PARTEA ÎNTÂI
Anglia, octombrie 1346
Săgeţi de pe deal

 

Era octombrie, trecuse vremea în care vitele erau măcelărite înainte de iarnă şi vânturile nordice aduceau promisiuni de gheaţă. Frunzele de castan foşneau aurii, fagii erau copaci de foc, iar stejarii păreau făcuţi din bronz. Thomas din Hookton, cu femeia lui, Eleanor, şi prietenul lui, părintele Hobbe, sosiră pe înserate la ferma din deal, dar fermierul refuză să le deschidă uşa. Le strigă însă din spatele peretelui de lemn că trecătorii puteau să înnopteze în grajd. Ploaia se auzea cum cădea pe acoperişul format din paie mucegăite. Thomas conduse singurul lor cal sub acoperişul pe care urmau să îl împartă cu un maldăr de lemne, şase porci într-un ţarc de lemn solid şi nişte pene rămase de la o găină jumulită. Penele îi aduseră aminte părintelui Hobbe că era ziua Sfântului Gallus şi îi povesti lui Eleanor cum binecuvântatul sfânt, venind acasă într-o noapte de iarnă, găsise un urs furându-i mâncarea.

— I-a spus animalului să plece! spuse părintele Hobbe. S-a răstit la el, da aşa a făcut, iar apoi l-a pus să îi aducă lemne pentru foc.

— Am văzut un desen cu asta, spuse Eleanor. Ursul nu a devenit servitorul lui?

— Asta s-a întâmplat pentru că Gallus era un om sfânt, explică părintele Hobbe. Urşii nu ar aduce lemne pentru foc pentru oricine! Ci doar pentru oameni sfinţi.

— Un om sfânt, interveni Thomas, marele sfânt al găinilor. Thomas ştia totul despre sfinţi, chiar mai mult decât părintele Hobbe. De ce ar vrea o găină un sfânt? continuă el sarcastic.

— Gallus e marele sfânt al găinilor? întrebă Eleanor, confuză din cauza tonului lui Thomas. Nu al urşilor?

— Al găinilor, confirmă părintele Hobbe. De fapt, al tuturor păsărilor de curte.

— Dar de ce? vru Eleanor să ştie.

— Pentru că odată a alungat un demon dintr-o tânără fată.

Părintele Hobbe, cu faţa lui lată şi părul ca ţepii unui arici, se născuse într-o familie de ţărani, era solid, tânăr şi nerăbdător şi un om căruia îi plăcea să spună poveşti despre sfinţi binecuvântaţi.

— O mulţime de cardinali au încercat să alunge demonul, continuă el, şi toţi au eşuat, însă binecuvântatul Gallus a venit şi a blestemat demonul. L-a blestemat! Şi demonul a urlat înfricoşat. Părintele Hobbe îşi flutură mâinile în aer ca să imite starea de panică a spiritului rău – şi apoi a zburat din trupul ei, aşa a făcut, şi arăta ca o găină neagră, o puiandră. O puiandră neagră.

— Nu am văzut niciodată vreun desen cu asta! exclamă Eleanor cu accentul ei englezesc, apoi, uitându-se afară pe uşa hambarului, adăugă melancolică: Dar aş vrea să văd un urs adevărat cărând lemne pentru foc.

Thomas stătea lângă ea şi se uita la amurgul umed, înnegurat de o ceaţă uşoară. Nu era sigur că era ziua Sfântului Gallus pentru că pierduse socoteala zilelor pe drum. Poate era deja Sfântul Andrei? Era octombrie, asta ştia, şi mai ştia că trecuseră o mie trei sute patruzeci şi şase ani de când se născuse Hristos, dar nu era sigur ce zi era. Era uşor să pierzi socoteala. Tatăl lui recitase într-o sâmbătă toate ceremoniile de duminică şi a trebuit să o facă din nou ziua următoare. Thomas îşi făcu pe ascuns semnul crucii. Era fiul nelegitim al unui preot şi asta se zicea că aduce ghinion. Tremură. Era ceva apăsător în aer, dar nu din cauza soarelui ce apunea, nici din cauza norilor de ploaie şi nici a ceţii. „Domnul să ne ajute“, gândi el, dar era ceva rău în acest amurg şi îşi făcu din nou semnul crucii şi spuse în sinea lui o rugăciune către Sfântul Gallus şi ursul lui ascultător. În Londra fusese un urs care dansa, ce avea în loc de dinţi nişte cioturi galbene, putrezite, iar blana lui maro era îmbibată cu sânge de la împunsăturile stăpânului său. Câinii străzii îl mârâiseră, se furişaseră pe lângă el şi se retrăseseră atunci când ursul s-a repezit la ei.

— Când ajungem la Durham? întrebă Eleanor, de data aceasta vorbind în franceză, limba ei maternă.

— Mâine, cred, răspunse Thomas, uitându-se încă spre nord, unde întunericul dens acoperea pământul. A întrebat, îi explică în engleză părintelui Hobbe, când o să ajungem în Durham.

— Mâine, cu voia lui Dumnezeu, spuse preotul.

— Mâine poţi să te odihneşti, îi promise Thomas lui Eleanor în franceză.

Era însărcinată cu un copil care, cu voia lui Dumnezeu, urma să se nască în primăvară. Thomas nu era sigur ce simţea despre faptul că urma să fie tată. Se părea că era prea devreme pentru el să devină mai responsabil, dar Eleanor era fericită şi el se bucura să îi facă pe plac, aşa că îi spusese că şi el era fericit. Câteodată aşa şi era.

— Şi mâine, spuse părintele Hobbe, o să căutăm răspunsurile.

— Mâine, îl corectă Thomas, o să punem întrebările.

— Dumnezeu nu ne-a lăsat să venim până aici să fim dezamăgiţi, spuse părintele Hobbe, iar apoi, ca schimbe subiectul, desfăcu traista cu puţinele lor merinde. Asta e toată pâinea care a mai rămas, spuse el, şi ar trebui să păstrăm nişte brânză şi un măr pentru micul dejun. Făcu semnul crucii deasupra mâncării, binecuvântând-o, apoi rupse pâinea tare în trei bucăţi. Ar trebui să mâncăm până se înserează.

Întunericul aduse cu el şi un aer rece. Plouă puţin, după care vântul se potoli. Thomas dormea cel mai aproape de uşa grajdului şi, după ce se potoli vântul, se trezi din cauza unei lumini de pe cerul nordic.

Se întoarse, se ridică şi uită că îi era frig, foame, uită toate micile disconforturi cicălitoare ale vieţii, pentru că vedea Graalul. Sfântul Graal, cea mai de preţ moştenire lăsată de Hristos omului, pierdut toate aceste mii de ani şi mai mult, iar el putea să îl vadă strălucind pe cer, ca sânge strălucitor, luminos ca aura unui sfânt. Raze de un luciu orbitor umpleau cerul.

Thomas voia să creadă. Voia ca Graalul să existe. Credea că, dacă Graalul ar fi fost descoperit, atunci tot răul din lume s-ar scurge în adâncimi. Voia atât de mult să creadă, iar în acea noapte de octombrie văzu Graalul ca o cupă în flăcări înspre nord. Ochii i se umplură de lacrimi, încât imaginea i se tulbură. Însă tot putea să îl vadă şi i se părea că ieşeau aburi din sfânta cupă. În spatele lui, în trepte ridicându-se spre înălţimile cerului, erau rânduri de îngeri cu aripile atinse de foc. Tot cerul dinspre nord era fumuriu, auriu şi stacojiu, strălucind în noapte, semănând, parcă, îndoială în sufletul lui Thomas.

— Oh Doamne! spuse el cu voce tare, aruncă pătura şi îngenunche în pragul uşii grajdului. Oh Doamne!

— Thomas! Eleanor de lângă el se trezise. Se ridică şi privi în noapte. Foc, spuse ea în franceză, e ’est un incedie{1}. Vocea îi tremura.

— C ’est un incendie? întrebă Thomas, apoi se trezi de-a binelea şi văzu că, într-adevăr, era un incendiu mare la orizont de unde flăcările fierbeau, luminând în nori o prăpastie sub forma unei cupe.

— E o armată acolo, şopti Eleanor în franceză. Priveşte!

Arătă spre o altă lumină, mai îndepărtată.

Mai văzuseră asemenea lumină pe cerul Franţei, strălucirea flăcării reflectată în nori, unde armata englezească îşi croia drum prin Normandia şi Picardia.

Thomas încă se uita spre nord, dar acum dezamăgit. Era o armată? Nu era Graalul?

— Thomas?

Eleanor era îngrijorată.

— E doar un zvon, spuse el.

Era fiul nelegitim al unui preot şi fusese crescut cu Sfintele Scripturi. În Evanghelia lui Matei se promitea că, atunci când va veni sfârşitul lumii, vor fi bătălii şi zvonuri despre bătălii. Scripturile promiteau că lumea se va sfârşi din pricina multor războaie şi a sângelui vărsat. În ultimul sat, unde oamenii îi urmăriseră suspicios, un preot ursuz îi acuzase că ar fi spioni scoţieni. Părintele Hobbe se enervase când auzise asta, ameninţând că îl loveşte pe preot, însă Thomas reuşise să îi calmeze pe amândoi, iar apoi vorbise cu un cioban care zicea că văzuse fum dinspre dealurile nordice. Scoţienii, susţinea ciobanul, se îndreptau spre sud, deşi soţia preotului lua în râs spusele ciobanului, zicând că trupele scoţiene nu erau altceva decât văcari.

— Ferecaţi-vă uşile la noapte, îi sfătui ea, şi o să vă lase în pace.

Lumina îndepărtată dispăruse. Nu era Graalul.

— Thomas, se încruntă Eleanor la el.

— Am avut un vis, spuse el, doar un vis.

— Am simţit copilul mişcând, zise ea şi îl atinse pe umăr. Ne vom căsători?

— În Durham, promise el. El era fiu nelegitim şi nu voia să poarte aceeaşi povară şi copilul lui. Vom ajunge mâine în oraş, o asigură pe Eleanor, ne vom căsători în biserică, iar apoi vom pune întrebări.

Se ruga ca unul dintre răspunsuri să fie că Graalul nu există. Să fie un vis, doar un truc din foc şi nor pe cer, noaptea, altfel Thomas se temea că îl va duce la nebunie. Voia să abandoneze această căutare. Voia să renunţe la Graal şi să se întoarcă la ceea ce era înainte şi la ceea ce voia să devină: arcaş al Angliei.

 

Bernard de Taillebourg, francez, călugăr dominican şi inchizitor, îşi petrecu noaptea de toamnă într-o cocină pentru porci, iar când lumina zilei aduse o ceaţă rară şi albă, căzu în genunchi şi îi mulţumi lui Dumnezeu pentru privilegiul de a fi dormit pe paie murdare. Apoi, amintindu-şi de treburile sale importante, spuse o rugăciune către Sfântul Dominic, implorându-l să vorbească cu Dumnezeu să facă acea zi bună de muncă.

— Aşa cum flacăra din gura ta ne luminează cu adevărul, spuse el tare, aşa să ne lumineze şi nouă calea spre reuşită.

Se balansă în faţă cuprins de emoţie şi se lovi cu capul de un stâlp din piatră care susţinea un colţ al cocinii. Durerea îi înţepă tot craniul, iar el continuă să îşi provoace durere, apăsând fruntea pe piatră şi julindu-şi pielea, şi nu se opri până nu simţi sângele picurându-i pe nas.

— Binecuvântate Dominic, strigă el, binecuvântate Dominic! Slăvit fie Domnul pentru gloria Sa! Luminează-ne calea!

Sângele i se scursese pe buze şi îl linse, ilustrând toată durerea pe care sfinţii şi martirii o înduraseră pentru Biserică. Mâinile lui erau încleştate, iar pe faţa lui răvăşită se lăţi un zâmbet.

Ostaşii care, cu o noapte mai devreme, arseseră aproape un sat întreg, siluiseră femeile care nu reuşiseră să fugă şi omorâseră bărbaţii care încercaseră să protejeze femeile, acum îl priveau pe preot care continua să se dea cu capul de piatra pătată cu sânge.

— Dominic, gâfâia Bernard de Taillebourg. O, Dominic!

Unii dintre ostaşi îşi făcură semnul crucii pentru că recunoşteau un om sfânt când vedeau unul. Unul sau doi chiar se aşezaseră în genunchi, deşi era ciudat să îngenuncheze în armurile lor, dar majoritatea îi priveau curios pe preot şi pe servitorul lui care stătea în afara cocinii, uitându-se la rândul lui la ei.

Servitorul, ca şi Bernard de Taillebourg, era francez, dar ceva din apariţia tânărului sugera o origine mai exotică. Pielea lui era gălbuie, aproape la fel de întunecată ca a unui maur, iar părul lui lung, negru şi slinos, precum şi faţa îngustă îi confereau o înfăţişare sălbatică. Purta armură şi sabie şi, deşi nu era altceva decât servitor al unui preot, mergea cu încredere şi demnitate. Îmbrăcămintea lui era elegantă, arătând nelalocul ei pe lângă armata zdrenţuită. Nimeni nu îi ştia numele. Şi nici nu voia nimeni să-l întrebe, aşa cum nimeni nu voia să-l descoasă de ce nu mânca sau nu vorbea niciodată cu ceilalţi servitori, ci stătea, mofturos, la o parte. Acum, misteriosul servitor privea ostaşii, iar în mâna stângă ţinea un cuţit cu lama foarte lungă şi subţire. Imediat ce ştiu că se uitau destui oameni la el, balansă cuţitul pe un deget întins. Cuţitul era echilibrat pe vârful degetului şi nu străpungea pielea servitorului datorită unui deget tăiat al unei mănuşi din armură, pe care îl purta ca pe o teacă. Îşi scutură degetul şi cuţitul se învârti în aer, lama strălucind doar pentru a coborî, cu vârful în jos, înapoi echilibrat pe degetul lui. Servitorul nu se uitase niciodată la cuţit, ci îi privise în continuare, cu ochii lui negri, pe ostaşi. Preotul, neavând ochi pentru spectacolul servitorului său, cu obrajii picuraţi de sânge, continua să urle rugăciuni.

— Dominic! Dominic! Luminează-ne calea!

Cuţitul se învârti din nou, lama lui vrăjită tăind parcă lumina înceţoşată a dimineţii.

— Dominic! Îndrumă-ne! Îndrumă-ne!

— Pe cai! Încălecaţi! Mişcaţi-vă! Un om cu părul cărunt, cu scutul aruncat pe umărul stâng, îşi făcu loc printre privitori. Nu avem toată ziua! La ce naiba vă holbaţi toţi? Isuse Hristoase pe nenorocita Ta cruce, ce e asta, afurisitul de târg Eskdale? Pentru numele lui Dumnezeu, mişcaţi-vă! Mişcaţi-vă! Scutul de pe umărul lui avea ca blazon o inimă roşie, însă vopseaua era aşa ştearsă, iar acoperitoarea de piele aşa zgâriată, încât semnul nu se prea înţelegea. Oh Dumnezeule! Bărbatul îi văzuse pe dominican şi pe servitorul acestuia. Părinte, plecăm acum. Chiar acum! Nu aştept rugăciuni. Se întoarse către oamenii lui. Încălecaţi! Mişcaţi-vă oasele! Munca necuratului trebuie înfăptuită!

— Douglas! tresări dominicanul.

Omul cu părul cărunt se întoarse brusc.

— Numele meu este Sir William, părinte, şi ai face bine să nu uiţi asta.

Preotul clipi. Părea să fie confuz, încă prins în extazul dureroasei lui rugăciuni, apoi se înclină uşor, ca şi cum îşi recunoştea vina că folosise prenumele lui Sir William.

— Îi vorbeam binecuvântatului Dominic, explică el.

— Aha, bine! Sper că l-ai rugat să îndepărteze ceaţa asta blestemată!

— Şi ne va arăta calea azi! Ne va îndruma!

— Atunci ar face bine să îşi încalţe cizmele afurisite, mârâi Sir William Douglas, cavaler de Liddesdale, pentru că noi plecăm indiferent dacă sfântul tău e gata sau nu.

Armura lui Sir William era uzată din bătălii şi peticită cu inele mai noi. Rugina se vedea la margini şi la coate. Scutul lui şters, ca şi faţa lui bătută de vreme erau brăzdate de lovituri. Avea patruzeci şi şase de ani şi părea să tot aibă câte o cicatrice de sabie, săgeată sau suliţă pentru fiecare din acei ani care îi albiseră părul şi barba. Acum trăgea de poarta grea a cocinii să o deschidă.

— În şa părinte! Am un cal pentru tine.

— O să merg pe jos, spuse Bernard de Taillebourg, ridicând un băţ mare cu o porţiune de material din piele trecut prin vârf, aşa cum a mers şi Domnul nostru.

— Atunci nu o să te uzi traversând pâraiele, nu e aşa? chicoti Sir William. O să mergi pe apă, părinte? Şi tu şi servitorul tău?

Aflat printre oamenii lui, nu părea impresionat de preotul francez şi nici să îşi facă griji pentru servitorul bine înarmat, dar Sir William era faimos pentru faptul că nu se temea de nici un om. Era o căpetenie care apela la crimă, incendiere, sabie şi lance pentru a-şi proteja ţara, iar un preot violent din Paris nu prea îl putea impresiona. Se poate spune pe drept cuvânt că lui Sir William nu îi plăceau preoţii, însă regele îi ordonase să îl ia pe Bernard de Taillebourg în raidul din acea dimineaţă, iar el acceptase neavând încotro.

În jurul lui, ostaşii se suiau în şa. Erau uşor înarmaţi, pentru că nu se aşteptau să întâlnească inamici. Câţiva, ca Sir William, purtau scuturi, dar majoritatea se mulţumiseră doar cu câte o sabie. Bernard de Taillebourg, cu roba lui de călugăr umedă şi împroşcată cu nămol, veni lângă Sir William.

— O să intri în oraş?

— Bineînţeles că nu o să intru în oraşul acela blestemat. E armistiţiu, ai uitat?

— Dar dacă e armistiţiu…

— Dacă e armistiţiu, atunci îi lăsăm în pace.

Engleza preotului francez era bună, dar îi luă câteva momente să înţeleagă ce voia să zică Sir William prin ultimele cuvinte.

— Nu o să se bată nimeni?

— Nu noi cu oraşul. Şi nu e nici o armată nenorocită de englezi pe o distanţă de peste 160 de kilometri, aşa că nu vor fi bătălii. Noi nu căutăm decât mâncare şi nutreţ, părinte. Mâncare şi nutreţ. Hrăneşte-ţi oamenii şi animalele şi aşa câştigi războaiele. În timp ce vorbea, Sir William se urcă pe calul care era ţinut de scutier. Îşi împinse cizmele în scara de la şa, îşi smulse marginile cămăşii de zale de sub coapse şi apucă hăţurile. O să te duc până aproape de oraş, părinte, dar dup-aia va trebui să te descurci singur.

— Să mă descurc? întrebă Bernard de Taillebourg, dar Sir William se întorsese deja şi îşi mânase calul spre o potecă noroioasă ce ducea printre ziduri de piatră.

Două sute de călăreţi înarmaţi, necruţători şi mohorâţi în acea dimineaţă ceţoasă, şiroiau după el, iar preotul, lovit de caii mari şi murdari, se chinuia să ţină pasul cu ei. Servitorul îl urma cu o aparentă nepăsare. Era, în mod evident, obişnuit să fie printre ostaşi şi nu părea speriat de ei, ba ai fi zis că era mai familiarizat cu armele lui decât majoritatea oamenilor care îl urmau pe Sir William.

Dominicanul şi servitorul lui călătoriseră către Scoţia cu alţi doisprezece soli trimişi regelui David al II-lea de către Filip de Valois, regele Franţei. Ambasada fusese un strigăt de ajutor. Englezii arseseră totul în calea lor prin Normandia şi Picardia, măcelăriseră armata regelui francez lângă un sat numit Crecy, iar arcaşii lor deţineau acum douăsprezece fortificaţii în Bretania, în timp ce sălbaticii lor călăreţi bântuiau ţinuturile franceze pornind din proprietăţile moşeşti din Gasconia ale lui Eduard din Anglia. Ca şi cum asta nu ar fi fost de ajuns, ca să arate întregii Europe că Franţa ar putea fi divizată, fără să suporte cineva consecinţele, regele englez asedia acum marele port fortăreaţă Calais. Filip de Valois făcea tot ce îi stătea în putinţă să ridice asediul, însă iarna se apropia, iar nobilii bombăneau că regele lor nu era un războinic. Aşa că Filip a apelat la regele Scoţiei, David, fiul lui Robert Bruce, îndemnându-l să invadeze Anglia. Regele Franţei spera ca acesta să-l oblige pe Eduard să renunţe la asediul portului Calais, pentru a-şi apăra patria. Scoţienii au cugetat asupra propunerii şi s-au lăsat convinşi de către solii regelui Franţei că Anglia era neajutorată. Cum ar putea fi altfel? Armata regelui Eduard era dispersată la Calais, în Bretania şi în Gasconia, lăsând Anglia fără apărare. Asta însemna că vechiul inamic era neajutorat, putea fi lesne cotropit şi toate bogăţiile Angliei aşteptau să cadă în mâinile scoţienilor.

Şi aşa scoţienii au pornit spre sud.

Era cea mai mare armată pe care Scoţia o trimisese vreodată peste graniţă. Marii lorzi erau cu toţii prezenţi, fii şi nepoţii luptătorilor care umiliseră Anglia în măcelul de la Bannockburn, şi acei lorzi îşi aduseseră ostaşii care crescuseră cu greutăţi şi cu înfruntări continue la graniţă. De data aceasta, fiind rost de jaf, lorzilor li se alăturaseră şefii clanurilor de la munte şi de pe insule: căpetenii conducând oameni sălbatici ai triburilor, care vorbeau o limbă proprie şi care luptau ca nişte diavoli dezlănţuiţi. Veniseră cu miile să se îmbogăţească, iar solii francezi, după ce şi-au îndeplinit misiunea, au plecat acasă să îi spună lui Filip de Valois că Eduard al Angliei va ridica sigur asediul de la Calais când va afla că scoţienii îi răvăşeau ţinuturile nordice.

Solii francezi navigaseră către casă, însă Bernard de Taillebourg rămăsese. Avea treabă în nordul Angliei, însă în primele zile ale invaziei nu simţise decât frustrare. Armata scoţiană era de douăsprezece mii de ori mai puternică, mai mare decât armata cu care Eduard al Angliei îi înfrânsese pe francezi la Crecy, însă, odată trecută de graniţă, marea armată se oprise să asedieze o fortăreaţă părăsită, apărată doar de treizeci şi opt de oameni şi, deşi toţi treizeci şi opt au murit în cele din urmă, tot s-au irosit patru zile. Un timp a mai fost folosit la negocierea cu cetăţenii din Carlisle, care au plătit pentru a li se cruţa oraşul. Apoi tânărul rege scoţian a risipit încă trei zile jefuind marea abaţie Black Canons din Hexham. Acum, zece zile după ce a trecut graniţa şi după ce a colindat prin mlaştinile nordice ale Angliei, armata scoţiană a ajuns în sfârşit la Durham. Oraşul a oferit o mie de lire de aur pentru a fi cruţat, iar regele David le-a dat două zile să strângă banii. Asta însemna că Bernard de Taillebourg avea două zile să găsească o modalitate de a intra în oraş, aşa că, alunecând în nămol şi pe jumătate orbit de ceaţă, îl urmări pe Sir William Douglas spre o vale, peste un râu şi sus, pe un deal abrupt.

— În ce direcţie e oraşul? îl întrebă el pe Sir William.

— Când se ridică ceaţa o să îţi arăt, părinte.

— O să respecte armistiţiul?

— Sunt oameni sfinţi în Durham, părinte, răspunse Sir William, strâmbându-se, dar, şi mai bine, sunt oameni speriaţi.

Călugării oraşului negociaseră răscumpărarea, iar Sir William îi sfătuise să nu accepte. Chiar dacă aceştia oferiseră o mie de lire, el considera că ar fi fost mai bine să îi omoare pe călugări şi să ceară două mii, dar regele David nu fusese de acord. David Bruce îşi petrecuse cei mai mulţi ani ai tinereţii în Franţa, aşa că se considera un om cultivat, însă Sir William nu se prea împiedica de scrupule.

— O să fii în siguranţă dacă o să poţi să îţi croieşti drumul în oraş prin vorbă, îl asigură Sir William din nou pe preot.

Călăreţii ajunseră în vârful dealului, iar Sir William se întoarse spre sud, de-a lungul dealului, urmând o potecă mărginită de ziduri de piatră, care ducea la un cătun părăsit cu patru căsuţe, aflate la o răscruce, care erau atât de joase încât acoperişurile şubrede şi peticite păreau că înghit iarba răzleaţă. În mijlocul răscrucii, unde urmele noroioase înconjurau o porţiune de urzici şi iarbă, o cruce de piatră era aplecată spre sud. Sir William îşi opri calul lângă monument şi se uită la dragonul gravat ce încercuia arborele. Crucii îi lipsea un braţ. O duzină dintre oamenii lui descălecară şi intrară în căsuţele joase, dar nu găsiră pe nimeni şi nimic, deşi într-una din căsuţe tăciunii unui foc încă licăreau, aşa că folosiră lemnul înăbuşit ca să dea foc la cele patru acoperişuri din paie. Paiele nu se aprindeau pentru că erau aşa de umede, încât pe ele începuseră să crească ciuperci.

Sir William coborî din şa şi încercă să dărâme crucea ruptă, însă aceasta nu se clinti din loc. Mormăi ceva în barbă din cauza efortului depus, după care văzu privirea dezaprobatoare a părintelui şi se încruntă.

— Nu e tărâm sfânt, părinte. E doar englezesc. Se uită la dragonul gravat, cu gura căscată, ce se întindea pe arborele de piatră. Urât nenorocitul ăsta, nu e aşa?

— Dragonii sunt creaturi păcătoase, lucrul diavolului, spuse Bernard de Taillebourg, aşa că bineînţeles că este urât.

— Lucrul diavolului? Sir William lovi din nou crucea. Mama mea, explică el, în timp ce lovea a treia oară crucea în zadar, mi-a spus mereu că nenorociţii de englezi şi-au îngropat aurul furat sub cruci ale dragonilor.

Două minute mai târziu, crucea fusese dată la o parte şi şase oameni se uitau, dezamăgiţi, în gaura pe care aceasta o lăsase. Fumul de la acoperişurile care ardeau îngrăşa ceaţa, se învârtejea deasupra drumului şi se risipea în aerul mohorât al dimineţii.

— Nu e aur, mormăi Sir William, apoi îşi chemă oamenii şi îi conduse spre sud, departe de aerul înecăcios.

Căuta provizii care să fie duse la armata scoţiană, însă câmpurile erau goale. Focul căsuţelor incendiate ardea cu vâlvătăi roşii-aurii în ceaţa din spatele călăreţilor. Lucirea lui păli încet, până când nu se mai simţi decât mirosul focului şi, dintr-odată, umplând toată regiunea, un dangăt de clopote zăngăni în văzduh. Sir William, presupunând că sunetul venise dinspre est, trecu printr-o spărtură în perete şi dădu într-o păşune unde îşi controlă calul şi se urcă în şa. Ascultă sunetul, dar, din pricina ceţii era imposibil de zis unde şi la ce distanţă se aflau clopotele. Sunetul a încetat la fel de brusc, cum a şi început. Ceaţa se subţia acum, sfâşiată de frunzele aurii ale unor ulmi. Ciuperci albe punctau păşunea pustiită, unde Bernard de Taillebourg căzu în genunchi, începând să se roage cu voce tare.

— Taci, părinte! tresări Sir William.

Preotul îşi făcu semnul crucii, ca şi cum ar fi implorat cerurile să ierte lipsa de pietate al lui Sir William, care îi întrerupsese rugăciunea.

— Ai spus că nu e nici un duşman, se plânse el.

— Nu mă uit după inamici, spuse Sir William, sunt atent la animale. Sunt atent la tălăngi de vite sau de oi.

Însă Sir William părea destul de nervos pentru un om care nu căuta decât provizii. Se tot învârtea în şa, uitându-se prin ceaţă şi încruntându-se la cel mai mic sunet scos de lanţurile de zăbală sau de copitele ce păşeau pe pământul umed. Se încruntă la ostaşii de lângă el să facă linişte. El era soldat cu mult înainte ca oricare din aceşti ostaşi să se fi născut şi rămăsese în viaţă ascultându-şi instinctele, iar acum, în această ceaţă umedă, simţea pericol. Simţurile îi spuneau că nu era nimic de care să se teamă, că armata engleză era departe, peste mări, dar, în acelaşi timp, simţea moartea şi fără să îşi dea seama ce face, îşi scoase scutul de pe umăr şi îşi trecu mâna stângă pe după mâner. Era un scut mare, unul făcut înainte ca oamenii să adauge plăcuţe de armură la costume, şi era suficient de lat încât să acopere întreg corpul unui om.

Un soldat strigă de pe marginea păşunii şi Sir William apucă mânerul sabiei, apoi văzu că soldatul exclamase numai la apariţia bruscă a unor turnuri prin ceaţă, sus pe vârful dealului, chiar dacă în ambele părţi ale văii ceaţa părea că pluteşte ca un râu. Pe partea cealaltă a râului estic, spre nord, la intersecţia cu albeaţa spectrală a unei alte creste de deal, se vedeau o catedrală mare şi un castel. Se înălţau din ceaţă, vaste şi întunecate, ca nişte clădiri din imaginaţia rău-prevestitoare a unui vrăjitor, iar servitorul lui Bernard de Taillebourg, care simţea că nu mai văzuse civilizaţie de săptămâni întregi, se uita, parcă fermecat la cele două clădiri. Călugări în robe negre se îngrămădeau în două din cele mai înalte turnuri, iar servitorul îi văzu arătând către călăreţii scoţieni.

— Durham, mormăi Sir William.

Clopotele, credea el, îi chemau pe credincioşi la rugăciunea de dimineaţă.

— Trebuie să merg acolo!

Dominicanul se ridică din genunchi şi, luându-şi băţul, se îndreptă către oraşul învăluit în ceaţă.

Sir William îşi mână calul până în faţa francezului.

— Unde te grăbeşti, părinte? ceru el să ştie, iar de Taillebourg încercă să treacă pe lângă scoţian, dar se auzi un sunet ascuţit şi deodată o sabie rece, grea şi cenuşie stătea în faţa dominicanului. Te-am întrebat: Unde te grăbeşti, părinte?

Vocea lui Sir William era la fel de rece ca şi sabia sa; apoi, alertat de către unul dintre oamenii săi, se uită în altă parte şi-l văzu pe servitorul preotului cu arma pe jumătate scoasă din teacă.

— Dacă omul tău nu îşi bagă sabia în teacă, spuse Sir William cu o voce joasă, dar în care se simţea ameninţarea, o să mănânc la cină carnea de pe el.

De Taillebourg spuse ceva în franceză, iar servitorul îşi puse şovăielnic sabia înapoi în teacă. Preotul se uită la Sir William.

— Nu te temi pentru sufletul tău de muritor? întrebă el.

Sir William zâmbi, făcu o pauză şi se uită peste vârful dealului, însă nu văzu nimic prin ceaţa deasă, aşa că puse nervozitatea lui de mai devreme pe seama imaginaţiei. Rezultatul, poate, excesului de carne de vită şi de porc şi de vin din seara precedentă. Scoţienii sărbătoriseră capturarea abaţiei din Durham, iar aceasta o dusese bine, judecând după cămară şi pivniţă, dar ospeţele bogate le dădeau oamenilor premoniţii.

— Îl am pe preotul meu care să se îngrijească de sufletul meu, spuse Sir William, apoi ridică vârful sabiei pentru a-l forţa pe de Taillebourg să se uite în sus. De ce un francez are treabă cu duşmanii noştri din Durham? ceru el să ştie.

— Sunt treburi ale Bisericii, spuse de Taillebourg ferm.

— Nu mă interesează ale cui sunt treburile, zise Sir William. Tot vreau să ştiu.

— Opreşte-mă, spuse de Taillebourg, împingând la o parte lama sabiei, şi o să-i cer regelui să te pedepsească, Bisericii să te excomunice şi Sfântului Părinte să îţi trimită sufletul la pierzanie. O să chem…

— Tacă-ţi naibii gura! spuse Sir William. Părinte, crezi că mă poţi speria? Regele nostru e un căţeluş, iar Biserica face ce îi spun stăpânii cu bani. Îşi puse sabia la gâtul dominicanului. Acum spune-mi ce treburi ai. Spune-mi de ce un francez stă cu noi, în loc să se ducă acasă cu compatrioţii săi. Spune-mi ce cauţi în Durham.

Bernard de Taillebourg îşi încleştă degetele în jurul crucifixului care îi atârna la gât şi îl îndreptă către Sir William. La orice alt om, acest gest ar fi trecut drept o manifestare a fricii, dar dominicanul părea că ameninţă sufletul lui Sir William cu puterile cerului. Sir William abia privi lacom crucifixul, ca şi cum i-ar fi cercetat valoarea, dar crucea era făcută din lemn, iar Hristos, chinuit de agoniile morţii, era sculptat într-un os galben. Dacă figurina ar fi fost din aur, poate că Sir William ar fi luat bijuteria, dar aşa, scuipă cu dezgust. Câţiva dintre oameni, temându-se de Dumnezeu mai mult decât stăpânul lor, îşi făcură semnul crucii, însă pe cei mai mulţi nu păru să îi intereseze. Se uitau mai atenţi la servitor, pentru că părea periculos, dar un cleric de vârstă mijlocie din Paris, oricât de violent ar fi fost, nu îi înspăimânta.

— Şi ce o să faci? întrebă de Taillebourg. O să mă omori?

— Dacă trebuie, spuse Sir William neîndurător.

Prezenţa preotului din solia franceză era un mister, iar faptul că el rămăsese când toţi ceilalţi plecaseră nu făcea altceva decât să adâncească misterul. Un soldat vorbăreţ, unul dintre francezii care aduseseră două sute de armuri drept dar pentru scoţieni, îi spusese lui Sir William că preotul era în căutarea unei comori mari. Dacă acea comoară se afla în Durham, atunci Sir William voia să ştie. Voia şi el o parte.

— Am mai omorât preoţi până acum, îi spuse el lui de Taillebourg, iar un preot mi-a vândut o dispensă pentru omoruri, aşa că să nu crezi că îmi e frică de tine sau de Biserica ta. Nu există păcat care să nu poată fi răscumpărat sau scuză care să nu poată fi obţinută.

Dominicanul ridică din umeri. Doi dintre oamenii lui Sir William erau în spatele lui, cu săbiile scoase. Înţelese că aceşti scoţieni chiar i-ar omorî şi pe el, şi pe servitorul său. Aceşti oameni care-l urmau pe Douglas cu blazonul lui cu inimă roşie erau bandiţi de la graniţă, crescuţi pentru bătălii, aşa cum un câine de vânătoare e crescut pentru a goni după vânat. Dominicanul ştia că nu avea rost să continue să le ameninţe sufletele, pentru că nu dădeau atenţie la asta.

— Mă duc în Durham, spuse de Taillebourg, să caut un om.

— Ce om? întrebă Sir William cu sabia încă la gâtul preotului.

— E călugăr, explică de Taillebourg cu răbdare, şi un om bătrân acum, atât de bătrân încât s-ar putea să nici nu mai fie în viaţă. E francez, un benedictin care a fugit din Paris acum mulţi ani.

— De ce a fugit?

— Pentru că regele îi voia capul.

— Capul unui călugăr? spuse Sir William sceptic.

— Nu a fost mereu un benedictin, spuse de Taillebourg. Înainte a fost templier.

— Ah, începu Sir William să înţeleagă.

— Şi ştie unde e îngropată o comoară mare, continuă de Taillebourg.

— Comoara Templierilor?

— Se spune că ar fi ascunsă în Paris, adăugă de Taillebourg. I s-a pierdut urma în toţi aceşti ani, dar noi am descoperit abia anul trecut că francezul e în viaţă şi că se află în Anglia. Benedictinul fusese odată sacristanul templierilor. Ştii ce înseamnă asta?

— Nu mă trata cu superioritate, părinte, spuse Sir William rece.

De Taillebourg înclină din cap, semn că recunoştea justeţea reproşului.

— Dacă există vreun om care să ştie unde se află Comoara Templierilor, continuă el umil, acesta e omul care a fost sacristanul lor. Am auzit că acel om trăieşte în Durham.

Sir William îşi retrase sabia. Tot ce spusese preotul avea sens. Cavalerii Templieri, un ordin de luptători călugări, care juraseră să apere căile pelerinilor dintre creştinătate şi Ierusalim, deveniseră atât de bogaţi încât averea lor depăşea imaginaţia oricărui rege. Aceasta fusese o prostie, pentru că stârniseră invidia regilor, iar regii pizmaşi erau nişte duşmani crânceni. Regele Franţei era un asemenea inamic, care ordonase ca templierii să fie distruşi. La porunca lui fusese pusă la cale acuzarea lor de erezie, jurişti deformaseră adevăruri fără să întâmpine vreo piedică, iar templierii fuseseră suprimaţi. Conducătorii lor fuseseră arşi pe rug, iar pământurile lor confiscate, însă comorile lor, legendarele comori ale templierilor, nu fuseseră niciodată găsite, iar sacristanul ordinului, omul răspunzător de siguranţa comorilor, sigur trebuia să cunoască soarta acestora.

— Când au dispărut templierii? întrebă Sir William.

— Acum douăzeci şi nouă de ani, răspunse de Taillebourg.

„Deci sacristanul mai putea fi în viaţă“, se gândea Sir William. Ar fi bătrân, dar în viaţă. Sir William îşi puse sabia în teacă, convins de povestea lui de Taillebourg. Dar nimic din toată istoria nu era adevărat, în afara faptului că exista un călugăr bătrân în Durham, care însă nu era francez şi nu fusese niciodată templier, şi era foarte posibil să nu ştie nimic despre Comoara Templierilor. Dar Bernard de Taillebourg vorbise aşa de convingător, iar povestea comorii dispărute era una care străbătea toată Europa, spusă de fiecare dată când oamenii se strângeau şi depănau poveşti legate de minuni. Sir William voia ca povestea să fie adevărată şi asta, mai mult decât orice, îl convinse că aşa şi era.

— Dacă-l găseşti pe acest om, îi spuse el lui de Taillebourg, dacă trăieşte şi dacă găseşti comoara, va fi pentru că noi am făcut asta posibil. Va fi pentru că noi te-am adus aici şi pentru că noi te-am protejat în timpul călătoriei până la Durham.

— Într-adevăr, Sir William, spuse de Taillebourg.

Sir William fu surprins de faptul că părintele îi dăduse dreptate. Se încruntă, se învârti în şa şi se uită la dominican ca şi cum măsura credibilitatea preotului.

— Aşa că trebuie să împărţim comoara, ceru el.

— Bineînţeles, răspunse imediat de Taillebourg.

Sir William nu era un prost. Dacă îl lăsa pe preot să intre în Durham, nu îl va mai vedea niciodată. Sir William se învârti iar în şa şi se uită spre nord, către catedrală. Comoara Templierilor se spunea că e aurul Ierusalimului, mai mult aur decât puteau oamenii să îşi imagineze, iar Sir William era destul de sincer încât să accepte şi el că nu deţinea resursele necesare de a distrage atenţia de la o parte din acea comoară cât să o ducă până la Liddesdale. Trebuia să recurgă la ajutorul regelui. David al II-lea era un om slab, puţin cam înmuiat şi prea îmbunat de viaţa dusă în Franţa, dar regii deţineau resurse interzise cavalerilor. Iar David din Scoţia ar putea vorbi cu Filip al Franţei ca de la egal la egal, în timp ce orice mesaj de la William Douglas ar fi ignorat la Paris.

— Jamie, se răsti la nepotul lui care era unul din cei doi oameni care îl păzeau pe de Taillebourg, tu şi Dougal îl veţi duce pe preot înapoi la rege.

— Trebuie să îmi dai drumul, protestă Bernard de Taillebourg.

Sir William se aplecă din şa.

— Vrei să îţi tai testiculele preoţeşti ca să îmi fac o punguţă? zâmbi spre dominican şi apoi se uită iar la nepotul său. Spune-i regelui că acest preot francez are informaţii care ne interesează şi cere-i să aibă grijă de el până mă întorc eu.

Sir William se decise că, dacă era un preot francez bătrân în Durham, atunci acesta ar trebui interogat de către servitorii regelui Scoţiei, iar informaţiile călugărului, dacă deţinea aşa ceva, puteau fi mai târziu vândute regelui francez.

— Ia-l, Jamie, comandă el, şi fii atent la nenorocitul de servitor. Ia-i sabia!

James Douglas rânji la gândul că un amărât de preot şi servitorul lui i-ar putea cauza probleme, dar îşi ascultă unchiul. Îi ceru servitorului să-i predea sabia, iar când omul se împotrivi ordinului, Jamie îşi trase pe jumătate sabia din teacă. De Taillebourg îşi instrui imediat servitorul să asculte ordinul şi sabia fu predată. Jamie Douglas rânjea în timp ce-şi atârna sabia la cingătoare.

— Nu o să mă deranjeze, unchiule.

— Plecaţi, spuse Sir William şi privi cum nepotul şi camaradul lui, amândoi călare pe nişte armăsari capturaţi pe tărâmurile Percy în Northumberland, îl escortau pe preot şi pe servitorul acestuia înapoi la tabăra regelui. Cu siguranţă, preotul se va plânge regelui şi lui David, care era mult mai slab decât marele său tată, iar acesta îşi va face griji pentru neplăcerile cauzate lui Dumnezeu şi francezilor, dar şi mai mult se va îngrijora pentru neplăcerile cauzate lui Sir William. Sir William zâmbi la acest gând, apoi văzu că o parte din oamenii lui de pe cealaltă parte a câmpului descălecaseră.

— Cine dracului v-a zis să descălecaţi? strigă el nervos, după care văzu că nu erau de fapt oamenii lui, ci străini apăruţi dintre fâşiile de ceaţă, apoi îşi aduse aminte de instinctele sale şi îşi reproşă faptul că pierduseră atâta timp cu preotul.

Şi, în timp ce înjura, prima săgeată licări dinspre sud. Şuieră, o pană plutind prin aer, apoi ajunse la destinaţie şi trosni ca un satâr tăind carne. Se auzi o bufnitură puternică, întreruptă de ruptura oţelului în muşchi şi terminându-se cu zgârietura lamei de un os, apoi un scâncet din partea victimei şi un moment de linişte.

Şi după aceasta, ţipătul.

 

Thomas din Hookton auzi dangătul clopotelor răsunând puternic şi grav. Nu era sunetul obişnuit clopotelor de biserică din sate, ci semnala o putere desăvârşită. „Durham”, se gândi el, şi se simţi deodată obosit în urma călătoriei îndelungate.

Totul începuse în Picardia, pe un câmp ce duhnea din cauza leşurilor de oameni şi de cai, un loc cu flamuri căzute, arme frânte şi săgeţi irosite. Anglia înregistrase o mare victorie, iar Thomas se întreba de ce încă gândul la luptă îl făcea să se simtă amorţit şi nervos. Englezii se îndreptau către nord, pentru a asedia fortăreaţa Calais, dar Thomas, obligat să îl servească pe contele de Northampton, primise permisiunea acestuia de a duce un camarad rănit la Caen, unde era un doctor extraordinar. Însă la vremea aceea se decretase că nimeni nu avea voie să părăsească armata fără permisiunea regelui, prin urmare, contele intervenise pe lângă rege. Astfel a aflat Eduard Plantagenet de Thomas din Hookton şi că tatăl acestuia fusese preot, născut într-o familie de francezi exilaţi, numită Vexille. Se zvonea că familia Vexille posedase odată Graalul. Şi, deşi era doar un zvon, o poveste într-o lume dificilă, ea se referea la Sfântul Graal, lucrul cel mai de preţ care a existat vreodată, dacă într-adevăr existase; regele îl interogase pe Thomas din Hookton, iar Thomas încercase să deformeze adevărul despre Graal, dar apoi, cardinalul din Durham, care luptase în prima linie care înfrânsese asalturile francezilor, spusese că tatăl lui Thomas fusese închis la Durham.

— Era nebun, zisese cardinalul regelui, nu era în toate minţile! Aşa că l-au închis la Durham.

— A vorbit despre Graal? întrebase regele, iar cardinalul îi răspunsese că era un singur om în dioceză care ar putea şti, un călugăr bătrân, numit Hugh Collimore, cel care avusese grijă de nebunul Ralph Vexille, tatăl lui Thomas.

Regele poate că nu ar mai fi dat atenţie acestor poveşti bisericeşti, dacă Thomas nu ar fi recuperat moştenirea tatălui său, lancea Sfântului George, folosită în bătălia care a lăsat atâţia morţi pe panta verde de deasupra satului Crecy. În bătălia aceea fusese rănit prietenul şi comandantul lui Thomas, Sir William Skeat, pe care acesta voia să îl ducă la un doctor în Normandia, dar regele insistase ca arcaşul englez să plece la Durham şi să vorbească cu călugărul Collimore. Aşa îl dusese tatăl lui Eleanor pe Sir William Skeat la Caen, iar Thomas, Eleanor şi părintele Hobbe merseseră cu capelanul regal şi un cavaler de la curtea regelui Eduard până în Anglia, dar la Londra capelanul şi cavalerul se îmbolnăviseră de febră, iar Thomas şi însoţitorii lui fuseseră nevoiţi să călătorească singuri către nord, iar acum erau aproape de Durham, într-o dimineaţă ceţoasă, ascultând clopotele catedralei. Eleanor, ca şi părintele Hobbe, era nerăbdătoare, deoarece credea că descoperirea Graalului ar aduce pace şi justiţie într-o lume cu prea multe case arse. „Nu ar mai exista suferinţă, se gândea Eleanor, şi nici război şi poate chiar nici boli.“

Şi Thomas voia să creadă asta. Dorea din tot sufletul ca viziunea lui să fie reală, nu flacără şi fum, totuşi dacă Graalul exista, se gândea că acesta s-ar afla într-o mare catedrală, apărată de îngeri. Dacă nu, Graalul era pierdut pentru această lume, şi, dacă nu ar exista nici un Graal pe pământ, atunci Thomas îşi punea speranţa într-un arc de război făcut din lemn de tisă italian, vopsit negru, şi legat cu cânepă, ce trimitea o săgeată din frasin, cu pene de gâscă în coadă şi cu vârful de oţel. La mijlocul arcului, unde mâna lui stângă apuca lemnul de tisă, era o plăcuţă de argint în care era gravată o creatură mitică, o bestie fabuloasă cu gheare, coarne, colţi şi solzi, ce reprezenta emblema familiei tatălui său, familia Vexille. Creatura ţinea o cupă, despre care lui Thomas i se spusese că era Graalul. Întotdeauna Graalul. Îl chema, îl sfida, îi modela viaţa, schimba totul, dar totuşi nu i se arătase decât într-un vis de foc. Era un mister, ca şi familia lui, şi, gândindu-se că poate călugărul Collimore ar putea dezlega acest mister, Thomas venise în nord. Se putea să nu afle nimic despre Graal, dar se aştepta să afle mai multe despre familia sa şi, astfel, călătoria nu ar fi fost în van.

— Încotro? întrebă părintele Hobbe.

— Dumnezeu ştie, spuse Thomas.

Ceaţa învăluia pământul.

— Clopotele răsunau din partea aceea.

Părintele Hobbe arătă către nord şi est. Era energic, plin de entuziasm şi naiv de încrezător în simţul de orientare al lui Thomas, deşi acesta nu ştia, de fapt, unde se afla. Ajunseseră mai devreme la o răscruce şi Thomas alesese la întâmplare drumul spre stânga, care, pe măsură ce urca, se pierdea în iarbă. Ciupercile creşteau pe păşunea înclinată care era umedă şi îmbibată cu rouă, pe care iapa aluneca. Iapa lui Thomas căra bagajele lor mici, iar în unul din săculeţele ce atârna de mânerii şeii, era o scrisoare de la episcopul de Durham adresată lui John Fossor, abatele din Durham.

„Preaiubit frate întru Hristos“, începea scrisoarea şi continua cu instrucţiunile către Fossor de a-i lăsa pe Thomas din Hookton şi însoţitorii săi să-l întrebe pe călugărul Collimore despre părintele Ralph Vexille. „Nu o să-ţi aduci aminte de el, pentru că a fost închis în casa ta înainte să vii în Durham, de fapt înainte să ocup eu scaunul episcopal, dar vor fi câţiva care vor şti de el, iar călugărul Collimore, dacă dă Domnul să fie încă în viaţă, sigur va şti de el şi de marea comoară pe care a ascuns-o. Cerem asta în numele regelui şi al Atotputernicului Dumnezeu, care ne-a binecuvântat armele în aceste momente dificile.”

— Que est-ce que e ’est?{2} întrebă Eleanor, arătând spre dealul unde ceaţa era străpunsă de o lucire roşiatică ştearsă.

— Ce? întrebă părintele Hobbe, singurul dintre ei care nu ştia franceză.

— Linişte, îl avertiză Thomas, ridicând mâna.

Mirosea a ars şi putea vedea licărirea flăcărilor, dar nu se auzeau voci. Îşi luă arcul de unde era agăţat, de şa şi îl pregăti, îndoindu-i băţul mare, pentru a prinde la celălalt capăt bucla firului de cânepă. Scoase o săgeată din geantă şi, spunându-le lui Eleanor şi părintelui Hobbe să stea unde se aflau, se furişă până la adăpostul unui gard viu, unde ciocârlii şi cintezoi zburau printre frunzele moarte. Focurile mocneau, semn că nu erau aprinse de mult. Se furişă mai aproape, cu arcul pe jumătate întins, până putu să vadă trei sau patru căsuţe la o răscruce de drumuri, ale căror căpriori şi acoperişuri de paie ardeau în flăcări, din care săreau scântei ce zburau în întunericul umed. Focurile păreau recente, dar nu era nimeni pe acolo. Nici un inamic, nici un om în armură, aşa că le făcu semn lui Eleanor şi părintelui Hobbe să înainteze, dar deodată, acoperind sunetul scos de foc, se auzi un ţipăt. Venea de departe, sau poate că de aproape, dar era înăbuşit de ceaţă. Thomas se uită prin fum şi prin ceaţă, dincolo de flăcările sălbatice, unde se iviră doi bărbaţi în armuri, călare pe armăsari negri. Călăreţii aveau pălării negre, cizme negre şi săbii în teci negre şi escortau alţi doi oameni, care mergeau pe jos. Unul era preot, un dominican după veşmântul lui negru cu alb, cu faţa sângerie, în timp ce celălalt era înalt, îmbrăcat în armură, cu părul lung şi negru şi o faţă îngustă, inteligentă. Cei doi îi urmau pe călăreţi prin ceaţa fumurie, dar la răscruce se opriră, când preotul căzu în genunchi şi îşi făcu semnul crucii.

Primul călăreţ păru iritat de rugăciunea preotului, pentru că îşi întoarse calul şi, scoţându-şi sabia, o îndreptă către omul îngenuncheat. Preotul se uită în sus şi, spre uimirea lui Thomas, lovi gâtul armăsarului cu bastonul său. Animalul se smuci şi preotul izbi cu putere cu bastonul în mâna călăreţului ce ţinea sabia. Călăreţul, dezechilibrat de mişcarea haotică a armăsarului, încercă să îl lovească cu sabia lui lungă. Cel de-al doilea călăreţ nu mai era pe cal, deşi Thomas nu-l văzuse căzând. Bărbatul cu părul negru, îmbrăcat în armură, îl pusese la pământ şi acum stătea deasupra lui, cu un cuţit. Thomas privea cu uimire, fiind convins că nici cei doi călăreţi, nici preotul, nici bărbatul cu părul negru nu erau cei care ţipaseră, dar nici nu se vedea altă persoană. Unul din cei doi călăreţi era deja mort, iar celălalt se lupta acum cu preotul. Lui Thomas i se părea că acel conflict nu era real, că visa, că de fapt aceasta era o piesă de teatru cu caracter moralizator: călăreţul îmbrăcat în armura neagră era diavolul în timp ce preotul reprezenta voinţa lui Dumnezeu şi că toate îndoielile lui legate de Graal urmau a fi soluţionate de către cine ar fi câştigat lupta. Părintele Hobbe smulse arcul de la Thomas.

— Trebuie să-i ajutăm!

Dar preotul nu prea avea nevoie de ajutor. Folosea bastonul ca pe o sabie, respingând loviturile adversarului său, dorind cu ardoare să îi învineţească coastele călăreţului. Apoi, bărbatul cu părul lung şi negru îşi înfipse sabia în spatele călăreţului, iar acesta se arcui, tremură şi îşi scăpă sabia. Preţ de o clipă, se uită jos, către preot, apoi căzu din şa pe spate. Picioarele lui erau blocate în scara de la şa, iar calul, înspăimântat, galopă spre vârful dealului. Ucigaşul îşi şterse sabia, apoi luă o teacă de la unul dintre morţi.

Preotul fugise să lege celălalt cal, iar acum, simţind că e privit, se întoarse şi văzu prin ceaţă doi bărbaţi şi o femeie. Unul din bărbaţi era preot şi avea un arc şi săgeată, pregătit să tragă.

— Voiau să mă omoare! spuse Bernard de Taillebourg în franceză.

Bărbatul cu părul negru se întoarse deodată, ameninţând cu sabia.

— E în regulă, îi spuse Thomas părintelui Hobbe, luând arcul negru de la prietenul său şi atârnându-l pe umăr.

Dumnezeu vorbise, preotul câştigase bătălia şi Thomas îşi aduse aminte de viziunea lui din noapte, atunci când Graalul părea ţesut în nori ca o cupă de foc. Apoi văzu că, sub vânătăi şi sânge, faţa preotului ciudat era dură şi slabă, ca faţa unui martir, cu privirea unui bărbat care postise pentru Dumnezeu şi atinsese un anumit grad de sfinţenie. Thomas simţi imboldul de a îngenunchea în faţa călugărului.

— Cine eşti? îl întrebă el pe dominican.

— Sunt un sol.

Bernard de Taillebourg tresărea la orice explicaţie, pentru a-şi masca confuzia. Scăpase de escorta scoţiană, iar acum se întreba cum avea să scape de bărbatul înalt cu arcul negru, dar dintr-odată o ploaie de săgeţi căzu dinspre sud, dintre care una se înfipse într-un ulm din apropiere, iar alta alunecă pe iarba umedă. Un cal necheză şi bărbaţii ţipară înspăimântaţi. Părintele de Taillebourg îşi puse servitorul să prindă celălalt cal, care fugea către vârful dealului, şi, până când îl prinse, de Taillebourg văzu că străinul cu arcul uitase de el şi că privea către sud, unde săgeţile zburau.

Aşa că se întoarse către oraş, îşi chemă servitorul să îl urmeze şi dădu pinteni calului.

Pentru Dumnezeu, pentru Franţa, pentru Sfântul Denis şi pentru Graal.

 

Sir William Douglas înjura. Săgeţi zburau pe lângă el. Caii nechezau, bărbaţii zăceau în iarbă morţi sau răniţi. Pentru un moment se simţi tulburat, apoi înţelese că oamenii care plecaseră în căutare de provizii dăduseră peste o trupă englezească, dar ce fel de trupă? Nu era nici o armată de englezi prin apropiere! Toată armata engleză era în Franţa, nu aici! Asta însemna că cetăţenii din Durham încălcaseră tratatul. Acel gând îl umplea de furie pe Sir William. „Dumnezeule, se gândea el, păi nu va mai rămâne nici o piatră peste alta după ce va termina el cu acest oraş“ şi îşi puse scutul mare în aşa fel încât să îi acopere corpul şi o zbughi către sud, spre arcaşii care formau un zid mic. Credea că nu erau aşa de mulţi, poate cincizeci, iar el încă mai avea două sute de oameni călare, aşa că dădu ordin să atace. Săbiile săreau din teci.

— Omorâţii pe nenorociţii ăştia! strigă Sir William. Omorâţi-i!

Îşi scotea calul din minţi cu pintenii şi îmbrâncea alţi călăreţi dezorientaţi, nerăbdător să ajungă la zid. Ştia că atacul urma să fie aspru, că unii dintre oamenii lui aveau să moară, dar odată ce treceau de porumbar şi ajungeau la ticăloşi, îi vor omorî pe toţi.

„Nenorociţi de arcaşi“, gândi el. Ura arcaşii. Ura, mai ales, arcaşii englezi şi detesta, mai presus de orice, arcaşii trădători din Durham, ce încălcau armistiţiul.

— Înainte! Înainte! striga el. Douglas! Douglas!

Îi plăcea ca inamicii lui să ştie cine îi omora şi cine urma să le siluiască soţiile după ce aceştia mureau. Dacă oraşul încălcase armistiţiul, atunci Dumnezeu să ajute acel oraş, pentru că avea să omoare, să siluiască şi să ardă totul. Avea să dea foc la case, să facă totul scrum şi să lase oasele cetăţenilor în frigul iernii şi timp de mulţi ani oamenii vor vedea ruinele catedralei distruse şi vor vedea păsări făcându-şi cuiburile în turnurile părăsite ale castelului şi vor şti că s-a răzbunat cavalerul din Liddesdale.

— Douglas, strigă el, Douglas! şi simţi săgeţile izbindu-se de scutul lui.

Calul lui necheză, iar el ştiu că mai multe săgeţi se înfipseseră adânc în gâtul calului, pentru că animalul se împotmolea, îşi retrase picioarele din scara şeii în timp ce calul aluneca pe-o parte. Oamenii atacau pe lângă el, strigând sfidări inamicilor. Sir William sări din şa pe scutul ce aluneca pe iarba umedă ca o sanie şi îşi auzi calul nechezând de durere. Dar el însuşi nu era rănit, nici măcar învineţit, aşa că se ridică, îşi găsi sabia, care îi scăpase când căzuse, şi alergă alături de călăreţii săi. Un călăreţ avea o săgeată înfiptă în genunchi. Un cal, cu ochii albi, dinţii încleştaţi, cu sângele ţâşnind din rănile cauzate de săgeţi, căzu. Primii călăreţi ajunseseră la zid şi unii găsiseră o gaură prin care treceau, iar Sir William văzu că blestemaţii de arcaşi englezi fugeau. „Nenorociţii, se gândea el, fii de târfe nenorociţi şi laşi“, apoi mai multe arcuri se auziră din stânga şi văzu un om căzând de pe cal cu o săgeată în cap. Ceaţa se ridicase suficient cât să se poată vedea că arcaşii inamici nu fugiseră, ci doar se alăturaseră unei mulţimi de ostaşi pedeştri. Arcurile zbârnâiră iar. Un cal se dădu înapoi din cauza durerii provocate de o săgeată înfiptă în stomac. Un om se clătina, fu din nou lovit şi căzu pe spate, cu armura zăngănindu-i.

„Isuse Hristoase, se gândi Sir William, e o armată întreagă aici! O întreagă armată nenorocită!”

— Înapoi! Înapoi! urlă el. Opriţi-vă! Înapoi! ţipă el până răguşi.

Încă o săgeată îi nimeri scutul, vârful ei înfigându-se în lemnul acoperit cu piele. Furios, rupse săgeata.

— Unchiule! Unchiule! strigă un bărbat şi Sir William văzu că era Robbie Douglas, unul dintre cei opt nepoţi care călătoreau cu armata scoţiană.

Acesta tocmai îi aducea un cal, dar o pereche de săgeţi englezeşti loviră animalul care, chinuit de durere, scăpă din mâna lui Robbie.

— Du-te spre nord! ţipă Sir William la nepotul său. Du-te, Robbie!

În loc să-i asculte îndemnul, Robbie se îndreptă către unchiul său. O săgeată îi nimeri şaua, o alta îi zbură casca, dar se aplecă, apucă mâna lui Sir William şi îl trase către nord. Săgeţile îi urmăreau, dar ceaţa se învolbură şi îi ascunse. Sir William se desprinse din mâna nepotului său şi se îndreptă către nord, împovărat de scutul plin de săgeţi şi de armura lui grea. La naiba, la naiba!

— Fii atent la stânga! Fii atent la stânga! se auzi o voce scoţiană şi Sir William văzu nişte călăreţi englezi venind dinspre ziduri.

Unul îl zări pe Sir William şi crezu că va fi o pradă uşoară. Englezii nu fuseseră pregătiţi de luptă, nici scoţienii. Câţiva purtau armuri, dar nici unul nu era înarmat corespunzător şi nici unul nu avea suliţă. Dar Sir William îşi dădu seama că îi văzuse dinainte să tragă prima săgeată. Gândul că fusese atras într-o capcană îl înfurie şi îl făcu să se îndrepte către călăreţul ce îşi ţinea sabia ca pe o suliţă. Sir William nici nu se obosi să încerce să se apere. El îşi împinse scutul în botul calului şi auzi animalul nechezând de durere, în timp ce el îi lovea picioarele cu sabia. Animalul se întoarse şi călăreţul se chinui să-şi ţină echilibrul şi să calmeze calul, însă Sir William îi înfipse sabia prin armură în abdomen.

— Nenorocitule, mârâi Sir William.

Omul se văita, în timp ce Sir William răsuci sabia. Robbie se apropie de bărbatul aflat mai departe şi îi înfipse sabia în gât, astfel că englezul se prăbuşi din şa rănit. Ceilalţi călăreţi dispăruseră ca prin farmec, dar din nou zburară săgeţi pe lângă ei şi Sir William ştiu că ceaţa nestatornică se risipea. Smulse sabia însângerată din cadavru, o puse în teacă şi se aşeză în şaua mortului.

— Să plecăm! îi strigă el lui Robbie, care părea dornic să facă faţă întregii trupe englezeşti. Să plecăm, băiete! Vino!

Pe Dumnezeu, gândi el, deşi îl durea să fugă de un inamic, nu era nici o ruşine ca două sute de oameni să fugă de şase sau şapte sute. Şi, când ceaţa s-ar ridica, ar putea avea loc o bătălie cinstită, o încleştare ucigătoare de oameni şi oţel şi atunci el ar avea ocazia să le arate englezilor nenorociţi cum se luptă. Goni calul împrumutat, pentru a da de veste restului armatei scoţiene despre englezi, dar atunci văzu un arcaş furişându-se într-un adăpost. O femeie şi un preot erau cu acel bărbat şi Sir William puse mâna pe mânerul sabiei şi se gândi să se abată de la drum pentru a se răzbuna pentru toate săgeţile ce i-au măcelărit trupa, dar în spatele lui ceilalţi englezi se îmbărbătau cu strigătul lor de luptă: „Sfântul Gheorghe! Sfântul Gheorghe!” aşa că Sir William îl lăsă în pace pe arcaşul izolat. Îşi continuă drumul, lăsând oameni buni în iarba tomnatică. Erau morţi sau muribunzi, răniţi şi speriaţi. Dar el era un Douglas. Se va întoarce şi se va răzbuna.