Sir William Douglas nu observase cât de adâncă şi cât de abruptă era adâncitura acoperită cu ferigi de pe o latură a crestei până nu ajunse la baza ei şi acolo, sub salva de săgeţi a arcaşilor, îşi dădu seama că nu putea să se ducă nici înapoi nici înainte. În primele două rânduri ale scoţienilor erau toţi ori morţi ori răniţi şi corpurile lor formau un morman peste care nu putea să treacă în armura sa grea. Robbie striga sfidător şi încerca să se caţere pe grămadă, dar Sir William îşi trase imediat nepotul înapoi şi îl aruncă în ferigi.

— Nu e un loc în care să mori, Robbie!

— Nenorociţii!

— S-ar putea ca ei să fie nenorociţi, dar noi suntem proşti!

Sir William se ghemui lângă nepotul său, ţinând deasupra lor un scut imens. Să se ducă înapoi nici nu intra în discuţie, pentru că asta ar însemna să fugă de inamic, dar totuşi nici nu putea să avanseze, aşa că stătea pe loc minunându-se de puterea săgeţilor ce se loveau de scut. O ceată de oameni tribali cu barba sălbatică, mai agili decât ostaşii, pentru că refuzaseră să poarte armuri de metal, trecură în grabă pe lângă el, scoţând ţipete sălbatice de sfidare în timp ce se căţărau, în picioarele goale, pe grămada de scoţieni aruncându-i la pământ pe muribunzi. Dar săgeţile englezilor începură să lovească aruncându-i la pământ pe membrii clanurilor. Săgeţile bufneau sunete ca nişte baloane sparte, când loveau, iar membrii clanurilor se văitau şi horcăiau, zvârcolindu-se, în timp ce alte săgeţi îşi atingeau ţintele. Fiecare proiectil provoca un jet de sânge, astfel că Sir William şi Robbie Douglas, nevătămaţi sub scutul greu, erau stropiţi cu sânge.

Agitaţia bruscă a unor ostaşi provocă o ploaie de săgeţi şi Sir William răcni nervos la ostaşi să stea jos, sperând ca liniştea să îi convingă pe arcaşii englezi că nici un scoţian nu mai trăia, dar ostaşii strigară că ducele de Moray fusese lovit.

— Nu încă, mârâi Sir William la Robbie.

Îl ura pe duce mai mult decât pe englezi şi rânji atunci când un bărbat strigă că Domnia Sa era mort, nu doar rănit. O altă ploaie de săgeţi îi amuţi pe servitorii ducelui. Sir William auzea săgeţile zăngănind pe metal, înfigându-se în carne şi lovindu-se de scuturile din salcie. După ce ropotul săgeţilor încetă, nu se mai auziră decât gemete şi plânsete, răsuflări şuierătoare şi pârâitul veşmintelor din piele, în timp ce oamenii mureau sau încercau să iasă de sub mormanul de cadavre.

— Ce s-a întâmplat? întrebă Robbie.

— Nu am cercetat cu atenţie terenul, răspunse Sir William. Eram mai mulţi decât nenorociţii şi asta ne făcea să fim optimişti. Ameninţător, în tăcerea lipsei săgeţilor, auzi râsete şi sunetul înăbuşit de ghete. Se auzi un ţipăt şi Sir William, veteran de război, ştia că englezii coborâseră în prăpastie pentru a omorî şi răniţii. O să fugim înapoi în curând, îi spuse lui Robbie, nu avem de ales. Acoperă-ţi spatele cu scutul şi fugi ca dracul de tămâie.

— Fugim? întrebă Robbie îngrozit.

Sir William oftă.

— Robbie, prost nenorocit, poţi să alergi înainte şi să mori şi o să îi spun eu mamei tale că ai murit ca un om curajos şi prostovan, sau poţi să te retragi naiba pe deal cu mine şi să încercăm să câştigăm bătălia asta.

Robbie nu se opuse, ci se uită doar înapoi, pe partea cu scoţieni, unde ferigile erau împânzite de săgeţi cu pene albe.

— Spune-mi când să alerg, zise el.

În jur de o duzină de arcaşi şi cam tot atâţia ostaşi englezi tăiau cu cuţitul gâturile scoţienilor. Înainte de a-şi ucide adversarii, englezii se uitau după eventuali prizonieri pentru care să obţină răscumpărare, dar puţini oameni valorau aşa de mult, membrii clanurilor cu atât mai puţin. Cei din urmă, cei mai urâţi dintre scoţieni pentru că erau atât de diferiţi, erau trataţi ca nişte paraziţi. Sir William îşi ridică încet capul şi decise că acela era momentul potrivit pentru a se retrage. Era mai bine să încerce să iasă din capcana asta sângeroasă decât să fie capturat, astfel că, ignorând ţipetele indignate ale englezilor, el şi nepotul lui urcară panta. Spre surprinderea lui Sir William, nici o săgeată nu zbură spre ei. Se aştepta ca iarba şi feriga să fie împânzite cu săgeţi în timp ce se căţărau, dar el şi Robbie fură lăsaţi în pace. La jumătatea pantei se întoarse şi văzu că arcaşii englezi dispăruseră, rămânând doar ostaşi pe partea aceea a câmpului de luptă. La capul lor, uitându-se la el de pe marginea îndepărtată a pantei, se afla lordul Outhwaite, cel care fusese odată prizonierul lui Sir William. Outhwaite şchiopăta, aşa că folosea o suliţă pe post de baston şi, la vederea lui Sir William, ridică arma în semn de salutare.

— Ia-ţi o armură corespunzătoare, Willie! ţipă Sir William. Lordul Outhwaite, ca şi cavalerul de Liddesdale, fusese botezat William. Nu am terminat încă cu voi.

— Nu mă tem, Sir William, nu mă tem, strigă lordul Outhwaite. Se sprijini în sabie. Sper că eşti bine.

— Bineînţeles că nu sunt bine, tâmpit nenorocit! Jumătate din oamenii mei sunt acolo jos.

— Dragul meu camarad, spuse Outhwaite, strâmbându-se, după care îi făcu semn cu mâna, în timp ce Sir William cu o mână pe umărul lui Robbie urca panta, punându-se la adăpost.

Sir William, odată ajuns pe pământ înalt, scrută câmpul de luptă. Putea vedea că scoţienii fuseseră înfrânţi pe flancul drept. Era numai vina lor, din cauză că se grăbiseră să atace coborând în afundătură, unde arcaşii putuseră să-i omoare fără să se teamă de riposta lor. Acei arcaşi dispăruseră misterios, dar sir William credea că se retrăseseră de-a lungul dealului, până pe flancul stâng al scoţienilor, care avansase mult faţă de restul liniei. Putea să îşi dea seama pentru că steagul albastru cu galben al leului al lordului Robert Stewart era cu mult în faţa steagului roşu cu galben al regelui. Asta însemna că bătălia se desfăşura bine pe partea stângă, dar Sir William putea să vadă că în centru înaintarea stagna din cauza zidului de piatră ce îi împiedica pe scoţieni să avanseze.

— Nu facem nimic aici, îi spuse el lui Robbie, aşa că hai să ne facem utili. Se întoarse şi îşi ridică sabia plină de sânge. Douglas! ţipă el. Douglas! Purtătorul lui de stindard dispăruse şi Sir William presupuse că omul zăcea, cu steagul cu inima roşie, în groapă. Douglas! strigă el din nou şi atunci când veniră câţiva dintre oamenii lui, îi conduse în formaţiunea testudo centrală. O să luptăm aici, le spuse el, după care îşi croi drum până la rege care era călare, în al doilea sau al treilea rând, luptând sub steagul său înţesat de săgeţi.

Regele lupta cu viziera ridicată şi Sir William văzu că faţa acestuia era pe jumătate plină de sânge.

— Trage-ţi viziera! urlă el.

Regele încerca să arunce o suliţă peste zidul de piatră, dar învălmăşeala oamenilor săi îi zădărnicea efortul. Haina lui albastră cu galben fusese ruptă, descoperind placa de metal strălucitoare de sub veşmânt. O săgeată se izbi de umerarul său stâng care i se ridicase iarăşi spre pieptar şi el şi-l trase la loc exact în clipa în care o a doua săgeată despica urechea stângă a armăsarului său. Îl văzu pe Sir William şi rânji, ca şi cum acesta ar fi fost un doar un sport.

— Trage-ţi viziera! zbieră Sir William şi văzu că regele nu rânjea, ci mai degrabă o bucată mare din obraz îi fusese ruptă.

Încă îi mai curgea sânge din rană, prelingându-se pe marginea de jos a coifului şi udând haina ruptă.

— Du-te şi bandajează-ţi obrazul! zbieră Sir William peste zgomotul bătăliei.

Regele îşi lăsă calul speriat să se retragă de la zid.

— Ce s-a întâmplat pe partea dreaptă?

Vocea lui era neclară din cauza rănii.

— Ne-au omorât, spuse Sir William tăios, fluturându-şi sabia aiurea, încât picuri de sânge săriră de pe vârful ei. Nu, ne-au asasinat, mârâi el. Era o adâncitură în pământ şi am fost prinşi în capcană.

— Partea noastră stângă câştigă! O să le rupem rândurile acolo! Gura regelui se umplea încontinuu cu sângele pe care îl scuipa şi, în ciuda sângerării abundente, nu părea prea îngrijorat de rană. Fusese lovit încă de la începutul bătăliei, când o săgeată şuierase peste capetele ostaşilor, lovindu-i obrazul înainte de a se opri în căptuşeala căştii. O să îi oprim acolo, îi spuse el lui Sir William.

— John Randolph e mort, îi informă Sir William. Ducele de Moray, adăugă el, când văzu că regele nu înţelesese primele lui cuvinte.

— Mort? Regele David clipi, după care scuipă iar sânge. E mort? Nu prizonier?

O altă săgeată îi nimeri steagul, dar regele nu dădea atenţie pericolului. Se întoarse şi se uită la stindardul inamicului.

— O să îl rugăm pe arhiepiscop să spună o rugăciune la mormântul lui, înainte să binecuvânteze masa.

Văzu o spărtură în prima linie scoţiană şi fugi să o umple, izbind cu suliţa un luptător englez. Lovitura regelui străpunse umărul bărbatului; rana sângeroasă era agravată de rămăşiţele armurii sfărâmate.

— Nenorociţilor! răcni regele. Câştigăm! strigă el către oamenii săi, după care, câţiva dintre oamenii lui Douglas năvăliră între el şi zid.

Cei care abia sosiseră loveau zidul de piatră ca un val uriaş, dar zidul se dovedi a fi mai puternic şi valul se izbi de pietrele lui. Săbii şi topoare se încleştau pe deasupra crestei zidului şi oamenii de pe ambele părţi îşi îndepărtau morţii pentru a-şi croi drum spre locul unde lupta era în toi.

— Îi ţinem pe nenorociţi aici, îl asigură regele pe Sir William, şi le terminăm partea dreaptă.

Dar Sir William, fiind obişnuit cu zgomotul bătăliei, auzi ceva nou. Timp de câteva minute ascultase ţipete, zăngănitul armelor, urlete şi tobe, dar un sunet lipsea, muzica harpei diavolului, sunetul corzilor de arcuri încordate. Dar acum îl auzea din nou şi ştia că, deşi zeci de inamici fuseseră omorâţi, puţini din ei fuseseră arcaşi. Şi acum arcurile Angliei îşi începuseră din nou munca teribilă.

— Vreţi un sfat, Sire?

— Bineînţeles, îl privi regele nerăbdător.

Calul său de luptă, rănit de câteva săgeţi, se îndepărta cu paşi mici de locul unde se dădea bătălia cea mai aprigă, la doar câţiva metri depărtare de ei.

— Trageţi-vă viziera, îi spuse Sir William, şi apoi retrageţi-vă.

— Să mă retrag?

Regele se întrebă dacă nu cumva nu auzise bine.

— Retrageţi-vă! spuse din nou Sir William aspru şi sigur pe el, dar nu ştia de ce îl sfătuise astfel. Era o altă premoniţie blestemată, ca şi aceea pe care o avusese în ceaţa dimineţii, dar ştia că era un sfat bun. Retrageţi-vă acum, întorceţi-vă în Scoţia, unde sunt castele mari care ar putea face faţă unei ploi de săgeţi.

Ştia că nu putea explica de ce dădea acest sfat; motive să invoce nu avea… O spaimă îi copleşise inima şi avea o presimţire. De la orice alt om sfatul putea fi luat ca venind din partea unui laş, dar nimeni nu putea să îl acuze pe Sir William Douglas, cavalerul de Liddesdale, de laşitate.

Regele crezu că sfatul era o glumă proastă şi râse.

— Câştigăm! îi spuse el lui Sir William, în timp ce sângele continua să îi picure din cască şi să se prelingă până pe şa. E vreun pericol pe partea dreaptă? întrebă el.

— Nici unul, răspunse Sir William. Groapa ar fi la fel de eficace în a împiedica înaintarea englezilor, cum a fost şi împotriva atacului scoţienilor.

— Atunci o să câştigăm lupta pe partea stângă, zise regele, după care luă hăţurile şi se întoarse. Să ne retragem! Regele râse, luând o bucată de pânză de la unul din capelanii săi, pe care şi-o îndesă între obraz şi coif. Câştigăm! îi spuse el din nou lui Sir William, după care fugi către est. Se ducea să aducă victoria Scoţiei şi să arate că era cu adevărat fiul marelui Bruce. Sfântul Andrei! ţipa el cu buzele însângerate. Sfântul Andrei!

— Crezi că ar trebui să ne retragem, unchiule? întrebă Robbie Douglas. Era la fel de nedumerit ca şi regele. Dar câştigăm!

— Câştigăm? Sir William ascultă muzica arcurilor. Mai bine îţi spui rugăciunile, Robbie, zise el, mai bine îţi spui rugăciunile blestemate şi cere-i lui Dumnezeu să îl lase pe diavol să-i ia pe nenorociţii de arcaşi.

Şi se rugă ca Dumnezeu sau diavolul să-i asculte rugăminţile.

 

Sir Geoffrey Carr se afla pe partea stângă a englezilor, acolo unde scoţienii fuseseră înfrânţi de teren, iar acum câţiva ostaşi se aflau în groapa plină de sânge, în căutare de prizonieri. Sperietoarea privise cum scoţienii fuseseră prinşi în afundătură şi rânjise cu o plăcere sălbatică văzând ploaia de săgeţi a atacatorilor. Un membru de clan, furios, cu pieile în care era înfăşurat, pline de săgeţi la fel de groase precum ţepii unui arici, se chinuia să urce panta, înjurând şi blestemând. Fu lovit de nenumărate săgeţi, dintre care una i se înfipse în craniu, sufocată de părul încâlcit, iar alta era prinsă în desişul bărbii sale. Dar totuşi înainta, sângerând şi zbierând, atât de îndârjit încât nici nu ştia că ar fi trebuit să fie mort. Reuşi să se apropie la un metru şi jumătate de arcaşi când Sir Geoffrey plesni cu biciul pentru a-i scoate bărbatului ochiul stâng din orbită ca pe o alună din coaja ei, după care un arcaş veni şi crăpă cu o secure craniul lovit de săgeţi al bărbatului. Sperietoarea îşi strânse biciul şi şterse umezeala de pe vârful ghearei de fier.

— Ce plăcere îmi face o bătălie, spuse el fără a se adresa cuiva anume.

Când masacrul luă sfârşit, văzu că unul dintre seniorii scoţieni, îmbrăcat din cap până-n picioare în albastru şi argintiu, zăcea mort printre mormanele de cadavre, ceea ce era păcat. Chiar păcat. O avere se dusese pe apa sâmbetei. Sir Geoffrey, amintindu-şi de datoriile sale, ordonase oamenilor să coboare în prăpastie pentru a tăia gâturi, a jefui cadavre şi pentru a găsi un prizonier demn de o recompensă cât de cât decentă. Arcaşii lui fuseseră chemaţi pe partea cealaltă a câmpului, dar ostaşii lui rămăseseră să găsească ceva bani.

— Grăbeşte-te, Cerşetor! urla Sir Geoffrey, grăbeşte-te! Prizonieri şi jaf. Uită-te după nobili! Nu că ar fi cumva nobili în Scoţia! Această ultimă observaţie, făcută pentru sine, îl amuză atât de mult, încât râse. Gluma păru să-l încânte tot mai mult pe măsură ce se gândea la ea, pentru că începu să râdă în hohote. Nobili în Scoţia! repetă el, după care văzu că un tânăr călugăr îl privea îngrijorat.

Călugărul era unul dintre oamenii abatelui, care distribuia mâncare şi bere englezească trupelor, dar se speriase de hohotele sălbatice ale lui Sir Geoffrey. Sperietoarea, tăcând deodată, se uită atent la călugăr după care, în linişte, lăsă vârful biciului să îi cadă din palmă. Pielea moale nu scoase nici un sunet în timp ce se desfăşura, apoi Sir Geoffrey îşi mişcă mâna dreaptă cu iuţeala vântului, iar biciul lovi, înfăşurându-se în jurul gâtului tânărului călugăr. Sir Geoffrey trase de bici.

— Vino aici, băiete! ordonă el.

Smucitura biciului îl făcu pe călugăr să se împiedice şi se scape pâinea şi merele pe care le căra. Acum se afla lângă calul lui sir Geoffrey. Sperietoarea se aplecă în şa, astfel încât călugărul putu să îi miroase respiraţia fetidă.

— Ascultă, gunoi mic şi pios, şopti Sir Geoffrey, dacă nu îmi spui adevărul, o să îţi tai ce nu ai nevoie şi ce nu foloseşti decât pentru a urina şi o să îl dau la porci. M-ai înţeles, băiete?

Călugărul încuviinţă din cap, speriat.

Sir Geoffrey mai înfăşură o dată biciul în jurul gâtului tânărului şi îl smuci tare pentru a fi sigur că monahul înţelesese cine era stăpânul.

— Un arcaş, un tip cu un arc negru, avea o scrisoare pentru abatele tău.

— Avea, sir, avea.

— Şi abatele a citit-o?

— Da, sir, a citit-o, sir.

— Şi ţi-a spus ce scria?

Călugărul clătină din cap instinctiv, apoi văzu furia din ochii Sperietorii şi, în panica sa, lăsă să-i scape cuvântul pe care îl auzise atunci când scrisoarea fusese deschisă.

— Thesaurus, sir, despre asta era, thesaurus.

— Thesaurus? spuse Sir Geoffrey, împiedicându-se de cuvântul străin. Şi ce e, nevăstuică nenorocită şi castrată, ce, în numele a o mie de fecioare, e thesaurus?

— Comoară, sir, comoară. Latină, Sir. Thesaurus, sir, e în latină… Vocea călugărului se stingea… Comoară, termină el încet.

— Comoară, repetă scurt Sir Geoffrey.

Călugărul, pe jumătate sufocat, fu deodată dornic să repete bârfa care circula printre călugări de când Thomas din Hookton se întâlnise cu abatele.

— Regele l-a trimis, sir, Majestatea Sa şi Sfinţia Sa episcopul, de asemenea, sir, din Franţa, şi sunt în căutarea unei comori, sir, dar nimeni nu ştie despre ce comoară e vorba.

— Regele?

— Sau unde se află, sir, da, sir, chiar regele, sir. El l-a trimis, sir.

Sir Geoffrey se uită în ochii călugărului, nu văzu nici un şiretlic, aşa că îşi desfăşură biciul.

— Ţi-au căzut nişte mere, băiete.

— Aşa e, sir. Aşa e, sir, da.

— Dă-i unul şi calului meu. Privi călugărul cum luă un măr, după care faţa i se încruntă de furie. Şterge mai întâi nămolul de pe el, progenitură de broască! Curăţă-l!

Un fior îi străbătu şira spinării, apoi privi către nord, dar nu vedea scoţienii care supravieţuiseră ieşind din groapă către aripa dreaptă a inamicului şi nu băgă de seamă nici evadarea mult detestatului inamic, Sir William Douglas, care îl sărăcise. Nu văzuse nimic din acestea pentru că Sperietoarea se gândea la comoară. La aur. La grămezi de aur. După voinţa inimii. La bani şi bijuterii, monede şi aur, şi femei, şi tot ce i-ar dori inima.

 

Formaţiunea testudo de pe flancul stâng al scoţienilor forţase luptând cu sălbăticie aripa dreaptă a englezilor atât de mult, încât se formase un decalaj între mijlocul liniei engleze din spatele zidului de piatră şi unitatea de oşteni care se retrăsese în dreapta. Retragerea descoperise flancul drept al formaţiunii centrale şi, într-adevăr, ariergarda arhiepiscopului era expusă atacurilor scoţiene, dar atunci, împrăştiindu-se de-a lungul coastei, arcaşii săriră în ajutor.

Veniră să facă o nouă linie ce proteja flancul arhiepiscopului, o linie ce privea dintr-o parte asaltul triumfător al scoţienilor. Arcaşii îşi îndreptară săgeţile către formaţiunea testudo a lordului Robert Stewart. Nu puteau să rateze. Aceştia erau arcaşi care îşi începeau antrenamentele de tragere cu arcul ţintind de la treizeci de metri şi apoi nimerind de la peste şaizeci de metri depărtare ţintele pline cu paie, iar acum trăgeau de la şase metri şi săgeţile lor zburau cu atâta forţă încât unele treceau prin armură, corp şi iar armură. Oameni în armură cădeau loviţi de săgeţi şi flancul drept al scoţienilor era scăldat în sânge. Fiecare bărbat care se prăbuşea expunea altă victimă arcaşilor care trăgeau cu rapiditate săgeţi una după alta. Scoţienii mureau pe capete. Mureau şi urlau. Câţiva încercară să atace arcaşii, dar fură opriţi imediat; nici o trupă nu putea să reziste în faţa acelui asalt de pene oţelite şi scoţienii începură să se retragă, împiedicându-se de morţii lăsaţi în urma atacului lor furtunos. Fură urmăriţi la fiecare pas de şuieratul săgeţilor până când, în cele din urmă, o voce englezească le ordonă arcaşilor să se oprească.

— Dar staţi aici! ordonă bărbatul, vrând ca arcaşii care veniseră de pe partea stângă să rămână pe partea dreaptă asediată.

Thomas era printre arcaşi. Îşi numără săgeţile şi, văzând că nu mai avea decât şapte bucăţi în săculeţul său, începu să caute prin iarbă săgeţi folosite deja, dar care să nu fie prea zdrelite. Un bărbat îl înghionti şi îi făcu semn către un car care era împins de-a lungul câmpului încărcat cu săgeţi de rezervă. Thomas fu uimit.

— În Franţa mereu rămâneam fără săgeţi.

— Aici nu. Bărbatul avea buza de iepure, din cauza căreia îl înţelegea cu greu. Le ţin în Durham. În castel. Trei ţinuturi le-au trimis. Thomas luă două tolbe noi.

Săgeţi se confecţionau în toată Anglia şi Ţara Galilor. Unii oameni tăiau şi şlefuiau cozile, alţii alegeau penele, femeile pregăteau corzile şi bărbaţii fierbeau cleiul din piei, pulbere de copită şi crisocol, în timp ce fierarii forjau vârfurile, după care toate părţile erau duse în oraşe, unde erau asamblate, legate şi trimise la Londra, York, Chester şi Durham, urmând să fie folosite în caz de urgenţă. Thomas rupse sfoara a două legături de săgeţi şi puse săgeţile noi într-un săculeţ pe care îl luase de la un arcaş mort. Îl găsise zăcând în spatele trupelor arhiepiscopului şi îşi lăsase vechiul lui săculeţ rupt lângă cadavru, iar acum avea altul nou, plin cu săgeţi. Îşi întinse degetele mâinii drepte. Îl dureau, semn că nu prea mai trăsese cu arcul după bătălia din Picardia. Spatele îl durea, aşa cum îl durea întotdeauna după ce trăgea douăzeci sau mai multe săgeţi. Fiecare lovitură era echivalentă cu ridicarea unui om într-o mână şi acel efort îi împingea durerea adânc, până la şira spinării, dar săgeţile împinseseră aripa stângă a scoţienilor înapoi, de unde plecaseră şi unde acum, ca şi englezii, îşi trăgeau sufletul. Terenul ce despărţea cele două armate era plin cu săgeţi folosite, morţi şi răniţi, dintre care unii se mişcau încet, încercând să se târască până la camarazii lor. Doi câini miroseau un cadavru, dar o luară la fugă când un călugăr îi alungă cu o piatră.

Thomas desfăcu coarda arcului pentru ca parul negru să se îndrepte. Unor arcaşi le plăcea să îşi lase arma îndoită în permanenţă, până când parul se încovoia de tot. Despre un astfel de băţ se spunea că urmase coarda; şi arcuirea lui trecea drept un semn că arcul fusese folosit şi, implicit, că proprietarul lui era un soldat experimentat, dar Thomas credea că arcul care era prea îndoit, era slăbit, aşa că el şi-l îndrepta cât de des putea. Asta ajuta, de asemenea, şi la conservarea corzii. Era greu să confecţionezi o coardă de lungimea potrivită şi, inevitabil, se întindea, dar o coardă din cânepă bună, uscată cu lipici, putea rezista o bună parte din an dacă era păstrată uscată şi nu era supusă unei tensiuni constante. Ca alţi arcaşi, lui Thomas îi plăcea să îşi întărească coarda arcului cu păr de femeie, pentru a împiedica corzile să se rupă în timpul unei bătălii. Asta şi se ruga Sfântului Sebastian. Thomas lăsă coarda să atârne de vârful arcului şi se aşeză pe vine în iarbă, luă săgeţile din săculeţul său, una câte una, şi le învârti între degete pentru a vedea dacă aveau vreo deformare.

— Ticăloşii o să se întoarcă! Un bărbat cu o semilună argintie pe tunica ce îi acoperea armura se plimba de-a lungul liniei. O să se întoarcă pentru mai mult! Dar v-aţi descurcat bine!

Semiluna argintie de pe pieptul bărbatului care vorbise era umbrită pe jumătate de sânge. Un arcaş scuipă, iar altul trase violent de arcul său şubred. Thomas se gândi că, dacă se întindea, poate ar dormi un pic, dar era copleşit de teama ridicolă că poate ceilalţi arcaşi se vor retrage şi îl vor lăsa pe el acolo, dormind, iar scoţienii îl vor găsi şi îl vor omorî. Scoţienii se odihneau, precum englezii. Unii oameni stăteau aplecaţi, parcă trăgându-şi sufletul, alţii stăteau în iarbă, în timp ce unii se înghesuiau în jurul unui butoi cu apă sau cu bere. Nimeni nu bătea în tobele uriaşe, dar Thomas putea auzi hârşâitul pietrei pe oţel ceea ce însemna că oştenii îşi şlefuiau săbiile tocite în prima încleştare a bătăliei. Nu era strigată nici o insultă din nici o parte, bărbaţii se priveau doar prudenţi. Preoţii îngenuncheau lângă muribunzi, rugându-se ca sufletele acestora să ajungă în ceruri, în timp ce femeile îşi boceau soţii, iubiţii sau fii morţi. Aripa dreaptă a englezilor, împuţinată de atacul dur al scoţienilor, se retrăsese, oştenii reluându-şi poziţia iniţială, iar în spatele lor erau zeci de oameni morţi sau muribunzi. Răniţii scoţienilor care fuseseră lăsaţi în urmă din cauza retragerii rapide erau percheziţionaţi şi dezbrăcaţi, iar o luptă izbucni între doi bărbaţi care se certau pe o mână de monede pătate. Doi călugări duceau apă răniţilor. Un copil mic se juca cu nişte zale rupte de la o armură, în timp ce mama sa încerca să desfacă o vizieră prinsă într-o suliţă, ce credea ea că ar fi bună pe post de topor. Un scoţian, care era presupus mort, mârâi şi se întoarse deodată, dar un ostaş păşi către el şi îl înjunghie cu sabia sa. Inamicul încremeni, se relaxă şi nu mai mişcă.

— Nu e încă ziua învierii, nenorocitule, spuse ostaşul în timp ce îşi elibera sabia. Fiu de târfă nenorocit, mormăi el, ştergându-şi sabia pe haina zdrenţuită a mortului. Să se trezească aşa! Ce m-a speriat!

Nu vorbea cu cineva anume, ci se ghemui lângă bărbatul pe care îl omorâse şi începu să îi cotrobăie prin haine.

Turnurile catedralei şi zidurile castelului erau înţesate cu spectatori. Un bâtlan zbură pe sub zidurile de apărare, mergând de-a lungul râului ce scânteia îmbietor în soarele tomnatic. Thomas putea auzi cristei de-a lungul pantei. Fluturi, cu siguranţă ultimii din an, zburau deasupra ierbii îmbibate cu sânge. Scoţienii stăteau în picioare, se întindeau, îşi puneau coifurile, îşi treceau scutul pe după braţ şi cântăreau în mâini săbiile, suliţele şi lăncile abia ascuţite. Unii dintre ei priveau către oraş şi îşi imaginau comorile ce se aflau în cripta catedralei şi în pivniţele castelului. Visau la cufere pline cu aur, căzi inundate cu monede, camere pline cu grămezi de argint, taverne în care berea curgea şi străzi pline de femei.

— În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, striga un preot. Sfântul Andrei e cu voi. Luptaţi pentru regele vostru! Inamicii sunt nişte demoni ai Satanei! Dumnezeu este cu noi!

— Sus, băieţi, sus! striga un arcaş pe partea englezilor.

Oamenii se ridicară, îşi încordară arcurile şi luară primele săgeţi din tolbă. Unii îşi făcură cruce, neştiind că şi scoţienii făceau acelaşi lucru.

Lordul Robert Stewart, călare pe un armăsar gri, odihnit, îşi croi drum până la aripa stângă a armatei scoţiene.

— Nu o să mai aibă multe săgeţi, le promise oamenilor săi, nu multe. Putem să îi înfrângem!

Oamenii lui aproape că rupseseră linia englezilor ultima oară. Atât de aproape, încât cu siguranţă încă un atac năucitor i-ar fi fatal micii armate şi drumul către nenumăratele bogăţii din sud ar fi deschis.

— Pentru Sfântul Andrei! striga lordul Robert, iar toboşarii reluară bătăile, pentru regele nostru! Pentru Scoţia!

Şi urletele începură iar.

 

Bernard de Taillebourg se duse în catedrală după ce termină ce avea de făcut în micul ospiciu al mănăstirii. Servitorul lui pregătea caii, în timp ce dominicanul străbătea nava principală a catedralei străjuită de stâlpi uriaşi, decoraţi cu dungi şerpuitoare roşii, galbene, verzi şi albastre. Se ducea la mormântul Sfântului Cuthbert pentru a spune o rugăciune. Nu ştia sigur dacă Cuthbert era un sfânt important – cu siguranţă nu era unul dintre sufletele binecuvântate ce şopteau la urechea lui Dumnezeu în ceruri –, dar era foarte venerat local, iar mormântul lui, încărcat cu bijuterii, aur şi argint, stătea mărturie pentru acest devotament.

Cel puţin o sută de femei erau adunate la mormânt, majoritatea dintre ele plângând, iar de Taillebourg trebui să le împingă pe câteva dintre ele pentru a se putea apropia destul pentru a atinge perdeaua brodată ce învăluia mormântul. O femeie se răsti la el, după care observă că era preot şi, văzându-i faţa însângerată, plină de vânătăi, îi ceru iertare. Bernard de Taillebourg o ignoră şi se înclină în faţa mormântului. Perdeaua era împodobită cu ciucuri, iar femeile legaseră mici fâşii de pânză de ciucuri, fiecare fâşie închipuind o rugăciune. Cele mai multe rugăciuni erau pentru sănătate, pentru vindecarea unui mădular, pentru darul văzului sau pentru a salva viaţa unui copil, dar astăzi îl implorau pe Cuthbert să le aducă bărbaţii teferi înapoi acasă de pe deal.

Bernard de Taillebourg adăugă şi rugăciunea lui. „Du-te la Sfântul Denis, îl imploră pe Cuthbert, şi roagă-l să vorbească cu Dumnezeu.” Cuthbert, chiar dacă nu ar putea să atragă atenţia lui Dumnezeu, cu siguranţă ar putea să îl găsească pe Sfântul Denis care, fiind francez, era cu siguranţă mai apropiat de Dumnezeu decât Cuthbert. „Imploră-l pe Denis să se roage ca Dumnezeu să-mi iuţească paşii, ca binecuvântarea Domnului să se aştearnă asupra căutării mele şi graţia lui Dumnezeu să o încununeze cu succes. Şi să se mai roage pentru ca Dumnezeu să ne ierte nouă păcatele, dar să nu uite că păcatele, pe cât de cumplite sunt, au fost făcute în numele Domnului.” Gemu la gândul păcatelor din acea zi, după care sărută antimisul şi luă o monedă din punguţa de sub robă. Dădu drumul monedei în vasul mare din metal, în care pelerinii îşi aduceau după putinţa lor prinosul, după care se grăbi către nava catedralei. „Ce clădire grosolană, gândi el, stâlpii pictaţi sunt atât de groşi şi vulgari, iar sculpturile la fel de neîndemânatice ca mâzgălelile unui copil.” Cât de diferite erau prin comparaţie noile şi graţioasele mănăstiri şi biserici ce se înălţau în Franţa. Îşi cufundă degetul în apa sfinţită, îşi făcu semnul crucii şi ieşi la lumina soarelui unde îl aştepta servitorul lui cu caii.

— Ai fi putut să pleci fără mine, îi spuse el servitorului.

— Ar fi mai uşor, zise servitorul, să te omor pe drum şi dup-aia să continui fără tine.

— Dar nu o să faci asta, spuse de Taillebourg, pentru că graţia lui Dumnezeu ţi-a pătruns în suflet.

— Slăvit fie Dumnezeu, zise servitorul.

Bărbatul nu era servitor din naştere, ci un cavaler de origine aleasă. Acum, spre încântarea lui de Taillebourg, era pedepsit pentru păcatele lui şi ale familiei sale. După părerea unora, printre care şi se număra cardinalul Bessieres, bărbatul ar fi trebuit să fie supus chinurilor roţii de tortură, presat de greutăţi mari şi însemnat cu fier încins încât spatele să i se arcuiască în timp ce zbiera iertare către tavan. Dar de Taillebourg îl convinsese pe cardinal să nu-i facă nimic şi să se mărginească doar să îi arate acestui bărbat instrumentele de tortură ale Inchiziţiei.

— Apoi dă-mi-l mie, îi ceruse de Taillebourg cardinalului, să mă ducă la Graal.

— Omoară-l dup-aia, îi ordonase cardinalul inchizitorului.

— Totul va fi altfel când vom avea Graalul, spusese evaziv de Taillebourg.

Încă nu ştia dacă avea să îl omoare pe acest tânăr slab, cu pielea întunecată de soare, ochii negri şi faţa îngustă, care se numea odată Harlequin. Nu purta un nume de care să fie mândru pentru că harlequinii erau nişte suflete pierdute, dar de Taillebourg credea că poate că îi salvase sufletul acestui harlequin. Adevăratul lui nume era Guy Vexille, conte de Astarac, acelaşi Guy Vexille pe care îl descrisese de Taillebourg când vorbise cu fratele Collimore, bărbatul care venise din sud pentru a lupta pentru Franţa în Picardia. Vexille fusese prins în urma bătăliei, când regele francez căuta un ţap ispăşitor, ori un bărbat care îndrăznise să îşi arate emblema familiei declarate eretică şi rebelă reprezenta un ţap ispăşitor destul de bun.

Vexille fusese predat Inchiziţiei în speranţa că îl vor tortura până vor scoate toată erezia din el, dar de Taillebourg îl plăcuse pe Harlequin. Văzuse în el un suflet înrudit, un om dur şi hotărât, care ştia că această viaţă nu înseamnă nimic, pentru că tot ce conta era viaţa de dincolo. De aceea de Taillebourg îl salvase pe Vexille de la tortură. Îi arătase încăperea de tortură în care bărbaţi şi femei zbierau către Dumnezeu să fie iertaţi, după care îi pusese nişte întrebări, iar Vexille îi povestise cum navigase odată până în Anglia pentru a găsi Graalul şi, deşi îşi ucisese unchiul, pe tatăl lui Thomas, nu îl găsise. Acum, împreună cu de Taillebourg, o ascultase pe Eleanor spunând povestea lui Thomas.

— Ai crezut-o? întrebă acum dominicanul.

— Am crezut-o, spuse Vexille.

— Dar a fost ea minţită? se întrebă inchizitorul.

Eleanor le spusese că lui Thomas i se încredinţase misiunea de a căuta Graalul, însă credinţa lui era nestatornică şi căutările lui – nu aşa de însufleţite.

— Tot trebuie să îl omorâm, adăugă de Taillebourg.

— Bineînţeles.

De Taillebourg se încruntă.

— Nu ai nimic împotrivă?

— Să ucid? Guy Vexille fu surprins de întrebarea lui de Taillebourg. Dar cu asta mă ocup eu, părinte, spuse Harlequin.

Cardinalul Bessieres decretase ca oricine era în căutarea Graalului să fie ucis, oricine în afară de cei trimişi în numele cardinalului, iar Guy Vexille devenise, voit, asasinul lui Dumnezeu. Nu avea nici o reţinere în a-i tăia gâtul vărului său, Thomas.

— Vrei să îl aşteptăm? îl întrebă el pe inchizitor. Fata spunea că va fi în catedrală după bătălie.

De Taillebourg se uită spre deal. Scoţienii aveau să câştige, era sigur de asta, de aceea nu credea că Thomas din Hookton se va întoarce în oraş. Mai degrabă avea să fugă spre sud, cuprins de panică.

— O să mergem la Hookton.

— Am mai fost o dată în Hookton, spuse Guy Vexille.

— Atunci o să te mai duci o dată, sări de Taillebourg.

— Da, părinte.

Guy Vexille îşi coborî umil capul. Era un păcătos; i se cerea să arate că se căieşte, aşa că nu se opuse. Făcea ce îi cerea de Taillebourg, iar răsplata lui, aşa cum i se promisese, urma să fie reabilitarea. I s-ar înapoia mândria, ar putea să conducă iar oameni în bătălii şi ar fi iertat de Biserică.

— Acum vom pleca, spuse de Taillebourg.

Voia să plece înainte ca William Douglas să vină în căutarea lor şi, mai ales, înainte să descopere cineva cele trei cadavre din cămăruţa ospiciului. Dominicanul închisese uşa acestei încăperi şi, cu siguranţă, călugării vor crede că fratele Collimore doarme şi nu îl vor deranja, dar de Taillebourg tot voia să iasă din oraş înainte să fie descoperite cadavrele, aşa că se sui în şaua unuia dintre caii furaţi de la Jamie Douglas în acea dimineaţă. Părea că trecuse mult timp. Dădu pinteni calului, după care îmbrânci un cerşetor la o parte. Omul se încleştase de piciorul lui de Taillebourg, plângându-se că îi era foame, dar acesta îl lovi sălbatic făcându-l să se rostogolească.

Zgomotul bătăliei se înteţea. Dominicanul se uită iar către culme, dar lupta nu îl privea. Dacă englezii şi scoţienii voiau să se schilodească între ei, atunci n-aveau decât. El avea o misiune mai importantă, legată de Dumnezeu şi de Graal, de rai şi de iad. Şi el avea păcate pe conştiinţă, dar care urmau să fie iertate de Dumnezeu şi chiar raiul o să îi înţeleagă păcatele odată ce va găsi Graalul.

Porţile oraşului, deşi straşnic apărate, erau deschise pentru ca răniţii să fie aduşi înăuntru şi pentru a transporta băutură şi mâncare pe culme. Străjerii erau oameni în vârstă cărora li se ordonase să aibă grijă ca nici un călăreţ scoţian să nu intre în oraş, dar nu li se zisese să-i oprească pe cei care ieşeau, aşa că nu-l luară în seamă pe preotul sălbatic, cu faţa învineţită şi călare pe un cal de război şi nici pe elegantul lui servitor. Aşa că de Taillebourg şi Harlequin ieşiră din Durham, dădură pinteni cailor, porniră pe drumul ce ducea către York, spre sud, în timp ce zgomotul bătăliei din oraş răsuna.

 

Cam pe la mijlocul prânzului scoţienii atacară pentru a doua oară, dar acest asalt, diferit de primul, nu i-a stânjenit pe arcaşi. Aceştia erau retraşi, pregătiţi să facă faţă atacului, şi de data aceasta săgeţile zburau la fel de dense ca nişte sturzi. Oştenii din aripa stângă a scoţienilor, cei care aproape înfrânseseră linia englezilor, se confruntau acum cu de două ori mai mulţi arcaşi, iar atacul lor, care începuse aşa de încrezător, încetini, după care se opri de tot pentru că ostaşii se adăposteau după scuturile lor. Aripa dreaptă a scoţienilor nu avansa deloc, în timp ce formaţiunea testudo centrală a regelui fu oprită la cincisprezece metri de zidul de piatră, din spatele căruia arcaşii trimiteau o ploaie neîncetată de săgeţi. Scoţienii nu se retrăgeau şi nu puteau să avanseze, aşa că pentru un timp săgeţile lungi se înfipseră în scuturi şi în trupuri neprotejate corespunzător. În cele din urmă, oamenii lordului Robert Stewart ieşiră din bătaia săgeţilor, iar formaţiunea regelui îi urmă, aşa că pe câmpul de luptă acoperit de sânge ostilităţile încetară pentru un timp. Tobele erau liniştite şi nu se mai strigau insulte peste păşunea răvăşită. Seniorii scoţieni, cei care mai erau încă în viaţă, se strânseră sub steagul regal cu crucea Sfântului Andrei, iar arhiepiscopul de York, văzându-şi duşmanii în consiliu, îi convocă şi el pe nobilii englezi. Aceştia erau posomorâţi. Inamicul, credeau ei, nu s-ar expune la un al treilea botez cu săgeţi, aşa cum numea arhiepiscopul riposta arcaşilor.

— Nenorociţii vor fugi către nord, prezise arhiepiscopul, blestemate să le fie sufletele!

— Atunci noi îi urmărim, zise lordul Percy.

— Se mişcă mai repede ca noi, spuse arhiepiscopul.

Îşi dăduse casca jos şi căptuşeala de piele îşi lăsase impregnată forma pe părul lui, încercuindu-i craniul.

— Le măcelărim picioarele, spuse şiret un alt lord.

— La naiba cu pedestraşii, se răsti arhiepiscopul, iritat de atâta prostie.

Voia să captureze seniori scoţieni, oameni care călăreau cei mai iuţi şi mai scumpi cai, pentru că răscumpărarea lor l-ar face bogat şi în mod special voia să-i captureze pe acei nobili scoţieni, precum ducele de Menteith, care-i juraseră credinţă lui Eduard al Angliei şi a căror prezenţă în armata inamică era o dovadă de trădare. Asemenea bărbaţi nu urmau să fie răscumpăraţi, ci executaţi ca exemplu pentru alţi oameni care îşi încălcau jurămintele, iar dacă arhiepiscopul câştiga astăzi, atunci el ar putea conduce o armată mică până în Scoţia şi şi-ar însuşi tot avutul trădătorilor. Ar lua totul de la ei: lemnul din parcuri, cearceafurile de pe paturi, ba şi paturile, ţiglele de pe acoperişuri, oalele, tigăile, vitele, chiar şi papura din albia râurilor.

— Dar nu vor mai ataca, spuse arhiepiscopul.

— Atunci va trebui să fim deştepţi, interveni voios lordul Outhwaite.

Ceilalţi seniori se uitară suspicioşi către Outhwaite. Deşteptăciunea nu era în ochii lor o calitate dezirabilă, pentru că nu ajuta la vânarea mistreţilor şi a cerbilor, şi nu presupunea să te bucuri de o femeie şi să iei prizonieri. Oamenii Bisericii puteau fi deştepţi şi fără îndoială erau destui deştepţi la Oxford, şi chiar şi femeile puteau fi deştepte atâta timp cât nu se făleau cu asta, dar pe un câmp de luptă? Deşteptăciune?

— Deştepţi? întrebă lordul Neville aspru.

— Se tem de arcaşii noştri, spuse lordul Outhwaite, dar dacă văd că arcaşii noştri nu prea mai au săgeţi, atunci acea teamă va dispărea şi ar putea să mai atace o dată.

— Într-adevăr, într-adevăr… începu arhiepiscopul după care se opri, pentru că şi el era aproape la fel de deştept ca lordul Outhwaite, atât de deştept într-adevăr încât să-şi ascundă deşteptăciunea… Dar cum îi vom convinge? întrebă el.

Lordul Outhwaite îi făcu pe plac arhiepiscopului explicându-i ceea ce el bănuia că acesta întrevăzuse deja.

— Cred, Sfinţia Voastră, că, dacă ostaşii noştri sunt văzuţi cutreierând câmpul în căutare de săgeţi, atunci inamicul va trage concluzia corectă.

— Sau, în cazul acesta, spuse arhiepiscopul pe înţelesul celorlalţi lorzi, concluzia incorectă.

— Oh, asta e bine, spuse încântat unul dintre ceilalţi nobili.

— N-ar fi şi mai bine, Sfinţia Voastră, sugeră sfios lordul Outhwaite, dacă ar fi aduşi caii în faţă? Inamicul ar presupune atunci că ne pregătim să fugim?

Arhiepiscopul nu ezită.

— Aduceţi toţi caii, spuse el.

— Dar…

Un nobil se încruntă.

— Arcaşii să plece în căutare de săgeţi, scutierii şi pajii să vină cu caii călăreţilor, izbucni arhiepiscopul, înţelegând întru totul ce avea în minte lordul Outhwaite, nerăbdător să pună planul în practică înainte ca inamicul să se decidă să fugă spre nord.

Lordul Outhwaite dădu chiar el ordin arcaşilor şi, în câteva momente, zeci de arcaşi se aflau pe porţiunea dintre armate, unde culegeau săgeţi folosite. Unii arcaşi mormăiau, spunând că e o prostie pentru că se simţeau expuşi trupelor scoţiene, care începuseră din nou să îi batjocorească. Unul dintre arcaşi, cel mai îndepărtat dintre toţi, fu lovit în piept de săgeata unei arbalete, căzu în genunchi, cu o privire mirată şi tuşi sânge în palmă. Începu să plângă, ceea ce nu făcu altceva decât să îi agraveze tusea, iar când un al doilea bărbat vru să vină să îl ajute, fu şi el lovit în coapsă de aceeaşi arbaletă. Scoţienii începură să strige insulte către oamenii răniţi, după care se speriară când câţiva arcaşi englezi traseră săgeţi în direcţia ostaşului cu arbaletă.

— Păstraţi-vă săgeţile! Păstraţi-vă săgeţile! urla lordul Outhwaite, călare pe calul său, către arcaşi. Galopă mai aproape de aceştia. Păstraţi-vă săgeţile! Pentru numele lui Dumnezeu! Păstraţi-le!

Zbiera destul de tare încât să îl audă şi inamicul, după care un grup de scoţieni, sătui să se adăpostească de arcaşi, se repeziră cu intenţia de a-i tăia calea lordului Outhwaite şi toţi englezii fugiră înapoi către linia lor. Lordul Outhwaite dădu pinteni calului şi scăpă uşor de atacul oamenilor care se mulţumiră să-i căsăpească pe cei doi arcaşi răniţi. Restul scoţienilor, văzând că englezii fug, râdeau şi îi batjocoreau. Lordul Outhwaite se întoarse şi se uită către cei doi arcaşi morţi.

— Ar fi trebuit să îi luăm pe cei doi flăcăi, îşi reproşă singur.

Nu răspunse nimeni. Câţiva arcaşi priveau indignaţi către ostaşi, presupunând că aceştia au cerut să li se aducă în faţă caii pentru a fugi mai uşor, dar atunci lordul Outhwaite strigă la grupurile de arcaşi să treacă în spatele ostaşilor:

— Aliniaţi-vă în spate! Nu toţi. Încercăm să îi facem să creadă că nu mai avem săgeţi şi, dacă nu aţi mai avea săgeţi, nu aţi sta în faţă, nu? Ţineţi caii unde sunt!

Strigă acest ultim ordin către scutierii, pajii şi servitorii care aduseseră caii de luptă. Ostaşii nu trebuiau să încalece deocamdată, ci caii erau ţinuţi în spatele liniei, chiar în spatele locului unde se aflau jumătate din arcaşi. Inamicii, văzând caii, trebuiau să-şi închipuie că englezii, rămaşi fără săgeţi, luau în calcul posibilitatea de a fugi.

Şi aşa, momeala fu înghiţită.

Tăcerea se aşternu peste câmpul de luptă, întreruptă doar de gemetele răniţilor, croncănitul corbilor şi vaietele femeilor. Călugării începură să cânte din nou, dar ei erau încă pe partea stângă a englezilor şi Thomas, care era acum pe partea dreaptă, îi auzea doar vag. Un clopot sună în oraş.

— Mi-e frică să nu fim prea deştepţi, remarcă Outhwaite către Thomas. Domnia Sa nu era un bărbat care să tacă şi nu era nimeni altcineva pe aripa dreaptă a oştii engleze demn de conversaţie, aşa că îl alese pe Thomas. Oftă. Nu funcţionează mereu să fii deştept.

— Ne-a mers în Bretania, domnul meu.

— Ai fost atât în Bretania, cât şi în Picardia? se minună lordul Outhwaite.

Era încă pe cal şi privea peste ostaşi, către scoţieni.

— Am slujit acolo un om inteligent, domnul meu.

— Şi pe cine anume?

Lordul Outhwaite se prefăcu interesat, poate regretând că începuse discuţia.

— Will Skeat, domnul meu, doar că acum e Sir William. Regele l-a făcut cavaler pentru vitejia dovedită în bătălie.

— Will Skeat? Lordul Outhwaite era acum atent. L-ai slujit pe Will? Pe bunul Dumnezeu, aşa este? Dragul William. Nu am mai auzit numele acesta de ani. Ce mai face?

— Nu prea bine, domnul meu, spuse Thomas şi-i povesti cum Will Skeat, un om de rând care devenise căpitanul unei trupe de arcaşi şi de ostaşi temute pe oriunde se vorbea franceza, fusese rănit grav în bătălia din Picardia. A fost dus la Caen, domnul meu.

Lordul Outhwaite se încruntă.

— Adică a fost lăsat pe mâinile francezilor?

— Un francez l-a dus acolo, domnul meu, explică Thomas, un prieten, pentru că acolo e un doctor ce poate face miracole. La sfârşitul bătăliei, când oamenii răsuflau uşuraţi că au scăpat cu viaţă, craniul lui Skeat era deschis către cer şi când l-am văzut ultima oară, căpitanul era mut, orb şi vlăguit.

— Nu ştiu de ce francezii au doctori mai buni, spuse lordul Outhwaite un pic enervat, dar se pare că aşa stau lucrurile. Tatăl meu mereu spunea că au doctori buni şi el a avut multe probleme cu sputa.

— Acest om e evreu, domnul meu.

— Şi cu umerii. Evreu! Ai spus evreu? Lordul Outhwaite părea agitat. Nu am nimic împotriva evreilor, continuă el, deşi nu aşa de convingător, dar pot să enumăr zeci de motive pentru care cineva nu ar trebui să se ducă la un doctor evreu.

— Chiar aşa, domnul meu?

— Dragul meu prieten, cum ar putea să se încarce cu puterile sfinţilor? Sau cu proprietăţile vindecătoare ale relicvelor? Sau cu virtuţile apei sfinţite? Chiar şi rugăciunea e un mister pentru ei. Mama mea, Dumnezeu să o odihnească, avea dureri mari la genunchi. De la prea multă rugăciune, ziceam eu, dar doctorul ei i-a spus să îşi lege picioarele cu pânze ce au fost puse peste mormântul Sfântului Cuthbert şi să se roage de trei ori pe zi la Sfântul Grigorie de Nazians şi a funcţionat! A funcţionat! Dar nici un evreu nu ar putea să prescrie aşa ceva, nu e aşa? Şi, dacă ar face, ar fi blasfemie şi nu ar funcţiona. Trebuie să spun că nu cred că a fost o idee prea bună să îl lăsaţi pe bietul Will pe mâinile unui evreu. Merită ceva mai bun, pe cuvântul meu! Dădu din cap dezaprobator. Will l-a servit pe tata un timp, dar era prea deştept ca să rămână la graniţa scoţiană. Nu e prea multă pradă, înţelegi? A plecat de capul lui, asta a făcut. Bietul Will!

— Doctorul evreu, spuse încăpăţânat Thomas, m-a vindecat şi pe mine.

— Nu putem decât să ne rugăm, ignoră lordul Outhwaite spusele lui Thomas şi vorbi pe un ton ce sugera că rugăciunile, deşi necesare, mai mult ca sigur erau inutile. Se înveseli dintr-odată. Ah! Cred că prietenii noştri se agită!

Tobele scoţiene începuseră să bată şi de-a lungul întregii linii inamice oamenii îşi fixau scuturile, îşi trăgeau vizierele sau ridicau săbiile. Puteau vedea că englezii îşi aduseseră caii mai aproape, probabil să-i ajute să se retragă, iar linia inamică părea a fi lipsită de jumătate de arcaşi, aşa că poate au crezut că acei arcaşi nu prea mai aveau săgeţi. Totuşi, scoţienii se hotărâseră să avanseze pedeştri ştiind că şi o mână de săgeţi le-ar speria caii şi le-ar transforma atacul călare într-un haos. Zbierau în timp ce înaintau, atât pentru a se îmbărbăta, cât şi pentru a băga frica în englezi, dar deveniră mai încrezători când ajunseră în locul în care zăceau cadavrele lăsate în urma ultimului lor atac şi văzură că nici o săgeată nu se îndrepta către ei.

— Nu încă, flăcăi, nu încă.

Lordul Outhwaite preluase comanda arcaşilor de pe partea dreaptă.

Lorzii Percy şi Neville comandau aici, dar amândoi consimţiseră să îi permită bătrânului să dea ordine arcaşilor, în timp ce ei aşteptau cu ostaşii lor. Lordul Outhwaite privea încontinuu peste câmp, către locul în care scoţienii avansau spre partea stângă a englezilor, unde se aflau oamenii lui, dar era mulţumit că groapa continua să-i protejeze, aşa cum peretele de piatră adăpostea centrul liniei engleze. Aici, la marginea cea mai apropiată de Durham a culmii, scoţienii erau cei mai puternici şi englezii, mai vulnerabili.

— Lăsaţi-i să vină mai aproape, îi avertiză el pe arcaşi. Vrem să-i terminăm o dată pentru totdeauna, săracii de ei! Începu să bată cu degetele în oblâncul şeii, ţinând ritmul cu tobele scoţiene care mai rămăseseră şi aşteptând ca linia fruntaşă a scoţienilor să ajungă la treizeci de metri depărtare. Prima linie de arcaşi, strigă el, când crezu că inamicul e destul de aproape, adică voi, băieţii din faţă! Începeţi să trageţi!

Cam jumătate dintre arcaşi aveau cale liberă în fruntea armatei şi acum îşi încordară arcurile, îşi îndreptară săgeţile către cer şi le dădură drumul. Scoţienii, văzând potopul venind, începură să fugă, sperând să micşoreze distanţa faţă de arcaşi, astfel încât doar câteva săgeţi să-şi atingă ţinta.

— Toţi arcaşii! răcni lordul Outhwaite, temându-se că aşteptase prea mult şi arcaşii care fuseseră ascunşi în spatele ostaşilor începură să tragă peste capetele trupelor din faţă.

Scoţienii erau destul de aproape acum, încât şi cei mai neiscusiţi arcaşi nu ar fi putut rata, atât de aproape încât săgeţile treceau din nou prin armură şi trupuri, presărând pământul cu alţi oameni răniţi sau morţi. Thomas putea auzi săgeţile lovindu-şi ţintele. Unele răsunau în armură, unele se loveau de scuturi, dar majoritatea scoteau un sunet ca al toporului unui măcelar când sacrifică vite la sosirea iernii. Ţinti un om mare a cărui vizieră era ridicată şi-i trimise o săgeată pe gâtlej în jos. O altă săgeată străpunse un om tribal a cărui faţă era schimonosită de ură. Apoi coada unei săgeţi se despică, săgeata zburând aiurea după ce dădu drumul corzii. Culese resturile de pene de pe coardă, luă o săgeată nouă şi o înfipse într-un alt om tribal bărbos şi păros. Un scoţian călare îşi încurajă oamenii să înainteze, după care dădu bice calului, fiind lovit de trei săgeţi. Thomas slobozi încă o săgeată care lovi un ostaş în piept din plin trecând prin armură, piele, os şi carne. Următoarea lui săgeată se înfundă într-un scut. Scoţienii se zbăteau, încercând să-şi croiască drum prin ploaia morţii.

— Cu grijă, băieţi, cu grijă! strigă un arcaş către ceilalţi, temându-se că aceştia trăgeau prea puţin de corzi, nefolosind astfel întreaga putere a arcurilor.

— Continuaţi să trageţi! strigă lordul Outhwaite. Degetele lui băteau mai departe în oblâncul şeii, deşi tobele scoţiene ezitau. O treabă minunată! O treabă minunată!

— Caii! ordonă lordul Percy. Putea vedea că scoţienii erau în pragul disperării, văzând că arcaşii englezi nu rămăseseră de fapt fără săgeţi. Caii! urlă din nou, iar ostaşii lui fugiră să se urce în şei.

Pajii şi scutierii înmânau lăncile mari şi grele ale călăreţilor care îşi fixau picioarele protejate de încălţări de fier în scara şeii, aruncau o privire duşmanilor răniţi şi lăsau jos vizierele.

— Trageţi! Trageţi! striga lordul Outhwaite. Aşa, băieţi!

Săgeţile loveau fără milă. Scoţienii răniţi strigau către Dumnezeu, îşi chemau mamele, dar, chiar şi aşa moartea înaripată îi lovea. Un bărbat, purtând emblema cu leul nobililor Stewart, scuipa sânge şi salivă. Era în genunchi, dar reuşi să se ridice, făcu un pas, căzu iar în genunchi, se împletici, scuipă din nou sânge, după care o săgeată i se înfipse în ochi, trecându-i prin creier pentru a-i scrijeli partea din spate a craniului, şi el căzu pe spate ca lovit de fulger.

Atunci veniră şi măreţii cai.

— Pentru Anglia, Eduard şi Sfântul Gheorghe! strigă lordul Percy şi un trâmbiţaş acceptă provocarea în timp ce armăsarii atacau, obligându-i pe arcaşi să sară în lături, pe când lăncile se abăteau pe lângă ei.

Iarba tremura. Doar câţiva călăreţi atacau, doar şocul atacului lor lovi inamicul cu o putere năucitoare şi scoţienii se retraseră. Lăncile erau aruncate în trupurile oamenilor, în timp ce cavalerii îşi scoaseră săbiile şi căsăpiră oamenii speriaţi şi fricoşi care nu puteau să fugă din cauza muntelui de cadavre. Tot mai mulţi călăreţi încălecau, iar acei ostaşi care nu voiau să-şi aştepte armăsarii fugeau înainte pentru a se alătura măcelului. Arcaşii li se alăturară şi ei, scoţându-şi săbiile sau învârtindu-şi securile în aer. Tobele tăcură, în sfârşit, şi măcelul începu.

Thomas mai văzuse aşa ceva şi înainte. Văzuse cum, într-o clipită, o luptă îşi putea schimba cursul. Scoţienii îi tatonaseră toată ziua, aproape îi înfrânseseră pe englezi, fuseseră agresivi şi aproape de a învinge, iar acum erau înfrânţi, iar oamenii de pe aripa stângă a scoţienilor, care fuseseră atât de aproape de a aduce victoria regelui, erau cei care cedau acum. Caii englezi galopau în linie pentru a umple câmpurile de sânge, iar călăreţii învârteau săbii, securi, măciuci şi buzdugane pe care la abăteau asupra scoţienilor îngroziţi. Arcaşii englezi li se alăturară, nimicindu-i pe scoţienii mai înceţi ca nişte haite de câini care se năpustesc asupra unor căprioare.

— Prizonieri! strigă lordul Percy către servitorii săi. Vreau prizonieri!

Un scoţian flutură o secure către calul lui, rată şi fu secerat de sabia Domniei Sale, un arcaş termină treaba cu un cuţit, după care îi tăie vesta peticită, pentru a căuta monede. Doi tâmplari din Durham se repeziră cu teslele spre un ostaş care încerca să le ţină piept, lovindu-l în cap, omorându-l încet. Un arcaş se retrase gâfâind, cu abdomenul tăiat, iar un scoţian îl urmă, urlând cuprins de furie, dar se împiedică de un arc şi căzu la pământ. De pe valtrapurile cailor englezi picura sânge în timp ce călăreţii lor se întoarseră pentru a-şi croi drum prin armata scoţiană. După ce trecură cu bine, se grăbiră să întâlnească următorul val de ostaşi englezi care luptau cu vizierele ridicate, pentru că inamicul îngrozit nu opunea o rezistenţă serioasă.

Dar totuşi centrul şi aripa dreaptă a scoţienilor erau intacte.

Aripa dreaptă fusese din nou împinsă pe terenul mai jos, dar acum, în loc de arcaşii care se luptau de pe margine, trebuiau să-i înfrunte pe ostaşii englezi care fuseseră atât de proşti încât să coboare în groapă pentru a înfrunta atacul scoţian. Bărbaţi în armură cădeau peste cadavrele scoţienilor, şi înaintau împleticindu-se în armurile lor pentru a-şi izbi săbiile şi securile de scuturi şi cranii. Oamenii urlau în timp ce omorau. Mârâiau, atacau şi mureau printre ferigile nămoloase, dar bătălia era inutilă pentru că, dacă una din părţi avea un avantaj, nu făcea decât să împingă inamicul în sus pe pantă or acesta, dobândind avantajul terenului, reuşea, la rândul lui, să-şi împingă adversarul în josul dealului. Astfel tot mai mulţi morţi se alăturau cadavrelor de pe fundul gropii şi aşa oscila lupta înainte şi înapoi, fiecare înaintare într-o direcţie sau alta lăsând în urmă oameni plângând şi murind, strigându-L pe Isus, blestemându-şi inamicul, sângerând.

Cerşetor era acolo, un munte de om care stătea lângă leşul ducelui de Moray, bătându-şi joc de scoţieni şi provocându-i să lupte. O jumătate de duzină de oameni răspunseră provocării şi fură ucişi. O haită de bărbaţi din clanurile din ţinuturile muntoase se repeziră asupra lui zbierând, dar el răcni la ei, fluturându-şi marele lui buzdugan cu ţepi. Privindu-l de sus, Sperietorii i se părea a fi un urs mare lăţos, asaltat de nişte dulăi. Sir William Douglas, prea deştept ca să fie prins a doua oară pe terenurile joase, privea şi el de pe marginea opusă şi era uimit de felul în care oamenii se duceau de bunăvoie la măcel. Ştiind că bătălia nu putea fi nici pierdută, dar nici câştigată în acea groapă a morţii, se întoarse către centru unde formaţiunea testudo a regelui mai avea încă şansa unei victorii mari, în ciuda dezastrului de pe aripa stângă a armatei scoţiene.

Oamenii regelui tocmai trecuseră de zidul de piatră. În unele locuri îl dărâmaseră, iar în altele acesta se prăbuşise sub presiunea oamenilor şi, deşi pietrele căzute încă reprezentau un obstacol mare pentru soldaţii împovăraţi de scuturi grele şi armuri, aceştia se căţărau peste ele şi împingeau partea de mijloc a linei englezilor. Scoţienii atacaseră printre săgeţi, rezistaseră salvei lor nimicitoare şi chiar prinseseră câţiva arcaşi, pe care îi măcelăriră voioşi, iar acum secerau şi înjunghiau pentru a-şi croi drum până la marele steag al arhiepiscopului. Regele, cu viziera plină de sânge de la obrazul lui rănit, era în faţa formaţiunii testudo. Capelanul regelui lupta lângă stăpânul său, mânuind o măciucă cu ţepi, iar Sir William şi nepotul său se alăturară atacului. Sir William se ruşină brusc de premoniţia sa care îl mânase să-l sfătuiască pe rege să dispună retragerea. Aşa luptau scoţienii! Cu pasiune şi sălbăticie. Centrul englezilor se retrăgea, abia ţinându-şi rândurile. Sir William văzu că inamicii îşi aduseseră caii în faţă şi presupuse că se pregăteau să fugă, aşa că îşi dublă eforturile.

— Omorâţi-i! urlă el.

Dacă scoţienii reuşeau să le rupă rândurile, englezii s-ar învălmăşi în dezordine, nu ar mai putea să ajungă la cai şi ar fi victime uşoare pentru scoţieni.

— Omorâţi! Omorâţi! striga regele de pe cal la oamenii săi.

— Prizonieri! striga ducele de Menteith, mai uşor. Luaţi prizonieri!

— Înfrângeţi-i! Înfrângeţi-i acum! urla Sir William.

Îşi împinse scutul înainte pentru a para o lovitură de sabie, înjunghie pe sub scut şi simţi cum sabia sa străpungea o armură. Învârti sabia şi o retrase repede înainte ca oţelul să fie prins de carne. Împinse cu scutul, neputând să vadă peste el, îşi simţi adversarul împotmolindu-se, coborî scutul pentru a anticipa o lovitură pe sub scut, după care împunse din nou cu sabia, aruncându-şi inamicul pe spate. Se împiedică, dezechilibrându-se din cauza unui om rănit de el pe care călcase, dar îşi recăpătă echilibrul înfigând marginea de jos a scutului în pământ, se ridică şi înfipse sabia într-o faţă bărboasă. Sabia alunecă pe obraz, agăţând un ochi, iar omul căzu pe spate, cu gura deschisă, abandonând lupta. Sir William se aplecă pentru a evita lovitura unei securi, mai primi o sabie în scut şi se îndreptă furios către cei doi oameni care îl atacaseră. Robbie, înjurând şi blestemând, îl omorî pe cel cu securea, după care lovi un ostaş căzut în faţă. Sir William fandă şiret şi simţi cum sabia lui zgârie o armură şi o trase repede înapoi, încât un şuvoi de sânge ţâşni printre inelele de metal ale platoşei rănitului. Omul căzu, răsuflând greu şi smucindu-se. Mai mulţi englezi veneau din dreapta, disperaţi să oprească atacul scoţienilor ce ameninţa să treacă prin linia arhiepiscopului.

— Douglas! urla Sir William. Douglas!

Îşi chema oamenii să vină să îl ajute, să îmbrâncească, să lovească şi să căsăpească şi ultimul inamic. El şi nepotul lui trasaseră o cale sângeroasă adânc în rândurile arhiepiscopului şi nu ar fi fost nevoie decât de câteva momente de luptă înverşunată să rupă partea centrală a englezilor şi atunci ar începe adevăratul masacru. Sir William se feri de încă o secure îndreptată spre el. Robbie îl omorî pe atacatorul cu pricina, înfigându-i sabia în gât, dar trebui să pareze imediat o lovitură de suliţă şi, făcând asta, se împiedică de unchiul său. Sir William îşi împinse nepotul în picioare şi lovi cu scutul faţa unui inamic. Unde naiba erau oamenii lui?

— Douglas! fulgeră din nou Sir William. Douglas!

Şi chiar atunci o sabie sau o suliţă îi încurcă picioarele şi căzu. Instinctiv, se acoperi cu scutul. Oamenii se băteau pe lângă el şi se ruga să fie oamenii lui ce înfrângeau ultima rezistenţă a englezilor, aşa că aşteptă să înceapă ţipetele inamicului, dar în schimb cineva începu să bată darabana pe casca lui. Pârâiturile încetară, după care începură din nou.

— Sir William? întrebă o voce blândă.

Ţipetele începuseră, aşa că Sir William abia auzea, dar seria de lovituri uşoare pe vârful căştii lui îl convinse că putea să lase scutul jos. Îi luă un moment să vadă ce se petrecea pentru că i se mişcase casca atunci când căzuse şi trebui să o îndrepte.

— Pentru Dumnezeu, spuse când putu să vadă ce era în jurul lui.

— Dragule Sir William, spuse vocea prietenoasă, presupun că ai cedat? Bineînţeles. Iar acela e tânărul Robbie? Măi, ce ai mai crescut, tinere! Îmi aduc aminte când erai un pui.

— Oh, în numele lui Dumnezeu, spuse din nou Sir William, uitându-se la lordul Outhwaite.

— Pot să îţi dau o mână de ajutor? întrebă binevoitor lordul Outhwaite, aplecându-se din şa. Şi apoi vom putea discuta despre recompensă.

— Isuse, spuse Sir William, la naiba! pentru că acum înţelese că tropăitul din jurul lui fusese al trupelor engleze, iar ţipetele erau ale scoţienilor.

Mijlocul liniei de luptă a englezilor rezistase până la urmă, iar pentru scoţieni bătălia se transformase într-un dezastru total.

 

Erau arcaşii din nou. Scoţienii pierduseră oameni întreaga zi şi tot erau mai mulţi la număr decât inamicul lor, dar nu aveau cum să riposteze în faţa ploii de săgeţi, iar atunci când centrul oştii scoţienilor dărâmase zidul şi trecuse peste rămăşiţele acestuia, aripa stângă a scoţienilor rămăsese în urmă, lăsând expus săgeţilor engleze flancul formaţiunii testudo a regelui.

Le luase câteva momente arcaşilor până să bage de seamă ce avantaj aveau. Nimiceau ultimele rămăşiţe din aripa stângă a scoţienilor şi nu înţelegeau cât de aproape de victorie era corpul central al armatei scoţienilor, dar atunci unul dintre oamenii lordului Neville înţelese pericolul.

— Arcaşi! strigătul lui putea fi auzit până la Wear în Durham. Arcaşi!

Oamenii lăsară prada şi îşi scoaseră săgeţi din tolbe.

Arcurile începură să răsune din nou, fiecare notă înfigând o săgeată în flancul scoţienilor furioşi. Formaţiunea lui David forţase partea centrală a englezilor să se retragă peste păşune, o subţiaseră, iar acum se apropiau de marele steag al arhiepiscopului. Dar săgeţile începură să muşte şi după săgeţi veniră ostaşii de pe aripa dreaptă a englezilor, oamenii lordului Percy şi ai lordului Neville, iar unii erau deja călare pe caii lor mari antrenaţi să muşte, să dea din picioare şi să lovească cu potcoavele lor de fier. Arcaşii, punându-şi arcurile pe umăr, îi urmară pe călăreţii cu securi şi săbii, iar de data aceasta veniră şi femeile înarmate cu nişte cuţite fără teacă.

Regele scoţian tăie un englez, îl privi cum căzu, după care îl auzi pe purtătorul de stindard ţipând îngrozit şi se întoarse pentru a vedea marele steag prăbuşindu-se. Calul purtătorului de steag fusese schilodit; necheză în timp ce căzu, iar o gloată de arcaşi şi de ostaşi se repeziră la om şi animal, înşfăcară steagul şi îl târâră pe purtătorul de steag care avu parte de o moarte cumplită, dar atunci capelanul regal apucă frâul calului regelui şi îl scoase pe David Bruce afară din încăierare. Mai mulţi scoţieni se strânseră lângă rege, escortându-l, iar în urma lor englezii ciopârţeau cu săbiile din şei, înjurând în timp ce omorau. Regele vru să se întoarcă să continue lupta, dar capelanul trase de cal.

— Mergeţi, sire! Mergeţi! strigă capelanul.

Oameni speriaţi se îmbrânciră de calul regelui ce călcă în picioare un membru al unui clan, după care se împiedică de un cadavru. Erau englezi în spatele scoţienilor, iar regele, văzând pericolul, dădu pinteni calului. Un cavaler inamic vru să îl lovească, dar regele pară lovitura şi galopă, scăpând de pericol. Armata sa se dezintegrase în grupuri de fugari disperaţi. Îl văzu pe ducele de Menteith cum încerca să se urce pe un cal, dar un arcaş îl nimeri în picior şi îl trase înapoi, după care se aşeză pe el şi îi puse un cuţit la gât. Ducele zbieră că plăteşte. Ducele de Fife fusese luat prizonier, ducele de Stratheam căzuse în luptă, ducele de Wigtown era asaltat de doi cavaleri englezi ale căror săbii se loveau de armura sa precum baroasele fierarilor. Una dintre tobele mari scoţiene, cu pielea ruptă şi zdrenţuită, se rostogolea în josul dealului, mergând din ce în ce mai repede pe măsură ce panta devenea mai abruptă, lovindu-se de pietre până când căzu în cele din urmă pe o parte şi se opri.

Steagul mare al regelui era acum în mâinile englezilor, la fel ca şi stindardele altor zeci de seniori scoţieni. Câţiva scoţieni galopau spre nord. Lordul Robert Stewart, care aproape câştigase azi, era liber pe partea de est, în timp ce regele mergea pe partea de vest a culmii, îndreptându-se către umbră pentru că soarele era acum mai jos decât dealurile către care se îndrepta într-o disperată nevoie de a găsi adăpost. Se gândea la soţia sa. Era însărcinată? I se spusese că lordul Robert apelase la o vrăjitoare pentru a face o vrajă asupra pântecelui ei aşa încât tronul să treacă de la Bruce la Stewart.

— Sire! Sire! strigă unul dintre oamenii lui şi regele se dezmetici din gândurile sale pentru a vedea un grup de arcaşi englezi jos în vale.

Cum de ajunseseră în faţa lui? Trase de frâu, aplecându-se în dreapta pentru a ajuta calul să se întoarcă şi auzi bufnitura unei săgeţi ce se înfipsese în pieptul calului. Un alt ostaş de al lui căzu, rostogolindu-se pe terenul plin de pietre ce îi rupeau armura în bucăţi. Un cal necheză, sânge ţâşni în amurg şi încă o săgeată se lovi de scutul regelui ce era agăţat pe spatele lui. O altă săgeată se înfipse în coama calului şi armăsarul încetini, sărind în sus şi-n jos, luptându-se să respire.

Regele dădu pinteni, dar calul nu putea merge mai repede. Se strâmbă, iar gestul îi deschise rana închegată de pe obraz, şi picuri de sânge se prelinseră prin viziera deschisă până pe haina lui ruptă. Calul se împotmoli din nou. Era un pârâu în faţă şi un pod de piatră şi regele se miră că cineva ar face un pod de piatră peste un curs de apă atât de îngust. Deodată picioarele din faţă ale calului cedară şi regele se rostogoli pe jos, scăpat miraculos de zvârcolirile calului său muribund, fără a se alege cu oase rupte, aşa că se ridică şi fugi către pod unde trei dintre oamenii săi îl aşteptau călare şi cu un armăsar fără călăreţ. Dar până ca regele să ajungă la cei trei oameni, săgeţile licăriră lovindu-şi ţinta, fiecare dintre ele făcând caii să se împotmolească sub şocul impactului. Armăsarul fără călăreţ necheză, se eliberă din strânsoarea omului şi galopă către est curgându-i sânge din burtă. Un alt cal căzu cu o săgeată înfiptă în crupă, două în burtă şi încă una în jugulară.

— Sub pod! strigă regele.

Sub arc se puteau adăposti şi ascunde şi, când ar avea vreo zece oameni, ar putea să fugă. Nu avea să mai dureze mult până se lăsa amurgul şi, dacă ar aştepta căderea serii şi ar merge toată noaptea, ar putea fi în Scoţia până în zori.

Aşa că patru scoţieni, dintre care unul rege, se îngrămădiră sub podul de piatră şi îşi traseră sufletul. Săgeţile încetaseră să mai zboare, caii lor erau toţi morţi şi regele îndrăznea să spere că arcaşii englezi plecaseră în căutarea altor prăzi.

— Aşteptăm aici, şopti el.

Putea auzi ţipete de pe terenurile mai ridicate, putea auzi potcoave pe pantă, dar nici una nu părea a fi aproape de micul pod. Se cutremură, înţelegând dimensiunile dezastrului. Armata lui dispăruse, marile lui speranţe erau spulberate, ospăţul de Crăciun nu se va ţine în Londra şi Scoţia putea fi oricând invadată de inamic. Privi către nord. Un grup de oameni ai clanurilor mergeau prin pârâu şi deodată apărură şase călăreţi englezi, care îşi conduseră caii de pe malul înalt spre scoţieni, şi săbiile mari tăiară, şi sânge curgea pe pârâu în jos pe lângă picioarele cu încălţări de fier ale regelui. Se ghemui înapoi în întuneric în vreme ce ostaşii se îndreptară spre vest pentru a găsi şi alţi fugari. Caii tropăiau pe pod, iar cei patru scoţieni nu scoaseră un cuvânt, nu îndrăzniră nici măcar să se uite unul la celălalt până când sunetul potcoavelor nu se stinse în depărtare. O trâmbiţă chema de pe culme şi răsunetul ei îi era neplăcut, exprimând triumf şi dispreţ. Regele închise ochii pentru că se temea să nu verse vreo lacrimă.

— Trebuie să vă vadă un medic, Sire, spuse un om şi regele îşi deschise ochii pentru a vedea că unul dintre servitorii săi vorbise.

— Asta nu poate fi vindecat, spuse regele, referindu-se la Scoţia.

— Obrazul se va vindeca, sire, îl asigură servitorul.

Regele se uită la omul său ca şi cum acesta vorbise în cine ştie ce limbă străină şi deodată începu să îl doară obrazul grav rănit. Toată ziua nu simţise nici o durere, dar acum îl durea amarnic şi regele simţi cum îl podidesc lacrimile, nu de durere, ci de ruşine. Şi atunci, în timp ce încerca să îşi îndepărteze lacrimile clipind, în jurul lui se iviră umbre şi se auziră urlete şi împroşcatul cizmelor oamenilor care săreau de pe pod. Atacatorii aveau săbii şi suliţe şi năvăliră sub arcul podului precum vidrele care se reped asupra prăzii. Regele strigă sfidător şi sări la omul din faţa sa, şi furia îi era atât de puternică încât uită să îşi scoată sabia şi îl lovea în schimb cu pumnii săi cu mănuşi de fier. Simţi dinţii englezului scrâşnind sub lovitura sa, văzu sânge ţâşnind şi îl trase pe om în pârâu, lovindu-l în continuare. Dar nu se mai putu mişca pentru că toţi ceilalţi oameni îi legară mâinile. Omul de sub el, pe jumătate înecat, cu dinţii sparţi şi buzele însângerate, începu să râdă.

Luase un prizonier. Şi urma să devină bogat.

Îl capturase pe rege.