dar, chiar şi în această privinţă, probabilitatea este foarte mică, deşi pentru Pământ aşa ceva ar fi o catastrofă. Asta însă, din păcate, nu poate fi prevăzut prin calcule, cel puţin nu înainte ca stelele să fie în poziţii foarte apropiate una faţă de alta.

  — Dar, în orice caz, Pământul va trebui evacuat, nu?

  — Da, bineînţeles.

  — Şi au la dispoziţie cinci mii de ani s-o facă.

  — Dar cinci mii de ani nu este deloc un timp prea lung pentru a face pregătirile necesitate de evacuarea a opt miliarde de oameni. Ar trebui avertizaţi.

  — Nu vor afla singuri, chiar dacă nu-i avertizăm?

  — Cine ştie când? Şi chiar dacă află destul de curând, tot ar trebui să le punem la dispoziţie măcar tehnologia hiperasistenţei. Vor avea o nevoie vitală de ea.

  — Sunt sigur că o vor descoperi şi singuri, şi încă în scurt timp.

  — Dar dacă nu reuşesc?

  — Sunt, de asemenea, sigur că, în răstimpul unui secol sau chiar mai puţin, se va stabili şi comunicarea între Rotor şi Pământ. La urma urmei, dacă dispunem de hiperasistenţă pentru transport, vom dispune de ea şi pentru comunicaţii, în cele din urmă. Sau poate vom trimite o Colonie înapoi spre Pământ, în timp util.

  — Vorbeşti ca Pitt.

  Genarr chicoti.

  — Nu se poate înşela nici el chiar tot timpul, ştii.

  — Dar nu va vrea să comunice, ştiu sigur.

  — Nici nu poate determina întotdeauna lucrurile să se întâmple cum vrea el. Avem Domul de aici, de pe Erythro, deşi el s-a opus proiectului. Şi chiar dacă n-avem câştig de cauză, până la urmă chiar şi Pitt va muri. Vorbesc serios, Eugenia, nu cred că e cazul să te îngrijorezi prea mult în legătură cu Pământul, în momentul acesta. Avem griji de o natură mai imediată. Marlene ştie că aproape ai terminat?

  — Cum ar putea să nu ştie? Se pare că stadiul exact al progresului muncii mele este întipărit limpede în felul cum îmi aranjez manşeta sau îmi trec pieptenele prin păr.

  — Nu-i aşa că percepţiile i se ascut pe zi ce trece?

  — Da. Ai observat şi tu?

  — Într-adevăr. Şi numai în scurtul răstimp de când o cunosc.

  — Presupun că asta face parte din procesul de maturizare. Poate că-i cresc capacităţile de percepţie aşa cum creşte în înălţime. Pe de altă parte, toată viaţa ei de până acum s-a străduit să-şi ascundă capacităţile pentru că nu ştia ce să creadă în privinţa lor şi pentru că o puneau în situaţii ciudate şi dificile. Acum, că nu-i mai este teamă, are frâu liber şi se poate dezvolta mai bine.

  — Sau poate că totul se întâmplă din cauză că, după cum spune chiar ea, îi place pe Erythro, iar bucuria aceasta îi amplifică percepţiile.

  — M-am gândit la asta, Siever, spuse Insigna. N-aş vrea să te agasez cu ideile mele fistichii. Sunt conştientă că am tendinţa de a mă îngrijora excesiv în legătură cu Marlene, cu Pământul, cu toate… Crezi că ar fi posibil ca Erythro s-o afecteze într-adevăr? Adică, vreau să spun, crezi că este posibil ca maladia să aibă, în cazul ei, această formă aparte de a-i amplifica percepţiile?

  — Nu ştiu dacă întrebarea poate, într-adevăr, primi un răspuns, Eugenia, dar dacă amplificarea percepţiilor ei este un efect al maladiei, se pare că nu-i afectează deloc echilibrul psihic. Şi pot să-ţi spun un lucru: niciunul dintre cei care au fost atacaţi de maladie de când suntem aici, pe Erythro, nu a prezentat simptome care să semene măcar de departe cu darul Marlenei.

  Insigna oftă, de parcă i s-ar fi luat un bolovan de pe inimă.

  — Îţi mulţumesc. Mă linişteşte să aud asta. Şi îţi mulţumesc, de asemenea, şi pentru că eşti atât de blând şi prietenos cu Marlene.

  Gura lui Genarr tresări într-un mic zâmbet pieziş.

  — E uşor. Ţin foarte mult la ea.

  — Spui asta cu un aer atât de natural şi pare atât de firesc. Dar eu ştiu că ea nu este o fată de care să fie uşor să te ataşezi, sunt conştientă de asta, chiar dacă sunt mama ei.

  — Eu o găsesc foarte plăcută. Întotdeauna am preferat femeile inteligente celor frumoase, cu excepţia celor care erau şi una şi alta, ca în cazul tău, Eugenia…

  — Poate acum douăzeci de ani, replică Insigna, cu un nou oftat.

  — Ochii mei au îmbătrânit şi ei odată cu trupul tău, Eugenia. Ei nu văd nici o schimbare. Pentru mine n-are nici o importanţă că Marlene nu este frumoasă. Este extraordinar de inteligentă, chiar făcând abstracţie – dacă aşa ceva ar fi posibil – de capacităţile ei ieşite din comun.

  — Da, ai dreptate. Asta mă consolează de fiecare dată când am probleme în a mă înţelege cu ea.

  — Cât despre asta, Eugenia, mă tem că Marlene va continua să fie o povară.

  — Ce vrei să spui? Insigna ridică brusc o privire atentă către el.

  — Mi-a explicat foarte clar că pentru ea traiul în Dom nu este suficient. Vrea să iasă afară, să păşească pe solul planetei, de îndată ce-ţi termini treaba. Şi insistă!

  Insigna nu mai avu puterea decât să se holbeze la el, îngrozită.

  18. VITEZA SUPERLUMINICĂ.

  Trei ani petrecuţi pe Pământ o îmbătrâniseră pe Tessa Wendel. Tenul ei îşi asprise puţin culorile. Se şi îngrăşase puţin. Începuse să aibă umbre întunecate sub ochi şi obrajii i se lăsaseră, semănând mai mult a fălci. Sânii îi deveniseră o idee cam lăsaţi şi talia i se îngroşase.

  Crile Fisher ştia că Tessa se îndrepta acum spre cincizeci de ani, că era cu cinci ani mai în vârstă decât el. Dar nu arăta mai bătrână decât vârsta ei reală. Avea, încă, silueta matură a unei femei frumoase (aşa auzise pe cineva descriind-o), numai că nu mai putea trece drept o femeie de treizeci de ani, aşa cum se putuse cu uşurinţă întâmpla când o cunoscuse el pe Adelia, cu trei ani în urmă.

  Tessa era, şi ea, conştientă de acest lucru şi chiar îi vorbise, cu amărăciune, despre asta cu o săptămână în urmă.

  — Tu eşti de vină, Crile, spusese ea într-o noapte când erau amândoi în pat (în astfel de momente se pare că era ea cea mai conştientă de faptul că îmbătrânea). E vina ta. Tu m-ai convins să vin pe Pământ. „Magnific”, spuneai. „Enorm”, spuneai „Diversitate. Tot timpul ceva nou. Inepuizabil.”

  — Şi nu e aşa? replică el, ştiind prea bine ce nu-i convenea ei, dar dispus s-o lase să-şi facă încă o dată numărul.

  — Nu când e vorba de gravitaţie. Pe toată suprafaţa acestei planete imposibile aveţi aceeaşi intensitate a forţei gravitaţionale. Şi-n văzduh, şi jos în mine, peste tot, aceeaşi şi aceeaşi intensitate. Aşa ceva te poate omorî, chiar şi numai fiindcă este atât de plicticos…

  — Noi, pământenii, nu avem termen de comparaţie, Tessa.

  — Tu ai. Tu ai vizitat Coloniile. Acolo îţi poţi alege intensitatea atracţiei gravitaţionale care ţi se potriveşte. Poţi face gimnastică la gravitaţie mică. Îţi poţi elibera ţesuturile de tensiune, din când în când. Cum puteţi trăi fără aşa ceva?

  — Dar şi aici pe Pământ facem gimnastică de întreţinere.

  — Te rog, nu-mi mai spune. O faceţi îngreunaţi de gravitaţie, de gravitaţia asta veşnic neschimbată. Vă irosiţi timpul luptându-vă cu ea în loc să puteţi permite muşchilor să interacţioneze. Nu puteţi sări, nu puteţi zbura, nu puteţi pluti. Nu vă puteţi permite o cădere în nivelul cu gravitaţie mai mare şi nici o înălţare în cel cu gravitaţie mai mică. Şi această obsedantă gravitaţie trage şi trage şi trage de voi, îngreunându-vă şi făcându-vă să vă umpleţi de riduri şi îmbătrânindu-vă. Uită-te la mine! Uită-te la mine!

  — Mă uit la tine cât de des îmi stă în putinţă, spuse Fisher solemn.

  — Atunci mai bine nu te mai uita. Pentru că, dacă ai să te uiţi, ai să mă părăseşti. Şi dacă faci una ca asta, mă întorc pe Adelia.

  — Ba nu. Ce ai putea să mai faci acolo, odată ce îţi vei fi astâmpărat pofta de gimnastică la gravitaţie mică? Cercetările, laboratorul, echipa ta, toate sunt aici.

  — Am s-o iau de la capăt şi am să-mi creez o echipă nouă.

  — Şi crezi că Adelia te va sprijini în felul cu care acum, deja, te-ai obişnuit? Bineînţeles că nu. Trebuie să recunoşti şi tu că Pământul nu ţi-a blocat activităţile şi că-ţi oferă tot ce doreşti. N-am avut dreptate?

  — Dacă ai avut dreptate? Trădătorule! Nici nu mi-ai spus că Pământul avea deja hiperasistenţa. Şi nu mi-ai spus nici că descoperise Steaua Vecină. Ba chiar m-ai lăsat să perorez pe tema inutilităţii proiectului Sonda Îndepărtată a Coloniei Rotor, fără să sufli măcar o vorbă despre faptul că rotorienii mai descoperiseră şi altceva decât câteva paralaxe. Ai stat, pur şi simplu, acolo şi-ai râs la mine, ca un ticălos fără inimă ce eşti.

  — Ţi-aş fi putut spune, Tessa, dar dacă nu te-ai fi hotărât să vii, totuşi, pe Pământ? Nu era numai secretul meu, ca să ţi-l pot împărtăşi după bunul meu plac.

  — Dar după ce am venit pe Pământ?

  — De îndată ce ai început să lucrezi, să lucrezi cu adevărat, ţi-am spus totul.

  — Ei mi-au spus şi m-au lăsat aşa, cu gura căscată, simţindu-mă ca o proastă. Ai fi putut să-mi dai măcar de înţeles printr-o aluzie, ca să nu fiu pusă în situaţia de a părea o idioată. Ar fi trebuit să te omor, dar ce puteam face? Eşti ca un drog, creezi dependenţă. Şi ştiai foarte bine că eşti aşa când m-ai sedus fără pic de inimă şi m-ai convins să vin pe Pământ.

  Ăsta era un joc pe care femeia insista să-l joace de la o vreme, iar Fisher îşi cunoştea partitura.

  — Te-am sedus? se revoltă el cu falsă indignare. Tu ai insistat. Altfel n-ai vrut cu nici un chip.

  — Mincinosule. M-ai luat cu forţa. A fost un viol… impur şi complex. Şi o vei face din nou. Văd bine asta în ochii ăştia înspăimântători şi pofticioşi.

  De câteva luni începuse să joace jocul acesta şi Fisher ştia că înseamnă că era satisfăcută de progresele ei profesionale. Când terminară, o întrebă:

  — Aţi făcut progrese?

  — Progrese? Da, cred că se pot numi astfel.

  — Cu răsuflarea încă sacadată, ea continuă: Am pus la punct o demonstraţie pentru mâine, pentru pământeanul ăsta al vostru bătrân şi intrat în descompunere, Tanayama. De-o veşnicie face presiuni nemiloase în privinţa asta.

  — E un tip nemilos de felul lui.

  — E un prost de felul lui. În mod normal ai crede că o societate, chiar dacă nu ştie nimic în domeniul ştiinţific, cunoaşte măcar câte ceva despre ştiinţă, în general despre cum se fac lucrurile în acest domeniu. Dacă îţi dau un milion de credite globale de dimineaţă, se aşteaptă ca până în seara aceleiaşi zile să le oferi rezultate concrete. Ar putea măcar să aştepte până a doua zi dimineaţa, oferindu-ţi măcar intervalul nopţii pentru ca să poţi lucra. Ştii ce mi-a spus ultima dată când am vorbit, când i-am spus că s-ar putea să am ceva să-i arăt?

  — Nu, nu mi-ai povestit. Ce ţi-a spus?

  — În mod normal te-ai aştepta să-mi fi zis: „E uimitor cum, în decurs de numai trei ani, ai reuşit să pui la punct ceva atât de uluitor şi de inedit, îţi suntem datori cu întrega noastră stimă, iar recunoştinţa noastră nu cunoaşte margini.” Asta te-ai aştepta să-mi fi spus.

  — Nu, nici în ruptul capului nu m-aş aştepta ca Tanayama să spună ceva nici pe departe asemănător cu asta. Ce-a spus, de fapt?

  — Mi-a spus: „Aha, deci în sfârşit, după trei ani de zile, ai ceva de arătat. Era şi timpul. Cât crezi că mai am de trăit? Ce crezi, că te-am sprijinit material şi te-am plătit şi ţi-am hrănit o armată de asistenţi şi lucrători ca să produci ceva abia după ce eu voi fi murit şi nu voi putea măcar să văd despre ce e vorba?” Asta mi-a spus, de fapt, iar eu îţi spun că mi-ar plăcea grozav să amân demonstraţia după moartea lui, numai pentru satisfacţia mea personală, şi chiar aş face-o dacă n-aş fi încredinţată că munca mea are prioritate.

  — Chiar ai ceva care-l va mulţumi?

  — Numai posibilitatea călătoriei cu viteze superluminice. Viteze superluminice adevărate, nu prostioara aia de hiperasistenţă. Acum suntem, într-adevăr, în posesia a ceva care ne va deschide porţile Universului.

  Locul în care trudea echipa de cercetare a Tessei Wendel, cu scopul declarat de a zgudui Universul din temelii, fusese pregătit pentru ea cu mult înainte ca ea să fi fost recrutată şi să fi venit pe Pământ. Se afla în interiorul unui munte artificial, pe un teritoriu strict interzis accesului pământenilor, în care fusese construit un veritabil oraş al cercetării.

  Acum, acolo se afla şi Tanayama, aşezat într-un scaun cu motor. Numai ochii lui, ascunşi între pleoapele înguste, păreau însufleţiţi, atenţi, privind pătrunzător încoace şi-ncolo.

  Omul nu era nici pe departe cea mai înaltă personalitate din guvernul terestru, nici măcar cea mai importantă personalitate prezentă acolo nu era, dar fusese, şi încă mai era, forţa motoare din spatele acestui proiect şi toată lumea îi făcea loc, automat.

  Numai Wendel nu părea deloc intimidată de el. Când vorbi, vocea lui fu o şoaptă răguşită:

  — Ce urmează să văd, doamnă doctor Wendel? O navă?

  Bineînţeles, nu exista nici o navă în încăpere. Wendel răspunse:

  — Nici vorbă de nave, domnule Director. Navele mai au de aşteptat ani buni. Nu am decât o demonstraţie, dar una cu adevărat impresionantă. Veţi asista la prima demonstraţie publică a zborului cu viteze cu adevărat superluminice, ceva mult mai avansat decât hiperasistenţa.

  — Şi cum o să văd asta?

  — Am înţeles, domnule Director, că aţi fost pus la curent cu procedura.

  Tanayama izbucni într-o tuse violentă şi trebui să facă o pauză pentru a-şi trage răsuflarea.

  — Au încercat să-mi explice, zise el, dar eu vreau să aud totul de la dumneata.

  — Şi o pironi cu ochii săi severi şi neiertători.

  — Tu eşti şefa aici. E munca ta. Explică.

  — Nu pot explica întreaga teorie. Ar dura prea mult, domnule Director. V-ar obosi.

  — Nu vreau nici o teorie. Ce urmează să văd?

  — Ceea ce veţi vedea sunt două containere cubice de sticlă. Ambele conţin vid absolut.

  — De ce vid?

  — Zborul cu viteze superluminice nu poate fi iniţiat decât în vid, domnule Director. Altminteri, obiectul care este determinat să se deplaseze mai repede decât lumina va trage după el materia, amplificând astfel consumul de energie şi diminuând posibilitatea de a exercita controlul asupra procesului. Trebuie să se şi termine tot în vid, altminteri rezultatele pot fi catastrofale, pentru că…

  — Lasă „pentru că”-ul. Dacă acest zbor cu viteze superluminice trebuie să înceapă şi să se termine în vid, cum ne vom putea folosi de el?

  — În primul rând, este necesar să ne deplasăm în spaţiul cosmic cu ajutorul zborului obişnuit, iar apoi să facem saltul în hiperspaţiu şi să rămânem acolo. Apoi, când am ajuns aproape de destinaţie, intrăm din nou în spaţiul obişnuit şi, în sfârşit, terminăm călătoria folosindu-ne din nou de zborul obişnuit.

  — Asta durează.

  — Nici chiar zborul cu viteze superluminice nu poate fi făcut instantaneu, dar dacă putem ajunge din Sistemul Solar la o stea care se află la patruzeci de ani-lumină în patruzeci de zile, în loc de patruzeci de ani, ar fi o dovadă de nerecunoştinţă să mai comentăm asupra timpului necesar călătoriei.

  — Bine. Deci ai aceste două containere cubice de sticlă. Ce-i cu ele?

  — Sunt proiecţii holografice. De fapt, ele se află la trei mii de kilometri distanţă unul de altul, despărţite de o porţiune de Pământ. Dacă lumina ar putea călători prin vid, fără a întâlni vreun obstacol, de la unul la altul, i-ar trebui exact a mia parte dintr-o secundă – o milisecundă – pentru a încheia traseul. Bineînţeles că nu vom folosi lumina. În mijlocul cubului din stânga, care este menţinut în spaţiu de un puternic câmp magnetic, se află suspendată o mică sferă, de fapt un motor hiperatomic minuscul, îl vedeţi, domnule Director?

  — Văd ceva acolo. Asta e tot ce ai?

  — Dacă veţi privi cu atenţie, veţi vedea că va dispărea. Numărătoarea inversă a început.

  Toată lumea putea auzi şoapta numărătorii inverse, iar când aceasta ajunse la zero, sfera dispăru dintr-un cub şi apăru în celălalt.

  — Reţineţi, spuse Wendel, că de fapt aceste două cuburi sunt despărţite de trei mii de kilometri. Mecanismul de cronometrare arată că răstimpul dintre plecare şi sosire a fost ceva mai mare de zece microsecunde, ceea ce înseamnă că traseul a fost parcurs cu o viteză aproape de o sută de ori mai mare decât viteza luminii.

  Tanayama ridică privirea spre Wendel:

  — Cum îmi pot da seama de asta? Toată povestea ar putea fi o escrocherie pusă la cale pentru a păcăli o persoană pe care o consideri un biet bătrân credul.

  — Domnule Director, interveni Wendel cu severitate, se află prezenţi sute de oameni de ştiinţă, toţi cu reputaţii solide, unii dintre ei pământeni. Ei vă pot arăta orice doriţi să vedeţi, vă pot explica funcţionarea oricărui instrument. Nu veţi găsi aici nimic altceva decât muncă de cel mai înalt nivel ştiinţific, onestă şi bine făcută.

  — Şi chiar dacă totul este aşa cum spui, ce înseamnă asta? O minge micuţă. O minge de ping-pong care a călătorit câteva mii de kilometri. Asta este tot ce ai după trei ani de zile?

  — Cu tot respectul, domnule Director, ceea ce aţi văzut este probabil mult mai mult decât era oricine îndreptăţit să aştepte. Chiar dacă vehiculul pe care l-aţi văzut este de dimensiunile unei mingi de ping-pong şi chiar dacă n-a călătorit decât câteva mii de kilometri, aţi asistat la un zbor cu viteză superluminică, tot atât de autentic precum deplasarea unei nave cosmice de aici pe Arcturus, cu de o sută de ori viteza luminii. Ceea ce aţi văzut este prima demonstraţie publică a zborului cu viteză într-adevăr superluminică din istoria omenirii.

  — Dar eu vreau să văd nava.

  — Pentru aceasta mai aveţi de aşteptat.

  — Nu mai am timp. Nu mai am timp, rosti Tanayama tăios, cu o voce care nu era mai mult decât o şoaptă răguşită. Un acces de tuse îl scutură din nou.

  Iar Wendel spuse şi ea printr-o şoaptă pe care, probabil, numai Tanayama o auzi:

  — Nici măcar voinţa ta nu e de ajuns pentru a clinti Universul.

  Cele trei zile dedicate oficialităţilor în ceea ce, neoficial, era cunoscut sub numele de Hyper City trecuseră cu greu, iar acum intruşii plecaseră în sfârşit.

  — Cu toate acestea, îi spuse Tessa Wendel lui Crile Fisher, va mai dura vreo două sau trei zile până ne vom reveni şi ne vom putea apuca din nou de muncă, cu maximum de eficienţă. Părea istovită şi profund nemulţumită când adăugă: Ce bătrân înfiorător.

  Fisher nu întâmpină nici o dificultate în a realiza că femeia se referea la Tanayama.

  — E un biet bătrân, bolnav.

  Wendel îi aruncă o privire mânioasă:

  — Nu cumva îl aperi?

  — Pur şi simplu afirm ceva evident, Tessa.

  Ea ridică un deget, ca pentru a-l admonesta:

  — Sunt convinsă că această fosilă mizerabilă era tot atât de iraţională şi nerezonabilă şi în zilele de demult, când nu era bolnavă, ba chiar când nu era nici măcar bătrână. De câtă vreme este la conducerea Biroului?

  — Este acolo de când lumea. De peste treizeci de ani. Înainte de asta a fost Director adjunct aproape cam tot atâta timp şi, probabil, a jucat rolul adevăratei forţe din spatele a vreo trei sau patru Directori-paravan. Şi indiferent cât de bătrân sau bolnav este, va rămâne Director până la moarte, ba poate chiar şi pentru vreo trei zile după, câtă vreme oamenii vor aştepta să vadă dacă nu cumva se scoală din morţi.

  — Înţeleg că toate astea ţi se par amuzante.

  — Nu, dar ce poţi face altceva decât să râzi de spectacolul pe care îl oferă un om care, fără a avea în mod făţiş puterea, fără a fi măcar cunoscut publicului în general, a reuşit să le întreţină tuturor celor de la putere teama şi supunerea vreme de aproape jumătate de secol, şi asta pur şi simplu fiindcă deţine controlul strict asupra secretelor care ar putea distruge reputaţia multora şi fiindcă se ştie că n-ar ezita să folosească aceste secrete?

  — Şi-l suportă?

  — Da, sigur. Nu există nici măcar o persoană la putere care să fi fost dornică să-şi sacrifice cariera numai de dragul şansei de a-l detrona pe Tanayama.

  — Chiar şi acum, când a obosit şi nu mai controlează lucrurile atât de strict?

  — Te înşeli. Poate că nu va mai controla totul cu atâta stricteţe după ce va fi murit, dar până atunci, până la moartea lui fizică, efectivă, felul în care îşi exercită controlul nu va putea fi niciodată calificat drept „obosit”. Asta va fi ultimul lucru care va ceda, probabil după ce inima i se va fi oprit.

  — Dar ce-l poate conduce pe un om astfel, în viaţă? întrebă Wendel cu dezgust. Nu există, oare, şi dorinţa de a lăsa lucrurile în voia lor suficient de devreme pentru a putea muri împăcat?

  — Nu în ceea ce-l priveşte pe Tanayama. Niciodată. N-aş putea spune că mă număr printre intimii lui, dar într-un răstimp de aproximativ cincisprezece ani, am avut când şi când contact cu el şi niciodată fără a ieşi învineţit din confruntare. L-am cunoscut când era plin de vigoare şi încă de-atunci am ştiut că nu se va opri niciodată. Pentru a-ţi răspunde la întrebare, sunt multe lucruri care-i pot conduce pe oameni în viaţă, dar în cazul lui Tanayama este vorba de ură.

  — Mi-am închipuit eu, spuse Wendel. Se vede. Nu cred că există om atât de urât, care să nu urască la rândul lui. Dar pe cine urăşte?

  — Coloniile.

  — Aşa, deci?

  — Wendel tocmai îşi amintise că şi ea era locuitoarea unei Colonii, Adelia.

  — Este adevărat că n-am auzit vreodată un locuitor din Colonii spunând ceva de bine despre Pământ. Iar mie îmi cunoşti sentimentele pentru orice loc lipsit de gravitaţie variabilă.

  — Nu vorbesc de antipatie, Tessa, sau de dezgust sau de dispreţ. Vorbesc de ură, ură oarbă, înfierbântată. Aproape toţi pământenii antipatizează Coloniile. Doar acestea dispun de tot confortul şi progresul tehnologic. Sunt paşnice şi comode, nu sunt suprapopulate. Au hrană din belşug, posibilităţi de recreere, nu au climă schimbătoare şi săraci. Dispun de roboţi care sunt, totuşi, cu pricepere ascunşi privirilor. Este cât se poate de natural pentru oameni, care se consideră privaţi de toate acestea, să încerce antipatie pentru cei care au totul. Dar în cazul lui Tanayama este vorba de o ură vie, clocotitoare. Cred că i-ar plăcea grozav să vadă toate Coloniile distruse. Toate, până la ultima.

  — De ce, Crile?

  — Teoria mea personală este că motivul principal al furiei nu este niciunul dintre avantajele pe care tocmai le-am înşirat. Ceea ce nu poate suporta este omogenitatea culturală a Coloniilor. Înţelegi la ce mă refer?

  — Nu.

  — Locuitorii Coloniilor se autoselectează. Cine se aseamănă, se adună. Fiecare Colonie este caracterizată de o cultură comună locuitorilor ei, ba chiar, într-o anumită măsură, de un aspect fizic asemănător al acestora. Pe de altă parte, Pământul este şi a fost caracterizat pe întreg parcursul istoriei sale de un fantastic amalgam de culturi diferite, fiecare îmbogăţindu-le, punându-le în valoare, dar şi concurându-le şi suspectându-le pe celelalte. Tanayama şi mulţi alţi pământeni – printre care şi eu, de exemplu – consideră că un astfel de amestec este o sursă de putere şi au impresia că omogenitatea culturală a Coloniilor este în dezavantajul lor, slăbindu-le rezistenţa şi afectându-le, în perspectivă, longevitatea potenţială.

  — Bun, şi atunci de ce să urăşti Coloniile pentru că posedă ceva ce tu consideri că este un dezavantaj pentru ele? Ne urăşte Tanayama pentru că o ducem mai bine şi pentru că am putea s-o ducem mai rău? E ilogic.

  — Nici n-are nevoie să fie logic. Cine s-ar mai obosi să urască, dacă ar fi nevoie mai întâi să-şi găsească argumente raţionale? Poate – e doar o ipoteză – Tanayama se teme că Coloniile vor reuşi prea bine şi vor demonstra că, până la urmă, omogenitatea culturală este ceva bun. Sau poate crede că acestea abia aşteaptă să distrugă Pământul, aşa cum el însuşi şi-ar dori să le distrugă. Toată povestea cu Steaua Vecină l-a scos din minţi de turie.

  — Faptul că Rotor a descoperit Steaua Vecină şi nu ne-a informat şi pe noi, ceilalţi?

  — Mai mult decât atât. Nici măcar nu s-au deranjat să ne avertizeze că steaua se îndreaptă spre Sistemul Solar.

  — Presupun că este posibil ca nici ei să nu fi ştiut.

  — Tanayama n-ar crede aşa ceva nici în ruptul capului. Sunt convins că el crede cu tărie că rotorienii au ştiut şi au refuzat cu bună ştiinţă să ne prevină, sperând că vom fi luaţi prin surprindere şi că Pământul va fi distrus, sau cel puţin civilizaţia pământeană.

  — Dar s-a ajuns la concluzia fermă că Steaua Vecină se va apropia suficient de mult pentru a ne afecta? N-am auzit aşa ceva. Din câte am înţeles eu, părerea majorităţii astronomilor este că va trece la o distanţă suficient de mare pentru a ne lăsa neatinşi în mod semnificativ. Tu ai auzit altceva?

  Fisher ridică din umeri.

  — Nu, n-am auzit, dar cred că ura lui Tanayama este întreţinută de ideea că există un pericol. Şi de la asta, pasul logic imediat următor este că avem neapărată nevoie de tehnologia călătoriei cu viteze superluminice pentru a putea găsi o lume asemănătoare cu Pământul, undeva în Univers. Apoi vom putea transfera o parte cât mai mare din populaţia Pământului pe acea altă lume, dacă într-adevăr se va întâmpla ce e mai rău. Trebuie să recunoşti că e un plan foarte rezonabil.

  — Este, dar nu e neapărat necesar să-ţi imaginezi distrugerea, Crile. Este perfect natural să simţi că omenirea ar trebui să colonizeze spaţiul cosmic, chiar dacă nu se va întâmpla nimic cu Pământul. Ne-am mutat deja în Colonii, drumul către stele este pasul logic imediat următor, iar pentru a-l putea face, avem nevoie de tehnologia călătoriei cu viteze superluminice.

  — Da, dar Tanayama ar găsi că asta este o viziune rece asupra viitorului omenirii. Colonizarea Galaxiei este ceva ce sunt sigur că ar fi dispus să lase în grija generaţiilor ce vor urma. Ceea ce vrea pentru el însuşi este să-i găsească pe rotorieni, cu Colonia lor cu tot, şi să-i pedepsească pentru că au abandonat Sistemul Solar, fără să le pese câtuşi de puţin de restul comunităţii umane. Asta vrea să apuce să vadă cu ochii lui, de aceea exercită presiuni atât de dure şi asupra ta, Tessa.

  — Poate exercita toată presiunea din lume şi tot n-o să-i ajute cu nimic. Este bătrân, pe moarte.

  — Mă întreb dacă e, într-adevăr, pe moarte. Procedurile medicale moderne pot face minuni şi sunt sigur că pentru Tanayama doctorii se vor da peste cap.

  — Nici chiar medicina modernă nu poate merge atât de departe. I-am întrebat pe doctori.

  — Şi ţi-au răspuns? Credeam că problema sănătăţii lui Tanayama este secret de stat.

  — Nu şi pentru mine, în împrejurările date, Crile. M-am dus la echipa de medici care a avut grijă de Tanayama aici şi le-am spus că sunt nerăbdătoare să construiesc o navă cosmică în stare să transporte fiinţe umane către stele şi că doresc să fac asta înainte ca Tanayama să moară. I-am întrebat de cât timp dispun.

  — Şi ce-au spus?

  — Că am la dispoziţie un an. Asta au spus. Cel mult un an. M-au îndemnat să mă grăbesc.

  — Şi poţi s-o faci într-un an?

  — Într-un an? Bineînţeles că nu, Crile, şi mă bucur. Găsesc plăcere în faptul că această persoană otrăvită nu va apuca să vadă nava. De ce te strâmbi, Crile? Te deranjează că pot spune lucruri atât de crude?

  — Oricum, este o afirmaţie meschină, Tessa. Acest bătrân, oricât de otrăvit ar fi el, a făcut posibile multe lucruri. Existenţa centrului de cercetări Hyper City lui i se datorează.

  — Da, dar l-a făcut posibil pentru scopurile lui personale, nu pentru ale mele. Şi nici pentru ale Pământului sau ale omenirii. Am şi eu dreptul la meschinăria mea. Sunt convinsă că domnului Director Tanayama nu i-a fost niciodată milă de cineva pe care l-a considerat adversar şi nici nu cred că şi-a înmuiat vreodată apăsarea călcâiului pe gâtul vreunui inamic învins. Îmi închipui că nu se aşteaptă la milă sau compasiune din partea nimănui. Probabil că ar dispreţui pe oricine i-ar oferi aşa ceva şi l-ar considera un laş molâu şi fraier.

  Fisher tot mai părea nemulţumit.

  — Cât va dura, Tessa?

  — Cum ar putea şti cineva? Ar putea dura o veşnicie. Chiar dacă totul ar merge rezonabil de bine, nu văd cum ar putea totul dura mai puţin de cinci ani.

  — Dar de ce? Suntem deja în posesia tehnologiei.

  Wendel se ridică în capul oaselor.

  — Nu, Crile. Nu fi naiv. Tot ce am este o demonstraţie de laborator. Pot lua un obiect uşor – o minge de ping-pong – în care un motor hiperatomic minuscul alcătuieşte 90% din masă, şi-l pot deplasa cu o viteză superluminică. Dar o navă cu oameni la bord este cu totul altceva. Va trebui să avem certitudini, iar pentru asta cinci ani este un pronostic optimist. Îţi spun că înainte de zilele calculatoarelor moderne şi ale simulărilor pe care le fac ele posibile, cinci ani ar fi reprezentat un vis irealizabil. Chiar şi cincizeci de ani ar fi fost la fel.

  Crile Fisher clătină din cap şi nu mai spuse nimic. Tessa Wendel îl privi gânditoare, apoi spuse, aproape agasată:

  — Ce e cu tine? Şi tu te grăbeşti?

  Fisher răspunse, încercând s-o calmeze:

  — Sunt sigur că şi tu eşti la fel de nerăbdătoare ca toată lumea să termini acest proiect, dar eu chiar tânjesc după o navă reală care să poată călători cu viteze superluminice.

  — Tu, mai mult decât alţii?

  — Da, eu, destul de mult.

  — De ce?

  — Aş vrea să ajung la Steaua Vecină.

  — De ce? îi aruncă ea o privire ucigătoare. Visezi să-ţi regăseşti soţia pe care ai abandonat-o?

  Fisher nu discutase niciodată în amănunt despre Eugenia cu Tessa Wendel şi nici nu avea intenţia de a se lăsa acum prins în capcană.

  Răspunse:

  — Am o fiică acolo, departe. Cred că poţi înţelege asta, Tessa. Şi tu ai un fiu.

  Şi ea într-adevăr înţelese. Fiul ei avea puţin peste douăzeci de ani, studia la Universitatea Adelia şi, din când în când, îi scria mamei sale. Chipul femeii se îmblânzi.

  — Crile, începu ea, n-aş vrea să-ţi faci speranţe deşarte în această privinţă. De acord, de vreme ce ştiau de existenţa Stelei Vecine, este aparent logic să credem că acolo s-au dus. Dar numai cu hiperasistenţă, călătoria trebuie să fi durat cel puţin doi ani. Nici măcar nu putem fi siguri că Rotor a supravieţuit unei astfel de călătorii. Şi chiar dacă a reuşit, şansele de a găsi o planetă potrivită în sistemul unei pitice roşii este aproape zero. Dar dacă au supravieţuit călătoriei, poate că au plecat mai departe, în căutarea unei planete potrivite. Şi cum ar mai putea fi atunci găsiţi?

  — Îmi închipui că ştiau că nu au şanse să găsească o planetă potrivită în sistemul Stelei Vecine. Nu crezi că este posibil să fi plecat pregătiţi să se înscrie, pur şi simplu, pe orbita stelei?

  — Chiar dacă ar fi supravieţuit călătoriei şi chiar dacă s-au înscris pe orbita Stelei Vecine, viaţa lor ar fi sterilă şi nu cred că există posibilitatea de a o continua prea mult într-o formă civilizată. Crile, trebuie să te pregăteşti sufleteşte pentru ce e mai rău. Ce se întâmplă dacă reuşim să organizăm expediţia până la Steaua Vecină şi acolo nu descoperim nimic, sau cel mult carcasa pustie a ceea ce a fost, cândva, Colonia Rotor?

  — Atunci, zise Fisher, asta e. Dar sunt convins că au avut şanse mari de supravieţuire.

  — Şi că-ţi vei regăsi copilul? Dragul meu Crile, este oare bine să-ţi faci speranţe astfel? Chiar dacă Rotor a supravieţuit, şi copilul tău a supravieţuit şi el, n-avea, totuşi, decât un an când ai plecat de pe Rotor, în '22. Dacă ţi-ar apărea înainte, aşa cum arată acum, ar fi cu zece ani mai în vârstă, iar dacă am porni spre Steaua Vecină cât mai devreme cu putinţă, ar avea cincisprezece ani când ai ajunge s-o vezi. Nu te-ar mai cunoaşte. Şi, de fapt, cred că nici tu n-ai mai recunoaşte-o.

  — Cu zece, cu cincisprezece sau cu cincizeci de ani mai mare, Tessa, dacă aş vedea-o, aş recunoaşte-o, răspunse Fisher cu o siguranţă de neclintit.

  19. HOTĂRÂREA.

  Marlene îi zâmbi ezitant lui Siever Genarr. Devenise deja un obicei să-i invadeze acestuia biroul, după bunul ei plac.

  — Te întrerup cumva din treburi importante, unchiule Siever?

  — Nu, draga mea, nu mă ocup, de fapt, cu nimic important. Această funcţie a mea a fost inventată numai pentru ca Pitt să poată scăpa de mine, iar eu am acceptat-o şi am păstrat-o ca să pot scăpa de Pitt. Nu este ceva ce aş recunoaşte faţă de oricine, dar ţie sunt obligat să-ţi mărturisesc adevărul, de vreme ce nu-ţi scapă niciodată o minciună.

  — Şi asta te sperie, unchiule Siever? Pe domnul Guvernator Pitt l-a speriat, şi, dacă i-aş arăta vreodată ce pot să fac, cred că şi pe Aurinel l-ar speria.

  — Nu mă sperie, Marlene, pentru că eu m-am dat bătut de mult, înţelegi? M-am împăcat cu gândul că sunt făcut din sticlă în ceea ce te priveşte. Să ştii că, la urma urmei, este chiar odihnitor. Dacă stai să te gândeşti, minciunile cer tare mult efort, nu-s lucru uşor. Dacă oamenii ar fi mai leneşi, n-ar minţi niciodată.

  Marlene îşi regăsi surâsul:

  — De asta mă placi? Pentru că îţi ofer ocazia să fii leneş?

  — Nu-ţi dai seama?

  — Nu. Îmi dau seama că mă placi, dar nu-mi pot da seama de ce mă placi. Atitudinea ta îmi spune că mă placi, dar motivul este ascuns în adâncul minţii tale şi tot ce pot percepe sunt senzaţii vagi. Nu pot ajunge atât de departe.

  — Făcu o mică pauză, furată de un gând.

  — Uneori aş vrea să pot.

  — Fii fericită că nu poţi. Minţile sunt nişte locuri murdare, umede, incomode.

  — De ce spui asta, unchiule Siever?

  — Din cauza experienţei. Nu am capacitatea cu care eşti tu înzestrată, dar am trăit printre oameni mai multă vreme decât ai avut tu ocazia. Îţi place interiorul propriei tale minţi, Marlene?

  Fata păru surprinsă.

  — Nu ştiu. De ce să nu-mi placă?

  — Îţi place tot ce gândeşti? Tot ce-ţi imaginezi? Toate impulsurile pe care le ai? Fii cinstită. Chiar dacă eu nu te pot citi, fii cinstită!

  — Păi, uneori gândesc chestii stupide sau chiar răutăcioase. Uneori mă înfurii şi mă gândesc că aş vrea să fac lucruri pe care, în mod normal, nu le-aş face. Dar nu prea des, pe cuvânt.

  — Nu prea des? Nu uita că tu eşti obişnuită cu propria ta minte. Abia dacă-ţi mai dai seama de ea. E ca şi cu hainele pe care le porţi. Nu le simţi atingerea pentru că eşti atât de obişnuită cu ele. Buclele părului tău te ating pe spate, dar nu bagi de seamă. Dacă părul altcuiva te-ar atinge pe spate, ţi-ar provoca mâncărimi şi ar fi insuportabil. Poate alţii au gânduri care nu-s mai rele ca ale tale, dar fiind gândurile altcuiva nu ţi-ar plăcea deloc. De exemplu, s-ar putea să nu-ţi placă faptul că eu te plac, dacă ai şti de ce te plac. Este mult mai bine şi mai liniştitor să accepţi faptul că te plac, ca pe ceva care există, şi să nu-mi răscoleşti mintea, în căutarea motivelor.

  Inevitabil însă, Marlene replică:

  — De ce? Care sunt motivele?

  — Ei bine, îmi placi pentru că odinioară şi eu am fost ca tine.

  — Ce vrei să spui?

  — Nu vreau să spun că am fost o tânără domnişoară cu ochi frumoşi şi capacităţi de percepţie ieşite din comun. Vreau să spun că am fost şi eu tânăr şi mă credeam urât şi credeam că nimeni nu mă plăcea din cauză că eram urât. Şi ştiam că sunt inteligent şi nu puteam să înţeleg de ce toată lumea mă ocolea pentru că eram inteligent. Mi se părea cumplit de nedrept să fiu dispreţuit pentru o trăsătură nesemnificativă, în vreme ce una importantă era cu desăvârşire ignorată. Am fost rănit şi furios, Marlene, şi m-am hotărât să nu-i tratez niciodată pe ceilalţi cum mă tratează ei pe mine, numai că nu prea am avut ocazia să pun această înţeleaptă hotărâre în practică. Apoi te-am cunoscut pe tine şi mi-am dat seama cât de mult semănăm. Nu eşti, fireşte, nici pe departe atât de neatractivă cum eram eu şi eşti cu mult mai inteligentă decât aş fi putut eu să fiu vreodată, dar asta nu mă deranjează absolut deloc. Surâse larg. E ca şi cum aş avea ocazia de a o lua de la capăt, cu multe avantaje însă. Dar, haide, nu cred că de asta ai venit să mă vezi, ca să mă asculţi înşirându-ţi toate astea. N-oi fi având eu capacitatea ta de percepţie, dar atâta lucru văd şi eu.

  — Ei bine, e vorba de mama.

  — Da? se încruntă Genarr cu o creştere evidentă, bruscă, aproape dureroasă a interesului. Ce-i cu ea?

  — Aproape că şi-a terminat proiectul aici, ştii. Şi dacă pleacă înapoi pe Rotor o să vrea să mă ia cu ea. Chiar trebuie să mă întorc împreună cu ea?

  — Aşa cred. Nu vrei să te întorci?

  — Nu, unchiule Siever, nu vreau. Simt că este important să rămân aici. Aşa că aş vrea să te rog să-i spui domnului Guvernator Pitt că ai vrea să ne păstrezi aici. Tu poţi născoci o scuză care să sune bine. Iar domnului Guvernator sunt sigură că i-ar părea tare bine să nu mai aibă grija noastră, să ştie că rămânem aici, mai ales dacă îi explici că mama ştie acum sigur că Nemesis va distruge Sistemul Solar.

  — Ţi-a spus ea asta, Marlene?

  — Nu, dar nici nu era nevoie. Poţi să-i explici domnului Guvernator că mama îl va agasa, probabil, tot timpul cu insistenţele ei ca Sistemul Solar să fie avertizat.

  — Ţi-a trecut cumva prin minte că Pitt ar putea să nu fie atât de dornic să-mi facă pe plac? Dacă îşi dă seama că vreau să vă păstrez pe tine şi pe mama ta aici, în Domul de pe Erythro, mi-ar putea ordona să vă trimit înapoi doar ca să mă contrarieze.

  — Sunt sigură, spuse Marlene calm, că domnul Guvernator va prefera să-şi facă o plăcere păstrându-ne aici, mai degrabă decât să-ţi provoace ţie o neplăcere aducându-ne înapoi pe capul său. Şi apoi, tu ai tot interesul ca mama să rămână aici, pentru că eşti… pentru că ţii la ea.

  — Ţin la ea. De o viaţă, se pare. Dar mama ta nu ţine la mine. Mi-ai spus, acum câtăva vreme, că tatăl tău încă-i mai ocupă gândurile.

  — Îi placi din ce în ce mai mult, unchiule Siever. Îi placi foarte mult.

  — De aici şi până la dragoste e cale lungă, Marlene. Sunt sigur că ai descoperit deja acest adevăr.

  Marlene se înroşi.

  — Vorbesc despre oameni bătrâni.

  — Ca mine, şi Genarr îşi dădu capul pe spate într-un hohot de râs. Apoi reveni: Îmi pare rău, Marlene, dar bătrânii sunt întotdeauna tentaţi să creadă că tinerii încă n-au aflat nimic despre dragoste, aşa cum tinerii sunt convinşi că bătrânii au uitat demult despre ea şi ştii ceva? Se înşală şi unii şi ceilalţi. De ce crezi tu că e important să rămâi în Domul de pe Erythro, Marlene? Sunt sigur că nu doar pentru că mă placi pe mine.

  — Sigur că-mi placi, spuse Marlene serioasă. Foarte mult. Dar vreau să rămân aici pentru că-mi place Erythro.

  — Ţi-am explicat însă că este o lume periculoasă.

  — Nu şi pentru mine.

  — Tot mai eşti sigură că maladia nu te poate atinge?

  — Bineînţeles că nu mă va atinge.

  — Dar cum poţi şti?

  — Pur şi simplu ştiu. Întotdeauna am ştiut asta, chiar când eram pe Rotor. N-aveam nici un motiv să nu fiu sigură.

  — Nu, n-aveai. Dar după ce ţi s-a spus despre maladie?

  — Asta n-a schimbat cu nimic lucrurile. Mă simt în siguranţă aici. Mult mai mult decât m-am simţit vreodată pe Rotor.

  Genarr clătină încet din cap.

  — Trebuie să recunosc că aşa ceva depăşeşte puterea mea de înţelegere.

  — Îi studie fetei chipul solemn şi ochii întunecaţi, pe jumătate ascunşi de genele ei dese, atât de frumoase.

  — Cu toate acestea, Marlene, permite-mi să-ţi citesc şi eu ţie limbajul gesturilor, dacă pot. Eşti foarte hotărâtă să învingi în problema asta, cu orice preţ, şi să rămâi pe Erythro.

  — Da, răspunse Marlene sec. Şi sunt convinsă că tu mă vei ajuta.

  Eugenia Insigna clocotea surd de mânie. Nu ridicase vocea, dar vorbea cu o intensitate abia stăpânită.

  — Nu poate face una ca asta, Siever.

  — Sigur că poate, Eugenia, răspunse Genarr tot atât de încet ca ea. Doar este Guvernator.

  — Dar nu este un monarh absolut. Am şi eu drepturile mele civile, iar unul dintre ele este libertatea circulaţiei.

  — Dacă Guvernatorul doreşte să declare stare de urgenţă, fie cu caracter general, fie restrânsă la o singură persoană, drepturile civile ale persoanei respective sunt suspendate. Cam ăsta e pe scurt conţinutul Actului de Permisiune din '24.

  — Dar este o bătaie de joc la adresa tuturor tradiţiilor şi legilor pe care le avem încă de la înfiinţarea acestei Colonii.

  — Sunt de acord.

  — Şi dacă am să declanşez un scandal pe tema asta, Pitt va fi nevoit să…

  — Eugenia, te rog. Ascultă-mă. Las-o baltă. De ce nu rămâneţi, tu şi Marlene, deocamdată aici? Sunteţi mai mult decât binevenite.

  — Ce tot spui? Este echivalent cu aruncarea în închisoare fără nici o acuzaţie, proces sau sentinţă. Suntem obligate să rămânem pe Erythro pe termen nelimitat datorită ucazului arbitrar dat de…

  — Te rog, fă-o fără să te opui. Ar fi mai bine.

  — Cum mai bine? întrebă Insigna cu un dispreţ nemărginit.

  — Pentru că Marlene, fata ta, doreşte foarte tare s-o faci.

  Insigna îl privi fără să înţeleagă.

  — Marlene?

  — Săptămâna trecută a venit la mine plină de sugestii în legătură cu felul cum ar trebui să-l manipulez pe Pitt pentru a-l convinge să vă ordone să rămâneţi amândouă aici, pe Erythro.

  Insigna se ridică pe jumătate de pe scaun, pradă unei indignări sălbatice.

  — Şi tu chiar ai făcut-o?

  Genarr scutură din cap cu putere.

  — Nu. Ascultă-mă. Tot ce-am făcut a fost să-l informez pe Pitt că ţi-ai încheiat munca aici şi că nu ştiu care este intenţia lui: să te întorci pe Rotor cu Marlene sau să rămâneţi aici. A fost o întrebare perfect firească şi neutră, Eugenia. I-am arătat şi Marlenei mesajul înainte de a-l expedia şi ea a fost mulţumită de el. A spus, citez: „Dacă îi oferi posibilitatea să aleagă, va alege să rămânem aici.” Şi se pare că a avut dreptate, pentru că el chiar asta face.

  Insigna se lăsă moale înapoi în scaun.

  — Siever, tu chiar ai urmat sfatul unei fete de cincisprezece ani?

  — Nu o consider pe Marlene doar o simplă fată de cincisprezece ani. Dar spune-mi, de ce eşti atât de nerăbdătoare să te întorci pe Rotor?

  — Munca mea…

  — Nu există. Nu va exista nimic pentru tine de făcut dacă Pitt nu vrea asta. Şi chiar presupunând că-ţi permite să te întorci, te vei trezi înlocuită. Pe de altă parte, aici vei avea echipamente de care să te poţi folosi, pe care le-ai folosit deja. La urma urmei, ai venit aici tocmai ca să faci ceea ce nu puteai face pe Rotor.

  — Munca mea nu contează! strigă Insigna, cu o inconsecvenţă disperată. Nu înţelegi că vreau să mă întorc pentru acelaşi motiv pentru care el vrea să rămân? Vrea s-o distrugă pe Marlene. Dacă aş fi ştiut, înainte de a pleca, despre această maladie erythrotică, n-am fi venit aici niciodată. Nu pot risca sănătatea psihică a Marlenei.

  — Sănătatea ei psihică este ultimul lucru pe care aş vrea să-l risc, spuse Genarr. Mai degrabă m-aş pune pe mine în pericol.

  — Dar dacă rămânem aici, este în pericol.

  — Marlene nu pare să creadă asta.

  — Marlene! Marlene! Mi se pare că ai început s-o crezi un soi de zeiţă. Ce ştie ea?

  — Ascultă-mă, Eugenia. Hai să vorbim la rece despre asta. Dacă Marlene ar părea să fie, într-adevăr, în pericol, aş găsi o cale de a vă trimite pe amândouă înapoi pe Rotor, dar mai întâi ascultă-mă. Marlene nu a dat niciodată semne de megalomanie, nu?

  Insigna tremura. Furia încă nu i se potolise.

  — Nu ştiu ce vrei să spui.

  — Este predispusă să facă afirmaţii grandioase, care sunt numai rodul imaginaţiei, fiind, de fapt, de-a dreptul ridicole?

  — Sigur că nu. Este o tânără foarte rezonabilă. De ce-mi pui astfel de întrebări? Doar ştii bine că nu face afirmaţii care să nu aibă…

  — Care să nu aibă o bază reală. Ştiu. Nu s-a lăudat niciodată cu capacităţile ei de percepţie. Acestea au ieşit la iveală prin forţa lucrurilor.

  — Da, şi care este scopul acestor întrebări?

  Genarr continuă liniştit.

  — A pretins, vreodată, că are puteri intuitive neobişnuite? Ţi-a spus vreodată că este sigură de ceva, de ceva anume care se va întâmpla sau nu se va întâmpla, părând a nu avea nici un alt argument decât siguranţa ei?

  — Nu, bineînţeles că nu. Respectă dovezile şi realitatea evidentă. Nu face niciodată afirmaţii neobişnuite fără dovezi sau argumente solide.

  — Şi totuşi, într-o singură privinţă, poate numai într-o singură privinţă, o face. Este sigură că maladia nu o poate atinge. Susţine că a încercat această stare de siguranţă absolută, această certitudine că Erythro nu-i poate face nici un rău, încă de pe Rotor, şi că această stare s-a accentuat la venirea în Dom. Este foarte hotărâtă – absolut hotărâtă – să rămână aici.

  Insigna făcu ochii mari şi duse brusc mâna la gură. Scoase un sunet dezarticulat, apoi şopti:

  — În acest caz… şi rămase cu privirea pironită asupra lui.

  — Da, spuse Genarr brusc alarmat.

  — Nu înţelegi? Nu sunt acestea simptomele maladiei? Personalitatea ei suferă modificări. Mintea începe să-i fie afectată.

  Genarr rămase o clipă, îngheţat de această posibilitate, apoi spuse:

  — Nu, nu se poate. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat în niciunul dintre cazurile anterioare de maladie. Nu este un simptom al bolii.

  — Dar mintea ei nu este ca a celorlalţi. S-ar putea ca şi simptomele să difere.

  — Nu, spuse Genarr cu disperare. Nu pot să cred aşa ceva. Nu vreau să cred aşa ceva. Eu cred că dacă Marlene spune că este sigură că e imună, atunci este cu adevărat imună, iar imunitatea ei ne va ajuta să rezolvăm misterul maladiei.

  Chipul Eugeniei Insigna păli brusc.

  — De asta vrei să rămână aici pe Erythro, Siever? Pentru ca tu s-o foloseşti ca pe un instrument împotriva maladiei?

  — Nu, nu vreau să rămână aici ca s-o pot folosi eu. Dar dacă ea vrea să rămână, ar putea fi un instrument, indiferent dacă noi vrem sau nu ca ea să fie aşa ceva.

  — Şi numai pentru că ea vrea să rămână pe Erythro, tu eşti dispus să-i permiţi s-o facă? Numai pentru că ea vrea să rămână, din cine ştie ce obsesie ciudată pe care n-o poate explica şi în care nici eu şi nici tu nu vedem vreo umbră de raţiune sau logică. Chiar crezi cu seriozitate că trebuie să i se permită să rămână aici, numai pentru că asta vrea? Îndrăzneşti să-mi spui una ca asta?

  Genarr răspunse cu oarecare efort:

  — Ca să-ţi spun drept, sunt foarte tentat s-o fac.

  — Este foarte uşor pentru tine să te simţi tentat. Nu este copilul tău. Este copilul meu. Este singurul…

  — Ştiu, spuse Genarr. Este singurul lucru care ţi-a mai rămas de la… Crile. Nu te uita la mine aşa. Ştiu că nu ţi-ai mai revenit niciodată după această pierdere. Ştiu ce simţi.

  — Spuse aceste ultime cuvinte încet, cu blândeţe şi păru să vrea chiar să întindă mâna şi să mângâie capul plecat al Eugeniei Insigna.

  — Dar chiar şi aşa, Eugenia, dacă Marlene vrea cu adevărat să exploreze planeta, nu cred că o va putea opri ceva până la urmă. Şi dacă este absolut convinsă că maladia nu o poate atinge, poate că această credinţă chiar o va împiedica să contracteze boala. Sănătatea psihică agresivă a Marlenei şi încrederea sa în sine ar putea constitui, de fapt, mecanismul ei imunitar.

  Insigna ridică brusc capul, cu o privire care ar fi topit oţelul:

  — Spui prostii, şi n-ai nici un drept să te laşi apucat de acest val de romantism din cauza unui simplu copil. Este o străină pentru tine. Nu o iubeşti.

  — Nu este deloc o străină pentru mine şi o iubesc chiar foarte mult. Mai mult decât atât, o admir. Dragostea nu mi-ar putea furniza acea încredere profundă care să-mi dea curajul de a-mi asuma riscurile situaţiei, dar admiraţia, da. Gândeşte-te.

  Rămaseră acolo, uitându-se unul la altul.

  20. DOVADA.

  Kattimoro Tanayama, cu tenacitatea lui obişnuită, supravieţui anului care i se acordase şi părea a se fi hotărât să meargă mai departe, de vreme ce înaintase binişor în cel de-al doilea an, fără a fi predat armele lungii sale bătălii. Iar când îi veni, în sfârşit, sorocul, el părăsi câmpul de bătălie fără vreo vorbă sau vreun semn, astfel încât instrumentele îi înregistrară moartea înainte ca vreun martor ocular să sesizeze că inevitabilul se petrecuse.

  Pe Pământ, evenimentul făcu prea puţină vâlvă, iar în Colonii nu făcu deloc, fiindcă Bătrânul îşi desfăşurase întotdeauna activităţile departe de ochii publicului, iar asta îi fusese o sursă suplimentară de putere. Aşadar, cei care avuseseră de-a face cu el şi-i cunoscuseră puterea, precum şi cei care depinseseră cel mai mult de puterea şi maşinaţiile lui politice, fură cei mai uşuraţi să afle că Bătrânul se dusese.

  Noutăţile ajunseră repede la Tessa Wendel, prin intermediul canalului special de comunicare dintre laboratorul ei şi oraş. Şi, într-un fel, deşi se aştepta la aceste veşti, de luni de zile, şocul nu fu mic.

  Ce avea să se întâmple de acum înainte? Cine avea să-i urmeze lui Tanayama şi ce schimbări aveau să se petreacă? Ea făcea speculaţii asupra subiectului de multă vreme, în particular, dar abia acum aceste întrebări păreau a fi căpătat, cu adevărat, sens. În mod evident, în ciuda tuturor celor ce se ştiau şi se spuseseră, Wendel (şi probabil toţi cei implicaţi) nu părea a se fi aşteptat într-adevăr ca Bătrânul să dea totuşi ortul popii.

  Femeia îşi căută consolarea în braţele lui Crile Fisher. Wendel era suficient de realistă pentru a-şi da seama că nu trupul ei, acum în mod vizibil îmbătrânit (în mai puţin de două luni, avea să împlinească incredibila vârstă de cincizeci de ani), era cel care îl reţinuse pe Fisher lângă ea. El avea acum patruzeci şi trei de ani şi nici în ceea ce-l priveşte floarea şi strălucirea tinereţii nu mai erau intacte, păliseră, numai că pentru un bărbat lucrurile nu erau atât de evidente. Wendel încă mai credea că ea era cea care-l reţinea, la modul figurat vorbind, şi simţea asta mai ales în momentele în care îl ţinea în braţe, la propriu.

  I se adresă acestuia:

  — Ei bine, şi acum?

  — Nu e o surpriză, Tessa, răspunse Fisher. Trebuia să se întâmple de mult.

  — De acord, dar s-a întâmplat acum. Şi hotărârea lui oarbă, de neclintit, a fost cea care a ţinut acest proiect în lucru. Dar acum?

  — Cât a fost în viaţă, replică Fisher, abia aşteptai să moară. Acum eşti îngrijorată. Nu cred că ai motive. Proiectul va merge înainte. Ceva de asemenea dimensiuni capătă un soi de autonomie, o viaţă proprie, şi nu mai poate fi oprit.

  — Ai încercat vreodată să calculezi cam cât a costat, până acum, proiectul, Crile? Biroul Terestru de Investigaţii va căpăta un Director nou, iar Parlamentul Globului va alege, cu siguranţă, pe cineva pe care să-l poată controla. În nici un caz nu va mai exista un nou Tanayama în faţa căruia să tremure şi să trebuiască să facă sluj cu toţii, nu în viitorul previzibil, cel puţin. Şi apoi vor arunca o privire asupra bugetului şi, fără mâna încovoiată a lui Tanayama care să-l acopere, îl vor vedea, în sfârşit, aşa cum e, mult scufundat în cerneala roşie a depăşirilor. Şi vor voi să-l reducă simţitor.

  — Cum ar putea? Am cheltuit deja atât de mult. Crezi că se vor opri acum când nu pot arăta ceva care să fi rezultat în urma cheltuielilor? Asta ar fi, într-adevăr, un fiasco.

  — Pot arunca vina pe Tanayama. „Era nebun”, vor spune, „un megaloman, condus de o unică obsesie” – toate astea fiind chiar, într-o bună măsură, adevărate, aşa cum ştim amândoi – iar acum ei, care nu sunt răspunzători pentru nimic din tot ce s-a făcut, pot, în sfârşit, să readucă Pământul pe calea cea dreaptă a sănătăţii psihice şi să renunţe la acest proiect pe care, de fapt, planeta nu şi-l poate permite.

  Fisher zâmbi.

  — Tessa, dragostea mea, profunzimea ta în pătrunderea gândirii politice este probabil demnă de un adevărat geniu în domeniul hiperspaţiului. Directorul Biroului este – teoretic şi din punctul de vedere al opiniei publice – o persoană oficială cu puteri limitate, numită şi (se presupune) ţinută sub control sever de Preşedintele General şi de Parlamentul Globului. Aceşti oficiali, despre care se crede că deţin puterea şi care, la rândul lor, sunt toţi aleşi, nu pot da pe faţă faptul că Tanayama le-a condus, de fapt, vieţile şi toate afacerile şi că i-a pus la colţ pe coji de nucă în nenumărate rânduri şi i-a făcut să le fie frică până şi să le bată inima fără permisiunea lui. Ar însemna să se recunoască pe faţă drept laşi şi incapabili şi ar risca, prin urmare, ca la alegerile următoare să-şi piardă poziţiile. Aşa că vor trebui să lase proiectul să meargă înainte. Nu vor opera decât reduceri de formă, cu caracter cosmetic, ca să zic aşa.

  — Cum poţi fi atât de sigur? mormăi Wendel.

  — Am o experienţă îndelungată în studiul oficialităţilor alese, Tessa, în plus, dacă ne oprim brusc, ar fi ca o invitaţie pentru toate Coloniile să reuşească înaintea noastră, să plece în spaţiul îndepărtat şi să ne lase în urma lor, cum a făcut şi Rotor.

  — Da? Şi cum crezi că o vor face?

  — Date fiind cunoştinţele lor despre hiperasistenţă, n-ai zice că progresul în direcţia zborului cu viteze superluminice este inevitabil?

  Wendel îi zâmbi sardonic lui Fisher.

  — Crile, dragostea mea, profunzimea ta în pătrunderea problemelor hiperspaţiului este probabil demnă de un contrabandist de primă mână al secretelor. Asta crezi tu despre munca mea? Că este o consecinţă inevitabilă a hiperasistenţei? Nu ai înţeles încă faptul că hiperasistenţa este urmarea naturală a gândirii în conformitate cu teoria relativităţii? Ea însă nu permite călătoriile cu viteze superioare vitezei luminii. Pentru a trece mai departe, la viteze superluminice, este nevoie de un adevărat salt, atât de gândire, în teorie, cât şi în practică. Descoperirea aceasta n-ar fi venit de la sine, firesc, iar eu am explicat asta mai multor persoane din guvern. Mi s-au plâns de încetineală şi de faptul că proiectul este costisitor, iar eu a trebuit să le explic dificultăţile. Acum îşi vor aminti şi nu le va fi teamă să ne oprească, în punctul în care am ajuns. Nu-i pot biciui ca să nu ne oprească, spunându-le deodată că alţii ne-ar ajunge din urmă şi ne-ar putea-o chiar lua înainte.

  Fisher clătină din cap.

  — Ba sigur că le poţi spune asta. Şi ei vor şi crede, pentru că este perfect adevărat. Putem fi uşor scoşi din cursă.

  — N-ai ascultat tot ce ţi-am spus până acum?

  — Ba da, dar ai omis ceva. Îngăduie puţin bun simţ, mai ales cuiva pe care tocmai l-ai numit un contrabandist de primă mână al secretelor.

  — Ce tot spui acolo, Crile?

  — Acest salt vast de la hiperasistenţă la zborul cu viteze superluminice este un salt doar dacă aceia care vor să-l facă încep cu începutul, aşa cum ai făcut tu. Coloniile însă nu vor începe cu începutul, n-o vor lua de la zero. Chiar crezi că n-au aflat nimic despre proiectul nostru, despre Hyper City? Chiar crezi că eu şi colegii mei pământeni suntem singurii contrabandişti ai secretelor din Sistemul Solar? Coloniile îşi au şi ele contrabandiştii lor, care trudesc la fel de mult ca şi noi şi la fel de eficient. De exemplu, au ştiut că tu ai venit pe Pământ chiar din ziua în care ai sosit.

  — Şi ce dacă au ştiut?

  — Nu e vorba numai de atât. Crezi că ei nu au calculatoare care să le spună că ai scris şi publicat în domeniu? Crezi că nu au acces la aceste lucrări? Crezi că nu le-au citit cu luare-aminte, cu trudă, crezi că n-au descoperit că tu crezi că vitezele superluminice sunt teoretic posibile?

  Wendel îşi muşcă buza şi zise:

  — Ei bine…

  — Gândeşte-te, da. Când ai scris ce gândeşti despre zborul cu viteze superluminice, nu făceai decât să speculezi. Reprezentai o minoritate, fiind singura care credea că ar putea fi realizabil. Nimeni nu te-a luat în serios. Dar acum vii pe Pământ şi rămâi aici. Brusc, dispari din atenţia publică şi nu te mai întorci pe Adelia. Poate că n-or cunoaşte ei toate amănuntele legate de ceea ce faci tu aici, pentru că securitatea acestui proiect a fost atât de severă pe cât a reuşit s-o facă paranoia lui Tanayama. Cu toate acestea, simplul fapt că ai dispărut sugerează destule şi, având în vedere lucrările pe care le-ai publicat, nu poate exista nici un dubiu cu privire la ceea ce lucrezi acum. Ceva ca Hyper City nu poate fi ţinut absolut secret. Incredibilele sume investite acolo trebuie să fi lăsat o urmă. Aşa că, acum, probabil că fiecare Colonie încearcă să pună cap la cap orice fărâmă de informaţie pentru a le putea, apoi, converti în cunoştinţe. Şi fiecare fărâmă le oferă un indiciu care le va permite să înainteze mult mai repede decât ai putut tu s-o faci. Spune-le toate astea, Tessa, dacă se mai iveşte problema proiectului şi dacă se mai ridică întrebări în privinţa opririi acestuia. Putem fi cu uşurinţă depăşiţi şi în mod sigur vom fi dacă ne oprim acum. Acest gând îi va menţine pe noii oameni de la putere la fel de aprigi şi puşi pe treabă în această problemă, cum era şi Tanayama şi, în plus, are şi meritul de a fi adevărat.

  Wendel păstră tăcerea un timp îndelungat, pe când Fisher o urmărea cu atenţie.

  — Ai dreptate, dragul meu contrabandist al secretelor, spuse ea în cele din urmă. Am făcut o greşeală necugetată considerându-te amant mai degrabă decât sfătuitor.

  — Şi de ce s-ar exclude cele două? întrebă Fisher.

  — Deşi, reveni Wendel, ştiu prea bine că ai şi tu interesul tău în toată afacerea.

  — Şi ce importanţă are asta – replică Fisher – chiar dacă e adevărat, atâta vreme cât interesul meu coincide, în ultimă instanţă, cu al tău.

  În cele din urmă sosi o delegaţie de parlamentari, împreună cu Igor Koropatsky, noul Director al Biroului Terestru de Investigaţii. Acesta ocupase de ani de zile poziţii subalterne în Birou, deci nu-i era cu totul necunoscut Tessei Wendel.

  Era un om tăcut, cu păr încărunţit, care începuse să i se rărească, un nas cam borcănat, o bărbie dublă considerabilă, pe scurt arăta bine hrănit şi cumsecade. Fără îndoială că era ager, dar în mod evident îi lipsea intensitatea aproape bolnavă a lui Tanayama. Şi asta se vedea de la un kilometru.

  Parlamentarii îl însoţeau, desigur, ca pentru a arăta tuturor că acest succesor era proprietatea lor şi se afla cu totul sub controlul lor. Cu siguranţă că sperau ca lucrurile să şi rămână astfel. Tanayama reprezentase o experienţă lungă şi o lecţie amară.

  Nimeni nu propuse ca proiectul să fie oprit. Dimpotrivă, dorinţa îngrijorată a tuturor părea să fie mai degrabă accelerarea lui, dacă aşa ceva era cu putinţă. Tentativa precaută a lui Wendel de a sublinia posibilitatea Coloniilor de a o lua înaintea Pământului sau cel puţin de a-l ajunge din urmă în privinţa acestui proiect fu acceptată fără cârteli, aproape considerată pe faţă ca evidentă.