Richard Totesham privea bătălia dintre oamenii lui Sir Thomas şi forţele lui Charles din vârful turnului porţii dinspre est. Nu putea să vadă prea multe din acel punct din cauza palisadelor din faţa valurilor de pământ, a celor două trebuşete mari şi a morii de vânt ce se interpuneau între el şi bătălie, dar era destul de clar că nimeni nu venea din celelalte trei tabere în sprijinul lui Charles, în fortificaţia lui cea mai mare.

— Te aşteptai să se ajute unii pe ceilalţi, îi spuse el lui Will Skeat care stătea lângă el.

— Tu eşti, Dick! exclamă Will Skeat.

— Mda, eu sunt, spuse răbdător Totesham. Văzu că Skeat era îmbrăcat în armură şi că avea şi sabia cu el, aşa că îi puse o mână pe umărul vechiului său prieten. Will, nu o să te lupţi în seara asta, nu-i aşa?

— Dacă va fi o încăierare, spuse Skeat, atunci aş vrea să dau o mână de ajutor.

— Lasă asta în seama celor mai tineri, Will, îl îndemnă Totesham. Lasă asta în seama celor mai tineri. Stai şi apără oraşul pentru mine. Vrei să faci asta?

Skeat dădu din cap aprobator şi Totesham se întoarse pentru a se uita din nou spre tabăra inamică. Nu puteai să îţi dai seama cine câştiga pentru că singurele trupe pe care le putea vedea erau ale inamicului şi erau cu spatele la el, deşi câteodată o săgeată zbura şi licărea în lumina focului, dovedind că oamenii lui Sir Thomas încă mai luptau, dar Totesham credea că nu era un semn bun că nici o trupă nu venea din celelalte fortificaţii pentru a-l ajuta pe Charles de Blois. Însemna că ducele nu avea nevoie de ajutor, ceea ce sugera că Sir Thomas Dagworth, în schimb, era la ananghie, aşa că Totesham se aplecă peste parapetul din interior.

— Deschide poarta! strigă el.

Era încă întuneric. Răsăritul era cam la două ore sau chiar mai mult, dar luna strălucea pe cer şi focurile din taberele inamice aruncau o lumină puternică. Totesham se grăbi să coboare pe scările meterezei în timp ce oamenii îndepărtau butoaiele pline cu pietre care formaseră o baricadă în dreptul porţii, apoi ridică zăvorul care nu fusese mişcat de o lună. Porţile scârţâiră când fură deschise şi oamenii care aşteptau ovaţionară. Totesham ar fi preferat să fi păstrat tăcerea pentru că nu voia să-şi avertizeze inamicul că garnizoana ieşea, dar era prea târziu, aşa că îşi găsi trupa de oameni pe care-i conducea personal şi le ceru să se alăture celorlalţi soldaţi şi orăşeni care năvăleau pe poartă.

Thomas porni la atac lângă Robbie şi Sir Guillaume, şi cei doi oameni ai lui. Will Skeat, în ciuda promisiunii pe care i-o făcuse lui Totesham, dorise să vină cu ei, dar Thomas îl împinsese pe metereze şi îi spusese să privească lupta de acolo.

— Nu eşti refăcut, Will, insistase Thomas.

— Dacă spui tu, Tom, fusese de acord sfios Skeat, apoi se căţărase pe scări. Thomas, odată ieşit pe poartă, privi înapoi şi îl văzu pe Skeat în turnul porţii. Ridică o mână, dar Skeat ori nu îl văzu, ori îl văzu, dar nu îl recunoscu.

Era ciudat să fie în afara porţilor închise. Aerul era mai curat, fără duhoarea canalizării oraşului. Atacatorii urmară drumul care mergea drept cam nouăzeci de metri înainte de a dispărea sub palisadele care protejau platformele de lemn pe care erau montate Urgia Iadului şi Nenorocirea Soţiilor. Acea palisadă era mai mare decât un bărbat înalt şi unii arcaşi cărau scări pentru a trece peste obstacol, dar Thomas credea că palisadele fuseseră făcute în grabă şi că probabil s-ar răsturna la un brânci zdravăn. Fugea, încă neîndemânatic, având degetele de la picioare contorsionate. Se aştepta ca tirul arbaletelor să înceapă în orice moment, dar nu veni nici o săgeată dinspre valurile de pământ ale lui Charles; inamicul, credea Thomas, se lupta de zor cu oamenii lui Dagworth.

Apoi primii arcaşi ai lui Totesham ajunseră la palisade şi scările fuseră puse, dar, cum crezuse Thomas, o mare parte din gardul greu căzu când oamenii se căţărară pe scări. Şanţurile şi palisadele nu fuseseră construite ca să ţină oamenii la distanţă, ci să-i adăpostească pe arbaletrieri, dar aceştia tot nu ştiau încă ce primejdie-i păştea, aşa că şanţurile erau neapărate.

Patru sau cinci sute de oameni traversară palisadele căzute. Majoritatea nu erau soldaţi antrenaţi, ci orăşeni care fuseseră înfuriaţi de proiectilele inamicului care căzuseră pe casele lor. Femeile şi copiii lor fuseseră schilodiţi şi omorâţi de către trebuşete şi oamenii din La Roche-Derrien voiau să se răzbune, la fel de mult pe cât voiau să păstreze prosperitatea adusă de ocupaţia engleză, aşa că năvăleau strigând în tabăra inamică.

— Arcaşi! urlă Totesham cu o voce groasă. Arcaşi, la mine! Arcaşi!

Şaizeci sau şaptezeci de arcaşi îl ascultară, formând o linie chiar la sud de platformele unde se aflau cele două trebuşete mari. Ceilalţi atacatori din oraş se îndreptau către inamic, care nu mai era organizat în linia lui de luptă, ci se împrăştiase în grupuri mici şi erau atât de concentraţi să dea lovitura de graţie oştenilor lui Sir Thomas Dagworth, încât nu se mai uitaseră în spatele lor. Acum se întoarseră, alarmaţi, când un urlet înfricoşător anunţă sosirea garnizoanei.

— Omorâţi-i pe nenorociţi! strigă un orăşean în bretonă.

— Omorâţi! strigă o voce englezească.

— Fără prizonieri! ţipă alt bărbat, şi, deşi Totesham, părându-i rău de recompensele pierdute, strigă să se ia prizonieri, nimeni nu îl auzi în strigătele sălbatice scoase de atacatori.

Oamenii lui Charles formară instinctiv o linie, dar Totesham, pregătit, îşi strânse arcaşii şi le ordonă să tragă: arcurile îşi începură muzica drăcească şi săgeţile şuierară prin întuneric pentru a se înfige în armură, carne şi os. Erau puţini arcaşi, dar trăgeau de aproape, fără să rateze, iar oamenii lui Charles se adăpostiră după scuturi în timp ce săgeţile îşi loveau ţintele. Săgeţile treceau uşor prin scuturi aşa că ostaşii rupseră liniile şi se împrăştiară pentru a se adăposti printre corturi.

— Vânaţi-i! Vânaţi-i! le ceru Totesham arcaşilor.

Mai puţin de o sută dintre oamenii lui Sir Thomas Dagworth mai luptau, iar aceia erau majoritatea arcaşi care se adăpostiseră printre care. Restul fuseseră luaţi prizonieri, mulţi erau morţi, iar majoritatea încercau să scape trecând de valurile de pământ şi de palisade, dar acei oameni, auzind urletele înfricoşătoare din spatele lor, se întoarseră. Oamenii lui Charles erau împrăştiaţi: mulţi dintre ei încă vânau rămăşiţele primului atac, iar cei care încercaseră să se opună oştenilor lui Totesham erau ori morţi, ori încercau să se ascundă în umbre. Oamenii lui Totesham loviră inima taberei cu sălbăticia unei molimi. Orăşenii erau plini de ură. Nu era nici o subtilitate la atacul lor, doar o sete de răzbunare care-i anima în timp ce năvăleau pe lângă cele două trebuşete mari. Primele barăci pe care le întâlniră erau adăposturile inginerilor bavarezi care, nevrând să ia parte la măcelul care îi termina pe supravieţuitorii atacului lui Sir Thomas Dagworth, stătuseră lângă lodbe, iar acum mureau acolo. Orăşenii nu aveau idee cine erau victimele lor, ştiau doar că erau inamici, aşa că îi spintecau şi-i izbeau cu topoare, săpăligi şi ciocane. Inginerul-şef încercă să îşi protejeze fiul de unsprezece ani, dar muriră amândoi sub o ploaie de lovituri, în timp ce englezii şi flamanzii năvăleau pe lângă ei.

Thomas trăsese cu arcul alături de ceilalţi arcaşi, dar acum îl căuta pe Robbie, pe care îl văzuse ultima oară lângă cele două mari trebuşete. Nenorocirea Soţiilor fusese coborât, pregătit să arunce primul proiectil în zori şi Thomas se împiedică de un piron rigid de metal care se ridica la o distanţă de un metru de braţ şi care avea rolul de a ţine în loc praştia uriaşă. Înjură, pentru că metalul îl lovi în tibie, apoi se căţără pe cadrul trebuşetului şi trase o săgeată peste capetele oamenilor care-i măcelăreau pe bavarezi. Ţintise spre inamicii încă adunaţi la baza morii de vânt şi văzu un bărbat căzând acolo înainte ca scuturile ţipătoare să se ridice. Trase din nou şi băgă de seamă că mâinile lui rănite făceau ceea ce făcuseră dintotdeauna şi încă bine, aşa că scoase o a treia săgeată din tolbă şi o înfipse în scutul cu o hermină albă luminat de foc. Ostaşii englezi şi aliaţii lor urcau dealul, umbrind ţintele lui aşa că se dădu jos de pe trebuşet şi îşi reluă căutarea lui Robbie.

Inamicul apăra moara cu străşnicie şi majoritatea oamenilor lui Totesham se vârâseră în corturi unde sperau să găsească mai multe de jefuit. Orăşenii, călăii bavarezilor morţi, îi urmau cu topoare pline de sânge. Un om cu platoşă păşi din spatele unui cort şi înfipse sabia într-un bărbat care se îndoi din mijloc şi Thomas nu mai gândi, ci puse în arc o săgeată şi trase de coardă, slobozind săgeata. Săgeata trecu prin deschizătura vizierei inamicului atât de uşor, ca şi cum Thomas ar fi tras în butoaiele de acasă şi sânge se scurse prin deschizătura vizierei, scânteind în lumina lunii, scânteind ca o bijuterie când bărbatul căzu pe spate peste pânze.

Thomas fugi, păşind peste cadavre, pe lângă corturi pe jumătate dărâmate. Nu era un loc propice arcului, totul era prea îngrămădit, aşa că îşi puse arcul de tisă pe umăr şi îşi scoase sabia. Se adăposti într-un cort, păşi peste o bancă răsturnată, auzi un ţipăt şi se întoarse, cu sabia scoasă, pentru a vedea o femeie pe jos, pe jumătate ascunsă sub aşternuturile de pat, clătinând din cap întoarsă spre el. O lăsă acolo, ieşi în noaptea luminată de focuri şi văzu un inamic îndreptând o arbaletă către ostaşii englezi care atacau moara. Făcu doi paşi şi îl înjunghie în şale. Victima lui îşi arcui spatele rănit, tresări şi se cutremură. Thomas, eliberându-şi sabia, fu atât de îngrozit de sunetul pe care îl scotea muribundul, încât îşi înfipse sabia de mai multe ori în el, pentru a-l face să tacă.

— E mort! Hristoase, omule, e mort! strigă Robbie la el, apoi îl apucă de mânecă pe Thomas trăgându-l către moară. Thomas îşi luă arcul de pe umăr şi trase în doi bărbaţi care purtau pe tunică emblema herminei albe. Încercaseră să scape, fugind pe partea opusă a dealului. Un câine mergea la baza dealului cu ceva roşu ce picura în fălci. Erau două focuri mari pe deal, mărginind moara, iar un ostaş căzu cu spatele într-unul, împins de lovitura unei săgeţi englezeşti. Scântei săriră când acesta căzu, apoi începu să ţipe când carnea lui se prăjea în armură. Încercă să iasă din flăcări, dar un orăşean îl împinse înapoi cu mânerul unei suliţe şi râse auzind ţipetele disperate ale bărbatului. Vacarmul săbiilor, scuturilor şi securilor răsuna în noapte, dar în această harababură era un loc foarte liniştit în spatele morii de vânt. Robbie văzu un bărbat adăpostindu-se după o uşă mică şi îl trase pe Thomas într-acolo.

— Ori se ascunde, ori fuge! strigă Robbie. Trebuie să aibă bani!

Thomas nu era sigur despre ce vorbea Robbie, dar îl urmă oricum; nu avu timp decât să mai tragă o dată arcul şi să îşi scoată sabia pentru a doua oară înainte ca Robbie să deschidă uşa cu umărul lui îmbrăcat în armură şi să plonjeze în întuneric.

— Vino aici, englez nenorocit! strigă el.

— Vrei să fii omorât? urlă Thomas la el. Lupţi pentru nenorociţii de englezi!

Robbie înjură aducându-şi aminte de asta, apoi Thomas văzu o umbră în dreapta lui, doar o umbră, şi îşi flutură sabia în acea direcţie. Izbi o sabie şi Robbie ţipă în întuneric. Bărbatul strigă ceva în franceză şi Thomas se retrase, dar Robbie lovi cu sabia o dată şi încă o dată, trecându-i lama prin carne şi os, şi se auzi o bufnitură când bărbatul în armură căzu pe piatra de moară.

— Ce naiba îmi spunea? vru Robbie să ştie.

— Încerca să se predea.

O voce vorbi de pe partea cealaltă a morii şi Thomas şi Robbie se întoarseră amândoi către direcţia de unde venise vocea, săbiile lor lovindu-se de o învălmăşeală de bare, grinzi, roţi zimţate şi osii, iar apoi bărbatul nevăzut mai strigă odată.

— Ho, băieţi, ho! Sunt englez. Se auzi o bufnitură când o săgeată se înfipse în zidul de afară. Velele strânse se mişcară din funii făcând maşinăria de lemn să scârţâie şi să se cutremure. Mai multe săgeţi se înfipseră în scânduri. Sunt prizonier, spuse bărbatul.

— Acum nu mai eşti, spuse Thomas.

— Presupun că nu. Bărbatul se căţără pe pietrele de moară şi împinse pentru a deschide uşa şi Thomas văzu că era de vârstă mijlocie şi cu părul sur. Ce se întâmplă? întrebă bărbatul.

— Îi măcelărim pe diavoli, spuse Robbie.

— Să dea Dumnezeu. Bărbatul se întoarse şi îi întinse mâna lui Robbie. Sunt Sir Thomas Dagworth şi vă mulţumesc la amândoi.

Îşi scoase sabia şi ieşi în noaptea luminată de lună, iar Robbie se uită la Thomas.

— Ai auzit?

— A spus mulţumesc, spuse Thomas.

— Mda, dar a zis şi că e Sir Thomas Dagworth!

— Atunci probabil că el era?

— Şi ce naiba căuta aici? întrebă Robbie, înainte să-l apuce pe bărbatul pe care îl omorâse şi, cu mult efort şi zăngănit de armură, şi ciocnit de piatră şi lemn, să-l târască până la uşă unde focul dădea lumină. Bărbatul îşi dăduse jos casca şi sabia lui Robbie îi deschisese craniul, dar sub sângele închegat era sclipirea aurului şi scoţianul scoase un lanţ de sub pieptarul bărbatului. Trebuie să fi fost un tip important, spuse Robbie, admirând lanţul de aur, apoi rânji la Thomas. Îl împărţim mai încolo, da?

— Să îl împărţim?

— Suntem prieteni, nu? întrebă Robbie, apoi vârî aurul sub cămaşa de zale înainte de a împinge cadavrul înapoi în moară. Armură valoroasă, spuse el. O să venim când se termină şi să sperăm că nu o fură nici un nenorocit.

Tabăra era acum învăluită în groază şi sânge. Supravieţuitorii atacului lui Sir Thomas Dagworth încă mai luptau, mai ales arcaşii din preajma carelor, dar pe măsură ce garnizoana oraşului trecea printre corturi eliberau prizonieri sau aduceau alţi supravieţuitori din locuri întunecate unde se ascunseseră. Arbaletrierii lui Charles, care ar fi putut împiedica atacul garnizoanei, luptau acum împotriva arcaşilor englezi din parcul de care. Genovezii îşi foloseau scuturile ogivale imense ca adăposturi, dar noii atacatori veneau din spate şi nu aveau unde să se ascundă de săgeţile lungi care şuierau în noapte. Arcurile de război îşi cântau melodia diavolului, zece săgeţi zburând la fiecare săgeată de arbaletă, iar arcaşii cu arbalete nu putură îndura măcelul. O luară la fugă.

Arcaşii victorioşi, cărora li se alăturară oamenii care fuseseră printre care, se întoarseră în adăposturi şi corturi unde un joc mortal de-a v-aţi ascunselea se juca în spaţiile întunecate dintre pereţii de pânză, dar un arcaş galez descoperi că inamicul putea fi scos dacă se dădea foc la corturi. În curând, fum şi flăcări se revărsau peste toată tabăra şi soldaţii inamici fugeau de flăcări în săgeţile şi săbiile incendiatorilor.

Charles de Blois se retrăsese de la moara de vânt, socotind că poziţia lui pe deal era prea bătătoare la ochi, şi încercă să strângă câţiva cavaleri în faţa cortului său măreţ, dar un grup copleşitor de orăşeni îi umiliră pe acei cavaleri. Ducele privi îngrozit cum măcelari, dogari, rotari şi meşteri îi masacrau cei mai buni oameni cu topoare, satâre şi seceri. Se retrase imediat în cortul lui, dar acum unul dintre servitorii lui îl trăgea fără formalităţi către o ieşire din spate.

— Pe aici, Domnia Voastră.

Charles se eliberă de mâna bărbatului.

— Unde am putea să mergem? întrebă el nesigur.

— Mergem în tabăra dinspre sud, sir, şi aducem oameni să ne ajute.

Charles dădu din cap aprobator, gândindu-se că ar fi trebuit să ordone asta el însuşi şi regretând că insistase ca nici un om să nu îşi părăsească taberele. Oricum, mai mult de jumătate din armata sa era în celelalte trei tabere, toate în apropiere şi toate dornice să se lupte şi capabile să nimicească această hoardă dezorganizată, totuşi ei ascultau ordinele lui şi stăteau deoparte, în timp ce tabăra lui era sub sabie.

— Unde este trâmbiţaşul meu? ceru el să ştie.

— Sir? Sunt aici, Domnia Voastră! Sunt aici.

Trâmbiţaşul supravieţuise într-un mod miraculos bătăliei şi stătuse aproape de stăpânul lui.

— Cântă cele şapte sunete, ordonă Charles.

— Nu aici! tresări un preot şi, când Charles păru ofensat, se grăbi să explice. O să atragă inamicul, Domnia Voastră. După două sunete o să fie pe noi ca nişte dulăi!

Charles recunoscu înţelepciunea sfatului cu o mişcare scurtă de cap. Doisprezece cavaleri erau acum cu el şi formau o forţă nemaipomenită în această noapte de luptă întreruptă. Unul dintre ei se uită afară şi văzu flăcările cuprinzând cerul şi ştiu că şi corturile ducelui aveau să fie arse în curând.

— Trebuie să mergem, Domnia Voastră, insistă el, trebuie să ne găsim caii.

Părăsiră cortul, grăbindu-se peste porţiunea de iarbă bătătorită, unde stăteau de obicei străjile ducelui şi atunci o săgeată licări în întuneric pentru a străluci într-o armură de piept. Ţipetele se auziră deodată mai puternic şi un grup de oameni veniră din dreapta, aşa că Charles se retrase la stânga, ducându-se înapoi pe pantă către moara de vânt luminată de foc, iar apoi un strigăt anunţă că fusese văzut şi primele săgeţi secerară dealul.

— Trâmbiţaşule! strigă Charles. Şapte sunete! Şapte sunete!

Charles şi oamenii lui, neputând să ajungă la caii lor, erau cu spatele lipit de peretele de lemn al morii, ce era plin cu zeci de săgeţi cu pene albe. O altă săgeată îl lovi pe un bărbat în abdomen, perforându-i armura, burta şi armura de pe spate, prinzându-l în peretele morii, apoi o voce englezească urlă arcaşilor să nu mai tragă.

— E ducele lor! strigă bărbatul. E ducele lor! Îl vrem viu! Arcurile jos!

Ştirea că Charles de Blois era încolţit la moară provocă un urlet al atacatorilor. Săgeţile nu mai zburau, iar ostaşii înfrânţi şi răniţi ai lui Charles care apărau dealul priviră în josul pantei pentru a zări, chiar după lumina celor două focuri ale morii, o grămadă de creaturi întunecate dând târcoale ca nişte lupi.

— Dumnezeu să ne ajute, spuse un preot cu o voce speriată.

— Trâmbiţaş! tresări Charles de Blois.

— Sir, răspunse trâmbiţaşul.

Îşi găsise muştiucul instrumentului astupat misterios cu pământ. Probabil că îi căzuse, deşi nu îşi aducea aminte. Scutură şi ultima bucăţică de pământ din muştiucul de argint, apoi duse trâmbiţa la gură şi prima notă sună dulce şi tare în noapte. Ducele îşi scoase sabia. Trebuia să apere moara până ce îi veneau întăririle din celelalte tabere şi trimiteau această gloată impertinentă în iad. Se auzi cea de-a doua notă a trompetei.

Thomas auzi trâmbiţa, se întoarse şi văzu strălucirea argintie de la moară, apoi văzu reflexia luminii focurilor pe suprafaţa instrumentului când trâmbiţaşul îl ridică spre lună pentru a treia oară. Thomas nu auzise nici un ordin de a nu mai trage cu săgeţi, aşa că îşi încordă arcul, îşi smuci mâna stângă un pic în sus şi dădu drumul corzii. Săgeata zbură pe deasupra capetelor ostaşilor englezi şi-l lovi pe trâmbiţaş chiar când inspira pentru a scoate cea de-a treia notă şi aerul şuieră şi ieşi din plămânul lui perforat în timp ce căzu pe iarbă. Creaturile întunecate ce stăteau la pândă la baza dealului văzură bărbatul căzând şi atacară imediat.

Nu veni nici un ajutor pentru Charles de la cele trei fortăreţe. Auziseră două sunete de trâmbiţă, dar doar două, şi credeau că Charles câştiga; oricum, aveau ordine stricte şi clare să stea unde se aflau şi le era şi teamă că nu vor fi luaţi în consideraţie la împărţirea pământurilor câştigate în urma victoriei. Stăteau, privind fumul ce ieşea din flăcări, şi se întrebau ce se petrecea în tabăra cea mare de la est.

Haosul domnea. Această bătălie, credea Thomas, era asemenea celei de la Caen: neplanificată, dezorganizată şi nespus de brutală. Englezii şi aliaţii lor fuseseră încercuiţi şi aşteptaseră încordaţi să fie înfrânţi, în timp ce oamenii lui Charles nu se îndoiau de victorie – într-adevăr câştigaseră prima confruntare –, dar acum nervozitatea englezilor dusese la dezlănţuirea unui atac sângeros, iar francezii şi bretonii erau îngroziţi. Un zăngănit puternic se auzi când ostaşii englezi se loviră de oamenii lui Charles care apărau moara de vânt. Thomas vru să se alăture acelei lupte, dar deodată Robbie îl trase de cămaşă lui de zale.

— Priveşte!

Robbie arăta înapoi către corturile ce ardeau.

Robbie văzuse trei călăreţi în vindiace simple negre şi cu ei era un dominican fără cal. Thomas văzu roba albă cu negru şi îl urmă pe Robbie printre corturi, călcând peste o pânză albastră cu alb, peste un steag căzut, fugind printre două focuri, iar apoi peste un spaţiu deschis care era plin de fum şi bucăţi de pânză zburătoare ce ardeau. O femeie cu rochia pe jumătate ruptă ţipă şi fugi prin faţa lor, iar un bărbat împrăştie foc cu cizma lui în timp ce o urmări într-o colibă cu acoperiş de iarbă. Preţ de o clipă nu îl mai zăriră pe preot, apoi Robbie văzu din nou roba neagră cu alb: dominicanul încerca să încalece pe un cal fără şa pe care îl ţineau pentru el bărbaţii cu vindiace negre. Thomas îşi încordă arcul, lăsă săgeata să zboare şi văzu cum se înfige până la pene în pieptul calului; creatura se ridică pe picioarele din spate, bătând din potcoavele galbene, iar dominicanul căzu pe spate. Bărbaţii în vindiace negre galopară departe de ameninţarea arcului, şi preotul, abandonat, se întoarse şi îşi văzu urmăritorii, iar Thomas îl recunoscu pe de Taillebourg, călăul lui Dumnezeu. Thomas strigă la el provocându-l şi îşi scoase arcul din nou, dar de Taillebourg fugi către nişte corturi. Un arbaletrier genovez apăru brusc, îi văzu, îşi ridică arma şi Thomas dădu drumul la coardă. Săgeata străpunse gâtul bărbatului, făcând să-i curgă sânge pe tunica lui roşie şi verde. Femeia ţipa în adăpost, apoi tăcu brusc atunci când Thomas îl urmă pe Robbie către locul unde inchizitorul dispăruse printre corturi. Uşa unuia încă se balansa şi Robbie, cu sabia scoasă, dădu pânza la o parte şi intră în ceea ce se dovedi a fi o capelă.

De Taillebourg stătea la altarul cu frontonul alb de Paşti. Un crucifix se afla pe altar între două lumânări ce pâlpâiau. Restul taberei era un vacarm de ţipete, durere şi săgeţi, de cai ce scânceau şi oameni care zbierau, dar era ciudat de linişte în capela improvizată.

— Nenorocitule, spuse Thomas, scoţându-şi sabia şi apropiindu-se de dominican, rahat preoţesc cu faţă de excremente împuţite.

Bernard de Taillebourg ţinea o mână pe altar. O ridică pe cealaltă pentru a face semnul crucii.

— Dominus vobiscum, spuse el cu vocea lui profundă. O săgeată zbură peste acoperişul cortului scoţând un sunet ascuţit, iar alta trecu printr-un perete lateral şi se învârti până în spatele altarului.

— Vexille este cu tine? ceru Thomas să ştie.

— Dumnezeu te binecuvântează, Thomas, spuse de Taillebourg.

Avea o faţă fioroasă, severă, cu ochii reci şi făcu semnul crucii către Thomas, apoi se retrase când Thomas îşi ridică sabia.

— Vexille este cu tine? ceru din nou Thomas să ştie.

— Îl poţi vedea? întrebă dominicanul, uitându-se prin capelă, apoi zâmbi. Nu, Thomas, nu este aici. A dispărut în întuneric. A plecat după ajutoare şi nu poţi să mă omori.

— Dă-mi un motiv, spuse Robbie, pentru că mi-ai ucis fratele, nenorocitule.

De Taillebourg îl privi pe scoţian. Nu îl recunoscu pe Robbie, dar văzu furia lui şi îi oferi aceeaşi binecuvântare pe care i-o dăduse şi lui Thomas.

— Nu mă poţi omorî, spuse el după ce făcu semnul crucii, pentru că sunt un preot, fiul meu, sunt unsul lui Dumnezeu, şi sufletul tău va fi condamnat pe vecie chiar dacă doar vă atingeţi de mine.

Răspunsul lui Thomas fu să fandeze cu sabia către burta lui de Taillebourg, forţându-l pe preot înapoi până la altar. Un bărbat zbiera afară; vocea îi era din ce în ce mai stinsă, sfârşindu-se într-un oftat. Un copil plângea nemângâiat, cu sughiţuri, iar un câine lătra frenetic. Lumina corturilor ce ardeau se profila sumbră pe zidurile de pânză ale capelei.

— Eşti un nenorocit, spuse Thomas, şi nu mă deranjează să te omor pentru ceea ce mi-ai făcut.

— Ceea ce am făcut! Furia lui de Taillebourg izbucni precum flăcările de afară. Nu am făcut nimic! Vorbea în franceză acum. Vărul tău m-a rugat să te cruţ de ce era mai rău şi aşa am şi făcut. Într-o zi, spunea el, vei fi de partea lui! Într-o zi vei fi de partea Graalului! Într-o zi vei fi de partea lui Dumnezeu, aşa că te-am cruţat, Thomas. Ţi-am lăsat ochii! Nu ţi-am ars ochii!

— O să îmi placă să te omor, spuse Thomas, deşi de fapt era nervos că ataca un preot.

Cerurile priveau şi un înger scria cu litere de foc într-o carte mare.

— Şi Dumnezeu te iubeşte, fiul meu, spuse blând de Taillebourg. Dumnezeu te iubeşte. Şi Dumnezeu pedepseşte aspru pe cei pe care îi iubeşte.

— Ce spune? întrerupse Robbie.

— Spune că, dacă îl omorâm, zise Thomas, sufletele noastre sunt blestemate.

— Până ne eliberează alt preot, spuse Robbie. Nu e păcat pe pământ pe care vreun preot să nu poate să îl ierte dacă preţul e corect. Aşa că încetează să mai vorbeşti cu nenorocitul ăsta şi omoară-l. Se apropie de de Taillebourg, cu sabia ridicată, dar Thomas îl ţinu la o parte.

— Unde este cartea tatălui meu? îl întrebă Thomas pe preot.

— Vărul tău o are, răspunse de Taillebourg. Te asigur, vărul tău o are.

— Atunci unde este vărul meu?

— Ţi-am spus, a plecat după ajutoare, spuse de Taillebourg, şi acum şi tu trebuie să pleci, Thomas. Trebuie să mă laşi aici să mă rog.

Thomas aproape că îl ascultă, dar apoi îşi aduse aminte de recunoştinţa patetică a lui către acest bărbat când încetase tortura, iar amintirea acelei recunoştinţe era atât de ruşinoasă, atât de dureroasă, încât se cutremură şi, aproape fără să se gândească, flutură sabia către preot.

— Nu! strigă de Taillebourg, cu mâna stângă tăiată până la os pentru că încercase să se apere de sabia lui Thomas.

— Da, spuse Thomas, şi furia îl rodea, copleşindu-l, şi tăie din nou şi Robbie era lângă el, înjunghiind cu sabia, şi Thomas lovi pentru a treia oară, cu atâta ardoare încât sabia lui se încâlci în acoperişul cortului.

De Taillebourg se legăna acum.

— Nu poţi să mă omori! strigă el. Sunt preot!

Strigă acel ultim cuvânt şi încă mai ţipa când Robbie înfipse sabia lui Sir William Douglas în gâtul lui. Thomas îşi eliberă sabia din trupul lui. De Taillebourg, cu partea din faţă a robei plină de sânge, se uita la el cu uimire, apoi preotul încercă să vorbească, dar nu putu, iar sângele se împrăştia printre ţesăturile robei sale cu o rapiditate nemaipomenită. Căzu în genunchi, încă încercând să vorbească. Thomas îl lovi din nou rănindu-l pe partea cealaltă a gâtului, şi şi mai mult sânge ţâşni împroşcând frontonul alb al altarului. De Taillebourg se uită în sus, de data aceasta nedumerit, apoi ultima lovitură a lui Robbie îl omorî pe dominican, distrugându-i traheea de tot. Robbie trebui să sară înapoi pentru a nu fi stropit de sânge. Preotul se smuci şi în chinurile morţii mâna lui stângă trase frontonul udat cu sânge jos de pe altar, dărâmând lumânările şi crucea. Scoase un horcăit, tresăltă şi rămase nemişcat.

— Asta chiar m-a făcut să mă simt bine, spuse Robbie în întuneric pentru că lumânările se stinseseră. Urăsc preoţii. Mereu mi-am dorit să omor unul.

— Am avut un prieten care era preot, spuse Thomas, făcându-şi semnul crucii, dar a fost omorât, ori de vărul meu, ori de nenorocitul acesta.

Mişcă încet cadavrul lui de Taillebourg cu piciorul, apoi se aplecă şi îşi şterse lama săbii pe cânepa robei preotului.

Robbie se duse la uşa cortului.

— Tatăl meu crede că iadul e plin de preoţi, spuse el.

— Atunci încă unul e pe drum, zise Thomas. Îşi ridică arcul şi el şi Robbie se întoarseră în întunericul unde ţipetele şi săgeţile străpungeau noaptea. Atâtea corturi şi colibe erau acum în flăcări încât ar fi putut să fie zi, iar în strălucirea sumbră văzu un arbaletrier îngenunchind între doi cai legaţi şi speriaţi. Arbaleta era ţintită către deal unde foarte mulţi englezi luptau. Thomas puse o săgeată pe coardă, trase de arc, şi, în ultima secundă, exact când voia să înfigă săgeata în coloana vertebrală a arbaletrierului, recunoscu modelul albastru cu alb în valuri de pe tunică şi îşi mişcă ţinta încât săgeata lui lovi arbaleta şi o doborî din mâinile lui Jeanette.

— O să mori! strigă el mânios.

— Acela e Charles!

Ea arătă către deal, la fel de furioasă ca şi el.

— Singurele arbalete sunt ale inamicului, îi spuse el. Vrei să fii lovită de un arcaş? Îi ridică arma şi o aruncă în întuneric. Şi ce naiba cauţi aici?

— Am venit să îl omor! spuse ea, arătând din nou către Charles de Blois care, cu servitorii săi, se apăra de un atac disperat.

Avea opt cavaleri care supravieţuiseră cu el şi toţi luptau sălbatic, deşi erau cu mult copleşiţi numeric şi fiecare dintre ei era rănit. Thomas o conduse pe Jeanette în sus pe pantă la timp să vadă cum un ostaş englez înalt se repezi la Charles care pară lovitura cu scutul şi-şi trecu sabia pe sub marginea scutului pentru a-l înjunghia pe englez în coapsă. Alt bărbat atacă şi fu secerat de un topor, un al treilea îl trase pe unul dintre servitorii lui Charles de lângă moară şi îi spintecă coiful. Păreau să fie cam zece englezi care încercau să ajungă la Charles, lovindu-şi scuturile de armele servitorilor lui, înfigând săbii şi lovind în stânga şi-n dreapta cu securi mari de război.

— Faceţi-i loc! spuse o voce autoritară. Faceţi-i loc! Înapoi! Înapoi! Lăsaţi-l să se predea!

Atacatorii se retraseră nemulţumiţi. Charles, cu viziera ridicată, avea sânge pe faţa lui palidă şi şi mai mult pe sabie. Un preot stătea în genunchi lângă el.

— Predă-te! îi strigă un bărbat ducelui, care păru să înţeleagă pentru că dădu vârtos din cap refuzând, dar atunci Thomas puse o săgeată în arc, îl încordă şi-l aţinti spre faţa lui Charles. Ducele văzu ameninţarea şi ezită.

— Predă-te! strigă un alt bărbat.

— Doar în faţa unui bărbat cu rang! strigă Charles în franceză.

— Cine are rang? întrebă Thomas în engleză, iar apoi din nou în franceză.

Unul dintre ostaşii care mai rămăseseră ai lui Charles căzu încet, mai întâi în genunchi, apoi pe burtă cu un zăngănit de armură.

Un cavaler ieşi din rândurile englezilor. Era un breton, unul dintre ajutoarele lui Totesham, şi îşi anunţă numele pentru a-i demonstra lui Charles că era un nobil, iar apoi îşi întinse mâna şi Charles de Blois, nepotul regelui Franţei şi pretendent la cârmuirea întregului ducat al Bretaniei, păşi stânjenit în faţă şi îşi întinse sabia. Se auziră urale, apoi oamenii de pe deal se dădură la o parte pentru a le face loc ducelui şi celui care i se predase să plece. Charles se aşteptă să i se dea înapoi sabia şi păru surprins când bretonul nu i-o oferi, apoi ducele înfrânt merse cu greutate în josul dealului, ignorându-i pe englezii triumfători, dar deodată văzu că o persoană cu părul negru se pusese în calea lui.

Era Jeanette.

— Îţi aduci aminte de mine? întrebă ea.

Charles se uită la ea şi tresări ca şi cum ar fi fost lovit când recunoscu emblema de pe tunica ei. Apoi tresări din nou când văzu furia din ochii ei. Nu spuse nimic.

Jeanette zâmbi.

— Violatorule, spuse ea, apoi îl scuipă prin viziera lui ridicată.

Ducele îşi trase capul, dar prea târziu, iar Jeanette îl scuipă din nou. El tremura de mânie. Îl provoca să o lovească, dar se stăpâni, şi Jeanette, neputând să facă acelaşi lucru, îl scuipă pentru a treia oară.

— Ver, spuse ea dispreţuitor şi plecă în urale ironice.

— Ce înseamnă ver? întrebă Robbie.

— Vierme, spuse Thomas, apoi îi zâmbi lui Jeanette. Bine aţi făcut, domniţa mea.

— Voiam să îi trag una în boaşe, spuse ea, dar mi-am adus aminte că purta armură.

Thomas râse, apoi păşi în lături când Richard Totesham ordonă ca şase oameni să îl escorteze pe Charles înapoi în La Roche-Derrien. Chiar dacă nu-l capturaseră pe regele Franţei, luaseră un prizonier foarte valoros. Thomas îl privi cum se îndepărta. Charles de Blois se va alătura acum regelui Scoţiei ca prizonier al Angliei şi ambii bărbaţi vor trebui să strângă o avere dacă doreau să fie răscumpăraţi.

— Nu s-a terminat! strigă Totesham. Văzuse mulţimea de oameni voioşi urmându-l pe ducele capturat şi se grăbi să îi cheme înapoi. Nu s-a terminat! Luptaţi până la sfârşit!

— Caii! strigă Sir Thomas Dagworth. Luaţi-le caii!

Lupta din tabăra lui Charles fusese câştigată, dar nu terminată. Atacul din oraş îi lovise ca o furtună şi trecuseră prin mijlocul liniei de bătălie atent pregătită a ducelui Charles şi ceea ce mai rămăsese din acea echipă erau acum împărţiţi în grupuri mici. Zeci erau deja morţi, iar alţii fugeau în întuneric.

— Arcaşi! se auzi un ţipăt. Arcaşi la mine! Zeci de arcaşi fugiră în spatele taberei, unde francezii şi bretonii care voiau să fugă încercau să ajungă la celelalte fortificaţii, iar săgeţile lor îi opriră pe fugari fără milă.

— Curăţaţi-i pe toţi! strigă Totesham. Curăţaţi-i pe toţi!

Garnizoana şi orăşenii, cărora li se alăturară supravieţuitorii trupelor lui Sir Thomas Dagworth, dădură năvală prin tabăra în flăcări pentru a duce supravieţuitorii înapoi în locul unde arcaşii îi aşteptau pentru a-i ucide. Era muncă înceată, nu pentru că inamicul se opunea, ci pentru că oamenii se opreau în permanenţă pentru a jefui corturi şi adăposturi. Femei şi copii erau scoşi la lumina lunii, iar bărbaţii lor erau omorâţi. Prizonieri care valorau recompense mari erau măcelăriţi în întunericul şi buimăceala de pe locul confruntării. Vicontele Rohan fu căsăpit, având aceeaşi soartă ca seniorii de Laval şi de Chateaubriant, de Dinan şi de Redon.

O geană de lumină cenuşie strălucea la est, primul semn al dimineţii. Se auzeau gemete în tabăra arsă.

— I-aţi terminat? Richard Totesham îl găsise în sfârşit pe Sir Thomas Dagworth. Cei doi bărbaţi erau pe meterezele taberei de unde priveau la fortificaţia inamică dinspre sud.

— Nu putem să îi lăsăm să stea acolo, spuse Sir Thomas, apoi întinse o mână. Mulţumesc, Dick.

— Pentru că mi-am făcut treaba? răspunse Totesham ruşinat. Să-i scoatem pe nenorociţi afară din celelalte tabere, da?

O trâmbiţă îi chemă pe englezi să se adune.

 

Charles de Blois le zisese oamenilor săi că un arcaş nu putea să tragă într-un om pe care nu-l putea vedea, ceea ce era adevărat, dar oamenii din tabăra din sud, care alcătuiau cea de-a doua parte ca mărime a armatei lui Charles, se îngrămădeau pe meterezele de la exterior pentru a încerca să vadă ce se petrecea în tabăra de la est de lângă moara de vânt. Aprinseseră focurile pentru o oferi lumină propriilor arbaletrieri, dar acum acele focuri le trădau prezenţa pentru că stăteau pe valurile de pământ, care nu aveau palisade, iar arcaşii englezi, cu asemenea ţinte, nu puteau rata. Acei arcaşi erau pe terenul liber dintre tabere, umbriţi de valurile lungi de pământ, iar săgeţile lor licăreau în noapte pentru a-i lovi pe francezii şi bretonii care-i priveau. Arbaletrierii încercară să tragă înapoi, dar erau ţinte uşoare pentru că nu aveau armuri, şi atunci, cu un urlet, ostaşii englezi atacară peste întărituri şi lupta începu din nou. Orăşeni, dornici de jaf, se alăturară atacului, iar arcaşii, văzând că valurile de pământ erau înţesate de apărători, se repeziră să-i ucidă.

Thomas se opri pe fortificaţia din pământ pentru a trage vreo douăsprezece săgeţi în inamicii îngroziţi care ridicaseră această tabără exact unde tabăra de asediu a englezilor stătuse cu un an înainte. Nu îl mai vedea pe Sir Guillaume şi, deşi îi zisese lui Jeanette să se întoarcă în oraş, ea încă era cu el, dar acum înarmată cu o sabie pe care o luase de la un breton mort.

— Nu ar trebui să fii aici! mârâi Thomas la ea.

— Viespi! strigă înapoi şi arătă spre o duzină de ostaşi care purtau vindiacele negre cu galben ale seniorului de Roncelets.

Inamicul nu se opuse prea mult aici. Nu ştiau ce dezastru suferise Charles şi fuseseră luaţi prin surprindere de atacul brusc din întuneric. Arbaletrierii care supravieţuiseră se retrăgeau acum panicaţi în corturi, iar englezii luară din nou tăciuni din focurile mari şi îi aruncară pe acoperişurile de pânză; vâlvătăile străluceau în întunericul dinaintea zorilor. Arcaşii englezi şi galezi îşi puseseră arcurile pe umăr şi îşi croiau drum printre corturi cu topoare, săbii şi măciuci. Era tot un masacru alimentat de setea de jaf, iar unii dintre francezi şi bretoni, decât să dea ochii cu gloata de oameni dezlănţuiţi care năvăleau ţipând, îşi luară caii şi fugiră spre est, unde la orizont se profila o geană de lumină cenuşie cu reflexe roşietice.

Thomas şi Robbie se îndreptară către bărbaţii ce purtau tunicile cu dungile ca de viespe ale lui Roncelets. Acei bărbaţi încercară să opună rezistenţă lângă un trebuşet care avea numele „Biciul de Piatră” pictat pe cadrul lui mare, dar fură copleşiţi de către arcaşi, iar acum încercau să scape, dar în acel haos nu ştiau încotro s-o apuce. Doi dintre ei fugiră către Thomas, iar el îl lovi pe unul cu sabia, în timp ce Robbie îl doborî pe celălalt cu o lovitură puternică în coif, apoi mai mulţi arcaşi îi nimiciră pe bărbaţii în negru şi galben. Thomas îşi puse în teacă sabia udă şi îşi luă arcul înainte să alerge spre un cort mare, încă întreg, de lângă un stâlp pe care flutura steagul negru cu galben, iar acolo, între un pat şi un cufăr deschis, era însuşi seniorul de Roncelets. El şi un paj puneau monede din cufăr în plăsuţe şi se întoarseră când Thomas şi Robbie intrară. Seniorul de Roncelets înşfăcă o sabie de lângă pat exact când Thomas îşi încordă arcul. Pajul sări la Robbie, dar Thomas slobozi săgeata şi pajul se dădu înapoi ca şi cum ar fi fost tras de o frânghie mare, iar sângele din rana de pe frunte ţâşni pe tavanul cortului. Pajul zvâcni de câteva ori şi dup-aia rămase nemişcat, iar seniorul de Roncelets stătea la un metru de Thomas când acesta puse o a doua săgeată pe coardă.

— Haide, domnul meu, spuse Thomas, dă-mi un motiv pentru a te trimite diavolului.

Seniorul de Roncelets arăta ca un luptător. Avea păr scurt zbârlit, nasul rupt şi dinţi lipsă, dar acum nu era dornic să lupte. Putea auzi ţipetele înfrângerii în jurul lui, simţea mirosul cărnii arzânde a oamenilor surprinşi în corturi şi vedea săgeata pe arcul lui Thomas aţintită către faţa lui aşa că doar îşi scoase sabia în semn de predare.

— Ai rang? îl întrebă el pe Robbie.

Nu îl recunoscuse pe Thomas şi, oricum, credea că oricare bărbat care avea un arc era un om de rând.

Robbie nu înţelese întrebarea, care fusese rostită în franceză, aşa că Thomas răspunse pentru el.

— Este un lord scoţian, spuse Thomas, exagerând statutul lui Robbie.

— Atunci mă predau, zise nervos Roncelets şi îşi aruncă sabia la picioarele lui Robbie.

— Dumnezeule, spuse Robbie, neînţelegând schimbul de replici, dar ce repede s-a speriat!

Thomas relaxă uşor coarda arcului şi îşi ridică degete încovoiate de la mâna dreaptă.

— E bine că te predai, îi spuse el lui Roncelets. Îţi aduci aminte că voiai să le tai?

Nu-şi putu abţine un zâmbet când acesta îl recunoscu şi se îngrozi.

— Jeanette! strigă Thomas, cu savurându-şi mica victorie. Jeanette!

Jeanette veni pe uşa cortului şi cu ea, dintre toţi oamenii, era Will Skeat.

— Ce naiba faci aici? îl întrebă Thomas supărat.

— Nu ai ţine un prieten vechi departe de o încăierare, nu-i aşa, Tom? întrebă Skeat cu un rânjet, iar Thomas recunoscu temperamentul vechiului său prieten în acel rânjet.

— Eşti un moşneag prost, mormăi Thomas, apoi ridică sabia seniorului de Roncelets şi i-o dădu lui Jeanette. Este prizonierul nostru, spuse el, şi al tău, de asemenea.

— Al nostru? zise Jeanette nedumerită.

— Este seniorul de Roncelets, spuse Thomas şi nu putu să îşi stăpânească încă un zâmbet, şi sunt sigur că vom putea stoarce o recompensă de la el. Şi nu mă refer la bani –, arătă către cufărul deschis –, aceia sunt oricum ai noştri.

Jeanette îl privi pe Roncelets şi, încet, înţelese că, dacă lordul de Roncelets era prizonierul ei, atunci fiul ei era ca şi recuperat. Râse brusc, apoi îl sărută pe Thomas.

— Deci chiar îţi ţii făgăduielile, Thomas.

— Şi tu să ai mare grijă de el, spuse Thomas, pentru că recompensa lui o să ne facă pe toţi bogaţi. Robbie, tu, eu şi Will. Cu toţii vom fi bogaţi. Rânji la Skeat. O să stai cu ea, Will? Să fii atent la el?

— O să stau, fu de acord Will.

— Cine este ea? îl întrebă seniorul de Roncelets pe Thomas.

— Contesa de Armorica, răspunse Jeanette în locul lui şi râse din nou când văzu spaima de pe faţa lui.

— Duceţi-l înapoi în oraş acum, le spuse Thomas, şi ieşi din cort unde găsi doi orăşeni care căutau pradă printre cele mai apropiate corturi. Voi doi! le spuse el, veţi ajuta la păzirea unui prizonier. Duceţi-l înapoi în oraş şi veţi fi răsplătiţi frumos. Păziţi-l bine! Thomas îi trase pe cei doi oameni în cort. Credea că seniorul de Roncelets nu putea evada dacă Jeanette, Skeat şi cei doi bărbaţi îl păzeau. Doar păziţi-l, le spuse el, şi duceţi-l la vechea ta casă.

Ultima parte îi fu adresată lui Jeanette.

— Casa mea veche? se nedumeri ea.

— Voiai să ucizi pe cineva azi, spuse Thomas, şi nu poţi să îl omori pe Charles de Blois, aşa că de ce nu te duci să îi vii de hac lui Belas?

Râse când îi văzu expresia de pe chip, apoi el şi Robbie lăsară în jos capacul cufărului şi îl acoperiră cu păturile de pe paturi în speranţa de a-l ascunde pentru câteva momente, apoi se întoarseră la bătălie.

Prin bătălia luminată de focuri Thomas zări bărbaţi îmbrăcaţi în vindiace negre simple şi ştiu că Guy Vexille trebuia să fie pe aproape, dar nu îl văzu. Se auziră ţipete şi lovituri de săbii la marginea de sud a taberei, iar Thomas şi Robbie fugiră să vadă ce se petrecea. Văzură că un grup de călăreţi în vindiace negre se luptau cu zece ostaşi englezi.

— Vexille! strigă Thomas. Vexille!

— El este? întrebă Robbie.

— Sunt oamenii lui, spuse Thomas. Credea că vărul lui fusese în tabăra de la est cu de Taillebourg şi că venise aici în speranţa de a-i fi de ajutor lui Charles, dar ajunsese prea târziu, iar acum oştenii lui se luptau cu un grup mare de oameni pentru a proteja alţi luptători care fugeau.

— Unde este? ceru să ştie Robbie.

Thomas nu îşi putea vedea vărul. Strigă din nou.

— Vexille! Vexille!

Îl zări. Harlequin, contele de Astarac, îmbrăcat în armură şi cu viziera ridicată, stătea călare pe un cal de luptă negru şi purta un scut simplu negru. Îl văzu pe Thomas şi îşi ridică sabia într-un salut ironic. Thomas îşi luă arcul, dar Guy Vexille văzu pericolul, se întoarse, iar călăreţii lui se aşezară în faţa lui.

— Vexille! strigă Thomas şi fugi către vărul lui.

Robbie strigă pentru a-l avertiza, şi Thomas se feri când un călăreţ flutură o sabie către el, apoi împinse calul, simţind mirosul pielii şi a transpiraţiei, iar un alt călăreţ se izbi de el, aproape dându-l jos.

— Vexille! strigă el.

Îl putea vedea din nou pe Guy Vexille, doar că acum vărul lui se întorcea, galopând către el şi Thomas îşi încordă arcul, dar Vexille îşi ridică mâna dreaptă pentru a-i arăta că îşi pusese sabia în teacă şi gestul îl făcu pe Thomas să îşi coboare arcul negru.

Guy Vexille, cu viziera ridicată şi faţa lui frumoasă luminată de vâlvătăile din jur, îi zâmbi.

— Am cartea, Thomas.

Thomas nu spuse nimic, ci doar ridică arcul din nou.

Guy Vexille dădu din cap dezaprobator.

— Nu e nevoie de asta, Thomas. Alătură-te-mi.

— În iad, nenorocitule, spuse Thomas.

Acesta era bărbatul care îi omorâse tatăl, pe Eleanor, pe părintele Hobbe. Thomas îşi încordă arcul de tot, şi Vexille luă un cuţit mic care fusese ascuns în scutul lui, se aplecă şi îi tăie cu calm coarda arcului. Coarda ruptă făcu arcul să sară violent în mâna lui Thomas, iar săgeata căzu fără să rănească pe cineva. Coarda fusese tăiată atât de repede, încât Thomas nici nu avu timp să reacţioneze.

— Într-o zi o să mi te alături, Thomas, spuse Vexille, apoi văzu că arcaşii englezi îi zăriseră în sfârşit oamenii şi îşi începuseră muzica, aşa că îşi întoarse calul, strigă la oamenii lui să se retragă şi fugi.

— Isuse! înjură Thomas frustrat.

— Calix meus inebrians! strigă Guy Vexille, apoi se pierdu printre călăreţii care galopau spre sud.

O ploaie de săgeţi englezeşti îi urmă, dar nici una nu îl lovi pe Vexille.

— Nenorocitul! înjură Robbie cu ochii spre bărbatul care se îndepărta.

Un ţipăt de femeie se auzi dinspre corturile ce ardeau.

— Ce ţi-a spus? întrebă Robbie.

— Voia să mă alătur lui, spuse cu amărăciune Thomas. Aruncă coarda tăiată şi o luă pe cea de rezervă de sub coif. Degetele lui neîndemânatice bâjbâiră când îşi legă din nou coarda arcului, dar reuşi să o facă la a doua încercare. Şi a spus că are cartea.

— Ei, de folos n-o să-i fie, comentă Robbie.

Bătălia se stinsese şi el îngenunche lângă un leş îmbrăcat în negru şi începu să îl caute de monede. Sir Thomas Dagworth striga la oamenii săi să se adune la marginea de vest a taberei pentru a ataca următoarea fortificaţie din care câţiva apărători, dându-şi seama că lupta era pierdută, fugeau deja. Clopotele bisericilor băteau în La Roche-Derrien, sărbătorind intrarea lui Charles de Blois în oraş ca prizonier.

Thomas se uita după vărul lui. Se ruşină pentru că undeva în sufletul lui se simţise tentat să-i accepte oferta şi asta însemna o trădare. Să se alăture vărului său, să aparţină din nou familiei sale, să caute Graalul şi să îi exploateze puterea. Ruşinea îl apăsa, la fel ca şi ruşinea pentru recunoştinţa pe care o simţise faţă de de Taillebourg când încetase tortura.

— Nenorocitul! ţipă el fără rost. Nenorocitul.

— Nenorocit! Era vocea lui Sir Guillaume care o acoperi pe a lui Thomas. Sir Guillaume, cu cei doi ostaşi ai săi, împingea un prizonier în spate cu sabia. Captivul purta armură şi sabia o zgâria la fiecare împunsătură. Nenorocitul! strigă Sir Guillaume din nou, apoi îl văzu pe Thomas. Este Coutances! Coutances! Îi scoase casca prizonierului său. Uită-te la el!

Contele de Coutances era un bărbat melancolic, chel ca un ou, care încerca din răsputeri să pară impunător. Sir Guillaume îl împunse din nou.

— Îţi spun, Thomas, zise el în franceză, soţia şi fiicele acestui nenorocit vor trebui să se prostitueze pentru a strânge recompensa! Se vor culca cu toţi bărbaţii din Normandia pentru a-l răscumpăra pe laşul acesta nenorocit! Îl împunse din nou pe contele de Coutances. O să te storc, imbecilule! urlă Sir Guillaume, iar apoi, triumfător, îşi conduse prizonierul înainte.

Femeia ţipă din nou.

Multe femei ţipaseră în acea noapte, dar ceva la acest sunet îl făcu pe Thomas atent şi se întoarse alarmat. Ţipătul se auzi pentru a treia oară şi el începu să fugă.

— Robbie! strigă el. La mine!

Thomas fugi peste rămăşiţele unui cort ce ardea, cizmele lui scoţând scântei şi aruncând tăciuni. Ocoli un vas cu jăratic care fumega, aproape se împiedică de un om rănit ce voma într-o cască întoarsă în sus, fugi pe o alee printre colibele armurierilor unde nicovale, foaie, ciocane, cleşti şi butoaie pline cu nituri şi zale de metal erau aruncate pe jos. Un bărbat care purta un şorţ de potcovar, cu sânge curgându-i din rana de la cap, se legănă în drumul lui Thomas, iar acesta îl împinse la o parte pentru a fugi către steagul negru cu galben care încă flutura în faţa cortului seniorului de Roncelets.

— Jeanette! strigă el. Jeanette!

Dar Jeanette era prizonieră. Era ţinută de un bărbat imens care îi lipise spatele de troliul trebuşetului numit Biciul de Piatră care se afla exact în spatele cortului seniorului de Roncelets. Bărbatul îl auzi pe Thomas strigând şi privi în jur rânjind. Era Cerşetor, cu barba şi dinţii lui putreziţi, şi o împinse cu putere pe Jeanette când încercă să scape.

— Ţine-o, Cerşetor! strigă Sir Geoffrey Carr. Ţine-o pe târfă!

— Drăguţa nu se duce nicăieri, spuse Cerşetor, nicăieri, scumpo, şi încercă să îi ridice armura, dar era prea grea şi el, neîndemânatic, şi Jeanette se zbătea prea tare.

Seniorul de Roncelets, încă fără sabie, stătea pe cadrul Biciului de Piatră. Avea un semn roşu pe faţă, sugerând că fusese lovit, iar Sir Geoffrey Carr stătea deasupra lui cu alţi cinci ostaşi. Sperietoarea îl privea sfidător pe Thomas.

— Este prizonierul meu! insistă el.

— E al nostru, spuse Thomas. Noi l-am luat.

— Ascultă, băiete, zise Sperietoarea cu vocea încă neclară de la băutură, eu sunt cavaler şi tu eşti o scârnăvie. M-ai înţeles? Se clătină când păşi către Thomas. Eu sunt cavaler, spuse el din nou, mai tare, şi tu eşti un nimic! Faţa lui roşie, roşie de la flăcări, era schimonosită de dispreţ. Eşti un nimic! strigă el din nou, apoi se învârti ca să se asigure că oamenii lui îl păzeau pe seniorul de Roncelets. O captură atât de bună ar rezolva toate problemele lui Sir Geoffrey şi era hotărât să îl păstreze şi să ia recompensa pentru el. Ea nu poate lua un prizonier, zise el, arătând cu sabia către Jeanette, pentru că are nuri, iar tu nu îl poţi lua pentru că eşti o scârnăvie. Dar eu sunt un cavaler! Un cavaler! Scuipă cuvântul către Thomas care, aţâţat de insulte, îşi scoase arcul. Coarda cea nouă era un pic prea lungă şi putea simţi lipsa puterii când îşi încordă arcul, dar credea că arcul se încorda suficient pentru scopul lui. Cerşetor! strigă Sperietoarea, dacă dă drumul la acel arc, omoar-o pe târfă.

— Omoară drăguţa, spuse Cerşetor.

Îi curgeau bale pe barba lui mare, în timp ce mângâia inelele de metal de pe pieptul lui Jeanette.

Ea încă se zbătea, dar avea spatele îndoit lipit de troliu şi abia se putea mişca.

Thomas ţinea încă arcul încordat. Braţul lung al trebuşetului, văzu el, fusese coborât la pământ, deşi inginerii de asediu probabil fuseseră întrerupţi înainte de a încărca o piatră pentru că praştia mare de piele era goală. O grămadă de pietre stăteau la dreapta şi o mişcare bruscă de acolo îl făcu pe Thomas să vadă că un bărbat rănit se rezema de bolovani. Bărbatul încerca să se ridice, dar nu putea. Avea sânge pe faţă.

— Will? întrebă Thomas.

— Tom! Will Skeat încercă din nou să se ridice. Tu eşti, Tom?

— Ce s-a întâmplat? întrebă Thomas.

— Nu mai sunt ce eram înainte, Tom, spuse Skeat. Cei doi orăşeni care îl ajutaseră să păzească pe seniorul de Roncelets erau morţi la picioarele lui, şi Skeat însuşi părea să moară. Avea faţa albă, părea vlăguit şi fiecare suflu era o luptă. Avea lacrimi pe faţă. Am încercat să lupt, spuse el pe un ton care te făcea să-ţi fie milă, chiar am încercat, dar nu mai sunt ce eram înainte.

— Cine v-a atacat? întrebă Thomas, dar Skeat nu păru în stare să răspundă.

— Will încerca să mă protejeze, strigă Jeanette, apoi ţipă pentru că Cerşetor o împinse atât de tare încât în cele din urmă fu urcată în vârful troliului şi Cerşetor putu să îi ridice armura.

Bolborosea agitat când Sir Geoffrey strigă nervos:

— E nenorocitul de Douglas!

Thomas eliberă coarda. Cu o coardă de arc nouă îi plăcea să tragă câteva săgeţi pentru a descoperi cum se comporta cânepa nouă, dar nu avea timp pentru asemenea minuţiozităţi, aşa că slobozi săgeata şi aceasta se înfipse în barba încurcată a lui Cerşetor pentru a-i tăia gâtul, vârful lat al săgeţii perforându-i esofagul precum cuţitul unui măcelar, iar Jeanette zbieră când sângele ţâşni împroşcându-i tunica şi faţa. Sperietoarea urlă înfuriat şi fugi către Thomas care-i lovi cu băţul arcului cu vârful în formă de corn faţa roşie, apoi lăsă arcul să cadă şi îşi scoase sabia. Robbie fugi pe lângă el şi îndreptă sabia unchiului său către burta Sperietorii, dar chiar şi beat Sir Geoffrey fu rapid şi reuşi să pareze lovitura şi să riposteze. Doi ostaşi ai lui săriră în ajutor – ceilalţi îl păzeau pe seniorul de Roncelets – şi Thomas îi văzu pe cei doi bărbaţi venind. Se dădu la stânga, sperând să pună cadrul mare al Biciului de Piatră între el şi bărbaţii care purtau emblema lui Sir Geoffrey cu securea neagră, dar Sir Geoffrey aproape că îl tăie, iar Thomas lovi în spate cu sabia proaspăt scoasă care se izbi de sabia Sperietorii cu o putere care îi amorţi mâna. Lovitura îl dezechilibră pe Sperietoare, apoi îşi reveni şi sări în faţă şi Thomas se apăra din răsputeri în timp ce Sperietoarea îl bombarda cu lovituri. Thomas nu era un spadasin şi pierdea teren, iar Robbie nu îl putea apăra pentru că se lupta cu cei doi servitori ai lui Sir Geoffrey, apoi se auzi o bufnitură puternică, de parcă porţile iadului se deschiseseră, şi pământul se cutremură când Sperietoarea ţipă în agonie. Sângele lui ţâşni către cer.

Jeanette trăsese manivela care elibera braţul lung. Zece tone de contragreutate căzuseră la pământ şi cuiul gros de metal care ţinea praştia zburase între picioarele lui Sir Geoffrey şi făcuse o gaură sângeroasă de la picior până la burtă. Ar fi fost de aşteptat ca braţul trebuşetului să-l catapulteze până aproape de oraş, dar în schimb pironul care ţinea praştia îi pătrunsese în măruntaie şi fu prins de capătul braţului unde se crispa de durere, sângele curgând din el.

Oamenii lui, văzându-şi stăpânul murind, se îndepărtară. De ce să lupte pentru un bărbat care nu le putea oferi nici o recompensă? Robbie se uita în sus în timp ce Sperietoarea se smucea şi tresărea, şi bărbatul reuşi cumva să se elibereze de pironul mare de metal şi căzu, cu intestinele atârnând şi sângele ţâşnind. Lovi pământul cu o bufnitură, împroşcând cu sânge, şi totuşi trăia. Ochii lui se smuceau, iar gura lui era deschisă.

— Nenorocit de Douglas, reuşi să rostească înainte ca Robbie să păşească spre el, să ridice sabia unchiului său şi să-l lovească cu ea între ochi.

Seniorul de Roncelets privise totul petrecându-se fără să-şi creadă ochilor. Acum Jeanette ţinea o sabie în dreptul feţei lui, provocându-l să fugă, iar el dădu din cap fără să rostească un cuvânt pentru a arăta că nu avea nici o intenţie să îşi rişte viaţa printre oameni sălbatici, beţi, care se repeziseră din noapte ţipând pentru a distruge cea mai mare armată pe care o strânsese vreodată ducatul de Bretania.

Thomas se duse la Sir William Skeat, dar vechiul lui prieten era mort. Fusese rănit în gât şi sângerase până murise pe grămada de pietre. Părea ciudat de paşnic. O primă sclipire a soarelui noii zile săgeta marginea lumii pentru a lumina sângele aprins din vârful braţului Biciului de Piatră, în timp ce Thomas îi închise ochii mentorului său.

— Cine l-a omorât pe Will Skeat? ceru să ştie Thomas de la oamenii lui Sir Geoffrey, şi Dickon, cel mai tânăr, arătă către rămăşiţele de armură, carne, măruntaie şi oase ale celui care fusese Sperietoarea.

Thomas inspectă zimţii sabiei lui. Trebuia să înveţe să mânuiască una, se gândi el, sau altfel va muri de sabie, apoi se uită la oamenii lui Sir Geoffrey.

— Duceţi-vă şi ajutaţi la următorul front, le spuse el. Se uitau la el. Duceţi-vă! răcni el şi, speriaţi, oştenii fugiră către vest.

Thomas îşi îndreptă sabia către seniorul de Roncelets.

— Du-l înapoi în oraş, îi spuse lui Robbie, şi păzeşte-l bine.

— Şi tu? întrebă Robbie.

— O să îl îngrop pe Will, spuse Thomas. Mi-a fost prieten. Se gândea că trebuia să verse câteva lacrimi pentru Will Skeat, dar nu vărsă nici una. Nu acum, oricum. Îşi puse sabia înapoi în teacă, apoi zâmbi la Robbie. Poţi să te duci acasă, Robbie.

— Pot? păru Robbie nedumerit.

— De Taillebourg e mort. Roncelets o să îţi plătească recompensa lordului Outhwaite. Poţi să te duci la Eskdale, du-te acasă şi apucă-te din nou de omorât englezi.

Robbie dădu din cap dezaprobator.

— Guy Vexille trăieşte.

— Eu trebuie să îl omor.

— Şi eu, spuse Robbie. Uiţi că l-a omorât pe fratele meu. Rămân până e mort.

— Dacă vei putea vreodată să îl găseşti, spuse încet Jeanette.

Soarele lumina fumul taberelor incendiate şi arunca umbre lungi peste pământ unde ultima parte a armatei lui Charles îşi abandona fortificaţiile şi fugea către Rennes. Soldaţii ducelui veniseră în marea lor splendoare şi acum fugeau înfrânţi.

Thomas se duse la corturile inginerilor de asediu şi găsi un târnăcop, o săpăligă şi o lopată. Săpă un mormânt lângă Biciul de Piatră şi îl aşeză pe Skeat în solul umed şi încercă să spună o rugăciune, dar nu se putu gândi la nici una, iar apoi îşi aduse aminte de moneda pentru cârmaci, aşa că se duse la cortul lordului de Roncelets şi trase pânza arsă de pe cufăr şi luă o monedă de aur şi se duse înapoi la mormânt. Sări jos, lângă prietenul lui, şi puse moneda sub limba lui Skeat. Cârmaciul avea să o găsească şi îşi va da seama după moneda de aur că Sir William Skeat era un bărbat deosebit.

— Dumnezeu să te binecuvânteze, Will, spuse Thomas, apoi ieşi din mormânt şi îl umplu, deşi se tot oprea, sperând ca Will să îşi deschidă ochii, dar bineînţeles că nu se întâmplă asta şi Thomas plânse în sfârşit în timp ce azvârlea pământ peste faţa palidă a prietenului său.

Soarele răsări până termină şi femei şi copii veneau din oraş pentru a căuta pradă. Un vindereu zbură pe cer şi Thomas stătu pe cufărul cu monede şi aşteptă ca Robbie să se întoarcă din oraş.

Avea să se ducă către sud, se gândea el. Să meargă în Astarac. Să se ducă să găsească însemnările tatălui său şi să rezolve misterul. Clopotele din La Roche-Derrien sunau a victorie, o victorie mare, şi Thomas stătea printre morţi şi ştiu că nu va fi liniştit până ce nu va găsi povara tatălui său. Calix meus inebrians. Transfer calicem istem a me. Ego enim eram pincema regis.

Chiar dacă voia sau nu să îndeplinească această misiune, era paharnicul regelui şi avea să meargă către sud.