Koropatsky, căruia i se permisese să fie purtător de cuvânt şi să preia responsabilitatea, spuse:

  — Doamnă doctor Wendel, nu vă solicit un tur lung şi oficial prin Hyper City. Am mai fost aici şi este de mult mai mare importanţă, la ora actuală, să-mi petrec timpul încercând să reorganizez Biroul. N-aş vrea să fiu considerat lipsit de respect la adresa predecesorului meu, dar orice trecere a conducerii unui corp administrativ de la o persoană la alta presupune un efort apreciabil de reorganizare, mai ales dacă mandatul predecesorului a fost unul îndelungat. Eu nu sunt, prin natura mea, un tip convenţional. Haideţi, aşadar, să stăm de vorbă liber şi fără a ne formaliza. Aş avea de pus câteva întrebări la care sper să-mi răspundeţi astfel încât un om cu foarte modestele mele cunoştinţe ştiinţifice să poată înţelege, fără mari probleme, despre ce e vorba.

  Wendel aprobă din cap.

  — Mă voi strădui, domnule Director.

  — Bun. Când mă pot aştepta să aveţi gata o navă cu motor superluminic funcţională?

  — Nu se poate să nu vă daţi seama, domnule Director, că această întrebare nu are deocamdată un răspuns. Ne aflăm la cheremul dificultăţilor şi accidentelor neprevăzute, imprevizibile mai precis.

  — Să presupunem că nu se întâmplă nici un fel de accidente şi că nu veţi avea de înfruntat decât dificultăţi rezonabile.

  — În acest caz, de vreme ce partea ştiinţifică este gata şi nu mai avem de lucru decât la partea tehnologică, am putea fi destul de norocoşi să terminăm în trei ani, poate.

  — Cu alte cuvinte, veţi fi gata în 2236.

  — În mod sigur, nu mai devreme de atât.

  — Şi câţi pasageri va putea lua nava?

  — Între cinci şi şapte, probabil.

  — Şi cât de departe va putea ajunge?

  — Cât de departe dorim, domnule Director. Aceasta e frumuseţea călătoriilor cu viteze superluminice. Deoarece trecem prin hiperspaţiu, unde legile obişnuite ale fizicii nu se aplică, nici măcar legea conservării energiei, ne costă acelaşi efort să străbatem un an-lumină sau o mie.

  Directorul se foi neliniştit.

  — Eu nu sunt fizician, dar un mediu fără constrângeri mi se pare dificil de acceptat. Nu există şi lucruri pe care nu le putem face?

  — Sigur că există şi constrângeri. Avem nevoie de vid şi de o intensitate a atracţiei gravitaţionale care să nu depăşească un anumit plafon pentru a putea face trecerea din spaţiu în hiperspaţiu şi înapoi. Fără îndoială că, pe măsură ce experimentăm şi câştigăm experienţă, vom descoperi şi alte constrângeri, care însă ar putea necesita zboruri de încercare pentru a le putea determina precis. Iar rezultatele ar putea însemna întârzieri suplimentare.

  — Odată ce avem nava, care va fi prima destinaţie către care veţi porni?

  — Soluţia prudentă ar putea fi să nu îngăduim navei să călătorească mai departe de Pluto, de exemplu, deşi aceasta ar putea fi considerată o insuportabilă pierdere de vreme. Odată ce vom dispune de tehnologia călătoriei către stele, tentaţia de a vizita chiar o altă stea va fi copleşitoare.

  — Ca, de exemplu, Steaua Vecină?

  — Acesta ar fi ţelul logic al primei călătorii. Fostul Director, domnul Tanayama, dorea cu ardoare să vizităm această stea, deşi, trebuie să subliniez că există alte stele cu mult mai interesante. Sirius este doar de patru ori mai departe şi ne-ar oferi posibilitatea de a observa o pitică albă.

  — Doamnă doctor Wendel, cred că Steaua Vecină trebuie să ne fie totuşi, deocamdată, primul scop, deşi nu neapărat din aceleaşi motive ca pentru Tanayama. Să presupunem că nava pleacă spre o altă stea îndepărtată, oricare, şi apoi se întoarce. Cum aţi putea dovedi că v-aţi aflat, într-adevăr, în vecinătatea acelei stele?

  Wendel îl privi uluită:

  — Să dovedim? Nu vă înţeleg.

  — Vreau să spun, cum aţi putea răspunde unor acuzaţii cum că presupusul zbor a fost, de fapt, o escrocherie?

  — O escrocherie?

  — Wendel se ridică furioasă în picioare.

  — Aşa ceva este insultător!

  Vocea lui Koropatsky deveni brusc dominatoare.

  — Staţi jos, doamnă doctor Wendel. Nu vă acuză nimeni de nimic, încerc să prevăd o situaţie şi să iau măsuri de precauţie în privinţa ei. Omenirea a cucerit spaţiul cosmic cu aproape trei secole în urmă. Nu este un episod din istorie cu totul uitat, iar subdiviziunea globului din care vin şi-l aminteşte încă destul de bine. În acele zile îndepărtate când omenirea era încă în întregime captivă pe globul terestru, când primii sateliţi au fost înălţaţi pe cer, au existat voci care au insistat în opinia lor cum că toate transmisiile sateliţilor respectivi erau escrocherii. Primele fotografii ale feţei nevăzute a Lunii au avut de suferit aceeaşi acuzaţie. Chiar şi primele fotografii ale Pământului luate din spaţiu au fost considerate falsuri de câţiva care încă mai credeau că Pământul este plat. Acum, dacă Pământul susţine că se află în posesia tehnologiei zborului cu viteze superluminice, am putea fi confruntaţi cu probleme similare.

  — De ce, domnule Director? Ce motive ar avea cineva să creadă că minţim într-o astfel de problemă?

  — Stimată doamnă doctor Wendel, permiteţi-mi să vă spun că sunteţi naivă. De peste trei secole încoace, Albert Einstein, inventatorul cosmologiei, a fost considerat un semizeu. Generaţie după generaţie, oamenii s-au obişnuit cu ideea că viteza luminii este o limită absolută. Nu vor renunţa uşor la această credinţă. Chiar şi principiul cauzalităţii – şi nu cred că se poate gândi cineva la ceva mai elementar decât că o cauză precedă un efect – pare violat. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, doamnă doctor Wendel, Coloniile ar putea găsi că ar fi folositor, din punct de vedere politic, să-şi convingă popoarele, ba chiar şi pe pământeni, că minţim. Aşa ceva ar arunca asupra noastră plasa confuziilor, ne-ar implica în tot soiul de polemici, ne-ar face să ne pierdem vremea şi le-ar oferi lor o şansă în plus de a-şi reface handicapul şi a ne ajunge din urmă. Aşa că vă întreb: există vreun mod simplu de a dovedi că orice zbor al nostru este veritabil?

  Wendel spuse glacial:

  — Domnule Director, vom permite oamenilor de ştiinţă să ne inspecteze nava când ne vom fi întors. Ne vom strădui chiar să le explicăm tehnicile folosite…

  — Nu-nu-nu. Vă rog. Nu are rost să continuaţi. Aşa ceva n-ar convinge decât savanţii de talia dumneavoastră.

  — Bun, atunci la întoarcere vom avea cu noi fotografii ale cerului şi stelelor apropiate, aflate în alte poziţii decât de obicei. Din schimbarea poziţiilor lor relative, va fi posibil să se calculeze poziţia noastră exactă relativ la Soare.

  — Da, dar tot numai pentru savanţi. Complet neconvingătoare pentru omul de rând.

  — Vom avea fotografii de aproape ale stelei pe care o vom vizita, aceasta fiind complet diferită de Soare, în toate privinţele.

  — Dar aşa ceva se face în orice program banal de holoviziune care se ocupă de călătoriile interstelare. Este singurul lucru care diferă de la o epopee SF la alta. N-ar fi mai mult decât oferă un episod din serialul „Căpitanul Galaxy”.

  — În acest caz, rosti Wendel cu maxilarele încleştate de exasperare, nu cunosc nici o altă metodă. Dacă oamenii nu vor vrea să creadă, n-o vor face. Este o problemă pe care va trebui s-o rezolvaţi. Eu nu sunt decât un om de ştiinţă.

  — Hai-hai, doamnă doctor, stăpâneşte-ţi temperamentul. Când Columb s-a întors din călătoria sa de peste ocean, acum şapte secole şi jumătate, nimeni nu l-a acuzat de escrocherie. De ce? Pentru că a adus cu el înapoi băştinaşi din Lumea Nouă, pe care o vizitase.

  — Foarte frumos, dar şansa noastră de a descoperi vreo lume purtătoare de viaţă şi de a aduce specimene cu noi la întoarcere este foarte mică.

  — Poate că nu. Se crede, după cum ştii, că Rotor a descoperit Steaua Vecină cu ajutorul proiectului Sonda Îndepărtată şi că a părăsit Sistemul Solar la puţin timp după aceea. De vreme ce nu s-au mai întors, este posibil să fi călătorit spre Steaua Vecină şi să fi rămas acolo, de fapt, să mai fie încă acolo.

  — Aşa credea şi domnul Director Tanayama. Cu toate acestea, doar cu ajutorul hiperasistenţei, călătoria ar fi trebuit să dureze peste doi ani. Este posibil să nu fi ajuns niciodată la destinaţie, din motive diverse; fie din cauza vreunui accident, fie din cauza unui eşec ştiinţific, fie din cauza unor probleme psihologice. Şi asta ar putea fi un motiv pentru faptul că nu s-au mai întors.

  — Cu toate acestea, spuse Koropatsky calm, dar insistent, este posibil ca ei să fi ajuns şi să fi rămas acolo.

  — Chiar dacă şi-au atins această ipotetică destinaţie, este probabil să fi intrat, pur şi simplu, pe orbita stelei, în absenţa sigură a unei lumi locuibile. În izolare, tensiunile psihologice, care nu i-au oprit atâta timp cât se aflau pe drum, au toate şansele să-i fi oprit şi este probabil ca acum să nu mai existe decât o Colonie moartă, orbitând pentru vecie în jurul Stelei Vecine.

  — Atunci înţelegeţi şi dumneavoastră că acesta trebuie să fie scopul primei noastre călătorii, deoarece, odată ce aţi ajuns acolo, veţi localiza Colonia Rotor, vie sau moartă. Şi, oricum ar fi, va trebui să aduceţi înapoi ceva atât de tipic rotorian încât să fie foarte uşor pentru oricine să creadă că aţi călătorit, într-adevăr, spre stele şi înapoi. Zâmbi larg. Chiar şi eu aş crede, iar asta răspunde întrebării mele cu privire la felul cum veţi dovedi că aţi efectuat un zbor hiperspaţial. Aceasta va fi misiunea voastră, aşadar, iar pentru asta, n-aveţi teamă, Pământul va continua să vă furnizeze banii, resursele, lucrătorii de care aveţi nevoie.

  Apoi, după o cină în timpul căreia nu fură ridicate probleme tehnice, Koropatsky îi mai spuse lui Wendel, în cel mai prietenos mod cu putinţă, dar cu un ton de gheaţă, deghizat abil:

  — Una peste alta, nu uitaţi că n-aveţi la dispoziţie decât trei ani pentru a o face. Cel mult.

  — Aşadar vicleanul meu argument nici măcar n-a fost necesar, spuse Crile Fisher, cu o vagă nuanţă de regret.

  — Nu. Erau hotărâţi să continue proiectul, fără ameninţarea mea că ne-o vor lua alţii înainte. Singurul lucru care îi preocupa, ceva ce nu păruse a-l preocupa vreodată pe Tanayama, era că va trebui să ne luptăm împotriva unor posibile acuzaţii de escrocherie. Presupun că Tanayama nu-şi dorea decât să distrugă Colonia Rotor. Şi atâta vreme cât acest scop ar fi fost atins, restul lumii n-avea decât să strige „Escrocherie!” după pofta inimii.

  — N-ar fi făcut-o. Ar fi obligat el cumva nava să aducă înapoi ceva care să-i dovedească lui că Rotor a fost distrus. Şi asta ar fi constituit o dovadă şi pentru restul lumii. Ce fel de om e noul Director?

  — Destul de diferit, aproape opusul lui Tanayama. Pare blând, aproape că are aerul că-şi cere scuze, dar am impresia că Parlamentul Globului îl va găsi cel puţin la fel de greu de condus sau manipulat cum era şi Tanayama. Nu-i trebuie decât timpul necesar unei instalări corespunzătoare în funcţie, atâta tot.

  — Din ce mi-ai povestit despre discuţia voastră, pare mai rezonabil decât Tanayama.

  — Da, dar pe mine mă pune pe jar această ipoteză a acuzaţiei de escrocherie. Închipuie-ţi: cum poţi să crezi că zborul spaţial poate fi falsificat? Este, probabil, rezultatul faptului că pământenii nici măcar nu au simţul spaţiului. Absolut deloc nu-l au. E din cauza voastră; aveţi la dispoziţie lumea asta imensă şi, cu excepţii care reprezintă un procent microscopic din totalitatea cazurilor, n-o părăsiţi niciodată.

  Fisher zâmbi.

  — Ei bine, eu fac parte din acel procent microscopic. Am părăsit-o adeseori. Iar tu eşti locuitoarea unei Colonii. Aşa că niciunul dintre noi nu este legat de această planetă.

  — E adevărat, spuse Wendel, aruncându-i repede o privire piezişă. Uneori am impresia că nu-ţi mai aduci aminte că provin dintr-o Colonie.

  — Crede-mă, n-am uitat niciodată. E adevărat că nici nu umblu peste tot, mormăind de unul singur: „Tessa e dintr-o Colonie! Tessa e dintr-o Colonie!”, dar sunt momente când devine foarte limpede pentru mine că aşa eşti.

  — Dar pentru alţii? Ea flutură la întâmplare din mână ca pentru a include în întrebare o mulţime nedefinită. Uite, de exemplu, Hyper City se află sub presiunea unor măsuri de securitate incredibil de severe, şi de ce? Împotriva Coloniilor. Tot miezul problemei este să putem ajunge acolo, în spaţiu, cu ajutorul zborului cu viteze superluminice, înainte ca ele să se fi apucat măcar să lucreze la proiecte similare. Şi cine este la conducerea proiectului, responsabil de tot şi de toate? Un locuitor al unei Colonii.

  — Asta e prima dată când te gândeşti la aşa ceva în cei cinci ani de când se derulează proiectul?

  — Nu, mă gândesc la asta cu oarecare periodicitate. Dar tot nu înţeleg. Nu le e teamă să aibă încredere în mine?

  Fisher izbucni în râs.

  — Nu chiar. Tu eşti om de ştiinţă.

  — Şi?

  — Şi oamenii de ştiinţă sunt consideraţi un fel de mercenari, fără legături solide cu vreo societate anume. Dă-i unui om de ştiinţă o problemă fascinantă, toţi banii, echipamentul şi asistenţa de care are nevoie pentru a aborda problema respectivă, şi omului de ştiinţă nici c-o să-i pese care este sursa acestui sprijin material. Fii cinstită: nu-ţi pasă nici de Pământ, nici de Adelia, nici de totalitatea Coloniilor în general, nici măcar de omenire în general. Tot ce-ţi doreşti este să poţi dezlega în amănunt enigma zborului cu viteze superluminice, iar dincolo de asta nu mai există nici o altă loialitate pentru tine.

  Wendel replică trufaş:

  — Ce spui tu acolo e un clişeu. Şi nu cred că se potriveşte orbeşte tuturor oamenilor de ştiinţă. Mie nu mi se potriveşte.

  — Sunt convins că şi ei sunt conştienţi de asta şi, ca urmare, probabil că te afli permanent sub supraveghere, Tessa. Se prea poate ca unii dintre asistenţii cu care conlucrezi cel mai strâns să aibă, ca aspect principal al muncii lor, sarcina de a-ţi supraveghea activităţile şi de a le raporta puterii în mod constant.

  — Sper că nu te referi şi la tine.

  — Nu-mi spune că nu te-ai gândit niciodată că s-ar putea să fi rămas lângă tine exclusiv din pricina rolului meu de contrabandist al secretelor.

  — Ca să-ţi spun drept, ideea mi-a trecut prin cap, când şi când.

  — Totuşi, nu asta este slujba mea. Cred că îşi închipuie că-ţi sunt prea apropiat ca să mai prezint încredere. Şi, la drept vorbind, sunt convins că primesc rapoarte şi asupra mea şi că rezultatele activităţii mele sunt cântărite cu grijă şi atenţie. Atâta vreme cât mai pot încă să te fac fericită…

  — Eşti un tip cu inimă de piatră, Crile. Cum poţi glumi cu aşa ceva?

  — Nu glumesc deloc. Încerc să fiu realist. Dacă te vei plictisi de mine, îmi voi pierde slujba. O Tessa nefericită ar fi o Tessa neproductivă, aşa că ţi-aş fi, brusc, luat de pe cap şi i s-ar netezi calea succesorului meu. La urma urmei, pentru ei, fericirea ta este mult mai de preţ decât a mea şi recunosc că sunt îndreptăţiţi să gândească aşa. Înţelegi în ce sens încerc să fiu realist?

  În clipa aceea, Wendel se întinse brusc să-l mângâie pe Crile pe obraz.

  — Nu-ţi face griji. Cred că m-am obişnuit prea mult cu tine ca să mai poată fi vorba de plictiseală. Când eram tânără şi cu sânge clocotitor, mă plictiseam repede de bărbaţi şi le dădeam papucii – îmi puteam permite – dar acum…

  — Acum ar fi prea mare bătaie de cap, nu?

  — Da, cred că poţi interpreta şi aşa lucrurile. Sau s-ar putea ca, în sfârşit, să fiu îndrăgostită – în felul meu.

  — Înţeleg ce vrei să spui. Dragostea la rece poate fi ceva foarte odihnitor. Dar bănuiesc că nu e acum momentul potrivit pentru a o dovedi. Mai întâi, va trebui să sfârşeşti de digerat acest schimb rapid de replici avut cu Koropatsky şi să te eliberezi de sentimentele veninoase pe care ţi le-a trezit ipoteza acuzaţiei de escrocherie.

  — Într-o bună zi, o să-mi treacă şi asta. Dar mai e ceva. Mai devreme ţi-am pomenit despre faptul că pământenii n-au simţul spaţiului.

  — Da, îmi amintesc.

  — Ei bine, iată un exemplu. Koropatsky nu are absolut nici un fel de simţ al spaţiului, al imensităţii acestuia. Vorbea despre călătoria spre Steaua Vecină, despre găsirea Coloniei Rotor. Ei, cum să facem noi asta? Din când în când, observăm un asteroid şi-l pierdem din vedere înainte de a-i fi putut calcula orbita. Ai idee cât timp trece până reuşim să localizăm din nou asteroidul respectiv, chiar cu ajutorul tuturor dispozitivelor şi instrumentelor noastre moderne? Uneori e vorba de ani întregi. Spaţiul cosmic este imens, chiar şi în vecinătatea unei stele, iar Rotor este o Colonie mică.

  — Da, dar căutarea la care tocmai te refereai însemna un asteroid dintr-o sută de mii, acul în carul cu fân. Pe de altă parte însă, Rotor va fi singurul obiect de felul acesta din preajma Stelei Vecine.

  — Cine ţi-a spus asta? Chiar dacă Steaua Vecină nu are un sistem planetar, în sensul în care înţelegem noi noţiunea, este foarte puţin probabil să nu fie înconjurată de rămăşiţele unor corpuri cereşti de vreun fel sau altul.

  — Da, dar aceste rămăşiţe ar fi lipsite de viaţă, ca şi asteroizii noştri, însă, de vreme ce Rotor funcţionează probabil ca o Colonie, el emite desigur o vastă gamă de radiaţii care ar trebui să fie destul de uşor de detectat.

  — Dacă Rotor mai funcţionează ca o Colonie. Dar dacă lucrurile nu stau aşa? Atunci înseamnă că este tot un asteroid ca oricare altul, iar căutarea lui s-ar dovedi o sarcină aproape imposibilă, pe care s-ar putea să nu reuşim s-o îndeplinim într-un interval rezonabil de timp.

  Fisher nu-şi putu împiedica o expresie de dezamăgire şi tristeţe să-i invadeze chipul. Wendel oftă uşor şi veni mai aproape de el, înconjurându-i umerii inerţi cu braţul.

  — Dragul meu, doar cunoşti situaţia. Trebuie să accepţi şi această eventualitate.

  Fisher spuse, cu o voce aproape sufocată:

  — Ştiu. Dar poate au supravieţuit. Nu e posibil?

  — Ba da, poate, spuse Wendel cu un glas mai vioi, dar cu o vioiciune uşor artificială, şi, dacă aşa e, cu atât mai bine pentru noi. Aşa cum spuneai, în acest caz ar fi uşor să-l localizăm, datorită radiaţiilor pe care le-ar emite. Şi mai mult decât atât…

  — Da?

  — Koropatsky vrea să aducem cu noi înapoi ceva care să-i demonstreze că am găsit Colonia Rotor, fiindcă este de părere că asta ar fi cea mai bună cale de a dovedi că am călătorit în spaţiul îndepărtat şi că ne-am întors de acolo, străbătând câţiva ani-lumină în doar câteva luni. Numai că… Ei bine, ce anume am putea aduce înapoi, care să constituie o dovadă destul de convingătoare? Să presupunem că nu găsim decât bucăţi de metal şi beton plutind în derivă. Aşa ceva nu ne-ar fi de nici un folos. O bucată de metal pe care nimic n-o identifică drept rotoriană ar putea fi la fel de bine ceva ce am fi avut posibilitatea de a lua cu noi din capul locului, de acasă. Şi chiar dacă reuşim să găsim una caracteristică pentru Rotor, vreun artefact care să nu fi putut exista decât pe o Colonie, tot ar putea fi considerat un fals. Pe de altă parte însă, dacă Rotor este o Colonie funcţională, vie, am putea reuşi să convingem un rotorian să se întoarcă aici cu noi. Un locuitor de pe Rotor ar putea fi cu uşurinţă identificat ca atare. Amprente, caracteristicile retinei, analiza ADN-ului. Ba poate chiar ar exista încă oameni în alte Colonii sau chiar pe Pământ care să-l poată recunoaşte pe acest locuitor rotorian pe care l-am adus cu noi. Koropatsky a făcut nişte aluzii foarte clare în această direcţie. A ţinut să-mi spună cum Columb, la întoarcerea din prima călătorie, a adus cu el americani băştinaşi. Bineînţeles, continuă Wendel oftând din greu, există o limită a numărului de persoane sau a cantităţii de obiecte pe care le putem aduce cu noi înapoi. Cândva, poate vom dispune de nave de dimensiunea Coloniilor, dar această primă navă va fi mai mică şi, după standarde ulterioare, sunt sigură că va părea chiar primitivă. Am putea aduce înapoi un rotorian, dar mai mult de unul ar putea fi peste posibilităţile noastre, aşa că va trebui să-l alegem cu grijă.

  — Fiica mea, Marlene, spuse Fisher.

  — S-ar putea ca ea să nu dorească să vină. Nu putem lua decât pe cineva dornic să se întoarcă. În mod sigur, va exista o astfel de persoană printre miile de rotorieni, poate chiar mai multe, dar dacă fata ta nu vrea să vină…

  — Marlene va dori să vină. Numai să mă laşi să vorbesc cu ea. Reuşesc eu cumva s-o câştig de partea noastră.

  — Dar mama ei s-ar putea să nu fie de acord.

  — O conving eu cumva, spuse Fisher cu încăpăţânare. Mă descurc eu.

  Wendel oftă din nou.

  — Nu te pot lăsa să te amăgeşti cu gândul ăsta, Crile. Nu înţelegi că n-o putem lua pe fiică-ta înapoi nici dacă vrea să vină?

  — De ce nu? De ce nu?

  — Când a plecat, n-avea decât un an. Nu are nici un fel de amintiri despre Sistemul Solar. Nimeni din Sistemul Solar n-ar putea-o identifica. Este foarte puţin probabil să fi existat alte evidenţe de populaţie care să poată fi verificate independent, altundeva în sistem. Nu, ar trebui să avem o persoană între două vârste cel puţin, una care a vizitat alte Colonii sau, mai bine încă, Pământul.

  Femeia făcu o pauză scurtă şi crispată, apoi continuă sacadat:

  — Soţia ta ar putea fi potrivită. Nu mi-ai spus odată că şi-a făcut o parte din studii pe Pământ? În acest caz, ar trebui să existe o evidenţă, dovezi, ceea ce înseamnă că ar fi uşor de identificat. Deşi, ca să fiu sinceră, aş prefera pe altcineva.

  Fisher rămase tăcut. Wendel spuse, aproape cu timiditate:

  — Îmi pare rău, Crile. Aş vrea să poată fi altfel, dar lucrurile nu se întâmplă după voia mea.

  Iar Fisher răspunse amar:

  — Numai să mai fie Marlene a mea în viaţă. Apoi vom mai vedea ce se poate face.

  21. SCANAREA CEREBRALĂ

  — Îmi pare rău, spuse Siever Genarr, privind în jos către mamă şi fiică, având pe chipul său prelung o expresie care părea să-şi ceară iertare încă înainte de a rosti vorbele. I-am spus Marlenei că slujba mea nu este una care să mă ţină permanent foarte ocupat şi, foarte curând după aceea, am avut un soi de mini-criză în legătură cu sursa noastră de energie şi am fost nevoit să amân această discuţie. Acum însă, criza respectivă a luat sfârşit, de fapt s-a dovedit că n-a fost mare lucru. M-aţi iertat?

  — Sigur, Siever, răspunse Eugenia Insigna, evident neliniştită. Cu toate astea, n-aş putea spune că am avut parte de trei zile uşoare. Am sentimentul că fiecare oră în plus pe care o mai petrecem aici amplifică pericolul în care se află Marlene.

  — Mie nu mi-e teamă deloc de Erythro, unchiule Siever, spuse Marlene.

  Insigna continuă:

  — Şi nu cred că Pitt poate face ceva împotriva noastră, pe Rotor. Ştie asta, altfel nu ne-ar fi trimis aici.

  — Iar eu voi încerca să joc rolul unui intermediar corect şi să vă mulţumesc pe amândoi, interveni Genarr. Indiferent de ce ar putea Pitt să facă sau nu pe faţă, există foarte multe lucruri pe care le-ar putea face pe ascuns, aşa că este periculos, Eugenia, să laşi teama ta de Erythro să te îndemne să-l subestimezi pe Pitt în ceea ce priveşte hotărârea şi inventivitatea. În primul rând, dacă te-ai întoarce pe Rotor, ai face-o încălcând reglementările lui de urgenţă şi te-ar putea închide sau te-ar putea exila pe Noul Rotor. Ar putea chiar să te trimită înapoi, aici. Nici în privinţa lui Erythro, nu îndrăznesc să subestimez pericolul pe care îl constituie maladia, deşi aparent aceasta a încetat, cel puţin în forma ei virulentă timpurie. Sunt la fel de puţin dispus să o expun pe Marlene riscurilor, ca şi tine, Eugenia.

  Marlene şopti exasperată:

  — Nu există nici un risc.

  Insigna spuse:

  — Siever, nu cred că e înţelept să continuăm această discuţie despre Marlene, cu ea de faţă.

  — Te înşeli. Eu chiar vreau să fie şi ea de faţă. Credinţa mea este că ea ştie mai bine decât oricare dintre noi ce este de făcut. Ea este principalul gardian al minţii ei, iar treaba noastră este să ne amestecăm cât mai puţin cu putinţă în acest proces.

  Insigna emise un sunet nearticulat, dar Genarr continuă, o nuanţă de neînduplecare făcându-şi loc în glasul său:

  — Doresc ca ea să participe la această discuţie pentru că doresc să-i cunosc părerea.

  Insigna replică:

  — Dar îi cunoşti deja părerea. Vrea să iasă din Dom, iar tu susţii că ar trebui s-o lăsăm să facă ce vrea, pentru că îţi închipui că are cumva atribute magice.

  — N-a spus nimeni nici o vorbă despre magie sau despre eventualitatea de a o lăsa, pur şi simplu, afară. Aş vrea să vă propun nişte experimente, făcute cu toate precauţiile de rigoare.

  — Adică?

  — Pentru început, aş dori să recurgem la o scanare cerebrală. Se întoarse către Marlene. Înţelegi, Marlene, de ce ar fi necesar aşa ceva? Ai obiecţii?

  Marlene se încruntă uşor.

  — Am mai fost supusă unor astfel de examinări. Nici la şcoală nu te lasă fără o scanare cerebrală. Şi apoi, de câte ori ai nevoie de un examen medical complet…

  — Ştiu, spuse Genarr cu blândeţe. Nu mi-am pierdut chiar degeaba timpul în aceste ultime trei zile. Am aici – şi mâna sa se odihni o clipă pe un teanc de foi tipărite la imprimantă, aflate pe biroul său – prelucrarea computerizată a tuturor scanărilor cerebrale care ţi s-au făcut vreodată.

  — Dar nu ne-ai spus totul, unchiule Siever, completă Marlene cu calm.

  — Aha, strigă Insigna cu un glas triumfător. Ce ne ascunde, Marlene?

  — Este puţin îngrijorat în ceea ce mă priveşte. Nu are în întregime încredere în sentimentul meu de siguranţă. Este nesigur.

  — Cum e posibil aşa ceva, Marlene? Sunt foarte convins de siguranţa ta.

  Dar Marlene zise cu o bruscă străluminare de înţelegere:

  — Cred că de asta ai aşteptat trei zile, unchiule Siever. Ai încercat să te auto-convingi în privinţa siguranţei mele, aşa încât eu să nu sesizez că eşti, de fapt, măcinat de îndoieli. Numai că nu a mers. Îţi pot încă citi nesiguranţa.

  — Dacă se poate citi, Marlene, răspunse Genarr, este numai pentru că însemni atât de mult pentru mine, încât n-aş vrea să avem de înfruntat nici chiar cel mai mic risc în ceea ce te priveşte.

  Insigna se răsti furioasă:

  — Dacă tu nu vrei să ai de înfruntat nici cel mai mic risc, cum crezi că mă simt eu, ca mamă? Iar tu, în nesiguranţa ta, te-ai gândit să obţii nişte scanări cerebrale, violând astfel intimitatea şi confidenţialitatea analizelor medicale ale Marlenei.

  — Trebuia să aflu ce voiam să aflu. Şi am aflat: sunt insuficiente.

  — Insuficiente în ce sens?

  — În zilele de început ale Domului, când maladia a lovit în repetate rânduri, una dintre primele noastre măsuri a fost să elaborăm un tip de scanare cerebrală mai detaliată, precum şi să programăm mai eficient un calculator care să prelucreze datele obţinute astfel. Aceste progrese nu au fost niciodată transferate pe Rotor. Dorinţa exagerată a lui Pitt de a ascunde maladia l-a împins să respingă ideea apariţiei pe Rotor a unui dispozitiv îmbunătăţit de scanare cerebrală. Ar fi putut da naştere unor întrebări şi zvonuri incomode. Din punctul meu de vedere, motivul este ridicol, dar, în această privinţă, ca şi în multe altele, Pitt a reuşit să facă aşa cum dorea. Iată de ce, Marlene, scanările cerebrale la care ai fost supusă până acum nu au fost complete, iar eu doresc să facem una cu aparatul nostru.

  Marlene avu un gest de recul:

  — Nu.

  O expresie de speranţă traversă chipul Eugeniei Insigna:

  — De ce nu, Marlene?

  — Pentru că în momentul în care a spus asta, unchiul Siever a devenit brusc şi mai nesigur.

  Genarr se repezi:

  — Nu, nu asta am… Se opri însă tot atât de brusc, ridică braţele şi apoi le lăsă să cadă, neajutorat. Marlene dragă, dacă am părut brusc îngrijorat, este pentru că avem nevoie de o scanare cerebrală detaliată cât mai curând cu putinţă, ca să ne servească drept standard de normalitate psihică. Apoi, dacă vei fi expusă influenţei lui Erythro şi vei suferi cea mai mică distorsionare mentală, ea va putea fi detectată printr-o scanare cerebrală, chiar dacă nu este perceptibilă când intri în contact cu noi. Ei bine, de îndată ce pomenesc de o scanare cerebrală amănunţită, mă gândesc şi la posibilitatea de a detecta o modificare psihologică altminteri insesizabilă, iar acest gând îmi declanşează automat îngrijorarea. Asta este ceea ce ai simţit tu. Hai, Marlene, spune, cât de multă îngrijorare simţi că mă apasă acum? Încearcă să ne dai o apreciere cantitativă.

  Marlene însă răspunse:

  — Nu prea multă, dar este totuşi acolo. Problema este că eu nu-mi dau seama decât că eşti îngrijorat, nu pot să-mi dau seama şi de ce. Poate acest tip de scanare cerebrală este periculos.

  — Cum ar putea fi? A fost folosit atât de… Marlene, tu ştii că Erythro nu te va afecta. Nu ştii şi că scanarea cerebrală nu te va afecta?

  — Nu, nu ştiu.

  — Ştii atunci că, dimpotrivă, te va afecta?

  Urmă o pauză, după care Marlene răspunse cam fără tragere de inimă:

  — Nu.

  — Dar cum poţi să fii atât de sigură în privinţa lui Erythro şi totuşi să nu fi sigură în privinţa scanării cerebrale?

  — Nu ştiu. Nu ştiu decât că Erythro nu mă va afecta, nu ştiu însă dacă scanarea cerebrală o va face sau nu.

  Un surâs lumină chipul lui Genarr. Nu era nevoie de capacităţi perceptive deosebite pentru a sesiza că omul părea uşurat. Marlene întrebă:

  — De ce te face asta să te simţi bine, unchiule Siever?

  — Pentru că, zise Genarr, dacă intuiţiile tale ar fi fost false, născocite din dorinţa de a-ţi da importanţă, dintr-o pornire romantică sau, pur şi simplu, pentru că ai fi fost prizoniera unei auto-amăgiri, ai aplica principiul lor la tot ce te înconjoară, nediferenţiat. Dar n-o faci. Ai preferinţe, faci diferenţa între diverse subiecte. Despre unele lucruri ştii cu siguranţă ceva, iar despre altele, nu. Asta mă face mult mai dispus să te cred când afirmi că eşti sigură că Erythro nu te va afecta şi nu mă mai tem nicidecum că scanarea cerebrală ne-ar putea dezvălui ceva neplăcut.

  Marlene se întoarse către mamă-sa:

  — Are dreptate, mamă. Se simte mult mai bine acum şi din cauza asta şi eu mă simt mult mai bine. Este atât de evident. Tu nu-ţi dai seama?

  — Nu are importanţă de ce îmi dau eu seama, spuse Insigna. Eu nu mă simt mai bine.

  — Of, mamă, murmură Marlene.

  — Apoi, mai tare, către Genarr: Accept scanarea cerebrală.

  — Nu este deloc surprinzător, murmură Siever Genarr.

  Urmărea reprezentările grafice de pe ecranul calculatorului, cu modelele lor complicate, aproape florale, mişcându-se încet, colorându-se şi decolorându-se. Eugenia Insigna, aflată lângă el, privea şi ea concentrată, deşi nu înţelegea nimic.

  — Ce nu e surprinzător, Siever? întrebă ea.

  — Nu-ţi pot explica foarte precis pentru că nu dispun de jargonul de specialitate. Iar dacă ar fi să-ţi explice Ranay D'Aubisson, specialistul nostru în astfel de scanări, n-am înţelege, nici eu, nici tu. Cu toate acestea, mi-a explicat clar un lucru…

  — Arată ca o cochilie de melc.

  — Culoarea este relevantă. Este mai degrabă o măsură a complexităţii decât un indiciu direct al formei fizice, spune Ranay. Această parte este atipică. Nu se poate întâlni, în general, la creierele obişnuite.

  Buza de jos a Eugeniei Insigna tremură uşor.

  — Vrei să spui că e deja afectată?

  — Nu, bineînţeles că nu. Am spus atipic, nu anormal. Sunt convins că nu este nevoie să explic diferenţa unui cercetător ştiinţific cu experienţă. Trebuie să recunoşti că Marlene este diferită. Într-un fel mă bucur chiar că există cochilia de melc. Dacă ar fi fost înzestrată cu un creier tipic, ne-am fi întrebat de ce pare totuşi atât de deosebită ca persoană, de unde vin neobişnuitele ei capacităţi perceptive. Se preface ea cu abilitate sau suntem noi fraieri?

  — Dar de unde ştii că nu e ceva… ceva…

  — În neregulă? Cum ar putea fi? Avem aici toate scanările cerebrale la care a fost supusă încă din copilărie, iar acest aspect atipic a fost întotdeauna prezent.

  — Mie nu mi-a fost niciodată atrasă atenţia asupra lui. Nimeni nu a părut să-l remarce.

  — Bineînţeles că aşa a fost. Scanările cerebrale timpurii foloseau o tehnologie primitivă şi, probabil, n-au înregistrat aspectul de care vorbeam, sau, cel puţin, nu într-o manieră în care să sară în ochi. Dar, odată ce dispunem de acest dispozitiv corespunzător şi putem discerne totul în detaliu, cu claritate, ne putem întoarce la cele vechi şi putem observa că aspectul respectiv era totuşi acolo. Ranay a făcut-o deja. Îţi spun, Eugenia, această metodă avansată de scanare cerebrală ar trebui să fie considerată standard pe Rotor. Iar faptul că Pitt a ignorat-o este una din cele mai mari greşeli ale lui. Desigur, este costisitoare.

  — O să plătim, murmură Insigna.

  — Nu vorbi prostii. Asta o trec în bugetul Domului. La urma urmei, toate astea s-ar putea dovedi a fi de ajutor în rezolvarea misterului maladiei. Cel puţin, eu asta voi susţine, în caz că-mi va cere cineva vreodată socoteală. Ei bine, iată. Creierul Marlenei scanat cu cea mai mare complexitate. De acum înainte, dacă va fi oricât de puţin afectat, se va vedea pe ecran.

  — N-ai idee cât de tare mă sperie toate astea, şopti Insigna.

  — Te înţeleg. Dar ea pare atât de încrezătoare, încât nu pot decât s-o cred şi eu. Sunt convins că senzaţia ei atât de solidă de siguranţă are un înţeles mai adânc.

  — Cum ar putea?

  Genarr indică ecranul şi cochilia de melc.

  — Tu n-ai aşa ceva, nici eu n-am, aşa că niciunul dintre noi nu poate, într-adevăr, să spună de unde şi cum îi vine siguranţa. Dar cert este că ea încearcă, în mod concret, această senzaţie, aşa că n-avem încotro şi trebuie s-o lăsăm să iasă din Dom.

  — De ce să riscăm aşa ceva? Poţi să-mi explici de ce am risca aşa ceva?

  — Din două motive. În primul rând, mi se pare foarte hotărâtă şi am impresia că este în stare să obţină orice şi-ar propune să obţină, mai devreme sau mai târziu. În acest caz, am putea la fel de bine să ne împăcăm cu ideea şi să-i acordăm permisiunea de a ieşi, de vreme ce oricum n-o vom putea opri pentru prea mult timp de la asta. În al doilea rând, există posibilitatea să aflăm ceva nou despre maladie, în urma explorărilor Marlenei. În ce ar putea consta acel ceva, nu pot spune, dar orice informaţie, oricât de sumară, care ne-ar putea oferi indicii în legătură cu maladia, valorează imens.

  — Nu dacă este vorba de mintea fiicei mele.

  — Nu se va ajunge la aşa ceva. Poţi fi sigură că, de dragul tău şi al fetei, deşi am încredere în Marlene şi nu cred că există vreun pericol, voi lua toate măsurile pentru a reduce riscurile posibile la minimum. În primul rând, o vreme, nici n-o vom lăsa afară, pe suprafaţa planetei. Aş putea s-o iau într-o călătorie aeriană deasupra solului lui Erythro, de exemplu. Va vedea lacuri şi câmpii, dealuri şi canioane. Am putea merge chiar până la malul mării. Totul are un soi de frumuseţe austeră – am văzut şi eu o dată aceste peisaje – dar este pustiu. Nu există nicăieri nici urmă de viaţă, numai procariotele din apă, care sunt, desigur, invizibile cu ochiul liber. Este posibil ca această pustietate uniformă să-i displacă într-o măsură suficientă ca să-şi piardă în întregime interesul pentru exteriorul Domului. Cu toate acestea, dacă va continua să insiste să iasă afară, să simtă solul planetei sub tălpi, vom avea grijă să poarte un costum de protecţie, un costum E.

  — Ce este un costum E?

  — Un costum Erythro. Este un fel de costum spaţial, numai că nu este proiectat să păstreze presiunea aerului din interior în ciuda vidului exterior. Este o combinaţie impermeabilă de material plastic şi textil, foarte uşoară şi care nu stânjeneşte mişcările. Casca are un ecranaj infraroşu, este mai solidă, este prevăzută cu ventilaţie şi alimentare cu aer artificial. În câteva cuvinte, o persoană într-un costum E nu este supusă influenţelor mediului de pe Erythro. Şi, în plus faţă de toate astea, va fi însoţită de cineva.

  — Cine? N-aş avea încredere s-o las cu nimeni în afară de mine.

  Genarr zâmbi:

  — Nici nu mi-aş putea închipui pe cineva care să se potrivească mai puţin în rol de însoţitor. Nu ştii nimic despre Erythro şi, la drept vorbind, eşti chiar speriată de această planetă. N-aş îndrăzni să te las afară, o clipă. Uite ce e: singura persoană în care putem avea încredere nu eşti tu în acest caz, ci eu.

  — Tu? Insigna se holbă la el cu gura căscată.

  — De ce nu? Nimeni de aici nu cunoaşte planeta mai bine ca mine, iar dacă Marlene este imună la maladie, tot aşa sunt şi eu. Sunt de zece ani pe Erythro şi n-am fost afectat câtuşi de puţin. În plus, pot pilota o navetă mică, ceea ce înseamnă că nu vom avea nevoie de pilot. Pe de altă parte, dacă eu sunt cel care o însoţeşte pe Marlene, o pot observa îndeaproape. Dacă face ceva anormal, indiferent cât de neînsemnat, o aduc înapoi în Dom şi în scaunul scanerului cerebral, cât ai clipi.

  — Şi, bineînţeles că va fi deja prea târziu.

  — Nu. Nu neapărat. Nu trebuie să consideri maladia o problemă de tip totul-sau-nimic. Au existat şi cazuri uşoare, chiar cazuri foarte uşoare, iar oamenii care au fost numai puţin afectaţi pot duce vieţi normale. Nu i se va întâmpla nimic. Sunt sigur de asta.

  Insigna rămase în scaunul ei, tăcută, părând cumva mică şi lipsită de apărare.

  Genarr nu-şi putu stăpâni impulsul de a-i înconjura umerii cu braţul.

  — Hai, Eugenia, uită de toate astea pentru o săptămână. Îţi promit că n-o voi lăsa afară, cel puţin o săptămână de aici înainte, ba chiar mai mult dacă îi pot diminua hotărârea, arătându-i planeta din aer. Şi în timpul zborului va fi protejată, închisă în navetă, se va afla la fel de în siguranţă ca şi aici, în Dom. Iar acum, ştii ce? Tu eşti astronom, nu?

  Ea îl privi obosită şi rosti cu greu:

  — Ştii bine că sunt.

  — Asta înseamnă că nu te uiţi niciodată la stele cu adevărat. Astronomii n-o fac niciodată. Nu se uită decât la instrumentele lor. Acum s-a lăsat noaptea peste Dom, aşa că hai să mergem sus, în sala-observator, să ne uităm la stele. Este o noapte absolut limpede, senină şi nimic nu-l face pe om mai liniştit şi mai împăcat decât privitul stelelor. Crede-mă.

  Era adevărat. Astronomii nu se uitau niciodată cu adevărat la stele. Nici nu aveau nevoie. N-aveau decât să dea instrucţiuni telescoapelor, camerelor de luat vederi şi spectroscoapelor prin intermediul calculatoarelor, care, la rândul lor, îşi primeau instrucţiunile prin intermediul programelor.

  Instrumentele făceau toată munca, analizele, simulările grafice. Astronomul nu avea nevoie decât, pur şi simplu, să pună întrebările, iar apoi să studieze răspunsurile. Iar pentru asta, nu era nevoie să te uiţi la stele.

  Dar, se gândi ea apoi, cum să te uiţi la stele contemplativ, fără vreun scop? Oare un astronom, fiind ceea ce este, poate face aşa ceva? Simpla privelişte ar trebui să fie lipsită de confort, neliniştitoare. Să nu fie nimic de cercetat, să nu fie întrebări de pus, mistere de rezolvat…? Desigur că, după un timp, singura soluţie trebuia să fie întoarcerea în laborator şi punerea în funcţiune a instrumentelor, în timp ce te deconectai citind un roman sau urmărind un spectacol de holoviziune.

  Mormăi toate acestea spre Siever Genarr în timp ce el se învârtea prin birou, pregătindu-se de plecare, verificând dacă n-a lăsat nimic în neregulă. (Era recunoscut pentru verificările înaintea plecărilor, îşi aminti Insigna din vremurile de demult, când erau tineri. Pe atunci o irita, dar poate că ar fi trebuit să-l admire pentru această calitate. Siever avea atât de multe virtuţi, se gândi ea, iar Crile, pe de altă parte…)

  Smuci fără milă de propriile-i gânduri şi le îndreptă în altă parte.

  Genarr tocmai spunea:

  — Să ştii că, de fapt, eu nu folosesc sala-observator decât extrem de rar. Întotdeauna se iveşte ceva aparent mai important de făcut. Şi în puţinele rânduri în care reuşesc să mă hotărăsc totuşi să mă duc, mă trezesc întotdeauna singur. Va fi foarte plăcut să am companie, de data asta. Hai!

  O luă înainte şi o conduse spre un mic ascensor. Era pentru prima dată, de când se afla în Dom, că Insigna se urca într-un ascensor şi, pentru o clipă fugară, avu senzaţia că se află din nou pe Rotor, numai că nu simţi nici o modificare a forţei de atracţie gravitaţională şi nici nu se simţi împinsă uşurel înspre unul dintre pereţi, printr-un efect Coriolis, cum s-ar fi întâmplat pe Rotor.

  — Am ajuns, spuse Genarr şi-i făcu Eugeniei Insigna semn să iasă. Ea ieşi curioasă în încăperea goală şi aproape imediat se trase înapoi.

  — Suntem expuşi? întrebă ea speriată.

  — Expuşi? repetă Genarr zăpăcit. A, vrei să întrebi dacă suntem expuşi influenţei atmosferei de pe Erythro. Nu, nu. N-ai nici o teamă în această privinţă. Suntem într-o emisferă de sticlă galvanizată în diamant pe care nimic nu o poate zgâria. Fireşte, un meteorit ar putea-o sfărâma, dar pe cerul lui Erythro aproape că nu există aşa ceva. Există astfel de sticlă şi pe Rotor, să ştii, deşi – şi vocea lui căpătă accente de mândrie – nu de aceeaşi calitate şi nici de aceleaşi dimensiuni.

  — Vă tratează bine aici, pe Erythro, spuse Insigna întinzând mâna să atingă încă o dată sticla pentru a se asigura de existenţa ei.

  — N-au încotro, dacă vor să-i atragă pe oameni să vină aici să muncească.

  — Apoi, revenind asupra cupolei: Sigur, din când în când, mai şi plouă, dar atunci este şi înnorat. Însă, odată ce se limpezeşte cerul, totul se usucă foarte repede. Rămâne în urmă un reziduu, care este curăţat în timpul zilei cu un amestec special de detergenţi. Ia loc, Eugenia.

  Insigna luă loc într-un scaun moale şi confortabil, care se lăsă pe spate aproape din proprie iniţiativă, aşa încât ea se trezi privind în sus. Putu auzi un alt scaun oftând uşor când greutatea lui Genarr îl împinse pe spate. Şi apoi, micile lumini de veghe care creaseră o penumbră discretă, suficientă doar pentru a indica poziţia scaunelor şi măsuţelor din încăpere, se stinseră. În întunericul unei lumi nelocuite, cerul, lipsit cu desăvârşire de nori şi la fel de întunecat ca o bucată de catifea neagră, ardea cu mii de scântei.

  Insigna simţi cum i se taie răsuflarea şi trase aer adânc în piept. Ştia cum arată cerul, în teorie. Îl mai văzuse pe diagrame şi hărţi, în simulări şi fotografii, în toate formele şi modalităţile, în afară de realitate. Se trezi că nu este deloc tentată să localizeze diferitele obiecte cereşti, misterele, aspectele nelămurite care s-o îndemne să se întoarcă la muncă. Nu privea un anumit obiect ceresc, ci era furată de modelele pe care acestea le ţeseau.

  În timpurile preistorice obscure, studiul acestor modele, iar nu al stelelor înseşi, a fost cel care a dezvăluit anticilor constelaţiile şi a stat la baza astronomiei.

  Genarr avusese dreptate. Liniştea, ca o plasă fină de păianjen, pogorî asupra ei pe nesimţite. După un timp spuse, aproape somnoroasă:

  — Îţi mulţumesc, Siever.

  — Pentru ce?

  — Pentru că te-ai oferit s-o însoţeşti pe Marlene în exterior. Pentru că eşti dispus să-ţi rişti sănătatea psihică de dragul fetei mele.

  — Nu risc nimic. Nu ni se va întâmpla nimic, niciunuia dintre noi. Şi apoi am un sentiment… patern faţă de ea. La urma urmei, Eugenia, noi ne ştim de foarte multă vreme, tu şi eu, iar eu am – am avut întotdeauna – o vie admiraţie pentru tine.

  — Ştiu, spuse Insigna, simţind vagi impulsuri de vinovăţie. Întotdeauna ştiuse ce simţea Genarr, pentru că el nu se putuse niciodată ascunde. Înainte de a-l întâlni pe Crile se resemnase, dar după aceea faptul o agasase chiar.

  Acum spuse:

  — Dacă te-am rănit vreodată, îmi pare cu adevărat rău, Siever.

  — Nu ai de ce, răspunse Genarr cu blândeţe şi urmă o tăcere prelungă, în timp ce liniştea se instala deasupra lor. Insigna se trezi sperând din toată inima să nu intre nimeni şi să rupă vraja senină care pusese stăpânire pe ea.

  Apoi Genarr spuse:

  — Am o teorie legată de motivul care-i face pe oameni să nu frecventeze sala-observator de aici, de pe Erythro. Sau pe cea de pe Rotor. Ai remarcat vreodată că nici pe Rotor puntea-observator nu prea este folosită?

  — Marlenei îi plăcea să se ducă acolo adeseori, răspunse Insigna. Şi mi-a spus că, de obicei, era singură acolo. În ultimul an, îmi spunea că-i place s-o urmărească pe Erythro. Ar fi trebuit s-o ascult mai mult, să-i acord atenţie…

  — Marlene nu este un om obişnuit. Eu cred că ştiu ce-i mâhneşte pe cei mai mulţi şi-i împiedică să vină aici: asta.

  — Care? se miră Insigna.

  — Asta, spuse Genarr. Arăta spre un punct de pe cer, dar în întuneric ea nu-i văzu braţul. Steaua aceea foarte strălucitoare, cea mai strălucitoare de pe cer.

  — Vrei să spui Soarele, Soarele nostru, Soarele Sistemului Solar.

  — Da, la el mă refer. Este un intrus. Fără el, cerul ar arăta foarte asemănător cu cel care se vede de pe Pământ. Alpha Centauri este cam deplasată, şi tot aşa este şi Sirius, dar nu se prea bagă de seamă. Făcând abstracţie de aceste mici modificări, ceea ce vezi acum este foarte aproape de ceea ce au văzut sumerienii cu cinci mii de ani în urmă. Cu excepţia Soarelui.

  — Şi tu crezi că Soarele îi împiedică pe oameni să vină în sala-observator?

  — Da. Poate nu conştient, dar cred că vederea lui îi face să se simtă nelalocul lor. Tendinţa comună este să te gândeşti la Soare ca la ceva foarte, foarte îndepărtat, de neatins, făcând parte dintr-un Univers cu totul diferit. Şi totuşi iată-l acolo pe cer, strălucitor, impunându-ne să-i acordăm atenţie, trezindu-ne sentimente de vinovăţie că am fugit de lângă el.

  — Dar atunci de ce nu frecventează adolescenţii şi copiii sala-observator? Ei nu ştiu aproape nimic, sau, în orice caz, prea puţin, despre Soare şi Sistemul Solar.

  — Noi, restul, le dăm un exemplu negativ. Când ne vom fi dus cu toţii, când nu va mai fi rămas nimeni pe Rotor pentru care Sistemul Solar să mai însemne altceva decât o alăturare de cuvinte, cred că Rotor va putea crede liniştit că îi aparţine întreg cerul, iar această sală va fi destul de aglomerată, dacă Rotor va mai exista până atunci.

  — Crezi că nu va mai exista?

  — Nu putem prevedea viitorul, Eugenia.

  — Până acum mi se pare că suntem prosperi, înfloritori.

  — Da, suntem, dar mie mi-e teamă de steaua aceea strălucitoare, intrusul.

  — Bătrânul nostru Soare. Ce ar putea face? Nu ne poate ajunge.

  — Sigur că poate. Genarr privea fix steaua strălucitoare din cerul vestic. Oamenii pe care i-am lăsat în urmă pe Pământ şi în Colonii trebuie s-o descopere pe Nemesis, în cele din urmă. Poate că au şi descoperit-o. Şi poate că au descoperit şi tehnologia de hiperasistenţă. Eu sunt de părere că au ajuns la un stadiu destul de dezvoltat tehnologic pentru a fi descoperit hiperasistenţa la scurt timp după Plecarea noastră. Dispariţia noastră trebuie să-i fi stimulat grozav.

  — Am plecat acum paisprezece ani. De ce n-au ajuns încă aici?

  — Poate că îi sperie gândul unui zbor de doi ani. Ştiu că Rotor a încercat aşa ceva, dar nu ştiu dacă a şi reuşit, dacă noi am supravieţuit. Poate îşi închipuie că rămăşiţele noastre sunt împrăştiate prin spaţiu, de la Soare până la Nemesis.

  — Nouă nu ne-a lipsit curajul de a încerca aşa ceva.

  — Ba sigur că da. Crezi că Rotor s-ar mai fi angajat la o astfel de încercare dacă n-ar fi fost Pitt? Pitt a fost cel care ne-a mânat pe toţi şi mă îndoiesc că mai există vreun Pitt pe undeva prin Colonii, sau chiar pe Pământ. Ştii că nu-mi place Pitt. Îi dezaprob metodele, moralitatea – sau lipsa de moralitate – capacitatea de disimulare, viclenia, sângele rece cu care a fost în stare să trimită o fată ca Marlene la ceea ce este evident că el speră să-i fie moartea. Şi totuşi, dacă ne luăm după rezultate, istoria s-ar putea să-l consemneze drept un mare om.

  — Drept un mare conducător, preciza Insigna. Tu eşti un om mare, Siever. Este o diferenţă foarte clară.

  Tăcerea se lăsă din nou, până când Genarr rosti încet:

  — Mă tot aştept să-i văd venind. Este cea mai mare spaimă a mea şi ea pare a se intensifica atunci când intrusul străluceşte deasupra. Au trecut paisprezece ani de când am părăsit Sistemul Solar. Ce au făcut ei în aceşti paisprezece ani? Te-ai întrebat vreodată aşa ceva, Eugenia?

  — Niciodată, răspunse Eugenia, pe jumătate adormită. Am griji mai arzătoare decât asta.

  22. ASTEROIDUL

  22 august 2235! Această dată avea o semnificaţie aparte pentru Crile Fisher, deoarece era ziua de naştere a Tessei Wendel. Mai precis, era cea de-a cincizeci şi treia aniversare a ei. Ea nu pomeni nimic precis cu privire la vârsta pe care o împlinea, sau la această zi şi la semnificaţia ei, poate pentru că pe Adelia fusese atât de mândră de aspectul ei tineresc, sau poate pentru că era prea conştientă de faptul că Fisher era cu cinci ani mai tânăr decât ea.

  Dar relativa diferenţă de vârstă dintre ei n-avea nici o importanţă pentru Crile.

  Chiar dacă nu fusese atras de inteligenţa şi vigoarea ei senzuală, Tessa deţinea totuşi cheia întoarcerii lui pe Rotor şi el ştia asta prea bine.

  Acum, ochii ei erau încadraţi de reţele fine de riduri, iar în partea de sus a braţelor, carnea era evident lăsată, dar aniversarea aceasta de care nu pomenise nimic era un triumf pentru ea şi intră cu pas energic şi trufaş în apartamentul care, în ultimii ani, devenise din ce în ce mai luxos. Se trânti pe un fotoliu mare şi ferm, cu un zâmbet satisfăcut pe chip.

  — A mers la fel de lin ca un zbor interstelar. Absolut perfect.

  — Aş vrea să fi fost şi eu acolo, spuse Fisher.

  — Şi eu mi-am dorit asta, Crile, dar acum avem priorităţi severe în privinţa persoanelor care cunosc proiectul, iar eu te-am implicat deja în mai multe decât ar fi trebuit.

  Ţelul fusese Hypermnestra, un asteroid altminteri nesemnificativ, care însă se afla într-o poziţie convenabilă, nu prea apropiată de ceilalţi asteroizi la momentul respectiv şi, mai important, nu prea apropiată de Jupiter. De asemenea, nu era revendicat de vreo Colonie şi nici vizitat de vreuna. Şi, ca şi cum toate astea n-ar fi fost de ajuns, primele două silabe ale numelui păreau să reprezinte, oricât de banal ar fi părut, o ţintă potrivită pentru un zbor cu viteză superluminică prin hiperspaţiu.

  — Înţeleg că nava a ajuns în siguranţă unde trebuia.

  — La zece mii de kilometri distanţă. Am fi putut cu uşurinţă s-o trimitem şi mai aproape, dar n-am dorit să riscăm o intensificare a câmpului său gravitaţional, chiar aşa slab cum era acesta. Şi apoi, bineînţeles, înapoi la locul prestabilit. Este escortată de două nave obişnuite.

  — Presupun că şi Coloniile au stat la pândă.

  — Bineînţeles. Dar una este să vezi că nava dispare instantaneu şi alta e să-ţi dai seama unde s-a dus, dacă a plecat cu viteza luminii, cu una apropiată de ea sau cu una care este un multiplu al ei şi, mai ales, cum a fost posibil aşa ceva. Aşa că, de fapt, ceea ce văd ei nu înseamnă nimic.

  — N-au avut nimic în vecinătatea asteroidului Hypermnestra, nu?

  — N-aveau cum să ştie care era destinaţia navei, cu excepţia cazului în care securitatea noastră a fost încălcată de cineva şi se pare că asta nu s-a întâmplat. Dar şi dacă ar fi ştiut, sau măcar dacă ar fi ghicit, numai atâta lucru tot nu le-ar fi fost de folos. Una peste alta, Crile, totul a fost foarte mulţumitor.

  — Evident, un pas uriaş.

  — Şi încă ce paşi gigantici ne mai aşteaptă! A fost prima navă capabilă de a transporta o fiinţă umană cu o viteză superluminică, dar, după cum ştii, a fost echipată – dacă ăsta este termenul corect – cu un robot.

  — Robotul a funcţionat bine?

  — Absolut, dar asta nu are o importanţă prea mare, cu excepţia faptului că ne-a demonstrat că putem transfera o masă destul de mare până acolo şi înapoi, fără ca aceasta să se dezintegreze, cel puţin la scară mare. Va fi însă nevoie de câteva săptămâni de inspectare atentă pentru a putea depista dacă există vreo deteriorare majoră la scară mică. Şi, desigur, ne rămâne sarcina de a construi nave mai mari, de a ne asigura că acestea vor avea încorporate sisteme de susţinere a vieţii perfect funcţionale şi de a multiplica măsurile de siguranţă. Un robot poate rezista la tensiuni care, pentru un om, sunt intolerabile.

  — Cum staţi cu planificarea? Vă încadraţi?

  — Până acum, da. Încă un an sau un an şi jumătate – dacă nu au loc dezastre sau accidente neaşteptate – şi ar trebui să-i putem surprinde pe rotorieni, presupunând că mai există încă.

  Fisher făcu o grimasă, iar Wendel spuse cu o mină spăşită:

  — Îmi pare rău. Îmi tot promit mie însămi că n-o să mai spun aşa ceva, dar, din când în când, îmi mai scapă.

  — N-are importanţă, zise Fisher. S-a stabilit precis că voi participa şi eu la acea primă călătorie spre Rotor?

  — În măsura în care poţi considera ceva stabilit cu precizie, deşi nu se va întâmpla decât abia peste un an sau chiar mai mult. Nu există însă nici o cale de a ne păzi de vreo schimbare bruscă şi neaşteptată a priorităţilor.

  — Dar deocamdată?

  — Se pare că da. Tanayama a lăsat cu limbă de moarte un mesaj conform căruia ţi s-a promis un loc, gest cu mult mai cumsecade din partea lui decât aş fi crezut vreodată că e în stare să facă. Astăzi, Koropatsky a fost destul de amabil să-mi spună despre acest mesaj, după zborul încununat de succes, când mi s-a părut mie c-ar fi momentul potrivit pentru a aduce în discuţie eventualitatea participării tale la călătorie.

  — Bun! Tanayama mi-a făcut o dată această promisiune, pe cale verbală. Mă bucur că a trecut-o şi în scris.

  — Ai putea să-mi spui şi mie de ce ţi-a făcut o astfel de promisiune? Întotdeauna mi s-a părut că Tanayama nu era genul de om care să dea ceva fără să primească altceva în schimb.

  — Ai dreptate. Mi s-a promis călătoria cu condiţia să te conving să vii pe Pământ cu mine, ca să lucrezi la proiectul zborului cu viteze superluminice. Cred că-ţi mai aduci aminte cu cât succes mi-am îndeplinit acea misiune.

  Wendel pufni:

  — Nu pot să cred că numai asta a fost suficient ca să vă pună guvernul în mişcare. Koropatsky mi-a spus că, în mod normal, nu s-ar simţi obligat să onoreze promisiunile postume ale lui Tanayama, dar că tu ai trăit pe Rotor câţiva ani şi cunoştinţele tale speciale ar putea fi foarte utile. Părerea mea personală este că aceste cunoştinţe speciale ale tale, după treisprezece ani, s-ar putea să nu mai fie chiar atât de adecvate, dar n-am spus asta de faţă cu el pentru că mă simţeam foarte bine după experiment şi am hotărât că, pentru moment, te iubeam.

  Fisher zâmbi:

  — Sunt uşurat, Tessa. Sper că şi tu vei lua parte la prima călătorie. Asta ai apucat să lămureşti?

  Wendel îşi dădu capul pe spate câţiva centimetri, ca pentru a-l putea privi mai bine pe Fisher.

  — Asta a fost mult mai greu, băiete. Erau foarte dispuşi să te trimită pe tine să înfrunţi pericolul, dar în ce-o priveşte pe subsemnata, au zis că nu se pot lipsi de mine. „Cine ar putea continua desfăşurarea proiectului dacă dumneavoastră vi s-ar întâmpla ceva?” mi-au spus ei. Aşa că le-am răspuns: „Oricare dintre cei aproximativ douăzeci de asistenţi ai mei care ştiu tot atât de mult despre zborul cu viteze superluminice ca şi mine şi ale căror minţi sunt mai tinere şi mai agere ca a mea.” O minciună, fireşte, de vreme ce, de fapt, nimeni nu se poate compara cu mine, dar i-a impresionat totuşi.

  — Dar ştii că e ceva adevărat în ceea ce spun ei. Crezi că e prudent să rişti?

  — Da, spuse Wendel. În primul rând, doresc să mă bucur de recunoaşterea eforturilor mele şi să fiu căpitan al primei nave superluminice. În al doilea rând, sunt curioasă să văd şi eu o altă stea şi să le pot da cu tifla nesuferiţilor de rotorieni care au ajuns primii acolo… Se întrerupse brusc, apoi continuă: Şi, în sfârşit, dar nicidecum în ultimul rând, ba chiar cel mai important, vreau să plec odată de pe Pământ. Şi această ultimă frază o rosti bătăios, aproape răstit.

  Apoi, pe când stăteau întinşi în pat, unul lângă altul, ea spuse:

  — Când va veni, în sfârşit, timpul şi vom ajunge, în sfârşit, acolo, ce senzaţie grozavă va fi!

  Fisher nu răspunse. Se gândea la un copil cu ochi stranii şi mari şi la sora sa, iar cele două imagini păreau a se confunda, pe măsură ce toropeala somnului îl învăluia.

  23. ZBORUL.

  Călătoria pe distanţe mari prin atmosfera unei planete nu era un lucru pe care locuitorii Coloniilor să-l accepte ca parte integrantă a societăţilor lor. Într-o Colonie, distanţele erau destul de mici, aşa încât ascensoarele, picioarele şi, din când în când, un vehicul electric de mici dimensiuni erau suficiente. Cât despre călătoriile inter-Colonii, acelea se făceau cu racheta.

  Mulţi locuitori ai Coloniilor – cel puţin cei din Sistemul Solar – fuseseră de atâtea ori prin spaţiu, încât înaintarea prin cosmos le era aproape tot atât de familiară ca şi mersul pe jos. Erau foarte rari însă cei care să fi călătorit pe Pământ, unde nu exista decât transport atmosferic şi unde se călătorea, deci, cu avionul.

  Locuitorii din Colonii, care erau în stare să înfrunte vidul de parcă le-ar fi fost prieten de-o viaţă, se simţeau pradă unei spaime de neînţeles dacă se aşteptau să simtă şuieratul aerului pe lângă un vehicul lipsit de suportul ferm al solului dedesubt.

  Cu toate acestea, pe Erythro, zborurile aeriene erau uneori o necesitate evidentă. Ca şi Pământul, Erythro era o planetă mare şi, tot ca şi Pământul, avea o atmosferă densă (şi respirabilă). Existau pe Rotor cărţi de referinţă despre zborul atmosferic şi chiar un număr de imigranţi de pe Pământ care aveau experienţă aeronautică.

  Aşa că Domul deţinea două mici navete aparent cam rudimentare, cam primitive, incapabile de viteze mari sau demaraje spectaculoase, fără manevrabilitate prea mare, dar suficiente pentru a-şi face treaba.

  De fapt, ignoranţa rotorienilor în ceea ce priveşte tehnologia aeronautică fusese într-o oarecare măsură de folos. Navetele Domului erau, din această cauză, mult mai computerizate decât corespondentele lor de pe Pământ. Ba chiar, lui Siever Genarr îi plăcea să considere aceste navete drept roboţi foarte sofisticaţi, construiţi din necesitate sub forma unor navete pentru zboruri atmosferice. Clima pe Erythro era mult mai blândă decât pe Pământ, întrucât intensitatea scăzută a radiaţiei de pe Nemesis era insuficientă pentru a stârni şi alimenta furtuni violente şi mari, aşa că, era mai puţin probabil ca o navetă-robot să se confrunte cu o situaţie-limită. Mult mai puţin probabil.

  În consecinţă, teoretic, aproape oricine putea pilota navetele acelea aparent primitive ale Domului. N-aveai decât să-i spui navetei ce doreai să facă şi ea executa misiunea. Dacă mesajul era neclar, sau părea periculos creierului robotic al navetei, solicita lămuriri cu o voce sintetică.

  Genarr o urmări pe Marlene cum se urcă în cabina navetei cu o oarecare îngrijorare firească, chiar dacă nu cu teroarea Eugeniei Insigna care şi-ar fi muşcat acum buzele şi care asista la scenă de la o distanţă apreciabilă. („Să nu vii mai aproape – o instruise sever Genarr – dacă ai de gând să arăţi de parcă ai fi martoră la debutul unei catastrofe sigure. Ai s-o sperii pe fată.”)

  Eugeniei Insigna i se părea însă că există destule motive de panică. Marlene era prea tânără ca să-şi mai amintească o lume unde zborurile atmosferice erau ceva banal. Se urcase cu destul calm în racheta care le adusese aici de pe Erythro, dar cum avea oare să reacţioneze la ideea acestui zbor prin atmosfera lui Erythro?

  Şi totuşi, Marlene se urcă în navetă şi îşi ocupă locul cu o expresie de calm deplin pe chip. Era oare cu putinţă să nu-şi dea seama de situaţie? Genarr spuse:

  — Marlene, draga mea, ştii ce urmează să facem, nu?

  — Da, unchiule Siever. Îmi vei arăta planeta Erythro.

  — Din văzduh, înţelegi? Vom zbura prin văzduh.

  — Da. Mi-ai mai spus asta.

  — Te deranjează gândul că vom zbura prin aer?

  — Nu, unchiule Siever, dar văd că pe tine te deranjează destul de mult.

  — Numai fiindcă îmi fac griji în privinţa ta, draga mea.

  — Nu ai de ce. Totul va fi perfect.

  — Se întoarse spre el cu aceeaşi expresie calmă pe chip, pe când el se urcă după ea şi îşi ocupă locul. Continuă: Înţeleg să-şi facă mama griji, dar acum tu eşti mai îngrijorat chiar decât ea. Reuşeşti să nu-ţi manifeşti îngrijorarea într-un mod atât de evident ca ea, dar dacă te-ai vedea cum îţi umezeşti buzele la fiecare câteva secunde, ai fi jenat. Simţi că dacă se întâmplă cumva, ceva rău, va fi vina ta şi nu poţi suporta gândul. Dar eu îţi spun încă o dată că nu se va întâmpla nimic.

  — Eşti sigură de asta, Marlene?

  — Absolut sigură. Nimic nu-mi poate face rău pe Erythro.

  — Asta spuneai despre maladie, dar nu despre asta vorbim acum.

  — Nu contează despre ce vorbim. Nimic nu-mi poate face rău pe Erythro.

  Genarr clătină uşor din cap, parcă nevenindu-i să creadă, dar apoi îşi dori să n-o fi făcut, pentru că ştia că ea îi putea citi expresia cu aceeaşi uşurinţă de parcă ar fi apărut scrisă cu majuscule fosforescente pe ecranul unui calculator. Dar, la urma urmei, ce mai conta? Dacă şi-ar fi reprimat reacţia şi s-ar fi comportat de parcă ar fi fost turnat în bronz, ea tot şi-ar fi dat seama ce simte. Spuse:

  — Vom intra într-o încăpere de presurizare şi vom rămâne acolo doar atât cât să pot verifica reacţiile creierului robotic al navetei. Apoi vom mai trece printr-o uşă şi naveta se va ridica în aer. Va urma un efect de acceleraţie şi te vei simţi împinsă înapoi, apoi ne vom mişca prin aer, fără nimic sub noi. Sper că înţelegi…

  — Nu mi-e frică, rosti Marlene cu calm.

  Naveta îşi menţinu cursul stabil, traversând peisajul pustiu cu spinări rotunde de dealuri.

  Genarr ştia că, din punct de vedere geologic, Erythro era o planetă vie şi mai ştia şi că puţinele studii geologice care se făcuseră asupra ei indicaseră faptul că au existat perioade în istoria sa când relieful îi era muntos. În emisfera în care discul înceţoşat al lui Megas, în jurul căruia orbita Erythro, atârna aproape nemişcat pe cer, mai erau încă munţi, ici şi colo.

  Dar aici, în emisfera pe care Megas n-o vedea, câmpiile şi dealurile erau formele de relief predominante pe cele două mari continente.

  Pentru Marlene, care nu mai văzuse munţi în viaţa ei, chiar şi dealurile joase erau încântătoare.

  Bineînţeles, pe Rotor existau mici cursuri de apă, iar de la înălţimea de la care survolau ei planeta Erythro, râurile ei nu arătau prea diferit.

  Genarr îşi zise în sinea lui că Marlene va avea cu adevărat o surpriză când le va vedea de aproape.

  Marlene privea acum curioasă spre Nemesis, care trecuse de punctul cel mai înalt, al amiezii şi cobora spre apus. Spuse:

  — Se mişcă, nu-i aşa, unchiule Siever?

  — Se mişcă, fu Genarr de acord. Sau cel puţin Erythro se învârte relativ la Nemesis, dar se întoarce numai o dată pe zi, spre deosebire de Rotor, care se întoarce o dată la fiecare două minute. Prin comparaţie, Nemesis, aşa cum se vede ea de aici, de pe Erythro, se mişcă de 1/700 de ori mai încet decât pare să se mişte văzută de pe Rotor. Prin comparaţie, când o vezi de aici, pare că stă locului, deşi nu este cu totul nemişcată.

  — Apoi, aruncând o privire rapidă spre Nemesis, continuă: Tu n-ai văzut niciodată Soarele Pământului, Soarele din Sistemul Solar, sau, dacă l-ai văzut, nu-ţi aminteşti, fiindcă, la vremea aceea, erai doar un bebeluş. Din poziţia în care se găsea Rotor în Sistemul Solar, Soarele părea mult mai mic.

  — Mai mic? spuse Marlene cu surprindere. Calculatorul mi-a spus că Nemesis este mai mică.

  — În realitate este adevărat. Dar Rotor este mult mai aproape de Nemesis decât a fost vreodată, în zilele de demult, de Soare, aşa că Nemesis pare mai mare.

  — Noi suntem la patru milioane de kilometri de Nemesis, nu?

  — Da, dar faţă de Soare eram la o sută cincizeci de milioane de kilometri. Dacă ne-am afla la această distanţă de Nemesis, am primi numai un singur procent din lumina şi căldura pe care le primim acum de la ea. Pe de altă parte, dacă am fi fost atât de aproape de Soare pe cât suntem de Nemesis, am fi fost vaporizaţi. Soarele este mult mai mare, mai fierbinte şi mai strălucitor decât Nemesis.

  Marlene nu se uita la Genarr, dar se părea că tonul vocii lui îi fu suficient.

  — Din felul cum vorbeşti, unchiule Siever, aş zice că-ţi doreşti să fii din nou aproape de Soare.

  — Acolo m-am născut, aşa că uneori e firesc să mi se facă dor de casă.

  — Dar Soarele este atât de fierbinte şi de strălucitor încât trebuie să fie periculos.

  — Nu ne uitam la el. Şi nici la Nemesis n-ar trebui să te uiţi prea mult. Priveşte în altă parte, draga mea.

  Totuşi, Genarr mai aruncă o privire fugară stelei Nemesis. Atârna acolo, în cerul vestic, roşie şi mare, cu diametrul aparent de opt ori diametrul Soarelui, văzut din vechea poziţie a lui Rotor din Sistemul Solar. Era un disc roşiatic de lumină potolită, dar Genarr ştia că, în momente extrem de rare, părea să se aprindă mai tare şi atunci, pentru câteva minute, pe suprafaţa aceea roşiatică, senină, apărea un punct alb incandescent, dureros de privit. Petele mai slabe, roşu întunecat, apăreau mai des, dar nu puteau fi observate atât de bine.

  Murmură o comandă pentru naveta-robot şi aceasta viră suficient pentru a o lăsa pe Nemesis undeva în spate, mai departe, unde nu putea fi văzută direct.

  Marlene îi mai aruncă stelei o ultimă privire gânditoare, apoi îşi întoarse ochii asupra peisajului planetei Erythro, care se întindea jos, sub ei:

  — Te obişnuieşti cu nuanţa asta roşiatică după o vreme şi parcă nici nu mai pare atât de roşiatică.

  Genarr observase şi el asta. Ochii lui începuseră să perceapă diferenţe de nuanţe şi tonuri, astfel că toată acea lume nu mai părea atât de monocromatică. Râurile şi micile lacuri erau mai rumene şi mai întunecate decât suprafaţa solului, iar cerul era şi el destul de întunecat ca nuanţă. Puţina lumină care mai ajungea aici de la Nemesis era disipată de atmosfera planetei.

  Dar cel mai dezolant lucru în legătură cu Erythro era pustietatea solului. Rotor, chiar la scara sa miniaturală, avea câmpuri verzi, lanuri aurii, fructe multicolore, animale care făceau zgomot, toate culorile şi sunetele unei structuri locuite de oameni.

  Aici nu era decât tăcere şi nemişcare.

  Marlene se încruntă:

  — Există viaţă pe Erythro, unchiule Siever.

  Genarr nu-şi putu da seama dacă Marlene emisese, pur şi simplu, o constatare, dacă pusese o întrebare sau răspunsese gândului lui dedus din gesturi. Insista să afirme ceva sau voia doar să fie asigurată din nou că avea dreptate? Spuse:

  — Sigur. În forme variate. A pătruns peste tot. Nu este numai în apă. Există procariote care trăiesc şi în peliculele de apă care învăluie particulele din sol.

  După un timp, îşi făcu apariţia la orizont şi oceanul, întâi ca o simplă linie întunecată, apoi ca o fâşie din ce în ce mai groasă, pe măsură ce naveta se apropia de el. Genarr arunca pe furiş priviri piezişe şi grijulii către Marlene, pentru a vedea ce reacţii are. Desigur, citise despre oceanele Pământului şi trebuie că văzuse imagini de holoviziune, dar nimic nu poate pregăti pe cineva pentru experienţa reală. Genarr, care mai fusese o dată (o dată!) pe Pământ ca turist, văzuse malul unui ocean. Niciodată însă nu se mai aflase deasupra unui ocean, fără să vadă uscatul, aşa că nu era sigur de propriile lui reacţii.

  Oceanul se rostogoli sub ei şi uscatul se retrase în urma lor, întâi ca o linie mai deschisă la culoare, apoi, în cele din urmă, dispărând cu totul. Genarr privi în jos cu o senzaţie ciudată în stomac. Îşi aminti un vers dintr-un poem de odinioară: „Marea întunecată ca vinul.” Sub ei, oceanul arăta într-adevăr ca o masă vastă şi unduitoare de vin roşu, cu spumă roz din loc în loc.

  În toată acea masă imensă de apă nu existau nici un fel de puncte de reper şi nici vreun loc de asolizare. Însăşi noţiunea de localizare parcă dispăruse cu desăvârşire. Şi totuşi, ştia că, atunci când vor dori să se întoarcă, tot ce avea de făcut era să-i indice navetei să-i ducă înapoi pe uscat. Calculatorul navetei cunoştea permanent poziţia în care erau, în funcţie de evaluări precise ale vitezei şi direcţiei de mişcare, ştiind aşadar unde se afla uscatul, chiar unde se afla Domul.

  Trecură pe sub un plafon foarte coborât de nori şi oceanul deveni negru. Un cuvânt din partea lui Genarr şi naveta se ridică prin plafonul de nori, deasupra acestuia. Nemesis lumina din nou, dar oceanul nu se mai vedea sub ei. În locul lui se vedea, în schimb, o mare de picături rozalii de apă, învolburându-se şi ridicându-se din loc în loc, astfel că fâşii de ceaţă fluturau când şi când pe lângă geamuri.

  Apoi norii părură să se despice şi printre marginile lor zdrenţuite, apele oceanului, de culoarea întunecată a vinului, putură fi din nou zărite.

  Marlene urmărea spectacolul cu gura întredeschisă, cu răsuflarea accelerată. Spuse în şoaptă:

  — Asta toată e apă, nu-i aşa, unchiule Siever?

  — Mii de kilometri în toate direcţiile, Marlene, iar în unele locuri zeci de kilometri în adâncime.

  — Presupun că dacă se întâmplă să cazi în ea, te îneci.

  — Nu ai motive să-ţi faci griji în privinţa asta. Naveta noastră nu va cădea în ocean.

  — Ştiu că nu va cădea, spuse Marlene relaxată.

  „Mai era o privelişte”, se gândi Genarr, „cu care Marlene ar putea face cunoştinţă”.

  Însă Marlene îi întrerupse gândul:

  — Iar începi să te crispezi, unchiule Siever.

  Genarr se simţi aproape amuzat de felul în care începuse să se obişnuiască şi chiar să se aştepte la comentariile Marlenei şi la fineţea percepţiilor ei. Spuse:

  — N-ai văzut niciodată planeta Megas şi tocmai mă întrebam dacă ar trebui sau nu să ţi-o arăt. Vezi tu, Erythro îi arată lui Megas numai o faţă a sa, iar Domul a fost clădit pe faţa nevăzută lui Megas, astfel încât Megas să nu fie niciodată vizibil pe cerul nostru. Cu toate acestea, dacă vom continua să zburăm în această direcţie, vom pătrunde în curând în cealaltă emisferă a lui Erythro, în care se vede Megas, şi-l vom putea vedea pe acesta din urmă ridicându-se la orizont.

  — Mi-ar plăcea să-l văd.

  — Atunci îl vei vedea, dar fii pregătită. E mare. Foarte mare. Aproape de două ori mai mare decât Nemesis şi arată de parcă este gata să se prăbuşească peste noi. Unii, pur şi simplu, nu suportă priveliştea. Bineînţeles că nu va cădea. Nu ar avea cum. Încearcă să ţii minte asta.

  Urcară la o altitudine mai mare şi accelerară. Sub ei se întindea în continuare oceanul, cu unduirea sa neschimbată, când şi când acoperit de nori. În cele din urmă, Genarr spuse:

  — Dacă ai să priveşti înainte şi puţin la dreapta, vei vedea că Megas a început să apară la orizont. Ne vom răsuci spre el.

  La început arăta ca un mic petec de lumină de-a lungul orizontului, dar în scurt timp începu să crească încet, ca o cochilie răsturnată. Apoi, arcada crescândă a unui disc de un roşu intens se ridică deasupra orizontului. Culoarea era în mod evident mult mai vibrantă decât cea a stelei Nemesis, care încă mai putea fi văzută în urma navetei, în partea dreaptă şi într-o poziţie ceva mai joasă pe cer.

  Pe măsură ce Megas creştea, devenea din ce în ce mai clar faptul că nu era un cerc complet, ci ceva mai mult decât un semicerc.

  Marlene remarcă plină de interes:

  — Aşadar, la asta se referă noţiunea de faze, nu-i aşa?

  — Exact. Ceea ce vedem acum este doar porţiunea din Megas care este luminată de Nemesis. Pe măsură ce Erythro îşi efectuează rotaţia în jurul lui Megas, Nemesis pare a se apropia de Megas, astfel că vedem din ce în ce mai puţin din jumătatea luminată a planetei. Apoi, când Nemesis luminează chiar pe deasupra sau pe dedesubtul lui Megas, nu vedem decât o seceră fină de lumină mărginindu-l pe Megas; este tot ce vedem din emisfera lui luminată. Uneori, Nemesis chiar trece în spatele lui Megas şi atunci intră în eclipsă şi se pot distinge toate stelele mai puţin strălucitoare ale nopţii spaţiale, nu doar cele mai strălucitoare, care se văd şi când este Nemesis pe cer. În timpul eclipsei se poate vedea un disc mare şi întunecat pe suprafaţa căruia nu se zăreşte nici o stea şi acesta îţi indică locul unde se află Megas. Când Nemesis reapare de partea cealaltă, începe să se vadă din nou secera aceea fină de lumină.

  — Minunat, se entuziasmă Marlene. E ca un spectacol pe cer. Şi ia uită-te la Megas: toate fâşiile astea colorate în mişcare…

  Se întindeau de-a lungul porţiunii luminate a globului de pe cer, dense, maro-roşcate, cu irizări portocalii, şerpuind alene.

  — Sunt fâşii de turbulenţă, de furtună, spuse Genarr, cu vânturi teribile care suflă încoace şi-ncolo. Dacă priveşti cu atenţie, vei putea vedea cum se formează şi se extind petele, care plutesc un timp în derivă, apoi se împrăştie şi dispar.

  — E chiar ca un spectacol de holoviziune, spuse Marlene răpită de splendoarea priveliştii. De ce nu-l admiră oamenii tot timpul?

  — Astronomii poate c-o fac. Ei urmăresc acest spectacol prin intermediul instrumentelor computerizate plasate în această emisferă. Şi eu l-am urmărit din sala-observator. Ştii, şi în Sistemul Solar aveam o planetă ca asta. Se numeşte Jupiter şi este încă şi mai mare decât Megas.

  Acum planeta se ridicase deja în întregime deasupra orizontului, arătând ca un balon pătat, care, din întâmplare, se prăbuşise pe-o rână pe cer, rămânând puţin înclinat şi turtit înspre stânga.

  Marlene spuse:

  — Este minunat. Dacă Domul ar fi fost construit în această emisferă a lui Erythro, toată lumea ar putea admira acest spectacol.

  — Nu prea cred, Marlene. Se pare că nu e chiar aşa. Majoritatea oamenilor nu-l agreează deloc pe Megas. Ţi-am mai spus, unii au impresia că Megas se prăbuşeşte peste ei şi asta îi sperie.

  — Sunt sigură că doar puţini oameni pot avea o astfel de impresie prostească, spuse Marlene intolerantă.

  — La început, doar puţini. Dar impresiile prosteşti pot fi molipsitoare. Spaimele se răspândesc şi unii, care nu au fost speriaţi, devin astfel pentru că vecinii lor sunt speriaţi. N-ai observat niciodată cum se întâmplă aşa ceva?

  — Ba da, am observat, zise ea cu o nuanţă de amărăciune în glas. Dacă un băiat crede că o gâsculiţă e drăguţă, toţi se iau după el. Încep să se concureze unii pe alţii… Se întrerupse brusc, parcă jenată.

  — Teama contagioasă este unul dintre motivele pentru care am construit Domul pe cealaltă emisferă. Un alt motiv este că, avându-l pe Megas prezent pe cer tot timpul, observaţiile astronomice sunt mai greu de făcut în această emisferă. Dar cred că ar cam fi timpul să pornim înapoi. Doar ştii cum e mama ta. Precis că a intrat deja în panică.

  — Cheam-o şi spune-i că totul e în regulă.

  — Nu e nevoie. Naveta emite semnale continuu. Ea ştie că totul e în regulă cu noi din punct de vedere fizic. Dar nu în privinţa asta îşi face ea griji, adăugă el bătându-şi uşurel, dar semnificativ, o tâmplă cu degetul.

  Marlene se afundă în scaun şi o expresie de profundă nemulţumire îi traversă chipul.

  — Ce plictiseală. Ştiu că toată lumea va spune: „E pentru că te iubeşte”, dar e aşa o pacoste. De ce nu se poate mulţumi să aibă încredere în mine când îi spun că totul va fi în regulă?

  — Pentru că te iubeşte, spuse Genarr şi dădu cu voce scăzută navetei instrucţiunile de întoarcere. Te iubeşte aşa cum iubeşti tu planeta Erythro.

  Chipul Marlenei se lumină brusc.

  — Într-adevăr, o iubesc.

  — Da, da. Este destul de vizibil în fiecare reacţie a ta faţă de această lume.

  Şi Genarr se întrebă cum avea Eugenia Insigna să reacţioneze la asta.

  Reacţionă cu furie.

  — Cum adică iubeşte această planetă? Cum poţi iubi o lume moartă? Este cumva cu putinţă să îi fi spălat creierul cu testele tale? Există vreun motiv pentru care ai fi vrut s-o convingi să se îndrăgostească de Erythro?

  — Eugenia, fii rezonabilă. Chiar crezi că este posibil să speli creierul unei persoane ca Marlene sau s-o convingi de ceva împotriva voinţei ei? Tu ai reuşit vreodată?

  — Atunci ce s-a întâmplat?

  — De fapt, eu am încercat s-o pun în situaţii care să-i displacă sau chiar s-o sperie. Dacă am încercat cu adevărat ceva, a fost s-o conving să-i displacă Erythro. Ştiu din experienţă că rotorienii, crescuţi în lumea mică şi intimă a unei Colonii, urăsc nesfârşitele spaţii deschise de pe Erythro; nu le place roşeaţa luminii; nu le place imensitatea oceanului; nu le plac norii întunecaţi care obturează lumina; nu le place Nemesis; şi mai ales nu le place Megas. Toate acestea au tendinţa să-i deprime şi să-i înspăimânte. Iar eu i-am arătat Marlenei toate aceste lucruri. Am dus-o peste ocean şi apoi destul de departe pentru a-l putea vedea pe Megas complet ridicat deasupra orizontului.

  — Şi?

  — Şi nimic n-a speriat-o, nimic nu i-a displăcut. A spus că s-a obişnuit repede cu lumina roşiatică şi nu i se mai pare atât de îngrozitoare. Oceanul n-a înspăimântat-o câtuşi de puţin şi mai ales Megas i s-a părut interesant şi spactaculos, captivant chiar.

  — Nu-mi vine să cred.

  — Trebuie să crezi. Ăsta e adevărul.

  Insigna se cufundă în gânduri, apoi spuse cu jumătate de gură:

  — Poate că e un semn că a contractat deja…

  — Maladia. Am făcut toate pregătirile pentru o nouă scanare cerebrală, îndată ce ne-am întors. Nu dispunem încă de analiza completă, dar la o cercetare preliminară nu s-a remarcat nici o schimbare. Tiparul mental se modifică evident şi remarcabil chiar în forme uşoare ale bolii. Marlene, pur şi simplu, nu este bolnavă. Însă, tocmai mi-a venit o idee interesantă. Ştim că Marlene este foarte perspicace şi dispune de percepţii neobişnuite, că poate observa tot felul de mici gesturi şi atitudini. Sentimentele şi senzaţiile curg dinspre ceilalţi spre ea. Dar ai detectat vreodată ceva în sens invers? Nu cumva sentimentele şi senzaţiile curg şi dinspre ea înspre ceilalţi?

  — Nu înţeleg unde vrei să ajungi.

  — Ea ştie când sunt nesigur sau neliniştit, indiferent cât de bine mă străduiesc eu să ascund asta, sau când sunt calm şi netemător. Dar există vreo modalitate prin care ea să mă încurajeze sau să mă oblige să mă simt nesigur şi neliniştit, sau calm şi netemător? Dacă detectează, nu cumva poate şi să impună?

  Insigna se holbă la el.

  — Aşa ceva e o nebunie! spuse ea, aproape sufocându-se de uimire indignată.

  — Poate. Dar ai observat vreodată tipul ăsta de efect în ceea ce-o priveşte? Gândeşte-te.

  — Nu am nevoie să mă gândesc. N-am observat niciodată nici o aiureală de felul ăsta.

  — Nu, murmură Genarr, bănuiesc că n-ai observat. Cu siguranţă că şi-ar dori să poată să te determine să nu mai fi atât de predispusă la panică în ceea ce-o priveşte şi cu siguranţă aşa ceva n-a reuşit. Totuşi… Este adevărat că, dacă examinăm cu atenţie capacităţile de percepţie ale Marlenei de când a venit pe Erythro, trebuie să recunoaştem că s-au îmbunătăţit. De acord?

  — Da. De acord.

  — Dar e mai mult decât atât. Acum este mult mai intuitivă. Ştie că este imună la maladie. Este sigură că nimic de pe Erythro nu o poate afecta. A privit în jos la ocean cu convingerea solidă că naveta nu are cum să se prăbuşească şi ea nu are cum să se înece. Când era pe Rotor, a avut o astfel de atitudine? Nu s-a simţit nesigură şi lipsită de apărare pe Rotor, când a avut motive să se simtă astfel, la fel ca oricare adolescent?

  — Ba da. Sigur că da.

  — Dar aici este alt om. Complet sigură de ea însăşi. De ce?

  — Nu ştiu de ce.

  — O afectează totuşi Erythro? Nu, nu mă refer la maladie. Dar nu cumva e vorba de o cu totul altă influenţă? De ceva cu totul diferit? Să-ţi spun de ce te întreb. Pentru că am simţit aşa ceva chiar eu.

  — Ce-ai simţit chiar tu?

  — Un anumit optimism legat de Erythro. Nu m-a deranjat dezolarea, pustietatea, nimic. Nu pot spune că înainte m-a dezgustat cu desăvârşire, că Erythro m-a făcut să mă simt nelalocul meu, dar nici nu mi-a plăcut vreodată cu adevărat această planetă. Însă, în această călătorie cu Marlene, m-am simţit mai legat de Erythro, aproape că mi-a plăcut, mai mult decât mi-a plăcut vreodată în cei zece ani de când locuiesc aici. M-am gândit întâi că era posibil ca plăcerea Marlenei să fie molipsitoare sau că ar putea cumva să mă oblige să simt şi eu ca ea. Sau că, orice altceva ar fi, legat de Erythro, care o influenţează pe ea, mă poate influenţa şi pe mine, în prezenţa ei.

  Insigna replică sarcastic:

  — Cred, Siever, că nu ţi-ar strica nici ţie o scanare cerebrală.

  Genarr ridică din sprâncene.

  — Dar crezi că n-am trecut prin aşa ceva? De când mă aflu aici, m-am supus la controale periodice. Nu s-au înregistrat nici un fel de schimbări, cu excepţia celor inevitabile în procesul de îmbătrânire.

  — Dar ţi-ai verificat tiparul mental de când te-ai întors din acest ultim zbor atmosferic?

  — Sigur. A fost primul lucru pe care l-am făcut. Doar nu sunt inconştient. N-am primit încă analiza completă, dar în evaluarea preliminară nu se vede nici o schimbare.

  — Şi atunci ce ai de gând să mai faci în continuare?

  — Ceea ce urmează în mod logic. Eu şi Marlene vom ieşi din Dom pe suprafaţa lui Erythro.

  — Nu!

  — Vom lua măsuri de precauţie. Eu am mai fost afară.

  — Tu, poate, spuse Insigna încăpăţânată. Dar nu ea. Ea n-a mai fost niciodată.

  Genarr oftă. Se răsuci cu tot cu scaun, aţintindu-şi ochii pe fereastra falsă din zidul biroului său, de parcă ar fi încercat s-o străpungă cu privirea pentru a putea privi peisajul roşiatic de dincolo de ea. Apoi se uită din nou la Insigna.

  — Acolo, afară, se află o imensă lume nou-nouţă, spuse el, una care nu aparţine nimănui în afară de noi. Am putea lua această lume şi am putea-o modela, folosindu-ne de toate lecţiile pe care le-am învăţat din proasta exploatare şi conducere a planetei noastre de origine. De data asta am construi o lume bună, curată, cumsecade. Ne putem obişnui cu lumina roşie. Am putea-o aduce la viaţă cu propriile noastre plante şi animale. Putem face uscatul şi oceanul să înflorească, şi să urnim planeta într-un curs propriu de evoluţie.

  — Şi maladia? Cu ea ce facem?

  — Am putea elimina maladia şi am putea face din Erythro planeta ideală pentru noi.

  — Dacă eliminăm căldura şi gravitaţia şi modificăm compoziţia chimică, am putea face şi din Megas planeta ideală pentru noi.

  — Da, Eugenia, dar chiar şi tu trebuie să recunoşti că maladia face parte dintr-o altă categorie decât căldura, gravitaţia şi chimia unei planete.

  — Dar, în felul său, şi maladia este la fel de mortală.

  — Eugenia, cred că ţi-am mai spus că Marlene este cea mai importantă persoană pe care o avem.

  — Pentru mine este, cu siguranţă.

  — Pentru tine este importantă, pur şi simplu, întrucât este fata ta. Pentru noi ceilalţi, este importantă pentru ceea ce ar putea face.

  — Dar ce poate face? Să ne interpreteze limbajul gesturilor? Să ne pună în situaţii neplăcute?

  — Ea este convinsă că este imună la maladie. Dacă într-adevăr este, din asta am putea învăţa…

  — Dacă este. Acest lucru este o închipuire copilărească şi tu ştii prea bine. Nu clădi castele pe nisip.

  — Acolo, afară, este o întreagă lume pe care vreau s-o cuceresc.

  — În cele din urmă, vorbeşti şi tu ca Pitt. Pentru acea lume eşti dispus să-mi pui fata în pericol?

  — În istoria omenirii au fost puse în pericol alte lucruri, mult mai importante, pentru mize mult mai mici.

  — Cu atât mai ruşinos pentru istoria omenirii. Şi, în orice caz, este o hotărâre pe care numai eu o pot lua. Este fata mea.

  Genarr răspunse cu o voce scăzută, care părea să conţină toată tristeţea lumii:

  — Te iubesc, Eugenia, dar te-am mai pierdut o dată. Am avut visul fragil că poate aş putea recupera acea pierdere. Dar acum mă tem că va trebui să te pierd din nou, de data asta pentru totdeauna. Pentru că, vezi tu, îţi voi spune acum că nu este o hotărâre pe care s-o iei tu. Nici măcar eu. Este o hotărâre pe care numai Marlene o poate lua. Şi ce decide ea, va şi face, într-un fel sau altul. Şi pentru că se prea poate să stea în puterea ei să câştige o nouă lume pentru omenire, eu am s-o ajut să facă orice ar vrea să facă, chiar dacă tu nu eşti de acord. Te rog să înţelegi asta, Eugenia.

  24. DETECTORUL.

  Crile Fisher studia Superluminică, având o expresie îngheţată pe chip. Era prima dată când o vedea şi nu avu nevoie decât de o privire rapidă aruncată Tessei Wendel pentru a-şi da seama cu claritate că avea un zâmbet de proprietar mândru.

  Nava stătea acolo, într-o peşteră uriaşă, apărată de o triplă reţea de filtre de securitate. Erau prezente şi fiinţe omeneşti, dar marea majoritate a forţei de muncă consta în roboţi computerizaţi neumanoizi.

  Fisher văzuse multe nave spaţiale, o multitudine de modele pentru o multitudine de scopuri, dar nu mai văzuse niciodată una ca Superluminică, niciodată una cu un aspect atât de hidos.

  Dacă ar fi văzut-o fără să ştie ce e, poate că nici n-ar fi ghicit că era o navă spaţială. Şi acum, ce să spună? Pe de o parte, nu voia s-o mânie pe Wendel. Pe de altă parte, ea aştepta în mod evident părerea lui, şi tot în mod evident se aştepta ca aceasta să fie elogioasă.

  Aşa că el spuse, cu o voce oarecum preocupată:

  — Are un soi straniu de graţie, seamănă cu o viespe…

  Ea zâmbi la expresia „soi straniu de graţie” şi Fisher ştiu că alesese bine cuvintele. Dar apoi întrebă:

  — Cum adică seamănă cu o viespe, Crile?

  — Mă refer la o insectă, răspunse Crile, ştiu că pe Adelia nu prea cunoaşteţi insectele.

  — Cunoaştem insectele, spuse Wendel. Sigur, nu avem abundenţa haotică a Pământului…

  — Dar, probabil nu aveţi viespi. Sunt nişte insecte cu înţepătură veninoasă, care seamănă ca formă cu…

  — Fisher indică Superluminică.

  — Şi ele au trupul îngroşat în partea din faţă şi în partea din spate, iar la mijloc subţiat.

  — Adevărat? Wendel privi nava cu o bruscă scânteie de interes proaspăt. Când vei putea, găseşte-mi, te rog, fotografia unei viespi. Aş putea înţelege mai profund silueta navei prin comparaţie cu a unei insecte, sau invers, dacă mă gândesc bine.

  Fisher răspunse:

  — Atunci, dacă nu a fost inspirată de o viespe, cum aţi ajuns la această formă?

  — A trebuit să găsim o formă geometrică specială care să asigure maximum de şanse ca întreaga navă să se deplaseze unitar. Hipercâmpul are tendinţa de a se extinde la infinit în afară, în formă cilindrică, şi într-o anumită măsură avem interesul să-l lăsăm în voia lui. Dar, pe de altă parte, nu vrem să-i permitem să pună stăpânire pe noi în întregime. De fapt, nici nu e posibil, aşa că trebuie să-l izolăm în capetele îngroşate ale navei. Hipercâmpul există astfel în corpul navei, menţinut şi izolat cu ajutorul unui câmp intens, electromagnetic alternativ, şi apoi… Da' de fapt pe tine nu te interesează toate astea, nu?

  — Nu, la un moment dat au încetat să mă intereseze, cred, răspunse Fisher vag. Mi-ai spus destule. Dar, de vreme ce în sfârşit mi se permite să văd şi eu această…

  — Hai, nu fă pe ofensatul acum, îl întrerupse Wendel, înconjurându-i mijlocul cu braţul. Totul s-a desfăşurat cu o foarte strictă confidenţialitate, ştii doar. Au existat perioade când până şi prezenţa mea îi scotea din minţi. Bombăneau tot timpul, îmi închipui că despre această suspectă locuitoare a unei Colonii care prea îşi băga nasul peste tot. Probabil că-şi doreau să nu fi fost eu cea care a pus la punct teoria hipercâmpului, pentru ca să mă poată trimite la plimbare. Acum însă lucrurile s-au limpezit şi iată că am putut aranja chiar să te aduc şi pe tine s-o vezi. La urma urmei, şi tu vei călători cu ea şi am vrut să-ţi ofer posibilitatea de a o admira.

  — Femeia ezită o clipă şi apoi adăugă: Pe ea şi pe mine.

  El îşi întoarse privirile spre ea şi replică:

  — Ştii bine că te admir, Tessa, şi fără să fie nevoie de o astfel de demonstraţie. Şi îi înconjură la rândul lui umerii cu braţul.

  — Eu continuu să îmbătrânesc, Crile, spuse ea. Acest proces, pur şi simplu, nu se va opri. De asemenea, sunt incredibil de fericită cu tine. Suntem de şapte ani împreună, în curând se împlinesc opt, iar eu n-am simţit nici o clipă vechiul impuls de a vedea cum ar putea fi alţi bărbaţi.

  — Şi asta, întrebă Fisher, e o tragedie? Poate că e numai pentru că ai fost atât de absorbită de proiect. Acum, că nava e gata, probabil că vei încerca o senzaţie de eliberare şi te vei bucura de destul timp pentru a porni din nou la vânătoare.

  — Nu, n-am impulsul. Pur şi simplu îmi lipseşte. Dar tu? Ştiu că uneori te-am cam neglijat.

  — Nici o problemă. Când mă neglijezi pentru munca ta, nu mă deranjează. Şi eu doresc, la fel de mult ca tine, ca această navă să funcţioneze, draga mea, iar cel mai crunt coşmar al meu este că, până va fi într-adevăr gata, noi doi vom fi prea bătrâni ca să ne mai lase pe ea. Zâmbi din nou, de data aceasta aproape cu cruzime. Nu uita, Tessa, în îngrijorarea ta legată de repeziciunea cu care înaintezi în vârstă, că nici eu nu mai sunt chiar un puşti. În mai puţin de doi ani împlinesc cincizeci. Dar am o întrebare pe care nu îndrăznesc să ţi-o pun, de teamă că voi fi dezamăgit de răspuns. Oricum, tot am să te întreb.

  — Întreabă-mă.

  — Ai aranjat să pot vedea şi eu nava, să-mi fie permis accesul în această „sfântă a sfintelor”. Ceva îmi spune că Directorul Koropatsky n-ar fi permis aşa ceva dacă proiectul nu s-ar fi apropiat de final. În privinţa securităţii e aproape tot atât de bolnav cum era Tanayama.

  — Da, în ceea ce priveşte hipercâmpul, nava este gata.

  — A efectuat vreun zbor?

  — Nu încă. Mai sunt unele lucruri de făcut, dar acestea nu implică hipercâmpul.

  — Vor avea loc şi zboruri de încercare, presupun.

  — Cu echipaj la bord, desigur. Nu putem testa nava fără echipaj la bord, dacă vrem să ne asigurăm că sistemele de susţinere a vieţii funcţionează. Nici chiar animalele n-ar fi suficiente pentru a fi siguri de asta.

  — Cine va lua parte la prima călătorie?

  — Voluntari aleşi din rândul celor care au lucrat la proiect şi care întrunesc condiţiile necesare.

  — Şi tu?

  — Eu sunt singura care nu voi fi voluntar. Eu trebuie să merg. N-aş putea avea încredere în nimeni altcineva să ia decizii în caz de urgenţă.

  — Atunci să înţeleg că merg şi eu? întrebă Crile.

  — Nu, tu nu.

  Chipul lui Fisher se întunecă instantaneu de mânie.

  — Bine, dar înţelegerea era că…

  — Nu şi în cazul zborurilor de încercare, Crile.

  — Şi acestea când vor lua sfârşit?

  — E dificil de spus. Depinde ce probleme apar. Dacă totul decurge normal, două sau trei zboruri de încercare ar trebui să fie suficiente. E o chestiune de câteva luni.

  — Când va avea loc primul zbor de încercare?

  — Asta nu ştiu să-ţi spun, Crile. Însă mai avem de lucru la navă.

  — Dar ai spus că e gata.

  — Da, în ceea ce priveşte hipercâmpul. Dar acum, detectoarele neuronice sunt în curs de instalare.

  — Astea ce mai sunt? Nu te-am auzit niciodată pomenind de aşa ceva.

  Wendel nu-i răspunse direct. Privi întâi în jur, tăcută şi gânditoare, apoi rosti:

  — Atragi atenţia, Crile, şi bănuiesc că sunt pe-aici oameni pe care prezenţa ta îi îngrijorează destul de mult. Hai acasă.

  Fisher nu se clinti.

  — Înţeleg că refuzi să mai discuţi toate acestea, deşi se întâmplă să fie chestiuni de viaţă şi de moarte pentru mine.

  — Ba nu, vom continua discuţia, acasă.

  Crile Fisher era neliniştit, agitat, într-o stare de furie crescândă. Refuza să ia loc şi o privea de sus pe Tessa Wendel, copleşind-o cu statura sa. Ea ridicase din umeri şi se aşezase pe canapeaua modulară albă de unde acum se uita în sus, la el, încruntată.

  — De ce eşti furios, Crile?

  Buzele lui Fisher tremurau. El le strânse şi aşteptă un timp înainte de a răspunde, de parcă efortul muscular l-ar fi putut ajuta să-şi păstreze calmul. Într-un târziu, rosti:

  — Odată ce s-a alcătuit un echipaj fără mine, precedentul a fost creat. Nu voi mai ajunge niciodată pe navă. Trebuie să se înţeleagă de la bun început că eu mă voi afla pe navă de fiecare dată, până vom ajunge la Steaua Vecină şi la Rotor. Nu vreau să rămân pe dinafară.

  Wendel interveni:

  — De ce te repezi să tragi concluzii? La momentul crucial nu vei fi omis. Şi-apoi, nava nici măcar nu este gata.

  — Tu ai spus că nava e gata, i-o întoarse Fisher. Ce sunt aceste detectoare neuronice despre care ai început brusc să-mi spui? Precis că sunt o şmecherie care să-mi astupe gura, să-mi distragă atenţia şi să strecoare nava în spaţiu pe sub nasul meu, înainte ca eu să-mi dau seama că am rămas de căruţă. Asta fac ei acolo. Iar tu mergi mână-n mână cu ei.

  — Crile, ţi-ai pierdut minţile. Detectorul neuronic este ideea mea, pe care eu am dorit s-o introduc, pentru care am insistat. Îl privi fix, fără să clipească, parcă sfidându-l, aşteptând să vadă dacă mai îndrăzneşte să spună ceva.

  — Ideea ta! explodă el. Dar…

  Ea întinse mâna ca pentru a-l reduce la tăcere.

  — Este ceva la care am muncit simultan cu lucrul la navă. Nu este ceva de competenţa mea, dar i-am impulsionat destul de nemilos pe neurofizicieni ca să-l avem. Motivul? Tocmai pentru că vreau să te afli şi tu pe navă când va porni spre Steaua Vecină. Nu înţelegi?

  El clătină din cap.

  — Gândeşte-te, Crile. Sunt sigură că ai pricepe dacă n-ai fi orbit de furie pentru motive nebuneşti. Este foarte simplu. Este un „detector neuronic”. Detectează activitatea nervoasă de la distanţă. Activitatea nervoasă complexă. Pe scurt, detectează prezenţa inteligenţei.

  Fisher se holbă la ea.

  — Te referi la ceva ce folosesc doctorii prin spitale.

  — Bineînţeles. În medicină şi în psihologie este un instrument obişnuit, folosit pentru a detecta, din timp, deranjamentele mentale, dar de la distanţe de câţiva metri. Eu am nevoie de ceva care să funcţioneze la distanţe astronomice. Nu este vorba de ceva nou, ci de ceva vechi, cu o rază de acţiune mult amplificată. Crile, dacă Marlene e în viaţă, se află pe Rotor. Iar Rotor este acolo, undeva, orbitând în jurul Stelei Vecine. Ţi-am spus că nu va fi uşor de localizat. Dacă nu-l găsim destul de repede, cum putem fi siguri că nu este acolo? Cum ne putem asigura că realmente nu este acolo, cum putem elimina posibilitatea ca noi să-l fi trecut pur şi simplu cu vederea, ca pe o insulă oarecare în ocean sau ca pe un asteroid oarecare în spaţiu. Vom continua căutarea timp de luni sau ani pentru a ne asigura că nu e vina noastră de a-l fi scăpat din vedere şi că Rotor chiar nu se află acolo?

  — Şi detectorul neuronic…

  — Va găsi Colonia Rotor pentru noi.

  — Nu va fi tot atât de greu de detectat…

  — Nu. Universul este plin de lumină, unde radio şi de tot felul de radiaţii, iar noi va trebui să distingem o sursă dintr-o mie de alte surse, sau dintr-un milion de alte surse. Se poate face, dar nu e uşor şi e posibil să dureze mult. Cu toate acestea, probabilitatea de a descoperi acea radiaţie electromagnetică asociată cu neuronii într-o relaţie complexă este restrânsă. Nu este posibil să întâlnim mai mult de o sursă de acest fel, sau, dacă întâlnim mai multe, singura explicaţie ar fi că Rotor şi-a construit şi alte Colonii. Acum pricepi? Îmi doresc să-ţi găsesc fiica tot atât de mult cât îţi doreşti şi tu. De ce crezi că mi-aş dori asta atât de tare dacă n-aş vrea să vii şi tu cu noi pe navă? Vei fi acolo.

  Fisher părea copleşit.

  — Şi ai făcut astfel ca proiectul să se ocupe de asta?

  — Am o putere considerabilă asupra lor, Crile. Şi încă nu ţi-am spus totul. Ceea ce urmează este absolut strict secret, de asta nu ţi-am putut spune când ai fost să vezi nava.

  — Mda? Şi despre ce anume e vorba?

  Wendel spuse, cu o nuanţă de blândeţe în glas:

  — Crile, îmi petrec mai mult timp decât ai crede gândindu-mă la tine. Nici nu ştii cât de tare îmi doresc să te pot feri de o dezamăgire. Dacă nu găsim nimic în preajma Stelei Vecine? Dacă o scanare completă a zonei respective ne va indica, fără posibilitate de îndoială, că nu există nici o formă de viaţă inteligentă în vecinătatea Stelei Vecine? Ne întoarcem pur şi simplu direct acasă şi raportăm că nu am găsit nici urmă de Rotor? Nu, Crile, nu te lăsa pradă uneia dintre pasele tale proaste. Nu spun că eşecul nostru de a descoperi inteligenţa în zona Stelei Vecine ar însemna numaidecât că Rotor şi poporul său nu au supravieţuit.

  — Dar ce altceva ar putea însemna?

  — S-ar putea să îi fi nemulţumit atât de mult Steaua Vecină încât să se fi hotărât să plece mai departe. Poate că s-au oprit numai atât timp cât le-a fost necesar pentru a mina câţiva asteroizi, pentru noi materii prime necesare construirii şi recondiţionării motoarelor cu microfisiune. Apoi poate că au plecat mai departe.

  — Şi dacă s-ar fi întâmplat aşa, cum am putea şti unde ar fi acum?

  — Au plecat de aproape paisprezece ani. Fiind dotaţi numai cu hiperasistenţă, nu pot călători decât cel mult cu viteza luminii. Dacă au ajuns, într-adevăr, la vreo stea, ar trebui să fie una aflată la cel mult patru ani lumină de noi. Nu sunt foarte multe astfel de stele. Dar, dispunând de viteze superluminice, le putem vizita pe toate. Dacă suntem dotaţi şi cu detectoare neuronice putem să ne dăm seama repede dacă Rotor se află sau nu în preajma vreuneia dintre ele.

  — Ar putea rătăci printre stele, prin spaţiu, chiar acum, când vorbim. Cum i-am putea detecta în acest caz?

  — N-am putea, dar măcar ne înmulţim şansele puţin, dacă investigăm douăsprezece stele în şase luni, cu ajutorul detectorului neuronic, în loc să pierdem toată acea vreme investigând inutil o singură stea. Şi dacă eşuăm – trebuie să avem în vedere şi această eventualitate – atunci cel puţin ne vom întoarce cu destule date despre o duzină de stele, o pitică albă, o stea fierbinte alb-albastră, o stea asemănătoare Soarelui, un tandem apropiat şi aşa mai departe. Nu cred că e probabil să apucăm, cei de-o vârstă cu tine şi cu mine, mai mult de o călătorie în viaţă, aşa că de ce n-am face una grozavă, în urma căreia să intrăm glorios şi cu răsunet în istorie, Crile?

  Crile răspunse gânditor:

  — Bănuiesc că ai dreptate, Tessa. Explorarea a douăsprezece stele fără a găsi ceva ar fi o experienţă destul de neplăcută, dar mult mai rău ar fi să nu putem explora decât împrejurimile unei singure stele şi să ne întoarcem gândindu-ne că Rotor ar fi putut fi altundeva în raza noastră, numai că ne-a lipsit timpul pentru a-l căuta.

  — Exact.

  — Voi încerca să ţin minte asta, spuse Crile cu tristeţe.

  — Încă un lucru, nu se lăsă Wendel. Detectorul neuronic ar putea detecta şi inteligenţă care nu este de origine terestră. Doar n-am vrea să ne scape aşa ceva.

  Fisher păru uimit:

  — Dar aşa ceva nu e probabil, nu?

  — Nu e deloc probabil, dar dacă totuşi se întâmplă, avem toate motivele să vrem să nu ratăm ocazia. Mai ales dacă e pe o rază de patru ani-lumină în jurul Pământului. Nimic din Univers n-ar fi atât de interesant ca o altă formă de viaţă inteligentă, şi nici atât de periculos. Am vrea să ştim dacă există, nu?

  — Dar, interveni Fisher, care sunt şansele noastre de a detecta o astfel de formă de viaţă inteligentă dacă nu este de origine terestră? Detectoarele neuronice sunt create numai pentru inteligenţa umană. Mie mi se pare că nu vom putea nici măcar recunoaşte o formă de viaţă ciudată ca fiind vie, darămite inteligentă.

  Wendel argumentă mai departe:

  — Viaţa poate că n-o vom putea recunoaşte, dar este imposibil să nu reuşim să recunoaştem inteligenţa, cel puţin asta este părerea mea, iar la urma urmei asta şi căutăm: inteligenţa, nu viaţa. Despre orice fel de inteligenţă ar fi vorba, oricât de ciudată, oricât de dificil de recunoscut, ea trebuie să se bazeze pe o structură complexă, cel puţin tot atât de complexă precum creierul omenesc. În plus, în mod sigur implică şi interacţiunea electromagnetică. Atracţia gravitaţională e prea redusă, interacţiunile nucleare slabe şi puternice au rază prea mică de acţiune. Cât despre acest nou hipercâmp, cu care lucrăm în zborul cu viteze superluminice, el nu există în natură, după cât se cunoaşte, există doar dacă a fost elaborat artificial de o formă de viaţă dotată cu inteligenţă. Detectorul neuronic poate depista un câmp electromagnetic neobişnuit de complex, care va însemna inteligenţă, indiferent de forma sau chimia în care a fost structurat organismul respectiv. Şi vom fi pregătiţi ori să studiem, ori să fugim. Cât despre formele de viaţă lipsite de inteligenţă, nu este posibil ca acestea să reprezinte un pericol pentru o civilizaţie tehnologică aşa ca a noastră, deşi orice formă de viaţă extraterestră, chiar şi în stadiul de virus, ar fi interesantă.

  — Şi de ce trebuie ţinute secret toate acestea?

  — Pentru că bănuiesc – de fapt chiar ştiu – că Parlamentul Globului va dori să ne întoarcem foarte repede, ca să poată fi siguri că proiectul e un succes şi să poată trece la construirea unor modele superioare de nave superluminice, bazându-se pe experienţa noastră cu acest prototip. Eu, pe de altă parte, dacă lucrurile merg bine, îmi doresc, fireşte, să văd Universul şi să-i las să aştepte. Nu spun că m-am şi hotărât s-o fac, dar vreau să-mi las o portiţă deschisă către această opţiune. Dacă ar şti că plănuiesc aşa ceva – dac-ar şti măcar că mă gândesc la aşa ceva – bănuiesc că ar schimba componenţa echipajului navei cu oameni pe care îi consideră mai ascultători, mai predispuşi să se supună ordinelor.

  Fisher zâmbi vag.

  — Ce e, Crile? spuse Wendel. Să presupunem că nu dăm de Rotor şi nu găsim nici urmă de rotorieni. Ai fi dispus să te întorci, dezamăgit, direct pe Pământ? Ai fi în stare să ai Universul la picioare şi să renunţi?

  — Nu. Mă întrebam numai cam cât va mai dura până vor fi instalate detectoarele şi orice altceva ţi-ar mai trece ţie prin cap. În mai puţin de doi ani, eu voi avea cincizeci. La cincizeci de ani, agenţii Biroului sunt, de obicei, retraşi din activitatea de teren şi primesc slujbe banale pe Pământ, slujbe de stat în birou, şi nu li se mai permite să efectueze zboruri cosmice.

  — Şi?

  — Şi în ceva mai puţin de doi ani, eu nu voi mai întruni condiţiile pentru această călătorie. Îmi vor spune că sunt prea bătrân, iar Universul nu se va mai afla deloc la picioarele mele.

  — Prostii! Pe mine mă lasă să plec şi eu am depăşit, deja, cincizeci de ani.

  — Tu eşti un caz special. E nava ta.

  — Şi tu eşti un caz special, de vreme ce eu voi insista să te afli pe navă. În afară de asta, nu le va fi prea uşor să găsească oamenii care să întrunească toate condiţiile necesare îmbarcării pe Superluminică. Tot ce vom putea face va fi să-i îndemnăm să se ofere voluntari. Şi nu vor avea încotro, vor trebui să se ofere; doar n-o să riscăm să lăsăm călătoria pe mâinile unor ucenici speriaţi, care numai asta nu-şi doresc.

  — Şi de ce crezi că mulţi nu se vor oferi voluntari?

  — Pentru că sunt pământeni, scumpul meu Crile, şi pentru majoritatea pământenilor spaţiul este o oroare. Hiperspaţiul este o oroare încă şi mai mare şi se vor da cu toţii un pas înapoi. Vei fi tu şi cu mine şi vom mai avea nevoie de încă trei voluntari, iar eu îţi spun că vor fi ceva probleme până o să-i găsim. Am sondat terenul în privinţa multora şi am găsit doi oameni excelenţi care mi-au făcut jumătăţi de promisiuni: Chao-Li Wu şi Henry Jarlow. Pe al treilea nu l-am găsit încă. Dar chiar dacă, în ciuda tuturor prevederilor şi probabilităţilor, vor exista chiar şi o duzină de voluntari, tu nu vei putea fi pus în umbră, nimeni nu-ţi va fi preferat, pentru că eu voi insista ca tu să mă însoţeşti în calitate de ambasador al meu în faţa rotorienilor, în caz că aşa ceva ar deveni necesar. Şi dacă nici asta nu e de ajuns, îţi promit că nava va fi lansată înainte ca tu să împlineşti cincizeci de ani.

  Acum Fisher surâse cu uşurare sinceră şi spuse:

  — Tessa, te iubesc. Ştii, doar, că aşa e.

  — Nu, replică Wendel, nu ştiu că aşa e, mai ales când o spui pe tonul ăsta, de parcă acceptarea faptului te-a luat şi pe tine prin surprindere. E foarte ciudat, Crile, dar în cei aproape opt ani de când ne cunoaştem, trăim împreună şi facem dragoste împreună, nu mi-ai spus asta nici măcar o dată.

  — Nu?

  — Crede-mă, am ascultat cu atenţie. Şi ştii ce altceva mai e ciudat? Nici eu nu ţi-am spus că te iubesc, deşi te iubesc. Dar nu aşa se anunţa relaţia noastră când a început. Oare ce s-o fi întâmplat? Tu ce crezi?

  Fisher spuse cu voce joasă:

  — Răspunsul ar putea fi că ne-am îndrăgostit unul de celălalt treptat, încât nici măcar n-am băgat de seamă. Se mai întâmplă şi aşa, nu crezi?

  Şi-şi zâmbiră timid unul altuia, ca şi cum s-ar fi întrebat ce se mai putea face, acum, în această privinţă.

  25. SUPRAFAŢA.

  Eugenia Insigna era îngrijorată. Mai mult decât atât.

  — Îţi spun, Siever, n-am mai putut pune geană pe geană de când ai luat-o cu tine în zborul acela. Vocea ei degenera în ceea ce, în cazul unei temei cu mai puţină tărie de caracter, aproape că ar fi putut fi descris drept un scâncet. Acest zbor prin văzduh – peste ocean şi înapoi şi întoarcerea după lăsarea întunericului – nu i-a fost de ajuns? De ce n-o opreşti?

  — Eu de ce n-o opresc? rosti Siever Genarr rar, de parcă ar fi gustat fiecare cuvânt din întrebare. De ce n-o opresc eu pe ea? Eugenia, am depăşit de mult stadiul în care o mai puteam opri pe Marlene.

  — Este ridicol, Siever. Este aproape o dovadă de laşitate. Te ascunzi în spatele ei, pretinzând că este atotputernică.

  — Şi nu e? Tu eşti mama ei. Ordonă-i să rămână în Dom.

  Gura Eugeniei Insigna se strâmbă într-un rictus.

  — Are deja cincisprezece ani. Nu-mi place să fiu tiranică.

  — Dimpotrivă, ţi-ar plăcea să fii. Dar, dacă ai încerca, s-ar uita la tine cu ochii ei extraordinar de limpezi şi ţi-ar spune ceva de felul ăsta: „Mamă, te simţi vinovată că m-ai lipsit de tata şi atunci ai început să crezi că întregul Univers conspiră să te pedepsească lipsindu-te de mine, iar asta este o superstiţie naivă.”

  Insigna se încruntă:

  — Siever, ăsta este cel mai prostesc lucru pe care mi-a fost dat să-l aud vreodată. Nu simt deloc şi nici nu ar fi cu putinţă să simt aşa ceva.

  — Bineînţeles că nu. Am născocit şi eu ceva. Dar Marlene n-o va face. Ea va şti, din felul cum îţi tresare un deget sau ţi se mişcă o claviculă, din orice, ea va şti exact ce te frământă şi ţi-o va spune – şi va fi atât de adevărat şi atât de jenant, presupun, încât vei fi prea ocupată căutând căi de scăpare pentru a te apăra, prea preocupată ca să mai rezişti, îi vei ceda mai degrabă decât s-o laşi să-ţi mai răscolească prin creier.

  — Nu-mi spune că aşa ţi s-a întâmplat şi ţie.

  — Nu foarte des, pentru că ţine la mine, iar eu am încercat să fiu foarte diplomat cu ea. Dar dacă aş provoca-o sau aş supăra-o, mă cutremur gândindu-mă ce ar putea face din mine. Uite, am reuşit s-o întârzii, pentru atâta lucru îmi poţi acorda şi mie credit. Imediat după zborul atmosferic a vrut să iasă pe suprafaţa planetei. Iar eu am reuşit să amân, s-o fac să mai aştepte până la sfârşitul lunii.

  — Cum ai reuşit?

  — Am fost foarte logic şi sofisticat în argumente, te asigur. Acum suntem în decembrie. I-am spus că în trei săptămâni va începe noul an, cel puţin după calendarul terestru. Şi, am întrebat-o apoi, ce cale poate fi mai bună de a sărbători anul 2237, decât să inaugureze noua eră a explorării şi colonizării planetei Erythro? Ştii, în această lumină vede ea ieşirea pe suprafaţa planetei, o consideră începutul unei noi ere. Ceea ce, din punctul nostru de vedere, înrăutăţeşte lucrurile.

  — De ce?

  — Pentru că nu consideră toată povestea drept un capriciu personal, ci drept ceva de o importanţă vitală pentru Rotor, sau poate chiar pentru omenire. Nimic nu se compară cu posibilitatea de a-ţi satisface o plăcere personală şi de a o considera în acelaşi timp o contribuţie nobilă la bunăstarea generală. Este o scuză generoasă, pentru orice. Şi eu am folosit-o, şi tu, toată lumea. Mai mult decât oricine altcineva, Pitt o mai foloseşte încă. Probabil că, în timp, a reuşit să se auto-convingă că până şi faptul că respiră este o contribuţie nobilă la viaţa plantelor de pe Rotor, fiindcă le furnizează astfel dioxidul de carbon.

  — Aşadar, ai reuşit s-o faci să aştepte exploatându-i megalomania.

  — Da, şi mai avem la dispoziţie aproximativ o săptămână pentru a vedea dacă găsim ceva care s-o oprească. Trebuie să-ţi spun totuşi că pledoaria mea n-a păcălit-o. A căzut de acord să aştepte, dar mi-a spus: „Crezi că dacă reuşeşti să mai amâni puţin vei câştiga afecţiunea mamei, nu-i aşa, unchiule Siever? Nu detectez nimic în atitudinea ta care să trădeze faptul că ai considera venirea noului an drept un eveniment de oarecare importanţă.”

  — Ah, cât de insuportabil de nepoliticoasă este, Siever.

  — Nu, are numai insuportabil de multă dreptate, Eugenia. Dar poate că, în ultimă instanţă, este acelaşi lucru.

  Insigna privi în altă parte:

  — Afecţiunea mea? Ce aş putea spune…

  Genarr interveni rapid:

  — De ce-ai spune ceva? Ţi-am spus că în trecut te-am iubit şi că faptul că sunt bătrân – sau mai bătrân – nu a schimbat situaţia. Dar asta este problema mea. Nu m-ai tratat niciodată nedrept. Nu mi-ai dat niciodată motive să sper. Şi dacă eu sunt destul de nebun să nu înţeleg când mi se spune „nu”, ce motive ai avea tu să te preocupe asta?

  — Mă preocupă faptul că ai putea fi nefericit, dintr-un motiv sau altul.

  — Asta înseamnă destul de mult. Genarr reuşi să zâmbească. E infinit mai mult decât nimic.

  Insigna se uită din nou în altă parte şi, cu intenţia vădită de a schimba vorba, reveni la Marlene.

  — Dar, Siever, dacă Marlene a realizat care este, de fapt, motivul tău, de ce a mai fost de acord cu amânarea?

  — N-o să-ţi placă răspunsul, dar cred că ar fi mai bine să-ţi spun adevărul. Marlene mi-a spus: „Am să aştept până la Anul Nou, unchiule Siever, pentru că poate că asta îi va face într-adevăr plăcere mamei, iar eu sunt de partea ta.”

  — A spus ea asta?

  — Te rog nu i-o lua în nume de rău. Este evident că am fascinat-o cu aerul meu spiritual şi fermecător şi crede, ca urmare, că-ţi face ţie un serviciu.

  — Face pe peţitoarea, spuse Insigna evident nehotărâtă dacă să se arate enervată sau amuzată.

  — Mi-a trecut şi mie prin cap că dacă te-ai strădui puţin să manifeşti oarecare interes pentru mine, am putea folosi această comedioară pentru a o convinge să facă – sau să nu facă – tot felul de lucruri despre care ar crede ea că pot contribui la amplificarea acestui interes; numai că ar trebui să fie adevărat, altminteri ar vedea prin tot planul nostru ca prin sticlă. Iar dacă ar fi adevărat, n-ar mai simţi nevoia sa facă sacrificii pentru a determina să se întâmple ceva ce deja există. Înţelegi?

  — Înţeleg – spuse Insigna – că, dacă n-ar fi capacităţile perceptive ale Marlenei, ai fi de-a dreptul machiavelic în felul în care încerci să mă abordezi.

  — Aici m-ai prins, Eugenia.

  — Ei bine, de ce n-am alege atunci cea mai la îndemână cale? Hai s-o încuiem în camera ei şi, când va fi venit timpul, s-o cărăm pe sus la naveta care ne va duce înapoi pe Rotor.

  — S-o legăm de mâini şi de picioare, presupun. Pentru că, în afară de faptul că nu s-a gândit că am fi în stare de aşa ceva, cred că am reuşit să înţeleg în linii mari punctul de vedere al Marlenei. Chiar încep să mă gândesc şi eu la colonizarea planetei Erythro – o lume întreagă la dispoziţia noastră.

  — Să respirăm bacteriile lor străine şi să le ingerăm odată cu apa şi cu hrana. Chipul Eugeniei Insigna se crispă într-o grimasă.

  — Şi ce dacă? Doar le respirăm, le mâncăm şi le bem într-o anumită măsură chiar şi aici. Nu le putem reţine complet în afara Domului. Dacă tot veni vorba, şi pe Rotor există bacterii pe care le respirăm, le mâncăm şi le bem.

  — Da, dar suntem adaptaţi la viaţa de pe Rotor. Acestea sunt forme de viaţă complet străine.

  — Cu atât mai în siguranţă vom fi. Dacă noi nu suntem adaptaţi la ele, nici ele nu sunt adaptate la noi. Nu există absolut nici un indiciu că ar putea să ne paraziteze în vreun fel. Vor fi pur şi simplu o mulţime de particule inofensive.

  — Şi maladia.

  — Aceea este de fapt adevărata dificultate, chiar şi într-o situaţie atât de simplă cum ar fi ieşirea Marlenei în afara Domului. Dar, bineînţeles, vom lua toate măsurile de precauţie.

  — Ce măsuri?

  — Va purta un costum de protecţie, în primul rând. În al doilea, eu o voi însoţi. Eu voi fi „canarul” ei.

  — Cum adică?

  — Era o metodă pe Pământ, folosită cu secole în urmă. Minerii luau cu ei la coborârea în mină canari – ştii, păsărelele acelea micuţe şi galbene. Dacă aerul devenea nociv, canarii mureau înainte ca oamenii să fie afectaţi, iar oamenii, avertizaţi de existenţa unui pericol, ieşeau din mină la timp. Cu alte cuvinte, dacă încep să mă comport ciudat, vom fi amândoi aduşi înapoi în Dom, imediat.

  — Dar dacă o afectează pe ea înainte să te afecteze pe tine?

  — Nu cred că se va întâmpla aşa ceva. Marlene este convinsă că ea e imună. Şi a spus-o de atâtea ori că eu unul am început s-o cred.

  Niciodată nu mai aşteptase Eugenia Insigna Anul Nou cu o astfel de concentrare dureroasă. Dar până acum nici nu avusese un motiv atât de serios s-o facă. De fapt, calendarul era pentru ea un vestigiu, o amintire îndepărtată percepută ca printr-o stare de mahmureală.

  Pe Pământ, anul ca unitate calendaristică se născuse prin marcarea anotimpurilor şi a sărbătorilor corespunzătoare lor – miezul verii, miezul iernii, semănatul, strângerea recoltei – indiferent de numele sub care erau cunoscute toate acestea.

  Crile (îşi amintea Insigna) îi explicase aspectele complexe ale calendarului cu un soi ciudat de fascinaţie întunecată şi solemnă care-i însoţea lui toate amintirile legate de Pământ. Ea îl ascultase cu un amestec de ardoare şi îngrijorare, cu ardoare pentru că dorea să-i poată împărtăşi fascinaţia, dacă asta i-ar fi putut apropia mai mult, cu îngrijorare pentru că se temea că fascinaţia lui legată de Pământ l-ar putea îndepărta de ea, aşa cum se şi întâmplase în cele din urmă.

  Era ciudat că încă mai simţea durerea – parcă acum se mai atenuase. I se părea că nu-şi mai poate aminti cu precizie chipul lui Crile, că-şi amintea numai amintirea. Oare asta era tot ce mai stătea între ea şi Siever Genarr acum, amintirea unei amintiri?

  Şi totuşi, iată, numai amintirea unei amintiri făcea ca pe Rotor să fie ţinut în continuare calendarul terestru. Rotor nu avusese niciodată anotimpuri. Avea, desigur, anul, deoarece însoţea Pământul în drumul său în jurul Soarelui (toate Coloniile păstrau sistemul Pământ-Lună, cu excepţia celor câteva care orbitau în jurul lui Marte sau care fuseseră construite în centura de asteroizi). Cu toate acestea, fără anotimpuri, anul era lipsit de sens, deşi organizat în luni şi săptămâni.

  Rotor respecta şi ziua, artificial fixată la douăzeci şi patru de ore, din care, în jumătate se permitea accesul razelor de soare, iar în cealaltă jumătate, nu. Ar fi putut fi fixată la orice lungime, dar era fixată la durata unei zile terestre şi împărţită în douăzeci şi patru de ore a câte şaizeci de minute fiecare, fiecare minut având şaizeci de secunde. (Cel puţin zilele şi nopţile aveau durata uniformă de douăsprezece ore.)

  La un moment dat, existase o oarecare agitaţie prin Colonii în favoarea adoptării unui alt sistem în care zilele să fie, pur şi simplu, numerotate şi grupate în seturi de câte zece şi multipli de zece, decazile, hectozile, kilozile şi, în direcţia cealaltă, decizile, centizile, milizile, dar aşa ceva era de fapt cu neputinţă.

  Coloniile nu-şi puteau stabili, fiecare, sistemul ei, deoarece asta ar fi redus comerţul şi comunicarea la o stare de haos. Nici un alt sistem unificat în afară de cel al Pământului nu era posibil, pentru că acolo trăia încă 99% din populaţia umană, restul de 1% fiind legată de Pământ prin tradiţie. Amintirea menţinea în viaţa Coloniei Rotor şi a tuturor celorlalte un calendar care, pentru ele, îşi pierduse de mult sensul intrinsec.

  Dar acum Rotor părăsise Sistemul Solar şi devenise o lume autonomă, izolată, unică. Nu mai existau nici ziua, nici luna, nici anul în sensul lor terestru. Nici măcar nu mai exista lumina solară care să delimiteze ziua de noapte, pentru că Rotor sclipea în lumină artificială de zi şi se întuneca la o geană de lumină, tot artificială, în cicluri alternative de câte douăsprezece ore. Această precizie a duratei nu era nici măcar îmblânzită de o luminare sau întunecare treptată la capetele intervalelor, care să sugereze răsăritul şi apusul. Nu părea a fi nevoie de aşa ceva. Şi în cadrul acestui aranjament, casele particulare îşi menţineau sau nu iluminarea, după pofta inimii, dar numărau zilele după calendarul Coloniilor, adică după calendarul terestru.

  Chiar şi în Domul de pe Erythro, unde exista o alternanţă naturală de noapte şi zi folosită fără probleme de cei care locuiau aici, calculele oficiale se făceau totuşi în conformitate cu lungimea nu-tocmai-potrivită, a zilei din calendarul Coloniilor, încă legată de cea din calendarul terestru (amintirea unei amintiri).

  La ora actuală însă, opinia generală era că ar trebui păstrată numai ziua ca unitate de măsură a timpului. Insigna ştia cu siguranţă că Pitt însuşi era în favoarea unui sistem zecimal de măsurare a timpului, dar nici chiar el nu îndrăznea să facă oficial această propunere, de teama că ar fi iscat o opoziţie năpraznică.

  Dar poate că lucrurile n-aveau să dureze aşa la nesfârşit. Unităţilor tradiţionale şi neregulate ale lunilor şi săptămânilor deja nu li se mai acorda mare importanţă. Sărbătorile tradiţionale erau din ce în ce mai des ignorate. În munca ei de astronom, Insigna folosea ziua drept unică unitate de măsură a timpului. Cândva, vechiul calendar avea să moară şi, în viitorul îndepărtat şi imposibil de prevăzut, se vor naşte cu siguranţă metode noi de marcare a timpului, cu acordul tuturor, poate chiar un Standard Galactic.

  Dar până una-alta, ea se găsea în situaţia de a tăia zilele dintr-un calendar în care Anul Nou începea arbitrar. Cel puţin pe Pământ, noul an începea la solstiţiu (de iarnă în emisfera nordică, de vară în cea sudică). Avea o legătură cu traseul orbital al Pământului în jurul Soarelui, legătură de care, pe Rotor, numai astronomii îşi mai aminteau cu claritate.

  Dar acum, chiar dacă Insigna era ea însăşi astronom, noul an avea legătură pentru ea numai cu aventura în care urma să se arunce Marlene, aceea de a explora suprafaţa planetei Erythro. Momentul acestei aventuri fusese ales de Siever Genarr numai pentru că oferea un motiv plauzibil de amânare şi fusese acceptat de Insigna numai pentru că începuse să o preocupe ideea unei adolescente despre dragoste.

  Când Insigna îşi reveni din gândurile ei adânci, Marlene o privea cu solemnitate. (Oare intrase ea în cameră atât de încet, sau Insigna era atât de preocupată de propriile gânduri încât nu-i auzise paşii?)

  — Bună, Marlene.

  — Nu eşti fericită, mamă, replică Marlene cu solemnitate.

  — Pentru a vedea asta, nici măcar nu este nevoie să fii înzestrat cu capacităţi de percepţie ieşite din comun, Marlene. Eşti încă hotărâtă să ieşi din Dom, să explorezi suprafaţa planetei Erythro?

  — Da. Foarte.

  — Dar de ce, Marlene, de ce? Poţi să-mi explici în aşa fel încât să înţeleg şi eu?

  — Nu, pentru că nu vrei să înţelegi. Mă cheamă.

  — Ce te cheamă?

  — Erythro. Mă vrea afară. Chipul de obicei posomorât al Marlenei era acum radios, iluminat de fericire.

  Insigna izbucni:

  — Când vorbeşti aşa, Marlene, îmi faci impresia că eşti deja afectată de… de…

  — De maladie? Nu sunt. Tocmai mi-a mai făcut unchiul Siever o scanare cerebrală. Eu i-am spus că nu era necesară, dar el a zis că trebuie să existe una recentă, de dinaintea plecării. Sunt perfect normală.

  — Scanările cerebrale nu pot spune chiar totul, se încruntă Insigna.

  — Nici temerile unei mame, replică Marlene.

  — Apoi adăugă mai blând: Mamă, te rog, ştiu că vrei să amâni toate astea pe cât posibil, dar nu voi mai accepta încă o întârziere. Unchiul Siever mi-a promis. Chiar dacă plouă, chiar dacă e vreme rea, mă duc afară. În perioada aceasta a anului, nu există furtuni serioase şi nici extreme de temperatură. De altfel nu prea există în nici o perioadă a anului. Este o lume minunată.

  — Dar este pustie, moartă. Cu excepţia bacteriilor, spuse Insigna cu dezgust.

  — Da, numai că într-o zi o vom coloniza cu viaţa noastră.

  — Marlene se uită în altă parte, cu o privire pierdută, visătoare.

  — Sunt sigură de asta, adăugă.

  — Costumul E este un costum simplu, spuse Siever Genarr. El nu trebuie să facă faţă niciunei presiuni. Nu este un costum de scafandru sau de cosmonaut. Are o cască şi o sursă de aer comprimat care poate fi regenerat, precum şi o mică unitate de transfer caloric ce permite menţinerea unei temperaturi confortabile. Şi, evident, este etanş.

  — O să mi se potrivească? întrebă Marlene, privind cu dezgust materialul pseudo-textil cam grosuţ.

  — Nu în sensul monden al expresiei, spuse Genarr cu o luminiţă năstruşnică jucându-i în ochi. N-a fost creat din considerente estetice, ci practice.

  Marlene spuse pe un ton exasperat:

  — Nu mă interesează să arăt frumos, unchiule Siever, dar nu vreau să mă împiedic într-o haină lălâie. Dacă îmi va îngreuna mersul, nu merită osteneala de a-l purta.

  Eugenia Insigna interveni. Până acum se mulţumise doar să privească, palidă şi crispată.

  — Costumul este necesar pentru a te proteja, Marlene. Nu-mi pasă cât de lălâu este.

  — Dar nu e necesar să fie şi neconfortabil, mamă, nu? Dacă se mai şi potriveşte bine, nu mă va proteja mai puţin.

  — De fapt, ăsta o să-ţi vină destul de bine, spuse Genarr. Este cel mai bun pe care l-am putut găsi. La urma urmei, nu dispunem decât de măsuri pentru adulţi.

  — Se întoarse către Insigna.

  — Nu prea le mai folosim cine ştie ce în ultima vreme. Într-un timp, după ce a încetat maladia, am ieşit să explorăm, dar acum, deja cunoaştem împrejurimile destul de bine şi, în rarele ocazii când mai ieşim, folosim vehicule E închise.

  — Aş vrea să folosiţi un astfel de vehicul şi acum.

  — Nu, spuse Marlene parcă îndurerată, am mai fost afară într-un vehicul. Vreau să merg pe jos, acum. Vreau să… să simt solul sub tălpi.

  — Eşti nebună, zise Insigna descumpănită.

  Marlene i-o întoarse:

  — Vrei să încetezi odată să mai insinuezi…

  — Unde-ţi sunt capacităţile perceptive? Nu mă refeream la maladie. Spuneam pur şi simplu că eşti nebună, în sensul comun al cuvântului. Adică… Te rog, Marlene, mă înnebuneşti şi pe mine.

  — Apoi adăugă: Siever, dacă aceste costume E sunt vechi, de unde ştii că sunt încă etanşe?

  — Pentru că le-am testat, Eugenia. Te asigur că sunt perfect funcţionale. Adu-ţi aminte că şi eu voi ieşi cu ea, tot într-un costum.

  Era limpede că Insigna mai căuta încă obiecţii.

  — Dar dacă cumva va trebui brusc să… Flutură din mână fără sens.

  — Să facem pipi? La asta te referi? Asta se poate rezolva, deşi nu este prea confortabil. Totuşi, nu cred că vom întâmpina astfel de probleme. Ne-am golit vezicile şi suntem în siguranţă pentru câteva ore, sau cel puţin aşa ar trebui să fim. Nici nu ne vom aventura prea departe, aşa că, în caz de urgenţă, ne vom putea întoarce în Dom. Acum ar fi bine să plecăm, Eugenia. Condiţiile atmosferice sunt bune şi ar trebui să profităm. Hai, Marlene, să te ajut cu costumul.

  Insigna i-o reteză brusc:

  — Măcar n-o spune pe tonul ăsta atât de vesel.

  — De ce nu? Să-ţi spun drept, chiar îmi place ideea de a ieşi din Dom, în care, uneori, e destul de uşor să te simţi ca într-o închisoare, ştii. Poate dacă am ieşi cu toţii mai des pe suprafaţa planetei, oamenii noştri ar putea petrece perioade mai lungi de timp pe Erythro. Gata, Marlene, acum nu mai avem decât de potrivit casca.

  Marlene ezită:

  — O clipă, unchiule Siever.

  — Făcu un pas spre Insigna, cu braţul îngroşat de costum şi rigid, întins în direcţia ei. Insigna o privi sumbru.

  — Mamă, rosti Marlene. Încă o dată, te rog, fii calmă. Te iubesc şi n-aş face asta doar ca să-ţi dau motiv de îngrijorare şi astfel să-mi satisfac mie un moft. O fac pentru că ştiu că nu voi păţi nimic, aşa că n-ai de ce să-ţi faci griji şi spaime. Aş fi gata să pariez chiar că îţi doreşti acum să îmbraci şi tu un costum E pentru a putea veni cu noi şi a nu mă scăpa din ochi, dar nu este nevoie s-o faci.

  — De ce nu e nevoie, Marlene? Cum crezi că voi putea să mi-o iert vreodată dacă ţi se întâmplă ceva şi eu nu sunt acolo să te ajut?

  — Dar nu mi se va întâmpla nimic. Şi chiar dacă s-ar întâmpla, deşi ştiu că nu e posibil, ce-ai putea tu face? În plus, eşti atât de speriată de Erythro încât probabil că mintea îţi este sensibilă la tot felul de efecte anormale. Şi dacă maladia te-ar afecta pe tine mai degrabă decât pe mine? Cum crezi că aş putea eu să-mi iert aşa ceva?

  — Are dreptate, Eugenia, spuse Genarr. Eu voi ieşi cu ea afară, iar cel mai bun lucru pe care îl poţi tu face este să rămâi aici şi să-ţi păstrezi calmul. Toate costumele E sunt prevăzute cu radio. Eu şi Marlene ne vom putea auzi unul pe altul şi vom fi în permanentă legătură cu Domul, îţi promit că dacă se poartă ciudat, dacă îmi trezeşte cea mai mică bănuială în această privinţă, ne vom întoarce imediat înăuntrul Domului. După cum şi eu, dacă voi simţi vreo modificare în ceea ce mă priveşte, mă voi întoarce imediat, aducând-o şi pe Marlene cu mine.

  Insigna clătină din cap şi nu păru consolată, în timp ce privea cum mai întâi Marlene, apoi Genarr îşi etanşeizau căştile pe cap.

  Erau lângă principala ieşire din Dom, iar Insigna privea cum era manevrată uşa grea. Cunoştea procedura foarte bine, altminteri nu se putea numi locuitor al unei Colonii. Era o metodă delicată de control a presiunii aerului, astfel încât să fie asigurat transferul unui curent blând de aer dinspre Dom în afară, niciodată dinspre Erythro înăuntru. Şi pentru a exista siguranţa că nu au loc scurgeri nepermise, procedura era controlată permanent de computere.

  Apoi uşa interioară se deschise. Genarr păşi în camera de presurizare şi-i făcu semn Marlenei să-l urmeze. Ea o făcu, iar uşa se închise în urma lor. Cei doi nu mai puteau fi deocamdată văzuţi. Insigna simţi cum inima ei îşi iuţeşte bătăile.

  Urmări semnalizatoarele luminoase ale contactelor şi ştiu exact când se deschise uşa exterioară şi apoi când se închise la loc. Ecranul holografic se trezi la viaţă şi pe el Insigna putu vedea cele două siluete în costume E, stând pe solul pustiu al planetei Erythro.

  Unul dintre ingineri îi înmână femeii nişte căşti audio prevăzute cu un mic microfon în dreptul gurii, pe care aceasta şi le puse pe urechi. O voce îi rosti în ureche: „Contact radio” şi, imediat, răsună în căşti vocea cunoscută a Marlenei:

  — Mă auzi, mamă?

  — Da, draga mea, răspunse Insigna. Propria ei voce îi sună sec şi neobişnuit în urechi.

  — Suntem aici, afară, şi e minunat. Nici n-ar putea fi mai grozav.

  — Da, draga mea, repetă Insigna, simţindu-se golită de orice emoţii şi pierdută la gândul că poate n-avea să-şi mai vadă vreodată fata în toate minţile.

  Siever Genarr se simţi aproape vesel când păşi afară din Dom, pe solul lui Erythro. În spatele lui, peretele înclinat al Domului se întindea mult în sus, dar rămase cu spatele la el, simţind că o astfel de privelişte atât de netipică planetei ar fi stricat frumuseţea peisajului acestei lumi pustii.

  Savoare? Era un cuvânt ciudat de folosit în asociaţie cu Erythro, pentru că, pe moment, nu însemna nimic. El trăia acum sub protecţia căştii, respirând aerul Domului, sau cel puţin aerul care fusese purificat în interiorul Domului. Nu putea simţi mirosul planetei şi nici nu putea gusta aerul acesteia, în adăpostul mobil al costumului.

  Şi totuşi, încerca o senzaţie care-l făcea să se simtă ciudat de fericit. Cizmele îi scârţâiau uşor pe sol – deşi suprafaţa lui Erythro nu era stâncoasă, ci era acoperită cu un strat de pietriş, prin care se întrevedea ceva ce se putea numi sol. Desigur, roca primordială de suprafaţă avusese tot timpul să fie erodată de apă şi aer, şi poate chiar sutele de miliarde de procariote adăugaseră propria lor muncă de milioane de ani.

  Solul părea moale sub tălpi. În ziua anterioară plouase – ploaie blândă, măsurată şi ceţoasă a lui Erythro, sau cel puţin a acestei porţiuni de Erythro. Ca urmare, solul încă mai părea uşor jilav, iar Genarr îşi imagina bucăţi din acest sol, cu fire de nisip şi argilă, fiecare învăluită în pelicula sa de apă care fusese acum împrospătată, înnoită. În acea peliculă trăiau fericite celulele procariote, scăldându-se în energia stelei Nemesis, construind proteine complexe, în timp ce alte procariote, indiferente la energia solară, se foloseau în schimb de conţinutul de energie al rămăşiţelor sutelor de milioane de procariote moarte în fiecare clipă.

  Marlene era lângă el. Privea în sus, iar Genarr spuse cu blândeţe:

  — Nu privi fix la Nemesis, Marlene.

  Vocea Marlenei îi răsună firesc în urechi, fără vreun semn de încordare sau teamă, mai degrabă plină de o bucurie calmă. Spuse:

  — Mă uit la nori, unchiule Siever.

  Genarr privi şi el la cerul întunecat unde, dacă te străduiai, puteai observa după un timp o lucire slabă, galben-verzuie. Pe fundalul ei se înşirau norii pufoşi de vreme bună, care reflectau, în toată splendoarea ei, portocalia lumină a stelei Nemesis.

  Erythro era învăluită într-o linişte stranie. Nu exista nimic aici care să producă vreun sunet. Nici o formă de viaţă care să cânte, să geamă, să vuiască, să ţipe, să ciripească, să scârţâie sau să murmure. Nu existau frunze care să foşnească sau insecte care să zumzăie. Cu ocazia rarelor furtuni poate că se făcea auzit vreun tunet sau poate că vreo pală de vânt ofta lovindu-se de vreo stâncă, dacă bătea destul de tare. Dar, într-o zi calmă şi senină ca asta, totul era tăcut.

  Genarr vorbi doar ca să se asigure că era linişte şi că nu asurzise el brusc. (Dar în mod sigur nu despre asta era vorba, n-ar fi avut cum să surzească de vreme ce putea auzi foşnetul slab al propriei sale respiraţii.)

  — E totul în regulă, Marlene?

  — Mă simt minunat. Uite, acolo este un pârâu. Şi fata grăbi paşii aproape într-o fugă stângace, împiedicată cum era în mişcări de costumul E.

  — Ai grijă, Marlene, ai să aluneci, o atenţionă el.

  — O să am grijă. Vocea ei nu slăbise din cauza distanţei, desigur, de vreme ce era purtată până la el de o undă radio.

  Vocea Eugeniei Insigna îi răsună brusc în urechi:

  — De ce fuge Marlene, Siever?

  — Apoi, aproape imediat, adăugă: De ce fugi, Marlene?

  Marlene nu se obosi să răspundă, dar Genarr spuse:

  — Vrea, pur şi simplu, să vadă nu ştiu ce pârâu mai încolo, în faţa noastră, Eugenia.

  — Dar se simte bine?

  — Bineînţeles că da. Peisajul aici este de o stranie frumuseţe. După un timp, nici nu mai pare atât de pustiu, începe să semene cu o pictură abstractă mai degrabă.

  — Destul cu critica de artă, Siever. N-o lăsa să se îndepărteze de tine.

  — Nu te teme. Sunt în permanent contact cu ea. Chiar acum, aude ce ne spunem noi doi şi, dacă nu răspunde, este pentru că nu vrea să fie deranjată de aceste aspecte minore şi irelevante, vrea să fie lăsată în pace să se bucure de descoperirea ei. Relaxează-te, Eugenia. Marlene se simte excelent şi se bucură de experienţa pe care o trăieşte. Nu-i strica această bucurie.

  Genarr era într-adevăr convins că Marlene se bucura de ceea ce i se întâmpla. Într-un fel, chiar şi el se bucura. Marlene fugea în susul pârâului, pe mal. Genarr nu simţea nevoia s-o urmeze. „Las-o să se bucure”, se gândi el.

  Domul era construit pe o înălţime stâncoasă, dar regiunea în care se aflau era presărată cu pârâiaşe line care se adunau într-un râu mai mare, la vreo treizeci de kilometri distanţă, râu care, la rândul lui, se vărsa în mare.

  Pâraiele erau binevenite, desigur. Ele constituiau pentru Dom sursa de apă naturală, odată ce procariotele erau îndepărtate (de fapt, „ucise” era un termen mai potrivit). În zilele de început ale existenţei Domului, unii biologi se opuseseră uciderii procariotelor, dar părerea lor fusese considerată ridicolă. Aceste infime particule vii erau atât de incredibil de numeroase pe planetă şi se puteau înmulţi atât de repede pentru a reface orice împuţinare a numărului lor, încât nici o acţiune de ucidere care avea loc în procesul asigurării necesarului de apă potabilă al Domului nu le putea afecta semnificativ. Apoi, când maladia începuse să afecteze oamenii, se născuse un vag, dar intens sentiment de ostilitate faţă de Erythro, iar după aceea, nimănui nu-i mai păsa ce se întâmpla cu procariotele.

  Desigur, acum, când maladia nu mai părea a fi o ameninţare, sentimentele umanitare (Genarr considera, în sinea lui, că un calificativ adecvat acestor sentimente ar fi fost „biotare”, nu „umanitare”) s-ar fi putut naşte din nou. Genarr era înţelegător în legătură cu aceste sentimente dar, în caz că li s-ar fi dat curs, ce altă sursă de apă ar mai fi avut Domul?

  Pierdut în gânduri, nu se mai uita la Marlene şi ţipătul îi răsună asurzitor în urechi.

  — Marlene! Marlene! Siever, ce face acolo?

  Acum el ridică privirea şi era pe punctul de a răspunde automat cu un ton liniştitor că totul era în regulă, că nu se întâmplase nimic, când o văzu pe Marlene.

  Pentru o clipă, nu-şi dădu nici el seama ce făcea fata. Se holbă pur şi simplu la ea, în lumina roz a stelei Nemesis. Apoi descifră mişcările. Fata îşi desfăcu închizătorile căştii şi o scoase. Acum era pe punctul de a se elibera şi de restul costumului E.

  Trebuia s-o oprească!

  Genarr încercă să o strige, dar, copleşit de groaza momentului, nu-şi găsi glasul. Încercă să fugă către ea, dar picioarele i se preschimbaseră deodată în plumb şi abia dacă mai răspundeau impulsului său de a interveni în mare viteză. Se simţea ca într-un coşmar în care se petreceau lucruri îngrozitoare pe care nu le putea nicicum opri. Sau, poate că, sub presiunea evenimentelor, mintea lui se disociase de trup.

  „A început cumva maladia să lucreze asupra mea?” se întrebă Genarr în panică. „Şi dacă da, ce se va întâmpla acum cu Marlene, expusă de bunăvoie luminii stelei Nemesis şi atmosferei planetei Erythro?”

  26. PLANETA.

  În cei trei ani de când Igor Koropatsky ocupa poziţia defunctului Tanayama şi devenise adevăratul conducător al proiectului, chiar dacă neoficial, Crile Fisher îl văzuse doar de două ori.

  Cu toate acestea, nu-i fu deloc greu să-l recunoască, în momentul în care vizorul de la intrare îi semnală prezenţa, afişându-i imaginea. Koropatsky mai avea încă un aer impunător, plin de prestanţă şi totuşi cu o vagă undă de amabilitate. Era bine îmbrăcat, cu o cravată amplă şi vaporoasă, după ultima modă.

  Cât despre Fisher, el se relaxase toată dimineaţa şi nu se prea putea spune că era la patru ace, dar nu puteai, pur şi simplu, refuza să-l primeşti pe Koropatsky, chiar dacă venea neanunţat.

  Fisher comandă afişarea imaginii de aşteptare, desenul unei gazde primitoare (femeie sau bărbat, nu se ştie, pentru că de dragul reprezentării convenţionale, sexul era ambiguu), cu o mână ridicată într-un gest delicat, a cărui semnificaţie de „Aşteptaţi o clipă” era universal înţeleasă, lipsindu-i totodată impoliteţea vorbelor.

  Astfel, Fisher avu la dispoziţie câteva clipe pentru a se pieptăna şi a-şi aranja hainele. Ar fi vrut chiar să se bărbierească, dar Koropatsky ar fi putut considera o întârziere mai mare drept un grav afront.

  Uşa lunecă în lături şi Koropatsky intră. Îi aruncă lui Fisher un zâmbet amabil şi rosti:

  — Bună dimineaţa, Fisher. Ştiu că sunt un musafir nepoftit şi că te deranjez.

  — Ba deloc, domnule Director, spuse Fisher făcând un efort de a părea sincer, dar dacă doriţi s-o vedeţi pe doamna doctor Wendel, îmi pare rău, dar e la navă.

  Koropatsky mormăi:

  — Ştiu, mi-am cam închipuit că ar putea fi acolo. Atunci n-am de ales, trebuie să vorbesc cu dumneata. Pot să stau jos?

  — Bineînţeles, sigur, domnule Director, se bâlbâi Fisher, furios în sinea lui că nu-l invitase el pe Koropatsky să ia loc, înainte ca acesta să ceară permisiunea. Doriţi o gustare?

  — Nu.

  — Koropatsky se bătu delicat pe stomac.

  — Mă cântăresc în fiecare dimineaţă şi asta e suficient ca să-mi taie apetitul. Fisher, n-am avut niciodată ocazia să stau de vorbă cu dumneata ca de la bărbat la bărbat. Dar îmi doream demult s-o fac.

  — Plăcerea este de partea mea, domnule Director, îngăimă Fisher, începând să se simtă stânjenit. (Ce era cu această vizită?)

  — Planeta noastră îţi este îndatorată.

  — Dacă spuneţi dumneavoastră, domnule Director…

  — Te aflai pe Colonia Rotor înainte ca aceasta să plece.

  — Asta se întâmpla acum paisprezece ani, domnule Director.

  — Ştiu. Pe Rotor ai fost căsătorit şi ai avut un copil.

  — Da, domnule Director, spuse Fisher cu voce scăzută.

  — Dar te-ai întors pe Pământ, chiar înainte ca Rotor să părăsească Sistemul Solar.

  — Da, domnule Director.

  — O informaţie aflată acolo plus o sugestie făcută de dumneata ne-au dus la descoperirea Stelei Vecine.

  — Da, domnule Director.

  — Şi dumneata ai adus-o şi pe doamna doctor Tessa Wendel de pe Adelia, pe Pământ.

  — Da, domnule Director.

  — Şi i-ai asigurat fericirea vreme de opt ani de zile, de când lucrează aici, nu?

  Urmă un soi de chicotit pe înfundate şi Fisher fu încredinţat că dacă ar fi fost mai aproape, Koropatsky l-ar fi înghiontit probabil cu cotul, ca în cea mai tipică discuţie „de la bărbat la bărbat”.

  Fisher spuse precaut:

  — Ne înţelegem bine, domnule Director.

  — Dar nu v-aţi căsătorit.

  — Eu sunt deja căsătorit, domnule Director.

  — Şi despărţit de soţie de paisprezece ani. Un divorţ s-ar putea aranja destul de repede.

  — Am, de asemenea, o fiică.

  — Care ar rămâne tot fiica dumitale, chiar dacă te-ai recăsători.

  — Dar, cu siguranţă, o astfel de căsătorie ar fi doar o formalitate lipsită de sens.

  — Poate.

  — Koropatsky dădu din cap.

  — Poate că e mai bine aşa. Ştii că nava superluminică este gata de plecare. Sperăm s-o lansăm la începutul anului 2237.

  — Aşa mi-a spus şi doamna doctor Wendel, domnule Director.

  — Detectoarele neuronice au fost instalate şi funcţionează perfect.

  — Şi asta mi s-a spus, domnule Director.

  Koropatsky îşi împreună mâinile în poală şi continuă să dea din cap îngăduitor. Apoi ridică rapid privirea către Fisher:

  — Ştii cum funcţionează?

  Fisher clătină din cap.

  — Nu, domnule Director. Nu ştiu nimic despre funcţionarea propriu-zisă a navei.

  Koropatsky începu iar să dea din cap.

  — Nici eu. În privinţa asta suntem obligaţi să-i credem pe cuvânt pe doamna doctor Wendel şi pe inginerii noştri. Totuşi, lipseşte un lucru.

  — Da? (O spaimă de gheaţă îl paraliză aproape pe Fisher. Alte întârzieri?) Ce lipseşte, domnule Director?

  — Comunicaţiile. Eu cred că dacă există un mecanism care poate face o navă să se mişte mult mai repede decât viteza luminii, ar trebui să existe şi unul care să emită unde, sau altă formă de vehicul pentru mesaje, la fel de repede. Mi se pare chiar că ar trebui să fie mai uşor să trimiţi un mesaj superluminic decât să pilotezi o navă superluminică.

  — N-aş şti ce să spun, domnule Director.

  — Şi totuşi, doamna doctor Wendel mă asigură că, dimpotrivă, adevărul este pe dos, că nu există deocamdată nici o metodă eficientă de comunicare superluminică. În cele din urmă va exista şi aşa ceva, consideră ea, dar nu acum, şi nici nu vrea să aştepte până atunci pentru că, spune ea, ar putea dura cine ştie cât.

  — Nici eu n-aş vrea să aştept, domnule Director.

  — Da, da, şi eu sunt dornic de progres şi de succes. Deja aşteptăm de atâţia ani şi sunt nerăbdător să văd nava plecând şi întorcându-se. Dar nu pot ignora faptul că, odată ce nava pleacă, contactul între noi va fi întrerupt.

  Dădu iar din cap, gânditor, şi Fisher păstră tăcerea. (Despre ce era vorba aici? Unde voia să ajungă bătrânul urs?)

  Koropatsky îşi aţinti din nou privirile asupra lui Fisher.

  — Ştii că Steaua Vecină se îndreaptă spre noi?

  — Da, domnule Director, am auzit asta, dar am înţeles că părerea generală este că va trece pe lângă noi, la o distanţă destul de mare pentru a nu ne afecta.

  — Acesta este sentimentul pe care dorim să-l creăm oamenilor. Dar adevărul, Fisher, este că Steaua Vecină va trece destul de aproape de Pământ pentru a-i afecta acestuia, în mod substanţial, mişcarea orbitală.

  Lui Fisher i se tăie răsuflarea şi câteva clipe rămase fără glas din pricina şocului.

  — Şi va distruge planeta?

  — Nu fizic. Dar clima va fi modificată într-o măsură destul de mare pentru ca Pământul să nu mai fie o planetă locuibilă.

  — Şi asta e sigur? spuse Fisher, nevenindu-i să creadă.

  — Nu ştiu dacă oamenii de ştiinţă sunt cu adevărat siguri vreodată. Dar faptul este destul de aproape de certitudine pentru a ne face pe noi să simţim că este necesar să începem să luăm măsuri. Avem la dispoziţie cinci mii de ani şi în prezent încercăm să zburăm cu viteze superluminice. Presupunând că nava funcţionează.

  — Dacă doamna doctor Wendel spune că nava va funcţiona, eu, domnule Director, sunt convins că aşa va fi.

  — Să sperăm că aşteptările nu ne vor fi înşelate. Dar chiar şi aşa, chiar cu răgazul de cinci mii de ani şi cu capacitatea de a zbura cu viteze superluminice, tot nu stăm prea bine. Va trebui să construim o sută treizeci de mii de Colonii ca Rotor pentru a evacua cele opt miliarde de pământeni, plus plante şi animale suficiente pentru a face din Coloniile respective lumi viabile. Asta înseamnă douăzeci şi şase de exemplare din Arca lui Noe pe an, începând chiar de acum. Şi asta presupunând că în următorii cinci mii de ani populaţia Pământului nu mai înregistrează nici o creştere.

  — Poate că am putea, zise Fisher precaut, să ne descurcăm cu o medie de douăzeci şi şase pe an. Experienţa şi priceperea noastră vor creşte cu timpul, iar sistemul de control al populaţiei funcţionează cu succes de zeci de ani.

  — Bun. Acum spune-mi: dacă reuşim, într-adevăr, să trimitem toată populaţia Pământului în spaţiu, în cele o sută treizeci de mii de Colonii, utilizând toate resursele Pământului, plus cele ale Lunii, ale lui Marte şi ale asteroizilor şi abandonăm Sistemul Solar hachiţelor gravitaţionale ale Stelei Vecine, unde se vor duce toate aceste Colonii?

  — Nu ştiu, domnule Director, spuse Fisher.

  — Va trebui să găsim planete suficient de asemănătoare cu Pământul, care să primească vasta noastră populaţie, fără să necesite operaţiuni complicate de adaptare. Şi la asta trebuie să ne gândim şi trebuie s-o facem acum, nu peste cinci mii de ani.

  — Dar chiar dacă nu găsim planete potrivite, putem pune Coloniile pe orbita unor stele potrivite. Inevitabil, Fisher făcu mişcări circulare cu degetul.

  — Dragă prietene, asta n-ar merge.

  — Cu tot respectul, domnule Director, merge chiar aici, în Sistemul Solar.

  — Ba deloc. Aici, în Sistemul Solar, există o planetă care, chiar azi, în ciuda tuturor Coloniilor, conţine 99% din specia umană. Noi suntem încă omenirea, iar Coloniile care ne înconjoară sunt doar un soi de pojghiţă de praf. Ar putea praful să existe pe cont propriu? N-avem nici o dovadă că ar putea. Iar eu cred că nu.

  — S-ar putea să aveţi dreptate, domnule Director, spuse Fisher.

  — S-ar putea? Nu există nici un dubiu în privinţa asta, se înfierbântă Koropatsky. Coloniile au o atitudine de dispreţ faţă de noi, dar de fapt ne au mereu în gând. Noi suntem istoria lor. Noi suntem modelul lor. Noi suntem sursa de putere neistovită la care se întorc, din când în când, să se revigoreze. Lăsate singure, s-ar ofili.

  — S-ar putea să aveţi dreptate, domnule Director, dar un astfel de experiment nu s-a încercat niciodată. N-am avut niciodată o situaţie în care o Colonie să încerce să supravieţuiască fără o planetă…

  — Dar avem o astfel de situaţie, cel puţin prin analogie. În istoria timpurie a Pământului, fiinţele omeneşti au colonizat insule şi s-au trezit, astfel, izolate în comunităţi îndepărtate de continente. Irlandezii au ocupat Islanda, vechii norvegieni au ocupat Groenlanda, polinezienii au ocupat Insula Paştelui. Rezultatul? Coloniile s-au ofilit, uneori au dispărut cu totul. Întotdeauna însă au stagnat. Nici o civilizaţie nu s-a dezvoltat vreodată decât în zona continentală, sau în insule aflate foarte aproape de o zonă continentală. Omenirea are nevoie de spaţiu, de dimensiuni generoase, de varietate, de o linie a orizontului, de o frontieră. Înţelegi?

  Fisher spuse:

  — Da, domnule Director. (Dincolo de un anume punct, ce sens mai avea o discuţie în contradictoriu?)

  — Aşa încât – şi Koropatsky îşi apăsă arătătorul drept în palma stângă, didactic – trebuie să găsim o planetă, cel puţin una pentru început. Ceea ce ne aduce la Rotor.

  Fisher ridică surprins din sprâncene.

  — La Rotor, domnule Director?

  — Da. În cei paisprezece ani de când au plecat, ce s-a întâmplat cu ei?

  — Doamna doctor Wendel este de părere că s-ar putea să nu fi supravieţuit. (Şi durerea muşcă din el când rosti aceste cuvinte. Întotdeauna îl copleşea durerea când se gândea la asta.)

  — Ştiu care-i este părerea. Am discutat cu ea şi am acceptat ceea ce avea de spus, fără dispute. Dar aş vrea să cunosc şi opinia dumitale.

  — Nu am o părere, domnule Director. Nu am decât speranţa sinceră că au supravieţuit. Am o fiică pe Rotor.

  — Poate că încă o mai ai. Gândeşte-te! Ce i-ar fi putut distruge? Defectarea vreunei părţi a Coloniei? Rotor nu e propriu-zis o navă, dar, de cincizeci de ani încoace, Coloniile nu au mai înregistrat defecţiuni majore. A călătorit prin pustietatea cosmică, de aici şi până la Steaua Vecină, şi ce-ar putea fi mai inofensiv decât pustietatea cosmică?

  — O mică gaură neagră, un corp asteroidal nedetectat la timp ar fi putut…

  — Avem dovezi? Toate acestea sunt simple presupuneri, cu probabilitate de a fi adevărate aproape de zero, aşa mi-au spus astronomii. Să fie ceva legat de proprietăţile inerente ale hiperspaţiului care să fi distrus Colonia Rotor? Noi facem de ani de zile experimente cu hiperspaţiul şi n-am descoperit nimic periculos în privinţa lui. Aşa că putem presupune că Rotor a ajuns cu bine la Steaua Vecină, dacă într-acolo au pornit-o, şi toată lumea pare a fi de acord că n-are sens să presupunem că au plecat altundeva.

  — Mi-ar plăcea să cred că au ajuns cu bine.

  — Dar acum se ridică întrebarea: dacă Rotor e bine-mersi lângă Steaua Vecină, ce face acolo?

  — Există. (De fapt, intonaţia lui plasase cuvântul la jumătatea drumului între afirmaţie şi întrebare.)

  — Dar cum? Orbitând în jurul Stelei Vecine? O Colonie singură într-o călătorie nesfârşită, singuratică, în jurul unei pitice roşii? Nu prea cred. S-ar ofili şi nu cred că le-a luat mult timp să-şi dea seama de asta. Sunt sigur că s-ar ofili repede.

  — Şi ar muri? Asta e concluzia dumneavoastră, domnule Director?

  — Nu, ar renunţa şi s-ar întoarce acasă. S-ar recunoaşte învinşi şi s-ar întoarce aici, unde ar fi în siguranţă. Totuşi, au făcut asta şi ştii la ce m-am gândit? M-am gândit că trebuie să fi găsit o planetă locuibilă pe orbita Stelei Vecine.

  — Dar nu poate exista o planetă locuibilă pe orbita unei pitice roşii, domnule Director. Ar dispune de prea puţină energie, în afară de cazul când s-ar apropia prea mult şi atunci atracţia gravitaţională ar fi prea mare.

  — Făcu o pauză şi îngăimă parcă ruşinat: Doamna doctor Wendel mi-a explicat toate acestea.

  — Da, astronomii mi-au explicat şi mie. Dar – Koropatsky clătină din cap – experienţa m-a învăţat că, indiferent cât de siguri cred savanţii că sunt, natura are darul de a-i lua prin surprindere. În sfârşit, dumneata înţelegi de ce te trimitem în această călătorie?

  — Da, domnule Director. Predecesorul dumneavoastră mi-a promis că voi merge, promisiune pe care mi-a făcut-o în schimbul serviciilor mele.

  — Predecesorul meu, care a fost fără-ndoială un mare om, un om admirabil, a fost, cu toate acestea, la finalul carierei sale, un bătrân bolnav. Inamicii săi au crezut chiar că devenise paranoic. Credea că Colonia Rotor cunoştea pericolul care ameninţă Pământul şi că a plecat în secret, fără avertisment, pentru că dorea ca Pământul să fie distrus. De aceea, credea el, Rotor trebuia pedepsit. Din fericire, el s-a dus, iar eu sunt, acum, aici. Nu sunt nici bătrân, nici bolnav, nici paranoic. Presupunând că Rotor a ajuns cu bine şi se află în preajma Stelei Vecine, intenţia noastră nu este de a-i face vreun rău.

  — Mă bucur s-o aud, dar asta nu ar trebui, totuşi, să discutaţi cu doamna doctor Wendel, domnule Director? Ea va fi căpitanul navei.

  — Doamna doctor Wendel este o locuitoare din Colonii. Dumneata eşti un pământean loial.

  — Doamna doctor Wendel lucrează cu loialitate, de ani de zile, la proiectul zborului cu viteze superluminice.

  — Că a fost loială proiectului este un adevăr dincolo de orice îndoială. Dar este ea loială Pământului? Putem, oare, conta pe ea că va transmite rotorienilor intenţiile Pământului în litera şi spiritul lor şi că le va îndeplini?

  — Pot să întreb, domnule Director, care sunt intenţiile Pământului faţă de Rotor? Înţeleg că nu mai e vorba de intenţia de a pedepsi această Colonie, pentru că a omis să ne avertizeze în legătură cu pericolul care ne ameninţă.

  — Da, aşa este. Ceea ce dorim acum este o asociere, o înfrăţire omenească; avem doar cele mai calde sentimente. O dată stabilită prietenia, va trebui să vă întoarceţi repede, cu cât mai multe informaţii posibile despre Rotor şi planeta sa.

  — Dar, cu siguranţă că, dacă toate acestea îi vor fi aduse la cunoştinţă doamnei doctor Wendel… dacă i se explică toate acestea… le va îndeplini.

  Koropatsky chicoti uşor:

  — Da, aşa am fi ispitiţi să credem şi noi, dar ştii cum se întâmplă. Este o femeie trecută de prima tinereţe. O femeie grozavă, nu-i poţi găsi nici o vină, dar are peste cincizeci de ani.

  — Şi ce-i cu asta? (Fisher descoperi că se simţea ofensat.)

  — Ea ştie cu siguranţă că la întoarcere, dispunând de experienţa vitală a unui zbor superluminic, va fi mai valoroasă decât oricând pentru noi, că ne va fi necesară pentru a proiecta nave superluminice mai bune, mai avansate, că va trebui să pregătească oameni tineri pentru a fi piloţii acestor nave noi. Este sigură că nu i se va permite o a doua călătorie prin spaţiu, pentru că va fi, pur şi simplu, prea valoroasă pentru noi ca să riscăm. Aşadar, înainte de a se întoarce, va fi probabil tentată să mai exploreze puţin. S-ar putea să nu fie dornică să abandoneze emoţiile de a vedea de aproape stele noi şi de a cuceri noi orizonturi. Dar noi nu ne putem permite s-o lăsăm să înfrunte nici un risc în plus faţă de călătoria către Rotor, adunarea informaţiilor şi întoarcerea pe Pământ. Nu ne putem permite timpul pierdut, înţelegi? Vocea îi deveni aspră, severă.

  Fisher înghiţi în sec.

  — Dar, desigur, nu aveţi nici un motiv…

  — Am toate motivele. Doamna doctor Wendel a fost întotdeauna într-o poziţie delicată aici, ca locuitor al unei Colonii. Sper că înţelegi. Dintre toţi oamenii din lume, de ea avem cea mai mare nevoie, iar ea vine dintr-o Colonie. A trebuit să-i studiem foarte în amănunt psihologia şi comportamentul. A fost analizată temeinic, cu şi fără ştiinţa ei, şi suntem foarte siguri că, dacă i se va oferi şansa, va opta pentru explorări suplimentare. Şi nici nu va putea comunica cu Pământul. Nu vom şti nici unde e, şi nici ce face. Nu vom şti nici măcar dacă mai este în viaţă.

  — Şi de ce îmi spuneţi mie toate acestea, domnule Director?

  — Pentru că ştim că ai o mare putere de a o influenţa. O poţi conduce, dacă eşti destul de ferm.

  — Cred, domnule Director, că supraestimaţi influenţa pe care o pot avea asupra ei.

  — Sunt sigur că nu. Şi dumneata ai fost studiat în amănunt şi ştim exact cât este de legată de dumneata stimata doamnă doctor, poate chiar mai mult decât îţi dai dumneata însuţi seama. Şi mai ştim că eşti un fiu devotat al Pământului. Ai fi putut pleca odată cu Rotor, ai fi putut rămâne cu soţia şi fiica dumitale, dar te-ai întors pe Pământ, chiar cu preţul de a le pierde. Şi mai mult decât atât, ai făcut-o ştiind că predecesorul meu, Directorul Tanayama, avea să considere că ai eşuat în misiunea dumitale de a aduce informaţii despre hiperasistenţă, ştiind că însăşi cariera dumitale putea fi distrusă. Asta îmi este suficient pentru a fi convins că pot conta pe dumneata să ai grijă ca doamna doctor Wendel să fie ţinută sub un control ferm şi adusă înapoi repede. Sunt convins că, de data aceasta, vei reveni cu toate informaţiile de care avem nevoie.

  — Voi încerca, domnule Director, spuse Fisher.

  — O spui cu îndoială, observă Koropatsky. Te rog să înţelegi importanţa a ceea ce îţi cer să faci. Trebuie să aflăm exact ce fac rotorienii, cât sunt de puternici şi cum arată planeta. Odată ce vom şti toate acestea, vom şti ce avem de făcut, cât de puternici trebuie să fim şi pentru ce fel de viaţă trebuie să ne pregătim. Pentru că, Fisher, ne trebuie o planetă şi ne trebuie acum. Şi nu avem de ales, trebuie să luăm planeta Coloniei Rotor.

  — Dacă există, spuse Fisher răguşit.

  — Ar face bine să existe, ameninţă Koropatsky nu se ştie pe cine. Supravieţuirea Pământului depinde de asta.

  27. VIAŢĂ.

  Siever Genarr deschise ochii încet şi clipi la contactul cu lumina. La început, îi fu chiar greu să-şi focalizeze privirea şi nu putu distinge ce se afla în faţa propriilor ochi. Imaginea se clarifică în curând şi o putu recunoaşte pe Ranay D'Aubisson, Neurofizicianul Şef al Domului.

  Genarr gemu cu voce abia auzită:

  — Marlene?

  D'Aubisson avea o expresie mohorâtă.

  — Ea pare să fie bine. Dumneavoastră sunteţi cel care mă îngrijorează deocamdată.

  Un val de nelinişte îşi croi drum prin stomacul lui Genarr şi el încercă să-l înece cu o mostră de umor negru:

  — Trebuie că-mi este mult mai rău decât îmi dau seama, de vreme ce îngerul maladiei se află la capul meu.

  Apoi, fiindcă D'Aubisson nu răspunse, Genarr întrebă, schimbând tonul cu unul sever:

  — Aşa este?

  Femeia păru să se trezească la viaţă. Înaltă şi ascuţită, ea se aplecă deasupra lui şi reţeaua fină de riduri din jurul ochilor ei de un albastru intens se accentuă când îşi îngustă privirea.

  — Cum vă simţiţi? îl întrebă, fără a răspunde vreunei întrebări.

  — Obosit. Foarte obosit. În rest, bine. Cred… Intonaţia lui dorea parcă să repete într-un fel întrebarea precedentă.

  — Dormiţi de cinci ore, spuse ea, continuând să nu-i răspundă.

  Genarr gemu din nou.

  — Sunt obosit, oricum. Şi mai trebuie să mă duc şi la baie. Începu să se lupte pentru a se ridica din pat.

  La semnul lui D'Aubisson, un tânăr se apropie rapid. Plin de respect, încercă să-l susţină pe Genarr de cot şi fu respins cu indignare.

  D'Aubisson spuse:

  — Vă rog să ne îngăduiţi să vă ajutăm. Încă n-am pus nici un diagnostic.

  Zece minute mai târziu, când se întoarse în patul său, Genarr spuse sever:

  — Nici un diagnostic încă. Aţi făcut o scanare cerebrală?

  — Sigur că am făcut. Pe loc.

  — Şi?

  Femeia ridică din umeri:

  — N-am găsit nimic deosebit, dar dormeaţi. Am vrea să mai facem una când sunteţi treaz. Şi va trebui să folosim alte modalităţi de observaţie.

  — De ce? Scanarea cerebrală nu este suficientă?

  Ea ridică din sprâncenele încărunţite:

  — Dumneavoastră credeţi că este?

  — Fără glumă, unde vrei să ajungi? Spune-mi direct, pe faţă. Nu mai sunt de mult copil.

  D'Aubisson oftă.

  — Cazurile de maladie pe care le-am mai studiat prezentau caracteristici interesante ale scanării cerebrale, dar nu le-am putut niciodată compara cu un standard de dinaintea îmbolnăvirii, pentru că niciuna dintre victime nu trecuse printr-o scanare cerebrală înaintea contractării maladiei. Până am reuşit noi să stabilim o procedură de rutină şi un program de scanare cerebrală universală pentru toţi oamenii din Dom, nu au mai existat cazuri inconfundabile de maladie. Ştiaţi toate astea?

  — Nu-mi întinde capcane, spuse Genarr războinic. Bineînţeles că ştiam despre toate acestea. Crezi că mi-a dispărut memoria? Deduc atunci – ştii, încă mai pot să fac deducţii – că, deşi aveţi scanarea mea de mai demult şi aţi putut-o compara cu cea pe care mi-aţi făcut-o cu puţin timp în urmă, n-aţi găsit totuşi nimic semnificativ. Aşa este?

  — Este evident că nu suferiţi de nimic ieşit din comun, dar aţi putea avea ceva ce este, în mod normal, considerată o situaţie subclinică.

  — Dacă nu găsiţi nimic?

  — S-ar putea să nu observăm o modificare minoră dacă nu o căutăm în mod special. La urma urmei, aţi leşinat, şi dumneavoastră nu sunteţi, în general, predispus la leşinuri, domnule Comandant.

  — Mai faceţi-mi o scanare acum, că sunt treaz, şi dacă e vorba de ceva atât de subtil încât vă scapă, mă voi mulţumi să trăiesc aşa. Dar spune-mi despre Marlene. Eşti sigură că ea e bine?

  — Am spus că pare să fie bine, domnule Comandant. Spre deosebire de dumneavoastră, ea nu a prezentat semne de tulburare a comportamentului. Şi nici n-a leşinat.

  — Şi se află în siguranţă, în interiorul Domului?

  — Da, ea v-a adus înăuntru, chiar înainte de a vă pierde cunoştinţa. Nu vă amintiţi?

  Genarr se înroşi şi bombăni ceva. Expresia lui D'Aubisson deveni sardonică.

  — Ce-ar fi să ne spuneţi exact ce vă mai amintiţi, domnule Comandant. Spuneţi-ne totul. Orice poate fi important.

  Senzaţia de disconfort a lui Genarr se amplifică, pe măsură ce încerca să-şi aducă aminte ce se petrecuse. Totul părea să se fi întâmplat acum foarte multă vreme şi amintirile îi erau înceţoşate, de parcă ar fi rechemat în memorie un vis.

  — Marlene îşi scotea costumul E.

  — Apoi, cu voce şovăitoare: Nu-i aşa?

  — Da. S-a întors fără el în Dom şi a trebuit să trimitem pe cineva afară, să-l recupereze.

  — Ei bine, am încercat, bineînţeles, s-o opresc atunci când am văzut ce făcea. Doamna doctor Insigna a strigat, mi-aduc aminte, şi asta m-a alertat. Marlene se afla la oarecare distanţă de mine, lângă pârâu. Am încercat s-o strig, dar, pradă şocului provocat de această situaţie, la început n-am reuşit să scot nici un sunet. Am încercat să ajung la ea cât mai repede, să… să…

  — Fugiţi către ea, îl ajută D'Aubisson.

  — Da, dar… dar…

  — Dar aţi descoperit că nu puteaţi fugi. Eraţi aproape într-o stare de paralizie, am dreptate?

  Genarr aprobă din cap.

  — Da, cam aşa ceva. Am încercat să fug, dar – aţi avut vreodată unul dintre acele coşmaruri în care eşti urmărit şi totuşi nu reuşeşti să te clinteşti din loc?

  — Da. Cu toţii avem. De obicei visăm aşa ceva când ne-am încurcat mâinile sau picioarele în pături şi cearşafuri.

  — Am avut senzaţia că trăiam un astfel de coşmar. În cele din urmă, mi-am recăpătat vocea şi am strigat la ea, dar sunt sigur că, fără costumul E, nu m-a putut auzi.

  — Atunci v-aţi simţit slăbit?

  — Nu, nu în mod deosebit. Numai neajutorat şi zăpăcit. De parcă n-ar mai fi folosit la nimic nici măcar să încerc să alerg. Apoi Marlene m-a văzut şi a venit în fugă către mine. Probabil că şi-a dat seama, într-un fel sau altul, că lucrurile nu erau tocmai în regulă cu mine.

  — Ea nu a părut să aibă probleme cu fugitul, nu-i aşa?

  — Nu, nu mi s-a părut nimic deosebit. A părut să ajungă la mine. Apoi… Să fiu sincer, Ranay, după asta nu-mi mai amintesc nimic.

  — Aţi intrat în Dom împreună, spuse D'Aubisson calmă. Ea v-a ajutat, v-a menţinut în poziţie verticală. O dată ajunşi în interiorul Domului aţi leşinat şi acum, iată-vă.

  — Iar tu crezi că am contractat maladia.

  — Cred că aţi avut o experienţă anormală, dar nu găsesc nimic ieşit din comun în scanarea cerebrală şi nu ştiu ce să mai cred. Asta e.

  — A fost şocul de a o vedea pe Marlene în pericol. Ce motiv ar fi avut să-şi scoată costumul E dacă n-ar fi fost… se întrerupse abrupt.

  — Dacă n-ar fi fost deja afectată de maladie, asta aţi vrut să spuneţi?

  — Da, m-am gândit şi la asta.

  — Dar ea pare să fie bine. N-aţi vrea să mai dormiţi?

  — Nu, sunt cât se poate de treaz. Mai fă-mi o scanare cerebrală şi ai grijă să iasă negativă, pentru că acum, după ce mi-am descărcat sacul de această poveste, mă simt mult mai bine. Şi intenţionez să mă întorc la treburile mele, zgripţuroaico.

  — Chiar dacă rezultatul scanării cerebrale va indica o stare de normalitate, va trebui să rămâneţi în pat cel puţin încă douăzeci şi patru de ore, domnule Comandant. Este necesar să vă aflaţi sub observaţie, înţelegeţi.

  Genarr gemu teatral.

  — Nu-mi puteţi face una ca asta. Nu pot să zac aici, pur şi simplu, şi să mă holbez la tavan, vreme de douăzeci şi patru de ceasuri.

  — Nici nu va fi nevoie. Vă putem amenaja un post de vizionare ca să aveţi posibilitatea să citiţi o carte sau să urmăriţi un program de holoviziune, dacă doriţi. Puteţi primi chiar şi una-două vizite.

  — Presupun că vizitatorii mă vor ţine şi ei sub observaţie.

  — Este posibil să-i chestionăm după vizită. Şi acum vom instala din nou echipamentul pentru scanarea cerebrală.

  — Femeia se răsuci pe călcâie, apoi se întoarse din nou spre el cu un zâmbet care părea că se înmuiase uşor pe la colţurile gurii.

  — Este foarte posibil să n-aveţi nimic, domnule Comandant. Reacţiile dumneavoastră mi se par normale. Dar trebuie să fim siguri, nu-i aşa?

  Genarr mormăi şi, când D'Aubisson se răsuci din nou cu spatele la el şi se îndepărtă, se strâmbă la spatele ei. Şi asta, hotărî el, este o reacţie normală.

  Când Genarr deschise din nou ochii, Eugenia Insigna se afla în faţa lui şi îl privea cu o mare tristeţe pe chip.

  El se arătă surprins şi schiţă intenţia de a se ridica în capul oaselor.

  — Eugenia!

  Ea îi zâmbi, dar asta nu-i alteră cu nimic expresia de tristeţe a feţei.

  — Mi-au spus că pot veni să te văd, Siever, începu ea. Mi-au spus că eşti bine.

  Genarr simţi cum îl străbate un val de uşurare. El ştia că e bine, dar era plăcut să audă şi pe altcineva confirmând această opinie. Rosti puţin fanfaron:

  — Bineînţeles că sunt bine. Scanare cerebrală normală, adormit. Scanare cerebrală normală, treaz. Scanare cerebrală normală, pentru totdeauna. Dar cum se simte Marlene?

  — Şi scanarea ei cerebrală este perfect normală.

  Dar nici chiar aceasta nu păru să o înveselească.

  — După cum ai putut vedea, zise el, mi-am ţinut promisiunea: am fost „canarul” Marlenei. Am fost afectat de… cine ştie ce o fi fost, cu mult înaintea ei.

  — Apoi, brusc, starea de spirit i se schimbă. Nu era momentul potrivit pentru glume. Continuă: Eugenia, cum aş putea vreodată să-mi cer iertare îndeajuns? Mai întâi n-am urmărit-o pe Marlene ca lumea, iar apoi am fost prea paralizat de groază pentru a mai putea face ceva. Am eşuat lamentabil şi complet, şi asta după ce îţi spusesem cu atâta încredere în mine că voi avea grijă de ea. Cinstit vorbind, n-am nici o scuză.

  Insigna clătină din cap.

  — Nu, Siever. N-a fost nicidecum vina ta. Sunt atât de uşurată că te-a adus înăuntru.

  — N-a fost vina mea?

  Lui Genarr nu-i venea să-şi creadă urechilor. (Desigur că era vina lui.)

  — Nu, deloc. Este vorba de ceva mult mai grav decât prostia Marlenei de a-şi scoate costumul de protecţie sau decât inabilitatea ta de a reacţiona suficient de prompt. Mult mai grav. Sunt sigură de asta.

  Genarr simţi cum îngheaţă. „Ce ar putea fi mult mai grav?” se întrebă el.

  — Ce încerci să-mi spui, Eugenia?

  Sări brusc din pat şi deveni deodată conştient de picioarele sale goale şi de cămaşa de noapte total ridicolă pe care o purta. Se înfăşură la repezeală cu pătura subţire de pe pat. Continuă:

  — Te rog să iei loc şi să-mi spui. Este Marlene într-adevăr bine? Îmi ascunzi ceva în legătură cu ea?

  Insigna se aşeză şi apoi îl privi solemn pe Genarr.

  — Mi-au spus că e bine. Rezultatul scanării cerebrale este în întregime normal. Cei care cunosc destule despre maladie spun că nu prezintă nici un fel de simptome.

  — Ei bine, atunci de ce stai acolo cu o astfel de expresie pe chip, de parcă ar fi venit sfârşitul lumii?

  — Cred că a venit, Siever. Al acestei lumi, cel puţin.

  — Asta ce mai vrea să însemne?

  — Nu pot să-ţi explic. Nu am găsit nici o cale raţională de a pricepe despre ce e vorba. Trebuie să vorbeşti cu Marlene pentru a putea înţelege mai mult. S-a hotărât să facă după capul ei, Siever. Nu e deloc mâhnită pentru ceea ce s-a întâmplat afară. Insistă să mă convingă că nu poate explora într-adevăr planeta Erythro – „că nu poate trăi experienţa Erythro”, cum spune ea – dacă este obligată să poarte un costum de protecţie, şi că nu are câtuşi de puţin intenţia de a mai îmbrăca vreodată aşa ceva.

  — În acest caz, nu-i va mai fi permisă ieşirea din Dom.

  — Da, dar ea susţine că va ieşi. Singură. Se învinuieşte că te-a lăsat s-o însoţeşti. Nu e nepăsătoare în legătură cu ce ţi s-a întâmplat ţie, înţelegi? În privinţa asta e chiar supărată. Şi e foarte bucuroasă că a putut ajunge la tine, la timp. Vorbesc serios, avea lacrimi în ochi când vorbea despre ce s-ar fi putut întâmpla, dacă nu te-ar fi adus înapoi în interiorul Domului, la timp.

  — Şi asta n-o face şi pe ea să se simtă în nesiguranţă?

  — Nu. Asta e partea cea mai ciudată. Acum este sigură că tu ai fost în pericol, că oricine altcineva în locul tău ar fi fost în pericol. Dar nu ea. Este atât de hotărâtă şi de sigură de ea, Siever, încât aş putea să…

  — Clătină din cap, apoi murmură: Nu ştiu ce să fac.

  — Prin însăşi natura ei, este o fată hotărâtă, Eugenia. Tu trebuie să ştii asta mai bine ca mine.

  — Dar nu atât de hotărâtă. E ca şi cum ar şti cu certitudine că n-o putem opri.

  — Poate că încă mai putem. Voi vorbi cu ea şi dacă încearcă să mă ia şi pe mine cu „Nu mă poţi opri”, o voi trimite pur şi simplu înapoi pe Rotor şi asta imediat. Eram de partea ei, dar după ce mi s-a întâmplat în afara Domului, mă tem că va trebui să fiu foarte dur.

  — Dar nu vei fi.

  — De ce nu? Din cauza lui Pitt?

  — Nu. Pur şi simplu nu vei fi.

  Genarr o privi lung, apoi râse stingher, cu jumătate de gură.

  — Haide, nu sunt chiar atât de subjugat de ea. M-oi fi simţind eu ca un unchi blajin, Eugenia, dar nu sunt atât de blajin încât s-o las să se aventureze în plin pericol. Există şi limite şi ai să vezi că ştiu să le impun.

  — Făcu o mică pauză, apoi adăugă aproape cinic: Se pare că am schimbat taberele, tu şi eu. Până azi, tu erai cea care insistai să o oprim, iar eu cel care susţinea că nu poate fi oprită. Acum e invers.

  — Asta pentru că incidentul din afara Domului te-a speriat, iar experienţa a ceea ce s-a întâmplat de atunci m-a speriat pe mine.

  — Ce s-a mai întâmplat de atunci, Eugenia?

  — Am încercat şi eu să impun limitele, după ce v-aţi întors în Dom. „Domnişoară, să nu îndrăzneşti să-mi vorbeşti mie aşa, pentru că altminteri nu vei putea părăsi, nu Domul, ci propria-ţi cameră. Vei fi încuiată în cameră, legată dacă e nevoie, şi ne vom întoarce pe Rotor cu prima rachetă.” După cum auzi, am fost destul de furioasă şi de tulburată încât să îndrăznesc s-o ameninţ până la capăt.

  — Ei bine? Ce-a făcut? Aş fi în stare să pariez pe o sumă destul de mare că n-a izbucnit în lacrimi. Bănuiesc că a scrâşnit din dinţi şi te-a sfidat. Am dreptate?

  — Nu. Nici măcar nu ajunsesem la jumătate cu ceea ce voiam să-i spun, când au început să-mi clănţăne dinţii în gură şi n-am mai putut vorbi. Un val de greaţă m-a copleşit.

  Genarr se încruntă.

  — Nu cumva vrei să-mi spui că Marlene ar avea cine ştie ce ciudată putere hipnotică prin care ne-ar putea împiedica să-i stăm împotrivă? Cu siguranţă că asta nu e cu putinţă. Ai mai observat aşa ceva la ea, înainte de toate astea?

  — Nu, sigur că nu. Nici acum nu cred că ăsta e răspunsul. Ea n-are nici o legătură cu ceea ce mi s-a întâmplat. Probabil că, în momentul când am ameninţat-o, arătam foarte rău şi asta a speriat-o. A fost teribil de tulburată şi de îngrijorată. Ar fi imposibil ca ea să fi provocat totul şi apoi să mai reacţioneze aşa cum a făcut-o. Iar când aţi fost voi doi afară din Dom şi ea a început să-şi scoată costumul de protecţie, nici măcar nu se uita la tine. Era întoarsă cu spatele. Eu vă urmăream şi ştiu asta cu certitudine. Cu toate acestea, ai descoperit că nu puteai face nimic s-o opreşti, iar ea, când a realizat că nu era ceva în regulă cu tine, ţi-a sărit în ajutor cât de repede a putut. Nici atunci n-ar fi putut să-ţi facă aşa ceva cu premeditare şi apoi să reacţioneze cum a reacţionat.

  — Dar atunci…

  — N-am terminat. După ce am ameninţat-o, sau mai degrabă după ce am fost împiedicată s-o ameninţ, n-am mai îndrăznit să vorbesc decât despre lucruri nevinovate, dar poţi fi sigur că am urmărit-o cu mare atenţie şi am încercat să n-o las să-şi dea seama de asta. La un moment dat a vorbit cu una dintre gărzile tale, acestea cu care ai împânzit locul.

  — Teoretic, mormăi Genarr, Domul este un avanpost militar. Gărzile nu fac altceva decât să menţină ordinea, să ajute atunci când este nevoie…

  — Da, da, îmi închipui că aşa este, spuse Insigna cu o undă de dispreţ neîncrezător în glas. Ăsta e felul lui Janus Pitt de a se asigura că vă ţine pe toţi sub observaţie şi sub control, dar să lăsăm asta acum. Marlene a stat de vorbă cu omul respectiv, o bună bucată de vreme, şi păreau a discuta în contradictoriu. După ce Marlene a plecat, m-am dus eu însămi la omul respectiv şi l-am întrebat despre ce a vorbit cu Marlene. Nu prea a vrut el să-mi spună, dar am reuşit să-l descos suficient. Mi-a spus că Marlene ar fi vrut să afle cum poate să-şi facă un soi de permis care să-i asigure circulaţia liberă între Dom şi exterior. L-am întrebat: „Şi dumneata ce i-ai spus?” Mi-a răspuns: „I-am spus că aşa ceva se poate aranja numai cu acordul Biroului Comandantului, dar că aş putea s-o ajut.” Bineînţeles, am fost copleşită de indignare. „Cum adică – l-am întrebat – cum s-o ajuţi? Cum te-ai putut oferi să faci aşa ceva?” „Trebuia să fac ceva, doamnă!” mi-a răspuns el. „Pentru că, de fiecare dată când încercam să-i spun că aşa ceva, nu există şi nu se poate face, mi se făcea rău.”

  Genarr ascultă toate astea cu o expresie de piatră pe chip.

  — Încerci să-mi spui că e vorba de ceva ce Marlene face inconştient, că oricine care încearcă s-o contrazică este instantaneu făcut să se simtă rău şi că ea nici măcar nu are habar că este, de fapt, răspunzătoare pentru asta?

  — Nu, bineînţeles că nu. Nu văd cum ar putea face ceva, orice. Dacă asta ar fi o capacitate inconştientă de-a ei, şi-ar fi făcut prezenţa simţită şi pe Rotor, dar acolo nu s-a întâmplat niciodată nimic de acest fel. Şi nici nu e vorba de orice discuţie în contradictoriu. Aseară la cină a mai vrut o porţie de desert şi eu, uitând că nu e bine s-o contrazic, i-am interzis cu severitate să mai ia. A părut extrem de revoltată, dar s-a supus, iar eu m-am simţit perfect normal, te asigur. Nu, cred că numai în legătură cu Erythro nu poate fi contrazisă.

  — Dar de ce crezi că s-ar putea întâmpla aşa ceva, Eugenia? Mi se pare că ţi-ai făcut deja o părere despre toată povestea. Dacă aş fi Marlene, te-aş citi ca pe-o carte deschisă şi ţi-aş spune care este această părere, dar, de vreme ce nu sunt, va trebui să-mi spui chiar tu.

  — Eu nu cred câtuşi de puţin că Marlene ar fi cea care face toate astea. Este… Este planeta însăşi.

  — Planeta!

  — Da, Erythro! Planeta. O ţine pe Marlene sub puterea sa. Altminteri, de ce ar fi atât de încrezătoare în imunitatea ei la maladie şi în faptul că planeta nu o poate afecta în nici un fel? Şi ne controlează şi pe noi, ceilalţi. Ţie ţi s-a făcut rău când ai încercat s-o opreşti. La fel şi mie. Şi gardianului. În zilele de început ale Domului, mulţi oameni au avut de suferit: pentru că se simţea invadată, planeta a produs maladia. Apoi, când i s-a părut că v-aţi mulţumit să rămâneţi în interiorul Domului, s-a lăsat păgubaşă şi maladia s-a oprit. Vezi cum toate se leagă?

  — Şi atunci crezi că planeta este cea care o doreşte pe Marlene afară, pe suprafaţa ei?

  — Se pare că da.

  — Dar de ce?

  — Nu ştiu. Nu am pretenţia că aş înţelege. Îţi spun doar cum cred că stau lucrurile.

  Vocea lui Genarr se îmblânzi.

  — Eugenia, sunt sigur că ştii că planeta nu poate face nimic. Este doar o bucată de rocă şi metal. Ai devenit mistică.

  — Nu, nu-i adevărat. Siever, te rog să nu cazi în această capcană de a crede că sunt doar o biată femeie nebună. Sunt un om de ştiinţă de primă mână şi nu există nimic mistic în gândirea mea. Când vorbesc despre planetă, nu mă refer la rocă şi metal. Mă refer la faptul că există o formă de viaţă puternică pe planetă, una care a pătruns peste tot.

  — Atunci ar trebui să fie invizibilă. Aceasta este o planetă pustie, fără nici o formă de viaţă superioară stadiului procariotelor, ce să mai vorbim de inteligenţă.

  — Ce ştii despre această lume pustie, cum îi spui tu? A fost ea explorată cum se cuvine? A fost ea investigată temeinic?

  Încet, Genarr clătină din cap. Spuse cu o voce în care se simţea intenţia de a o calma pe femeie:

  — Eugenia, devii isterică.

  — Oare aşa să fie, Siever? Gândeşte-te mai bine şi spune-mi dacă găseşti vreo altă explicaţie pentru ceea ce se petrece. Eu îţi spun că forma de viaţă de pe planetă, oricare ar fi ea, nu ne vrea. Suntem condamnaţi. Şi ce-o fi vrând de la Marlene – vocea îi deveni tremurătoare – nu-mi pot imagina.

  28. DECOLAREA.

  Oficial, purta un nume sofisticat, dar cei câţiva pământeni care aveau ocazia s-o pomenească se refereau la ea sub numele de Staţia Patru. După nume era evident că mai existaseră astfel de obiecte şi înainte, niciunul dintre ele nemaifiind acum în uz, ba chiar se mai putea spune că fuseseră dezmembrate şi jefuite. Şi mai exista o Staţie Cinci care nu fusese terminată niciodată şi se afla în paragină.

  Este îndoielnic faptul că vreun pământean s-a gândit vreodată la existenţa Staţiei Patru, care rătăcea în jurul Pământului, pe o orbită mult mai îndepărtată decât a Lunii.

  Primele staţii fuseseră, cândva, rampele de lansare ale Pământului pentru construcţia primelor Colonii, iar apoi, când acestea preluaseră sarcina de a construi noi Colonii, Staţia Patru fusese planificată să fie folosită pentru zborurile de pe Pământ spre Marte.

  Dar avusese loc numai un singur zbor spre Marte, pentru că, în scurt timp, s-a dovedit că locuitorii Coloniilor erau cu mult mai potriviţi din punct de vedere psihologic pentru zboruri lungi (trăind, aşa cum o făceau, în nave cosmice uriaşe, acoperite), iar Pământul renunţă la aceste călătorii în favoarea lor, cu un oftat de uşurare.

  Staţia Patru era acum extrem de rar folosită în acest scop şi era păstrată doar pentru că marca într-un fel, pentru Pământ, „teritoriul” său în spaţiu, ca simbol al faptului că locuitorii din Colonii nu erau singurii proprietari ai imensităţii de dincolo de atmosfera Pământului.

  Dar acum, Staţia Patru căpătase un rost.

  O mare navă cargo pornise în direcţia ei, ducând cu ea zvonul (printre locuitorii Coloniilor) că Pământul face o nouă tentativă (prima în secolul douăzeci şi trei) de a plasa o echipă terestră pe Marte. Unii spuneau că totul e în scopuri exclusive de explorare; alţii susţineau că ar fi vorba de iniţiativa de a crea o colonie terestră pe Marte pentru ca Pământul să nu mai fie nevoit să apeleze la cele câteva Colonii de pe orbita marţiană; în sfârşit, alţii credeau că scopul, în ultimă instanţă, era acela de a crea un avanpost pe cine ştie ce asteroid mai mare pe care nu-l revendicase nici o Colonie.

  Dar ceea ce transporta, de fapt, nava cargo pe post de încărcătură, era Superluminică, împreună cu echipajul care avea s-o călăuzească printre stele.

  Tessa Wendel, deşi de ani de zile trăia legată de Pământ, primise experienţa zborului spaţial cu mult calm, aşa cum ar fi făcut-o orice nativ din Colonii. În principiu, navele spaţiale semănau mult mai bine cu Coloniile decât cu planeta Pământ. Şi din această cauză, Crile Fisher, deşi mai efectuase zboruri cosmice şi se mai aflase pe nave spaţiale, se simţea oarecum stânjenit.

  Totuşi, la starea de tensiune de la bordul navei cargo contribuia ceva mai mult decât faptul că se deplasau prin spaţiu. Fisher spuse:

  — Nu mai pot îndura aşteptarea, Tessa. Ne-au trebuit ani de zile pentru a ajunge aici. Superluminică e gata şi noi încă mai aşteptăm.

  Wendel îl privi gânditoare. Nu avusese nici o clipă intenţia de a se implica atât de adânc în această relaţie. Nu-şi dorise decât câteva momente de relaxare pentru a-şi putea odihni mintea supraîncărcată din cauza complexităţii proiectului, astfel încât să se poată întoarce la muncă împrospătată şi cu atenţia mai trează. Asta era ceea ce intenţionase ea. Ceea ce avea acum era însă mult mai mult.

  Se trezise legată de el fără scăpare, astfel încât problemele lui deveniseră şi ale ei. Anii lui de aşteptare aveau cu siguranţă să se dovedească inutili, iar ea era foarte îngrijorată la gândul imensei disperări care avea să urmeze inevitabilei lui dezamăgiri. Ea încercase tot timpul să-i servească duşuri reci când îl copleşea visarea, să-i îngheţe anticiparea înfierbântată a regăsirii fiicei sale, dar nu reuşise. Ba chiar, în acest ultim an, el devenise mai optimist în legătură cu posibilitatea de a o revedea pe fată, deşi fără vreun motiv evident, cel puţin fără vreun motiv pe care să i-l fi explicat şi ei.

  Tessa era, în cele din urmă, satisfăcută şi uşurată de siguranţa că nu pe fosta soţie dorea Crile s-o revadă, ci doar pe fiică-sa. Cu siguranţă, nu putuse niciodată înţelege acest dor pătimaş de o fiică pe care o văzuse ultima oară ca bebeluş, dar el nu-i oferise nici o explicaţie, iar ea nu fusese dornică de a sonda problema mai adânc. La ce bun? Era sigură că fata lui nu mai era în viaţă, că nimic pe Rotor nu mai era în viaţă. Dacă Rotor se afla în apropierea Stelei Vecine, nu putea fi decât un cavou uriaş rătăcind prin spaţiu, pentru totdeauna în derivă şi de nedescoperit, cu excepţia vreunei coincidenţe incredibile. Crile Fisher trebuia menţinut în stare de echilibru şi normalitate, odată ce această perspectivă avea să devină în mod clar o realitate evidentă.

  Tessa spuse glumeţ:

  — Nu mai avem de aşteptat decât vreo două luni, cel mult. De vreme ce am aşteptat ani de zile, încă două luni nu mai contează.

  — Tocmai aşteptarea de ani de zile face ca răstimpul de două luni să pară insuportabil, bombăni Fisher.

  — Gândeşte-te şi altfel, Crile, îl sfătui Wendel. Învaţă să te înclini în faţa necesităţii. Parlamentul Globului pur şi simplu nu vrea să ne îngăduie să plecăm mai devreme de atât. Coloniile sunt cu ochii pe noi şi nu avem nici o cale de a ne asigura că acceptă toate ideea că plecăm pe Marte. Ar fi ciudat să fie aşa, având în vedere palmaresul destul de slab al Pământului în materie de călătorii spaţiale. Dacă timp de două luni nu facem nimic, vor presupune că ne-am împotmolit, idee pe care sunt gata oricând s-o creadă şi să se bucure de ea, iar în cele din urmă nu ne vor mai acorda atenţie.

  Fisher clătină mânios din cap.

  — Cui îi pasă că ei ştiu ce facem? Noi vom dispărea de sub nasul lor, iar ei nu vor fi în stare să reproducă zborul cu viteze superluminice vreme de ani de zile de-acum înainte şi, până atunci, noi vom avea o întreagă flotă de nave superluminice şi vom înainta rapid pe drumul cuceririi Galaxiei.

  — Nu fi aşa sigur că se va întâmpla întocmai cum spui. E mai uşor să imiţi şi să depăşeşti decât să iniţiezi ceva. Iar guvernul, având în vedere palmaresul extrem de dezamăgitor al Pământului în domeniul călătoriilor spaţiale după ce Coloniile au ajuns la maturitate, este în mod evident foarte dornic să-şi impună în mod indubitabil prioritatea, din motive psihologice. Femeia ridică din umeri. În plus, continuă ea, noi mai avem nevoie de timp pentru a-i putea face Superluminicei ultimele teste în condiţii de gravitaţie scăzută.

  — Testele astea nu se termină niciodată, nu?

  — Nu fi nerăbdător. Această tehnologie este atât de nouă – n-a mai fost încercată de nimeni, din câte ştim – şi seamănă atât de puţin cu orice cunoaşte omenirea, încât e foarte uşor să te gândeşti la noi teste, mai ales de vreme ce suntem puţin nesiguri în privinţa felului în care intrarea şi ieşirea din hiperspaţiu sunt afectate de nivelul de intensitate al câmpului gravitaţional. Serios, Crile, nu ne poţi face o vină din faptul că suntem precauţi. La urma urmei, nu mai departe decât cu zece ani în urmă, călătoria cu viteze superluminice era considerată imposibilă chiar şi numai la nivel teoretic.

  — Da, dar precauţia poate fi exagerată.

  — Se poate. În cele din urmă, voi lua hotărârea că am făcut tot ce se putea aştepta de la noi în mod rezonabil, şi atunci vom decola. Îţi promit, Crile, că nu vom aştepta mai mult decât e nevoie. Nu voi exagera cu precauţiile.

  — Sper că nu.

  Wendel îl privi cu îndoială. Trebuia să-l întrebe.

  — Ştii, Crile, în ultima vreme nu mai eşti tu însuţi. De două luni încoace parcă arzi de nerăbdare. Într-o vreme te liniştiseşi şi apoi, brusc, ai început să trepidezi de nerăbdare. S-a întâmplat cumva, ceva de care eu nu ştiu?

  Fisher se calmă brusc:

  — Nu s-a întâmplat nimic. Ce putea să se întâmple?

  Lui Wendel i se păru că se liniştise prea repede, că se chinuise aproape impunându-şi să afişeze brusc o poză de normalitate.

  — Eu te întreb pe tine ce putea să se întâmple, zise ea. Am încercat să te previn, Crile, că s-ar putea să nu mai găsim Colonia Rotor ca o lume funcţională, dacă o mai găsim. N-o vom găsi pe… Este improbabil să găsim vreun locuitor viu…

  — Aşteptă o reacţie, dar el păstră o tăcere încăpăţânată. Femeia adăugă: Nu te-am avertizat în legătură cu această posibilitate?

  — Adeseori, replică Fisher.

  — Şi totuşi, acum vorbeşti de parcă abia ai mai putea aştepta, trepidând de nerăbdare, o fericită regăsire. Este periculos să-ţi faci speranţe care nu au nici o şansă de a se împlini şi să mizezi totul pe ele. Ce a putut cauza brusc această atitudine? Ai stat de vorbă cu cineva care s-a arătat nejustificat de optimist?

  Fisher simţi cum roşeşte.

  — De ce crezi neapărat necesar să fi vorbit cu cineva? Nu crezi că aş fi putut ajunge independent la o concluzie în privinţa asta, sau în oricare altă privinţă? Numai pentru că nu înţeleg fizica teoretică pe care tu o înţelegi, nu înseamnă că sunt retardat sau lipsit de creier.

  — Nu, Crile, răspunse Wendel. Niciodată n-am crezut că ai fi, şi nici n-am avut intenţia să insinuez aşa ceva. Spune-mi ce crezi tu despre Rotor.

  — Nimic teribil de profund sau de subtil. M-am gândit însă că nu există nimic în pustietatea spaţiului cosmic, care să fi putut distruge Colonia Rotor. E simplu să susţii că am putea găsi doar carcasa moartă a unei Colonii, dacă acum aceasta a ajuns la Steaua Vecină, dar ce a putut să o distrugă pe drum până acolo sau chiar o dată ajunsă acolo? Te desfid să-mi oferi un scenariu precis al distrugerii lor, orice ar implica asta: coliziuni, inteligenţe extraterestre şi aşa mai departe.

  Wendel răspunse cu sinceritate:

  — Nu pot, Crile. Nu am nici un fel de viziuni mistice a ceea ce s-ar fi putut întâmpla. Dar este vorba de hiperasistenţă. Este o tehnologie nesigură, Crile. Crede-mă pe cuvânt. Nu se foloseşte nici de spaţiu, nici de hiperspaţiu într-un mod stabil, ci numai alunecă la interfaţă, bâjbâind de o parte sau de alta a acesteia pentru intervale scurte şi trecând din spaţiu în hiperspaţiu şi invers, de câteva ori pe minut poate. De aceea, e posibil ca tranziţia sau saltul respectiv să fi avut loc de un milion de ori, sau chiar mai mult, pe parcursul călătoriei de aici la Steaua Vecină.

  — Şi?…

  — Şi, întâmplarea face ca tranziţia să fie mult mai periculoasă decât zborul uniform în spaţiu sau hiperspaţiu. Nu pot şti cât de temeinic şi amănunţit reuşiseră rotorienii să pună bazele teoriei hiperspaţiului, dar este foarte probabil să se fi rezumat la aspecte rudimentare, altminteri ar fi ajuns cu siguranţă să se afle în posesia tehnologiei zborului cu viteze superluminice. Elaborând teoria hiperspaţiului în mare profunzime şi amănunţime în cadrul proiectului nostru, am reuşit să aflăm care este efectul trecerii din spaţiu în hiperspaţiu, şi invers, asupra obiectelor materiale. Dacă obiectul este un punct, saltul nu implică nici un fel de tensiuni asupra acestuia. Dacă obiectul nu este un punct – dacă este un corp material, aşa cum este orice navă – atunci există întotdeauna un interval finit de timp pe durata căruia corpul respectiv se află parte în spaţiu şi parte în hiperspaţiu. Aceasta creează o tensiune – cât de mare, depinde de dimensiunile obiectului, de alcătuirea sa fizică, de viteza cu care se efectuează tranziţia şi aşa mai departe. Chiar şi pentru un obiect de dimensiunile Coloniei Rotor, pericolul pe care-l implică o singură tranziţie – sau o duzină, dacă vrei – este atât de mic încât poate fi ignorat. Când Superluminică va călători cu viteze superluminice către Steaua Vecină, este posibil să efectuăm cam până la douăsprezece astfel de salturi, sau poate numai vreo două. Călătoria se va desfăşura în siguranţă. Într-un zbor dotat numai cu hiperasistenţă, pe de altă parte, pot avea loc milioane de tranziţii pe parcursul aceleiaşi călătorii, înţelegi, iar şansele ca tensiunile antrenate astfel să fie fatale cresc.

  Fisher părea îngrozit:

  — Şi e sigur că aceste tensiuni pot să fie fatale?

  — Nu, nimic nu e sigur. Este o problemă statistică. O navă poate suporta un milion de tranziţii – sau un miliard – fără să se întâmple nimic. Pe de altă parte, chiar primul salt ar putea-o distruge. Dar, în tot cazul, şansele de pericol cresc rapid odată cu numărul de tranziţii. Eu bănuiesc deci că Rotor a pornit la drum cunoscând foarte puţin pericolul acestor salturi. Poate dacă ar fi ştiut mai multe, n-ar mai fi plecat. Există aşadar posibilitatea să fi încercat fie un tip de tensiune suficient de slabă pentru a le putea permite să şontâcăie până la Steaua Vecină, fie una suficient de puternică pentru a-i pulveriza în spaţiu. Aşadar, putem găsi doar rămăşiţe sau chiar nimic, pur şi simplu.

  — Sau, am putea găsi o Colonie care a supravieţuit, replică Fisher bătăios.

  — E adevărat, reveni Wendel. Sau am putea noi înşine să încercăm tensiuni mult mai mari decât ne-am aştepta şi să fim distruşi, motiv pentru care n-am mai putea, desigur, găsi nimic. Eu nu-ţi cer să fii pregătit pentru certitudini, ci pentru probabilităţi. Şi ţine minte că aceia care încearcă să se gândească la toate astea fără cunoştinţe corecte de teorie a hiperspaţiului nu au şansa de a ajunge la concluzii rezonabile.

  Fisher căzu într-o tăcere profund şi clar deprimantă, pe când Wendel îl privea mâhnită.

  Tessa Wendel era de părere că Staţia Patru era un mediu foarte ciudat. Era ca şi cum cineva ar fi construit o mică Colonie, dar ar fi dotat-o numai pentru a servi drept un fel de combinaţie de laborator, observator şi rampă de lansare. Nu existau ferme, cămine, niciunul dintre lucrurile tipice unei Colonii oricât de mici. Nu era nici măcar echipată cu un sistem de rotaţie care să-i asigure un câmp pseudo-gravitaţional corespunzător.

  De fapt, nu era decât o navă spaţială cu acromegalie. Era limpede că, deşi ar fi putut fi permanent ocupată, cu condiţia să existe un sistem de împrospătare permanentă a proviziilor de hrană, aer şi apă (exista un mecanism de reciclare, dar nu era prea eficient), nimeni nu putea rămâne prea mult acolo.

  Crile Fisher făcuse o remarcă sarcastică: Staţia Patru i se părea o staţie spaţială de modă veche, de la începuturile Erei Spaţiale, care supravieţuise nu se ştie cum şi intrase inexplicabil în secolul douăzeci şi trei.

  Totuşi, într-o anumită privinţă, era unică. Prezenta o vedere panoramică a sistemului Pământ-Lună. De pe Coloniile care orbitau în jurul Pământului, cele două corpuri cereşti puteau fi numai arareori văzute cu adevărat împreună. Dar, privite de pe Staţia Patru, Pământul şi Luna nu erau niciodată despărţite de mai mult de cincisprezece grade. De vreme ce Staţia Patru îşi desfăşura mişcarea de revoluţie în jurul centrului de gravitaţie al sistemului respectiv (în mare măsură cam acelaşi lucru cu a orbita în jurul Pământului), relaţia schimbătoare a celor două – atât ca poziţie, cât şi în diversele faze – precum şi dimensiunile schimbătoare ale Lunii depindeau de poziţia ei faţă de Pământ (de aceeaşi parte cu Staţia sau de partea opusă). Toate acestea ofereau un spectacol miraculos şi fără de sfârşit.

  Lumina Soarelui era automat blocată de dispozitivul Eclartif (Wendel trebui să întrebe ca să afle că numele venea de la Eclipsă Artificială) astfel că priveliştea nu era deteriorată decât atunci când Soarele se afla aproape fie de Lună, fie de Pământ.

  Acum ieşea la lumină adevărata natură de locuitor al Coloniilor care o caracteriza pe Wendel; femeia urmărea cu încântare interacţiunea dintre Pământ şi Lună, mai ales pentru că (explica ea) îi oferea dovada clară că nu se mai afla pe Pământ. Îi spuse asta şi lui Fisher, care zâmbi acru pentru că observase privirea ei rapidă în stânga şi-n dreapta.

  — Văd, spuse el, că nu te deranjează să-mi spui mie aşa ceva, deşi sunt pământean şi s-ar putea să nu-mi placă s-o aud. Dar nu te teme, n-am să mai spun nimănui.

  — N-am încredere în tine în nici o privinţă, Crile. Îi zâmbi fericită. Atitudinea lui se schimbase considerabil de la acea discuţie crucială pe care o avuseseră când ajunseseră la Staţia Patru. Era el cam posomorât, e adevărat, dar mai bine aşa decât aşteptând febril ceva ce nu era cu putinţă.

  — Chiar crezi, întrebă el, că ajunşi în acest stadiu al jocului, îi mai deranjează că eşti locuitoarea unei Colonii?

  — Bineînţeles că îi deranjează. Nu vor uita asta niciodată. Sunt înguşti la minte ca şi mine, care nu sunt în stare să uit nici o clipă că ei sunt pământeni.

  — Dar în mod evident uiţi că şi eu sunt pământean.

  — Asta pentru că tu eşti Crile, şi nu încapi în nici o altă categorie decât „Crile”. Iar eu sunt Tessa. Şi cu asta, basta.

  Fisher spuse gânditor:

  — Te-a deranjat vreodată gândul, Tessa, că ai pus la punct zborul superluminic pentru Pământ în loc s-o faci pentru Colonia ta natală, Adelia?

  — Dar nu pentru Pământ am făcut-o şi n-aş fi făcut-o, în alte împrejurări, nici pentru Adelia. În ambele cazuri am făcut-o (sau aş fi făcut-o) pentru mine. Aveam o problemă de rezolvat şi am rezolvat-o cu succes. Acum voi intra în istorie ca inventatoare a zborului superluminic, şi asta pentru mine am făcut-o. Poate sună pompos, dar am făcut-o şi pentru omenire. Nu contează pe ce planetă s-a făcut descoperirea, ştii. O persoană sau mai multe de pe Rotor au descoperit hiperasistenţa, dar acum suntem şi noi în posesia ei şi tot astfel sunt toate Coloniile. Într-un târziu, toate Coloniile vor deţine tehnologia zborului cu viteze superluminice. Oriunde ar avea loc o nouă descoperire, un progres, în cele din urmă toată omenirea beneficiază de el.

  — Cu toate acestea, Pământul are mai mare nevoie acum de descoperirea ta decât restul Coloniilor.

  — Vrei să spui din cauza apropierii Stelei Vecine, de care Coloniile se pot feri cu uşurinţă plecând, dacă este nevoie, ceea ce Pământul nu poate face. Ei bine, voi lăsa această problemă conducătorilor Pământului. Eu le-am pus la dispoziţie unealta, iar ei pot pune la punct metodele de a o folosi cât mai avantajos.

  — Înţeleg că mâine plecăm, spuse Crile.

  — Da, în sfârşit. Ne vor face înregistrările holografice şi ne vor administra tratamentul complet. Totuşi n-avem cum să ştim când vor face publice înregistrările respective publicului larg şi Coloniilor.

  — Nu cred c-o vor face înainte de întoarcerea noastră, spuse Fisher. N-ar avea nici un rost să le facă publice atâta vreme cât nu sunt siguri că ne vom întoarce. Vor avea parte de o adevărată agonie a aşteptării, de vreme ce nu vor putea fi în contact cu noi, în nici un fel. Când primii astronauţi au pus piciorul pe Lună, au fost în contact permanent cu Pământul.

  — Adevărat, replică Wendel, dar când Columb a traversat Atlanticul, monarhii Spaniei n-au mai ştiut nimic de el până când s-a întors, şapte luni mai târziu.

  — Da, dar Pământul are acum în joc mult mai multe decât a avut Spania, cu şapte secole şi jumătate în urmă. Este mare păcat că nu avem o modalitate de comunicare superluminică, de vreme ce stăpânim tehnologia zborului cu viteze superluminice.

  — Şi eu sunt de aceeaşi părere. Şi tot astfel e şi Koropatsky, care mă pisează de mult să pun la punct tehnologia respectivă. Dar, aşa cum i-am spus şi lui, eu nu sunt o minunată forţă supranaturală care poate oferi oricui ceea ce îi este necesar. Una este să împingi o masă prin hiperspaţiu şi cu totul altceva să împingi nu ştiu ce fel de radiaţie prin hiperspaţiu. Chiar şi în spaţiul obişnuit acestea au regimuri diferite, astfel că Maxwell nu a reuşit să-şi pună la punct ecuaţiile electromagnetice decât abia la două secole după ce Newton a scris ecuaţia gravitaţională. Ei bine, şi în hiperspaţiu masa şi radiaţia se supun unor legi diferite, iar legile radiaţiei ne depăşesc încă puterea de înţelegere. Cândva îi vom da de capăt şi comunicaţiei cu viteze superluminice, dar deocamdată n-am reuşit.

  — E păcat, repetă Crile gânditor. E posibil ca fără un sistem de comunicare, zborul cu viteze superluminice să nici nu fie practic.

  — De ce nu?

  — Pentru că e ca şi cum cordonul ombilical ar fi tăiat. Coloniile ar putea trăi departe de Pământ, de restul omenirii, ar putea supravieţui izolate timp îndelungat?

  Wendel se încruntă.

  — Ce-i cu această nouă direcţie filosofică pe care ai apucat-o?

  — Mă gândeam şi eu. Fiind locuitoare a unei Colonii şi obişnuită cu asta, Tessa, s-ar putea să nu-ţi dai seama că traiul într-o Colonie nu este deloc firesc pentru oameni.

  — Ce vorbeşti? Mie nu mi s-a părut niciodată nefiresc.

  — Asta pentru că n-ai trăit într-o Colonie izolată. Ai trăit într-un sistem de Colonii organizate în jurul unei planete mari, cu miliarde de oameni pe ea. Dar rotorienii, o dată ajunşi la Steaua Vecină, n-au găsit oare că viaţa într-o Colonie izolată nu e satisfăcătoare? În acest caz, desigur că ar dori să se întoarcă în vecinătatea Pământului, dar, cu toate astea, n-au făcut-o. Ar putea asta să se datoreze faptului că au găsit o planetă locuibilă acolo?

  — O planetă locuibilă orbitând în jurul unei pitice roşii? Foarte puţin probabil.

  — Natura are totuşi felul ei de a ne surprinde şi de a ne da peste cap presupusele noastre certitudini. Să considerăm deci că acolo există o planetă locuibilă. N-ar trebui aceasta studiată cu grijă?

  Wendel răspunse:

  — Aha, încep să înţeleg unde vrei să ajungi. Crezi că nava ar putea ajunge la Steaua Vecină şi ar putea descoperi nu ştiu ce fel de planetă acolo. Atunci am nota-o, am decide de la distanţă că este nelocuită şi ne-am vedea mai departe de explorarea noastră. Dar tu vrei să asolizăm şi să efectuăm o căutare mult mai amănunţită, astfel încât să putem măcar încerca să-ţi găsim fiica. Dar dacă detectorul nostru neuronic nu găseşte nici un semn de inteligenţă nicăieri în sistemul acesta planetar ipotetic al Stelei Vecine? Trebuie totuşi să cercetăm planetă cu planetă?

  Fisher ezită.

  — Da. Dacă par locuibile, trebuie să le studiem, mie aşa mi se pare. Ar trebui să ştim tot ce se poate despre orice astfel de planetă. Am putea fi puşi în situaţia de a începe în curând evacuarea Pământului şi trebuie să ştim unde să ne ducem oamenii. Tu poţi scăpa foarte uşor aşa ceva din vedere, de vreme ce Coloniile o pot pur şi simplu lua din loc, fără a fi nevoite să evac…

  — Crile! Nu începe să mă tratezi de parcă aş fi un duşman! Nu începe brusc, acum, să te gândeşti la mine exclusiv ca la un locuitor al unei Colonii. Eu sunt Tessa. Dacă există într-adevăr o planetă, o vom investiga cât de mult ne va sta în puteri, îţi promit. Dar dacă această planetă există şi este ocupată de rotorieni, atunci… Tu ai petrecut câţiva ani pe Rotor, Crile. Îl cunoşti desigur – trebuie să-l cunoşti – pe Janus Pitt.

  — Am auzit de el. Nu l-am cunoscut personal niciodată dar so… fosta mea soţie lucra cu el. Dacă ar fi să mă iau după ce spunea ea, este un om foarte capabil, foarte inteligent şi foarte autoritar.

  — Foarte autoritar. În alte Colonii i se dusese vestea. Şi, în general, nimeni nu-l prea agrea. Dacă a fost planul lui să găsească pentru Rotor un loc ascuns de restul omenirii, atunci cea mai bună soluţie a fost plecarea spre Steaua Vecină, de vreme ce era atât de aproape şi, de vreme ce, la momentul respectiv, existenţa ei nu era cunoscută de nimeni în afară de Rotor. Iar dacă, dintr-un motiv sau altul, şi-a dorit un sistem întreg numai pentru el, s-ar fi temut, fiind Janus Pitt, de posibilitatea de a fi urmărit şi de a-i fi distrus monopolul. Dacă a avut norocul să găsească o planetă utilă, pe care Rotor s-o poată folosi, ar fi încă şi mai deranjat de intruziunea noastră.

  — Unde vrei să ajungi? fu rândul lui Fisher să întrebe, cu o expresie tulburată, de parcă ar fi bănuit răspunsul.

  — Păi, mâine plecăm şi într-un timp destul de scurt ne vom găsi în preajma Stelei Vecine. Şi dacă acolo există într-adevăr o planetă, aşa cum pari tu să crezi că ar fi posibil, şi dacă descoperim că este ocupată de rotorieni, totul nu se va putea rezuma la o simplă coborâre pe planetă şi la a spune: „Bună! V-am făcut o surpriză!” Mă tem că de îndată ce ne vor observa, ne vor răspunde la salut în stilul lui Janus Pitt şi ne vor pulveriza în uitare, ştergându-ne de pe faţa… Universului.

  29. INAMICUL.

  Ranay D'Aubisson – ca şi toţi ceilalţi locuitori ai Domului de pe Erythro aflaţi în perioada de rezidenţă pe planetă – vizita periodic Colonia Rotor. Era un lucru necesar: senzaţia de „acasă”, reîntoarcerea la rădăcini, împrospătarea forţelor.

  Totuşi, de data aceasta, D'Aubisson „urcase” (aceasta era expresia folosită în mod obişnuit pentru a descrie trecerea de pe Erythro pe Rotor) ceva mai devreme decât prevedea programul ei. De fapt, fusese convocată de Guvernatorul Pitt.

  Stătea în biroul lui Janus Pitt, observând cu ochii ei exersaţi micile semne ale înaintării în vârstă care se acumulaseră pe chipul bărbatului de când îl văzuse ea ultima oară, cu mai mulţi ani în urmă. Desigur, în cursul activităţilor ei obişnuite, nu avea ocazia de a-l vedea prea des.

  Dar, în ciuda înaintării lui în vârstă, vocea îi era la fel de puternică, privirea la fel de pătrunzătoare ca întotdeauna şi femeia nu remarcă nici un declin în ceea ce priveşte tăria de caracter.

  — Am primit raportul dumneavoastră cu privire la incidentul din afara Domului, spuse Pitt, şi apreciez prudenţa cu care aţi abordat un posibil diagnostic al situaţiei. Dar acum, neoficial şi strict confidenţial, ce i s-a întâmplat exact lui Genarr? Această încăpere este izolată printr-un ecran de protecţie, aşa că puteţi vorbi deschis.

  D'Aubisson replică pe un ton sec:

  — Mă tem că raportul meu, precaut cum spuneţi că este, se întâmplă să fie adevărat şi complet. Nu ştim cu precizie ce s-a întâmplat cu domnul Comandant Genarr. Scanarea cerebrală a prezentat urmele unor schimbări, dar acestea erau extrem de mici şi nu corespundeau niciunui fenomen înregistrat de noi în trecut. Şi s-au dovedit a fi reversibile de vreme ce, într-adevăr, au dispărut în scurt timp, situaţia revenind la normal.

  — Dar ceva i s-a întâmplat totuşi?

  — Da, dar acesta este miezul problemei. Nu putem caracteriza ceea ce i s-a întâmplat cu mai mult de un cuvânt: „ceva”.

  — Vreo formă a maladiei, poate?

  — Niciunul dintre simptomele detectate în trecut n-a fost descoperit în acest caz.

  — Dar în zilele de început ale maladiei, scanarea cerebrală era încă destul de primitivă. În trecut, n-aţi fi detectat nici măcar simptomele pe care le-aţi detectat acum, aşa că ar putea fi totuşi vorba de o formă uşoară a maladiei, nu?

  — Am putea spune, dar n-am putea aduce dovezi clare în sprijinul acestei ipoteze şi, în tot cazul, acum, Genarr este complet restabilit.

  — Pare normal, presupun, dar nu avem cum să ştim dacă nu cumva va avea loc o revenire a bolii.

  — Dar nici nu avem vreun motiv să credem că se va întâmpla aşa ceva.

  Pe chipul Guvernatorului trecu o umbră rapidă de nerăbdare şi nervozitate.