— Vă jucaţi cu mine, doamnă doctor D'Aubisson. Ştiţi foarte bine că poziţia lui Genarr este de o importanţă considerabilă. Situaţia în Dom este permanent precară, de vreme ce nu ştim când şi dacă maladia va izbucni din nou. Valoarea lui Genarr consta în faptul că părea a fi imun la boală, dar acum nu mai putem să-l considerăm astfel. Ceva s-a întâmplat şi ar trebui să fim pregătiţi pentru a-l înlocui.

  — Aceasta este o decizie pe care numai dumneavoastră o puteţi lua, domnule Guvernator. Dar eu nu sugerez înlocuirea sa din motive medicale.

  — Dar îl veţi avea sub observaţie atentă şi permanentă şi veţi păstra în minte şi eventualitatea unei astfel de necesităţi, sper.

  — Consider asta ca făcând parte din îndatoririle mele medicale.

  — Bun. Mai ales pentru că, dacă o astfel de înlocuire va deveni necesară, eu m-am gândit la dumneavoastră.

  — La mine? Un mic fulger de emoţie şi surpriză îi traversă chipul, înainte de a şi-l putea reprima.

  — Da, sigur, de ce nu? Este foarte bine cunoscut faptul că proiectul colonizării planetei Erythro nu m-a entuziasmat niciodată. Am considerat întotdeauna că este strict necesar să ne păstrăm mobilitatea şi să nu ne mai lăsăm atraşi în capcana de a ne simţi înrobiţi de o planetă mare. Cu toate acestea, ar fi înţelept să colonizăm planeta neconsiderând-o în primul rând un loc destinat locuirii, cât mai ales un uriaş rezervor de resurse, cam aşa cum era considerată Luna în Sistemul Solar. Dar nu putem face asta cu ameninţarea maladiei plutind deasupra capetelor noastre, nu?

  — Nu, într-adevăr nu putem, domnule Guvernator.

  — Aşa că, pentru început, sarcina noastră este să rezolvăm această problemă. Până acum n-am reuşit. Maladia a încetat, iar noi am acceptat acest fapt, dar recentul incident ne demonstrează că pericolul nu a dispărut cu totul. Indiferent dacă Genarr a fost sau nu atins de maladie, ceva i s-a întâmplat, iar eu doresc ca acum problema să devină prioritatea numărul unu. Dumneavoastră aţi fi cea mai potrivită persoană care să conducă un astfel de proiect.

  — M-aş simţi onorată de o astfel de responsabilitate. Ar însemna să fac ceea ce oricum încerc să fac, numai că m-aş bucura de o mai mare autoritate. Totuşi, ezit să cred că pentru asta ar trebui să fiu Comandantul Domului de pe Erythro.

  — Aşa cum aţi spus, asta este o decizie pe care numai eu o pot lua. Dar înţeleg că n-aţi refuza postul, dacă v-ar fi oferit?

  — Nu, domnule Guvernator, aş fi foarte onorată.

  — Da, sunt convins, replică Pitt sec. Şi cu fata ce s-a întâmplat?

  Pentru o clipă, D'Aubisson păru zăpăcită de brusca schimbare a subiectului. Fu cât pe-aci să se bâlbâie când repetă:

  — Fata?

  — Da, fata care a fost în afara Domului cu Genarr, cea care şi-a dat jos costumul de protecţie.

  — Marlene Fisher?

  — Da, aşa o cheamă. Ce s-a întâmplat cu ea?

  D'Aubisson ezită.

  — Nu s-a întâmplat nimic cu fata, domnule Guvernator.

  — Aşa am văzut că scrie şi în raport. Dar acum vă întreb eu pe dumneavoastră. Nimic?

  — Nimic ce ar putea fi detectat prin intermediul unei scanări cerebrale sau altminteri.

  — Vreţi să spuneţi că, în timp ce Genarr, purtând costum de protecţie, a fost atât de afectat încât şi-a pierdut cunoştinţa, această fată, această Marlene Fisher, fără costum fiind, n-a păţit nimic?

  D'Aubisson ridică din umeri.

  — Absolut nimic, din câte ne putem noi da seama.

  — Şi nu consideraţi că este ciudat?

  — Ea însăşi este o tânără ciudată. Rezultatul scanării ei cerebrale…

  — Ştiu despre scanarea ei cerebrală. Mai ştiu şi că are unele capacităţi ciudate. Aţi observat asta?

  — Oh, da, într-adevăr am observat.

  — Şi cum vi se par aceste capacităţi? Sunt telepatice, credeţi?

  — Nu, domnule Guvernator, asta este imposibil. Conceptul de telepatie este o simplă fantezie. De fapt, chiar aş vrea să fie vorba de o capacitate de a citi gândurile, pentru că asta ar fi, de fapt, mai puţin periculos. Gândurile pot fi controlate.

  — Dar ce e mai periculos în legătură cu fata asta?

  — Se pare că este capabilă să citească limbajul gesturilor, iar acest lucru nu este controlabil. Fiecare mişcare îi spune ceva.

  — Spuse aceste cuvinte cu un aer de amărăciune care nu-i scăpă lui Pitt.

  — Ati avut cumva o experienţă personală în privinţa asta? întrebă el.

  — Sigur.

  — D'Aubisson avea o expresie mohorâtă.

  — Este imposibil să te afli în preajma tinerei respective fără a avea ocazia să te trezeşti într-o situaţie jenantă, cauzată de obiceiul ei de a studia comportamentul tuturor.

  — Da, dar ce s-a întâmplat?

  — Nimic de o importanţă copleşitoare, dar suficient de agasant.

  — D'Aubisson roşi şi, pentru moment, buzele i se strânseră de parcă s-ar fi gândit să sfideze interogatoriul la care o supunea interlocutorul. Dar momentul trecu. Răspunse, aproape în şoaptă:

  — După ce l-am examinat pe Comandantul Domului, domnul Genarr, Marlene m-a întrebat cum se simte. I-am spus că nu fusese serios afectat şi că aveam toate speranţele că-şi va reveni complet. Ea mi-a replicat: „De ce vă dezamăgeşte asta?” Eu am fost complet uluită şi luată prin surprindere şi i-am răspuns: „Nu sunt dezamăgită. Sunt bucuroasă.” Dar ea a insistat: „Dar sunteţi dezamăgită. Este foarte clar. Iar acum sunteţi pe punctul de a vă pierde răbdarea.” Eram pentru prima dată confruntată direct cu aşa ceva, deşi mai auzisem despre asta de la alţii, şi nu am găsit altceva mai bun de făcut decât s-o provoc: „De ce să-mi fi pierdut răbdarea?” S-a uitat la mine solemn, cu ochii ei mari, întunecaţi, neliniştitori. Apoi a spus: „Pare să fie în legătură cu unchiul Siever…”

  Pitt o întrerupse:

  — Unchiul Siever? Există vreo relaţie de rudenie între ei?

  — Nu, nu este decât un apelativ afectuos. Marlene a continuat: „Pare să fie în legătură cu unchiul Siever şi mă întreb dacă nu cumva vă doriţi să-i luaţi locul la conducerea Domului.” Iar la asta n-am mai fost în stare decât să-i întorc spatele şi să plec de-acolo.

  Pitt întrebă:

  — Cum v-aţi simţit când v-a spus asta?

  — Am fost furioasă. Natural.

  — Pentru că v-a jignit? Sau pentru că avea dreptate?

  — Ei bine, într-un fel…

  — Nu. Nu vă eschivaţi, doamnă doctor. Se înşela sau avea dreptate? Eraţi destul de dezamăgită de revenirea lui Genarr pentru ca fata să observe, sau toată povestea a fost doar rodul imaginaţiei ei prea bogate?

  Vorbele părură să iasă din gura lui D'Aubisson parcă împotriva voinţei ei:

  — Fata a sesizat ceva care se afla într-adevăr acolo.

  — Îl privi pe Pitt cu trufie, sfidător.

  — Nu sunt decât o fiinţă omenească şi am şi eu impulsurile mele. Chiar dumneavoastră înşivă aţi spus adineauri că s-ar putea să mi se ofere postul, ceea ce ar părea să însemne că mă consideraţi calificată pentru el.

  — Sunt sigur că încă vă mai simţiţi jignită, în mod abstract dacă nu concret, spuse Pitt fără urmă de umor. Acum gândiţi-vă: această tânără ciudată, stranie, după cum arată atât comportamentul, cât şi rezultatul scanării ei cerebrale, nici măcar nu pare afectată de maladia erythrotică. Mi se pare evident că trebuie să existe o legătură între tiparul ei neuronal şi rezistenţa la maladie. N-ar putea fi un instrument folositor pentru studiul maladiei?

  — Nu pot spune. Presupun că este posibil.

  — N-ar trebui să încercăm?

  — Poate că da, dar cum?

  Pitt spuse calm:

  — Lăsaţi-o să se expună cât mai mult cu putinţă influenţei planetei Erythro.

  D'Aubisson răspunse, gânditoare:

  — Întâmplarea face că tocmai asta îşi doreşte şi ea să facă, iar domnul Comandant Genarr pare dispus s-o lase.

  — Bun. Atunci dumneavoastră vă veţi ocupa de partea medicală a problemei.

  — Înţeleg. Dar dacă tânăra contractează maladia?

  — Trebuie să avem permanent în vedere că soluţia problemei este mult mai importantă decât bunăstarea unui singur individ. Avem de câştigat o lume, iar pentru aceasta am putea fi nevoiţi să plătim un preţ foarte trist, dar necesar.

  — Dar dacă Marlene este distrusă şi asta tot nu ne va fi ajutat să înţelegem şi să contracarăm maladia?

  Pitt rosti inflexibil:

  — Trebuie să înfruntăm acest risc. La urma urmei, este posibil şi ca fata să rămână neatinsă, iar această imunitate a ei, atent studiată, să ne creeze posibilitatea de a face un uriaş progres în înţelegerea fenomenului maladiei. În acest caz, am câştiga fără nici o pierdere.

  Abia mai târziu, după ce D'Aubisson se retrăsese în apartamentul ei rotorian, hotărârea de fier a lui Pitt îi permise acestuia să se gândească la el însuşi ca la inamicul declarat al Marlenei Fisher. Adevărata victorie ar fi ca planeta aceea monstruoasă s-o distrugă pe Marlene, fără ca misterul maladiei să poată fi dezlegat. S-ar fi descotorosit dintr-o singură lovitură şi de o tânără incomodă, care altminteri ar putea, într-o bună zi, să dea naştere unei progenituri cu aceleaşi caracteristici neobişnuite, şi de o planetă incomodă, care altminteri ar putea, într-o bună zi, să dea naştere unei populaţii la fel de indezirabile, de dependente şi de imobile cum fusese cea a Pământului.

  Cei trei stăteau împreună în Domul de pe Erythro: Siever Genarr atent, Eugenia Insigna adânc îngrijorată, iar Marlene Fisher în mod evident nerăbdătoare.

  Insigna spuse:

  — Ţine minte, Marlene, să nu te uiţi fix la Nemesis. Ştiu că ai fost avertizată în legătură cu radiaţia infraroşie şi este, de asemenea, adevărat că Nemesis are o strălucire molcomă. Dar la intervale repetate, deşi rare, pe suprafaţa ei are loc o explozie însoţită de o izbucnire de lumină albă. Nu durează decât un minut sau două, dar este suficient pentru a-ţi şoca retina şi nu poţi prevedea când se va întâmpla.

  — Astronomii pot prevedea când au loc aceste explozii? întrebă Genarr.

  — Până acum, nu. Este unul dintre multele aspecte haotice ale naturii. Nu am dat încă de capătul legilor care guvernează turbulenţa stelară şi există chiar printre noi unii care cred că aceste legi nici nu vor putea fi lămurite complet vreodată. Sunt pur şi simplu prea complexe.

  — Interesant, spuse Genarr.

  — Nu că n-am fi recunoscători pentru aceste explozii. Trei la sută din energia care ajunge pe Erythro de la Nemesis este datorată lor.

  — Nu pare a fi prea mult.

  — Cu toate acestea, este. Fără exploziile respective, Erythro ar fi o lume îngheţată pe care ar fi mult mai greu de trăit. Exploziile provoacă oarecare probleme Coloniei Rotor, care este nevoită să-şi adapteze foarte rapid nivelul luminii de zi când ele au loc şi, mai mult decât atât, să-şi consolideze câmpul de absorbţie de particule.

  Marlene se uita de la unul la altul în timp ce vorbeau, până când, în cele din urmă, izbucni, cu o mică undă de exasperare în glas:

  — Cât aveţi de gând s-o mai ţineţi aşa? O faceţi doar ca să mă ţineţi pe mine aici. Îmi pot da seama cu uşurinţă de asta.

  Insigna întrebă repede:

  — Şi unde o să te duci, când vei fi afară?

  — Pe-aici, prin preajmă. Până la râul acela, sau pârâu, sau ce-o fi el.

  — De ce?

  — Pentru că este interesant. Apă curgătoare în aer liber, şi nu-i poţi vedea capetele, şi ştii că nu este pompată înapoi de unde a venit.

  — Dar este, spuse Insigna, de către căldura stelei Nemesis.

  — Asta nu contează. Eu vreau să spun că nu oamenii o fac. Şi apoi, eu vreau doar să stau acolo, să mă uit la râu.

  — Să nu bei din el, zise Eugenia Insigna cu severitate.

  — Nici nu am intenţia. Pot rezista o oră fără să beau ceva. Dacă mi se face foame sau sete sau altceva, o să vin înapoi în Dom. Zău, faci atâta caz pentru nimic.

  — Cred că vrei ca totul să fie reciclat aici, în Dom, zâmbi Genarr.

  — Da, bineînţeles. Nu aşa ar vrea oricine?

  Zâmbetul lui Genarr se lărgi. Spuse:

  — Ştii, Eugenia, sunt aproape definitiv convins că viaţa în Colonii a schimbat pentru totdeauna mentalitatea umană. Necesitatea reciclării ne este acum profund inoculată. Pe Pământ, pur şi simplu aruncam o grămadă de lucruri, presupunând că se vor recicla de la sine, natural, şi bineînţeles că nu totdeauna se întâmpla astfel.

  — Genarr, spuse Insigna, eşti un visător. Poate că o fi cu putinţă ca oamenii să capete deprinderi bune când se află sub presiune, dar scoate-i de sub presiune şi obiceiurile rele se vor întoarce numaidecât. E mai uşor să cobori decât să urci. Se numeşte a doua lege a termodinamicii, iar dacă vom ajunge vreodată să colonizăm această planetă, prezicerea mea este că o vom murdări imediat de la un capăt la altul.

  — Ba nu, o contrazise Marlene laconic.

  Genarr întrebă, pe un ton de curiozitate întâmplătoare, dar politicoasă:

  — De ce nu, draga mea?

  Marlene însă, pierzându-şi răbdarea, răspunse cu intensitate:

  — Pentru că n-o vom face. Acum pot ieşi?

  Genarr privi la Insigna şi zise:

  — Am putea s-o lăsăm, Eugenia. N-o putem ţine aici cu forţa şi nici n-o putem amâna la nesfârşit. Şi apoi, dacă asta te consolează, Ranay D'Aubisson, care tocmai s-a întors de pe Rotor, a parcurs ieri toate analizele Marlenei de la începuturi şi până în prezent şi mi-a spus că rezultatele scanării cerebrale dovedesc o astfel de stabilitate, încât e convinsă că Marlene nu va păţi nimic ieşind pe suprafaţa planetei.

  Marlene, care se întorsese spre uşă, de parcă ar fi fost gata să păşească spre ieşirea din Dom, se răsuci din nou spre ei.

  — Stai, unchiule Siever, aproape că uitasem. Trebuie să fii prevăzător în ceea ce o priveşte pe doamna doctor D'Aubisson.

  — De ce? E un neurofizician excelent.

  — Nu la asta mă refer. S-a bucurat când ai avut probleme după ieşirea din Dom şi a fost cam dezamăgită când ţi-ai revenit.

  Insigna păru şocată şi întrebă automat:

  — Ce te face să spui asta?

  — O spun pentru că ştiu.

  — Dar nu înţeleg de ce ar fi adevărat. Siever, nu te înţelegi bine cu doamna doctor D'Aubisson?

  — Sigur că mă înţeleg bine. Chiar foarte bine. N-am avut niciodată nici o altercaţie. Dar dacă Marlene spune…

  — Dar Marlene nu s-ar putea înşela?

  Marlene replică imediat:

  — Nu mă înşel.

  — Sunt sigur că ai dreptate, Marlene, spuse Genarr.

  — Apoi se întoarse către Insigna: Doamna doctor D'Aubisson este o femeie ambiţioasă. Dacă mie mi se întâmplă ceva, ea este succesorul meu logic. Are foarte multă experienţă în privinţa Domului şi, în mod sigur, este cea mai indicată persoană care să înfrunte maladia, dacă se întâmplă cumva ca aceasta să izbucnească din nou. Mai mult, e mai în vârstă decât mine şi s-ar putea să se gândească la cât timp i-a mai rămas. N-aş putea să-i fac o vină din nerăbdarea de a mă înlocui şi deci din faptul că inima i-a bătut ceva mai repede când m-a văzut bolnav. Dar există o foarte mare probabilitate ca ea să nu fie nici măcar conştientă că are aceste sentimente.

  — Ba este, spuse Marlene pe un ton rău-prevestitor. Ştie tot. Fii atent, unchiule Siever.

  — Bine, am să fiu. Acum eşti gata?

  — Sigur că sunt gata.

  — Atunci, hai să te conduc spre ieşire. Eugenia, vino şi tu cu noi şi încearcă să nu faci o mutră aşa tragică.

  Şi aşa se făcu că Marlene păşi, pentru prima dată, singură şi neprotejată, pe suprafaţa planetei Erythro. Era, după calendarul terestru, 15 ianuarie 2237 ora 9:20 p.m. După calendarul planetei Erythro era, pur şi simplu, dimineaţă.

  30. TRANZIŢIE.

  Crile Fisher încerca să-şi reprime tulburarea, încerca să-şi menţină pe chip aceeaşi expresie de calm pe care o afişau toţi ceilalţi.

  Nu ştia unde se afla în momentul acela Tessa Wendel. Nu putea fi prea departe, deoarece Superluminică era relativ mică, deşi împărţită astfel încât cineva dintr-un compartiment să poată fi în afara razei de vedere a cuiva dintr-altul.

  Ceilalţi trei membri ai echipajului erau doar nişte perechi de mâini pentru Fisher, fiecare dintre ei avea ceva de făcut şi asta şi făcea. Numai Fisher însuşi n-avea nimic anume de făcut, exceptând poate grija de a nu sta în calea celorlalţi (doi bărbaţi şi o femeie).

  Le arunca priviri aproape furişe. Îi cunoştea destul de bine, stătuseră adeseori de vorbă. Erau cu toţii tineri. Cel mai în vârstă era Chao-Li Wu, care avea treizeci şi opt de ani şi era specialist în hiperspaţiu. Apoi mai era Henry Jarlow, care avea treizeci şi cinci de ani, şi Merry Blankowitz, mezina echipei, de numai douăzeci şi şapte de ani şi cu ştampila încă nezvântată pe diploma de doctorat.

  Wendel, la cei cincizeci şi cinci de ani ai ei era, prin comparaţie, bătrână, dar ea era inventatoarea, proiectantul şi semizeiţă acestei călătorii.

  Fisher era… a cincea roată la căruţă. La următoarea aniversare, care nu era atât de îndepărtată, avea să împlinească vârsta de cincizeci de ani şi, cu toate acestea, nu avea nici o pregătire specială. Dacă s-ar fi avut în vedere numai competenţa şi tinereţea, el n-ar fi avut nici un drept să se afle pe navă.

  Dar el mai fusese pe Rotor. Asta conta. Iar Wendel dorise să-l aibă alături, iar asta conta încă şi mai mult. Şi tot astfel doriseră Tanayama şi Koropatsky, ceea ce conta cel mai mult.

  Nava îşi vedea de drumul ei, străbătând greoi spaţiul. Fisher îşi dădea seama, deşi nu exista nici un indiciu fizic, că asta se întâmpla. O putea simţi în stomac. Îşi spuse cu orgoliu: „Eu am călătorit prin spaţiu mai mult decât ceilalţi la un loc, de mai multe ori, pe mai multe nave. Îmi pot da seama că această navă n-are nici un pic de supleţe, numai după cum o simt. Ei nu pot.”

  Superluminică era nevoită să se lipsească de supleţe. Sursele normale de energie, care menţineau în mişcare prin vid navele cosmice obişnuite, erau în cazul Superluminicei mult reduse şi înghesuite. Nici nu puteau fi altfel, pentru că majoritatea spaţiului navei era destinat motoarelor hiperspaţiale.

  Era ca un pinguin care se descurca stângaci şi greoi pe uscat, pentru că a fost făcut să se poată deplasa uşor prin apă.

  Wendel apăru brusc lângă el. Avea părul ciufulit şi părea cam transpirată.

  — Totul e în regulă, Tessa? întrebă Fisher.

  — Da. Totul este perfect. Se rezemă cu spatele de una din foarte convenabilele scobituri din pereţi (foarte folositoare având în vedere pseudo-gravitaţia slabă menţinută pe navă). Nici o problemă.

  — Când facem saltul în hiperspaţiu?

  — În câteva ore. Trebuie să ajungem în coordonatele adecvate, cu toate sursele gravitaţionale potrivite, deformând spaţiul exact cum am calculat noi.

  — Astfel încât saltul să fie precis?

  — Exact.

  — Dacă ar fi să mă iau după ceea ce spui, aş zice că zborul hiperspaţial nu e prea practic. Ce se întâmplă dacă nu ştii unde sunt toate? Ce se întâmplă dacă te grăbeşti şi nu dispui de timpul necesar calculării tuturor aspectelor gravitaţionale?

  Wendel ridică privirea spre Fisher, cu un zâmbet subit:

  — Până acum n-ai pus astfel de întrebări. De ce le pui acum?

  — Pentru că până acum nu am mai fost într-un zbor hiperspaţial. Şi de aceea, întrebările mi se par importante, înţelegi.

  — Mie, întrebările acestea şi nenumărate altele ca ele îmi cer imperios răspunsuri de ani de zile.

  — Dar răspunde-mi.

  — Cu plăcere. În primul rând, există dispozitive care măsoară intensitatea gravitaţională totală în orice punct al spaţiului, indiferent că tu cunoşti sau nu împrejurimile. Rezultatul nu este chiar atât de precis cum ar fi cel pe care l-ai obţine dacă ai măsura cu trudă fiecare sursă gravitaţională în parte şi le-ai aduna apoi, dar este destul de apropiat, mai ales dacă eşti în criză de timp. Şi dacă eşti într-o criză gravă de timp şi trebuie să apeşi pe butonul care declanşează saltul în hiperspaţiu – ca să folosesc o figură de stil – şi nu-ţi poţi permite decât să speri ca providenţa să te ajute şi gravitaţia să nu fie semnificativă, dacă într-o astfel de situaţie se întâmplă, în plus, să te şi înşeli puţin în privinţa gravitaţiei, atunci tranziţia va fi acompaniată de ceva echivalent cu o poticnire, ca şi cum te-ai împiedica la trecerea peste un prag. Dacă putem evita aşa ceva, cu atât mai bine, dar dacă nu reuşim, nu înseamnă că e neapărat fatal. Fireşte, în primul punct de tranziţie am vrea ca totul să decurgă cât mai lin cu putinţă, pentru liniştea noastră psihică, dacă nu de altceva.

  — Dar dacă te grăbeşti şi crezi că gravitaţia e neglijabilă, dar nu e?

  — Trebuie să sperăm că aşa ceva nu se va întâmpla.

  — Mi-ai spus de tensiunile care apar în timpul tranziţiei. Asta înseamnă că prima noastră tranziţie ar putea fi fatală, chiar dacă s-a calculat şi prevăzut gravitaţia.

  — Ar putea fi, dar probabilitatea unui accident fatal în cazul tranziţiei este infimă.

  — Şi chiar dacă nu este fatală, e posibil să fie neplăcută, nu?

  — Asta e mai greu de spus, pentru că necesită o judecată subiectivă. Aş vrea să înţelegi că nu este implicată aici nici un fel de acceleraţie. În tehnologia hiperasistenţei, nava trebuie să-şi amplifice viteza până la cea a luminii, uneori, pentru scurte intervale, chiar dincolo de această limită, folosindu-se de un câmp hiperspaţial cu energie redusă. Eficienţa este mică, vitezele sunt mari, riscurile sunt şi ele mari şi, la drept vorbind, nu am idee ce neplăceri pot apărea. În călătorii ca a noastră, cu viteze superluminice, tranziţia se face la viteză normală, datorită folosirii unui câmp hiperspaţial cu energie mare. Într-un moment am putea avea o viteză de o mie de kilometri pe secundă, iar în clipa următoare am putea să ne deplasăm cu o mie de milioane de kilometri pe secundă, fără nici un fel de acceleraţie. Şi, de vreme ce acceleraţia nu există, n-o simţim.

  — Dar cum e posibil să nu existe acceleraţie dacă mărim viteza de un milion de ori într-o clipă?

  — Pentru că tranziţia este echivalentul matematic al acceleraţiei. Cu toate acestea, în vreme ce trupul tău reacţionează la acceleraţie, el nu reacţionează la tranziţie.

  — Dar cum îţi poţi da seama? De unde ştii?

  — Pentru că am trimis animale prin hiperspaţiu. Se află în hiperspaţiu numai pentru o fracţiune dintr-o microsecundă, dar pe noi ne preocupă tranziţia din spaţiu în hiperspaţiu şi invers – şi aceasta există în fiecare direcţie, chiar şi în cazul celui mai scurt salt prin hiperspaţiu.

  — Şi aţi trimis animalele?

  — Sigur. O dată ajunse la punctul de recepţie, nu prea au putut ele să povestească mare lucru despre cum a fost, dar erau totuşi acolo, calme şi neafectate de nimic. Era clar că nu li se întâmplase nimic. Am încercat cu zeci de animale de toate felurile. Am încercat chiar şi cu maimuţe şi toate au supravieţuit în condiţii perfecte, cu o singură excepţie.

  — Aha. Şi ce s-a întâmplat în cazul acelei excepţii?

  — Animalul era mort, mutilat în mod grotesc, dar asta s-a datorat unei greşeli de programare. Nu a fost de vină tranziţia, câtuşi de puţin. Aşa ceva ni se poate întâmpla şi nouă. Nu este probabil, dar posibilitatea există. Ar fi echivalent cu a încerca să păşeşti peste un prag, a te împiedica de el, a-ţi pierde echilibrul, a cădea şi a-ţi rupe gâtul. Astfel de lucruri s-au întâmplat, dar nu ne aşteptăm să se întâmple de fiecare dată când păşim peste un prag, nu? Înţelegi?

  — Cred că nu am încotro, răspunse Fisher sumbru. Înţeleg.

  Două ore şi douăzeci şi şapte de minute mai târziu, nava efectua saltul în hiperspaţiu în perfectă siguranţă, fără ca vreunul dintre cei de la bord să încerce vreo senzaţie oarecare. Astfel avu loc primul zbor hiperspaţial desfăşurat cu viteze mult mai mari decât viteza luminii.

  Evenimentul a avut loc în data de 15 ianuarie 2237, ora 9:20 p.m., după calendarul terestru.

  31. NUMELE.

  Era linişte!

  Marlene se desfăta cu această linişte, mai ales pentru că o putea întrerupe dacă dorea. Se aplecă să culeagă o pietricică şi o aruncă ţintind o stâncă. Zgomotul fu destul de uşor, după care pietricica rămase nemişcată pe sol.

  Pentru că părăsise Domul nepurtând mai multe haine decât ar fi purtat pe Rotor, se simţea perfect liberă. Ieşind din Dom, mersese drept înainte, spre pârâu, fără ca măcar să se obosească să verifice dacă a apucat-o în direcţia corectă.

  Ultimele cuvinte ale mamei fuseseră o cerere scâncită: „Te rog, Marlene, adu-ţi aminte că ai promis să nu te îndepărtezi de Dom şi să rămâi în raza noastră vizuală.”

  Marlene zâmbise scurt, dar de fapt nu-i acordase nici o atenţie. Era posibil să rămână în raza vizuală a Domului, dar era posibil să n-o facă. Nu avea câtuşi de puţin intenţia de a se lăsa ţinută sub papuc, indiferent câte promisiuni fusese obligată să facă pentru a face pace. La urma urmei, purta cu ea un emiţător. Putea fi localizată în orice moment. Ea putea folosi partea de recepţie a acestui dispozitiv pentru a-şi da seama de direcţia în care se afla emiţătorul Domului.

  Dacă i se întâmpla cine ştie ce accident – dacă ar fi căzut sau ar fi fost rănită – cei din Dom ar fi venit s-o ia.

  Dacă ar lovi-o un meteorit, ei bine, atunci ar muri. Nimeni n-ar mai putea face nimic în privinţa asta, chiar dacă ea rămânea în raza vizuală a Domului. Dar, chiar şi gândindu-se la meteoriţi, totul era atât de liniştit şi minunat pe Erythro. Pe Rotor erau totdeauna zgomote. Oriunde te-ai fi dus, aerul era tremurător, fremătător, şi îţi sâcâia auzul obosit cu unde sonore. Probabil că şi mai rău era pe Pământ, unde locuiau opt miliarde de oameni şi sute de miliarde de animale, şi unde erau furtuni şi răzvrătiri sălbatice ale apelor din ocean şi din cer. Odată încercase să asculte o înregistrare care se numea „Sunetele Pământului”, dar de la primele sunete se crispase, şi se săturase în foarte scurt timp.

  Dar aici, pe Erythro, era o linişte minunată.

  Marlene ajunse la pârâu şi privi apa care curgea pe lângă ea, susurând şi gângurind uşor. Culese iar de pe jos o pietricică de formă neregulată şi o aruncă în apă, ascultând plescăitul uşor pe care-l provocase. Pe Erythro sunetele nu lipseau complet, ci erau numai molcomite, făcând ca liniştea învăluitoare să pară mai preţioasă.

  Îşi apăsă o talpă în argila moale de la malul pârâului. Auzi o mică bufnitură şi jos apăru forma vagă a piciorului ei. Se aplecă, luă apă în pumni şi o aruncă în faţa ei. Solul se umezi şi apărură pete mai întunecate, roşu închis pe fond roz. Mai adăugă apă şi apoi îşi aşeză piciorul drept pe pata întunecată, apăsând. Când ridică piciorul, urma tălpii pantofului ei era imprimată adânc şi clar.

  Matca pârâului era presărată cu pietre şi fata le folosi pentru a traversa apa.

  Apoi continuă să meargă, înaintând viguros, legănându-şi braţele, trăgând adânc aer în piept. Ştia foarte bine că procentajul de oxigen era ceva mai scăzut aici decât pe Rotor. Dacă ar fi fugit, ar fi obosit repede, numai că îi lipsea impulsul de a o lua la fugă. Dacă ar fi fugit, şi-ar fi consumat mai repede lumea ei cea nouă.

  Şi voia atât de tare să nu-i scape nimic!

  Privi în urmă, la Domul care era încă vizibil pe dealul său, mai ales cupola de sticlă, ca un balon de săpun. Asta o irita. Ar fi vrut să fie atât de departe încât să nu vadă în jur decât orizontul, ca un cerc perfect – chiar dacă uşor neregulat – fără vreo altă intruziune sau vreun alt semn că mai există pe undeva, în afară de ea, oameni. (Să cheme oare Domul? S-o avertizeze pe mama sa că vrea să iasă o vreme din raza lor vizuală? Nu, n-ar fi făcut decât să se certe cu ea. Doar îi puteau primi semnalul de emisie şi astfel îşi puteau da seama că e încă vie, sănătoasă şi perfect capabilă de a-şi continua plimbarea. Dacă aveau s-o cheme ei, se hotărî, avea să-i ignore. Ce naiba! Doar trebuiau o dată şi-o dată să o lase în pace!)

  Ochii începuseră să i se obişnuiască acum cu roşeaţa stelei Nemesis şi a solului care o înconjura din toate direcţiile. Nu era, pur şi simplu, o nuanţă monotonă; existau lumini şi umbre, tonuri violacee şi portocalii, aproape galbene pe alocuri. În timp, avea să devină o întreagă paletă nouă de culori pentru simţurile ei ascuţite, la fel de bogată ca pe Rotor, dar mai liniştitoare.

  Ce s-ar întâmpla dacă, într-o bună zi, oamenii aveau să se stabilească pe Erythro, să construiască oraşe? Ar strica oare toată această frumuseţe? Sau, amintindu-şi de Pământ, ar proceda altfel, luând această lume nouă şi neatinsă şi transformând-o în ceva apropiat de visele lor?

  Ale cui vise?

  Asta era problema. Oameni diferiţi urmau să aibă idei diferite şi urmau să apară dispute interminabile şi scopuri ireconciliabile, pe care aveau să şi le urmărească disperat. N-ar fi oare mai bine ca Erythro să rămână aşa cum era, nepopulată?

  Dar ar fi drept aşa ceva, când oamenii s-ar putea bucura de ea atât de mult? Marlene ştia prea bine că ea una n-ar fi vrut s-o mai părăsească niciodată. Îi plăcea nespus să se afle aici. Nu-şi prea putea da seama de ce, dar se simţea mai acasă aici decât se simţise vreodată pe Rotor.

  Să fi fost cine ştie ce îndepărtată amintire atavică a Pământului? Să fi existat în genele ei setea de o lume imensă, fără margini, un dor pe care un mic şi artificial oraş spaţial rotitor nu i-l putea satisface? Cum s-ar putea oare aşa ceva? Cu siguranţă că Pământul era mult diferit de Erythro din toate punctele de vedere, mai puţin în ceea ce priveşte dimensiunile. Iar dacă Pământul era în genele ei, n-ar fi fost normal ca el să existe în genele tuturor fiinţelor omeneşti?

  Dar trebuia să existe o explicaţie. Marlene scutură din cap, ca pentru a-şi limpezi gândurile, şi se răsuci în câteva piruete, simţindu-se în mijlocul unei imensităţi minunate. Era ciudat că Erythro nu i se părea pustie, stearpă. Pe Rotor puteai vedea câmpii de grâne, livezi şi pomi fructiferi şi o ceaţă uşoară, verde-chihlimbarie, precum şi structurile geometrice din linii şi unghiuri, specifice locuinţelor omeneşti. Aici, pe Erythro, nu se vedeau decât spinările rotunde ale dealurilor, presărate cu stânci de toate dimensiunile, pe care parcă le-ar fi cernut o mână gigantică şi nepăsătoare. Forme ciudate, tăcute, printre care se strecurau fire subţiri de apă curgătoare, ici şi colo, prelingându-se alene în jurul lor. Şi nici urmă de altfel de viaţă, cu excepţia miliardelor de celule minuscule care menţineau atmosfera plină de oxigen, datorită energiei oferite de lumina roşie a stelei Nemesis.

  Iar Nemesis, ca orice pitică roşie, continua să-şi reverse fluxul de energie, de câteva sute de milioane de ani, canalizându-l şi având grijă ca Erythro şi minusculele sale procariote să se bucure de confort şi căldură în tot acest timp. Mult după ce Soarele Pământului avea să moară şi alte stele strălucitoare, născute încă şi mai târziu, aveau să moară şi ele, Nemesis avea să strălucească în continuare, neschimbată, iar Erythro avea să se învârtă în jurul lui Megas, iar procariotele aveau să-şi vadă de viaţa şi moartea lor, de asemenea, în esenţă, neschimbate.

  Cu siguranţă că fiinţele omeneşti n-aveau nici un drept să dea buzna pe această lume neschimbătoare şi s-o schimbe. Dar dacă ea urma totuşi să rămână aici, ar fi avut nevoie de hrană şi de companie.

  S-ar putea întoarce, din când în când, la Dom pentru provizii sau pentru a-şi potoli nevoia de a vedea alţi oameni, dar cea mai mare parte a timpului şi-ar putea-o petrece totuşi cu Erythro. Dar dacă alţii ar fi venit după ea, indiferent cât de puţini, Raiul ar fi fost inevitabil distrus, nu? Oare nu era deja distrus pentru că ea pătrunsese în el, ea singură?

  — Nu! strigă Marlene. Strigă cât putu de tare, la ideea subită de a încerca să vadă dacă putea face această atmosferă străină să vibreze şi să-i aducă sunetul până la urechi.

  Îşi auzi propria voce, dar pe terenul plat care o înconjura nu se produse nici un ecou. Strigătul ei dispăru de îndată ce fu rostit.

  Se răsuci din nou într-o piruetă. Acum, Domul nu mai era decât o umbră vagă la orizont. Aproape că putea fi ignorat, deşi nu cu desăvârşire. Şi-ar fi dorit să nu-l mai vadă deloc. Nu voia să mai aibă nimic în faţa ochilor, în afară de Erythro.

  Auzi zgomotul slab al vântului şi ştiu că viteza acestuia crescuse. Nu era destul de intens pentru a fi simţit, temperatura nu scăzuse, nimic nu era neplăcut.

  Doar un slab „Ah-h-h-h”.

  Marlene îl imită vesel: „Ah-h-h-h-h.”

  Privi în sus la cer, curioasă. Meteorologii prognozaseră o zi frumoasă şi senină. Era oare cu putinţă ca pe Erythro furtunile să izbucnească din senin, pe neaşteptate? Avea, oare, vântul să se intensifice şi să devină neplăcut? Oare aveau norii să acopere cerul şi ploaia să se dezlănţuie înainte de a ajunge ea înapoi la Dom?

  Dar astea erau presupuneri stupide, la fel de stupide ca aceea cu meteoriţii. Bineînţeles că şi pe Erythro ploua, dar acum, deasupra Marlenei nu se aflau decât câţiva norişori roz, subţiri, răzleţi, care se plimbau alene pe cerul întunecat, dar senin. Nu părea a exista nici un semn de furtună.

  — Ah-h-h-h-h, şopti vântul. Ah-h-h-h-h e-e-e.

  Era un sunet dublu şi Marlene se încruntă. Ce ar putea produce un astfel de sunet? Cu siguranţă că nu putea fi doar vântul. Ar fi trebuit ca acesta să treacă printr-o barieră şi să fluiere strecurându-se. Dar nu se zărea nimic de felul ăsta prin apropiere.

  — Ah-h-h-h e-e-e eh-h-h-h.

  Acum era un sunet triplu, cu accentul pe cel de-al doilea fragment. Marlene privi în jur, minunându-se. Nu-şi dădea seama de unde putea veni. Pentru a produce sunetele, ceva ar fi trebuit să vibreze, dar ea nu vedea şi nu simţea nimic. Erythro părea pustie şi tăcută. Nu putea produce nici un sunet.

  — Ah-h-h-h e-e-e eh-h-h-h.

  Din nou. Mai clar ca înainte. Era ca şi cum sunetul n-ar fi existat decât în mintea ei, iar la acest gând inima i se strânse şi o scutură un fior. Simţi că i se face pielea de găină, nici n-avu nevoie să-şi privească braţele ca să fie sigură.

  Dar nu era nimic în neregulă cu mintea ei. Nimic!

  Ascultă ca să-l audă din nou şi sunetul nu se lăsă prea mult aşteptat. De data asta şi mai tare. Şi mai clar. Brusc, părea să fi căpătat un aer de autoritate de parcă până acum ar fi făcut repetiţii şi ar fi ştiut că a progresat.

  Repetiţii? Progres? În legătură cu ce?

  Şi, fără să vrea, complet fără voia ei, fata gândi: „E aproape ca şi cum cineva, care nu poate pronunţa consoanele, încearcă să-mi rostească numele.” Şi, ca şi cum acesta ar fi fost un semnal, sau ca şi cum gândul ei i-ar fi dat un nou impuls de putere sau poate numai de intensificare a imaginaţiei, fata auzi:

  — Mah-h-h le-e-e neh-h-h.

  Automat, fără să-şi dea prea bine seama ce face, ridică mâinile şi-şi acoperi urechile.

  „Marlene”, gândi ea, mut.

  Apoi se auzi sunetul, imitând-o: „Mah-leh-neh.”

  Fata fu scuturată de încă un fior când recunoscu vocea. Era a lui Aurinel, Aurinel de pe Rotor, pe care nu-l mai văzuse din acea zi de pe Rotor, când ea îi spusese că Pământul avea să fie distrus. De atunci se mai gândise numai foarte rar la el, dar întotdeauna când o făcuse, o duruse. Oare de ce îi auzea ea vocea într-un loc unde el nu exista şi, la urma urmei, de ce auzea ea o voce într-un loc unde aşa ceva nu exista?

  — Marlene.

  Şi atunci se dădu bătută. Era maladia erythrotică, despre care fusese atât de sigură că n-ar putea-o atinge.

  Acum alerga orbeşte, orbeşte, către Dom, fără să se oprească pentru a-şi da seama în ce direcţie era acesta. Nici nu-şi dăduse seama că ţipa.

  O aduseseră înăuntru. Îi simţiseră apropierea bruscă, în fugă. Doi gardieni în costume E, cu căşti, ieşiseră din Dom de îndată ce o auziseră ţipând.

  Dar ţipătul se oprise înainte ca ei să ajungă la fată. Şi fuga se încetinise şi apoi, Marlene se oprise înainte să fi părut a-şi da seama de venirea lor.

  Când ajunseră la ea, îi privi şi îi ului întrebându-i: „S-a întâmplat ceva?”

  Nimeni nu-i răspunse. O mână se întinse după ea s-o apuce de cot, iar ea se smulse într-o parte.

  — Nu mă atingeţi, spuse. O să merg în Dom, dacă asta vreţi, dar pot să merg şi singură.

  Şi parcurse tăcută drumul de întoarcere alături de ei. Era foarte calmă.

  Eugenia Insigna, cu buzele uscate şi palide, încerca să nu pară tulburată.

  — Ce s-a întâmplat acolo, Marlene?

  Marlene răspunse, cu pupilele ei întunecate dilatate uşor, dar de nepătruns:

  — Nimic. Absolut nimic.

  — Nu spune asta. Ai luat-o la fugă şi ţipai.

  — Poate că da, dar pentru scurt timp, pentru foarte scurt timp. Vezi tu, acolo, afară, este linişte, atâta linişte încât, după un timp, mi-a fost teamă că am asurzit. Doar linişte, ştii. Aşa că am tropăit puţin din picioare şi am alergat numai ca să aud zgomotele şi am ţipat…

  — Numai ca să-ţi auzi propriul glas? întrebă Insigna, încruntându-se.

  — Da, mamă.

  — Şi vrei să cred asta, Marlene? Pentru că îţi spun de pe acum că nu te cred. Noi am auzit ţipete şi nu erau ţipete produse de cineva doar pentru a-şi auzi propriul glas, erau ţipete de groază. Ceva te-a speriat.

  — Ţi-am spus. Tăcerea. Posibilitatea de a fi surzit.

  — Marlene se întoarse către D'Aubisson.

  — Este posibil, doamnă doctor, ca, nemaiauzind ceva, orice sunet, dar fiind obişnuit să-l auzi tot timpul, urechilor tale să li se năzare că-l aud şi când nu există, doar pentru a se simţi utile?

  D'Aubisson îşi impuse un zâmbet subţire.

  — E un fel foarte colorat de a o spune, dar e adevărat că privarea simţurilor poate duce la halucinaţii.

  — Presupun că asta m-a deranjat. Dar, după ce mi-am auzit propriul glas şi proprii paşi, m-am liniştit. Întrebaţi-i pe cei doi gardieni care au venit să mă ia. Eram perfect calmă când au ajuns la mine şi i-am urmat în Dom fără să mă opun. Întreabă-i, unchiule Siever.

  Genarr aprobă din cap.

  — Mi-au povestit asta. Şi, în afară de asta, şi noi am văzut ce s-a întâmplat când v-aţi întâlnit. Bine, atunci. Asta e.

  — Nu, nu asta e, interveni Insigna cu chipul încă palid de teamă, sau de mânie, sau de amândouă. Nu mai are voie să iasă afară din Dom. Experimentul a luat sfârşit.

  — Nu, mamă, strigă Marlene revoltată.

  D'Aubisson ridică glasul, de parcă ar fi vrut să pună capăt unei posibile ciocniri de ambiţii între mamă şi fiică. Spuse:

  — Experimentul nu a luat sfârşit, doamnă doctor Insigna. Dacă mai iese afară din Dom sau nu, este, deocamdată, irelevant. Acum trebuie să facem faţă consecinţelor a ceea ce s-a întâmplat.

  — Ce vreţi să spuneţi? ceru Insigna să ştie.

  — Vreau să spun că e foarte frumos să vorbim despre cum îşi imaginează omul că aude voci pentru că auzul nu-i este obişnuit cu liniştea, dar cu siguranţă că un alt motiv posibil pentru a-ţi imagina că auzi voci este începutul unei anumite instabilităţi psihice.

  Insigna păru şocată. Marlene spuse tare:

  — Vă referiţi la maladia erythrotică?

  — Nu mă refer numai la ea în mod special, Marlene, răspunse D'Aubisson. Nu avem dovezi; este numai o posibilitate. Aşa că avem nevoie de o nouă scanare cerebrală. Este pentru binele tău.

  — Nu, spuse Marlene.

  — Nu spune asta, i-o întoarse D'Aubisson. Este obligatorie. Nu avem încotro. Este ceva imperios necesar.

  Marlene o privi pe D'Aubisson, cu ochii ei întunecaţi şi pătrunzători.

  — Speraţi să fiu bolnavă, să fi contractat maladia. Dumneavoastră chiar vreţi să fiu bolnavă, spuse Marlene.

  D'Aubisson deveni ţeapănă, iar vocea îi răsună neplăcut:

  — E ridicol. Cum îndrăzneşti să spui aşa ceva?

  Dar acum Genarr o studia atent cu privirea pe D'Aubisson.

  — Ranay, spuse el, am mai discutat despre acest aspect caracteristic Marlenei, iar dacă ea spune că tu vrei ca ea să fi contractat maladia, atunci înseamnă că te-ai trădat într-un fel sau altul. Asta, bineînţeles, dacă Marlene e serioasă şi n-o spune numai de teamă sau de furie.

  — Sunt serioasă, spuse Marlene. Adineauri dădea pe dinafară de nerăbdare, speranţă şi bucurie.

  — Ei bine, Ranay, spuse Genarr ceva mai rece. Aşa este?

  — Înţeleg ce vrea să spună fata, răspunse D'Aubisson, încruntându-se. N-am mai studiat un caz de maladie avansată de ani de zile. Şi în zilele când o făceam, când Domul abia fusese ridicat şi era primitiv, nu aveam aproape nici un instrument adecvat de studiu şi investigaţie. Din punct de vedere profesional, aşadar, aş considera drept foarte binevenită o şansă de a studia maladia cu noile tehnologii şi instrumente, pentru a găsi, poate, adevărata cauză a bolii, adevăratul ei tratament şi adevăratele măsuri profilactice. Este un motiv de nerăbdare şi speranţă, într-adevăr. Este însă vorba de nerăbdare şi speranţă profesională pe care această tânără domnişoară, neputând citi gândurile şi lipsită de experienţă într-o astfel de privinţă, le interpretează drept simplă bucurie. Nu este simplă deloc.

  — N-o fi simplă, reveni Marlene, dar este răuvoitoare. Şi în această privinţă nu mă înşel.

  — Ba da, te înşeli. Scanarea cerebrală trebuie să aibă loc şi va avea.

  — Ba nu va avea loc! spuse Marlene răspicat, aproape strigând. Va trebui să mă obligaţi sau să mă sedaţi şi atunci rezultatul nu va mai fi relevant.

  Insigna interveni şi spuse cu voce tremurândă:

  — Nu vreau să se facă nimic împotriva voinţei ei.

  — Asta este ceva care depăşeşte ce vrea sau nu vrea ea…, începu D'Aubisson şi apoi se clătină, făcând câţiva paşi în spate, cu mâna pe stomac.

  Genarr întrebă automat:

  — Ce s-a întâmplat?

  Apoi, fără a mai aştepta un răspuns, lăsând-o pe Insigna s-o ajute pe D'Aubisson să ajungă la cea mai apropiată canapea şi s-o convingă să se întindă puţin, se întoarse către Marlene şi spuse repede:

  — Marlene, fii de acord cu scanarea.

  — Nu vreau. O să spună că sunt bolnavă.

  — N-o va face. Îţi garantez. În afară de cazul în care eşti, într-adevăr, bolnavă.

  — Nu sunt.

  — Sunt sigur că nu eşti, iar scanarea cerebrală va dovedi asta. Ai încredere în mine, Marlene. Te rog.

  Marlene se uită de la Genarr la D'Aubisson şi înapoi.

  — Şi voi mai putea ieşi din Dom pe Erythro?

  — Sigur. Cât de des doreşti. Dacă eşti normală, şi tu eşti sigură că eşti, nu?

  — Da, mai sigură ca oricând.

  — Atunci scanarea cerebrală nu va face decât s-o dovedească.

  — Da, dar ea va spune că nu mai pot ieşi afară din Dom.

  — Mama ta?

  — Şi doctoriţa.

  — Nu, nu vor îndrăzni să te oprească. Acum hai, spune că accepţi scanarea.

  — Bine, s-o facă.

  Ranay D'Aubisson se ridică anevoie în picioare.

  D'Aubisson studia cu atenţie analiza computerizată a scanării cerebrale, iar Siever Genarr o urmărea.

  — Un rezultat neobişnuit, murmură D'Aubisson.

  — Dar asta am ştiut de la bun început, spuse Genarr. Este o tânără neobişnuită. Ceea ce ne interesează este dacă există vreo schimbare.

  — Niciuna, spuse D'Aubisson.

  — Pari dezamăgită.

  — Nu începeţi iarăşi, domnule Comandant. Fireşte că există o anumită doză de dezamăgire profesională. Mi-ar plăcea să pot studia un caz de maladie.

  — Cum te simţi?

  — Tocmai v-am spus.

  — Vreau să zic din punct de vedere fizic. Ai avut o cădere ciudată.

  — Nu a fost o cădere. A fost tensiune nervoasă. Nu mi se întâmplă prea des să fiu acuzată că-mi doresc ca un om să fie grav bolnav şi, pe deasupra, acuzaţia să pară a fi crezută de ceilalţi.

  — Ce s-a întâmplat, de fapt? O indigestie?

  — Posibil. Dureri abdominale, în tot cazul. Şi ameţeală.

  — Ţi se întâmplă des aşa ceva, Ranay?

  — Nu, fireşte, replică ea sever. Şi nici nu mi se întâmplă des să fiu acuzată de comportament lipsit de etică profesională.

  — E numai o tânără domnişoară temperamentală. De ce ai luat-o în serios?

  — Vă deranjează dacă schimbăm subiectul? Nu prezintă nici un semn de modificare a scanării cerebrale. Dacă până acum a fost normală, atunci este normală în continuare.

  — În acest caz, opinia ta profesională este că fata poate continua explorarea planetei Erythro, în exteriorul Domului?

  — De vreme ce se pare că nu a fost afectată, n-aş avea nici un temei să-i interzic ieşirea din Dom.

  — Eşti dispusă să mergi mai departe de atât şi s-o trimiţi chiar tu afară?

  Atitudinea lui D'Aubisson deveni ostilă.

  — Ştiţi că am avut o întrevedere cu domnul Guvernator Pitt.

  Nu suna deloc a întrebare.

  — Da, ştiu, răspunse Genarr calm.

  — M-a rugat să conduc un proiect nou al cărui scop este studierea maladiei erythrotice şi vor exista fonduri generoase pentru sprijinirea acestui studiu.

  — Cred că este o idee foarte bună şi că dumneata eşti cea mai potrivită persoană care putea fi aleasă pentru conducerea proiectului.

  — Mulţumesc. Cu toate acestea, domnul Guvernator nu m-a numit comandant în locul dumneavoastră. Aşadar, depinde numai de dumneavoastră, domnule Comandant, să decideţi dacă i se poate permite Marlenei Fisher să mai iasă din Dom. Eu mă voi rezuma la câte o scanare cerebrală în cazul în care apar semne de anormalitate.

  — Intenţionez să-i dau Marlenei permisiunea de a explora planeta Erythro în mod liber, de câte ori doreşte. Am acordul dumitale în această privinţă?

  — De vreme ce v-am adus la cunoştinţă opinia mea medicală conform căreia fata nu este bolnavă de maladia erythrotică, eu nu voi încerca să mă opun, dar ordinul respectiv va trebui să vă aparţină în exclusivitate. Iar dacă apare nevoia unui document scris, va trebui să-l semnaţi dumneavoastră.

  — Dar dumneata nu vei încerca să mă opreşti.

  — Nu am nici un motiv.

  Cina luase sfârşit şi o muzică plăcută se auzea în surdină. Siever Genarr, care până acum avusese grijă să sporovăiască despre tot felul de lucruri, verzi şi uscate, pentru a o ajuta pe Eugenia Insigna, crispată şi încordată, să se relaxeze, spuse în cele din urmă:

  — Vorbele sunt ale lui Ranay D'Aubisson, dar puterea din spatele lor este a lui Janus Pitt.

  Tulburarea Eugeniei Insigna crescu:

  — Chiar crezi asta?

  — Da, cred, şi tu ar trebui să crezi la rândul tău. Cred că-l cunoşti pe Janus mai bine decât mine. E grav şi e păcat. Ranay este un medic competent, are o minte pătrunzătoare şi este un om bun, dar este ambiţioasă – cum suntem de altfel cu toţii, într-un fel sau altul – şi de aceea poate fi coruptă. Îşi doreşte foarte mult să intre în istorie ca medicul care a învins maladia erythrotică.

  — Şi ar fi gata să rişte viaţa Marlenei pentru asta?

  — Nu gata în sensul că îşi doreşte asta, sau că ar fi nerăbdătoare s-o facă, dar în sensul că… mă rog, dacă nu avem încotro…

  — Dar trebuie să mai existe şi alte căi. A o trimite pe Marlene în calea pericolului, ca pe un mecanism experimental, e ceva monstruos.

  — Nu din punctul ei de vedere şi în mod sigur nici dintr-al lui Pitt. O unică minte este pierdută pentru o cauză dreaptă dacă salvează o lume şi o transformă într-un posibil habitat, cu capacitatea de a adăposti milioane de oameni. E o modalitate dură şi împietrită de a pune problema, dar generaţiile viitoare ar putea să o considere pe Ranay o eroină pentru că a fost dură şi cu inima împietrită şi ar putea fi de acord cu ea că totul a meritat sacrificarea unei minţi omeneşti, sau a mii de minţi, dacă de asta ar fi nevoie.

  — Sigur, dacă nu e vorba de minţile lor.

  — Bineînţeles. În toată istoria omenirii, fiinţele umane au fost dispuse să facă sacrificii pe seama altora. Sunt sigur că şi Pitt ar face-o. Sau poate nu eşti de acord?

  — În ceea ce-l priveşte pe Pitt, da, sunt, răspunse Insigna energic. Şi când mă gândesc că am colaborat cu el atâţia ani.

  — Atunci ştii bine în ce lumină moralizatoare ar pune el problema. Cel mai bun lucru pentru majoritate, ar spune. Ranay a recunoscut că a avut o întrevedere cu el, cu ocazia vizitei ei recente pe Rotor, iar eu sunt sigur că asta este ceea ce i-a spus, cu aceste cuvinte sau cu altele. Sunt tot atât de sigur de asta cum sunt de faptul că acum stau pe acest scaun.

  — Şi ce-ar spune, rosti Insigna cu amărăciune, dacă Marlene ar fi expusă acestui risc, ar contracta maladia şi ar fi distrusă, iar misterul maladiei ar rămâne neatins? Ce ar avea oare Janus de spus dacă viaţa fiicei mele ar fi redusă la neant în mod inutil? Şi D'Aubisson, ea ce-ar avea de spus?

  — D'Aubisson s-ar simţi, probabil, nefericită. Sunt încredinţat de asta.

  — Pentru că nu s-ar putea bucura de meritul cuvenit celui care a descoperit leacul maladiei?

  — Desigur. Dar s-ar simţi nefericită şi din cauza Marlenei şi chiar, îndrăznesc să cred, vinovată. Nu este un monstru. Cât despre Pitt…

  — El este un monstru.

  — Nici măcar asta n-aş spune, dar are o perspectivă ciudată, ca a celor cu vedere tubulară, lipsiţi total de vizibilitate periferică. Nu este în stare să vadă decât planul lui pentru viitorul Coloniei Rotor. Dacă se întâmplă ceva rău, din punctul lui de vedere, el îşi va spune, fără îndoială, că oricum Marlene ar fi stat în calea realizării planurilor lui şi va considera că „fiecare rău cu binele său” – totul este spre binele Coloniei Rotor. Nu va avea conştiinţa împovărată, în nici un caz.

  Insigna clătină uşor din cap.

  — Aş vrea să pot crede că ne înşelăm, că Pitt şi D'Aubisson nu sunt în stare de astfel de lucruri, că nu sunt vinovaţi.

  — Şi eu doresc asta, dar, pe de altă parte, sunt dispus s-o cred pe Marlene, să am încredere în intuiţia şi percepţiile ei, fără rezerve. Ea a spus că Ranay era bucuroasă când a crezut că s-a ivit şansa de a studia maladia. Eu sunt pregătit să accept verdictul Marlenei în acest caz.

  — D'Aubisson a explicat că era bucuroasă din motive profesionale, spuse Insigna. La urma urmei, aşa ceva aproape că pot crede şi înţelege. Doar şi eu sunt om de ştiinţă.

  — Bineînţeles că eşti, spuse Genarr şi faţa sa banală, dar plăcută se încreţi într-un surâs. Ai fost dispusă să părăseşti Sistemul Solar şi să pleci într-o călătorie nemaiîncercată, peste ani-lumină, pentru a acumula cunoştinţe astronomice, deşi ştiai foarte bine că ai fi putut muri, alături de toţi cei de pe Rotor.

  — Mie mi s-a părut că probabilitatea era foarte mică.

  — Destul de mică pentru a risca să o iei cu tine şi pe fiica ta, în vârstă de numai un an. Ai fi putut s-o laşi cu soţul tău care rămăsese acasă, pentru ca astfel să fii sigură că este în siguranţă, deşi ar fi însemnat să n-o mai vezi niciodată. În loc de asta, i-ai riscat viaţa.

  Insigna interveni:

  — Încetează, Siever. E foarte crud ce spui.

  — Încerc doar să-ţi demonstrez că orice problemă poate fi privită din cel puţin două unghiuri complet diferite şi poate genera cel puţin două seturi de interpretări şi păreri diferite, cu condiţia să dispui de destulă inventivitate. Da, D'Aubisson numeşte plăcere profesională posibilitatea de a studia un caz de maladie, dar Marlene a mai adăugat şi că D'Aubisson era răuvoitoare, iar eu am din nou încredere în Marlene în ceea ce priveşte folosirea acestui cuvânt.

  — Atunci, spuse Insigna, cu colţurile gurii încovoindu-se în jos, presupun că este nerăbdătoare s-o vadă pe Marlene că pleacă din nou din Dom, pe suprafaţa planetei.

  — Şi eu bănuiesc că este nerăbdătoare, dar a fost destul de precaută să insiste ca eu să dau ordinul, ba chiar mi-a sugerat să-l dau în scris. Vrea să se asigure că eu (şi nu ea) voi fi cel învinuit dacă se întâmplă ceva. Începe să gândească asemănător cu Pitt. Prietenul nostru Janus este contagios.

  — În acest caz, Siever, nu poţi s-o trimiţi pe Marlene afară. De ce te-ai da de bunăvoie pe mâna lui Pitt?

  — Dimpotrivă, Eugenia. Lucrurile nu sunt atât de simple. Suntem chiar nevoiţi s-o trimitem afară.

  — Cum?

  — Nu avem de ales, Eugenia. Iar pentru ea nu există nici un pericol. Vezi tu, sunt de acord cu tine acum şi cred că ai avut dreptate să sugerezi că există o formă de viaţă care a pătruns peste tot pe planetă şi care îşi poate exercita puterile asupra noastră. Tu mi-ai atras atenţia că am fost afectat, şi tu ai fost, apoi gardianul, şi în toate aceste situaţii Marlene întâmpinase dezacordul nostru. Iar eu am văzut cu ochii mei exact acelaşi lucru întâmplându-i-se doctoriţei Ranay. Când aceasta încerca s-o oblige pe Marlene să suporte o scanare cerebrală pe care fata n-o dorea, s-a încovoiat de durere. Iar când am convins-o pe Marlene să accepte scanarea, starea lui Ranay s-a îmbunătăţit imediat.

  — Ei bine, Siever, atunci asta e. Dacă pe planetă există o formă de viaţă răuvoitoare…

  — Stai, Eugenia, aşteaptă. Eu n-am spus că ar fi răuvoitoare. Chiar dacă această formă de viaţă, orice ar fi ea, a declanşat maladia, aşa cum sugerezi tu, totuşi, boala a încetat. Tu spuneai că asta s-a întâmplat pentru că, de la un moment dat încolo, ne-am mulţumit să rămânem în Dom, dar, dacă forma asta de viaţă ar fi cu adevărat răuvoitoare, ne-ar fi exterminat pe toţi şi nu ar fi ajuns la ceea ce mie mi se pare a fi un compromis civilizat.

  — Nu cred că e înţelept să încerci să înţelegi acţiunile unei forme de viaţă complet străine de noi şi să deduci din ele ce emoţii sau intenţii o animă. Ce gândeşte ar putea foarte bine să fie peste puterile noastre de înţelegere.

  — Sunt de acord, Eugenia, dar asta n-o afectează pe Marlene. Tot ce a făcut până acum a fost cu scopul de a o proteja pe Marlene, de a o apăra de intervenţii nedorite.

  — Dacă ar fi aşa, insistă Insigna, atunci de ce a fost biata fată atât de speriată, de ce a luat-o la goană, ţipând, către Dom? Povestea ei despre cum ar fi stânjenit-o liniştea aceea şi despre cum a încercat ea doar să facă zgomot şi să-şi audă propria voce, eu n-o cred nici o secundă.

  — Pentru că este într-adevăr greu de crezut. Dar esenţial este că panica ei a luat sfârşit foarte repede. Când aşa-zişii ei salvatori au ajuns la ea, fata părea perfect normală. Aş îndrăzni să presupun că forma asta de viaţă a făcut ceva care a speriat-o pe Marlene – bănuiesc că este la fel de puţin probabil ca ea să ne înţeleagă emoţiile, cum este şi ca noi să le înţelegem pe ale ei – dar, realizând ce efect a avut, a schimbat macazul şi a liniştit-o cât a putut de repede. Asta ar explica tot ce s-a întâmplat şi, încă o dată, ar dovedi natura binevoitoare a acestei forme de viaţă.

  Insigna se încruntă din nou.

  — Necazul cu tine, Siever, este că ai această tendinţă aproape obsesivă, de a gândi frumos despre oricine şi orice. Nu pot avea încredere în interpretarea ta.

  — Indiferent dacă ţi se pare sau nu plauzibil ceea ce am spus, vei vedea că nu ne vom putea în nici un fel opune Marlenei. Ea va face orice vrea să facă, iar cei ce se opun vor rămâne în urma ei, suspinând de durere sau chiar căzuţi pe jos, fără cunoştinţă.

  Insigna mai găsi puterea de a întreba:

  — Dar ce anume este această formă de viaţă?

  — Nu ştiu, Eugenia.

  — Şi ce mă îngrozeşte acum mai mult decât orice altceva este: ce vrea de la Marlene?

  Genarr scutură din cap.

  — Nu ştiu, Eugenia.

  Şi rămaseră privindu-se lung unul pe altul, neajutoraţi.

  32. PIERDUŢI.

  Crile Fisher privea gânditor steaua cea strălucitoare.

  La început, fusese prea strălucitoare pentru a putea fi propriu-zis privită. Din când în când însă, îi arunca în treacăt câte o privire şi de fiecare dată rămânea cu o imagine strălucitoare în dosul pleoapelor. Tessa Wendel, disperată, îl dojenise şi pomenise de deteriorări ale retinei, aşa că Fisher opacizase hubloul micii punţi-observator şi coborâse strălucirea stelei la un nivel suportabil. Asta însă estompase şi celelalte stele, făcându-le să rămână doar cu un luciu vag, patinat.

  Steaua cea strălucitoare era, bineînţeles, Soarele.

  Era mult mai departe decât îl văzuse vreodată o fiinţă omenească (cu excepţia celor de pe Rotor, în călătoria lor de plecare din Sistemul Solar), era de două ori mai departe decât putea fi văzut de pe Pluto, când acesta se afla într-o poziţie extremă, aşa că nu prezenta nici un fel de aură şi strălucea ca orice altă stea. Totuşi, era încă de o sută de ori mai strălucitor decât luna plină văzută de pe Pământ, iar această strălucire era condensată, compactată într-un singur punct orbitor. Nu era de mirare că încă nu putea fi privit fix printr-un hublou neopacizat.

  Din cauza asta, toate erau diferite. În mod obişnuit, Soarele nu era ceva de care să te minunezi privindu-l. Era prea strălucitor pentru a fi privit şi era lipsit de rivali în poziţia în care se afla. Acea minoră parte a strălucirii sale care era difuzată de atmosferă şi transformată în lumină albastră, era suficientă pentru a ascunde vederii – prin estompare – celelalte stele, şi chiar când stelele nu erau estompate (ca pe Lună, de exemplu), erau atât de mult depăşite în strălucire de Soare, încât nici o comparaţie nu-şi avea locul.

  Aici, în acest punct îndepărtat al spaţiului, Soarele pălise cel puţin suficient pentru a îndura comparaţii. Wendel spusese că, din acest punct de observaţie, Soarele era de o sută de ori mai strălucitor decât Sirius, care era următorul obiect ca strălucire pe cer. Era, probabil, de douăzeci de milioane de ori mai strălucitor decât stelele şterse pe care le putea vedea cu ochiul liber. Iar comparaţia făcea ca Soarele să pară şi mai uimitor decât când strălucea fără rival, pe cerul Pământului.

  Crile Fisher nu prea avea mare lucru de făcut decât să privească la cer, pentru că Superluminică plutea în derivă. O făcea de două zile, două zile de rătăcire prin spaţiu, cu viteza banală a unei nave obişnuite.

  Cu o astfel de viteză, aveau nevoie de treizeci şi cinci de mii de ani ca să ajungă la Steaua Vecină, dacă se îndreptau în direcţia corectă. Şi n-o făceau.

  Asta era ceea ce o transformase pe Wendel, cu două zile în urmă, într-un tablou al disperării, palidă ca varul.

  Până atunci nu avuseseră probleme. Când fuseseră pe punctul de a face saltul în hiperspaţiu, Fisher se încordase, înspăimântat de posibila durere, de agonia fulgerătoare, de valul subit de beznă veşnică.

  Nu se întâmplase însă nimic de acest fel. Totul fusese prea rapid pentru a-şi putea da seama de ceva. Intraseră şi ieşiseră din hiperspaţiu în aceeaşi clipă. Stelele clipiseră, pur şi simplu, aranjându-se altfel, fără ca momentul în care îşi pierduseră primul aranjament sau momentul în care-l câştigaseră pe al doilea să fi fost perceptibile.

  Fusese o uşurare în două sensuri. Nu numai că era încă viu, dar realiză, în plus, că, dacă s-ar fi întâmplat ceva rău şi ar fi murit, moartea ar fi venit atât de fulgerător, pe negândite, în afara timpului, încât el n-ar fi putut în nici un caz să simtă că moare. Ar fi fost pur şi simplu mort.

  Senzaţia de uşurare era atât de intensă încât abia dacă mai fu conştient că Tessei i se tăiase răsuflarea de tulburare şi durere şi se repezise cu un strigăt, în sala motoarelor. Se întoarse arătând răvăşită – nici un fir de păr nu i se clintise, dar părea răvăşită interior. Privirea îi era parcă rătăcită şi îl privi pe Fisher ciudat, fix, de parcă nici nu l-ar fi recunoscut. Spuse:

  — Aranjamentul stelelor n-ar fi trebuit să se schimbe.

  — Nu?

  — Nu ne-am deplasat destul de departe pentru asta. Sau cel puţin nu am prevăzut o astfel de deplasare, ea n-ar fi trebuit să se întâmple aşa. Nu planificasem să ne deplasăm decât o treime de mili-an-lumină. Asta n-ar fi fost suficient pentru a modifica aranjamentul stelar într-atât încât să fie evident pentru ochiul liber. Cu toate acestea – şi femeia trase brusc şi adânc aer în piept – nu e nici pe departe atât de rău cum ar fi putut fi. Mă temeam că ne-am deplasat cu mii de ani-lumină mai mult decât prevăzusem.

  — Ar fi fost cu putinţă aşa ceva, Tessa?

  — Bineînţeles că ar fi fost. Dacă trecerea noastră prin hiperspaţiu nu ar fi sever controlată, o mie de ani-lumină sunt la fel de uşor de parcurs ca unul.

  — În acest caz, înseamnă că am putea cu uşurinţă să…

  Wendel îi anticipă concluzia:

  — Nu, n-am putea să ne întoarcem. Dacă la primul salt comenzile au fost eronate, fiecare nou salt pe care l-am face ar fi la fel de necontrolat şi am sfârşi în cine ştie ce punct aleator, din care n-am mai găsi niciodată calea de întoarcere.

  Fisher se încruntă. Euforia constatării că rezistase, că supravieţuise transferului în hiperspaţiu şi înapoi începu să dispară, puţin câte puţin.

  — Dar în zborurile de probă, când ai trimis obiecte în hiperspaţiu, le-ai adus întotdeauna înapoi, în condiţii de siguranţă.

  — Aveau însă masa mult mai mică şi fuseseră trimise la distanţe mult mai mici. Dar, aşa cum am spus, nu e chiar atât de rău. Se pare că, totuşi, distanţa parcursă a fost cea corectă. Stelele se află în aranjamentul adecvat.

  — Dar aranjamentul s-a schimbat. Eu l-am văzut schimbându-se.

  — Pentru că suntem altfel orientaţi. Axa longitudinală a navei a fost reorientată sub un unghi de peste douăzeci şi opt de grade. Pe scurt, am urmat o traiectorie curbă în loc de una liniară, dintr-un motiv sau altul.

  Aşa cum se vedea în acel moment prin hublou, stelele se mişcau lent, constant.

  — Ne vom răsuci, spuse Wendel în continuare, pentru a fi din nou cu faţa la Steaua Vecină, numai pentru valoarea psihologică a orientării în direcţia corectă a destinaţiei, dar apoi va trebui să aflăm de ce în timpul saltului am urmat o traiectorie curbă.

  Steaua cea strălucitoare, steaua călăuzitoare intră din nou în câmpul de vizibilitate al hubloului şi-l traversă. Fisher clipi.

  — Da, este Soarele, spuse Wendel, răspunzând privirii uimite a lui Fisher.

  — Există vreo explicaţie rezonabilă a traiectoriei curbe urmate de navă în timpul saltului? întrebă acesta. Dacă şi Rotor a urmat astfel de traiectorii curbe, cine ştie unde a ajuns…

  — Sau unde vom ajunge noi. Pentru că nu dispunem de nici o explicaţie rezonabilă. Nu acum.

  — Îl privi, în mod evident tulburată.

  — Dacă presupunerile noastre au fost corecte, atunci ar fi trebuit să ne schimbăm poziţia, dar nu direcţia. Ar fi trebuit să ne deplasăm pe o traiectorie dreaptă, o linie dreaptă, euclidiană, în ciuda curbei relativiste spaţiu-timp, pentru că noi nu eram în spaţiu-timp, vezi tu. Ar putea fi o eroare de programare a calculatorului sau o greşeală în presupunerile noastre. Eu sper să fie vorba de cea dintâi. Aşa ceva ar putea fi corectat cu uşurinţă.

  Trecură cinci ore. Wendel reveni în încăpere, frecându-se la ochi. Fisher ridică privirea spre ea, îngrijorat. Încercase să urmărească un film, dar îşi pierduse repede interesul. Apoi se mulţumise să privească stelele, lăsându-se hipnotizat de ele.

  — Ei bine, Tessa? întrebă el.

  — Nu era nimic în neregulă în ceea ce priveşte programarea, Crile.

  — Atunci înseamnă că v-aţi înşelat în presupunerile voastre?

  — Da, dar cum anume? Există un număr infinit de presupuneri pe care le-am putea face. Care sunt corecte? Nu le putem încerca rând pe rând. N-am isprăvi niciodată şi am rămâne pierduţi fără speranţă.

  Tăcerea se aşternu între ei o vreme, apoi Wendel reluă:

  — Dac-ar fi fost programarea, ar fi fost o greşeală stupidă. Am fi corectat-o, fără să aflăm nimic nou, dar am fi fost în siguranţă. Acum, dacă suntem nevoiţi să ne întoarcem la elementele de bază, avem şansa de a descoperi ceva cu adevărat important, dar, dacă greşim iar, s-ar putea să nu mai găsim niciodată drumul de întoarcere.

  — Îl smuci pe Fisher de mână.

  — Înţelegi, Crile? Ceva nu e în regulă şi dacă nu aflăm ce anume, nu există nici o şansă – cu excepţia unui accident incredibil de norocos – care să ne permită să ne găsim drumul spre casă. Indiferent cât am încerca, am putea continua să ne trezim în locuri greşite şi să ne adâncim constant în greşeală. Ceea ce, în cele din urmă, înseamnă moarte, când nu va mai funcţiona reciclarea sau când nu vom mai avea o sursă de energie funcţională, sau când disperarea ne va secătui dorinţa de a continua să trăim. Eu sunt cea care v-a făcut asta. Şi adevărata tragedie ar fi pierderea unui vis. Dacă nu ne vom întoarce, ei nu vor şti niciodată că nava a fost totuşi o reuşită. Ar putea trage concluzia că tranziţia ne-a fost fatală şi ar fi posibil să nu mai încerce niciodată.

  — Dar trebuie să încerce, dacă vor să evacueze Pământul la timp.

  — Ar putea să se dea bătuţi. Ar putea sta resemnaţi locului, aşteptând ca Steaua Vecină să-şi împlinească fatala călătorie, să se apropie şi apoi să se îndepărteze, ar putea, pur şi simplu, să aştepte să moară puţin câte puţin.

  — Ea privi în sus la el, clipind repede şi având pe chip semnele unei teribile oboseli.

  — Şi ar fi şi sfârşitul visului tău, Crile.

  Fisher strânse din buze fără a spune nimic. Aproape cu timiditate, Wendel continuă:

  — Dar de ani de zile, Crile, mă ai pe mine. Dacă fata ta, visul tău, ar fi sfârşit, ai putea spune că eu ţi-am fost de ajuns?

  — La rândul meu te-aş putea întreba, dacă zborul superluminic s-ar dovedi până la urmă imposibil, ai putea spune că eu ţi-am fost suficient?

  De niciuna din părţi nu păru că ar exista un răspuns uşor de dat, dar apoi Wendel zise:

  — E-adevărat că eşti pe locul doi pentru mine, Crile, după zborul superluminic. Dar ţin mult la tine şi îţi mulţumesc.

  Fisher se foi, stânjenit.

  — Este la fel de valabil şi pentru mine, Tessa, şi n-aş fi crezut, mai ales la început. Dacă n-aş fi avut niciodată o fiică, ai fi existat numai tu. Aproape că-mi doresc…

  — Nu-ţi dori asta. Pe locul doi este suficient.

  Şi se ţinură de mână. În tăcere. Şi priviră lung la stele. Până când Merry Blankowitz îşi arătă chipul în pragul uşii.

  — Doamnă căpitan Wendel, Wu are o idee. A spus că a avut-o de la bun început, dar a avut reţineri s-o pomenească.

  Wendel sări în picioare:

  — De ce a avut reţineri?

  — Zicea că v-a pomenit odată despre posibilitatea respectivă şi dumneavoastră i-aţi spus să nu-şi piardă vremea cu prostii.

  — Aşa i-am spus? Şi ce l-a convins pe el că eu nu m-aş putea înşela niciodată? Am să-l ascult acum şi dacă e o idee bună am să-i frâng gâtul pentru că nu m-a obligat să-l ascult mai devreme.

  Şi ieşi în fugă.

  Urmă o zi şi jumătate în care Fisher nu putu face altceva decât să aştepte. Mâncară cu toţii împreună, aşa cum o făceau de obicei, dar în tăcere. Fisher nu ştia dacă vreunul dintre ei dormise. El însuşi aţipise doar în reprize răzleţe şi se trezise de fiecare dată într-o stare de disperare reînnoită.

  „Cât mai putem rezista astfel?” se gândi el în cea de-a doua zi, pe când privea la frumuseţea acelui punct intangibil de pe cer, care, cu atât de puţin timp în urmă, îl încălzise şi-i luminase calea pe Pământ.

  Mai devreme sau mai târziu, aveau să moară. Tehnologia spaţială modernă putea prelungi viaţa. Sistemul de reciclare era foarte eficient. Chiar şi hrana ar fi putut să le ajungă un timp îndelungat, dacă erau dispuşi să se mulţumească să consume algele presate, fără gust, la care s-ar fi ajuns. Motoarele cu microfisiune aveau, de asemenea, să le furnizeze energie pentru multă vreme. Dar, cu siguranţă că nimeni n-ar vrea să prelungească viaţa în aceste condiţii.

  Având certitudinea unei morţi îndepărtate, dar inevitabile în singurătate, singura cale raţională era folosirea demetabolizatoarelor reglabile.

  Pe Pământ, asta era metoda preferată pentru sinucidere; de ce n-ar fi şi la bordul unei nave? Puteai – dacă doreai – să reglezi doza pentru o singură zi de viaţă normală, pe care s-o trăieşti cât de bine şi vesel puteai, o ultimă zi, trăită în cunoştinţă de cauză. La sfârşitul acestei zile ţi se făcea somn în mod natural. Căscai şi renunţai să te trezeşti, trecând într-un somn liniştit, cu vise odihnitoare. Acest somn se adâncea treptat, visele păleau treptat şi nu te mai trezeai. Nu fusese născocită vreodată o moarte mai blândă.

  Şi apoi, cu puţin înainte de ora 5 p.m., timpul navei, în cea de-a doua zi după ce saltul urmase o traiectorie curbă în locul uneia drepte, Tessa dădu buzna în încăpere. Avea o privire strălucitoare, era emoţionată şi respira greu. Părul ei negru care, în ultimul an, încărunţise din plin, era puţin ciufulit.

  Fisher se ridică în picioare, consternat:

  — E de rău?

  — Nu, de bine! spuse ea, mai degrabă aruncându-se într-un scaun decât aşezându-se pe el.

  Fisher nu era sigur că auzise corect, nu era sigur că femeia nu vorbise ironic doar. O privi lung şi fix, cântărind-o, în timp ce ea încerca în mod evident să se adune.

  — De bine, repetă ea. De foarte bine! Extraordinar! Crile, ai în faţa ta o idioată. Nu cred că-mi voi mai reveni vreodată după toată povestea asta.

  — Ei bine, ce s-a întâmplat?

  — Chao-Li Wu avea răspunsul. L-a avut tot timpul. Mi-a spus. Îmi aduc aminte că mi-a mai spus. Cu luni în urmă. Poate cu un an în urmă. Şi eu n-am luat în seamă posibilitatea. Nici n-am ascultat, de fapt.

  — Făcu o pauză pentru a-şi recăpăta suflul. Emoţia îi răvăşise complet ritmul natural al vorbirii.

  — Necazul a fost că m-am crezut autoritatea supremă în problema zborului cu viteze superluminice şi am fost convinsă că nimeni nu-mi poate spune în această privinţă ceva ce să nu ştiu sau la care să nu mă fi gândit deja. Iar dacă se întâmpla să-mi sugereze cineva ceva ce mi se părea ciudat, atunci ideea era, pur şi simplu, greşită şi, probabil, stupidă. Înţelegi ce vreau să spun?

  Fisher răspunse posomorât:

  — Am cunoscut astfel de oameni.

  — Toţi suntem aşa, din când în când, răspunse Wendel, în anumite condiţii. Presupun însă că savanţii bătrâni sunt mai cu seamă predispuşi la un astfel de comportament. De aceea tinerii şi îndrăzneţii revoluţionari ai ştiinţei devin, după câteva decade, nişte fosile bătrâne. Imaginaţia li se plafonează pentru că se iubesc prea mult pe ei înşişi şi ăsta le e sfârşitul. Acum mi-a venit şi mie sfârşitul… Dar ajunge cu asta. Ne-a luat mai mult de o zi să-i dăm cu adevărat de capăt, să modificăm ecuaţiile, să programăm calculatorul şi să trecem prin simulările necesare, să parcurgem toate pistele incorecte care nu duceau nicăieri şi să le eliminăm, să ne redresăm. În mod normal, ar fi trebuit să ne ia o săptămână, dar ne-am împins unii pe alţii din urmă, ca nişte maniaci.

  Wendel făcu o pauză, ca pentru a-şi recăpăta suflarea. Fisher o aşteptă să continue, încurajând-o cu aprobări din cap şi întinzându-se s-o apuce de mână.

  — E foarte complex, reluă ea. Să încerc să-ţi explic. Uite… Noi trecem dintr-un punct din spaţiu în hiperspaţiu şi înapoi în alt punct în spaţiu, în timp zero. Dar, pentru a face asta, urmăm totuşi o traiectorie, o cale, care e diferită de fiecare dată, în funcţie de punctul de plecare şi de cel de sosire. Noi nu putem observa calea respectivă, n-o simţim, de fapt nici n-o urmăm într-un mod compatibil cu călătoriile în spaţiu-timp. Ea există într-un fel greu de înţeles, aproape de neînţeles. Este ceea ce noi numim o „cale virtuală”. Eu am pus la punct acest concept.

  — Dacă nu este observabilă şi perceptibilă, de unde ştii că există într-adevăr?

  — Pentru că poate fi calculată prin intermediul ecuaţiilor pe care le folosim pentru a descrie mişcarea prin hiperspaţiu. Ecuaţiile ne dau calea.

  — Cum poţi şti că ecuaţiile descriu ceva real? Ar putea fi doar… matematică.

  — Ar putea fi. Şi eu am crezut că este. Am ignorat problema. Wu a fost cel care a sugerat că problema ar putea avea însemnătate, cu aproape un an în urmă, iar eu, ca o idioată desăvârşită, n-am luat în seamă sugestia lui. O cale virtuală, am zis eu, nu se bucură decât de o existenţă virtuală. Nu poate fi măsurată, înseamnă că nu intră în domeniul ştiinţei. Am fost atât de… mioapă! Nici nu suport să mă gândesc ce superficială am fost!

  — Bine. Să presupunem că această cale virtuală există, într-un fel sau altul. Şi atunci?

  — În cazul respectiv, dacă această cale virtuală este trasată în apropierea unui corp ceresc de dimensiuni apreciabile, nava suportă efecte gravitaţionale. Acesta a fost primul concept cu adevărat surprinzător de valabil şi folositor: că gravitaţia se poate face simţită de-a lungul căii virtuale.

  — Wendel îşi agită pumnul în aer, mânioasă.

  — Într-un fel, înţelesesem şi eu asta, dar mi-am spus că, de vreme ce nava se va deplasa cu o viteză de multe ori superioară vitezei luminii, gravitaţia nu va dispune de timp suficient pentru a se putea face simţită într-o măsură în care să poată fi… măsurată. Iar de aceea, conform presupunerii mele, traiectoria parcursă avea să fie o dreaptă euclidiană.

  — Dar nu a fost.

  — Evident că nu. Iar Wu a explicat de ce. Imaginează-ţi că viteza luminii este un punct zero. Toate vitezele mai mici decât viteza luminii vor fi negative, iar toate cele superioare ei vor fi pozitive. Prin urmare, în Universul primar în care trăim noi, toate vitezele sunt negative prin această convenţie matematică şi, de fapt, chiar trebuie să fie. Dar Universul este clădit pe principiul simetriei. Dacă un lucru atât de fundamental, precum viteza deplasării, este întotdeauna negativ, atunci altceva, tot atât de fundamental, ar trebui să fie întotdeauna pozitiv, iar Wu a sugerat că acest altceva ar fi gravitaţia. În Universul obişnuit, există întotdeauna o atracţie. Orice obiect cu masă atrage orice alt obiect cu masă. Dar dacă un obiect începe să se deplaseze cu o viteză superioară vitezei luminii, atunci această viteză ar avea o valoare pozitivă, iar acel altceva care avea o valoare pozitivă trebuie să capete valoare negativă. Cu alte cuvinte, la viteze superluminice, gravitaţia devine o forţă de respingere. Orice obiect cu masă respinge alt obiect cu masă. Wu mi-a sugerat, cu mult timp în urmă, că aşa ar putea sta lucrurile, iar eu nici măcar nu l-am ascultat. Pe-o ureche mi-a intrat şi pe cealaltă mi-a ieşit.

  Crile întrebă:

  — Dar care e diferenţa, Tessa? Când ne deplasăm cu viteze superluminice şi atracţia gravitaţională nu are timp să ne afecteze mişcarea, acelaşi lucru ar fi valabil şi pentru respingerea gravitaţională.

  — Dar nu e aşa, Crile. Asta e frumuseţea. Şi asta se inversează. În Universul obişnuit al vitezelor negative, cu cât viteza de deplasare faţă de un corp care exercită atracţie gravitaţională este mai mare, cu atât mai puţin afectează atracţia respectivă direcţia de deplasare. În Universul vitezelor pozitive, în hiperspaţiu, cu cât ne deplasăm mai repede faţă de un corp care exercită respingere gravitaţională, cu atât mai mult afectează aceasta direcţia de deplasare. Pentru noi, toată povestea pare lipsită de sens, pentru că suntem obişnuiţi cu situaţia aşa cum există ea în Universul obişnuit, dar, odată ce eşti obligat să schimbi semnele şi-n loc de minus să pui plus şi invers, descoperi că totul se înlănţuie logic.

  — Matematic. Dar câtă încredere poţi avea în ecuaţii?

  — Îţi verifici calculele cu realitatea şi cu datele reale de care dispui. Atracţia gravitaţională este cea mai slabă dintre forţe şi tot astfel este şi respingerea gravitaţională de-a lungul căilor virtuale. În navă şi în noi, fiecare particulă le respinge pe toate celelalte atâta timp cât ne aflăm în hiperspaţiu, dar această respingere nu poate face nimic împotriva tuturor celorlalte forţe care menţin ansamblul compact şi care nu şi-au schimbat semnul. Cu toate acestea, calea noastră virtuală de la Staţia Patru până aici ne-a adus în apropierea lui Jupiter. Respingerea pe parcursul căii virtuale hiperspaţiale a fost atât de puternică, pe cât ar fi fost atracţia pe parcursul unei căi spaţiale non-virtuale. Am calculat modul în care respingerea gravitaţională a lui Jupiter ne-ar fi afectat calea prin hiperspaţiu şi traiectoria respectivă s-a curbat exact aşa cum am observat noi că a făcut-o. Cu alte cuvinte, modificarea pe care a adus-o Wu ecuaţiilor mele nu numai că le simplifică, dar le face să funcţioneze.

  Fisher rosti:

  — Şi i-ai frânt gâtul, Tessa, aşa cum te jurai c-o s-o faci?

  Wendel izbucni în râs, la amintirea ameninţării respective.

  — Nu, nu i l-am frânt. De fapt, chiar l-am pupat.

  — Te înţeleg.

  — Bineînţeles, acum a devenit mai important ca niciodată să ne întoarcem acasă în siguranţă, Crile. Acest progres în domeniul zborului cu viteze superluminice trebuie făcut public, iar lui Wu trebuie să i se acorde onorurile corespunzătoare. A clădit pe bazele puse de mine, sunt de acord, dar a făcut ceva ce poate că eu nu m-aş fi gândit niciodată să fac. Încearcă să ai în vedere consecinţele.

  — Înţeleg, spuse Fisher.

  — Nu, nu înţelegi, replică Wendel sever. Ascultă-mă. Rotor nu a întâmpinat probleme cu gravitaţia pentru că ei abia dacă atingeau viteza luminii – uneori puţin sub ea, alteori puţin peste – astfel încât efectele gravitaţionale, fie ele pozitive sau negative, de atracţie sau de respingere, au avut asupra lui o influenţă insignifiantă, prea mică pentru a fi măsurată măcar. Numai zborul nostru, cu adevărat superluminic, desfăşurat cu o viteză de câteva ori mai mare decât viteza luminii, face imperativă luarea în considerare a respingerii gravitaţionale. Ecuaţiile mele sunt inutile. Ele permit navelor să treacă prin hiperspaţiu, dar nu după traiectorii previzibile, controlabile. Şi asta nu e totul. Întotdeauna m-am temut că există un anumit pericol inevitabil, legat de ieşirea din hiperspaţiu, de a doua jumătate a tranziţiei. Dacă ieşirea se face prin contopirea cu un obiect care există deja în locul cu pricina? S-ar produce o explozie fantastică, ce ar distruge nava cu tot ce conţine ea, într-o milionime de milionime de secundă. Fireşte, nu ne vom trezi înăuntrul unei stele, pentru că ştim unde sunt localizate ele şi le putem evita. Cu timpul, poate vom şti şi poziţiile planetelor din sistemul unei stele, astfel încât să le putem evita şi pe ele. Dar, în vecinătatea fiecărei stele mai există şi asteroizi, cu zecile de mii şi comete, cu zecile de miliarde. Dacă ne trezim că, la ieşirea din hiperspaţiu, ne suprapunem ca poziţie cu vreun asteroid sau cu vreo cometă, ar fi o coliziune nu mai puţin fatală. Singurul lucru care ne putea salva într-o astfel de situaţie, aşa cum gândisem până azi, erau legile probabilităţii. Spaţiul cosmic este imens, încât posibilitatea de a lovi un obiect mai mare decât un atom, sau cel mult un grăunte de praf, este extraordinar de mică. Cu toate acestea, luând în considerare destule călătorii prin hiperspaţiu, suprapunerea accidentală a materiei este doar o catastrofă care aşteaptă să se întâmple. Dar, în condiţiile pe care le cunoaştem acum, probabilitatea respectivă este zero. Nava noastră şi orice alt obiect de dimensiuni demne de luat în seamă se vor respinge şi vor avea tendinţa de a se îndepărta. Nu există posibilitatea să ne ciocnim de ceva. Toate se vor da automat la o parte din calea noastră.

  Fisher se scărpină pe frunte:

  — Dar nu ne vom abate şi noi de la calea respectivă? Şi asta nu ne va afecta pe neaşteptate traiectoria?

  — Ba da, dar micile obiecte pe care le întâlnim ne vor modifica traiectoria destul de puţin şi o vom putea corecta cu uşurinţă. Este un preţ destul de mic pe care-l plătim pentru siguranţa noastră.

  Wendel trase adânc aer în piept şi se întinse cu voluptate.

  — Mă simt minunat. Ce senzaţie vor face toate astea când ne vom întoarce pe Pământ!

  Fisher chicoti:

  — Ştii, Tessa, înainte să intri pe uşă cu aceste veşti, tocmai începusem să-mi imaginez un scenariu morbid, în care eram inevitabil pierduţi, nava în derivă prin spaţiu, pentru totdeauna, cu cinci cadavre la bord, urmând să fie găsită, într-o bună zi, de fiinţe inteligente care să deplângă evidenta tragedie spaţială…

  — Ei bine, nu se va întâmpla aşa, poţi conta pe asta, dragul meu, spuse Wendel zâmbind şi se îmbrăţişară.

  33. MINTEA.

  Eugenia Insigna părea dezolată.

  — Chiar te-ai hotărât să ieşi din Dom, Marlene?

  — Mamă – începu Marlene pe un ton încă răbdător, dar obosit – dacă ar fi să mă iau după felul cum o spui, aş crede că am luat această hotărâre acum nu mai mult de cinci minute, după o lungă perioadă de incertitudine. Dar eu sunt sigură de ceea ce vreau să fac, de multă vreme. Sunt sigură că afară, pe suprafaţa planetei Erythro, este locul unde vreau să fiu. Şi nu m-am răzgândit şi nici nu mă voi răzgândi curând.

  — Ştiu că eşti convinsă că eşti în siguranţă şi recunosc că până acum nu ţi s-a întâmplat nimic, dar…

  — Mă simt în siguranţă pe Erythro, o întrerupse Marlene. Mă atrage. Unchiul Siever înţelege.

  Eugenia se uită la fata ei, parcă pregătită să-şi reia protestele, dar în loc de asta se mulţumi să clatine doar din cap. Marlene este hotărâtă şi era evident că nu putea fi oprită.

  E mai cald pe Erythro de data asta, gândi Marlene, chiar suficient de cald pentru ca briza să fie binevenită. Norii cenuşii se mişcau pe cer ceva mai repede şi păreau ceva mai denşi.

  Pentru ziua următoare se prognozase ploaie, iar Marlene se gândea că ar fi plăcut să iasă în ploaie, să vadă ce se întâmplă. Ploaia ar trebui să plescăie în pârâul din apropiere, să ude pietrele şi să facă solul noroios şi îmbibat de apă.

  Se apropie de o piatră plată de lângă pârâu. O şterse cu mâna şi se aşeză pe ea cu grijă, privind cu nesaţ apa curgătoare învolburându-se în jurul pietrelor care o ţintuiau parcă din loc în loc. Se gândi că ploaia ar fi ca un duş.

  Ar fi ca un duş curgând din tot cerul, aşa încât să nu poţi ieşi de sub el. Se întrebă brusc: oare ar avea dificultăţi în respiraţie?

  Nu, nu se putea. Şi pe Pământ ploua tot timpul – sau, în orice caz, frecvent – şi nu auzise deloc cum că oamenii s-ar fi înecat din cauza asta. Nu, ar fi ca un duş. Sub duş poţi respira.

  Totuşi, ploaia n-ar fi fierbinte, iar ei îi plăceau duşurile fierbinţi. Se gândi cu o oarecare lene la asta. Aici afară era atât de plăcut, de linişte şi se putea odihni, n-o vedea nimeni, n-o supraveghea nimeni, nu trebuia să interpreteze limbajul gesturilor nimănui. Era grozav să nu aibă pe nimeni de examinat.

  Ce temperatură ar avea? Ploaia, adică. De ce n-ar avea aceeaşi temperatură confortabilă ca şi Nemesis însăşi? Bineînţeles, avea să se ude şi întotdeauna când ieşi complet ud de sub duş ţi-e puţin frig. Iar ploaia avea să-i ude şi hainele. Dar ar fi o prostie să porţi haine pe ploaie. Doar sub duş nu purtai, nu făcea nimeni duş îmbrăcat. Dacă ploua, probabil că ideea cea mai bună ar fi fost să te dezbraci. Ar fi fost singurul lucru logic.

  Dar… unde să pui hainele? Când făceai duş, le puneai în curăţător. Dar aici, pe Erythro, poate le putea pune sub un bolovan sau poate că ar fi posibil să-şi construiască un mic adăpost în care să-şi lase hainele într-o zi ploioasă. La urma urmei, de ce să porţi haine dacă plouă?

  De ce să le porţi chiar dacă era senin?

  Sigur, dacă era frig, da, era de înţeles de ce ai vrea să le porţi. Dar în zilele calde…

  Dar atunci de ce purtau oamenii de pe Rotor haine, pe Rotor unde întotdeauna era cald şi curăţenie? La piscine nu purtau, ceea ce îi aminti Marlenei că tinerii cu trupuri zvelte şi cu forme frumoase erau întotdeauna primii care îşi lepădau hainele şi ultimii care şi le puneau la loc.

  Dar oamenii ca Marlene pur şi simplu nu se dezbrăcau în public. Poate de asta purtau oamenii haine. Ca să-şi ascundă trupurile.

  De ce n-aveau oare şi minţile forme cu care să te poţi făli? Ba aveau într-un fel, dar oamenilor nu le plăcea asta câtuşi de puţin. Oamenilor le plăcea să privească trupuri cu forme frumoase, dar când era vorba de minţi bine formate întorceau capul în altă parte şi strâmbau din nas. De ce oare?

  Dar aici, pe Erythro, nu existau alţi oameni, aşa că îşi putea scoate hainele oricând era vreme blândă şi se putea simţi liberă. N-ar fi avut cine să o arate cu degetul sau să râdă de ea.

  De fapt, putea face orice-i poftea inima, pentru că avea o întreagă lume confortabilă, o lume pustie, unde era complet singură, o lume care s-o învăluie ca o uriaşă pătură moale… şi atâta tăcere.

  Simţea cum începe să se relaxeze, de parcă ar fi alunecat într-o stare de semi-visare. Tăcere. Mintea ei şopti cuvântul astfel încât să nu tulbure atmosfera.

  Tăcere.

  Apoi însă, aproape că sări în sus. Tăcere?

  Dar venise afară cu scopul precis de a asculta vocea din nou. Şi de data asta n-avea să mai ţipe. N-avea să-i mai fie frică. Unde era vocea? De parcă ar fi strigat-o, de parcă simpla ei dorinţă ar fi fost suficientă ca s-o scoată la lumină…

  — Marlene!

  Inima îi sări din piept.

  Se ţinu însă tare. Nu trebuie să dea semne de teamă sau tulburare. Pur şi simplu privi în jur şi apoi spuse, foarte cald:

  — Unde eşti, te rog?

  — Nu este… ne-ce-necesar… să vi-vibrezi aerul… să vorbeşti.

  Vocea era a lui Aurinel, dar nu vorbea câtuşi de puţin ca Aurinel. Părea că vorbitul i se pare dificil, dar şi că avea să-şi îmbunătăţească performanţele în curând, că o să fie mai bine.

  — O să fie mai bine, confirmă vocea.

  Marlene nu spusese nimic. Nu spuse nici acum nimic. Se mulţumi să gândească nişte cuvinte: „N-am nevoie să vorbesc. N-am nevoie decât să gândesc.” „N-ai nevoie decât să-ţi adaptezi tiparul. Şi asta şi faci.” „Dar te aud vorbind.” „Îţi adaptez eu tiparul şi e ca şi cum m-ai auzi.”

  Marlene îşi umezi uşor buzele. Nu trebuie să-şi îngăduie să se simtă speriată, trebuie să se simtă calmă.

  „Nu ai de care… de cine… de ce să fii speriată”, spuse vocea, care nu era tocmai vocea lui Aurinel.

  Ea gândi: „Tu auzi totul, nu-i aşa?” „Te deranjează asta?” „Da, mă deranjează.” „De ce?” „Nu vreau să ştii chiar totul. Vreau să-mi păstrez anumite gânduri doar pentru mine.” (Încercă să nu se gândească la faptul că, probabil, aşa se simţeau şi ceilalţi faţă de ea, că probabil doreau să-şi păstreze sentimentele numai pentru ei, dar gândul acesta, Marlene ştia, avea să „transpire” de îndată ce ar fi făcut efortul de a nu-l gândi.) „Dar tiparul tău e altfel decât al celorlalţi.” „Tiparul meu?” „Tiparul tău mental. Celelalte sunt încâlcite… încurcate. Al tău e splendid.”

  Marlene îşi umezi din nou buzele şi surâse. Dacă îi era sondată, oricine-şi putea da seama că mintea ei era splendidă. Se simţi triumfătoare şi se gândi cu dispreţ la fetele care aveau numai… exteriorul.

  Vocea din mintea ei întrebă: „Acest gând e personal?”

  Marlene aproape că răspunse cu voce tare: „Da!” „Pot detecta o deosebire. Nu voi mai răspunde gândurilor tale personale.”

  Marlene se simţi, însă, din nou flămândă de laude. „Ai văzut multe tipare?” „Am sondat multe de când aţi venit voi, oa… menii, aici.” „Nu e sigură de cuvânt”, gândi Marlene. Dar vocea nu răspunse şi Marlene fu surprinsă. Surpriza fusese o senzaţie personală, acum că o analiza, deşi n-o marcase în mod făţiş ca atare faţă de ea însăşi. Dar probabil că orice gând personal era marcat în vreun fel, indiferent că ea se gândea la asta sau nu. Mintea spusese că poate detecta deosebirea şi era evident că putea. Probabil că apărea în tipar.

  Vocea nu răspunse însă nici de data asta. Avea să fie nevoită să întrebe precis pentru a arăta că nu era un gând personal.

  „Te rog, apare în tipar?” Nu fusese nevoie să precizeze ce anume. Vocea ştia despre ce era vorba.

  „Apare în tipar. Totul apare în tiparul tău, pentru că este atât de bine făcut.”

  Marlene aproape că începuse să toarcă de plăcere, ca o pisică. Acum, că fusese lăudată, era politicos să întoarcă şi ea complimentul.

  „Dar şi al tău trebuie să fie foarte bine făcut.” „Este altfel. Tiparul meu este foarte întins. Este simplu în fiecare punct al său şi complex numai când este luat cu totul. Al tău e complex de la bun început. Nu există nimic simplu în el. Şi este diferit de toate celelalte de felul ăsta. Celelalte sunt… încâlcite. Nu este posibil să intri în contact cu ele, să comunici. Iar o rearanjare a tiparului le face rău, pentru că tiparul e fragil. Nu ştiam. Tiparul meu nu e fragil.” „Dar al meu este?” „Nu. Se adaptează.” „Ai încercat să comunici şi cu alţii, nu?” „Da.” „Maladia erythrotică, „ gândi Marlene. (Nu urmă nici un răspuns. Gândul era personal.)

  Fata închise ochii, încercând să caute cu propria ei minte, să localizeze sursa celeilalte minţi. O făcea într-un fel pe care nici ea nu-l înţelegea, poate cu totul greşit, poate că nici n-o făcea. Mintea ar fi putut râde de stângăcia ei, dacă ştia să facă aşa ceva, să râdă.

  Nu urmă nici un răspuns.

  Marlene gândi: „Gândeşte ceva.”

  Inevitabil, răspunsul veni: „Ce să gândesc?”

  Nu venea de nicăieri. Nu venea de aici sau de acolo sau de dincolo. Venea din interiorul minţii ei.

  Gândi (furioasă pe propria ei incapacitate): „Când mi-ai simţit prima dată tiparul mental?” „Când erai pe noul container de fiinţe umane.” „Pe Rotor?” „Pe Rotor.”

  Ea se lumină brusc, înţelegând.

  „Tu m-ai vrut. Tu m-ai chemat.” „Da.”

  Bineînţeles! Altminteri de ce şi-ar mai fi dorit într-atât să vină pe Erythro? De ce s-ar mai fi uitat cu atât de mult nesaţ la Erythro, în ziua în care Aurinel venise să-i spună că o căuta mama sa?

  Strânse din dinţi. Trebuia să continue întrebările.

  „Unde eşti?” „Peste tot.” „Eşti planeta?” „Nu.” „Arată-mi-te!” „Poftim.” Şi, brusc, vocea avu o direcţie.

  Marlene privea lung pârâul şi, dintr-o dată, realiză că, în timp ce comunicase cu vocea în mintea ei, pârâul fusese singurul lucru pe care-l simţise, de care fusese conştientă. De nimic altceva din jurul ei nu-şi dăduse seama. Era ca şi cum mintea ei s-ar fi izolat de alte tentaţii, pentru a-şi accentua sensibilitatea la unicul lucru care o preocupase.

  Iar acum vălul se ridicase. Apa trecea printre pietre, învolburându-se peste ele, răsucindu-se şi curgând într-un mic şuvoi spre un loc marcat de câteva mici bule. Acestea se împrăştiau, pe măsură ce altele noi se năşteau, alcătuind un tipar care, în esenţă, nu se schimba, dar în amănunţime nu se repeta niciodată.

  Apoi, una câte una, bulele se sparseră fără zgomot şi apa rămase lină şi fără caracteristici, dar încă răsucindu-se. Cum de o putea vedea răsucindu-se dacă era fără caracteristici? Pentru că lucea slab în lumina roşcată a stelei Nemesis. Se răsucea, iar ea o putea vedea răsucindu-se pentru că licăririle se arcuiau şi se uneau în spirale, contopindu-se. Nu-şi putea lua ochii de la ea, urmărind încet micile şuvoaie răsucite care se adunau acum într-o caricatură de chip omenesc, cu două găuri întunecate în loc de ochi şi o despicătură în loc de gură.

  Portretul deveni mai clar, pe când Marlene privea fascinată.

  În curând, contrastul crescu şi învolburarea deveni un chip limpede, privind-o cu ochi goi, totuşi, destul de real pentru a-l recunoaşte.

  Era chipul lui Aurinel Pampas.

  Siever Genarr spuse gânditor, rar, cu un efort de a trata problema cu calm:

  — Şi atunci ai plecat.

  Marlene aprobă printr-o înclinare a capului.

  — Data trecută am plecat când am auzit vocea lui Aurinel. De data asta am plecat când i-am văzut chipul.

  — Te înţeleg…

  — Eşti prevenitor cu mine, unchiule Siever…

  — Şi ce vrei să fac, să te bat? Lasă-mă să fiu prevenitor, dacă îmi face plăcere. Mintea, cum îi spui tu, a găsit vocea şi chipul lui Aurinel în mintea ta, evident. Trebuie să fi fost foarte clare în memoria ta. Cât de apropiată ai fost de Aurinel?

  Fata îl privi suspicioasă:

  — Cum adică? Ce vrei să spui cu „cât de apropiată”?

  — Nu mă refer la nimic groaznic. Eraţi prieteni?

  — Da, sigur.

  — Erai îndrăgostită de el?

  Marlene nu răspunse, ci se mulţumi doar să strângă din buze. Apoi se hotărî:

  — Da, cred că am fost.

  — O spui la timpul trecut. Nu mai e valabil în prezent?

  — Păi, la ce bun? El mă consideră doar… o fetiţă. Poate o soră mai mică.

  — Într-un fel ai dreptate, având în vedere împrejurările. Dar încă te mai gândeşti la el şi păstrezi vii în memorie vocea şi chipul lui, de aceea le-ai invocat.

  — Ce vrei să spui cu „invocat”? A fost o voce reală şi un chip real.

  — Eşti sigură?

  — Bineînţeles că sunt sigură.

  — Mamei tale i-ai povestit ceva din toate astea?

  — Nu, nici o vorbă.

  — De ce nu?

  — Of, unchiule Siever, doar o ştii. N-aş putea suporta toată… crisparea, neliniştea. Ştiu. O să-mi spui că toate sunt din cauză că mă iubeşte, dar asta nu le face mai uşor de îndurat.

  — Dar mie ai fost dispusă să-mi povesteşti, Marlene, şi eu ţin în mod sigur la tine, foarte tare.

  — Ştiu, unchiule Siever, dar tu nu eşti atât de impresionabil. Tu priveşti lucrurile logic, pur şi simplu.

  — Să iau asta drept un compliment?

  — Eu aşa am avut intenţia.

  — În acest caz, hai să analizăm logic descoperirile tale.

  — Bine, unchiule Siever.

  — Bun. În primul rând, există ceva viu pe planeta asta.

  — Da.

  — Şi nu este planeta însăşi.

  — Nu, precis. A negat asta.

  — Dar se pare că este o fiinţă vie.

  — Eu aşa am impresia, că este o fiinţă vie. Problema, unchiule Siever, este că felul în care comunicăm nu este cum am crezut eu că ar fi telepatia. Nu este ca şi cum ai citi o minte şi i-ai auzi gândurile. E vorba şi de senzaţii care te copleşesc, e ca şi cum ai putea privi întreg tabloul, nu doar punctele luminoase sau întunecate care îl alcătuiesc.

  — Iar impresia este că ai de-a face cu o fiinţă vie.

  — Da.

  — Şi inteligentă.

  — Foarte inteligentă.

  — Dar nedezvoltată din punct de vedere tehnologic. Noi n-am găsit niciodată nimic tehnologic pe planetă. Această fiinţă invizibilă locuieşte pur şi simplu pe planetă, gândeşte, raţionează, dar nu face nimic. Aşa e?

  Marlene ezită.

  — Nu-mi pot da seama cu precizie, dar s-ar putea să ai dreptate.

  — Şi apoi am venit noi. Când crezi că a devenit conştientă de venirea noastră?

  Marlene clătină din cap:

  — N-aş putea spune.

  — Păi, draga mea, era conştientă de tine când tu erai încă pe Rotor. Trebuie că a devenit conştientă şi că alte inteligenţe invadau Sistemul stelei Nemesis când noi eram încă destul de departe. Ai avut impresia asta?

  — Nu cred, unchiule Siever. Eu cred că nu ştia de noi până am venit pe Erythro. Asta i-a atras atenţia şi apoi a privit în jur şi a descoperit şi Colonia Rotor.

  — Poate că ai dreptate. Apoi a făcut experimente cu minţile pe care le-a detectat pe Erythro. Erau probabil primele minţi diferite de a sa pe care le întâlnea. Cât este de bătrână fiinţa, Marlene? Ai idee?

  — Nu prea, unchiule Siever, dar impresia mea este că e foarte bătrână, poate de-o vârstă cu planeta.

  — Poate. În orice caz, cât de mult ar fi trăit, asta a fost prima dată când s-a trezit înconjurată de atât de multe alte minţi, foarte diferite de a sa. Cum ti se pare că sună asta, Marlene, adevărat?

  — Da.

  — Aşa că a încercat să coopereze cu aceste minţi şi, pentru că nu ştia aproape nimic despre ele, le-a deteriorat. Asta a fost maladia erythrotică.

  — Da, aprobă Marlene cu o însufleţire bruscă. N-a spus nimic direct despre maladie, dar am avut această puternică impresie. Experimentele de început au fost cauza.

  — Şi când a realizat că le face rău, s-a oprit.

  — Da, de asta a încetat maladia erythrotică acum.

  — Şi din asta am putea deduce că această minte este binevoitoare, că are o noţiune de etică pe care o înţelegem şi cu care putem fi de acord, că nu doreşte să facă rău altor minţi.

  — Da! spuse Marlene cu încântare. Sunt sigură de asta.

  — Dar ce este această formă de viaţă? Este un spirit? Ceva ce depăşeşte puterile de percepţie ale simţurilor noastre?

  — Nu pot să-mi dau seama, unchiule Siever, oftă Marlene.

  Genarr continuă:

  — Ei bine, lasă-mă să-ţi repet ce ţi-a spus şi dacă greşesc corectează-mă. Ţi-a spus că tiparul său este „întins”; că este „simplu în orice punct al său şi complex numai luat cu totul”; că „nu este fragil”. Aşa e?

  — Da, aşa e.

  — Şi singura formă de viaţă pe care am depistat-o vreodată pe Erythro sunt procariotele, micile celule asemănătoare bacteriilor. Dacă nu accept că ar fi vorba de ceva spiritual şi imaterial, numai ele îmi rămân. Este, oare, posibil ca aceste mici celule, care par separate, să fie, de fapt, parte dintr-un organism întins pe toată planeta? Atunci tiparul mental ar fi „întins”. Ar fi „simplu în orice punct al său” şi n-ar fi complex decât „luat cu totul”. Şi n-ar fi nici fragil, pentru că, şi dacă porţiuni mari din el sunt ucise, acest organism planetar abia dacă ar fi atins în întregul său.

  Marlene îl privi lung pe Genarr:

  — Vrei să spui că am stat de vorbă cu microbii?

  — Nu pot spune cu certitudine, Marlene. Este numai o ipoteză, dar se potriveşte minunat şi nu-mi trece prin cap nimic altceva care ar putea explica lucrurile atât de bine. Şi apoi, Marlene, dacă ne gândim la cele o sută de miliarde de celule care alcătuiesc creierul tău, fiecare dintre ele, luată individual, nu reprezintă, de fapt, foarte mult. Tu eşti un organism în care toate celulele creierului sunt strânse la un loc. Dacă stai de vorbă cu un alt organism în care toate celulele creierului sunt împrăştiate şi legate între ele, să zicem, prin unde radio minuscule, crezi că e aşa o mare diferenţă?

  — Nu ştiu, spuse Marlene, în mod evident tulburată.

  — Dar hai să ne punem o altă întrebare, una foarte importantă. Ce vrea această formă de viaţă, orice ar fi ea, de la tine?

  Marlene păru mirată, chiar contrariată:

  — Poate vorbi cu mine, unchiule Siever. Îmi poate transmite idei.

  — Şi atunci, tu eşti de părere că-şi doreşte doar un interlocutor? Crezi că, odată cu venirea noastră, a oamenilor, a realizat pentru prima oară că e singură şi-i e urât?

  — Nu ştiu.

  — N-ai nici o impresie în această direcţie?

  — Nu.

  — Ne-ar putea distruge.

  — Acum Genarr vorbea cu el însuşi deja.

  — Ne-ar putea distruge fără probleme, dacă s-ar plictisi de tine sau dacă ai agresa-o.

  — Nu, unchiule Siever.

  — Dar pe mine, nu se lăsă Siever, m-a afectat foarte clar când am vrut să te împiedic să stabileşti o conexiune cu mintea planetei. Şi a afectat-o pe D'Aubisson, pe mama ta şi încă pe unul dintre gardieni.

  — Da, dar v-a afectat doar cât să vă oprească să vă mai împotriviţi. Nu a mers mai departe de atât.

  — Şi, deci, face toate acestea doar ca să ţi se permită să ieşi afară din Dom, pe suprafaţa planetei, să aibă cu cine sta de vorbă, să aibă companie. Nu mi se pare un motiv suficient de convingător.

  — Poate că motivul este ceva ce nu putem înţelege. Poate că această minte este atât de diferită de ale noastre, încât nu ne poate explica motivul său, sau, dacă l-ar explica, pentru noi n-ar fi de înţeles.

  — Dar nu este totuşi o minte atât de diferită încât să nu poată conversa cu tine. Primeşte idei de la tine şi îţi transmite ţie altele, nu? Voi două comunicaţi.

  — Da.

  — Şi te înţelege destul de bine pentru a încerca să-ţi facă pe plac, luând vocea şi chipul lui Aurinel.

  Marlene lăsă capul în pământ şi-şi fixă privirea pe podea, în faţa ei. Genarr spuse cu blândeţe:

  — Aşadar, de vreme ce ne înţelege, poate că am putea şi noi s-o înţelegem şi dacă este aşa, trebuie să afli de ce te vrea atât de mult. Ar putea fi extrem de important să aflăm aşa ceva, pentru că nu putem şti ce pune la cale. Şi n-avem alt mod de a afla decât prin tine, Marlene.

  Marlene tremura.

  — Dar nu ştiu cum să fac asta, unchiule Siever.

  — Fă tot ce ai făcut şi până acum. Mintea pare a-ţi fi prietenă şi s-ar putea să fie dispusă să-ţi explice.

  Marlene ridică privirea şi-l studie pe Genarr.

  — Ţi-e teamă, unchiule Siever, constată ea.

  — Fireşte. Avem de-a face cu o minte mult mai puternică decât a noastră. Ar putea, dacă se hotărăşte că nu ne vrea, ar putea să ne desfiinţeze pe toţi.

  — Nu la asta mă refer, unchiule Siever. Ţi-e teamă pentru mine.

  Genarr ezită:

  — Încă mai eşti sigură că te afli în siguranţă pe Erythro, Marlene? Eşti în siguranţă când vorbeşti cu mintea asta?

  Marlene se ridică în picioare şi spuse, aproape cu trufie:

  — Sigur că sunt. Nu există nici un risc. Nu-mi va face rău.

  Părea extrem de încrezătoare, dar lui Genarr i se strânse inima. Ceea ce credea ea, abia dacă mai conta, pentru că tiparul mental îi fusese ajustat de mintea planetei Erythro. „Oare mai putea avea încredere în ea acum?” se întreba.

  La urma urmei, de ce n-ar avea această minte, alcătuită din sute şi sute de miliarde de procariote, un scop al ei, cum avea, de exemplu, Pitt? Pe scurt, dacă mintea o minţea pe Marlene, pentru motive pe care numai ea le ştia?

  În aceste condiţii, era oare bine s-o trimită pe Marlene iar afară?

  Dar oare mai conta dacă el făcea bine sau nu? Mai avea de ales?

  34. APROAPE

  — Perfect, spuse Tessa Wendel. Perfect, perfect, perfect.

  — Făcu un gest de parcă ar fi fixat ceva pe perete cu un cui pe care tocmai îl bătea, cu hotărâre şi putere.

  — Perfect.

  Crile Fisher ştia despre ce era vorba. Încă de două ori mai trecuseră până acum prin hiperspaţiu, în direcţii diferite. Încă de două ori mai putuse Crile urmări uşoara schimbare a aranjamentului stelelor. Încă de două ori mai căutase din ochi Soarele, prima dată găsindu-l puţin mai şters, a doua oară puţin mai strălucitor. Începea deja să se simtă ca un bătrân veteran al hiperspaţiului. Spuse:

  — Să înţeleg că Soarele nu ne deranjează.

  — A, ba da, dar într-un fel perfect previzibil, calculabil, astfel încât interferenţa sa fizică este chiar o plăcere psihică, dacă înţelegi ce vreau să spun.

  Fisher încercă să joace rolul de avocat al diavolului:

  — Soarele e destul de departe, ştii. Efectul lui gravitaţional trebuie să fie foarte aproape de zero.

  — Sigur, răspunse Wendel, dar foarte aproape de zero nu înseamnă totuşi zero. Efectul său este măsurabil. Am trecut încă de două ori prin hiperspaţiu, calea virtuală apropiindu-se de Soare întâi oblic, apoi depărtându-se sub un alt unghi. Wu a făcut toate calculele înainte, iar calea pe care am parcurs-o se înscria perfect în calcule, până la nivelul zecimalelor, ceea ce este tot ce putem cere deocamdată, în mod rezonabil. Omul e un geniu. Îşi ţese scurtăturile prin programul calculatorului cu o măiestrie incredibilă.

  — Sunt convins, murmură Fisher.

  — Aşa că acum nu mai e nici o îndoială, Crile. Am putea ajunge la Steaua Vecină şi mâine. Ba chiar şi azi, dacă ne-am grăbi într-adevăr. Sigur, nu foarte aproape. Probabil va fi nevoie să zăbovim o anumită perioadă de timp la o oarecare distanţă de Stea, nu prea departe, dar nici prea aproape, ca măsură de precauţie. Şi, de altfel, nici nu cunoaştem cu prea mare precizie masa Stelei Vecine, aşa că nu ne putem permite să riscăm apropiindu-ne prea mult. Doar nu vrem să ne trezim zvârliţi cât colo şi să fim nevoiţi să ne croim cu greu drum înapoi.

  — Clătină din cap admirativ: Ce tip, Wu ăsta. Sunt atât de mulţumită de el că nici n-am cuvinte să-ţi spun.

  Fisher spuse precaut:

  — Eşti sigură că nu te calcă puţin pe nervi?

  — Să mă calce pe nervi? De ce?

  — Făcu ochii mari, surprinsă, şi-l întrebă pe Fisher: Crezi că ar trebui să fiu invidioasă?

  — Păi, nu ştiu. Există vreo şansă ca Chao-Li Wu să primească toată recunoaşterea pentru meritul de a fi pus la punct zborul cu viteze superluminice, vreau să spun, în amănunt, în detaliile importante şi ca tu să fii uitată, sau ca lumea să-şi mai aducă aminte de tine doar ca de un înaintaş, care a netezit doar drumul?

  — Nu, câtuşi de puţin, Crile. E drăguţ din partea ta să-ţi faci griji pentru mine în privinţa asta, dar lucrurile sunt în regulă, sigure. Munca mea este înregistrată şi cunoscută în amănunţime. Calculele matematice de bază ale zborului cu viteze superluminice îmi aparţin. Am avut, de asemenea, şi o contribuţie importantă la elaborarea unor detalii de inginerie, deşi creditul pentru proiectarea navei aparţine de drept altora, care se vor şi bucura de el. Ceea ce a făcut Wu a fost să adauge un factor de corecţie ecuaţiilor de bază. Foarte important, desigur, şi acum ne-am putut da seama că fără el zborul cu viteze superluminice n-ar fi utilizabil, dar este, totuşi, numai glazura tortului. Tortul este al meu.

  — Bun. Dacă eşti sigură de asta, sunt mulţumit.

  — Ca să-ţi spun drept, Crile, eu chiar sper că Wu va prelua acum conducerea în dezvoltarea zborurilor cu viteze superluminice. Adevărul este că eu nu mai sunt în cea mai înfloritoare perioadă a vieţii – din punct de vedere ştiinţific, desigur. Numai din punct de vedere ştiinţific, Crile.

  Fisher zâmbi amuzat:

  — Ştiu asta.

  — Da, din punct de vedere ştiinţific, am trecut de apogeu. Munca mea a fost, toată, consacrată elaborării, dezvoltării şi exploatării unor idei şi concepte pe care le-am avut încă din perioada imediat următoare studenţiei. E vorba aici de peste douăzeci şi cinci de ani de concluzii şi am ajuns cam cât de departe mi-a stat în puteri să ajung. Ceea ce ne este necesar acum sunt idei noi-nouţe, concepte cu totul noi, o mişcare de diversificare şi cucerire de teritorii virgine. Eu nu mai pot face aşa ceva.

  — Hai, Tessa, nu te subestima.

  — Nu cred că am suferit vreodată de acest cusur, Crile. Avem nevoie de tineri tocmai pentru idei noi. Oamenii tineri nu au minţile doar tinere, ci şi noi. Wu are un genom unic, ce n-a mai existat până acum în istoria genetică a omenirii. Are o experienţă care este numai a sa, în mod crucial a sa, a nimănui altcuiva. El poate avea idei noi. Bineînţeles, şi le-ar baza pe ceea ce am făcut eu înaintea lui şi datorează mult învăţăturilor mele. Este studentul meu, Crile, învăţăcelul, ucenicul meu, fiul meu spiritual într-un fel. Şi tot ceea ce face bine îmi face cinste. Invidioasă? Dimpotrivă, sunt foarte mândră de el. Ce este, Crile? Nu arăţi prea mulţumit.

  — Ba sunt mulţumit dacă tu eşti, Tessa, indiferent cum arăt. Problema este că am impresia că-mi reciţi teoria progresului ştiinţific. Dar n-au fost cazuri în istoria ştiinţei, ca în orice alt domeniu, de altfel, când invidia a existat într-adevăr şi profesorii au ajuns să-şi urască elevii care i-au depăşit?

  — Bineînţeles. Aş putea să-ţi enumăr chiar acum cel puţin şase cazuri celebre, fără să stau pe gânduri, dar acestea sunt excepţii, rarităţi şi adevărul este că nu asta e ceea ce simt eu acum. Nu spun că e de neconceput să-mi pierd, la un moment dat, răbdarea în ceea ce-l priveşte pe Wu şi Universul, dar deocamdată nu s-a întâmplat şi intenţionez să savurez momentul atâta vreme cât… Ce-o mai fi, acum?

  Apăsă butonul marcat „Recepţie” şi chipul tânăr al lui Merry Blankowitz apăru pe ecranul tridimensional al transmiţătorului.

  — Doamnă căpitan, spuse ea cu voce nesigură. Avem o discuţie aici şi ne întrebăm dacă am putea să ne consultăm şi cu dumneavoastră.

  — E ceva în neregulă cu zborul?

  — Nu, doamnă căpitan. E doar o discuţie legată de strategie.

  — Înţeleg. Ei bine, nu-i nevoie să veniţi încoace. Am să vin eu în sala motoarelor.

  Wendel şterse chipul tinerei de pe ecran. Fisher mormăi:

  — Blankowitz nu e de obicei atât de gravă. Oare ce nu le-o fi dând pace?

  — N-am de gând să fac presupuneri. Mă voi duce, pur şi simplu, acolo şi voi afla. Şi-i făcu semn lui Fisher s-o urmeze.

  Cei trei erau acolo, în sala motoarelor, aşezaţi pe podea, în ciuda faptului că nivelul de gravitaţie era zero. Ar fi putut la fel de bine să stea fiecare pe câte un perete, dar asta ar fi putut distrage atenţia şi nu s-ar fi potrivit cu gravitatea situaţiei, arătând în plus lipsă de respect faţă de funcţia căpitanului. Exista un sistem complex de norme de etichetă, care fusese elaborat de multă vreme pentru situaţiile cu gravitaţie zero.

  Lui Wendel nu-i plăcea gravitaţia zero şi dacă ar fi vrut să forţeze nota şi să-şi impună privilegiile de căpitan, ar fi putut insista ca nava să se afle permanent în rotaţie, pentru că efectul centrifugal ar fi produs o oarecare senzaţie de gravitaţie. Ştia însă foarte bine că traiectoria unei călătorii putea fi calculată mai uşor dacă nava se găsea în repaus faţă de Univers ca întreg, atât din punct de vedere al mişcării de translaţie, cât şi din cel al mişcării de rotaţie. Dar mai ştia şi că mişcarea constantă de rotaţie a navei nu ridica prea mult nivelul de dificultate al calculului traiectoriei navei. Cu toate acestea, a insista în favoarea mişcării de rotaţie ar fi însemnat o lipsă de respect faţă de omul de la calculator. Din nou, eticheta.

  Tessa Wendel îşi ocupă locul, iar Crile Fisher nu putu să nu remarce (cu un zâmbet tainic) că stătea uşor într-o rână, clătinându-se. Cu tot trecutul ei de locuitoare a Coloniilor, era evident că nu se obişnuise niciodată complet cu zborurile spaţiale. El, pe de altă parte, (şi aici urmă un al doilea zâmbet tainic, de satisfacţie de data asta) deşi era pământean, se putea deplasa de colo-colo la gravitaţie zero, de parcă ar fi cunoscut-o de la naştere.

  Chao-Li Wu trase aer adânc în piept. Avea o faţă rotundă, de felul celor ce păreau să sugereze că ţin de un trup bondoc, dar se dovedi, de fapt, mai înalt decât media când se ridică în picioare. Părul îi era închis la culoare şi fără nici cea mai mică buclă sau ondulaţie, iar ochii, evident, înguşti. Spuse încetişor:

  — Doamnă căpitan.

  — Ce este, Chao-Li? întrebă Wendel. Dacă ai de gând să-mi spui că a apărut o problemă în privinţa programării, aş putea fi tentată să te strâng de gât.

  — Nu există nici o astfel de problemă, doamnă căpitan. Deloc. Dar, faptul că nu mai avem probleme pare să sugereze că misiunea noastră s-a încheiat şi că ar trebui să ne întoarcem pe Pământ. Aş dori să fac această propunere.

  — Să ne întoarcem pe Pământ?

  — Wendel făcuse o pauză înainte de a repeta aceste vorbe, îngăduind unei expresii de stupoare să-i cuprindă faţa.

  — De ce? Nu ne-am îndeplinit încă misiunea până la capăt.

  — Eu cred că ne-am îndeplinit-o, doamnă căpitan, spuse Wu şi chipul său îşi pierdu orice expresie. Când am plecat, nici nu ştiam care ne era misiunea. Acum însă am pus la punct un sistem practic de zbor cu viteze superluminice şi aşa ceva n-aveam când am plecat de pe Pământ.

  — Da, ştiu, şi ce-i cu asta?

  — Nu avem nici un mijloc de comunicare cu Pământul. Dacă ne ducem acum spre Steaua Vecină şi ni se întâmplă ceva pe drum, vreun accident, Pământul va rămâne fără cunoştinţele practice asupra zborului superluminic şi nu putem şti când le vor descoperi. Asta ar putea avea un efect grav asupra necesarelor proceduri de evacuare a Pământului. Eu cred că este extrem de important să ne întoarcem şi să le explicăm ce am aflat din experienţa acestei călătorii.

  Wendel ascultase cu gravitate toate acestea.

  — Înţeleg. Şi tu, Jarlow, ce părere ai despre toate astea?

  Henry Jarlow era înalt, blond şi posomorât. Exista pe chipul său o melancolie bine întipărită în trăsături, care dădea o impresie cu totul greşită asupra caracterului său, iar degetele sale lungi (care, la prima vedere, n-aveau nimic delicat) erau în stare de adevărate minuni când lucrau în interiorul unui calculator sau, în general, cu aproape orice instrument de la bordul navei.

  — Cred, spuse el, că Wu are dreptate, ca să fiu sincer. Dacă am dispune de comunicaţie superluminică, am putea transmite informaţiile pe Pământ şi ne-am vedea de drum. După aceea, ce ni s-ar putea întâmpla n-ar mai conta decât pentru noi. Dar aşa cum stau lucrurile în realitate, nu ne putem permite să păstrăm descoperirea corecţiei gravitaţionale numai pentru noi.

  — Şi tu, Blankowitz? întrebă Wendel calm.

  Merry Blankowitz se foi jenată. Era o femeie scundă, cu breton negru şi tăiat drept chiar deasupra sprâncenelor. Din cauza lui, a delicatei structuri osoase şi a mişcărilor rapide şi nervoase, părea o Cleopatra în miniatură.

  — Nu prea ştiu, spuse ea într-un târziu. Nu am nişte opinii foarte precise în legătură cu toate astea, dar colegii mei aproape că m-au convins. Nu credeţi că e important ca informaţiile să ajungă pe Pământ? În această călătorie am reuşit să punem la punct aspecte cruciale ale zborului superluminic şi avem nevoie de nave mai multe şi mai bune, echipate cu calculatoare proiectate să ţină automat seama de corecţia gravitaţională. Poate vom ajunge astfel să putem călători între Soare şi Steaua Vecină dintr-o singură tranziţie, sub influenţa unor gravitaţii intense, astfel încât să putem începe mai aproape de Soare şi să terminăm mai aproape de Steaua Vecină, fără a mai fi nevoie să petrecem săptămâni întregi de pregătire la ambele capete ale călătoriei. Mi se pare că Pământul ar trebui să cunoască aceste descoperiri recente ale noastre.

  — Înţeleg, spuse Wendel. Problema pare să fie dacă nu cumva ar fi înţelept să facem în aşa fel încât informaţiile asupra corecţiei gravitaţionale să ajungă înapoi pe Pământ chiar acum. Wu, este acest aspect atât de esenţial cum ţi se pare? Nu aici, pe navă, ţi-a venit ideea corecţiei. Mi se pare că am mai discutat-o în urmă cu câteva luni.

  — Se gândi puţin.

  — Cu aproape un an în urmă.

  — N-am discutat-o, de fapt, doamnă căpitan. Aţi fost destul de nerăbdătoare cu mine atunci, dacă-mi aduc bine aminte, şi nu m-aţi ascultat cu adevărat.

  — Da, şi am recunoscut că am făcut o greşeală. Dar tu ai pus oricum pe hârtie observaţiile tale. Te-am rugat, atunci, să redactezi un raport oficial pe care să mă uit când voi avea timp.

  — Femeia ridică o mână.

  — Ştiu că n-am avut – până la urmă – timpul necesar pentru a-ţi parcurge raportul şi nici măcar nu-mi amintesc dacă l-am primit sau nu, dar îmi închipui, Wu, că tu – fiind tu – ai pregătit raportul respectiv în amănunţime, cu toate raţionamentele şi calculele pe care şi-ar putea dori cineva să le găsească într-un astfel de raport. Nu aşa ai făcut, Wu, şi nu-i aşa că raportul respectiv este înregistrat?

  Wu păru să se crispeze uşor, dar tonul vocii nu i se schimbă.

  — Da, am pregătit într-adevăr un raport, dar era doar o speculaţie şi nu cred că îi va acorda cineva atenţie, mai multă decât i-aţi acordat dumneavoastră, doamnă căpitan.

  — De ce nu? Nu toată lumea e atât de proastă ca mine, Wu.

  — Şi chiar dacă i-ar acorda atenţie, tot n-ar fi mai mult decât speculaţii. Dar dacă noi ne-am întoarce acum, am putea prezenta dovezi.

  — Odată ce speculaţia există, cineva va obţine şi dovezile. Ştii doar cum progresează ştiinţa.

  Wu articulă răspicat, pe un ton sec şi semnificativ:

  — Cineva.

  — Abia acum aflăm, în sfârşit, adevărata natură a neliniştii tale, Wu. Nu eşti îngrijorat că Pământul nu va obţine metoda practică a zborului cu viteze superluminice. Eşti îngrijorat că o va obţine, şi meritul nu va fi al tău, şi deci, nici recunoaşterea. Aşa este?

  — Doamnă căpitan, nu văd ce e rău în asta. Orice om de ştiinţă are toate drepturile să fie preocupat de problema priorităţii recunoaşterii meritelor sale.

  Wendel sări ca arsă:

  — Ai uitat că eu sunt căpitanul acestei nave şi eu sunt autorizată să iau orice hotărâre?

  — Nu, nu am uitat asta, replică Wu, dar nu navigăm pe un vas cu pânze din secolul al optsprezecelea. În primul rând, suntem cu toţii oameni de ştiinţă şi trebuie să luăm hotărârile într-un mod democratic. Dacă majoritatea doreşte să se întoarcă…

  — Staţi, interveni Fisher brusc, înainte să ajungeţi prea departe, îmi permiteţi să spun şi eu ceva? Eu sunt singurul care nu şi-a spus până acum părerea şi dacă vreţi să fim democratici, aş vrea să iau şi eu cuvântul. Pot, doamnă căpitan?

  — Spune, îi acordă Wendel permisiunea, cu mâna dreaptă încleştându-i-se şi descleştându-i-se de parcă ar fi fost nerăbdătoare să înhaţe pe cineva de gât.

  Fisher începu:

  — Cu aproape şapte secole şi jumătate în urmă, Cristofor Columb a pornit din Spania să navigheze către apus şi, în cele din urmă, a descoperit America, deşi el însuşi n-a ştiut niciodată că asta a făcut de fapt. Pe drum, a observat că deviaţia acului magnetic al busolei de la nordul real, aşa-numita „declinaţie magnetică” se schimba cu longitudinea. Aceasta a fost o descoperire extrem de importantă, de fapt prima descoperire pur ştiinţifică făcută în cursul unei călătorii pe ocean. Dar câţi ştiu astăzi că variaţia numită „declinaţie magnetică” a fost descoperită de Columb? Aproape nimeni. Câţi ştiu că America a fost descoperită de Columb? Aproape toată lumea. Dar să presupunem că, descoperind declinaţia magnetică, Columb s-ar fi hotărât, la jumătatea drumului, să se întoarcă acasă şi să anunţe minunata veste Regelui Ferdinand şi Reginei Isabella, asigurându-şi astfel prioritatea recunoaşterii sale ca descoperitor al fenomenului. Descoperirea, putem să ne închipuim, ar fi fost primită cu mult interes, iar monarhii ar fi putut trimite în cele din urmă o altă expediţie, condusă de, să zicem, Amerigo Vespucci, care ar fi ajuns primul pe coasta Americii. În acest caz, cine şi-ar mai fi amintit că un oarecare Columb a făcut nu ştiu ce fel de descoperire legată de busolă? Aproape nimeni. Dar cine şi-ar aminti că Vespucci a descoperit America? Aproape toată lumea. Aşa că vreţi, într-adevăr, să vă întoarceţi? Vor fi câţiva care-şi vor aminti, vă asigur, de descoperirea corecţiei gravitaţionale ca de un mic efect secundar al zborului cu viteze superluminice. Dar echipajul următoarei nave care va ajunge la Steaua Vecină va fi ovaţionat drept primul echipaj care a ajuns la o stea prin intermediul zborului cu viteze superluminice. Iar voi trei şi chiar tu, Wu, abia dacă veţi fi amintiţi într-o notă de subsol. Poate credeţi că, drept răsplată pentru această descoperire grozavă a lui Wu, voi sunteţi cei care vor fi trimişi în cea de-a doua expediţie, dar eu mă tem că nu va fi deloc aşa. Vedeţi voi, Igor Koropatsky, care este Directorul Biroului Terestru de Investigaţii, şi care ne aşteaptă la întoarcere, pe Pământ, este în mod special interesat de informaţiile despre Steaua Vecină şi despre sistemul ei planetar. Va exploda ca un vulcan când va afla că am fost atât de aproape de acestea şi totuşi ne-am întors. Bineînţeles că, în acest caz, doamna căpitan Wendel va fi nevoită să explice că voi trei v-aţi răzvrătit, ceea ce este o abatere destul de gravă, chiar dacă nu navigăm pe un vas cu pânze din secolul al optsprezecelea. Departe de a putea face parte din următoarea expediţie, cred că nu vi se va mai permite nici să mai vedeţi interiorul unui laborator. Puteţi conta pe asta. Iar ceea ce vi se va permite să vedeţi, în ciuda faptului că sunteţi savanţi eminenţi, va fi interiorul unei puşcării. Nu subestimaţi furia lui Koropatsky. Aşa că mai reflectaţi la toate astea. Spre Steaua Vecină? Sau înapoi, acasă?

  Se lăsă tăcerea. O vreme, nimeni nu spuse nimic.

  — Ei bine, spuse Wendel cu severitate, cred că Fisher a explicat foarte clar situaţia. N-are nimeni nimic de spus?

  Blankowitz spuse cu voce joasă:

  — Eu cred că, de fapt, nu am analizat complet situaţia de la bun început. Cred că trebuie să ne vedem de drum.

  Jarlow mormăi:

  — Şi eu cred la fel.

  — Dar tu, Chao-Li? întrebă Wendel.

  Wu ridică din umeri:

  — Nu m-aş putea împotrivi majorităţii.

  — Mă bucur să aud asta. Faţă de autorităţile terestre, acest incident nu a existat, dar ar fi bine să nu se mai repete, să nu mai aibă loc nici o astfel de acţiune, asemănătoare cu o revoltă.

  — Sper că nu te-ai supărat că am intervenit, spuse Fisher când se aflau în cabina lor. M-am temut că-ţi vei ieşi din fire fără a rezolva situaţia.

  — Nu, a fost foarte bine. Mie nu mi-ar fi venit ideea analogiei cu Columb, care a fost perfectă. Mulţumesc, Crile. Îi luă mâna şi i-o strânse.

  El zâmbi scurt.

  — Trebuia să-mi justific şi eu într-un fel prezenţa pe navă.

  — Ai făcut chiar mai mult decât atât. Şi n-ai idee ce dezgustată am fost să-l văd pe Wu reacţionând astfel, tocmai când nici nu isprăvisem bine să-ţi spun ce mândră eram de el, de descoperirile lui şi de recunoaşterea de care se va bucura. Mă simţeam chiar foarte nobilă în dorinţa de a împărţi meritele cu altul, în credinţa mea într-o etică a cercetării ştiinţifice care îi acordă fiecăruia recunoaşterea meritată. Şi apoi el îşi pune mândria personală mai presus de proiect.

  — Cu toţii suntem oameni, Tessa.

  — Ştiu. Şi faptul că am putut vedea că omul ăsta are în interiorul său zone întunecate, nu schimbă cu nimic faptul că are o inteligenţă ştiinţifică teribil de precisă.

  — Mă tem că va trebui să recunosc şi că argumentele mele se bazau pe dorinţe personale, mai degrabă decât pe grija binelui public, ca să zic aşa. Şi eu vreau să ajungem la Steaua Vecină, din motive care nu au nici o legătură cu proiectul.

  — Înţeleg asta, dar tot îţi sunt recunoscătoare.

  Pe Fisher îl surprinse şi se simţi jenat să observe că femeia avea lacrimi în ochi şi că se uita în altă parte, clipind cu disperare, ca el să nu vadă. O sărută tandru.

  Era doar o stea, încă prea palidă pentru a ieşi în vreun fel în evidenţă. De fapt, Crile Fisher ar fi pierdut-o cu uşurinţă din vedere dacă nu ar fi folosit memoria sistemului de observare.

  — Arată aproape dezamăgitor de banal, ca o stea obişnuită, nu-i aşa? spuse Fisher şi chipul său luă o expresie posomorâtă, care părea obişnuită pentru el.

  Merry Blankowitz, singura care mai era cu el la pupitrul de observaţie, spuse:

  — Dar asta şi este, Crile, o stea.

  — Vreau să zic: arată ca o stea slabă… şi suntem atât de aproape.

  — Aproape, e un fel de a spune. Ne desparte încă o zecime de an-lumină, ceea ce nu înseamnă că suntem chiar atât de aproape. Dar doamna căpitan este prevăzătoare. Eu aş fi adus Superluminică mult mai aproape, în locul ei. Chiar acum îmi doresc să fi fost mai aproape. Abia aştept.

  — Înainte de această ultimă tranziţie, erai pornită să te întorci acasă, Merry.

  — Nu chiar. Mă convinseseră ei, că sunt buni de gură. Dar odată ce ai ţinut tu acel scurt discurs, m-am simţit ca o idioată. Mi se păruse de la sine înţeles că, dacă ne întoarcem, vom participa cu toţii la o a doua expediţie, dar bineînţeles că lucrurile stau cu totul altfel, aşa cum ai clarificat tu situaţia. Ah, dar abia mai am răbdare, atât de mult doresc să folosesc DN-ul!

  Fisher ştia ce însemna DN: detectorul neuronic. Simţi şi el nerăbdarea, emoţia. Să detecteze inteligenţă ar fi însemnat să aibă certitudinea că au descoperit ceva infinit mai important decât toate metalele, rocile, gheaţa şi vaporii pe care-i descoperi în mod obişnuit.

  — Poţi să detectezi ceva de la distanţa asta? – întrebă el cu o voce nesigură.

  Femeia clătină din cap.

  — Nu. Ar trebui să fim mult mai aproape. Şi nu putem intra pe orbită de la distanţa asta. Ne-ar lua aproximativ un an. Dar, odată ce doamna căpitan este satisfăcută cu ce putem afla despre Steaua Vecină de la această distanţă, vom face un nou salt. Eu mă aştept ca, în maximum două zile, să ne aflăm la o distanţă de doar câteva unităţi astronomice de Steaua Vecină şi atunci voi putea începe observarea şi voi deveni şi eu utilă. Este o mare plictiseală să simţi că eşti o povară inutilă pentru ceilalţi.

  — Ştiu, spuse Fisher sec. Ştiu.

  O expresie de îngrijorare se ivi pe chipul lui Blankowitz.

  — Îmi pare rău, Crile. Nu mă refeream la tine.

  — Dar e ca şi cum ai fi făcut-o: vorbele tale mi se potrivesc. Indiferent cât de mult ne apropiem de Steaua Vecină, eu tot n-aş putea fi de nici un folos.

  — Dar vei fi dacă vom detecta inteligenţă. Vei putea vorbi cu ei. Eşti rotorian şi vom avea nevoie de asta.

  Fisher surâse mohorât.

  — Am fost rotorian doar pentru câţiva ani.

  — Dar e suficient, nu-i aşa?

  — Rămâne de văzut.

  — Schimbă subiectul cu bună ştiinţă.

  — Eşti sigură că detectorul neuronic va funcţiona?

  — Absolut sigură. Am putut urmări orice Colonie aflată pe orbita sa numai după radiaţia de plexoni.

  — Ce sunt plexonii, Merry?

  — E un nume inventat de mine pentru caracteristicile complexului de fotoni al creierelor de mamifere. Ştii, dacă nu suntem prea departe, putem detecta şi cai, dar putem detecta mase mari de fiinţe omeneşti de la distanţe astronomice.

  — De ce „plexoni”?

  — De la „complexitate”. Cândva – ai să vezi – cândva se va lucra cu plexonii nu numai pentru a detecta viaţa inteligentă, ci şi pentru a studia funcţiile profunde ale creierului. Şi pentru asta am inventat un nume: „plexopsihologie”. Sau poate „plexoneuronică”.

  — Crezi că numele sunt importante? întrebă Fisher.

  — Da, sigur. Te ajută să vorbeşti concis şi cu precizie. Nu mai e nevoie să spui „acel domeniu ştiinţific care presupune relaţia dintre cutare şi cutare”. Spui pur şi simplu „plexoneuronică”. Da, sună mai bine. E ca o scurtătură, care-ţi permite să-ţi păstrezi puterea de concentrare şi analiză pentru subiecte mai importante. Şi, de altfel… se întrerupse, ezitând.

  — De altfel? Da?

  Vorbele veniră şuvoi.

  — Dacă inventez un nume care prinde şi rezistă, va fi suficient ca să apar într-o notă de subsol în istoria ştiinţei. Ştii: „Cuvântul „plexon” a fost folosit pentru prima oară de Merrilee Augina Blankowitz în anul 2237, cu ocazia zborului de pionierat al navei Superluminică, primul zbor hiperspaţial cu viteze superluminice din istoria omenirii.” Nu prea am şanse să fiu menţionată în altă parte sau pentru alt motiv, aşa că mă mulţumesc şi numai cu atât.

  — Dar dacă detectezi plexonii ăştia ai tăi, Merry, fără să existe nici urmă de fiinţe omeneşti?

  — Vrei să spui dacă detectăm forme de viaţă extraterestre? Ar fi şi mai tulburător decât dacă am detecta prezenţe umane. Dar, la drept vorbind, nu prea avem mari şanse în direcţia asta. Am fost în repetate rânduri dezamăgiţi. Am crezut că vor exista măcar forme primitive de viaţă pe Lună, pe Marte, pe Callisto, pe Titan. N-am găsit niciodată, nimic. Oamenii au făcut speculaţii pe tema a tot soiul de forme de viaţă ciudate: galaxii vii, nori de praf stelar vii, viaţă pe suprafaţa unei stele neutronice, tot felul de presupuneri. Dar nu există dovezi în sprijinul vreuneia. Nu, dacă voi detecta ceva, va fi viaţă omenească. Sunt convinsă de asta.

  — Dar nu vei detecta plexonii emişi de cei cinci oameni de la bordul acestei nave? Nu vom acoperi noi orice altceva ce ai putea detecta pe o rază de miliarde de kilometri în jur?

  — Asta este într-adevăr o complicaţie, Crile. Trebuie să calibrăm DN-ul astfel încât să nu ne detecteze pe noi cinci, iar asta e o treabă delicată. Chiar şi o mică diferenţă ar fi suficientă pentru a bruia complet orice am detecta în altă parte. Într-o bună zi, Crile, DN-urile automate vor fi trimise prin hiperspaţiu în tot felul de locuri, pentru a detecta plexoni. Nu vor exista prezenţe umane în preajma lor şi asta va fi suficient să le amplifice sensibilitatea cu cel puţin câteva ordine de magnitudine în plus faţă de cea de acum, cu noi prezenţi pe navă şi imposibil de neglijat. Vom afla atunci unde există inteligenţă, cu mult înainte de a ne deplasa noi înşine la destinaţia respectivă.

  Chao-Li Wu apăru şi el în încăpere. Îi aruncă lui Fisher o privire în care se putea citi doar o undă vagă de dispreţ şi spuse cu indiferenţă:

  — Ce mai face Steaua Vecină?

  — Nu mare lucru, de la distanţa asta, răspunse Blankowitz.

  — Păi, probabil că mâine sau poimâine vom face o altă tranziţie prin hiperspaţiu şi atunci ne vom lămuri.

  Blankowitz spuse:

  — Va fi emoţionant, nu?

  — Va fi, fu Wu de acord, dacă îi găsim pe rotorieni. Se uită din nou la Fisher. Dar oare îi vom găsi?

  Dacă întrebarea îi fusese adresată lui Fisher, ea rămase fără răspuns. Fisher nu făcu decât să-l privească pe Wu fix, fără expresie.

  „Oare îi vom găsi?” se întrebă şi el.

  Lunga aşteptare avea să ia sfârşit, curând.

  35. CONVERGENŢE.

  Aşa cum am mai remarcat, Janus Pitt nu-şi permitea decât foarte rar luxul autocompătimirii. La oricine altcineva ar fi considerat asta drept un semn dezgustător de slăbiciune şi ar fi etichetat persoana respectivă drept una care se complace cu voluptatea „suferinţei” în situaţii neplăcute. Cu toate acestea, existau momente când Janus Pitt se revolta la gândul că rotorienii erau foarte dornici să lase în seama lui toate deciziile neplăcute.

  Exista un Consiliu, da, ales cum se cuvine şi implicat meticulos în elaborarea de legi şi luarea de hotărâri, toate, în afară de cele cu adevărat importante şi anume cele care aveau de-a face cu viitorul Coloniei Rotor.

  Astea îi erau lăsate lui.

  Şi nu-i erau nici măcar lăsate în mod conştient. Problemele cu adevărat de importanţă majoră erau, pur şi simplu, ignorate, considerate inexistente printr-un acord tacit general.

  Iată-l aici, într-un sistem planetar neocupat, clădind fără grabă noi Colonii, cu convingerea absentă că timpul le stătea, infinit, la dispoziţie. Peste tot domina siguranţa calmă că, odată ce vor fi umplut această nouă centură de asteroizi (generaţii întregi de acum înainte şi, oricum, fără vreo legătură cu oricare dintre cei vii în prezent), tehnologia de hiperasistenţă se va fi îmbunătăţit până la punctul în care va fi relativ uşor să plece în căutarea unor noi planete de colonizat.

  Timp era din belşug. Timpul se confunda, de fapt, cu eternitatea.

  Numai lui Pitt însuşi îi era dat să fie obligat de a lua în considerare faptul că timpul era scurt, că în orice moment, fără avertisment, timpul putea lua sfârşit.

  Când avea Nemesis să fie descoperită în Sistemul Solar? Când avea cine ştie ce Colonie să ia hotărârea de a urma exemplul dat de Rotor?

  Trebuia să se întâmple într-o zi. Nemesis, deplasându-se inexorabil în direcţia Soarelui, avea, în cele din urmă, să ajungă într-un punct încă îndepărtat, desigur, dar destul de aproape – în care oamenii din Sistemul Solar ar trebui să fie orbi să n-o vadă.

  Calculul lui Pitt, cu ajutorul unui programator convins că lucra la rezolvarea unei probleme de interes exclusiv academic, estimase că nu mai târziu de o mie de ani descoperirea stelei Nemesis de către cei rămaşi în Sistemul Solar avea să devină inevitabilă şi că, la scurt timp după aceea, Coloniile aveau să înceapă să se împrăştie.

  Apoi Pitt pusese întrebarea crucială: „Vor veni Coloniile în Sistemul stelei Nemesis?”

  Răspunsul fusese negativ. La vremea la care se vor întâmpla toate astea, hiperasistenţa va fi devenit mult mai eficientă şi mai ieftină. Coloniile vor şti mai mult despre stelele apropiate, care dintre acestea aveau planete şi ce fel de planete. Nu se vor deranja să ia în seamă o pitică roşie, ci s-ar orienta spre stele asemănătoare Soarelui.

  Şi atunci nu mai rămânea decât Pământul, care avea să fie disperat, îngrozit de spaţiul cosmic, în mod evident deja degenerat şi continuând să se scufunde în mizerie şi agonie, pe măsură ce prima mie de ani s-ar fi scurs şi ameninţarea stelei Nemesis ar fi devenit evidentă, ce avea să facă oare Pământul? Nu puteau porni în călătorii lungi. Erau doar pământeni. Dependenţi de senzaţia pământului sub picioare. N-aveau altă soluţie decât să spere ca Nemesis să nu se apropie prea mult.

  Pitt era chinuit de viziunea unei lumi în paragină, încercând să se pună la adăpost în sistemul mai unit şi mai stabil al stelei Nemesis, încercând să-şi găsească refugiu în preajma unei stele cu un sistem destul de strâns construit pentru a rămâne neclintit, în vreme ce îl distrugea pe cel al Soarelui, pe lângă care avea să treacă.

  Era un scenariu îngrozitor şi, cu toate astea, inevitabil.

  Oare de ce, în loc să se apropie, nu se depărta Nemesis de Soare? Totul ar fi altfel. Descoperirea stelei în Sistemul Solar ar deveni din ce în ce mai puţin probabilă cu timpul şi chiar dacă ar avea loc, Nemesis ar deveni din ce în ce mai puţin dezirabilă şi din ce în ce mai puţin potrivită ca loc de refugiu. Dacă s-ar îndepărta, Pământul nici măcar n-ar mai fi nevoit să-şi caute un refugiu.

  Dar lucrurile nu stăteau deloc astfel. Pământenii aveau să vină; pământeni degeneraţi şi arhaici, de toate varietăţile, rasele şi culturile anormale, aveau să vină puhoi. Ce altă soluţie ar fi avut rotorienii decât să-i distrugă când erau încă în spaţiu? Dar oare aveau să aibă rotorienii atunci un Janus Pitt care să le arate că nu exista altă soluţie? Şi până în acel moment viitor avea oare să mai aibă Colonia Rotor alţi Janus Pitt, care să se asigure că rotorienii dispun de armele şi de hotărârea de a se pregăti pentru inevitabila confruntare şi de a-i face faţă când avea să vină vremea?

  Dar analiza calculatorului era, la urma urmei, înşelător de optimistă. Descoperirea stelei Nemesis de către Sistemul Solar trebuia să aibă loc în cel mult o mie de ani, spusese calculatorul. Dar când anume? În acest interval, descoperirea ar fi putut avea loc şi mâine. Şi dacă ar fi fost aşa? Dacă ar fi avut loc deja cu trei ani în urmă? Era oare posibil ca vreo Colonie, bâjbâind în căutarea celei mai apropiate stele, neştiind nimic folositor despre cele mai îndepărtate, să urmeze calea Coloniei Rotor chiar acum?

  În fiecare zi, Pitt se trezea întrebându-se: „Asta să fie ziua?”

  Oare de ce-i fusese dată tocmai lui această agonie? De ce toţi ceilalţi dormeau liniştiţi în poala eternităţii, în timp ce numai lui îi era dat să se confrunte, în fiecare zi, cu posibilitatea unui astfel de apocalips?

  Fireşte, luase deja unele măsuri. Înfiinţase un Serviciu de Supraveghere în întreaga centură de asteroizi, un organism a cărui funcţie consta în scanarea permanentă a receptoarelor automate care monitorizau cerul fără întrerupere, mai precis, să detecteze de la o distanţă cât mai mare cu putinţă imensele deşeuri de energie ale unei Colonii care s-ar apropia.

  Durase ceva timp până când totul funcţionase corespunzător, dar trecuseră deja vreo doisprezece ani de când orice fărâmă de informaţie dubioasă era cercetată cu atenţie şi, din când în când, se ivea ceva care părea suficient de neclar pentru a fi necesară consultarea lui Pitt. Şi, de fiecare dată când se întâmpla aşa ceva, în capul lui Pitt se declanşa dangătul unui clopot de alarmă.

  De fiecare dată se dovedise a nu fi nimic – până acum – şi uşurarea iniţială era întotdeauna urmată de o revoltă împotriva personalului Staţiilor de Supraveghere. Dacă era ceva nesigur, se spălau pur şi simplu pe mâini, se descotoroseau de informaţiile respective, aruncându-le în spinarea lui Pitt. N-avea decât să se descurce el, n-avea decât să sufere el, n-avea decât să ia el deciziile dificile.

  În astfel de momente, Pitt îşi îngăduia accese de autocompătimire plângăreaţă şi, în acelaşi timp, devenea neliniştit la gândul că ar putea da semne de slăbiciune.

  Uite, de exemplu, această informare. Pitt răsfoi raportul decodificat de calculatorul său, care îi declanşase această trecere în revistă plină de autocompătimire a propriilor sale sacrificii pentru poporul rotorian – permanente, insuportabile şi neapreciate.

  Acesta era primul raport care îi fusese trimis spre consultare şi decizie de patru luni încoace şi i se părea de o importanţă minoră. Se apropia o sursă suspectă de energie, dar, ţinând cont de distanţa probabilă la care se afla aceasta, era o sursă neobişnuit de mică, o sursă cam de patru ordine de mărime mai mică decât s-ar fi aşteptat cineva să detecteze, cineva care stătea cu ochii în patru căutând Colonii. Era atât de mică această sursă încât era aproape de neobservat printre celelalte unde sonore.

  Puteau să-l fi scutit de asta. Ideea din raport, cum că sursa avea un model ciudat de lungimi de undă, care părea să fie de origine umană, era ridicolă. Cum ar fi putut observa ceva despre o sursă atât de slabă – cu excepţia faptului că nu era o Colonie şi, deci, nu putea fi de origine umană, indiferent de modelul lungimilor de undă?

  „Idioţii ăştia de la Staţiile de Supraveghere n-ar trebui să mă sâcâie cu aşa ceva”, gândi Pitt.

  Aruncă raportul cât colo, cu un gest agasat, şi apucă ultimul raport de la Ranay D'Aubisson. Nici până acum fata aia, Marlene, nu se molipsise de maladie. Insista nebuneşte să se expună pericolului, în feluri din ce în ce mai complicate şi cu toate astea rămânea neatinsă.

  Pitt oftă. Poate că nici n-avea importanţă. Fata părea să vrea să rămână pe Erythro şi dacă rămânea, era la fel de bine ca şi dacă ar fi contractat maladia. Ba chiar, această variantă avea s-o oblige şi pe Eugenia Insigna să rămână pe Erythro şi el ar fi scăpat de amândouă. Cu certitudine că s-ar fi simţit mai stăpân pe situaţie dacă D'Aubisson s-ar fi aflat la conducerea Domului în locul lui Genarr şi le-ar fi putut astfel supraveghea atât pe mamă, cât şi pe fiică. Şi, într-un fel sau altul, acest lucru trebuie aranjat în viitorul apropiat, într-un fel care să nu facă din Genarr un martir.

  Ar fi fost, oare, înţelept să-l facă Guvernator pe Noul Rotor? Ar fi fost considerată o avansare şi ar fi puţin probabil ca omul să refuze noul post, mai ales de vreme ce, cel puţin teoretic, ar fi însemnat că îl plasează la acelaşi nivel cu Pitt însuşi. Dar nu cumva asta i-ar fi dat lui Genarr ceva prea multă putere adevărată, în loc doar de aparenţa acesteia? Ce altă soluţie ar mai fi existat?

  Trebuia să se mai gândească.

  Ridicol! Cât de uşor ar fi fost totul dacă fata aia, Marlene, ar fi avut bunăvoinţa să facă un lucru atât de simplu: să contracteze maladia.

  Cu un spasm de iritare faţă de refuzul Marlenei de a o face, apucă din nou raportul asupra sursei de energie din spaţiu.

  Uite la ei! O mică răbufnire de energie şi îl sâcâiau pe el cu asta. N-avea să tolereze aşa ceva. Începu să tasteze un mesaj pe care calculatorul îl transmitea instantaneu. Nu aveau voie să-l mai deranjeze cu nimicuri. Trebuiau doar să ţină ochii larg deschişi după vreo Colonie!

  La bordul Superluminicei descoperirile sosiseră ca o succesiune de lovituri de teatru, la intervale scurte.

  Se aflau încă la o distanţă destul de mare de Steaua Vecină când deveni evident că aceasta avea o planetă.

  — O planetă! strigă Crile Fisher, cu o intensă senzaţie de triumf. Ştiam eu…

  — Nu, spuse Tessa Wendel repede, nu e ce crezi. Înţelege, Crile, că sunt planete şi planete. Aproape orice stea are un fel de sistem planetar. La urma urmei, peste jumătate dintre stelele din Galaxie fac parte din sisteme de stele multiple, iar planetele sunt doar stele prea mici pentru a fi într-adevăr stele, înţelegi? Această planetă, pe care o vedem, nu este locuibilă. Dacă ar fi fost, n-am fi văzut-o de la o astfel de distanţă, mai ales în lumina slabă a Stelei Vecine.

  — Vrei să spui că e doar o gigantică sferă de gaze.

  — Sigur că da. Aş fi fost mai surprinsă dacă n-ar fi existat aşa ceva.

  — Dar dacă există o planetă uriaşă, ar putea exista şi planete mai mici.

  — Poate, făcu Wendel o concesie, dar unele despre care nu pot crede că ar fi locuibile. Ar fi ori prea reci pentru a oferi condiţii de viaţă, ori rotaţia lor ar fi blocată într-un tipar fix, în care nu ar arăta stelei decât o singură faţă tot timpul, ceea ce le-ar face prea reci pe o faţă şi prea calde pe cealaltă. Tot ce ar fi putut face Rotor – dacă ar fi aici – ar fi fost să se plaseze pe orbită în jurul stelei sau poate în jurul gigantei gazoase.

  — Şi asta ar putea fi exact ceea ce au făcut.

  — De atâţia ani? ridică Wendel din umeri. Presupun că ne putem închipui şi aşa ceva, dar nu conta pe asta, Crile.

  Următoarele descoperiri, însă, fură mult mai surprinzătoare.

  — Un satelit? spuse Tessa Wendel. Ei bine, de ce nu? Doar Jupiter are patru destul de mărişori. De ce ar fi o surpriză că această gigantă gazoasă are şi ea unul?

  — Nu este un satelit similar vreunuia din Sistemul Solar, doamnă căpitan, spuse Henry Jarlow. Este aproximativ de dimensiunile Pământului, aşa reiese din măsurătorile pe care le-am putut face.

  — Ei bine, spuse Wendel, păstrându-şi aerul de indiferenţă, şi ce consecinţe logice ar avea asta?

  — Niciuna, poate, spuse Jarlow, dar satelitul prezintă caracteristici deosebite. Aş vrea să fi fost astronom.

  — Acum şi eu îmi doresc să fi fost cineva de pe navă astronom, dar, te rog, continuă. Nu eşti complet ignorant în domeniu…

  — Problema este că, de vreme ce îşi efectuează mişcarea de revoluţie în jurul gigantei gazoase, îi arată acesteia doar o singură faţă, ceea ce înseamnă că, în timpul mişcării de revoluţie, toate părţile satelitului sunt văzute de Steaua Vecină. Iar orbita este de aşa natură încât, pe cât pot eu să-mi dau seama, temperatura acestei lumi asigură existenţa apei lichide. Şi are o atmosferă. Desigur, nu pot jongla cu toate subtilităţile. După cum am spus, nu sunt astronom. Totuşi, mi se pare că există o şansă serioasă ca satelitul să fie o lume locuibilă.

  Crile Fisher primi vestea cu un zâmbet larg. Spuse:

  — Nu mă surprinde. Igor Koropatsky a prezis existenţa unei planete locuibile. Şi a făcut-o fără a avea nici un fel de informaţii. A fost pentru el doar un execiţiu de deducţie.

  — A făcut Koropatsky asta? Şi când a stat de vorbă cu tine, mă rog?

  — La un moment dat, înaintea plecării noastre. A dezvoltat un raţionament conform căruia Coloniei Rotor nu i s-a întâmplat nimic pe drumul spre Steaua Vecină şi, de vreme ce nu s-au întors, e probabil să fi găsit o planetă pe care au colonizat-o. Şi acum, iat-o!

  — Şi de ce ţi-a spus el ţie toate acestea, Crile?

  Crile făcu o pauză şi păru a reflecta, apoi răspunse:

  — Era preocupat să se asigure că planeta va fi explorată, având în vedere o posibilă viitoare utilizare a ei de către pământeni, în momentul când bătrâna noastră planetă va necesita evacuarea.

  — Şi de ce crezi că nu mi-a spus mie asta? Ai idee?

  — Presupun, Tessa, spuse Crile cu băgare de seamă, că şi-a închipuit că eu voi fi cel mai impresionabil dintre noi doi şi mai nerăbdător să insist pentru explorarea planetei…

  — Din cauza fiicei tale.

  — El cunoştea situaţia, Tessa.

  — Şi de ce nu mi-ai spus tu despre toate astea?

  — N-am fost sigur că era ceva de spus. M-am gândit că aş putea la fel de bine să aştept şi să mă conving că Igor Koropatsky a avut într-adevăr dreptate. Şi de vreme ce a avut, iată că acum îţi spun. Planeta, conform raţionamentului lui, trebuie să fie locuibilă.

  — Este un satelit, spuse Wendel, în mod evident cu capsa pusă.

  — O distincţie care nu aduce, de fapt, o diferenţiere.

  — Uite ce este, Crile. Nimeni nu pare a se gândi în ce situaţie sunt eu în toată povestea asta. Koropatsky îţi umple mintea cu bazaconii, pentru a se asigura că vom explora acest sistem şi că apoi ne vom întoarce pe Pământ cu veştile. Wu a fost nerăbdător să ne întoarcem cu noutăţile, încă înainte de a ajunge la sistemul Stelei Vecine. Tu eşti nerăbdător să te întâlneşti cu familia ta, indiferent de alte considerente mai înalte. În toată povestea asta, foarte puţini par să se mai gândească şi la faptul că eu sunt căpitanul şi că eu voi lua hotărârile.

  Vocea lui Fisher deveni prevenitoare:

  — Fii rezonabilă, Tessa. Ce hotărâri ar fi de luat? Ce, ai de ales? Spui că mi-a umplut Koropatsky mintea cu bazaconii, dar nu e adevărat. Există o planetă. Sau un satelit, dacă preferi. Trebuie explorat. Existenţa sa ar putea însemna viaţă pentru Pământ. Acesta ar putea fi viitorul cămin al omenirii. De fapt, o parte a omenirii s-ar putea să se afle deja aici.

  — Tu să fii rezonabil, Crile. O lume poate avea dimensiunile şi temperatura corespunzătoare şi totuşi să fie nelocuibilă dintr-o mulţime de motive. La urma urmei, să presupunem că are o atmosferă otrăvitoare, sau că are o activitate vulcanică foarte bogată, sau că are un nivel ridicat de radioactivitate. Nu este decât o pitică roşie pentru a o lumina şi încălzi şi se află în vecinătatea imediată a unei gigante gazoase. Nu este o ambianţă normală pentru o lume de tipul Pământului şi cine poate şti cum este afectat satelitul acesta de o astfel de ambianţă anormală?

  — Cu toate acestea, trebuie totuşi explorat, chiar şi numai pentru a afla cu certitudine că este nelocuibil.

  — Pentru asta s-ar putea să nu fie necesar să asolizăm, spuse Wendel morocănoasă. Ne vom apropia mai mult şi ne vom putea da seama mai bine. Încearcă, te rog, Crile, încearcă să nu pierzi din vedere datele problemei. N-aş suporta să te văd dezamăgit.

  Fisher dădu din cap aprobator:

  — Voi încerca… Şi totuşi, Koropatsky a dedus existenţa unei planete locuibile când toată lumea îi spunea că aşa ceva nu e cu putinţă. Chiar şi tu mi-ai spus asta, Tessa. Mi-ai repetat-o de multe ori. Dar uite că planeta e acolo şi s-ar putea să fie locuibilă. Aşa că îngăduie-mi să sper acum, cât încă se mai poate. Poate că rotorienii se află acum acolo şi poate că şi fiica mea e acolo, cu ei.

  Chao-Li Wu spuse cu destulă indiferenţă:

  — Doamna căpitan este foarte furioasă. Ultimul lucru pe care şi-l dorea era să găsească o planetă aici – o lume, vreau să zic, de vreme ce nu ne permite să-i spunem planetă – care ar putea fi locuită. Asta înseamnă că va trebui să fie explorată şi apoi să ne întoarcem acasă şi să raportăm. Ştii doar că nu asta îşi doreşte. Este prima şi unica ei şansă de a se afla în spaţiul cosmic îndepărtat. Când se va termina această călătorie, se va termina şi viaţa ei profesională. Alţii îi vor continua munca asupra tehnicii zborului cu viteze superluminice, alţii vor explora spaţiul. Ea va ieşi la pensie şi nu va mai avea decât o funcţie onorifică de consilier. Şi asta nu-i va plăcea deloc.

  — Dar tu, Chao-Li? Tu ai mai pleca în spaţiu, dacă ţi s-ar da ocazia? întrebă Blankowitz.

  Wu nu ezită:

  — Nu sunt deloc convins că mi-ar plăcea să rătăcesc prin spaţiu. Nu am microbul explorării. Dar, ştii… Azi-noapte mi-a venit o idee ciudată: că mi-ar plăcea să mă stabilesc aici, dacă satelitul este locuibil. Ce părere ai?

  — Să mă stabilesc aici? Bineînţeles că n-aş vrea. Nu spun că mi-ar plăcea să rămân legată de Pământ pentru tot restul vieţii, dar aş vrea să mai petrec o bucată de vreme acolo, în orice caz, înainte de a porni din nou la drum.

  — Eu m-am gândit. Acest satelit este unul la… cât? La zece mii? Cine poate calcula probabilitatea de a întâlni o lume locuibilă în sistemul unei pitice roşii? Ar trebui explorat. Sunt chiar dispus să petrec un timp pe el şi să las pe altcineva să se întoarcă pe Pământ, să aibă grijă să-mi fie recunoscute meritele descoperirii efectului de respingere gravitaţională. Tu mi-ai apăra interesele, nu-i aşa, Merry?

  — Sigur că da, Chao-Li. Şi tot astfel ar face şi doamna căpitan Wendel. Doar are toate informaţiile, notate şi demonstrate.

  — Ei, poftim, deci n-am de ce să-mi fac griji. Şi cred că doamna căpitan se înşală în dorinţa ei de a explora Galaxia. Ar putea vizita o sută de stele, fără a mai întâlni o lume atât de specială ca asta. De ce să-ţi baţi capul cu cantitatea, când ai la îndemână calitatea?

  — Eu, personal, spuse Blankowitz, cred că o deranjează copilul lui Fisher. Dacă Fisher îşi găseşte fiica?

  — Ce-are a face? O poate lua înapoi pe Pământ cu el. Cu ce ar putea s-o deranjeze asta pe doamna căpitan?

  — Există şi o soţie în toată povestea asta, ştii.

  — Şi l-ai auzit vreodată pomenind-o?

  — Dar asta nu înseamnă neapărat că…

  Femeia închise brusc gura când auzi un sunet de afară. Crile Fisher intră şi îi salută pe cei doi printr-o înclinare a capului. Blankowitz spuse repede, parcă pentru a şterge urmele conversaţiei anterioare:

  — A terminat Henry analiza spectroscopică?

  Fisher clătină din cap:

  — Nu-mi pot da seama. Bietul de el e tare surescitat. Îi e teamă ca nu cumva să interpreteze ceva greşit, presupun.

  Wu spuse:

  — Haida-de! Calculatorul este cel care interpretează datele. Se poate ascunde comod în spatele unei astfel de scuze.

  — Nu, nu poate! spuse Blankowitz cu fervoare. Îmi place, ştii? Voi, teoreticienii, credeţi că tot ce facem noi, observatorii, este să avem grijă de un calculator, să-l mângâiem pe cap, să-i spunem: „cuminte, cuţu-cuţu” şi apoi să citim rezultatele. Nu e deloc aşa. Ceea ce spune calculatorul depinde de datele pe care i le pui la dispoziţie şi n-am auzit niciodată un teoretician care, confruntat cu nişte rezultate care nu-i convin, să nu dea vina pe observator. Nu am auzit niciodată un teoretician spunând: „Trebuie să fie ceva în neregulă cu calculatorul.”

  — Stai puţin, o întrerupse Wu. Hai să nu exagerăm cu reproşurile. Pe mine m-ai auzit vreodată dând vina pe observatori?

  — Dacă nu ţi-ar plăcea observaţiile lui Henry…

  — Le-aş lua în considerare oricum. Nu am nici un fel de teorii despre această lume.

  — Păi de-asta ai accepta orice ţi-ar pune la dispoziţie.

  În acel moment, Henry Jarlow intră, însoţit de Tessa Wendel. Arăta ca un nor care tocmai s-a hotărât să sloboadă ploaia.

  Wendel luă cuvântul:

  — În regulă, Jarlow, suntem toţi de faţă. Acum, spune-ne. Cum e?

  — Problema e, spuse Jarlow, că nu există destulă radiaţie ultravioletă în lumina acestei stele slabe, nici măcar câtă ar fi necesară pentru a cauza arsuri solare unui albinos. Am fost nevoit să lucrez cu microunde şi astfel mi-am dat seama, imediat, că există vapori de apă în atmosfera acestei lumi.

  Wendel ridică din umeri, cu aerul că lipsa de importanţă a comunicării o face să-şi piardă răbdarea.

  — Nu e nevoie să ne mai spui asta. O lume de dimensiunile Pământului, aflată în stadiul de temperatură care permite existenţa apei în stare lichidă, va avea, în mod sigur, apă şi, deci, şi vapori de apă. Asta echivalează cu încă un pas spre concluzia că este o planetă locuibilă, dar nu mai mult decât un mic, previzibil, pas.

  — O, nu! spuse Jarlow, cu aerul că nu se simţea deloc în largul lui. Este locuibilă. Nu există nici o îndoială.

  — Din pricina vaporilor de apă?

  — Nu. Am ceva mai grozav decât asta.

  — Ce?

  Jarlow se uită în jurul lui, la cei patru, cu o privire cam nehotărâtă, spunând:

  — Aţi zice că o lume este locuibilă dacă, în realitate, chiar este locuită?

  — Da, cred că atunci aş putea fi convins să cred că este, spuse Wu calm.

  — Vrei să-mi spui că-ţi poţi da seama dacă e locuită, de la distanţa asta? întrebă Wendel cu asprime.

  — Da, exact despre asta e vorba, doamnă căpitan. Există oxigen în stare liberă în atmosferă şi încă în cantităţi apreciabile. Puteţi să-mi spuneţi cum ar fi posibil aşa ceva fără fotosinteză? Şi puteţi să-mi explicaţi cum ar putea exista fotosinteză în absenţa vieţii? Şi puteţi să-mi spuneţi cum poate fi nelocuibilă o planetă care are pe suprafaţa ei viaţă producătoare de oxigen?

  O clipă se lăsă o tăcere deplină, ca de criptă, apoi Wendel interveni:

  — Este atât de puţin probabil, Jarlow. Eşti sigur că nu ai greşit ceva în programarea calculatorului?

  Blankowitz îşi arcui ironic, în tăcere, sprâncenele, privindu-l pe Wu cu un nerostit: „Vezi?”

  Jarlow replică înţepat:

  — N-am dat greş niciodată, ca să folosesc expresia dumneavoastră, cel puţin nu în materie de programare a calculatorului, dar, fireşte, sunt pe deplin de acord să fiu corectat dacă vreunul dintre cei aici de faţă se simte mai stăpân decât mine pe cunoştinţele sale despre analiza atmosferică în infraroşu. Acest domeniu nu este specialitatea mea, dar am folosit cu grijă observaţiile şi îndrumările lui Blanc şi Nkrumah asupra subiectului.

  Crile Fisher, care, de la incidentul legat de dorinţa lui Wu de a se întoarce acasă, căpătase mai multă încredere în el însuşi, nu ezită să-şi spună părerea:

  — Ascultaţi, spuse el. Aceste observaţii vor fi confirmate sau infirmate pe măsură ce ne apropiem, dar de ce n-am presupune că analiza domnului doctor Jarlow este corectă şi să vedem ce consecinţe ar avea asta? Dacă există oxigen în atmosfera acestei lumi, n-am putea presupune că a fost terraformată?

  Toţi ochii se întoarseră în direcţia lui.

  — Terraformată? întrebă Jarlow alb la faţă.

  — Da, terraformată. De ce nu? Iată o lume potrivită pentru a susţine viaţa, numai că are atmosfera aceea de dioxid de carbon şi hidrogen pe care o au lumile lipsite de viaţă – ca Marte şi Venus. Arunci alge în ocean şi, în curând, poţi spune „Adio, dioxid de carbon” şi „Bună ziua, oxigen”. Sau, poate mai sunt şi alte căi. Eu nu sunt specialist.

  Ceilalţi continuau să-l privească, muţi.

  — Motivul pentru care mă gândesc la asta este faptul că-mi amintesc că au existat discuţii despre terraformare la fermele de pe Rotor. Eu am lucrat acolo. S-au ţinut chiar şi nişte seminarii despre terraformare, la care am participat pentru că am crezut că ar putea avea vreo legătură cu programul de hiperasistenţă. Până la urmă s-a dovedit că nu avea nici o legătură, dar cel puţin am aflat despre terraformare.

  În cele din urmă, Jarlow zise:

  — Şi din tot ce-ai auzit despre terraformare, Fisher, îţi aminteşti cumva dacă a precizat cineva şi cam cât ar dura?

  Fisher îşi desfăcu braţele într-un gest dezolat.

  — Spune-mi dumneata, domnule doctor Jarlow. Sunt sigur că asta ar scurta discuţia.

  — Bine. Rotor a avut nevoie de doi ani ca să ajungă aici, dacă a ajuns într-adevăr. Asta înseamnă că se află de treisprezece ani aici. Dacă întreaga Colonie s-ar fi creat numai din alge, care ar fi fost aruncate în ocean, ar fi supravieţuit şi ar fi produs oxigen, atunci, pentru a ajunge la nivelul actual, şi anume unul la care eu estimez procentul de oxigen la 18%, iar urmele de dioxid de carbon nu sunt decât vagi, îmi imaginez că ar fi fost necesare câteva mii de ani. Poate sute, dacă ar fi existat condiţii extrem de favorabile. Dar în mod sigur ar fi nevoie de mai mult de treisprezece ani. Şi, ca să vă spun drept, algele terestre sunt adaptate destul de strict la condiţiile de pe Pământ. Pe o altă lume, algele nu ar creşte sau ar face-o într-un ritm foarte lent până s-ar adapta. Treisprezece ani ar fi mult prea puţin.

  Fisher părea netulburat.

  — Bine, dar există totuşi cantităţi mari de oxigen şi nici urmă de dioxid de carbon, şi dacă acest lucru nu este rezultatul acţiunii rotorienilor, cum poate fi el explicat? Nu vi se pare necesar, în acest caz, să presupunem că există viaţă non-terestră pe acest satelit?

  — Este ceea ce am presupus şi eu, spuse Jarlow.

  Wendel interveni:

  — Este ceea ce trebuie să presupunem. Vegetaţia locală emană oxigen în urma procesului de fotosinteză. Nu înseamnă nici o clipă că rotorienii sunt şi ei acolo, sau că măcar au ajuns vreodată în acest sistem.

  Fisher păru agasat.

  — Ei bine, doamnă căpitan, spuse pe un ton voit oficial, trebuie să remarc faptul că nici nu înseamnă că rotorienii nu sunt acolo, sau că nu au ajuns vreodată în acest sistem. Dacă planeta are propria sa vegetaţie, asta nu înseamnă decât că nu a fost necesară terraformarea şi că rotorienii au putut coloniza direct satelitul.

  — Nu ştiu, spuse Blankowitz, m-aş aştepta să nu existe posibilitatea ca vegetaţia care s-a dezvoltat pe o planetă străină să poată sluji drept hrană fiinţelor omeneşti. Mă îndoiesc că ar putea-o digera sau că ar putea-o asimila, chiar dacă ar digera-o. Mai degrabă aş înclina să cred că probabilitatea e mai mare ca vegetaţia respectivă să fie otrăvitoare. Iar dacă există floră, ar trebui să existe şi faună şi nu putem şti ce consecinţe ar antrena acest lucru.

  — Chiar şi într-un astfel de caz, spuse Fisher, este totuşi în continuare posibil ca rotorienii să-şi fi îngrădit o porţiune de teren de pe care să fi ucis viaţa băştinaşă şi să fi răsădit propriile plante. Îmi imaginez că aceste răsaduri străine – dacă le putem spune astfel – s-ar fi întins de-a lungul anilor.

  — Supoziţii peste supoziţii, bombăni Wendel.

  — În orice caz, spuse Fisher, este absolut inutil să stăm aici şi să inventăm scenarii, când cea mai logică soluţie este să explorăm această lume cât putem mai bine şi dintr-un punct cât mai apropiat cu putinţă. Chiar de pe suprafaţa ei, dacă asta pare posibil de făcut.

  Iar Wu replică prompt şi cu o convingere surprinzătoare:

  — Sunt întru totul de acord.

  Blankowitz spuse:

  — Eu sunt biofizician şi, dacă există viaţă pe planetă, atunci orice altceva ar avea sau n-ar avea, eu sunt de părere că ar trebui s-o cercetăm.

  Wendel privi de la unul la altul şi, îmbujorându-se uşor, conchise:

  — Bănuiesc că n-avem încotro.

  — Cu cât ne apropiem mai mult, spuse Tessa Wendel, şi cu cât dispunem de mai multă informaţie, cu atât mai neclar este totul. Mai e vreo îndoială că aceasta este, cel puţin în aparenţă, o planetă moartă? Pe emisfera întunecată nu există iluminare aproape deloc, nu sunt semne de vegetaţie sau de vreo altă formă de viaţă.

  — Nu sunt semne evidente, spuse Wu calm, nonşalant, dar ceva trebuie că se întâmplă de vreme ce oxigenul există în aer. Nefiind chimist, nu-mi trece prin cap nici un alt proces chimic care ar putea avea acelaşi rezultat: degajarea de oxigen în atmosferă. Ştie cineva un astfel de proces?

  Dar abia dacă aşteptă un răspuns.

  — De fapt, continuă el, eu mă îndoiesc serios că un chimist ne-ar putea oferi o explicaţie a ceea ce există aici, bazându-se doar pe un proces chimic. Dacă există oxigen, atunci sursa care-l produce trebuie să fie un proces biologic. Numai că în afară de fotosinteză noi nu cunoaştem altul.

  Wendel spuse:

  — Când spunem asta, judecăm în baza cunoştinţelor noastre despre o singură atmosferă care conţine oxigen: cea a Pământului. Într-o bună zi, cândva, cineva ar putea râde de noi. S-ar putea dovedi că Galaxia este plină de planete cu atmosfere care conţin oxigen fără a avea vreo formă de viaţă şi am putea intra în anale drept cei care s-au păcălit numai şi numai pentru că experienţa lor cuprindea o unică planetă, care este de fapt o anomalie, fiindcă are o sursă biologică pentru oxigenul atmosferic.

  — Nu, răspunse Jarlow mânios. Nu puteţi scăpa astfel din discuţie, doamnă căpitan. Puteţi imagina tot soiul de scenarii, dar nu vă puteţi aştepta ca legile naturii să se schimbe de dragul dumneavoastră. Dacă doriţi să susţineţi ipoteza unei noi surse non-biologice, care să justifice o atmosferă cu conţinut de oxigen, va trebui să sugeraţi un mecanism.

  — Dar, se apără Wendel, nu există nici urmă de clorofilă în lumina reflectată de această lume.

  — De ce ar trebui să existe? contracară Jarlow. Probabil că o moleculă întrucâtva diferită a evoluat aici, sub presiunea selectivă a luminii radiate de o pitică roşie. Pot să sugerez o ipoteză?

  — Te rog, replică Wendel cu amărăciune. Mi se pare că numai asta faci.

  — Bun. Nu ne putem da, deocamdată, seama decât de faptul că porţiunile de uscat ale acestei lumi par complet lipsite de viaţă. Asta nu înseamnă nimic. Până în urmă cu patru sute de milioane de ani, şi porţiunile de uscat ale Pământului erau la fel, dar planeta avea o atmosferă ce conţinea oxigen şi exista viaţă din belşug.

  — Viaţă acvatică.

  — Da, doamnă căpitan. Nu e nimic rău în asta. Iar viaţa acvatică ar include şi alge sau un echivalent, plante microscopice, care ar putea funcţiona perfect ca generatoare de oxigen. Algele din oceanul planetar terestru produc 80% din oxigenul prezent în atmosferă în fiecare an. Asta explică oare totul? Explică oxigenul din atmosferă şi mai explică şi aparenta lipsă de viaţă a porţiunilor de uscat. Şi mai înseamnă şi că putem explora planeta în siguranţă, asolizând pe porţiunea pustie de uscat şi studiind oceanul cu instrumentele de care dispunem, lăsând în sarcina expediţiei următoare – care va fi echipată corespunzător – să facă munca în detaliu.

  — Da, dar fiinţele umane sunt fiinţe de uscat. Dacă Rotor a ajuns în acest sistem, în mod sigur ar fi încercat să colonizeze porţiunile de uscat, ori nu există nici un indiciu al unei colonizări. Este, oare, necesar să mai investigăm această lume, în cazul de faţă? întrebă Wendel.

  — De bună seamă că da, răspunse Wu repede. Nu ne putem întoarce numai cu o mână de deducţii. Avem nevoie şi de câteva informaţii precise. Cine ştie ce surprize ne aşteaptă?!

  — Te aştepţi la surprize? îl hărţui Wendel, cu o undă de enervare în glas.

  — Nu are nici o importanţă dacă eu mă aştept sau nu la surprize. Putem, însă, să ne întoarcem pe Pământ şi să le spunem că – fără a fi coborât pentru a arunca o privire – suntem siguri că nu există nici un fel de surprize pe această planetă? Nu cred că ar fi cel mai înţelept din partea noastră.

  — Mi se pare că ţi-ai schimbat atitudinea destul de radical, atacă Wendel din nou. Tu eşti cel care era gata să se întoarcă fără a se fi apropiat măcar de Steaua Vecină.

  — Din câte îmi aduc aminte, spuse Wu, am fost ajutat să mă răzgândesc, să-mi schimb atitudinea. În orice caz, acum, mi se pare necesar să explorăm această lume. Ştiu, doamnă căpitan, că există tentaţia de a profita de ocazie şi de a vizita câteva alte sisteme planetare, dar acum, că suntem în apropierea unei lumi aparent locuibile, trebuie să ne întoarcem pe Pământ cu maximum de informaţii despre ceva ce s-ar putea dovedi de departe mult mai important pentru planeta noastră – în sens practic – decât orice cantitate de informaţii de catalogare cu privire la stelele din apropiere. În plus, şi arătă spre hublou cu o expresie aproape de surpriză pe chip, eu chiar vreau să observ această lume mai de aproape. Am senzaţia că vom fi în perfectă siguranţă.

  — O senzaţie? îl cită Wendel, cu un surâs sardonic.

  — Am dreptul la propriile mele presimţiri, doamnă căpitan.

  Merry Blankowitz spuse, cu o voce răguşită de emoţie:

  — Şi eu am nişte presimţiri, doamnă căpitan, şi sunt îngrijorată.

  Wendel o privi pe tânăra femeie, cu surprindere bruscă.

  — Plângi, Blankowitz?

  — Nu, nu chiar, doamnă căpitan. Dar sunt foarte mâhnită.

  — De ce?

  — Am folosit DN-ul.

  — Detectorul neuronic? Pe această lume pustie? De ce?

  — Pentru că am venit aici ca să-l folosesc. Aceasta este funcţia mea.

  — Şi rezultatele sunt negative, anticipă Wendel. Îmi pare rău, Blankowitz, dar dacă vom mai vizita şi alte sisteme planetare, poate vei avea mai multe şanse.

  — Dar tocmai despre asta e vorba, doamnă căpitan. Rezultatele nu sunt negative. Am detectat prezenţa inteligenţei pe această planetă şi de aceea sunt mâhnită. Este un rezultat ridicol şi nu-mi dau seama ce nu e în regulă.

  — Poate că dispozitivul nu funcţionează corect, oferi Jarlow o sugestie. Este atât de nou, încât nici n-ar fi o surpriză dacă n-ar fi de încredere.

  — Dar de ce să nu funcţioneze? Fiindcă detectează prezenţa noastră de aici, de pe navă? Sau, pur şi simplu, indică un fals rezultat pozitiv? Am verificat. Ecranarea noastră este perfectă şi dacă ar fi vorba de un rezultat fals, ar trebui să mai apară şi în altă parte. Dar nu sunt semne de rezultate pozitive în privinţa gigantei gazoase de exemplu, sau a Stelei Vecine, sau a unor puncte aleatorii din spaţiu. De fiecare dată însă când permit detectorului să analizeze satelitul, obţin un rezultat pozitiv.

  — Vrei să spui că pe această lume, unde noi nu putem detecta prezenţa vieţii, tu ai detectat existenţa inteligenţei? întrebă Wendel.

  — Este un semnal foarte slab. Abia dacă îl pot detecta.

  Crile Fisher spuse:

  — De fapt, doamnă căpitan, ce părere aveţi de ideea lui Jarlow? Dacă există viaţă în oceanul planetar al acestei lumi şi noi n-o detectăm fiindcă apa este opacă, ar putea totuşi fi vorba de viaţă inteligentă şi poate că asta detectează doctor Blankowitz.

  — Iată o observaţie bună, zise Wu. La urma urmei, viaţa acvatică – oricât de inteligentă – este puţin probabil să se afle într-o fază tehnologică. Focul nu e disponibil în apă. Viaţa non-tehnologică nu este atât de evidentă, dar poate fi inteligentă. Şi o specie, oricât de inteligentă, nu este de temut în absenţa tehnologiei, mai ales dacă nu poate părăsi apa, iar noi rămânem pe uscat. Dar lucrurile devin astfel şi mai interesante, iar pentru noi cercetarea devine imperativă.

  Blankowitz spuse uşor agasată:

  — Vorbiţi atât de repede şi atât de mult încât eu nu mai apuc să spun nimic. Vă înşelaţi cu toţii. Dacă ar exista viaţă acvatică inteligentă, aş obţine rezultate numai în privinţa oceanelor. Dar rezultatele mele vin de pretutindeni, în mod omogen. De pe uscat şi din apă. Nu înţeleg deloc.

  — Şi de pe uscat? repetă Wendel, evident, nevenindu-i să creadă. Atunci trebuie să fie ceva în neregulă.

  — Dar eu nu reuşesc să găsesc nimic în neregulă, insistă Blankowitz. Tocmai asta este atât de enervant. Pur şi simplu nu înţeleg.

  — Apoi adăugă, parcă extenuată: Rezultatul este foarte slab, dar există.

  — Cred că am o posibilă explicaţie, rosti Fisher.

  Toate privirile se întoarseră spre el.

  — Eu nu sunt om de ştiinţă, dar asta nu înseamnă că nu pot vedea ceva care se află, limpede, în faţa ochilor mei. În ocean există inteligenţă, dar n-o vedem pentru că o ascunde apa. Bun, e logic. Dar există inteligenţă şi pe uscat. Şi tot ascunsă. Atunci nu poate fi decât subterană.

  — Subterană? explodă Jarlow. De ce ar fi subterană? Doar nu e nimic în neregulă cu aerul, sau cu temperatura, sau cu altceva ce mai putem detecta. De ce s-ar ascunde?

  — În primul rând de lumină, spuse Fisher cu convingere. Vorbesc despre rotorieni. Să presupunem că au colonizat totuşi planeta. De ce ar fi preferat să rămână în lumina roşie a Stelei Vecine, lumină sub care flora rotoriană nu putea înflori şi sub care ei înşişi deveneau deprimaţi? Sub sol ar putea beneficia de lumină artificială şi ar duce-o mai bine şi ei, şi flora lor. În plus…

  Făcu o mică pauză, în care Wendel interveni:

  — Continuă. În plus, ce?

  — Ei bine, ar trebui să-i puteţi înţelege pe rotorieni. Ei trăiesc în interiorul unei lumi. Este ceva cu care sunt obişnuiţi şi li se pare normal. Nu li s-ar părea confortabil să trăiască pe suprafaţa exterioară a unei lumi. A săpa ar fi pentru ei ceva firesc.

  — Atunci ipoteza ta, zise Wendel, este că detectorul neuronic al lui Blankowitz detectează prezenţa fiinţelor omeneşti sub suprafaţa planetei.

  — Da. De ce nu? Iar grosimea stratului de sol dintre suprafaţă şi cavernele lor este cea care face ca semnalul captat de detectorul neuronic să fie atât de slab.

  Wendel spuse:

  — Dar Blankowitz are, mai mult sau mai puţin, acelaşi rezultat şi în apă şi pe uscat.

  — Pe întreaga suprafaţă a planetei, confirmă Blankowitz. Este foarte omogen.

  — Foarte bine, repetă Fisher. Inteligenţă băştinaşă în apele oceanului planetar şi rotorieni sub sol, pe uscat. De ce nu?

  — Staţi, interveni Jarlow. Primeşti acelaşi rezultat de peste tot, Blankowitz, nu-i aşa?

  — De peste tot. Am detectat unele intensificări sau diminuări, dar rezultatul este atât de slab, încât nu pot fi sigură de-a binelea de el. Nu pot afirma cu siguranţă decât că pare a exista o formă de viaţă inteligentă, răspândită uniform pe toată suprafaţa planetei.

  Jarlow continuă:

  — Presupun că aşa ceva ar fi posibil în apă, dar pe uscat, cum ar putea? Putem bănui că rotorienii, în treisprezece ani, în treisprezece ani, au săpat o reţea de tunele care se întind în subteran, sub toată suprafaţa uscatului planetei? Dacă ai fi avut o zonă de rezultate concentrate, sau poate chiar două – mici, ocupând numai o fracţiune restrânsă din teritoriul planetei – am putea lua în considerare ipoteza rotorienilor transformaţi în cârtiţe. Dar întreaga arie a uscatului? Vă rog! Aşa ceva n-ar crede nici un copil de grădiniţă…

  — Să înţeleg, Henry, că susţii ipoteza existenţei unei forme de viaţă inteligente care ocupă întreaga arie a uscatului planetei, în subteran? întrebă Wu.

  — Nu văd la ce altă concluzie am putea ajunge, replică Jarlow, afară doar de cazul în care am vrea să credem că detectorul lui Blankowitz este complet inutil.

  — În acest caz, zise Wendel, mă întreb dacă este recomandabil din punct de vedere al siguranţei noastre să coborâm pe planetă pentru a investiga. O inteligenţă extraterestră nu este neapărat una prietenoasă, iar Superluminică nu este echipată pentru confruntări armate.

  — Nu cred că putem renunţa la aşa ceva, insistă Wu. Trebuie să aflăm despre ce fel de formă de viaţă inteligentă este vorba şi în ce fel ar putea ea influenţa – dacă ar putea influenţa – eventualele noastre planuri de a evacua Pământul şi de a coloniza această planetă.

  Blankowitz spuse:

  — Există un loc unde rezultatul este mai puţin intens decât oriunde în altă parte. Nu cu mult. Să încerc să-l localizez din nou?

  — Sigur, aprobă Wendel. Încearcă. Vom examina apoi cu multă grijă împrejurimile punctului respectiv şi vom hotărî dacă vom coborî sau nu.

  Wu zâmbi calm.

  — Sunt sigur că vom fi în absolută siguranţă dacă vom coborî.

  Wendel nu răspunse decât printr-o strâmbătură vagă de nemulţumire.

  Cel mai ciudat lucru în privinţa lui Saltade Leverett (după părerea lui Janus Pitt) era că îi plăcea în centura de asteroizi. Se pare că existau totuşi oameni cărora chiar le plăcea pustietatea, care iubeau locurile neînsufleţite, sterpe.

  — Nu pot spune că nu-mi plac oamenii, explica Leverett. Dar holoviziunea mă ajută suficient în direcţia asta: îi pot vedea, le pot vorbi, îi pot asculta şi pot râde cu ei. Prin intermediul holoviziunii pot face totul, mai puţin să le simt prezenţa fizică şi mirosul – şi cui îi place aşa ceva? Şi apoi, noi construim acum cinci Colonii în centura de asteroizi şi eu o pot vizita pe oricare dintre ele, ocazie cu care pot vedea – şi mirosi – oameni până mă satur, dacă asta e o realizare…

  Apoi, când sosi în cele din urmă pe Rotor – „metropola”, cum se încăpăţâna el s-o numească – se uita tot timpul în toate părţile de parcă s-ar fi aşteptat în permanenţă ca oamenii să dea năvală peste el.

  Chiar şi la scaune se uita cu suspiciune şi se aşeza pe ele cu o uşoară foială, de parcă ar fi sperat să şteargă de acolo aura şezutului care ocupase anterior scaunul respectiv.

  Janus Pitt fusese întotdeauna de părere că omul era ideal pentru funcţia de Guvernator Provizoriu pentru Proiectul Asteroid. Această funcţie îi dădea, de fapt, mână liberă în tot ceea ce era legat de frontiera Sistemului Nemesian, iar asta includea nu numai Coloniile în curs de construcţie, ci şi Serviciul de Supraveghere.

  Terminaseră de prânzit în intimitatea apartamentului lui Pitt, căci Saltade mai degrabă ar fi răbdat de foame decât să ia masa într-o încăpere destinată marelui public (ceea ce putea însemna chiar şi o a treia persoană, necunoscută lui). Ba, Pitt fusese surprins că Leverett acceptase să ia masa chiar şi numai cu el.

  Pitt îl studia nonşalant. Leverett era atât de slab şi de osos şi avea un aer atât de rigid şi colţuros, încât nu părea să fi fost vreodată tânăr, după cum nu părea că va îmbătrâni vreodată. Avea ochii de un albastru spălăcit, decolorat şi părul de un blond spălăcit, decolorat.

  — Când ai fost ultima dată pe Rotor, Saltade?

  — Acum aproape doi ani şi, să ştii, Janus, că sunt de părere că e o cruzime să mă tratezi astfel.

  — De ce, ce am făcut? Nu eu te-am convocat aici, dar, de vreme ce eşti aici, prietene, eşti binevenit.

  — E ca şi cum m-ai fi convocat. Ce e cu mesajul ăsta pe care l-ai trimis, să nu mai fii sâcâit cu mărunţişuri? Ai devenit cumva atât de mare încât nu mai poţi discuta decât despre lucruri măreţe?

  Zâmbetul lui Pitt deveni uşor încordat.

  — Nu ştiu despre ce vorbeşti, Saltade.

  — Ţi-au trimis un raport. Au detectat o radiaţie venind din afară, de la o sursă mică. Ţi-au trimis raportul şi tu le-ai răspuns că nu trebuie să fii sâcâit.

  — A, asta! (Pitt îşi aducea aminte. Fusese unul dintre acele momente de iritare şi autocompătimire. Doar îşi putea permite şi el, din când în când, să fie iritat.) Ei bine, oamenii tăi au sarcina de a supraveghea eventualele apariţii ale unor Colonii. N-ar trebui să mă deranjeze cu probleme minore.

  — Dacă asta este atitudinea ta, bine. Dar întâmplarea face că au descoperit ceva ce nu este o Colonie şi despre care nu vor să-ţi mai dea un raport. Mi-au raportat mie şi m-au rugat să-ţi transmit eu despre ce este vorba, în ciuda ordinului tău că nu permiţi să mai fii deranjat cu amănunte. Ei cred că a şti cum să te iau face parte din atribuţiile mele, dar eu aş prefera să nu fie aşa, Janus. Nu cumva devii un tip ţâfnos la bătrâneţe?

  — Nu bate câmpii, Saltade. Ce ţi-au raportat? întrebă Pitt, cu ceva mai mult decât o undă de ţâfnă.

  — Au localizat o navă.

  — Cum adică o navă? Nu o Colonie?

  Leverett ridică în aer o mână încovoiată ca o gheară.

  — Nu o Colonie. Am spus o navă.

  — Nu înţeleg.

  — Ce e de înţeles? Ai nevoie de un calculator? Dacă da, al tău e la îndemână. O navă este un vehicul care-şi croieşte drum prin spaţiu şi are la bord un echipaj.

  — Cât de mare?

  — Presupun că ar încăpea vreo cinci-şase oameni.

  — Atunci e una de-a noastră.

  — Nu, nu e. Ştim unde se află ale noastre şi cu ce misiuni. Aceasta, pur şi simplu, nu este de fabricaţie rotoriană. Serviciul de Supraveghere s-o fi sfiit să-ţi pomenească de ea, dar a făcut totuşi unele investigaţii. Nici un calculator din sistem nu a fost implicat în construirea unei nave ca aceasta şi nimeni n-ar fi putut construi o astfel de navă fără ajutorul calculatorului.

  — Şi atunci, concluzia ta…

  — Este că nu este o navă rotoriană. Vine din altă parte. Atâta vreme cât a existat şi cea mai mică şansă să fi fost produsă de noi, băieţii mei şi-au ţinut gura şi nu te-au deranjat, conform instrucţiunilor tale. Dar când a devenit evident că nu este de-a noastră, mi-au pasat mie răspunderea şi mi-au spus că ar trebui să fii înştiinţat, deşi ei n-o pot face şi nici nu vor s-o facă. Ştii, Janus, dincolo de o anumită limită, bruftuluirea oamenilor devine neproductivă, şi-ţi face un deserviciu.

  — Taci din gură, spuse Pitt acru. Cum ar putea să nu fie de fabricaţie rotoriană? De unde ar putea veni atunci?

  — Presupun că nu poate veni decât din Sistemul Solar.

  — Imposibil! O navă de dimensiunile celei pe care o descrii, cu cinci-şase oameni la bord, n-ar fi supravieţuit călătoriei din Sistemul Solar până aici. Chiar dacă ar fi descoperit hiperasistenţa, şi este probabil că au făcut-o, cinci-şase oameni, timp de peste doi ani, aşa îngrămădiţi, nu ar putea termina vii călătoria. Poate că există echipaje exemplare, foarte bine pregătite şi neobişnuit de adecvate acestui tip de misiune, care ar putea face călătoria şi s-o sfârşească, măcar în parte, sănătoşi mental, dar nimeni din Sistemul Solar n-ar risca aşa ceva. Nimic mai mic decât o Colonie – adică o lume de sine-stătătoare, ocupată de oameni care sunt de la naştere obişnuiţi cu ea – n-ar putea porni într-o călătorie interstelară pe care s-o termine cu bine.

  — Cu toate acestea, spuse Leverett, suntem confruntaţi cu apariţia unei nave mici, care nu este de fabricaţie rotoriană. Este o realitate şi nu ai încotro, trebuie s-o accepţi, pe cuvânt. De unde crezi tu că vine? Cea mai apropiată stea e Soarele şi asta e o realitate. Dacă nu vine din Sistemul Solar, atunci înseamnă că vine din alt sistem şi că i-au trebuit mult mai mult decât doi ani şi ceva pentru a face călătoria.

  Pitt spuse:

  — Să presupunem că nici nu este o navă omenească. Poate că sunt alte forme de viaţă, cu altă psihologie, care pot rezista la călătorii lungi, într-o navă aglomerată şi prea puţin spaţioasă.

  — Sau poate că sunt nişte fiinţe uite atâtica – şi Leverett îşi ţinu arătătorul şi degetul mare la distanţă de câţiva centimetri – şi că nava este pentru ei o Colonie. Ei bine, nu-i aşa. Nu sunt extratereştri. Nu sunt pitici minusculi. Nava aceasta nu este rotoriană, dar este omenească. Ne aşteptăm ca extratereştrii să arate complet diferiţi de fiinţele omeneşti şi să construiască nave complet diferite de cele ale fiinţelor omeneşti. Această navă a fost integral construită de oameni, inclusiv codul de înscriere de pe carenă, care este în alfabetul terestru.

  — Asta nu mi-ai spus!

  — N-am crezut că va fi necesar.

  — Ar putea fi o navă omenească, dar ar putea fi automată. Ar putea avea roboţi la bord.

  — Ar putea, spuse Leverett. În acest caz, crezi că ar trebui s-o aruncăm în aer? Dacă nu sunt fiinţe omeneşti la bord, nu sunt nici probleme etice. Distrugi proprietatea altcuiva, dar, la urma urmei, şi ei au încălcat un teritoriu care nu le aparţine.

  — Trebuie să mă gândesc.

  Leverett zâmbi larg.

  — Nu e nevoie. Nava aceasta n-a petrecut doi ani călătorind prin spaţiu.

  — Ce vrei să spui?

  — Ai uitat în ce stare era Rotor când am ajuns aici? Noi am petrecut peste doi ani în drumul nostru prin spaţiu şi jumătate din timp am călătorit prin spaţiul obişnuit, cu o viteză cu foarte puţin mai mică decât viteza luminii. La acea viteză, suprafaţa Coloniei a fost corodată de coliziunile cu atomi, molecule şi particule de praf. A fost nevoie de reparaţii când am ajuns, din câte ţin minte. Nu-ţi aminteşti?

  — Şi această navă? întrebă Pitt, fără a se deranja să răspundă întrebării legate de amintirile sale.

  — Este lucioasă de parcă n-ar fi călătorit decât câteva milioane de kilometri, cu viteză obişnuită.

  — E imposibil. Nu mă mai sâcâi cu glume şi jocuri.

  — Nu e imposibil. Câteva milioane de kilometri cu o viteză obişnuită este tot ce au parcurs. Restul călătoriei a fost făcut prin hiperspaţiu.

  — Ce tot spui acolo? Răbdarea lui Pitt se apropia de sfârşit.

  — Zbor cu viteze superluminice. Deţin această tehnologie.

  — Dar este teoretic imposibil.

  — Este, oare? Bine, dacă tu poţi găsi o altă explicaţie, te rog.

  Pitt se holbă la el, cu gura căscată.

  — Dar…

  — Ştiu. Fizicienii spun că e imposibil, dar uite că ei o pot face. Şi lasă-mă să-ţi spun un lucru: Dacă stăpânesc tehnologia zborului cu viteze superluminice, atunci precis au şi posibilitatea de a comunica prin hiperspaţiu. Şi atunci Sistemul Solar ştie că sunt aici şi ştie ce se petrece. Dacă aruncăm nava în aer, Sistemul Solar va şti asta şi, după un timp, va sosi în vizită o întreagă flotă de astfel de nave şi vor veni deschizând focul asupra noastră.

  — Atunci tu ce-ai face? Pitt se trezi, deodată, incapabil să gândească.

  — Ce altceva ar fi de făcut decât să-i întâmpinăm într-o manieră prietenoasă, să aflăm ce sunt, cine sunt, ce fac şi ce vor? Părerea mea este că vor să asolizeze pe Erythro, unde va trebui să mergem şi noi ca să stăm de vorbă cu ei.

  — Pe Erythro?

  — Dacă ei sunt pe Erythro, Janus, noi unde vrei să fim? Trebuie să-i întâmpinăm acolo. Trebuie să ne asumăm riscurile.

  Pitt începu să simtă cum i se dezmorţeşte mintea şi cum ideile i se succed din nou cu rapiditate. Spuse:

  — De vreme ce asta ţi se pare necesar, ai fi dispus s-o faci chiar tu? Cu o navă şi un echipaj, desigur.

  — Vrei să spui că tu nu eşti?

  — Ca Guvernator? Nu mă pot coborî să întâmpin o navă necunoscută.

  — Nu ar fi de demnitatea ta, în calitate de persoană oficială, înţeleg. Aşa că va trebui să dau eu ochii cu extratereştrii, sau piticii minusculi, sau roboţii, sau ce-or fi ei, singur, fără tine.

  — Vom rămâne, fireşte, în contact permanent, Saltade. Vizual şi sonor.

  — De la distanţă.

  — Da, dar la urma urmei este o misiune a cărei îndeplinire cu succes îţi va aduce o frumoasă şi binemeritată răsplată.

  — Aşa, deci? În acest caz…

  Leverett îi aruncă o privire lungă lui Pitt. Acesta aşteptă puţin, apoi zise:

  — Ai de gând să-mi spui cât mă costă?

  — Îţi voi sugera cât te costă. Dacă vrei să întâmpin această navă pe Erythro, atunci vreau planeta Erythro.

  — Adică? Ce vrei să spui?

  — Vreau ca Erythro să fie căminul meu. M-am săturat de asteroizi. M-am săturat de supraveghere. M-am săturat de oameni. Mi-ajunge. Vreau o lume mare şi pustie, unde să-mi construiesc o casă frumoasă, să mă aprovizionez din Dom cu cele necesare traiului, să am propria mea fermă şi să-mi cresc propriile animale, dacă reuşesc să le păcălesc să crească.

  — De când îţi doreşti aşa ceva?

  — Nu ştiu. Cred că ideea a lucrat în subconştient până acum, fără să-mi dau seama. Şi, de când am venit aici şi am avut ocazia să mă uit bine la Rotor, cu aglomeraţia şi zgomotul său, Erythro mi se pare o planetă mai atractivă ca niciodată.

  Pitt se încruntă.

  — Acum sunteţi doi. Vorbeşti ca fata aia nebună.

  — Care fată nebună?

  — Fata Eugeniei Insigna. O ştii pe Insigna, presupun.

  — Astronom, nu? Sigur. Dar pe fata ei n-am cunoscut-o.

  — Complet nebună. Vrea să rămână pe Erythro.

  — Nu cred că asta e o nebunie. Dimpotrivă, e o opţiune foarte rezonabilă, cred eu. La urma urmei, dacă vrea să rămână pe Erythro, cred că aş putea suporta o femeie…

  Pitt ridică un deget:

  — Am spus „fată”.

  — Câţi ani are?

  — Cincisprezece.

  — A, da? Ei bine, va îmbătrâni şi ea cu timpul. Din păcate, nici eu nu voi rămâne aşa cum sunt acum.

  — Nu e deloc o frumuseţe care să-ţi taie răsuflarea.

  — Dacă ai să te uiţi mai bine, Janus, ai să vezi că nici eu nu sunt. Iar condiţiile mele astea sunt.

  — Vrei să le introducem, în mod oficial, în calculator?

  — Da, aşa, doar ca formalitate, nu, Janus?

  Pitt zâmbi.

  — Bine. Vom încerca să urmărim nava, să aflăm unde asolizează şi te vom pregăti pentru Erythro.

  36. ÎNTÂLNIREA.

  Eugenia Insigna spuse pe un ton care părea s-o plaseze la jumătatea drumului între nedumerire şi nemulţumire:

  — Azi-dimineaţă, Marlene cânta. Un cântec care zicea ceva cu „Acasă, acasă printre stele, unde lumile se leagănă libere în spaţiu…”

  — Da, ştiu cântecul, confirmă din cap Siever Genarr. Ţi l-aş cânta, dar sunt teribil de afon.

  Tocmai terminaseră de prânzit. Acum luau masa împreună, în fiecare zi, fapt care era pentru Genarr un eveniment pe care-l aştepta cu o mulţumire calmă, deşi subiectul de discuţie era, invariabil, Marlene deşi Genarr credea că era posibil ca Insigna să i se confeseze doar din disperare, de vreme ce n-avea cui altcuiva să-i poată vorbi liber despre acest subiect. Dar nu-i păsa. Oricare ar fi fost motivul…

  — N-am mai auzit-o niciodată cântând, spuse Insigna. Am fost întotdeauna convinsă că nu poate, că nu ştie să cânte. Şi, de fapt, are o voce chiar plăcută.

  — Probabil e un semn că acum e fericită, sau emoţionată, sau mulţumită, ceva de bine, oricum, Eugenia. Părerea mea personală este că şi-a găsit locul în Univers, că şi-a găsit raţiunea de a trăi, una foarte specială, unică. Nu ne e dat tuturor să descoperim aşa ceva. Majoritatea dintre noi, Eugenia, trăiesc pur şi simplu în virtutea inerţiei, căutându-şi sensul vieţii, negăsindu-l şi sfârşind între o disperare revoltată şi o resemnare tăcută. Eu, de exemplu, sunt de tipul tăcut şi resemnat.

  Insigna reuşi să zâmbească.

  — Ceva îmi spune că nu crezi acelaşi lucru şi despre mine.

  — Tu nu eşti revoltată în disperare, Eugenia, dar ai tendinţa de a continua să lupţi când bătălia a fost pierdută.

  Eugenia plecă brusc privirea.

  — Te referi la Crile?

  Genarr răspunse:

  — Dacă tu crezi că la el mă refer, atunci aşa e. Dar, de fapt, mă gândeam la Marlene. A ieşit deja din Dom de vreo zece ori. Îi place la nebunie. O face fericită şi, totuşi, tu stai aici şi te lupţi cu groaza. Ce te deranjează aşa de tare în această privinţă, Eugenia?

  Insigna păru să se gândească adânc, în timp ce plimba la întâmplare furculiţa prin farfurie. Apoi se hotărî să vorbească:

  — Senzaţia că o pierd. Nedreptatea pierderii. Crile a făcut o alegere şi l-am pierdut. Marlene a făcut şi ea o alegere şi iată că o pierd şi pe ea. Dacă nu mi-o răpeşte maladia, mi-o răpeşte Erythro.

  — Ştiu. Întinse mâna după mâna ei, iar ea i-o oferi, cam absentă.

  — Marlene este din ce în ce mai nerăbdătoare să se afle acolo, afară, în sălbăticia aceea absolută şi din ce în ce mai puţin interesată să stea cu noi, continuă Insigna. În cele din urmă, va găsi, probabil, o metodă de a locui acolo şi de a se întoarce în Dom la intervale din ce în ce mai mari, după care nu se va mai întoarce deloc.

  — Ai, probabil, dreptate, dar asta e viaţa: o simfonie de pierderi succesive. Îţi pierzi tinereţea, părinţii, iubirile, prietenii, consolările, sănătatea şi, în cele din urmă, viaţa. A nega pierderea nu înseamnă a nu pierde, pentru că oricum pierzi totul, ci înseamnă a-ţi pierde în plus liniştea sufletească şi capacitatea de a-ţi fi propriul stăpân.

  — N-a fost niciodată un copil fericit, Siever.

  — Şi crezi că tu eşti vinovată pentru asta?

  — Poate că ar fi trebuit să fiu mai înţelegătoare.

  — Nu e niciodată prea târziu să încerci. Marlene şi-a dorit o lume întreagă numai pentru ea şi acum o are. A vrut să-şi poată converti o capacitate care întotdeauna i-a fost o povară într-o metodă de comunicare directă cu o altă inteligenţă şi acum dorinţa i-a fost îndeplinită. Ai fi în stare s-o obligi să renunţe la aşa ceva? Ai fi în stare ca, pentru a evita să pierzi tu prezenţa ei, mai mult sau mai puţin continuă în Dom, să-i provoci ei suferinţa unei pierderi mai grave decât putem eu sau tu concepe: a adevăratei posibilităţi de a-şi folosi mintea ei neobişnuită?

  Aici Insigna râse uşurel, deşi ochii îi erau scăldaţi în lacrimi:

  — Tu ai fi în stare să convingi şi un iepure, vorbindu-i, să iasă din vizuină în bătaia puştii şi să se lase vânat, Siever.

  — Oare? Discursul meu n-a fost niciodată atât de eficient precum tăcerile lui Crile.

  — Au mai existat şi alte influenţe, spuse Insigna.

  — Se încruntă.

  — Nu contează. Tu eşti aici, acum, Siever, şi asta mă consolează.

  Genarr spuse, cu ironie tristă:

  — Este cel mai sigur semn că am ajuns la o vârstă înaintată faptul că mă consolează să ştiu că-ţi pot sluji drept consolare. Focul nu mai arde cu vâlvătaie când am ajuns să cerem doar consolare.

  — Dar nu cred că e nimic rău în asta.

  — Absolut nimic. Bănuiesc că există multe cupluri care să fi trecut prin pasiuni nestăpânite şi extazuri aproape rituale împreună, fără ca vreunul dintre cei doi să-şi fi găsit vreodată consolarea în celălalt şi cred că, în cele din urmă, e posibil să fi fost dispuşi amândoi să renunţe la tot în schimbul consolării. Nu ştiu. Victoriile tăcute sunt atât de tăcute. Esenţiale, dar trecute totuşi cu vederea.

  — Ca tine, bietul meu Siever?

  — Atenţie, Eugenia, mi-am consacrat întreaga viaţă încercării de a evita capcana autocompătimirii şi n-ar trebui să mă tentezi să cad în ea numai ca să mă poţi privi zvârcolindu-mă.

  — Of, Siever, nu vreau să te văd zvârcolindu-te.

  — Bun, asta am vrut să te aud spunând. Vezi ce abil sunt? Dar să ştii că, dacă ai nevoie de cineva în absenţa Marlenei, eu sunt dispus să mă aflu prin preajmă când ai nevoie de consolare. Nici chiar posibilitatea de a avea o lume întreagă numai pentru mine nu ar fi o tentaţie suficientă ca să mă smulgă de lângă tine, asta, bineînţeles, dacă ai dori să rămân.

  Ea îl strânse uşor de mână.

  — Nu te merit, Siever.

  — Nu folosi această idee ca pe o scuză de a nu mă accepta, Eugenia. Sunt dispus să mă irosesc cu tine şi nu-i frumos să mă opreşti din avântul meu de a face sacrificiul suprem.

  — N-ai găsit pe nimeni mai demn de tine?

  — N-am căutat. Şi nici n-am simţit că aş avea mare căutare printre femeile de pe Rotor. Şi apoi, ce-aş face cu cineva mai demn? Ar fi atât de plicticos să mă ofer ca un dar meritat. Este mult mai romantic să fii un dar nemeritat, ca o mană cerească.

  — De o condescendenţă divină în aplecarea ta asupra celor ce nu te merită.

  Genarr aprobă, prin câteva înclinări rapide şi ferme ale capului.

  — Îmi place cum ai zis-o. Da. Da. Este exact imaginea care mi se potriveşte.

  Insigna râse din nou, mai liber de data aceasta.

  — Mai eşti şi nebun. Ştii, n-am remarcat asta niciodată până acum.

  — Am profunzimi nebănuite şi calităţi ascunse. Pe măsură ce ai să ajungi să mă cunoşti mai bine – fireşte, fără să te grăbeşti…

  Fu întrerupt de soneria bruscă a receptorului de mesaje. Se încruntă.

  — Ei poftim, Eugenia, reuşesc să te aduc până la punctul – şi nici nu mai ştiu cum am făcut-o – când eşti gata să mi te topeşti în braţe şi atunci suntem întrerupţi. Of!

  — Apoi vocea i se schimbă complet.

  — E de la Saltade Leverett.

  — Cine e?

  — Nu-l cunoşti. Aproape nimeni nu-l cunoaşte. Este aproape un pustnic. Lucrează în centura de asteroizi pentru că îi place acolo. Nu l-am mai văzut pe excentricul ăsta bătrân de ani de zile. Şi nici nu ştiu de ce zic „bătrân”, doar e de vârsta mea… Uite, mesajul este şi sigilat. Aşa încât nu-l pot deschide decât cu amprentele degetelor mele mari. Mda, asta înseamnă că este destul de secret ca să fiu nevoit să te rog să pleci înainte să-l deschid.

  Insigna se ridică pe dată, dar Genarr îi făcu semn să se aşeze la loc.

  — Fii serioasă, Eugenia! Mania secretelor este o boală a oficialităţilor. Eu nu sufăr de ea.

  Îşi apăsă degetele mari pe foaia cu mesajul şi literele începură să apară. Apoi comentă:

  — M-am gândit, adeseori, ce-ar fi dacă i-ar lipsi cuiva degetele mari… Apoi tăcu brusc.

  Păstrând tăcerea, îi înmână mesajul.

  — Am voie să citesc şi eu?

  Genarr clătină din cap:

  — Bineînţeles că nu, dar cui îi pasă? Citeşte, oricum.

  Ea citi, aproape dintr-o singură privire, apoi ridică din nou ochii.

  — O navă străină? Pe punctul de a asoliza aici?

  Genarr aprobă cu o mişcare a capului.

  — Cel puţin aşa scrie acolo.

  Insigna spuse îngrozită:

  — Şi Marlene? E afară…

  — Erythro o va apăra.

  — De unde ştii? Ar putea fi vorba de o navă extraterestră. Cu extratereştri adevăraţi la bord. Non-umanoizi. Şi mintea planetară s-ar putea să n-aibă nici o putere asupra lor.

  — Pentru Erythro, şi noi suntem străini şi totuşi ne poate controla cu uşurinţă.

  — Trebuie să ies.

  — La ce bun…

  — Trebuie să fiu cu ea. Vino cu mine. Ajută-mă. S-o aducem înapoi în Dom.

  — Dacă avem de-a face cu nişte invadatori atotputernici şi răuvoitori, nu vom fi în siguranţă nici înăuntru…

  — Oh, Siever, crezi că este momentul pentru exerciţii logice? Te rog. Trebuie să fiu cu fata mea!

  Făcuseră fotografii şi acum le studiau. Tessa Wendel clătină din cap.

  — De necrezut. Întreaga planetă este absolut pustie. Cu această excepţie.

  — Inteligenţa, însă, e peste tot, replică Merry Blankowitz, încruntându-se. Nu e nici o îndoială acum, când ne-am apropiat atât de mult. Pustie sau nu, inteligenţa este acolo.

  — Dar cea mai intensă, în zona cupolei aceleia, nu?

  — Cea mai intensă, doamnă căpitan. Cea mai uşor de observat. Şi cea mai familiară. În afara cupolei există unele mici diferenţe şi nu sunt sigură de semnificaţia lor.

  Wu spuse:

  — N-am întâlnit niciodată inteligenţă superioară în formă non-umană, aşa că e firesc…

  Wendel se răsuci spre el:

  — Părerea ta este că inteligenţa din afara cupolei este non-umană?

  — De vreme ce suntem de acord cu toţii că fiinţele omeneşti n-ar fi putut săpa pe sub tot solul planetei în numai treisprezece ani, la ce altă concluzie am mai putea ajunge?

  — Şi cupola? Este umană?

  Wu spuse:

  — Este cu totul altceva şi nu cred că depinde de plexonii lui Blankowitz. Sunt vizibile instrumente astronomice. Cupola – sau o parte a ei – este un observator astronomic.

  — Dar fiinţele extraterestre n-ar putea fi şi ele astronomi? întrebă Jarlow, puţin ironic.

  — Bineînţeles, răspunse Wu, dar cu instrumente de-ale lor. Când văd ceva ca un scaner computerizat cu infraroşii, exact de tipul celor pe care le poţi vedea pe Pământ… Ei bine, hai s-o luăm altfel. Să lăsăm deoparte natura inteligenţei. Ceea ce văd sunt instrumente care, ori au fost fabricate în Sistemul Solar, ori au fost construite pe baza unor proiecte făcute în Sistemul Solar. În privinţa asta, n-am nici un dubiu. Nu-mi pot închipui că nişte inteligenţe străine, fără contacte anterioare cu fiinţe omeneşti, ar fi putut construi astfel de instrumente.

  — Foarte bine, zise Wendel, sunt de acord cu tine, Wu. Orice ar exista pe această planetă, sub cupola aceea au fost sau sunt fiinţe omeneşti.

  — Nu spuneţi doar „fiinţe omeneşti”, doamnă căpitan, preciză Crile. Sunt rotorieni. Nu pot exista alte fiinţe pe această lume, în afara noastră.

  — Nici la asta nu se poate răspunde, interveni Wu.

  Blankowitz adăugă:

  — E o construcţie atât de mică. Rotor trebuie să fi avut zeci de mii de locuitori.

  — Şaizeci de mii, murmură Fisher.

  — N-ar putea încăpea atâţia sub cupolă.

  — În primul rând, ar mai putea exista şi altele de acest fel. Chiar dacă am survola această lume de o mie de ori, tot există şansa să ne scape din vedere obiecte de tot felul.

  — Nu există decât un singur loc, acesta, unde e evident că avem de-a face cu o schimbare a tipului plexonilor. Dacă ar mai fi şi alte cupole ca asta, le-aş fi localizat, sunt sigură, spuse Blankowitz.

  — Sau, nu se lăsă Fisher, o altă posibilitate este ca această construcţie să fie doar o mică parte dintr-o structură care s-ar putea întinde mii de kilometri în subteran…

  — Rotorienii au venit cu o Colonie, zise Wu. Colonia aceea s-ar putea să mai existe încă. Ar putea exista chiar mai multe. Această cupolă ar putea fi un avanpost.

  — Dar n-am văzut nici o Colonie, spuse Jarlow.

  — Nici n-am căutat vreuna, replică Wu. Ne-am concentrat toată atenţia numai asupra acestei lumi.

  — N-am detectat prezenţa inteligenţei nicăieri altundeva în afara acestei lumi, le atrase Blankowitz atenţia.

  — Dar nici tu n-ai căutat şi în alte părţi, repetă Wu. Ar fi trebuit, de fapt, să scanăm cerul acestui sistem pentru a detecta vreo Colonie sau două, dar, odată ce ai detectat emisia de plexoni a acestei lumi, nu ai mai căutat în altă parte.

  — Dar pot s-o fac dacă voi credeţi că este necesar.

  Wendel ridică o mână în aer.

  — Dacă există Colonii, cum de nu ne-au detectat ele pe noi? N-am făcut nici o încercare de a ne masca emisiile de energie. La urma urmei, eram destul de siguri că acest sistem planetar are să fie pustiu.

  — Poate că şi ei suferă de aceeaşi încredere exagerată, doamnă căpitan, spuse Wu. Nici ei nu ne-au căutat pe noi, aşa că, pur şi simplu, le-am trecut pe sub nas. Sau, dacă ne-au detectat totuşi, s-ar putea să nu fie deloc siguri cine – sau ce – suntem şi să ezite în alegerea unei linii de acţiune, întocmai ca şi noi. Ceea ce vreau eu să subliniez însă, este că acum cunoaştem un loc pe suprafaţa acestui mare satelit, unde e probabil să existe fiinţe omeneşti, iar eu cred că ar trebui să coborâm şi să stabilim un contact cu ele.

  — Crezi că am fi în siguranţă? întrebă Blankowitz.

  — Senzaţia mea, răspunse Wu cu fermitate, este că am fi. Doar nu ne pot ataca din senin. Este firesc să dorească să ştie mai multe despre noi, înainte de a ne ucide. Şi apoi, dacă tot ce îndrăznim să facem este să stăm aici şi să şovăim neputând lua o hotărâre, vom fi în situaţia de a ne întoarce acasă fără a fi descoperit nimic. Pământul va trimite apoi în spaţiu o întreagă flotă de nave superluminice, dar în mod sigur nu ne vor fi deloc recunoscători dacă ne întoarcem cu informaţii minimale. Vom intra în istorie ca expediţia care a ratat.

  — Zâmbi inexpresiv.

  — Vedeţi, doamnă căpitan, am învăţat lecţia de la Fisher.

  Wendel zise:

  — Şi atunci, crezi că ar trebui să asolizăm şi să intrăm în contact cu ei.

  — Absolut, răspunse Wu prompt.

  — Şi tu, Blankowitz?

  — Sunt curioasă. Nu în privinţa cupolei, ci în legătură cu posibila formă de viaţă extraterestră. Şi eu aş vrea să ştiu mai multe despre toate acestea.

  — Jarlow?

  — Aş vrea să fi avut arme adecvate şi posibilitatea de a comunica prin hiperspaţiu. Dacă vom fi ucişi toţi, Pământul nu va afla nimic – absolut nimic – în urma călătoriei noastre. Apoi poate vor mai veni aici şi alţii, la fel de nepregătiţi ca noi şi la fel de nesiguri. Totuşi, dacă supravieţuim contactului, ne vom întoarce acasă cu informaţii şi cunoştinţe importante. Presupun că ar trebui să încercăm.

  Fisher interveni, cu voce neutră:

  — Aveţi de gând să-mi cereţi şi mie părerea, doamnă căpitan?

  — Presupun că doreşti să asolizezi pentru a-i vedea pe rotorieni.

  — Exact, aşa că, dacă-mi este permis, aş vrea să fac următoarea sugestie: haideţi să asolizăm cât mai în linişte, cât mai pe neobservate, iar eu mă ofer să plec în recunoaştere. Dacă se întâmplă ceva rău, decolaţi şi vă întoarceţi pe Pământ, lăsându-mă pe mine în urmă. De mine vă puteţi lipsi, dar nava trebuie să se întoarcă.

  Wendel răspunse imediat, cu o expresie vag crispată:

  — De ce tu?

  — Dacă nu de altceva, măcar pentru că îi cunosc pe rotorieni, spuse Fisher. Şi pentru că… doresc să mă duc.

  — Şi eu, adăugă Wu. Trebuie să merg cu tine.

  — De ce am risca doi? întrebă Fisher.

  — Pentru că doi sunt mai în siguranţă decât unul. Pentru că, în caz că apar probleme, unul dintre noi ar putea scăpa, în vreme ce celălalt abate ameninţarea sau măcar o amână printr-o diversiune. Şi mai ales pentru că, aşa cum spui, îi cunoşti pe rotorieni. Judecata ta ar putea fi subiectivă.

  Wendel interveni:

  — Atunci vom asoliza. Fisher şi Wu vor părăsi nava. Dacă se întâmplă să nu cadă de acord asupra a ceea ce au de făcut, Wu va fi cel care va lua hotărârile.

  — De ce? întrebă Fisher indignat.

  — Wu a spus că îi cunoşti pe rotorieni şi deciziile tale ar putea fi subiective, spuse Wendel, privindu-l cu fermitate pe Fisher, iar eu sunt de acord cu el.

  Marlene era fericită. Se simţea de parcă ar fi fost ţinută cu blândeţe în braţe, apărată, ocrotită. Putea vedea lumina roşiatică a stelei Nemesis şi putea simţi vântul mângâindu-i obrajii. Se putea uita la norii care acopereau din când în când globul mai mare al stelei Nemesis, aşa încât lumina pălea şi devenea cenuşie.

  Dar putea distinge totul în jur, cu aceeaşi uşurinţă şi când lumina era cenuşie, şi când era roşiatică; putea deosebi nuanţe şi tonuri care alcătuiau combinaţii fascinante. Şi, deşi vântul devenea mai rece când lumina stelei Nemesis era ascunsă, ei nu-i era frig niciodată. Era ca şi cum Erythro i-ar fi amplificat cumva acuitatea vizuală, ar fi încălzit cumva aerul din jurul ei, când era necesar, i-ar fi purtat de grijă în toate felurile.

  Şi putea vorbi cu Erythro. Se hotărâse să se gândească la celulele care alcătuiau viaţa pe Erythro chiar sub acest nume: Erythro. Planeta. De ce nu? Cum altfel ar fi putut să se gândească la interlocutorul ei? Luate individual, celulele erau doar atât: celule, la fel de primitive, ba chiar mai primitive, de fapt, decât celulele propriului ei corp. Numai totalitatea procariotelor alcătuia un organism care învăluia planeta într-o reţea, în care erau interconectate miliarde şi miliarde de piese minuscule, reţea care într-atât umplea planeta şi răzbătea peste tot şi o ţinea în puterea ei, încât putea fi considerată ca fiind planeta însăşi.

  Ce ciudat, gândi Marlene. Această formă gigantică de viaţă trebuie că habar n-avusese, până la venirea Coloniei Rotor, că mai exista şi altceva viu în Univers, în afara sa.

  Nu era obligată să-şi păstreze întrebările şi senzaţiile numai în propria ei minte. Uneori, Erythro se înălţa în faţa ei ca un uşor abur fumuriu, închegându-se într-o fantomatică siluetă umană, cu contururi tremurătoare. Şi întotdeauna această siluetă avea ceva din senzaţia de plutire pe care ţi-o dă privitul unei ape curgătoare. Bineînţeles că, de fapt, nu asta vedea Marlene, dar simţea, dincolo de orice posibilitate de îndoială, că milioane de celule invizibile părăseau, în fiecare secundă, silueta, pentru a fi înlocuite de altele. Nici o procariotă nu putea supravieţui prea mult în afara peliculei sale de apă, aşa că fiecare dintre ele făcea parte doar vremelnic din silueta respectivă, deşi silueta putea fi prezentă atât de mult timp cât îşi dorea, fără a-şi pierde vreodată identitatea.

  Erythro nu mai luă niciodată forma lui Aurinel. Înţelesese, fără a i se spune direct, că nu era o idee bună. Acum, apariţiile ei erau neutre, schimbându-se uşor, în funcţie de variaţiile gândurilor Marlenei. Fata ajunsese la concluzia că Erythro îi putea urmări schimbările delicate ale tiparului mental mult mai bine decât era în stare ea însăşi, iar silueta la asta se adapta, arătând, la un moment dat, asemănător cu cine ştie ce siluetă pe care o vizualiza fata cu ochii minţii, pentru ca apoi, pe măsură ce Marlene încerca să se concentreze asupra ei şi s-o identifice, silueta să se modifice uşor, alunecând parcă, devenind altceva. Din când în când însă, Marlene surprindea, cu coada ochiului, fragmente recognoscibile: conturul obrazului mamei sale, nasul puternic al unchiului Siever, trăsături disparate ale unor fete şi băieţi pe care-i avusese colegi de şcoală.

  Era o simfonie interactivă. Nu era atât o conversaţie, cât un soi de balet mental, pe care nu-l putea descrie, ceva infinit de liniştitor, de variat – în parte schimbarea aspectului, în parte schimbarea vocii, în parte schimbarea gândului.

  Era un soi de conversaţie în atâtea dimensiuni, încât întoarcerea la o comunicare constând numai din cuvinte vorbite o făcea să se simtă plată şi lipsită de viaţă. Darul ei de a sesiza şi interpreta limbajul gesturilor înflorise acum în ceva ce mai demult nici nu-şi închipuise că poate exista. Gândurile puteau fi împărtăşite mult mai repede – şi mai profund – decât prin intermediul procedeului rudimentar al vorbirii.

  Erythro îi explică, sau mai bine zis o umplu de surpriza întâlnirii altor minţi. Minţi. Mai multe. O singură altă minte poate că ar fi fost mai uşor de conceput, de înţeles. O altă lume. O altă minte. Dar să întâlneşti mai multe minţi, aglomerate la un loc, fiecare diferită de toate celelalte, adunate toate într-un spaţiu restrâns. Inimaginabil.

  Gândurile care pătrundeau în mintea Marlenei, pe măsură ce Erythro se exprima, nu puteau fi traduse decât vag şi nesatisfăcător în cuvinte. În spatele cuvintelor, revărsându-se şi acoperindu-le, erau emoţiile, senzaţiile, vibraţiile neuronice care o determinaseră pe Erythro să-şi reordoneze ideile sfărâmate, contrazise de realitate. Experimentase asupra unora dintre aceste minţi, sondându-le. Nu sondându-le în sensul în care ar folosi cuvântul o fiinţă omenească, ci într-un cu totul alt mod, de care cuvântul şi gândul omenesc nu se apropiau decât foarte vag. Şi unele dintre minţile sondate se prăbuşiseră, se descompuseseră, deveniseră neplăcute. Erythro renunţă să mai sondeze minţi aleator şi începu să le caute pe cele care puteau rezista contactului.

  — Şi m-ai găsit pe mine? zise Marlene.

  — Te-am găsit pe tine.

  — Dar de ce? De ce m-ai căutat? întrebă ea, nerăbdătoare.