PARTEA A TREIA
Bretania, primăvara anului 1347
Paharnicul Regelui

 

Jeanette Chenier, contesă d’Armorique{21}, îşi pierduse bărbatul, părinţii, averea, casa, fiul şi iubitul ei regal, şi toate acestea până la vârsta de douăzeci de ani.

O săgeată englezească îi răpuse soţul, care murise în agonie, plângând ca un copil.

Părinţii ei muriseră într-un atac sângeros, iar aşternuturile lor de pat fuseseră arse înainte să fie îngropaţi lângă altarul bisericii Sfântul Renan. Îi lăsaseră lui Jeanette, singurul lor copil rămas, o mică avere în aur, o afacere cu livrări de vin şi marea casă de comerţ de pe râul din La Roche-Derrien.

Jeanette îşi cheltuise majoritatea averii echipând nave şi bărbaţi pentru a se lupta cu englezii care îi omorâseră soţul, dar englezii învinseseră şi îşi pierduse toată averea.

Jeanette implorase ajutor de la Charles de Blois, ducele Bretaniei şi rudă a răposatului ei soţ, şi aşa îşi pierduse fiul. Charles, care nu avea decât trei ani, numit după duce, fusese răpit. I se spunea „târfă“ pentru că era fată de negustor şi deci nu era vrednică de se mărita cu un nobil şi Charles de Blois, pentru a-i arăta lui Jeanette cât de mult o dispreţuia, o violase. Fiul ei, acum ducele de Armorica, era crescut de către unul dintre adepţii loiali ai lui Charles de Blois pentru a se asigura că pământurile întinse ale băiatului vor rămâne la casa de Blois. Aşa că Jeanette, care îşi pierduse averea în încercarea de a-l face pe ducele Charles conducătorul necontestat al Bretaniei, începuse să-l urască pe acesta şi-şi găsise un nou iubit, pe Thomas din Hookton. Plecase cu el către nord la armata engleză din Normandia şi acolo îl văzuse pe Eduard de Woodstock, prinţul Ţării Galilor, şi aşa îl părăsise Jeanette pe Thomas. Apoi, temându-se ca englezii să nu fie înfrânţi de către francezi în Picardia şi francezii victorioşi să nu o pedepsească pentru alegerea iubitului său, fugise din nou. Se înşelase în legătură cu bătălia, englezii câştigând, dar nu putea să se mai întoarcă. Regi, şi fii de regi, nu răsplăteau nestatornicia şi aşa Jeanette Chenier, văduva contesă de Armorica, se întorsese la La Roche-Derrien pentru a afla că-şi pierduse casa.

Când plecase din La Roche-Derrien avea mari datorii şi monsieur Belas, un avocat, luase casa pentru a plăti acele datorii. Jeanette, la întoarcere, avea destui bani pentru a plăti tot ce datora, pentru că prinţul Ţării Galilor fusese generos cu bijuteriile, dar Belas nu voia să se mute din casă. Legea era de partea lui. Câţiva englezi care ocupaseră La Roche-Derrien arătau compasiune pentru Jeanette, dar nu se amestecau în decizia curţii şi oricum nu ar fi contat prea mult, pentru că toată lumea ştia că englezii nu puteau rămâne prea mult în orăşel. Ducele Charles aduna din nou o mică armată în Rennes şi La Roche-Derrien era cea mai izolată fortăreaţă engleză din Bretania şi, când ducele Charles avea să ocupe oraşul, îl va recompensa pe monsieur Belas, agentul lui, arătându-i acelaşi dispreţ lui Jeanette Chenier pe care o numea „târfă“ pentru că nu era de origine nobilă.

Aşa că Jeanette, neputând să îşi recupereze casa, îşi găsi alta, mult mai mică, aproape de poarta de est de la La Roche-Derrien şi îşi confesă păcatele preotului din Biserica Sfântul Renan, care îi spuse că greşise mai mult decât era acceptabil după oameni şi poate după judecata Dumnezeu. Preotul îi promise iertarea dacă păcătuia şi cu el şi îşi ridică roba, şi se întinse către ea, apoi ţipă tare pentru că Jeanette îl lovi. Ea continuă să meargă la slujbe la Sfântul Renan, pentru că era biserica ei din copilărie şi pentru că părinţii ei erau îngropaţi sub o icoană care-L înfăţişa pe Hristos ridicându-Se din mormânt cu o lumină aurie deasupra capului, iar preotul nu îndrăznea să îi refuze împărtăşania şi nici să o privească în ochi.

Jeanette îşi pierduse servitorii când plecase în nord cu Thomas, dar angajă o fetiţă de paisprezece ani pentru a-i fi ajutoare de bucătăreasă şi pe idiotul de fratele ei pentru a-i scoate apă şi pentru a-i aduna lemne de foc. Bijuteriile prinţului, credea ea, aveau să îi ajungă un an şi ceva trebuia să apară până atunci. Era tânără, cu adevărat frumoasă şi plină de mânie, copilul ei era încă ostatic şi ea se hrănea cu ură. Unii orăşeni se temeau că e nebună pentru că era mult mai slabă decât atunci când plecase din La Roche-Derrien, dar părul ei era tot negru ca pana corbului, pielea ei fină precum mătăsurile rare pe care şi le permiteau doar cei bogaţi, iar ochii ei erau mari şi strălucitori. Bărbaţii veneau şi o implorau să le facă favoruri, dar li se spunea că nu puteau să mai vorbească cu ea decât dacă-i aduc inima zbârcită a avocatului Belas şi membrul zbârcit lui Charles de Blois.

— Aduceţi-mi-le în racle, le spunea ea, dar aduceţi-mi fiul viu.

Furia ei respingea bărbaţii şi unii dintre ei răspândiră povestea că era atinsă de lună sau poate chiar că era o vrăjitoare. Preotul de la Sfântul Renan le spuse celorlalţi preoţi din oraş că Jeanette încercase să îl ispitească şi vorbea chiar să aducă Inchiziţia, dar englezii nu permiteau asta pentru că regele Angliei refuza să-i lase pe călăii lui Dumnezeu să îşi facă mendrele pe teritoriile lui.

— Şi-aşa oamenii bombăne nemulţumiţi, spuse Dick Totesham, comandantul garnizoanei engleze din La Roche-Derrien. Numai nişte nenorociţi de preoţi care să agite spiritele ne-ar mai lipsi.

Totesham şi garnizoana lui ştiau că Charles de Blois strângea o armată cu care avea de gând să atace La Roche-Derrien înainte de a asedia celelalte cetăţi engleze din Bretania, aşa că făceau tot ce le stătea în putinţă să înalţe zidurile oraşului şi să construiască metereze noi în faţa celor vechi. Ţăranii din împrejurimi erau siliţi să muncească sub ameninţarea biciului. Erau forţaţi să împingă roabe pline cu pământ şi pietre, puneau lemne în pământ pentru a face palisade şi săpau şanţuri. Îi urau pe englezi pentru că îi forţau să muncească fără să fie plătiţi, dar englezilor nu le păsa pentru că trebuiau să se apere. Totesham se bizuia pe Westminster pentru a trimite mai mulţi oameni şi de sărbătoarea Sfântului Felix, în mijlocul lui ianuarie, o trupă de arcaşi galezi debarcă în Treguier, micul port aflat la o oră şi jumătate de mers de-a lungul râului în amonte, dar în rest singurele întăriri se reduceau la câţiva cavaleri şi ostaşi care erau într-o situaţie financiară disperată şi veniseră în micul oraş în speranţa de a jefui şi de a lua prizonieri. Unii dintre acei cavaleri veniseră tocmai din Flandra, ademeniţi de zvonuri false privind bogăţia Bretaniei, iar alţi şase ostaşi ajunseseră din nordul Angliei, conduşi de un bărbat rău, cu faţa dură, care purta cu el un bici şi foarte multă duşmănie. Doar aceşti luptători se aflau în La Roche-Derrien înainte ca Pentecost să ajungă la râu.

Garnizoana din La Roche-Derrien era mică, în vreme ce armata ducelui Charles cuprindea numeroşi ostaşi şi încă mai creştea. Spionii englezilor spuneau de sute de arbaletrieri genovezi care soseau în Rennes şi de numeroşi călăreţi francezi veniţi spre a-i jura credinţă lui Charles de Blois. Armata lui creştea şi regele Angliei, aparent nepăsător în ceea ce priveşte viitorul garnizoanei lui din Bretania, nu le trimise nici un ajutor. Ceea ce însemna că La Roche-Derrien, cel mai mic dintre oraşele fortăreţe engleze şi cel mai apropiat de inamic, era sortită pieirii.

 

Thomas se simţi ciudat de neliniştit când Pentecost se strecură printre stâncile joase care străjuiau gura râului Jaudy. E oare o greşeală, se întreba el, să se întoarcă în acest mic oraş? Sau Dumnezeu îi condusese paşii în această direcţie pentru că aici îl căutau inamicii Graalului? Aşa îi vedea Thomas pe misteriosul de Taillebourg şi pe servitorul lui. Sau poate, îşi spunea el, era doar emoţionat să o revadă pe Jeanette. Trecutul lor era prea încurcat, prea multă ură amestecându-se cu dragoste, dar totuşi voia să o vadă şi se temea că ea i-ar refuza asta. Încercă, dar nu reuşi să contureze o imagine a feţei ei în timp ce fluxul purta corabia Pentecost pe gura râului, unde păsările alea îşi întindeau aripile lor negre şi zdrenţuite pentru a se usca deasupra rocilor tivite de spumă albă. O focă îşi scoase din apă capul lucios, privi indignată la Thomas şi apoi se întoarse înapoi în adâncimi. Malurile râului se apropiau, aducând cu ele mirosul pământului. În stânga şi-n dreapta se vedeau bolovani, iarbă spălăcită şi copaci mici îndoiţi de vânt, în timp ce în râul mai puţin adânc erau capcane sinuoase pentru peşti, făcute din împletituri de salcie. O fetiţă mică, nu mai mare de şase ani, folosea o piatră pentru a da jos melcii turtiţi de pe stânci.

— E o masă sărăcăcioasă, aia, remarcă Will Skeat.

— Aşa e, Will, aşa e.

— Ah, Tom! zâmbi Skeat, recunoscându-i vocea. Nu ai mâncat niciodată melci turtiţi!

— Ba da! protestă Thomas. Şi la micul dejun.

— Un bărbat care vorbeşte latina şi franceza? Mănâncă melci? rânji Skeat. Poţi să scrii, nu-i aşa, Tom?

— La fel de bine ca un preot, Will.

— Cred că ar trebui să îi trimitem o scrisoare Domniei Sale, spuse Skeat, referindu-se la ducele de Northampton. I-aş cere să-mi îmbarce oamenii pe o corabie şi să-i trimită aici, doar că nu va face asta fără bani, nu-i aşa?

— Îţi datorează bani, spuse Thomas.

Skeat se încruntă la Thomas.

— Da?

— Oamenii tăi l-au slujit pe el în aceste ultime luni. Trebuie să te plătească pentru asta.

Skeat dădu din cap afirmativ.

— Ducele nu a stat niciodată pe gânduri când era vorba să plătească soldaţi buni. Sigur le-a umplut buzunarele cu bani, şi, dacă îi vreau aici, va trebui să îl conving să îi lase să plece şi va trebui să le plătesc şi călătoria.

Oamenii lui Skeat erau angajaţi să lupte pentru ducele de Northampton care, după ce mărşăluise prin Bretania, se alăturase regelui în Normandia şi acum îl slujea aproape de Calais.

— Va trebui să plătesc călătoria pentru oameni şi pentru cai, Thomas, continuă Skeat, şi asta nu o să fie prea ieftin. Nu o să fie prea ieftin. Şi de ce ar vrea ducele ca ei să plece din Calais? Vor avea destule bătălii în primăvară.

Întrebarea era una bună, se gândi Thomas, pentru că sigur vor avea loc lupte crâncene lângă Calais după ce se termina iarna. Din câte ştia Thomas, oraşul nu căzuse, dar englezii îl înconjuraseră şi se zvonea că regele francez strângea o armată cu care să atace asediatorii în primăvară.

— Lupta va fi în toi aici începând din primăvară, spuse Thomas, făcând semn către malurile râului, care erau foarte aproape acum. Câmpurile de pe ţărm erau necultivate, dar cel puţin hambarele şi gospodăriile erau încă întregi pentru că aceste ţinuturi hrăneau garnizoana din La Roche-Derrien, aşa că fuseseră scutite de jafuri, siluiri şi foc, neîmpărtăşind soarta restului ducatului.

— O să fie lupte aici, fu de acord Skeat, dar mai multe în Calais. Poate că tu şi cu mine ar trebui să mergem acolo, Tom?

Thomas nu spuse nimic. Se temea că Skeat nu mai putea să comande o echipă de ostaşi sau de arcaşi. Vechiul lui prieten era prea expus la uitare sau la crize bruşte de imprecizie şi melancolie, iar acele atacuri erau înrăutăţite de momentele în care Skeat părea să fie ca înainte – deşi niciodată nu era chiar ca vechiul Will Skeat cel atât de iute în război, impetuos în luarea deciziilor şi isteţ în lupte. Acum se repeta, devenea confuz şi era prea des nelămurit – cum era şi acum lângă o barcă a gărzilor ce flutura crucea roşie a Angliei pe fond alb şi care mergea în josul râului către Pentecost. Skeat se încruntă la ivirea micii ambarcaţiuni.

— E un inamic?

— Flutură steagul nostru, Will.

— Da?

Un bărbat îmbrăcat în armură se ridică pe prora bărcii cu vâsle şi strigă către Pentecost.

— Cine sunteţi?

— Sir William Skeat! strigă înapoi Thomas, folosind numele care era cel mai bine-venit în Bretania.

Fu o pauză, poate de scepticism.

— Sir William Skeat? strigă bărbatul înapoi. Adică Will Skeat?

— Regele l-a făcut cavaler, îi spuse Thomas bărbatului.

— Şi eu tot uit asta, oftă Skeat.

Vâslaşii portului susţinură apa pentru ca barca gărzilor să se întoarcă cu fluxul pe lângă Pentecost.

— Ce căraţi? întrebă bărbatul.

— E gol! strigă Thomas.

Bărbatul privi la vela zdrenţuită, arsă şi îndoită.

— Aţi avut probleme?

— Lângă coasta normandă.

— E timpul ca nenorociţii ăia să fie omorâţi o dată pentru totdeauna, mormăi bărbatul, apoi făcu semn spre susul râului unde se înşirau casele din Treguier; fum ieşea din hornuri învârtejindu-se spre cer. Ancoraţi lângă Eduard, le ordonă el. E o taxă de port pe care va trebui să o plătiţi. Şase şilingi.

— Şase şilingi? explodă Villeroy când i se spuse. Şase nenorociţi de şilingi! Cred că scoatem bani de pe fundul mării cu plasele?

Aşa Thomas şi Will Skeat se întoarseră la Treguier unde catedrala îşi pierduse turnul după ce bretonii care îl susţineau pe Charles de Blois trăseseră cu arbalete în englezi din vârful lui. Ca răzbunare, englezii dărâmaseră turnul şi trimiseseră piatra la Londra. Micul oraş portuar abia era populat acum pentru că nu avea ziduri şi oamenii lui Charles de Blois prădau câteodată magaziile din spatele cheiurilor. Vasele mici puteau să meargă pe râu în sus până în La Roche-Derrien, dar Pentecost lua prea multă apă aşa că fu ancorat lângă vasul englez, apoi doisprezece oameni cu cămăşi cu cruci roşii veniră la bord să ridice taxa şi să se uite după mărfuri de contrabandă sau să negocieze o mită consistentă pentru a ignora ceea ce ar fi descoperit, dar nu găsiră nici bunuri, nici mită. Căpitanul lor, un bărbat gras cu o bubă puroioasă pe frunte, confirmă că Richard Totesham încă era la conducere la La Roche-Derrien.

— Ar trebui să fie acolo, spuse bărbatul gras, şi Sir Thomas Dagworth comandă Brest.

— Dagworth! păru Skeat plăcut surprins. E bun, da. Ca şi Dick Totesham, zise el, întorcându-se spre Thomas, apoi păru mirat când Sir Guillaume se ivi din cabina de la proră.

— E Sir Guillaume, spuse cu o voce încetă Thomas.

— Normal că el e, spuse Skeat.

Sir Guillaume aruncă jos coburule şi zornăitul monedelor atrase imediat privirea bărbatului gras. Sir Guillaume îl privi şi el şi îşi scoase pe jumătate sabia.

— Cred că o să plec acum, spuse bărbatul gras.

— Cred că asta voiai să faci, zise Skeat chicotind.

Robbie îşi aruncă bagajul pe punte, apoi privi spre puntea lui Eduard, unde patru fete scoteau maţele unor heringi şi aruncau resturile în aer la pescăruşii care le înhăţau din zbor. Fetele puneau peştele curăţat pe pari înalţi care urmau să fie puşi la afumătoare la capătul cheiurilor.

— Sunt toate la fel de drăguţe ca acestea? întrebă Robbie.

— Şi mai drăguţe, spuse Thomas, întrebându-se cum putea scoţianul să vadă feţele fetelor de sub bonete.

— O să îmi placă Bretania, spuse Robbie.

Erau datorii pe care trebuiau să le plătească înainte să plece. Sir Guillaume îl plăti pe Villeroy şi mai adăugă destui bani pentru a-şi putea cumpăra o nouă velă.

— Ai face bine, îl sfătui pe uriaşul bărbat, să eviţi Caenul pentru o vreme.

— Vom merge în Gasconia, spuse Villeroy. Mereu e comerţ în Gasconia. Poate vom merge chiar până în Portugalia.

— Poate, spuse timid Mordecai, mă luaţi şi pe mine?

— Tu? se întoarse Sir Guillaume spre medic. Urăşti nenorocitele astea de corăbii.

— Trebuie să merg către sud, spuse iritat Mordecai, la Montpellier în primul rând. Cu cât mergi mai în sud, cu atât sunt oamenii mai prietenoşi. Prefer să înfrunt pentru o lună marea şi frigul decât să-i întâlnesc pe oamenii ducelui Charles.

— O călătorie până în Gasconia – Sir Guillaume îi oferi lui Villeroy o monedă de aur – pentru un prieten de-al meu.

Villeroy o privi pe Yvette care dădu din umeri, şi asta îl convinse pe uriaşul bărbat să accepte.

— Eşti bine-venit, doctore, spuse el.

Aşa că, luându-şi rămas-bun de la Mordecai, Thomas şi Robbie, Will Skeat şi Sir Guillaume, şi cei doi ostaşi ai lui coborâră la ţărm. Un vas mergea în susul râului spre La Roche-Derrien în aceeaşi zi, dar mai târziu, aşa că cei doi ostaşi fură lăsaţi cu bagajele şi Thomas îi conduse pe ceilalţi de-a lungul drumului ce urma malul de vest al râului. Purtau cămaşă de zale şi aveau armele la ei pentru că ţărănimea locală nu era prea prietenoasă cu englezii, dar nu trecură decât pe lângă o duzină de muncitori posomorâţi care luau balega cu furca din două care. Oamenii se opriră să privească soldaţii trecând, dar nu spuseră nimic.

— Mâine la ora asta, comentă Thomas, Charles de Blois va şti că am sosit.

— Va tremura în cizmele lui, spuse cu un rânjet Skeat.

Începu să plouă când ajunseră la podul care duce în La Roche-Derrien. Thomas se opri sub arcada turnului de pază de pe malul opus oraşului şi arătă în susul râului către cheile dărăpănate pe unde el şi alţi câţiva dintre arcaşii lui Skeat se furişaseră în La Roche-Derrien în noaptea în care căzuse pentru prima oară în mâinile englezilor.

— Îţi aduci aminte de loc, Will? întrebă el.

— Normal că mi-aduc aminte, spuse Skeat, deşi părea nesigur, şi Thomas nu mai zise nimic.

Traversară podul de piatră şi se grăbiră în josul străzii la casa de lângă tavernă, unde fusese dintotdeauna comandamentul lui Richard Totesham. Când ajunseră ei, acesta tocmai se dădea jos din şa. Se întoarse şi se încruntă la nou-veniţi, apoi îl recunoscu pe Will Skeat şi îl privi pe vechiul său prieten de parcă ar fi văzut o fantomă. Skeat se uita şi el inexpresiv şi faptul că nu îl recunoştea îl încurcă pe Totesham.

— Will? întrebă comandantul garnizoanei. Will? Tu eşti, Will?

Faţa lui Skeat se lumină de bucurie.

— Dick Totesham! Dintre toţi oamenii pe care puteam să îi întâlnesc!

Totesham se minună că Skeat era surprins să îl întâlnească într-o garnizoană pe care el o comanda, dar apoi văzu goliciunea din ochii lui şi se încruntă.

— Eşti bine, Will?

— Am primit o lovitură la cap, spuse Skeat, dar un medic m-a cârpit la loc. Se mai înceţoşează lucrurile câteodată, doar se înceţoşează.

Cei doi îşi dădură mâna. Amândoi erau bărbaţi care se născuseră fără un ban şi deveniseră soldaţi, apoi dobândiseră încrederea stăpânilor lor şi câştigaseră de pe urma răscumpărărilor prizonierilor şi jefuirii de proprietăţi. Ajunseseră suficient de bogaţi pentru a-şi strânge propria trupă de soldaţi, pe care îi angajau în serviciul regelui sau al unui nobil, îmbogăţindu-se şi mai mult de pe urma jafurilor la care se dedau pe pământurile inamice. Când trubadurii cântau despre război, îl numeau pe rege eroul luptător şi preamăreau faptele de vitejie ale ducilor, conţilor, baronilor şi cavalerilor, dar de fapt oameni precum Totesham şi Skeat duceau greul bătăliilor purtate de englezi.

Totesham îl bătu prieteneşte pe umăr pe Skeat.

— Spune-mi că ţi-ai adus oamenii, Will.

— Dumnezeu ştie unde sunt, spuse Skeat. Nu i-am mai văzut de luni de zile.

— Sunt la Calais, interveni Thomas.

— Bunule Dumnezeu! Totesham îşi făcu semnul crucii. Era un bărbat bondoc, cu părul gri şi faţa senină, care ţinea garnizoana din La Roche-Derrien unită doar prin tărie de caracter, dar ştia că avea mult prea puţini oameni. Mult prea puţini. Am o sută treizeci şi doi de oameni sub conducere, îi spuse lui Skeat, şi jumătate din aceştia sunt bolnavi. Apoi sunt cincizeci sau şaizeci de mercenari care s-ar putea sau nu să plece până ce ajunge Charles de Blois. Bineînţeles că localnicii o să lupte pentru noi sau cel puţin majoritatea.

— O să lupte? întrerupse Thomas, uimit de afirmaţie.

Când englezii capturaseră oraşul anul trecut, localnicii se luptaseră din răsputeri să apere zidurile şi, după ce fuseseră înfrânţi, suferiseră jafuri şi silnicii, iar acum susţineau garnizoana?

— Comerţul e bun, explică Totesham. Nu au fost niciodată aşa de bogaţi! Vasele pleacă spre Gasconia, Portugalia, Flandra şi Anglia. Fac bani, asta fac. Nu vor să plecăm, aşa că da, unii vor lupta pentru noi şi o să ne ajute, dar nu e ca şi cum am avea oameni antrenaţi.

Celelalte trupe englezeşti din Bretania erau departe în vest, aşa că atunci când Charles de Blois avea să vină cu armata lui, Totesham va trebui să reziste asediului francez două sau trei săptămâni până să-i vină întăriri şi, chiar şi cu ajutorul localnicilor, se îndoia că va putea rezista. Îi adresase o petiţie regelui aflat la Calais cerându-i să îi trimită mai mulţi oameni în La Roche-Derrien.

„Suntem departe de toţi cei care ne-ar putea sări în ajutor, scrisese clericul la dictarea lui Totesham, şi inamicii ne împresoară.” Totesham, văzându-l pe Will Skeat, presupusese că oamenii lui Skeat veniseră ca răspuns la petiţia lui şi nu îşi putea ascunde dezamăgirea.

— O să îi scrii şi tu regelui? îl întrebă Totesham pe Will.

— Tom poate să scrie pentru mine.

— Cere să ţi se trimită oameni, îl îndemnă Totesham. Mai am nevoie de vreo trei sau patru sute de arcaşi, dar cincizeci sau şaizeci de oameni ai tăi o să fie de folos.

— Tommy Dagworth nu poate să îţi trimită nişte oameni? întrebă Skeat.

— E la fel de presat ca şi mine. Prea mult teren de ţinut, prea puţini oameni şi regele nu vrea să audă că cedăm nici măcar un pogon lui Charles de Blois.

— Şi atunci de ce nu trimite întăriri? întrebă Sir Guillaume.

— Pentru că nu are oameni disponibili, spuse Totesham, dar acesta nu e un motiv pentru noi să nu cerem.

Totesham îi duse în casa sa, unde un foc ardea într-un şemineu mare şi servitorii lui aduseră ulcioare cu vin fiert şi platouri cu pâine şi carne de porc rece. Un bebeluş stătea într-un pătuţ de lemn de lângă foc şi Totesham roşi când recunoscu că e al lui.

— Proaspăt căsătorit, îi spuse el lui Skeat, apoi îi ordonă servitoarei să ia bebeluşul până nu începea să plângă.

Se înfioră când Skeat îşi dădu jos pălăria pentru a-şi dezveli scalpul plin de cicatrice şi puternic încreţit, apoi insistă să audă povestea lui Will şi, după ce află întreaga istorie, îi mulţumi lui Sir Guillaume pentru ajutorul acordat prietenului său. Thomas şi Robbie fură primiţi mai rece, cel din urmă pentru că era scoţian şi primul pentru că Totesham îşi aducea aminte de el din anul precedent.

— Erai o pacoste nenorocită, spuse aspru Totesham, tu şi contesa de Armorica.

— E aici? întrebă Thomas.

— Mda, s-a întors.

Totesham păru precaut.

— Am putea să ne ducem la casa ei, Will, îi spuse Thomas lui Skeat.

— Nu puteţi, spuse ferm Totesham. Şi-a pierdut casa. A fost vândută pentru a-i plăti datoriile şi se tot agită în legătură cu asta de atunci, dar a fost vândută legal. Şi avocatul care a cumpărat-o ne-a plătit o compensaţie pentru a fi lăsat în pace şi nu vreau să fie deranjat, aşa că voi doi puteţi să cereţi găzduire la hanul Două Vulpi. Apoi veniţi şi luaţi cina.

Invitaţia le fusese adresată lui Will Skeat şi lui Sir Guillaume, şi explicit nu lui Thomas şi lui Robbie.

Pe Thomas nu îl deranjă. El şi Robbie îşi găsiră o odaie pe care să o împartă la hanul Două Vulpi, iar după aceea, în timp ce Robbie gusta prima bere bretonă, Thomas se duse la Biserica Sfântul Renan, care era una dintre cele mai mici biserici din La Roche-Derrien, dar şi una dintre cele mai bogate pentru că tatăl lui Jeanette o înzestrase. Construise o clopotniţă şi plătise ornamentarea cu picturi a pereţilor bisericii, însă până să ajungă Thomas la Sfântul Renan era prea întuneric pentru a vedea scena cu Mântuitorul mergând pe apă în Galileea sau sufletele rostogolindu-se în focurile iadului. Singura lumină din biserică venea de la câteva lumânări ce ardeau pe altar unde o raclă argintie adăpostea limba Sfântului Renan, dar Thomas ştia că mai era o comoară sub altar, ceva aproape la fel de rar precum limba unui sfânt, şi voia să o cerceteze. Era o carte, un dar pentru biserică de la tatăl lui Jeanette, şi Thomas se minunase să o găsească acolo, nu doar pentru că aceasta supravieţuise prădării oraşului – deşi într-adevăr nu mulţi soldaţi jefuiau bisericile de cărţi –, ci pentru că se găsea o carte într-o mică biserică dintr-un oraş breton. Cărţile erau rare şi aceea era comoara Bisericii Sfântul Renan: o Biblie. Cea mai mare parte din Noul Testament lipsea, probabil pentru că unii soldaţi luaseră acele pagini pentru a le folosi la latrină, dar tot Vechiul Testament rămăsese. Thomas se strecură printre femeile bătrâne îmbrăcate în negru, care îngenuncheau şi se rugau în nava bisericii şi găsi cartea sub altar, şi suflă praful de pe ea şi pânzele de păianjen, apoi o puse lângă lumânări. Una dintre femei îi atrase atenţia că era necuviincios, dar Thomas o ignoră.

Dădu paginile rigide, câteodată oprindu-se să admire o literă mare pictată la început de capitol. Era o Biblie în Biserica Sfântul Petru din Dorchester şi tatăl lui avusese una, iar Thomas probabil că văzuse zeci la Oxford, dar văzuse puţine altele şi, pe când cerceta paginile, se minună de timpul de care era nevoie pentru a face o copie a unei cărţi atât de vaste. Mai multe femei protestară la atingerea de către el a altarului şi, pentru a le împăca, se îndepărtă câţiva paşi şi se aşeză picior peste picior cu cartea în poală. Acum stătea prea departe de lumânări şi avea dificultăţi să citească manuscrisul care nu era scris îngrijit. Literele pictate erau frumoase, sugerând că le realizase o mână îndemânatică, dar cea mai mare parte a scrisului era înghesuit şi el nici nu ştia bine unde să caute pasajele care-l interesau. Începu cu sfârşitul Vechiului Testament, dar nu găsi ce voia, aşa că mai frunzări înapoi, paginile uriaşe trosnind când le întorcea. Ştia că ceea ce căuta nu era în Psalmi, aşa că dădu acele pagini repede, apoi încetini iar, încercând să înţeleagă cuvintele scrise greşit în manuscris iar apoi, deodată, îi sări în ochi numele. „Neemias Athersatha filius Achelai”, „Tirsata Neemia, fiul lui Hacalia.“ Citi tot pasajul, dar nu găsi ce căuta, aşa că dădu filă cu filă mai departe, ştiind că e aproape, şi acolo, în cele din urmă, găsi pasajul căutat.

— „Ego enim eram pincerna regis.“

Privi expresia, apoi o citi cu voce tare:

— „Ego enim eram pincerna regis.“ Pentru că eu eram paharnicul Regelui.

Mordecai crezuse că părintele Ralph îl ruga în carte pe Dumnezeu să facă Graalul să fie adevărat, dar Thomas nu era de acord. Tatăl lui nu voia să fie paharnic. Nu, manuscrisul era o modalitate de a se confesa şi de a ascunde adevărul. Tatăl lui îi lăsase nişte indicii pe care el să le urmeze. Citind mai departe, află că tirsata, guvernatorul, era şi paharnic: „Ego enim eram pincerna regis”. „Era“, se gândi Thomas. Asta însemna că tatăl lui pierduse Graalul? Nu, mai degrabă ştia că el va citi cartea doar după moartea lui. Thomas era sigur de un lucru: cuvintele confirmau existenţa Graalului şi că tatăl lui fusese păstrătorul şovăielnic al acestuia. „Căci eu eram paharnicul regelui”; „depărtează paharul acesta de la Mine”; „potirul meu mă îmbată”. Cupa exista şi Thomas simţi un fior străbătându-l din cap până în picioare. Se holba la lumânările de pe altar şi ochii i se înceţoşară de lacrimi. Eleanor avusese dreptate. Graalul exista şi aştepta să fie găsit, şi să îndrepte lumea, şi să îl aducă pe Dumnezeu omului, şi pe om lui Dumnezeu şi pace pe pământ. Exista. Era Graalul.

— Tatăl meu, spuse o femeie, a dat acea carte bisericii.

— Ştiu asta, spuse Thomas, apoi închise Biblia şi se întoarse pentru a se uita la Jeanette şi aproape că îi era teamă ca nu cumva ea să fie mai puţin frumoasă decât îşi aducea aminte sau poate că se temea că, văzând-o, o va urî pentru că îl abandonase, dar în schimb îi dădură lacrimile când îi văzu faţa. Merle, spuse el încet, folosindu-i porecla; însemna Mierlă.

— Thomas. Vocea ei era inexpresivă, apoi făcu semn cu capul către o bătrână cu veşminte şi voal negre. Madame Verlon, spuse Jeanette, care e supărată pe viaţă, mi-a spus că un soldat englez fura Biblia.

— Aşa că ai venit să te lupţi cu un soldat? întrebă Thomas.

O lumânare licărea la dreapta lui, flacăra acesteia pâlpâind la fel de rapid ca inima unei păsări mici.

— Preotul de aici e un laş şi nu s-ar pune cu un arcaş englez, aşa că cine altcineva să vină?

— Madame Verlon poate să stea liniştită, spuse Thomas, în timp ce puse Biblia înapoi sub altar.

— A mai spus –, vocea lui Jeanette tremura –, că bărbatul care fura biblia avea un arc mare şi negru.

De aceea, insinua ea, venise chiar ea în loc să trimită după ajutor. Ghicise că era Thomas.

— Cel puţin nu a trebuit să vii de departe, spuse Thomas, arătând către uşa laterală ce ducea în curtea casei tatălui lui Jeanette.

Se prefăcea că nu ştia că ea pierduse casa.

Jeanette ridică bărbia.

— Nu mai locuiesc aici, spuse ea rece, nu acum.

O duzină de femei ascultau şi păşiră înapoi nervoase când Thomas se apropie de ele.

— Atunci poate, madame, îi spuse el lui Jeanette, o să îmi daţi voie să vă însoţesc până acasă?

Ea încuviinţă imediat. Ochii ei păreau foarte strălucitori şi mari în lumina lumânărilor. Era mai slabă, se gândea Thomas, sau poate că întunericul din biserică îi umbrea obrajii. Avea o bonetă legată sub bărbie şi o mantie mare neagră cu care mătura lespezile în timp ce îl urma către uşa din vest.

— Îţi aduci aminte de Belas? îl întrebă ea.

— Îmi aduc aminte numele, spuse Thomas. Nu era avocat?

— E avocat, spuse Jeanette, un ipocrit mârşav şi un escroc. Care era cuvântul acela englezesc pe care-l ştiu de la tine? Un beţivan. E un beţivan. Când am venit acasă, cumpărase casa, susţinând că a fost vândută pentru a-mi achita datoriile. Dar răscumpărase datoriile! A promis că are grijă de afacerea mea, a aşteptat până am plecat, apoi mi-a luat casa. Şi acum, că m-am întors, nu mă lasă să plătesc ce datoram. Mi-a spus că totul e plătit. I-am spus că îi cumpăr casa cu mai mult decât a plătit el, dar numai îşi râde la mine.

Thomas îi ţinu uşa să treacă. Ploaia cădea pe stradă.

— Nu vrei casa, îi spuse el, nu dacă Charles de Blois se întoarce. Ar trebui să pleci până atunci.

— Tot îmi spui ce să fac, Thomas? întrebă ea, iar apoi, pentru a înmuia duritatea cuvintelor ei, îl luă de braţ sau poate că îşi trecu mâna pe după cotul lui pentru că strada era abruptă şi alunecoasă. O să stau aici, cred.

— Dacă nu ai fi fugit de el, spuse Thomas, Charles te-ar fi silit să te căsătoreşti cu unul dintre ostaşii lui. Dacă te găseşte aici, va face asta. Sau mai rău.

— Deja are copilul meu. Deja m-a siluit. Ce-mi mai poate face? Nu –, îşi încleştă mâna strângând braţul lui Thomas –, o să stau în mica mea casă de lângă poarta de sud şi, când vine în oraş, o să îi înfig o săgeată de arbaletă în burtă.

— Mă mir că nu ai tras o săgeată în burta lui Belas.

— Crezi că aş risca spânzurătoarea de dragul de a vedea un avocat mort? întrebă Jeanette şi râse scurt. Nu, o să îmi sacrific viaţa în schimbul vieţii lui Charles de Blois şi toată Bretania şi Franţa vor şti că a fost omorât de o femeie.

— Doar dacă nu îţi dă copilul înapoi?

— Nu o să mi-l dea! spuse ea rece. Nu răspunde la nici un apel. Se referea – Thomas era sigur de asta – la faptul că prinţul Ţării Galilor, poate chiar şi regele îi scriseseră lui Charles de Blois, dar apelurile nu rezolvaseră nimic, şi de ce ar face-o? Anglia era cel mai detestat inamic al lui Charles. E numai legat de pământ, Thomas, spuse ea iritată, pământ şi bani.

Voia să spună că fiul ei, care la trei ani devenise contele de Armorica, era moştenitorul îndreptăţit al multor întinderi din vestul Bretaniei aflate acum sub ocupaţie engleză. Dacă băiatul i-ar jura credinţă ducelui Jean, care era candidatul Angliei la ocârmuirea Bretaniei, atunci pretenţia lui Charles de Blois la suveranitatea ducatului ar fi serios slăbită. Prin urmare, Charles luase copilul şi voia să îl ţină până ce împlinea vârsta la care putea să jure credinţă.

— Unde e Charles? întrebă Thomas.

Era una dintre ironiile vieţii lui Jeanette că fiul ei fusese numit după unchiul lui într-o încercare de a-i intra în graţii.

— E în Turnul Roncelets, spuse Jeanette, la sud de Rennes. E crescut de seniorul de Roncelets. Se întoarse către Thomas. A trecut aproape un an de când nu l-am mai văzut!

— Turnul Roncelets, spuse Thomas, e un castel?

— Nu l-am văzut. Un turn, presupun. Da, un castel.

— Nu eşti sigură că e acolo?

— Nu mai sunt sigură de nimic, spuse Jeanette iritată, dar am primit o scrisoare în care scria că Charles e acolo şi nu am nici un motiv să mă îndoiesc de asta.

— Cine a scris scrisoarea?

— Nu ştiu. Nu era semnată. Merse în tăcere câţiva paşi, cu mâna ei caldă pe braţul lui. A fost Belas, spuse ea în cele din urmă, nu sunt sigură, dar el trebuie să fi fost. Mă provoacă, mă chinuie. Nu îi ajunge că mi-a luat casa şi că Charles de Blois mi-a răpit copilul, Belas vrea să sufăr. Sau vrea să mă duc la Roncelets ştiind că aş încăpea în mâinile lui Charles de Blois. Sunt sigură că a fost Belas. Mă urăşte.

— De ce?

— De ce crezi? întrebă ea dispreţuitoare. Am ceva ce el vrea, ceva ce toţi bărbaţii vor, dar nu o să îi dau.

Continuară să meargă pe străzile întunecate. Se auzeau cântece răsunând din unele taverne şi undeva o femeie ţipa la bărbatul ei. Un câine lătra şi fu liniştit. Ploaia răpăia pe acoperişuri din paie, se scurgea de pe streşini şi înnămolea străzile care deveneau alunecoase. O lumină roşie apăra încet în faţă, mărindu-se pe măsură ce înaintau, până ce Thomas văzu flăcările de la două coşuri pentru jar ce-i încălzeau pe gardienii de la poarta de sud şi îşi aminti cum el, Jack şi Sam deschiseseră poarta pentru a lăsa să intre armata engleză.

— Ţi-am promis odată, îi spuse el lui Jeanette, că o să ţi-l aduc înapoi pe Charles.

— Tu şi cu mine, spuse Jeanette, am făcut prea multe promisiuni.

Era încă reticentă.

— Ar trebui să încep să îndeplinesc unele dintre ele, spuse Thomas. Dar ca să ajung la Roncelets îmi trebuie cai.

— Îmi permit cai, spuse Jeanette, oprindu-se lângă o uşă întunecată. Aici stau, continuă ea, apoi se uită la el. Era înalt, dar şi ea era aproape de aceeaşi înălţime. Seniorul de Roncelets e un luptător faimos. Nu trebuie să mori pentru o promisiune pe care nu ar fi trebuit să o faci niciodată.

— Dar a fost făcută, spuse Thomas.

Ea încuviinţă.

— Asta e adevărat.

Urmă o pauză lungă. Thomas putea auzi paşii unei străji pe zid.

— Eu… începu el.

— Nu, spuse ea imediat.

— Nu am…

— Altă dată. Trebuie să mă obişnuiesc cu tine aici. Sunt sătulă de bărbaţi, Thomas. De când cu Picardia… Făcu o pauză şi Thomas crezu că nu va mai zice nimic, dar apoi dădu din umeri. De la lupta din Picardia am trăit ca o călugăriţă.

El o sărută pe frunte.

— Te iubesc, zise el, chiar simţind asta, dar surprins în acelaşi timp că spusese asta cu voce tare.

Preţ de o clipă ea nu vorbi. Lumina ce se reflecta de la cele două coşuri de jar licărea roşiatic în ochii ei.

— Ce s-a întâmplat cu fata aia? întrebă ea. Fătuca aia palidă care era aşa mămoasă cu tine?

— Nu am reuşit să o protejez, spuse Thomas, şi a murit.

— Bărbaţii sunt nişte nenorociţi, zise ea, apoi se întoarse şi trase de frânghia ce ridică zăvorul uşii. Se opri pentru un minut. Dar mă bucur că eşti aici, spuse ea, fără să privească înapoi.

Apoi uşa se închise, zăvorul se trase şi ea dispăru.

 

Sir Geoffrey Carr începuse să creadă că incursiunea lui în Bretania era o greşeală. Vreme îndelungată Thomas din Hookton nu-şi făcu simţită prezenţa şi, odată ajuns, arcaşul nu făcuse nici un efort de a găsi vreo comoară. Lucrurile pluteau în ceaţă şi, cu cât trecea mai mult timp, cu atât datoriile lui Sir Geoffrey se măreau. Dar, în cele din urmă, Sperietoarea descoperi ce planuri urzea Thomas din Hookton. Acea nouă informaţie îl duse pe Sir Geoffrey la casa lui maitre Belas.

Ploaia turna peste La Roche-Derrien. Era una dintre cele mai ploioase ierni de până atunci. Şanţul de după zidul întărit al oraşului era inundat şi se asemăna cu un şanţ de apărare, şi multe dintre păşunile de pe ţărmurile râului Jaudy se mocirliseră. Străzile oraşului erau năclăite de nămol, bărbaţilor li se înnămoleau cizmele şi femeile se duceau la piaţă purtând saboţi ciudaţi de lemn, care alunecau nemaipomenit pe străzile mai abrupte, şi un strat gros de nămol păta tivurile rochilor şi mantiilor lor. Singurul lucru bun la o asemenea ploaie era protecţia pe care o oferea împotriva focului. Englezii ştiau că o aşa vreme îngreunează orice asediu asupra unui oraş. Maşinăriile de asediu, fie ele catapulte, trebuşete sau arme de foc, aveau nevoie de o bază solidă, nu de mlaştină, şi oamenii nu puteau ataca prin mocirlă. Richard Totesham se spunea că se ruga pentru mai multă ploaie şi mulţumea în fiecare dimineaţă pentru zorii întunecaţi, grei de ploaie şi înceţoşaţi.

— O iarnă ploioasă, Sir Geoffrey, îl salută Belas pe Sperietoare, apoi îl inspectă pe ascuns pe vizitatorul său.

O faţă crudă şi urâtă, gândi el, şi, deşi hainele lui Sir Geoffrey erau de calitate, şi îi veneau largi, ceea ce sugera fie că englezul slăbise în ultima vreme fie, mai degrabă, că hainele fuseseră luate de la o persoană pe care o omorâse în luptă. Un bici răsucit atârna de cureaua lui care părea un accesoriu destul de ciudat, dar avocatul nu putuse să îi înţeleagă niciodată pe soldaţi.

— O iarnă foarte ploioasă, continuă Belas, făcându-i semn Sperietorii să se aşeze pe un scaun.

— E o iarnă pişăcioasă, mârâi Sir Geoffrey pentru a-şi ascunde agitaţia, nimic decât ploaie, frig şi degerături.

Se temea puţin pentru că nu era sigur că acest avocat slab şi vigilent era aşa de înţelegător cu Charles de Blois aşa cum sugerau trăncănelile din taverne. Se văzuse nevoit să îi lase pe Cerşetor şi pe Dickon jos în curte şi se simţea vulnerabil fără compania lor protectoare, mai ales că avocatul avea un servitor mătăhălos, îmbrăcat într-o tunică de piele şi înarmat cu o sabie.

— Pierre mă protejează, spuse Belas. Îl văzuse pe Sir Geoffrey uitându-se la namila de om. Mă apără de toţi inamicii pe care şi-i face un avocat cinstit. Te rog, Sir Geoffrey, aşază-te!

Făcu iar semn către un scaun. Un foc mic ardea în şemineu, fumul dispărând într-un horn proaspăt făcut. Avocatul avea o faţă flămândă ca o hermelină şi palidă precum burta unui şarpe de iarbă. Purta o robă neagră, o mantie neagră tivită cu blană neagră şi o pălărie neagră cu boruri ce îi acopereau urechile, dar acum ridică un bor pentru a auzi vocea Sperietorii.

— Parlez-vous frangais? întrebă el.

— Nu.

— Brezoneg a ouzit? întrebă avocatul şi, când văzu că Sperietoarea nu înţelese, dădu din umeri. Nu vorbeşti bretonă?

— Tocmai ţi-am spus, nu? Nu vorbesc franceză.

— Franceza şi bretona nu sunt aceeaşi limbă, Sir Geoffrey.

— Nu sunt engleză nenorocită, spuse agresiv Sir Geoffrey.

— Într-adevăr nu sunt. Oricum, nu vorbesc prea bine engleza, dar învăţ repede. Este, până la urmă, limba noilor noştri stăpânitori.

— Stăpâni? întrebă Sperietoarea. Sau inamici?

Belas ridică din umeri.

— Eu sunt un om de, cum se spune? De afaceri. Un om de afaceri. Nu e posibil, cred, să fii asta şi să nu îţi faci inamici. Ridică din nou din umeri, ca şi cum ar fi vorbit de banalităţi, apoi se lăsă pe spate în scaun. Dar vii cu afaceri, nu, Sir Geoffrey? Ai de transportat mărfuri, poate? Să facem un contract?

— Jeanette Chenier, contesă de Armorica, spuse direct Sir Geoffrey.

Belas fu surprins, dar nu arătă asta. Era totuşi atent. Ştia prea bine că Jeanette voia să se răzbune şi era mereu atent la intrigile ei, dar acum se prefăcu indiferent.

— Am auzit de această doamnă, recunoscu el.

— Ea te ştie pe tine. Şi nu te place, monsieur Belas, spuse Sir Geoffrey, făcând ca pronunţia numelui lui să sune dispreţuitor. Nu te place nici cât negru sub unghie. Ar vrea să te facă una cu pământul, dacă ar fi posibil şi te-ar prăji la foc mic.

Belas se întoarse către foile de pe masa lui, ca şi cum vizitatorul lui era plictisitor.

— Ţi-am spus, Sir Geoffrey, că un avocat îşi face sigur inamici. Nu e ceva care să mă îngrijoreze. Legea mă protejează.

— Mă piş pe lege, Belas! Sir Geoffrey vorbea hotărât. Ochii lui, curios de galbeni, îl priveau pe avocat, care se prefăcu ocupat cu ascuţirea penei de scris. Să presupunem că doamna îşi recuperează fiul, continuă Sperietoarea. Să presupunem că doamna îşi duce fiul la Eduard al Angliei şi îşi pune băiatul să jure credinţă ducelui Jean. Legea nu îi va opri să nu te facă una cu pământul, nu-i aşa? Până numeri la cinci, te face chisăliţă, avocatule.

— O asemenea eventualitate, spuse Belas aparent plictisit, nu ar putea avea consecinţe asupra mea.

— Deci engleza ta nu e aşa de rea, nu? rânji Sir Geoffrey. Nu pretind că ştiu legea, monsieur, dar cunosc lumea. Dacă contesa îşi primeşte fiul, atunci o să meargă la Calais să se întâlnească cu regele.

— Şi? întrebă Belas, prefăcându-se încă nepăsător.

— Trei luni – Sir Geoffrey ridică trei degete – patru, poate, până ca Charles de Blois să ajungă aici. Şi ea ar putea fi în Calais în patru săptămâni şi să se întoarcă cu o bucată de pergament în opt săptămâni, care până atunci va fi valoroasă. Fiul ei are ce vrea regele şi el o să îi dea ei ceea ce vrea, şi ceea ce vrea eşti tu făcut una cu pământul. O să muşte din tine cu dinţii ei mici şi albi, iar apoi o să te jupoaie de viu, monsieur, şi legea nu o să te ajute. Nu împotriva regelui, nu încape îndoială.

Belas se prefăcuse că citeşte un pergament, căruia acum îi dădu drumul, acesta strângându-se cu un sunet sec. Îi privi pe Sperietoare, apoi ridică din umeri.

— Mă îndoiesc, Sir Geoffrey, că ceea ce ai descris este posibil să se întâmple. Fiul contesei nu e aici.

— Dar să presupunem, monsieur, doar să presupunem, că un grup de oameni se pregăteşte să meargă la Roncelets să-l ia pe micuţul ticălos?

Belas făcu o pauză. Auzise chiar că un asemenea raid se pregătea, dar se îndoise de valoarea de adevăr al zvonului pentru că asemenea poveşti fuseseră spuse de zeci de ori şi nimic nu se întâmpla. Totuşi, ceva din tonul lui Sir Geoffrey sugera că era un sâmbure de adevăr.

— Un grup de oameni, repetă Belas.

— Un grup de oameni, confirmă Sperietoarea, care plănuiesc să meargă la Roncelets şi vor aştepta până scumpuşorul de el e scos la baie de dimineaţă şi atunci o să îl înhaţe, o să îl aducă înapoi aici şi pe tine te vor prăji la foc mic.

Belas desfăcu pergamentul şi se prefăcu din nou că îl citeşte.

— Nu e ceva surprinzător, Sir Geoffrey, spuse el nepăsător, că madame Chenier conspiră pentru a-şi recupera fiul. Era de aşteptat. Dar de ce mă deranjezi cu aşa ceva? Ce rău mi s-ar aduce mie? Îşi înmuie pana proaspăt ascuţită în cerneală. Şi cum de ştii de acest raid plănuit?

— Pentru că eu pun întrebările corecte, nu-i aşa? răspunse Sperietoarea.

De fapt, Sperietoarea auzise zvonuri că Thomas plănuieşte un raid la Rostrenen, dar alţi oameni din oraş jurau că Rostrenen fusese atât de des jefuit încât şi o rândunică ar muri de foame acolo. Şi ce, se întreba Sperietoarea, făcea de fapt Thomas? Sir Geoffrey era sigur că Thomas mergea să găsească acea comoară care îl dusese şi la Durham, dar de ce la Rostrenen? Ce era acolo? Sir Geoffrey îl întâlnise pe unul dintre servitorii lui Richard Totesham într-o tavernă, îi cumpărase bărbatului bere şi îl întrebase de Rostrenen, iar bărbatul râsese şi clătinase din cap.

— E o tâmpenie, îi spusese el lui Sir Geoffrey.

— Tâmpenie?

— Nu merg la Rostrenen. Merg la Roncelets. De fapt, nu ştim sigur, continuă bărbatul, dar contesa de Armorica e băgată până la gâtul ei acela drăguţ în toată treaba asta, aşa că asta înseamnă Roncelets. Şi îmi vrei sfatul, Sir Geoffrey? Nu te duce acolo. Nu i se spune Roncelets „cuibul viespilor”, degeaba.

Sir Geoffrey, mai nedumerit ca de obicei, puse mai departe întrebări şi încet-încet înţelese că acel thesaurus al lui Thomas nu era o grămadă de monede, nici saci plini cu bijuterii, ci pământ: proprietatea bretonă a contelui de Armorica. Dacă fiul mic al lui Jeanette ar jura credinţă ducelui Jean, atunci cauza engleză în Bretania ar fi mai avantajată. Dar Sperietoarea nu ştia totuşi ce legătură avea pământul cu Durham. Poate că Thomas se dusese acolo pentru a găsi nişte documente? Sau o donaţie făcută de un duce precedent? Nişte tâmpenii de ale avocaţilor, dar nu conta; ceea ce conta era că Thomas mergea să ia un băiat care ar putea aduce putere politică regelui Angliei. Sir Geoffrey se întrebase cum ar putea beneficia şi el de pe urma copilului şi, pentru o vreme, se jucase cu gândul nebunesc de a-l răpi chiar el pe copil şi a-l aduce la Calais, dar apoi îşi dădu seama că putea să-i iasă un profit mult mai mare dacă l-ar trăda pe Thomas. De aceea se afla aici, şi Belas, credea el, era interesat, dar avocatul se prefăcea că raidul la Roncelets nu era treaba lui, aşa că Sperietoarea se decise că era vremea să îi forţeze mâna avocatului. Se ridică în picioare şi îşi scoase tunica udă de ploaie.

— Nu sunteţi interesat, monsieur? întrebă el. Aşa să fie. Vă cunoaşteţi interesele mai bine decât mine, dar ştiu câţi se duc la Roncelets şi cine îi conduce şi pot să vă spun şi când se duc.

Pana nu se mai mişca şi picături de cerneală se scurgeau din vârful ei, pătând pergamentul, dar Belas nu observă din cauza vocii Sperietorii care pusese stăpânire pe tot.

— Bineînţeles că nu i-au spus lui Totesham ce fac, pentru că în mod oficial nu ar fi de acord. Şi poate chiar s-ar împotrivi sau nu, nu am de unde să ştiu, aşa el crede că se duc să dea foc la nişte gospodării de pe lângă Rostrenen, ceea ce poate vor face sau nu, dar orice ar zice şi orice ar crede stăpânul Totesham, eu ştiu că se duc la Roncelets.

— De unde ştii? întrebă Belas calm.

— Ştiu! spuse aspru Sir Geoffrey.

Belas puse jos pana de scris.

— Stai jos, îi ordonă el Sperietorii, şi spune-mi ce vrei!

— Două lucruri, zise Sir Geoffrey în timp ce se aşeza din nou. Am venit în oraşul acesta blestemat să fac bani, dar nu am găsit decât mărunţişuri, mărunţişuri.

Foarte puţin, pentru că trupele engleze jefuiau Bretania de luni de zile şi nu erau gospodării la distanţă mai mică de o zi care să nu fi fost arse şi jefuite, iar dacă mergeai mai departe, riscai să dai peste patrule ale inamicilor. Dincolo de zidurile fortăreţelor Bretaniei era o avalanşă de ambuscade, pericol şi ruine şi Sperietoarea descoperise repede că în aceste ţinuturi era foarte greu să faci avere.

— Deci banii sunt primul lucru pe care îl vrei, spuse ţâfnos Belas. Şi cel de-al doilea?

— Refugiu, spuse Sir Geoffrey.

— Refugiu?

— Când Charles de Blois va lua oraşul, spuse Sperietoarea, atunci vreau să fiu în curtea ta.

— Nu înţeleg de ce, spuse sec Belas, dar normal că vei fi bine-venit. Şi cu banii? Îşi linse buzele. Mai întâi să vedem cât de bune sunt informaţiile tale.

— Şi dacă sunt bune? întrebă Sperietoarea.

Belas se gândi pentru un moment.

— Şaptezeci de scuzi? sugeră el. Optzeci, poate?

— Şaptezeci de scuzi? Sperietoarea se opri pentru a transforma în lire, apoi scuipă. Doar zece lire! Nu! Vreau o sută de lire şi le vreau în monedă bătută de englezi.

Se hotărâră la şaizeci lire engleze, ce urmau a fi plătite atunci când Belas va avea dovezi că Sir Geoffrey spusese adevărul, că Thomas din Hookton îi conducea pe bărbaţi la Roncelets şi că plecau în ajunul sărbătorii Sfântului Valentin, care era doar la două săptămâni depărtare.

— De ce aşa târziu? vru Belas să ştie.

— Vrea mai mulţi oameni. Acum nu are decât şase şi încearcă să îi convingă şi pe alţii să meargă cu el. Le spune că se găseşte aur la Roncelets.

— Dacă vrei bani, spuse calm Belas, de ce nu te duci cu ei?

— Pentru că mai bine vin la tine, răspunse Sir Geoffrey.

Belas se rezemă în scaunul lui şi îşi agită degetele slabe şi lungi.

— Şi asta e tot ce vrei de la mine? îl întrebă el pe englez. Nişte bani şi refugiu?

Sperietoarea stătea în picioare, aplecându-şi capul sub razele palide care pătrundeau în cameră.

— Mă plăteşti o dată, spuse el, şi mă vei mai plăti.

— Poate, spuse evaziv Belas.

— Îţi dau ce vrei, spuse Sir Geoffrey, şi mă plăteşti.

Se duse la uşă, apoi se opri pentru că Belas îl strigase iar.

— Ai spus Thomas din Hookton? întrebă Belas şi se citi în glasul lui un interes evident.

— Thomas din Hookton, confirmă Sperietoarea.

— Mulţumesc, spuse Belas, şi se uită pe un pergament pe care tocmai îl desfăcuse şi păru să găsească numele lui Thomas scris acolo pentru că degetul lui căută şi el zâmbi. Mulţumesc, spuse el din nou şi, spre mirarea lui Sir Geoffrey, avocatul luă o punguţă mică dintr-un cufăr de lângă birou şi o împinse către Sperietoare. Pentru această veste, Sir Geoffrey, chiar îţi mulţumesc.

Sir Geoffrey, înapoi în curte, descoperi că i se dăduseră zece lire în aur englezesc. Zece lire doar pentru faptul că menţionase numele lui Thomas? Credea că trebuia să afle mai multe despre planurile lui Thomas, dar cel puţin acum avea aur în buzunar, aşa că vizita la avocat fusese profitabilă până la urmă şi se alesese şi cu promisiunea pentru mai mulţi bani.

Dar tot mai ploua cu găleata.

 

Thomas îl convinse pe Richard Totesham ca, în loc să îi scrie încă o cerere regelui, să apeleze la contele de Northampton care era acum printre conducătorii armatei ce asedia Calais. Scrisoarea îi amintea Domniei Sale de marea victorie care dusese la capturarea fortăreţei La Roche-Derrien şi preciza că acea realizare ar fi în van dacă nu era întărită garnizoana. Richard Totesham dictă majoritatea cuvintelor şi Will Skeat puse o cruce lângă numele lui la sfârşitul scrisorii care spunea, pe bună dreptate, că Charles de Blois strânge o nouă armată mare la Rennes.

„Master Totesham, scria Thomas, care vă trimite Domniei Voastre salutări umile, consideră că armata lui Charles numără deja o mie de ostaşi, de două ori mai mulţi arbaletrieri şi alţi însoţitori, pe când în garnizoana noastră abia de avem o sută de oameni sănătoşi, în timp ce ruda dumneavoastră, Sir Thomas Dagworth, care este la o săptămână de mers de aici, nu poate să strângă mai mult de şase sau şapte sute de oameni.“

Sir Thomas Dagworth, comandantul englez în Bretania, era căsătorit cu sora contelui de Northampton şi Totesham spera ca mândria familiei să îl convingă pe conte să evite o înfrângere în Bretania, iar dacă Northampton ar trimite arcaşii lui Skeat, doar arcaşii, nu şi ostaşii, ar dubla numărul arcaşilor de pe zidurile cetăţii La Roche-Derrien şi i-ar acorda lui Totesham o şansă de a rezista unui eventual asediu. Scrisoarea ruga ca arcaşii să fie trimişi, cu arcurile lor, cu săgeţile lor, dar fără cai, şi Totesham avea să îi trimită înapoi la Calais după ce Charles de Blois era respins.

— Nu o să creadă asta, mormăi Totesham, o să ştie că o să vreau să îi păstrez, aşa că ai grijă să ştie că e o făgăduială solemnă. Spune-i că jur pe Fecioara Maria şi pe Sfântul Gheorghe că arcaşii se vor întoarce.

Descrierea armatei lui Charles de Blois era destul de realistă. Spionii englezi transmiteau ştiri alarmante, ceea ce-i convenea lui Charles deoarece, dacă garnizoana din La Roche-Derrien se convingea că era depăşită numeric, speranţele şi motivaţia oamenilor ei scădeau. Charles avea deja aproape patru mii de oameni, şi tot mai mulţi veneau în fiecare săptămână şi artileriştii lui închiriaseră nouă maşinării mari pentru asediu care să arunce pietre în zidurile oraşelor englezeşti şi ale fortăreţelor din ducat. La Roche-Derrien urma să fie primul atacat şi puţini oameni credeau că va rezista mai mult de o lună.

— Nu e adevărat, sper, îi spuse mohorât Totesham lui Thomas când a fost gata scrisoarea, că ai treabă la Roncelets?

— La Roncelets? se prefăcu Thomas că nici nu auzise de acel loc. Nu Roncelets, sir, ci Rostrenen.

Totesham îl privi pe Thomas dispreţuitor.

— Nu e nimic la Rostrenen, spuse rece comandantul garnizoanei.

— Am auzit că e mâncare acolo, sir, spuse Thomas.

— Pe când, continuă Totesham ca şi cum Thomas nici nu vorbise, fiul contesei de Armorica se presupune a fi ţinut captiv în Roncelets.

— Chiar aşa, sir? întrebă Thomas inocent.

— Şi, dacă vrei o aventură – Totesham ignoră minciunile lui Thomas – atunci îţi recomand bordelul din spatele capelei închinate Sfântului Brieuc.

— Mergem la Rostrenen, insistă Thomas.

— Şi nici unul din oamenii mei nu va merge cu tine, spuse Totesham, referindu-se la oştenii care primeau soldă de la el, dar aşa tot rămâneau mercenarii.

Sir Guillaume fusese de acord să meargă cu Thomas, deşi se îndoia de şansele lor de succes. Cumpărase cai pentru el şi cei doi servitori ai lui, dar nu punea mult preţ pe ei.

— Dacă se ajunge la o urmărire din Roncelets, spuse el, vom fi zdrobiţi. Aşa că ia destui oameni pentru a duce o luptă decentă.

Primul instinct al lui Thomas fusese să se ducă doar cu o mână de oameni, dar câţiva oameni pe cai nu aşa de buni ar fi o momeală uşoară. Mai mulţi oameni făceau ca expediţia să fie mai sigură.

— Şi de ce te duci? ceru să ştie Sir Guillaume. Doar ca să te bagi pe sub fusta văduvei?

— Pentru că i-am făcut o promisiune, spuse Thomas, şi era adevărat, deşi varianta lui Sir Guillaume avea şi mai mult adevăr. Şi, continuă Thomas, pentru a-i anunţa pe duşmanii noştri că sunt aici.

— Te referi la de Taillebourg? întrebă Sir Guillaume. Deja ştie.

— Crezi?

— Fratele Germain i-a spus până acum, spuse încrezător Sir Guillaume, şi în acest caz dominicanul tău e deja în Rennes. Va veni după tine la un moment dat.

— Dacă invadez Roncelets, spuse Thomas, o să audă de mine. Atunci pot fi sigur că vine.

Până în ziua de întâmpinarea Domnului ştia că se putea baza pe Robbie, Sir Guillaume şi cei doi ostaşi ai lui şi mai găsi alţi şapte oameni care fuseseră atraşi de zvonurile bogăţiilor din Roncelets sau de speranţa că Jeanette îi va privi cu ochi mai buni. Robbie vru să plece imediat, dar Will Skeat, ca şi Sir Guillaume, îl sfătuiră pe Thomas să ia o trupă şi mai mare.

— Nu e ca în nordul Angliei, spuse Skeat. Nu poţi fugi peste graniţă. Dacă eşti prins, Tom, o să ai nevoie de o duzină de oameni buni care să formeze o barieră de scuturi şi să spargă capete. Cred că ar trebui să merg cu tine.

— Nu, spuse Thomas imediat.

Skeat avea momentele lui de luciditate, dar prea des era vag şi uituc, deşi acum încerca să îl ajute pe Thomas recomandând alţi oameni să meargă în raid. Mulţi refuzară invitaţia: Turnul Roncelets era prea departe, ziceau ei, sau erau de părere că seniorul de Roncelets era prea puternic şi călăreţii nu aveau multe şanse împotriva lui. Unii se fereau să-l supere pe Totesham care, temându-se să nu îşi piardă garnizoana, decretase ca nici un raid să nu aibă loc la o depărtare mai mare de o zi de mers de oraş. Precauţia lui sugera că nu are rost de jaf şi doar cei mai săraci dintre mercenari, avizi după o pradă cât de mică, se oferiră să meargă cu Thomas.

— O duzină de oameni sunt de-ajuns, insistă Robbie. Sfinte Hristoase, dar am luat parte la destule raiduri în Anglia. Eu şi cu fratele meu am luat odată o cireadă de vite de la lordul Percy doar cu încă trei alţi oameni şi Percy a pus jumătate de provincie să ne caute. Intră repede şi ieşi şi mai repede. O duzină de oameni sunt de ajuns.

Thomas aproape se lăsă convins de ardoarea cuvintelor lui Robbie, dar se temea că şansele lor tot nu erau egale şi caii într-o condiţie prea proastă pentru a putea intra uşor şi ieşi repede.

— Vreau mai mulţi oameni, îi spuse el lui Robbie.

— Dacă mai eziţi, îl avertiză Robbie, inamicul va afla de tine. O să ne aştepte.

— Nu o să ştie unde să aştepte, spuse Thomas, sau ce să creadă. Împrăştiase o mulţime de zvonuri legate de motivul raidului şi spera ca inamicul să fie foarte confuz. Dar o să pornim în curând, îi promise el lui Robbie.

— Sfinte Hristoase, dar cine a rămas neîntrebat? ceru Robbie să ştie. Să mergem acum!

Dar în aceeaşi zi veni, încă un vas la Treguier şi alţi trei ostaşi flamanzi veniră în garnizoană. Thomas îi găsi în acea seară într-o tavernă de lângă marginea râului. Cei trei se plânseră de faptul că au fost în liniile englezeşti la Calais, dar lupta se tergiversa şi deci nu prea erau şanse să pună mâna pe prizonieri bogaţi. Voiau să îşi încerce norocul în Bretania, aşa că veniseră în La Roche-Derrien. Thomas vorbi cu conducătorul lor, un bărbat sfrijit cu o gură strâmbă şi cu două degete lipsă la mâna dreaptă care ascultă, mormăi o confirmare şi spuse că se va mai gândi. Următoarea dimineaţă cei trei flamanzi veniră la hanul Două Vulpi şi spuseră că doreau să participe la raid.

— Am venit aici să ne luptăm, spuse conducătorul lor care se numea Lodewijk, aşa că mergem.

— Deci hai să plecăm! îl îndemnă Robbie pe Thomas.

Thomas ar fi vrut să mai recruteze oameni, dar ştia că aşteptase destul.

— O să mergem, îi spuse el lui Robbie, apoi se duse să îl găsească pe Will Skeat şi îi smulse bătrânului promisiunea că va avea grijă de Jeanette.

Ea îl plăcea pe Skeat şi avea încredere în el şi Thomas socoti că era destul de sigur să lase însemnările tatălui său în grija ei.

— O să ne întoarcem, îi zise el, în şase sau şapte zile.

— Dumnezeu să fie cu voi, spuse Jeanette. Se prinse pentru un moment de Thomas. Dumnezeu fie cu voi, zise ea din nou, şi adu-mi înapoi fiul.

Şi în dimineaţa următoare, pe o ceaţă ce le învăluia hainele de armură lungi, cei cincisprezece călăreţi porniră la drum.