Veneau zorile şi Thomas tremura. Fiecare pas din castel îl făcea să se ghemuiască. Dincolo de ferestrele adânci se auzeau cocoşii şi cântecele păsărilor şi avu impresia, nu ştia din ce motiv, că era o pădure deasă în afara Turnului Roncelets şi se întrebă dacă va mai vedea vreodată frunzele verzi. Un servitor posac îi aduse micul dejun format din pâine, brânză tare şi apă şi un gardian cu tunică galbenă cu dungi negre îi scoase cătuşele şi îl păzi cât mâncă, dar cătuşele îi fură puse la loc pe încheieturi imediat ce termină. Servitorul îi luă găleata pentru a o goli şi puse alta în locul ei.

Bernard de Taillebourg veni după puţin timp şi, în vreme ce servitorii reaprindeau focul şi părintele Cailloux se aşeză la masa improvizată, înaltul dominican îl salută călduros pe Thomas.

— Ai dormit bine? A fost bun micul dejun? E mai frig azi, nu? Nu am mai văzut vreodată o iarnă atât de ploioasă. Râul s-a revărsat inundând Rennes pentru prima oară în ultimii câţiva ani! Toate pivniţele oraşului sunt sub apă.

Thomas, înfrigurat şi speriat, nu răspunse, dar de Taillebourg nu se supără. În schimb, aşteptă până ce părintele Cailloux îşi înmuie pana în cerneală, apoi ordonă servitorului mai înalt să îi ia pătura lui Thomas.

— Acum, spuse el când prizonierul fu dezgolit, la treburi. Să vorbim despre cartea tatălui tău. Cine mai ştie de existenţa acestei cărţi?

— Nimeni, spuse Thomas, decât fratele Germain şi dumneata ştiţi de ea.

De Taillebourg se încruntă.

— Dar, Thomas, trebuie să ţi-o fi dat-o cineva! Iar acea persoană sigur ştie de ea! Cine ţi-a dat-o?

— Un notar din Dorchester, minţi imediat Thomas.

— Un nume, te rog, dă-mi un nume.

— John Rowley, spuse Thomas, inventând numele.

— Spune-l pe litere, te rog, îi ceru de Taillebourg şi, după ce Thomas se supuse, inchizitorul începu să se plimbe aparent supărat. Acest Rowley trebuie să fi ştiut ce era cartea, nu?

— Era împachetată într-o mantie a tatălui meu şi în alte haine mai vechi. Nu s-a uitat.

— Se poate să se fi uitat.

— John Rowley, spuse Thomas, continuând cu minciuna, este bătrân şi gras. Nu o să plece să caute Graalul. Oricum, el credea că tatăl meu era nebun, deci de ce ar fi el interesat de o carte de-a lui? Rowley nu e interesat decât de bere, mied şi plăcinte cu carne de oaie.

Cele trei vătraie se încingeau din nou în foc. Începu să plouă şi rafale de vânt rece aruncau câteodată picături prin geamurile deschise. Thomas îşi aduse aminte de avertismentul vărului său din noapte, cum că lui de Taillebourg îi place să apeleze la durere, dar totuşi vocea dominicanului era blândă şi liniştită şi Thomas credea că trecuse de ce era mai greu. Rezistase unei zile de interogatoriu al lui de Taillebourg şi răspunsurile lui păreau să îl fi mulţumit pe asprul dominican, care acum nu făcea decât să umple golurile din povestea lui Thomas. Voia să ştie de lancea Sfântului Gheorghe şi Thomas îi spuse că arma atârnase mult timp în biserica din Hookton înainte de a fi furată şi povesti cum o recuperase în bătălia de lângă pădurea de la Crecy. Credea Thomas că era adevărata lance? întrebă de Taillebourg şi Thomas clătină din cap.

— Nu ştiu, spuse el, dar tatăl meu credea că este.

— Şi vărul tău furase lancea din biserica din Hookton?

— Da.

— Tot ce se poate, cugetă de Taillebourg, aşa că nimeni nu ar fi bănuit că venise în Anglia pentru a căuta Graalul. Lancea era un pretext.

Se gândi o vreme la asta şi Thomas, nesimţind nevoia de a comenta, nu spuse nimic.

— Lancea avea lamă? întrebă de Taillebourg.

— Una lungă.

— Şi totuşi, dacă aceasta era lancea care omorâse dragonul, observă de Taillebourg, lama ar fi trebuit să fie pătată cu sângele dragonului?

— Ar trebui? întrebă Thomas.

— Bineînţeles că ar trebui! insistă de Taillebourg, privindu-l pe Thomas, ca şi cum acesta ar fi fost nebun. Sângele dragonului curge! Curge şi ia foc. Ridică din umeri ca şi cum ar fi recunoscut că lancea nu era relevantă pentru misiunea lui. Pana de scris a părintelui Cailloux zgâria pergamentul, încercând să ţină pasul cu interogatoriul, iar cei doi servitori stăteau lângă foc, fără să se obosească să îşi ascundă plictiseala când de Taillebourg căută un alt subiect de explorat. Îl alese pe Will Skeat pentru un motiv anume şi întrebă de rana lui şi de lapsusurile lui. Era Thomas sigur că nu putea să citească?

— Nu poate să citească! spuse Thomas.

Părea că îl asigură pe de Taillebourg şi că era o măsură de încredere. Începuse ziua precedentă cu insulte şi ură, dar acum îl ajuta binevoitor pe dominican până la sfârşitul interogatoriului. Supravieţuise.

— Skeat nu poate citi, spuse de Taillebourg, în timp ce se plimba prin cameră. Presupun că nu e de mirare. Deci nu o să se uite la cartea pe care i-ai lăsat-o?

— Sunt norocos dacă nu foloseşte paginile să se şteargă cu ele la fund. Aceasta este singura întrebuinţare pe care Will Skeat o găseşte pentru hârtie sau pergament.

De Taillebourg zâmbi uşor şi se uită în tavan. Tăcu pentru multă vreme, dar în cele din urmă îi aruncă lui Thomas o privire nedumerită.

— Cine e Hacalia?

Întrebarea îl luă prin surprindere pe Thomas şi probabil că se văzu asta.

— Nu ştiu, reuşi să spună după o pauză.

De Taillebourg îl privi pe Thomas. În cameră se simţi deodată tensiunea; servitorii erau foarte atenţi, iar părintele Cailloux nu mai scria, ci se uita la Thomas. De Taillebourg zâmbi.

— O să îţi mai dau o şansă, Thomas, spuse el cu o voce gravă. Cine este Hacalia?

Thomas ştiu că trebuie să înfrunte situaţia. Dacă reuşea să treacă de asta, credea el, şi interogatoriul se va sfârşi.

— Nu am auzit de el, spuse el, încercând din răsputeri să pară sincer, până ce fratele Germain nu l-a menţionat.

De ce considerase de Taillebourg Hacalia ca fiind punctul slab al apărării lui Thomas rămânea un mister, dar era un atac subtil pentru că, dacă dominicanul putea dovedi că Thomas ştia cine era Hacalia, atunci demonstra şi că Thomas tradusese cel puţin un pasaj din ebraică din carte. Putea dovedi că Thomas minţise de-a lungul întregului interogatoriu şi ar deschide o altă sferă de dezvăluiri. Aşa că de Taillebourg insistă şi, când Thomas continuă să nege că ar şti ceva, preotul le făcu semn servitorilor. Părintele Cailloux se cutremură.

— Ţi-am spus, zise Thomas nervos, chiar nu ştiu cine este Hacalia.

— Dar datoria mea în faţa lui Dumnezeu, spuse de Taillebourg, luând primul vătrai încins de la servitorul înalt, e să mă asigur că nu spui minciuni. Se uită la Thomas cu ceea ce părea simpatie. Nu vreau să te rănesc, Thomas. Vreau doar adevărul. Aşa că spune-mi cine este Hacalia!

Thomas înghiţi.

— Nu ştiu, spuse el, apoi repetă mai tare: Nu ştiu!

— Eu cred că ştii, zise de Taillebourg, şi aşa începu durerea.

— În numele Tatălui, se rugă de Taillebourg în timp ce lipi metalul de piciorul dezgolit al lui Thomas, şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Cei doi servitori îl ţineau pe Thomas, iar durerea fu mai puternică decât îşi închipuise el şi încercă să se zbată, dar nu putea să se mişte. Nările îi erau pline cu mirosul puternic de carne arsă şi tot nu răspundea întrebării pentru că el credea că, recunoscând că minţise, va fi mai aprig pedepsit. Undeva în capul lui ce urla credea că, dacă va continua cu minciuna, de Taillebourg îl va crede şi nu va mai folosi focul, dar într-un concurs de răbdare dintre călău şi prizonier, cel din urmă nu avea nici o şansă. Un al doilea vătrai fu încins şi vârful lui fu lipit de coastele lui Thomas.

— Cine este Hacalia? întrebă de Taillebourg.

— Ţi-am spus…

Metalul încins îi fu lipit de piept şi tras în jos până la burtă, lăsând o linie de carne cutată ce ardea, dar rana se cauteriză imediat aşa că nu pică nici un strop de sânge şi strigătele lui Thomas răsunară lovindu-se cu ecou de tavanul înalt. Cel de-al treilea vătrai aştepta şi primul era reîncălzit pentru ca durerea să fie necontenită. Thomas fu pus pe burta lui arsă şi instrumentul ciudat pe care nu putuse să îl recunoască când fusese pus pentru prima oară pe masă îi fu aşezat pe încheietura unui deget de la mâna stângă şi ştiu că era o menghină de metal, manevrată cu şuruburi, iar de Taillebourg strânse şurubul şi durerea îl făcu pe Thomas să tresară şi să ţipe din nou. Leşină, dar părintele Cailloux îl făcu să îşi revină cu ajutorul prosopului şi al apei reci.

— Cine este Hacalia? întrebă de Taillebourg.

O întrebare atât de stupidă, credea Thomas. Ca şi cum răspunsul era important!

— Nu ştiu! mormăi cuvintele şi se rugă ca de Taillebourg să îl creadă, dar durerea reapăru şi cele mai bune momente, altele decât pura uitare, erau cele în care Thomas leşina şi se trezea, şi durerea părea doar un vis – un vis urât, dar totuşi un vis –, şi cele mai grele momente erau cele în care-şi dădea seama că nu era un vis şi că toată lumea lui era redusă la pură agonie, iar atunci de Taillebourg îi mai provoca dureri, ori strângând menghina pentru a-i zdrobi un deget, ori punându-i metalul încins pe piele.

— Spune-mi, Thomas, zise încet dominicanul, spune-mi doar, şi durerea va înceta. Va înceta doar dacă îmi spui. Te rog, Thomas, crezi că mie îmi face plăcere? În numele lui Dumnezeu, urăsc asta, deci spune-mi, te rog, spune-mi!

Aşa că Thomas îi zise. Hacalia era tatăl lui Tirsata şi Tirsata era tatăl lui Neemia.

— Şi Neemia, întrebă de Taillebourg, era cine?

— Era paharnicul regelui, oftă Thomas.

— De ce îl mint oamenii pe Dumnezeu? întrebă de Taillebourg. Pusese menghina înapoi pe masă şi cele trei vătraie erau toate în foc. De ce? întrebă el din nou. Adevărul e mereu descoperit. Dumnezeu are grijă de asta. Aşa deci, Thomas, până la urmă ştiai mai multe decât ai spus şi trebuie să îţi descoperim şi celelalte minciuni, dar să vorbim mai întâi, totuşi, despre Hacalia. Crezi că acest citat din Cartea lui Neemia este felul tatălui tău de a arăta că a avut Graalul?

— Da, spuse Thomas, da, da, da.

Stătea rezemat de zid, cu mâinile rupte legate la spate, cu corpul lui un monument al durerii, dar poate că durerea ar înceta dacă ar spune totul.

— Dar fratele Germain mi-a spus că acel fragment referitor la Hacalia din cartea tatălui tău, spuse de Taillebourg, era scris în ebraică. Ştii ebraică, Thomas?

— Nu.

— Şi deci cine ţi-a tradus fragmentul?

— Fratele Germain.

— Şi fratele Germain ţi-a spus cine a fost Hacalia? întrebă de Taillebourg.

— Nu, murmură Thomas.

Nu mai avea nici un rost să mintă pentru că dominicanul sigur ar verifica spusele vorbind cu bătrânul călugăr, dar răspunsul dădea naştere la încă o întrebare care, la rândul ei, ar dezvălui alte lucruri despre care minţise. Thomas ştia asta, dar era prea târziu acum să reziste.

— Deci cine ţi-a spus? întrebă de Taillebourg.

— Un doctor, spuse încet Thomas.

— Un doctor, repetă de Taillebourg. Asta nu mă ajută, Thomas. Vrei să folosesc din nou focul? Ce doctor? Un doctor în teologie? Un medic? Şi dacă l-ai rugat pe acest doctor misterios să îţi explice ce înseamnă fragmentul, nu a fost curios să ştie de ce voiai să afli?

Thomas mărturisi că era Mordecai şi recunoscu că acesta se uitase pe însemnări şi de Taillebourg lovi masa, arătându-şi pentru prima oară temperamentul după atâtea ore de interogatoriu.

— Ai arătat cartea unui evreu? şuieră întrebarea, cu o voce neîncrezătoare. Unui evreu? În numele lui Dumnezeu şi al tuturor sfinţilor, ce a fost în capul tău? Unui evreu! Unui bărbat din naţia celor care L-au omorât pe Mântuitorul nostru! Dacă evreii găsesc Graalul, prostule, vor înălţa Antihristul! O să suferi pentru această trădare! Trebuie să suferi! Traversă camera, înşfăcă un vătrai din foc şi îl aduse înapoi unde era înghesuit Thomas lângă zid. Unui evreu! strigă de Taillebourg şi trecu vârful dogoritor al vătraiului pe piciorul lui Thomas. Idiotule! mârâi el printre ţipetele lui Thomas. Eşti un trădător al lui Dumnezeu, un trădător al lui Hristos, un trădător al Bisericii! Nu eşti cu nimic mai bun decât Iuda Iscarioteanul!

Durerea continuă. Orele trecură. Lui Thomas i se părea că nu mai exista nimic decât durere. Minţise când nu era durere, aşa că acum toate răspunsurile lui anterioare erau verificate supunându-l la dureri crâncene pe care le putea suporta fără să îşi piardă conştiinţa.

— Deci unde este Graalul? ceru să ştie de Taillebourg.

— Nu ştiu, spuse Thomas, iar apoi mai tare: Nu ştiu!

Privi fierul roşu apropiindu-se de pielea lui şi acum începu să ţipe înainte să îl atingă.

Ţipetele nu îl ajutau cu nimic pentru că tortura continua. Şi continua. Şi Thomas vorbea, spunând tot ce ştie şi fu chiar tentat să facă precum îi sugerase Guy Vexille şi să îl roage pe de Taillebourg să îl lase să jure credinţă vărului său, dar atunci, copleşit de chinurile înfiorătoare, se gândi la Eleanor şi păstră tăcerea.

În cea de-a patra zi, când tremura, când şi un zvâcnet al mâinii lui de Taillebourg era destul pentru a-l face să scâncească şi să ceară milă, seniorul de Roncelets intră în cameră. Era un bărbat înalt cu părul scurt zburlit şi negru, un nas rupt şi doi dinţi din faţă lipsă. Purta tunica cu două trese negre pe fond galben şi rânji batjocoritor când văzu trupul schingiuit şi tremurător al lui Thomas.

— Nu ai adus sus roata de tortură, părinte.

Păru dezamăgit.

— Nu a fost nevoie, spuse de Taillebourg.

Seniorul de Roncelets îl împunse pe Thomas cu bocancul lui din fier.

— Spui că nenorocitul e un arcaş englez?

— Da.

— Atunci taie-i degetele cu care trage, spuse cu sălbăticie seniorul de Roncelets.

— Nu pot să vărs sânge, zise de Taillebourg.

— Pe Dumnezeu, eu pot.

Seniorul de Roncelets scoase un cuţit de la curea.

— E în grija mea! sări de Taillebourg. E în mâinile lui Dumnezeu şi tu nu îl vei atinge. Nu vei vărsa sângele lui.

— Acesta este castelul meu, preotule, mârâi seniorul de Roncelets.

— Şi sufletul tău e în mâinile mele, răspunse de Taillebourg.

— E un arcaş! Un arcaş englez! A venit aici ca să-l răpească pe băiatul văduvei Chenier! Aceea este treaba mea!

— Degetele lui au fost zdrobite cu menghina, spuse de Taillebourg, aşa că nu mai este un arcaş.

Seniorul de Roncelets fu împăcat de veste. Îl împunse din nou pe Thomas.

— E un rahat, preotule, asta e. E un rahat împuţit. Îl scuipă pe Thomas, nu pentru că îl ura în mod deosebit, ci pentru că-i detesta pe toţi arcaşii care-l detronaseră pe cavaler de pe locul lui de drept, adică de rege al bătăliei.

— Ce o să faci cu el? întrebă el.

— O să mă rog pentru sufletul lui, spuse tăios de Taillebourg şi, după ce plecă seniorul de Roncelets, exact asta făcu. Era clar că interogatoriul se sfârşise pentru că veni cu un flaconaş de ulei sfinţit şi îndeplini ultimele ritualuri ale Bisericii, atingând uleiul de fruntea şi de pieptul ars a lui Thomas, iar apoi spuse rugăciunea muribunzilor. Sana me, Domine, intona de Taillebourg, ţinându-şi degetele moi pe fruntea lui Thomas, „quoniam conturbata sunt ossa mea”. „Vindecă-mă, Doamne, pentru că oasele mele sunt îndoite de durere.“

După ce spuse şi făcuse acestea, Thomas fu cărat pe scările castelului într-o închisoare aflată într-o gaură din stânca pe care era construit Guepier. Podeaua din piatră neagră era umedă şi rece. I se scoaseră cătuşele când fu închis în celulă şi credea că o să înnebunească pentru că îl durea tot corpul, degetele lui erau zdrobite şi nu mai era arcaş, căci cum ar mai putea să încordeze un arc cu mâinile rupte? Apoi veni febra şi plânse în timp ce tremura şi transpira, iar în acea noapte, când era pe jumătate adormit, vorbi în somn pentru că avea coşmaruri; şi plânse din nou când se trezi pentru că nu mai rezistase torturii şi îi spusese tot lui de Taillebourg. Era un ratat, pierdut în întuneric, murind.

Apoi, într-o zi, nu ştia câte zile trecuseră de când fusese adus în închisoarea de la Guepier, veniră cei doi servitori ai lui de Taillebourg şi îl luară. Puseră o haină aspră de lână pe el, traseră nişte pantaloni de lână murdari peste picioarele lui rănite, apoi îl cărară până în curtea castelului şi îl aruncară într-un car de bălegar gol. Poarta turnului scârţâi când se deschise şi, însoţit de zece ostaşi purtând tunica seniorului de Roncelets şi orbit de lumina palidă a soarelui, Thomas părăsi Guepier. Nu era conştient de ce se întâmplă, el stătea doar pe scândurile murdare, chircit de durere, cu mirosul încărcăturii obişnuite a carului în nas, vrând să moară. Febra nu îi scăzuse, aşa că tremura.

— Unde mă duceţi? întrebă el, dar nu îi răspunse nimeni; poate că nimeni nici nu îl auzise din cauza vocii lui atât de slabe.

Ploua. Carul huruia îndreptându-se către nord şi sătenii îşi făceau cruce, iar Thomas se mai dezmeticea uneori, dar numai pentru câteva clipe. Credea că va muri şi că îl duceau la cimitir şi încercă să strige la cel care conducea carul că era încă în viaţă, dar în schimb îi răspunse fratele Germain pe o voce nemulţumită, spunându-i că ar fi trebuit să fi lăsat cartea la el în Caen.

— E vina ta, spuse bătrânul călugăr, dar Thomas crezu că visa.

Următorul lucru de care fu conştient era sunetul unei trâmbiţe. Carul se opri, auzi fâlfâitul unei pânze şi se uită în sus pentru a vedea că unul dintre călăreţi flutura un steag alb. Thomas se întrebă dacă nu cumva era cearşaful în care îl vor împături. Un copil se acoperă când vine pe lume şi la fel se proceda când cineva părăsea această lume, şi oftă pentru că nu voia să fie îngropat, şi chiar atunci auzi vocile unor englezi, ştiind că visează, pe când nişte mâini puternice îl ridicară dintre resturile de balegă. Voia să ţipe, dar era prea slăbit, iar apoi toate simţurile îl părăsiră şi leşină.

Când se trezi, era întuneric şi se afla într-un alt car, unul mai curat de această dată, şi el era acoperit cu pături, şi stătea pe o saltea de paie. Carul avea o copertină de piele întinsă peste cercul de lemn protejându-l de ploaie şi de lumină.

— O să mă îngropaţi acum? întrebă Thomas.

— Vorbeşti numai tâmpenii, spuse un bărbat şi Thomas recunoscu vocea lui Robbie.

— Robbie?

— Mda, eu sunt.

— Robbie?

— Săracul de tine, spuse Robbie, mângâindu-l pe Thomas pe frunte. Săracul de tine.

— Unde sunt?

— Te ducem acasă, Thomas, îi spuse Robbie, mergi acasă. În La Roche-Derrien.

 

Fusese răscumpărat. La o săptămână de la dispariţia lui şi la două zile de când restul grupului se întorsese în La Roche-Derrien, un mesager venise la garnizoană cu un steag de pace. Adusese o scrisoare de la Bernard de Taillebourg care îi era adresată lui William Skeat. Scrisoarea spunea să cedeze cartea părintelui Ralph şi Thomas din Hookton era înapoiat prietenilor săi. Will Skeat traduse mesajul şi i-l citi cineva, dar nu ştia nimic de nici o carte, aşa că îl întrebă pe Sir Guillaume dacă ştia ce voia preotul şi acesta vorbi cu Robbie, care, la rândul lui, vorbi cu Jeanette şi următoarea zi fu trimis un răspuns la Roncelets.

Apoi fu o întârziere de două săptămâni pentru că fratele Germain trebuia să fie adus din Normandia la Rennes. De Taillebourg insistă asupra acestei măsuri de precauţie pentru că fratele Germain văzuse cartea şi putea confirma că ceea ce se primea în schimbul lui Thomas era într-adevăr manuscrisul părintelui Ralph.

— Şi aşa a fost, spuse Robbie.

Thomas se uită la tavan. Credea un pic că nu ar fi trebuit să fie răscumpărat cu preţul cărţii, deşi se simţea recunoscător că rămăsese în viaţă, că era acasă şi printre prietenii lui.

— Era cartea pe care o căutau, continuă Robbie cu un farmec necuviincios, dar am mai adăugat nişte chestii. Rânji la Thomas. Bineînţeles că am copiat-o mai întâi, iar apoi am adăugat nişte tâmpenii pentru a-i induce în eroare. Pentru a-i încurca, înţelegi? Şi călugărul acela zbârcit nici măcar nu a observat. Atingea cartea ca un căţel care tocmai a primit un os.

Thomas se cutremură. Se simţea ca şi cum ar fi fost lăsat fără mândrie, putere şi chiar bărbăţie. Fusese atât de umilit, redus la o creatură tremurândă, plângăcioasă şi scuturată de convulsii. Lacrimile i se prelingeau pe faţă, dar nu făceau nici un zgomot. Îl dureau mâinile, îl durea corpul, îl durea totul. Nici măcar nu ştia unde era, ştia doar că fusese adus înapoi în La Roche-Derrien şi urcat pe nişte scări abrupte până într-o cameră mică sub grinda joasă a unui acoperiş unde pereţii nu prea erau tencuiţi şi unde un crucifix atârna la capătul patului.

O fereastră acoperită cu un corn opac lăsa să intre o lumină maro-închis.

Robbie continuă să îi povestească despre pasajele incluse în cartea părintelui Ralph. Fusese ideea lui, spuse el, şi Jeanette copiase mai întâi cartea, şi după aceea Robbie îşi lăsase imaginaţia să zburde.

— Am băgat ceva şi în scoţiană, se lăudă el, cum că Graalul e de fapt în Scoţia. I-am pus să îl caute printre buruieni, nu? râse, dar putea vedea că Thomas nu îl asculta. Continuă totuşi să vorbească până ce o altă persoană intră în cameră şi şterse lacrimile de pe faţa lui Thomas. Era Jeanette.

— Thomas, întrebă ea, Thomas?

Voia să îi spună că îl văzuse şi vorbise cu fiul ei, dar nu îşi putea găsi cuvintele. Guy Vexille spusese că Thomas îşi va dori să moară în timpul torturii şi aşa fusese, dar Thomas era surprins că încă mai simţea asta. „Ia-i mândria unui om, se gândea el, şi îl laşi fără nimic”. Cea mai rea amintire nu era durerea, nici umilinţa rugăminţilor ca durerea să se oprească, ci recunoştinţa pe care o simţise faţă de de Taillebourg când chinurile încetaseră. Acela era cel mai ruşinos lucru dintre toate.

— Thomas? întrebă din nou Jeanette. Îngenunche lângă pat şi îl mângâie pe faţă. E în regulă, spuse ea blând, eşti în siguranţă acum. Aceasta este casa mea. Nu îţi va face nimeni rău aici.

— Eu s-ar putea, spuse o voce nouă, şi Thomas tresări de frică, apoi se întoarse şi dădu cu ochii de Mordecai.

— Mordecai?

Bătrânul doctor ar fi trebuit să fie undeva în sudul călduros.

— S-ar putea să trebuiască să îţi pun la loc oasele degetelor de la mâini şi de la picioare, spuse medicul, şi asta va durea. Îşi puse geanta pe podea. Bună, Thomas! Chiar urăsc corăbiile. Am aşteptat după vela nouă şi, după ce au pus-o, au ajuns la concluzia că era necesară călăfătuirea corăbiei şi, apoi, au socotit de cuviinţă că şi velatura trebuia reparată, aşa că paraditul ăla de vas este tot acolo. Marinarii! Nu fac decât să vorbească de mers pe mare. Totuşi, nu ar trebui să mă plâng, pentru că am avut timp să născocesc nişte materiale noi pentru cartea tatălui tău, şi chiar m-am distrat! Acum am auzit că ai nevoie de mine. Dragul meu Thomas, ce ţi-au făcut?

— M-au rănit, spuse Thomas şi acestea fură primele cuvinte rostite de el de când ajunsese în casa lui Jeanette.

— Atunci trebuie să te vindecăm, zise foarte calm Mordecai. Trase pătura de pe trupul plin de cicatrice al lui Thomas şi, deşi Jeanette se înfioră, Mordecai zâmbi doar. Am văzut şi cazuri mai grave din partea dominicanilor, spuse el, mult mai grave.

Deci Thomas fu din nou îngrijit de către Mordecai şi timpul era măsurat în funcţie de norii ce treceau dincolo de geamul opac, soarele care se înălţa pe cer şi sunetul păsărilor ce luau paie din acoperiş pentru a-şi construi cuiburile. Fură două zile de durere crâncenă când Mordecai aduse un instrument pentru a-i pune la loc degetele de la mâini şi de la picioare şi pentru a i le pune în atele, dar acea durere dispăru după o săptămână şi arsurile de pe corp i se vindecară şi febra îi trecu. Zi după zi Mordecai îi analiza urina şi vedea că e din ce în ce mai limpede.

— Eşti puternic ca un taur, tinere Thomas.

— Şi sunt la fel de prost, spuse Thomas.

— Doar nesăbuinţa, spuse Mordecai, doar tinereţea şi nesăbuinţa.

— Când au… începu Thomas şi tresări, amintindu-şi ce îi făcuse de Taillebourg. Când au vorbit cu mine, spuse el în schimb, le-am spus că ai văzut cartea.

— Sigur nu le-a plăcut asta, surâse Mordecai. Luase o bobină cu sfoară din buzunarul robei lui şi acum lega un capăt de un lemn ce ieşea în evidenţă de pe o grindă neşlefuită. Sigur nu le-a plăcut că un evreu era interesat de Graal. Cu siguranţă au crezut că voiam să îl folosesc ca pe oală de noapte, nu-i aşa?

Thomas, în ciuda impietăţii, zâmbi.

— Îmi pare rău, Mordecai.

— Pentru că le-ai spus de mine? Ce altă variantă mai aveai? Bărbaţii mereu vorbesc când sunt torturaţi, Thomas, de aceea e aşa de folositoare tortura. De aceea tortura va fi folosită atâta timp cât soarele va înconjura pământul. Şi crezi că acum sunt într-un pericol mai mare decât până acum? Sunt evreu, Thomas, evreu. Acum, ce fac cu asta? Vorbea despre sfoara care acum atârna de grindă şi pe care evident voia să o prindă de podea, doar că nu avea de ce să o prindă.

— Ce este? întrebă Thomas.

— Un leac, spuse Mordecai, uitându-se neajutorat la sfoară, apoi la podea. Nu am fost niciodată practic la asemenea chestii. Un ciocan şi un cui, crezi?

— Un cârlig, sugeră Thomas.

Servitorul prost al lui Jeanette fu trimis cu instrucţiuni clare şi reuşi să găsească cârligul şi Mordecai îl rugă pe Thomas să îl înfigă în podea, dar acesta îşi ridică mâna dreaptă ce se asemăna cu un cârlig, cu degetele îndoite precum nişte gheare, şi îi spuse lui Mordecai că nu putea, aşa că Mordecai fixă neîndemânatic cârligul, iar apoi întinse sfoara şi o legă astfel încât era întinsă din podea până în tavan.

— Ceea ce trebuie să faci, spuse el, admirându-şi creaţia, este să tragi de ea ca de coarda unui arc.

— Nu pot, spuse speriat Thomas, ridicându-şi mâna beteagă din nou.

— Ce eşti tu? întrebă Mordecai.

— Ce sunt eu?

— Ignoră răspunsurile ipocrite. Ştiu că eşti un englez şi presupun că şi un creştin, dar ce eşti tu?

— Eu am fost un arcaş, zise cu amărăciune Thomas.

— Şi încă mai eşti, spuse dur Mordecai, şi, dacă nu eşti un arcaş, atunci eşti un nimic. Aşa că trage de sfoara aceea! Şi trage în continuare până ce degetele tale pot să apuce bine. Exersează. Exersează. Ce altceva poţi face în acest timp?

Aşa că Thomas exersă şi după o săptămână putea strânge două degete opuse degetului mare şi putea să facă sfoara să vibreze precum coarda unei harpe, iar după o altă săptămână reuşi să îndoaie degetele de la ambele mâini apucând de sfoară şi trăgea cu atâta putere de ea încât în cele din urmă se rupse sub presiune. Puterea îi revenea şi arsurile se vindecaseră, lăsând o urmă cutată ca de bici acolo unde vătraiul îi atinsese pielea, dar rănile amintirilor nu se vindecau. Nu vorbea de ce i se făcuse pentru că nu voia să îşi aducă aminte, în schimb exersa şi trăgea de sfoară până plesni, apoi învăţă să apuce un toiag lung şi ducea lupte sfidătoare în curte cu Robbie. Şi, cum zilele de iarnă treceau, mergea la plimbări în afara oraşului. Era o moară de vânt pe un deal mic nu departe de poarta de est a oraşului şi la început abia reuşea să urce pentru că degetele îi fuseseră rupte în menghină şi picioarele lui erau precum nişte butuci rigizi, dar până ce aprilie umplu pajiştile cu ciuboţica-cucului, putea să meargă încrezător. Will Skeat mergea des cu el şi, deşi bătrânul nu vorbea prea mult, compania lui era plăcută. Dacă vorbea se plângea de vreme sau că mâncarea era ciudată, sau, cel mai probabil, pentru că nu primise nici o veste de la ducele de Northampton.

— Crezi că ar trebui să îi scriem din nou Domniei Sale, Tom?

— Poate că prima scrisoare nu a ajuns la el?

— Nu mi-au plăcut niciodată lucrurile scrise, spuse Skeat, nu e natural. Poţi să îi scrii tu?

— Pot încerca, spuse Thomas, dar, deşi putea trage de coarda unui arc şi să ţină un toiag mare sau chiar o sabie, nu putea mânui pana de scris. Încercă, dar literele lui erau scrijelite şi neregulate şi, în cele din urmă, unul dintre copiştii lui Totesham scrise scrisoarea, deşi comandantul garnizoanei nu credea că mesajul le va fi de ajutor.

— Charles de Blois o să ajungă aici până să primim noi întăriri, spuse el. Totesham îl privea încurcat pe Thomas, care îi încălcase ordinul ducându-se la Roncelets, dar pedeapsa îndurată de el fusese mai mult decât ar fi vrut Totesham, aşa că îi era milă de arcaş. Vrei să îi duci tu scrisoarea ducelui? îl întrebă el pe Thomas.

Thomas ştia că i se oferea o cale de scăpare, dar clătină din cap.

— O să stau, spuse el, şi scrisoarea fu încredinţată unui căpitan de vas care pleca a doua zi.

Scrisoarea era un gest inutil, şi Totesham ştia asta pentru că garnizoana lui era mai mult ca sigur condamnată pieirii. În fiecare zi soseau veşti privind faptul că lui Charles de Blois îi soseau noi întăriri, iar acum raidurile inamice se puteau zări de pe zidurile lui La Roche-Derrien şi hărţuiau cetele de oameni care cercetau ţinuturile căutând vite, capre şi oi pe care să le aducă în oraş spre a fi omorâte şi puse la afumat. Lui Sir Guillaume îi făceau plăcere asemenea raiduri după hrană. De când pierduse Evecque, devenise atât de sălbatic încât inamicul ştia deja să se ferească de blazonul albastru cu trei şoimi galbeni. Totuşi, într-o seară, când se întoarse acasă după o zi lungă în care nu găsise decât două capre, rânji când veni să îl vadă pe Thomas.

— Inamicul meu s-a alăturat lui Charles, spuse el, contele de Coutances, blestemate să îi fie zilele. I-am omorât un om în dimineaţa aceasta şi ce mi-aş fi dorit să fi fost însuşi contele!

— De ce e aici? întrebă Thomas. Nu e breton.

— Filip al Franţei trimite oameni în ajutorul nepotului său, spuse Sir Guillaume, şi de ce regele Angliei nu trimite oameni să i se opună? Socoteşte Calais mai important?

— Da.

— Calais, spuse dezgustat Sir Guillaume, este rectul Franţei. Scoase o bucăţică de carne dintre dinţi. Şi prietenii tăi au fost la plimbare azi, continuă el.

— Prietenii mei?

— Viespile.

— Roncelets, spuse Thomas.

— Ne-am luptat cu şase nenorociţi într-un sat izolat, zise Sir Guillaume, şi i-am înfipt unuia lancea în burta lui neagră cu galben. Tuşea dup-aia.

— Tuşea?

— E de la vremea urâtă, Thomas, explică Sir Guillaume, îi face pe oameni să tuşească. Aşa că l-am lăsat în pace, am mai omorât unul, apoi m-am întors şi i-am vindecat tusea. I-am tăiat capul.

Robbie călărea împreună cu Sir Guillaume şi, ca şi acesta, strângea monede de la patrulele inamice moarte, dar el spera şi să-l întâlnească pe Guy Vexille. Ştia acum numele acesta pentru că Thomas îi spusese că Guy Vexille îi omorâse fratele chiar înainte de bătălia de lângă Durham şi Robbie se dusese la Biserica Sfântul Renan, pusese mâna pe crucea altarului şi jurase să se răzbune.

— O să îi omor pe Guy Vexille şi pe de Taillebourg, făgăduise el.

— Sunt ai mei, insistase Thomas.

— Nu şi dacă ajung eu primul la ei! se repezise Robbie.

Robbie îşi găsise o fată bretonă cu ochii căprui numită Oana, care dorea să fie mereu pe lângă el, aşa că îl însoţea de fiecare dată când se plimba cu Thomas. Într-o zi, când plecară către moara de vânt, apăru cu arcul cel mare şi negru al lui Thomas.

— Nu pot să îl folosesc! spuse Thomas, speriat.

— Atunci la ce naiba mai eşti de folos? întrebă Robbie şi îl încurajă răbdător pe Thomas să încordeze arcul şi îl lăudă pentru că îi revenise puterea.

Cei trei duseră arcul la moara de vânt şi Thomas trase săgeţi în turnul de lemn. Loviturile fură slabe la început pentru că abia putea să tragă pe jumătate coarda şi, cu cât întrebuinţa mai multă putere, cu atât degetele lui erau mai stângace şi cu atât era ţinta lui mai nesigură, dar până ce reapărură într-un mod miraculos rândunicile şi lăstunii pe acoperişurile oraşului, putea să tragă coarda până la ureche şi reuşi să treacă o săgeată printr-una dintre brăţările de lemn ale Oanei de la treizeci de metri.

— Te-ai vindecat, îi spuse Mordecai lui Thomas, după ce acesta îi dădu vestea bună.

— Mulţumită ţie, spuse Thomas, deşi ştia că nu era doar Mordecai, ci şi prietenia cu Will Skeat, Sir Guillaume şi Robbie Douglas care îl ajutase să se vindece.

Bernard de Taillebourg îl rănise pe Thomas, dar acele răni care nu sângerau ale lui Dumnezeu nu-i acoperiseră doar trupul, ci şi sufletul, şi într-o noapte întunecată de primăvară, când o dâră de lumină se întindea la răsărit, Jeanette urcase în mansardă. Nu îl părăsise pe Thomas decât atunci când cocoşii oraşului anunţaseră răsăritul şi Mordecai, dacă înţelesese cumva de ce zâmbea Thomas ziua următoare, nu spusese nimic, dar îşi dăduse seama că din acel moment vindecarea lui va fi grabnică.

De atunci înainte Thomas şi Jeanette vorbiră în fiecare noapte. Îi spuse despre Charles şi despre privirea băiatului când Thomas menţionase de mama lui; Jeanette vru să ştie totul despre acea privire şi se temea că nu însemna nimic şi că fiul ei o uitase, dar în cele din urmă îl crezu pe Thomas când îi spuse că băiatul aproape că începuse să plângă când auzise de ea.

— I-ai spus că îl iubesc? întrebă ea.

— Da, zise Thomas, şi Jeanette stătea întinsă, tăcută, cu lacrimi în ochi, şi Thomas încercă să o liniştească, dar ea dădu din cap ca şi cum nimic din ce i-ar fi zis el nu ar putea s-o consoleze. Îmi pare rău, spuse el.

— Ai încercat, spuse Jeanette.

Se întrebau cum de ştiuse inamicul că Thomas venea şi Jeanette spuse că era sigură că avocatul Belas era implicat.

— Ştiu că îi scrie lui Charles de Blois, spuse ea, iar acel bărbat îngrozitor, cum îi ziceai? Epouvantail?

— Sperietoarea.

— El, confirmă Jeanette, Vepouvantail. Vorbeşte cu Belas.

— Sperietoarea vorbeşte cu Belas? întrebă Thomas surprins.

— Acum locuieşte acolo. El şi oamenii lui locuiesc la el. Făcu o pauză. De ce stă în oraş? Alţi mercenari preferaseră să plece să se angajeze undeva unde puteau spera la o victorie mai degrabă decât să stea şi să îndure înfrângerea cu care îi ameninţa Charles de Blois.

— Nu poate să meargă acasă, spuse Thomas, pentru că are prea multe datorii. E protejat de creditori atâta timp cât este aici.

— Dar de ce La Roche-Derrien?

— Pentru că sunt eu aici, spuse Thomas. Crede că îl pot duce la o comoară.

— Graalul?

— Nu ştie asta, spuse Thomas, dar se înşela pentru că în ziua următoare, când era singur la moara de vânt şi trăgea cu săgeţi într-o nuia pe care o pusese la patruzeci şi cinci de metri depărtare, Sperietoarea şi cu cei şase ostaşi ai lui ieşiră pe poarta de est a oraşului.

Părăsiră drumul Pontrieux, trecură prin gaura din gard şi dădură pinteni cailor pe panta mică dinspre moară. Erau toţi în armură şi toţi cu săbii în afară de Cerşetor care, cocoşându-şi calul, căra un buzdugan.

Sir Geoffrey îşi opri calul aproape de Thomas, care îl ignoră pentru a trage o săgeată care perie doar nuiaua. Sperietoarea lăsă vârful biciului său să se unduiască pe pământ.

— Uită-te la mine, îi ordonă el lui Thomas.

Thomas încă îl ignora. Luă o săgeată de la curea şi o puse pe coardă, apoi îşi dădu capul într-o parte când văzu biciul apropiindu-se de el. Vârful de metal îi atinse părul, dar nu îl răni.

— Am spus să te uiţi la mine, mârâi Sir Geoffrey.

— Vrei o săgeată în faţă? îl întrebă Thomas.

Sir Geoffrey se aplecă peste oblâncul şeii, cu faţa roşie şi schimonosită de furie.

— Eşti un arcaş – arătă cu mânerul biciului către Thomas – şi eu sunt un cavaler. Dacă te dobor acum nici un judecător nu m-ar condamna.

— Şi dacă îţi înfig o săgeată în ochi, spuse Thomas, diavolul îmi va mulţumi că i-am trimis companie.

Cerşetor mârâi şi îşi mână calul înainte, dar Sperietoarea îi făcu semn să se retragă.

— Ştiu ce vrei, îi zise el lui Thomas.

Thomas trase coarda arcului înapoi, corectându-i instinctiv poziţia pentru că vântul slab mătura iarba pajiştii, şi ţinti. Săgeata făcu nuia să vibreze.

— Nu ai idee ce vreau, îi spuse el lui Sir Geoffrey.

— Am crezut că era aur, zise Sperietoarea, iar apoi am crezut că era teren, dar nu înţelegeam de ce aurul sau pământul te-ar aduce în Durham. Se opri când Thomas trase o altă săgeată care şuieră la o distanţă de o mână de nuiaua depărtată. Dar acum ştiu, termină el, acum ştiu în sfârşit.

— Ce ştii? întrebă ironic Thomas.

— Ştiu că ai fost la Durham pentru a vorbi cu clerici pentru că tu cauţi cea mai mare comoară a Bisericii. Cauţi Graalul.

Thomas slăbi coarda, apoi îl privi pe Sir Geoffrey.

— Toţi căutăm Graalul, spuse Thomas, tot ironic.

— Unde este? mârâi Sir Geoffrey.

Thomas râse. Fu surprins că Sperietoarea ştia de Graal, dar credea că o bârfă din garnizoană adusese asta la cunoştinţă tuturor din La Roche-Derrien.

— Cei mai buni interogatori ai Bisericii m-au întrebat asta, zise el, ridicând o mână beteagă, şi nu le-am spus. Crezi că o să îţi zic ţie?

— Cred, spuse Sperietoarea, că un om care caută Graalul nu se închide într-o garnizoană care mai are doar o lună, două de trăit.

— Atunci poate că nu caut Graalul, zise Thomas şi mai trase o săgeată în nuia, dar băţul săgeţii era îndoit şi săgeata se clătină în zbor şi zbură departe.

Deasupra lui marile vele ale morii, fixate de stinghii cu sfori, scârţâiră când o rafală de vânt încercă să le mişte.

Sir Geoffrey îşi strânse biciul.

— Nu ai reuşit ultima oară când ai fost. Ce se întâmplă dacă te mai duci o dată? Ce se întâmplă dacă pleci după Graal? Şi trebuie să pleci în curând, până să ajungă Charles de Blois aici. Şi atunci când vei pleca vei avea nevoie de ajutor. Thomas, neîncrezător, îşi dădu seama că Sperietoarea venise să îi ofere ajutor sau poate că Sir Geoffrey cerea ajutor. Era în La Roche-Derrien doar pentru un motiv, comoara, şi nu era mai aproape de ea acum decât fusese prima oară când îi căutase pricină lui Thomas lângă Durham. Nu mai îndrăzneşti să mai dai greş o dată, continuă Sperietoarea, aşa că data viitoare ia cu tine nişte luptători adevăraţi.

— Crezi că o să te iau pe tine? întrebă Thomas uimit.

— Sunt englez, spuse Sperietoarea revoltat, şi dacă Graalul există, atunci îl vreau în Anglia. Nu într-un loc străin ca vai de el.

Sunetul de sabie scoasă din teacă îi făcu pe Sperietoare şi pe oamenii lui să se întoarcă în şeile lor. Jeanette şi Robbie veniseră pe păşune cu Oana lângă Robbie; Jeanette avea arbaleta pregătită şi Robbie, ca şi cum nu ar fi avut nici o grijă pe lume, tăia vârfurile ciulinilor cu sabia unchiului său. Sir Geoffrey se întoarse către Thomas.

— Nu ai nevoie nici de un scoţian nenorocit, spuse el nervos, şi nici de o târfă franţuzoaică. Dacă eşti în căutarea Graalului, înconjoară-te de englezi loiali! Asta ar vrea regele, nu?

Din nou Thomas nu răspunse. Sir Geoffrey agăţă biciul de un cârlig de pe curea, apoi apucă frâiele. Cei şapte bărbaţi galopară în jos pe deal, trecând pe lângă Robbie ca şi cum l-ar fi provocat să îi atace, dar Robbie îi ignoră.

— Ce voia nenorocitul?

Thomas trase în nuia, periind-o cu penele săgeţii.

— Cred, spuse el, că voia să mă ajute să găsesc Graalul.

— Să te ajute! exclamă Robbie. Să te ajute să găseşti Graalul? La naiba! Vrea să îl fure. Nenorocitul ar fi în stare să fure laptele de la sânul Fecioarei Maria.

— Robbie! spuse Jeanette şocată, apoi ţinti nuiaua cu arbaleta.

— Uită-te la ea, îi spuse Thomas lui Robbie. O să închidă ochii când o să tragă. Mereu face asta.

— La naiba, zise Jeanette, apoi, neputându-se abţine, închise ochii când apăsă trăgaciul.

Săgeata sări din gaură şi reteză în mod miraculos cincisprezece centimetri din nuia. Jeanette îl privi pe Thomas triumfătoare.

— Pot să trag mai bine decât tine cu ochii închişi, spuse ea.

Robbie stătuse pe zidurile oraşului şi-l văzuse pe Sperietoare adresându-i-se lui Thomas aşa că-i venise în ajutor, dar acum, că Sir Geoffrey plecase, stăteau la soare rezemaţi de peretele morii de lemn. Jeanette privea la zidurile oraşului reparate cu o piatră mai decolorată după stricăciunile provocate de englezi.

— Chiar eşti născut într-o familie de nobili? îl întrebă ea pe Thomas.

— Sunt fiu nelegitim, zise Thomas.

— Dar al unui nobil?

— A fost contele de Astarac, spuse Thomas, apoi râse pentru că era ciudat să se gândească la faptul că părintele Ralph, nebunul părinte Ralph care ţinuse predici pescăruşilor pe plaja de la Hookton, fusese conte.

— Deci aceea este emblema Astarac? întrebă Jeanette.

— O creatură mitică, îi spuse Thomas, ce ţine o cupă, şi îi arătă peticul argintiu şters de pe băţul arcului care era gravat cu ciudata creatură cu coarne, copite despicate, gheare, colţi şi coadă de leu.

— O să îţi fac un steag, spuse Jeanette.

— Un steag? De ce?

— Un bărbat ar trebui întotdeauna să îşi arate emblema, spuse Jeanette.

— Şi tu ar trebui să pleci din La Roche-Derrien, replică Thomas.

Tot încerca să o convingă să părăsească oraşul, dar ea insista să stea. Se îndoia că îşi va recupera vreodată fiul, aşa că era hotărâtă să îl omoare pe Charles de Blois cu una dintre săgeţile arbaletei ei, care erau făcute din duramenul tisei dense, cu capete de metal şi acoperit, nu cu pene, ci cu părţi de piele rigide inserate în crăpături tăiate în diagonală în tisă, iar apoi prinse cu sfoară şi clei. De aceea exersa atât de mult, pentru şansa de a-l spinteca pe bărbatul care o siluise şi care îi luase copilul.

Paştele veni înainte ca inamicul să ajungă. Vremea era călduroasă acum. Copăceii erau plini de cuiburi şi păşunile răsunau de trilurile potârnichilor şi în ziua de după Paşti, când oamenii mâncau rămăşiţele ospăţului care încheiase Postul Mare, îngrozitoarele ştiri veniră de la Rennes.

Charles de Blois venea.

 

Mai mult de patru mii de oameni părăsiră Rennes sub steagul cu hermina albă al ducelui de Bretania. Două mii erau arbaletrieri, majoritatea îmbrăcaţi în culorile verde şi roşu ale genovezilor şi purtând pe braţul drept emblema oraşului lor cu sfântul Graal. Erau mercenari, angajaţi şi preţuiţi pentru iscusinţa lor. O mie de pedestraşi mărşăluiau cu ei, oameni care urmau să sape şanţurile şi să atace zidurile sparte ale fortăreţei englezeşti, şi mai erau şi o mie de cavaleri şi ostaşi greu înarmaţi, majoritatea dintre ei francezi, care formau inima bine apărată a armatei ducelui Charles. Mărşăluiau către La Roche-Derrien, dar adevăratul scop al acestei expediţii nu era să captureze oraşul, care era de o valoare neînsemnată, ci mai degrabă să îl atragă pe Sir Thomas Dagworth şi mica lui armată într-o luptă decisivă în care cavalerii şi ostaşii, încălecaţi pe caii lor mari protejaţi de armură, să rupă rândurile englezilor.

Un convoi format din care mari transporta nouă maşinării de asediu, ce aveau nevoie de atenţia a peste o sută de ingineri de asediu care ştiau cum să le asambleze şi să manevreze mecanismele uriaşe ce puteau arunca bolovani de mărimea unor butoaie de bere mai departe decât ar arunca un arc o săgeată. Un artilerist florentin îi oferise şase dintre ciudatele lui maşinării lui Charles, dar ducele le refuzase. Maşinile de război pe bază de explozibil erau rare, scumpe şi, credea el, temperamentale, pe când vechile dispozitive mecanice, numite baliste, mergeau destul de bine dacă erau unse cum trebuie cu seu şi Charles nu găsise nici un motiv pentru a renunţa la ele.

Mai mult de patru mii de oameni părăsiră Rennes, dar mult mai mulţi ajunseră pe câmpurile de lângă La Roche-Derrien. Ţărani care-i urau pe englezi se alăturară armatei pentru a se răzbuna pentru toate vitele, recoltele şi proprietăţile pe care le pierduseră familiile lor în faţa străinilor şi pentru toate silniciile îndurate. Unii nu erau înarmaţi decât cu săpăligi sau topoare, dar când urma să aibă loc atacul asupra oraşului, asemenea oameni furioşi erau de folos.

Armata ajunse în La Roche-Derrien şi Charles de Blois auzi ultima dintre porţi închizându-se. Trimise un mesager pentru a-i cere garnizoanei să se predea, ştiind că cererea era inutilă, iar în timp ce corturile erau aşezate, ordonă altor călăreţi să patruleze pe drumurile dinspre vest ce duceau către Finisterre, capătul lumii. Stăteau acolo pentru a-l avertiza când armata lui Sir Thomas Dagworth venea în ajutorul oraşului, dacă într-adevăr avea să vină. Spionii lui îi spuseseră lui Charles că Dagworth nu putea să strângă nici măcar o mie de oameni.

— Şi câţi dintre aceştia vor fi arcaşi? întrebă el.

— Cel mult cinci sute, Domnia Voastră.

Omul care răspunse era preot, unul dintre cei mulţi care formau alaiul lui Charles. Ducele era cunoscut ca un om pios şi îi plăcea să angajeze preoţi pe post de sfătuitori, secretari şi, în acest caz, şef al spionilor.

— Cel mult cinci sute, repetă preotul, dar de fapt, Domnia Voastră, mult mai puţini.

— Mai puţini? Cum aşa?

— Febra din Finisterre, răspunse preotul, apoi zâmbi. Dumnezeu este bun cu noi.

— Amin pentru asta. Şi câţi arcaşi sunt în garnizoana oraşului?

— Şaizeci de oameni sănătoşi, Domnia Voastră, spuse preotul din ultimul raport al lui Belas, doar şaizeci.

Charles se strâmbă. Mai fusese înfrânt de arcaşii englezi, chiar când îşi depăşea pe departe numeric inamicul, de o manieră care făcea înfrângerea să pară imposibilă, aşa că acum era prudent cu săgeţile lungi, dar era şi un om inteligent şi acordase problemei arcurilor de război ale englezilor mult timp de gândire. Putea să învingă această armă, credea el, şi în această bătălie trebuia să dovedească acest lucru. Isteţimea, cea mai dispreţuită calitate la soldaţi, va triumfa, şi Charles de Blois, intitulat de francezi ducele şi ocârmuitorul Bretaniei, era cu siguranţă un om deştept. Putea să citească şi să scrie în şase limbi, vorbea latina mai bine decât majoritatea preoţilor şi era un orator iscusit. Chiar părea inteligent cu faţa lui slabă, palidă şi ochii de un albastru intens, barbă şi mustaţă blonde. Se luptase cu rivalii lui pentru ducat aproape toată viaţa lui de adult, dar acum, în sfârşit, era stăpân pe situaţie. Regele Angliei, care asedia oraşul Calais, nu întărea garnizoana din Bretania, în timp ce regele Franţei, care era unchiul lui Charles, fusese generos cu oamenii, ceea ce însemna că ducele Charles în sfârşit îşi copleşea numeric inamicul. Până la sfârşitul verii, socotise el, urma să stăpânească toate domeniile care-i reveneau de la strămoşii lui, dar după aceea îşi temperă entuziasmul.

— Chiar şi cinci sute de arcaşi, observă el, chiar şi cinci sute şaizeci de arcaşi pot fi periculoşi. Avea o voce sigură, pedantă şi rece şi preoţii din anturajul său credeau de multe ori că avea vocea unui cleric.

— Genovezii o să îi inunde cu săgeţi, Domnia Voastră, îl asigură pe duce un preot.

— Să dea Domnul, spuse pios Charles, deşi Dumnezeu, credea el, va avea nevoie de inteligenţa oamenilor.

A doua zi dimineaţa, sub soarele unei primăveri întârziate, Charles călărea în jurul fortăreţei La Roche-Derrien, deşi se ţinea la o distanţă apreciabilă astfel încât nici o săgeată engleză să nu poată să îl ajungă. Apărătorii îşi atârnaseră steagurile de zidurile oraşului. Unele flamuri înfăţişau crucea engleză a Sfântului Gheorghe, altele emblema herminei albe a ducelui Montfort care se asemăna foarte mult cu blazonul lui Charles. Multe dintre steaguri erau înscrise cu insulte adresate lui Charles. Una arăta hermina albă a ducelui cu o săgeată englezească înfiptă în burta sângerândă, iar alta înfăţişa clar o imagine a lui Charles însuşi călcat în picioare de un cal mare şi negru, dar pe majoritatea steagurilor se invoca ajutorul lui Dumnezeu sau era înfăţişată crucea pentru a sugera atacatorilor că cerul le era potrivnic. Majoritatea oraşelor asediate îşi etalau de obicei şi steagurile apărătorilor nobili, dar La Roche-Derrien avea puţini nobili, sau puţini care îşi arătau emblema, şi nici unul care să egaleze titlurile aristocraţilor din armata lui Charles. Cei trei şoimi de Evecque erau expuşi pe zid, dar toată lumea ştia că Sir Guillaume fusese deposedat de toate bunurile şi că nu mai avea decât vreo trei sau patru servitori. Un steag arăta o inimă roşie pe un fond deschis şi un preot din anturajul lui Charles crezu că era emblema familiei Douglas din Scoţia, dar era o nebunie pentru că nici un scoţian nu ar lupta de partea englezilor. Lângă inima roşie era un steag mai strălucitor înfăţişând o mare albastră cu alb formată din valuri stilizate.

— Acela este…? începu să întrebe Charles, apoi se opri, încruntându-se.

— Blazonul familiei Armorica, Domnia Voastră, răspunse seniorul de Roncelets.

În acea zi, ducele Charles călări împrejurul oraşului, însoţit de nobili pentru ca apărătorii să le vadă steagurile şi să se înspăimânte. Majoritatea erau seniori bretoni: vicontele Rohan şi vicontele Morgat călăreau foarte aproape în spatele ducelui, apoi veneau seniorii de Chateaubriant şi de Roncelets, Laval, Guingamp, Rouge, Dinan, Redon şi Malestroit, toţi încălecaţi pe cai de luptă, în timp ce din Normandia contele de Coutances şi seniorii Valognes şi Carteret îşi aduseseră oamenii spre a lupta pentru nepotul regelui lor.

— Credeam că Armorica s-a stins, spuse unul dintre seniorii normanzi.

— Are un fiu, răspunse Roncelets.

— Şi o văduvă, zise contele de Guingamp, şi ea e târfa trădătoare care flutură steagul.

— O târfă trădătoare frumoasă, totuşi, spuse vicontele Rohan, şi seniorii începură toţi să râdă pentru că toţi ştiau cum să trateze văduve neascultătoare, dar frumoase.

Charles se strâmbă la râsetele lor indecente.

— Când vom lua oraşul, ordonă el rece, contesa de Armorica nu va fi rănită. Va fi adusă la mine.

O siluise o dată pe Jeanette şi voia să o mai siluiască, iar după ce făcea asta avea de gând să o mărite cu unul dintre ostaşii lui care să o înveţe să fie mai manierată şi să-şi stăpânească limba. Îşi ţinu în frâu calul pentru a privi cum erau agăţate şi mai multe steaguri pe metereze, toate insulte la adresa lui şi a casei lui.

— O garnizoană ocupată, spuse el sec.

— Orăşeni ocupaţi, mormăi vicontele Rohan. Trădători nenorociţi ocupaţi.

— Orăşeni? păru Charles mirat. De ce i-ar susţine locuitorii pe englezi?

— Comerţ, spuse scurt Roncelets.

— Comerţ?

— Se îmbogăţesc, mârâi Roncelets, şi le place.

— Le place atât de mult încât să lupte împotriva seniorului lor? întrebă Charles neîncrezător.

— O gloată necredincioasă, spuse rece Roncelets.

— O gloată, spuse Charles, pe care va trebui să o sărăcim. Dădu pinteni calului, oprindu-l doar când văzu steagul unui alt nobil, acesta înfăţişând o creatură ciudată cu un pocal în gheare. Până atunci nu văzuse nici un steag care să promită o recompensă mare dacă ar fi fost capturat nobilul căruia îi aparţinea, dar această emblemă era un mister. Al cui e acela? întrebă el.

Nimeni nu ştiu, dar un tânăr slab pe un cal mare, negru, răspunse din spatele anturajului ducelui.

— Blazonul Astaracului, Domnia Voastră, şi aparţine unui şarlatan. Bărbatul care răspunsese venise din Franţa cu o sută de călăreţi fioroşi îmbrăcaţi simplu în negru şi era însoţit de un dominican cu o faţă înfricoşătoare. Charles de Blois se bucură să aibă bărbaţi în uniforme negre în armata lui, pentru că erau toţi soldaţi duri şi experimentaţi, dar era un pic agitat din cauza lor. I se păreau parcă prea duri, prea experimentaţi.

— Un impostor? repetă el şi merse mai departe. Atunci nu avem de ce să ne îngrijorăm.

Erau trei porţi pe partea dinspre coastă a oraşului şi o a patra, deschizându-se pe pod, cu faţa la râu. Charles plănuia să împrejmuiască cu soldaţi toate aceste porţi încât membrii garnizoanei să fie prinşi înăuntru ca nişte vulpi.

— Armata, decretă el, când seniorii se întoarseră în cortul ducal, ce fusese ridicat aproape de moara de vânt de pe dealul mic de la est de oraş, va fi împărţită în patru şi câte un corp de oaste va sta în faţa fiecărei porţi. Seniorii ascultau şi un preot scria tot ce se zicea pentru ca istoria să aibă o relatare adevărată a geniului războinic al ducelui.

Fiecare dintre cele patru corpuri ale armatei lui Charles ar fi copleşit numeric orice întăriri ar reuşi Sir Thomas Dagworth să strângă, dar, pentru a fi şi mai siguri, Charles ordonă ca toate cele patru tabere să fie înconjurate de săpături astfel încât englezii să trebuiască să atace peste şanţuri, terasamente, palisade şi garduri de spini. Obstacolele ascundeau oamenii lui Charles de arcaşi şi le ofereau protecţie arbaletrierilor genovezi în timp ce îşi reîncărcau armele. Terenul dintre cele patru tabere trebuia să fie curăţat de tufişuri şi alte obstacole pentru a nu mai rămâne decât iarbă şi mocirlă.

— Arcaşul englez, le spuse Charles seniorilor prezenţi, nu e un om care să lupte faţă în faţă. Ucide de la distanţă şi se ascunde după tufişuri, enervând caii. O să întoarcem această tactică împotriva lui.

Cortul era mare, alb şi aerisit, şi mirosea a iarbă bătătorită şi a transpiraţie. De dincolo de pereţii de pânză se auzeau bufniturile puternice ale artileriştilor care foloseau ciocane de lemn pentru a asambla cea mai mare dintre maşinile de asediu.

— Oamenii noştri, decretă în continuare Charles, se vor apăra singuri. Vom ridica totuşi patru fortificaţi în dreptul celor patru porţi ale oraşului şi, dacă englezii trimit întăriri, atunci acei oameni vor trebui să atace fortificaţiile noastre. Arcaşii nu pot omorî oamenii pe care nu-i văd. Făcu o pauză pentru a fi sigur că acele cuvinte simple pe care le spusese fură înţelese. Arcaşii, spuse din nou, nu pot ucide oamenii pe care nu-i văd. Să nu uitaţi asta! Arbaletele noastre vor sta în spatele valurilor de pământ, vom avea în faţă garduri vii cu mărăcini şi vom fi ascunşi de palisade, iar inamicul se va afla în câmp deschis unde va putea fi nimicit.

Se auziră mormăituri aprobatoare pentru că ceea ce spunea ducele avea sens. Arcaşii nu puteau omorî oamenii pe care nu-i vedeau. Chiar şi dominicanul înfiorător care venise cu soldaţii în negru păru impresionat.

Clopotele de după-amiază răsunară în tot oraşul. Unul dintre ele, cel mai puternic, era crăpat şi scoase o notă distonantă.

— La Roche-Derrien, continuă ducele, nu contează. Dacă o să cadă sau nu, nu este prea important. Ce contează este să atragem armata inamică afară să ne atace. Dagworth probabil că o să vină să protejeze La Roche-Derrien. Când o să sosească, îl vom nimici şi nu vor mai rămâne decât garnizoanele engleze pe care o să le doborâm una după una, iar până la sfârşitul verii toată Bretania va fi a noastră. Vorbea încet şi simplu, ştiind că era mai bine să vorbească despre toată campania acestor oameni robuşti ca nişte berbeci, care nu erau renumiţi pentru inteligenţa lor. Şi, când Bretania va fi a noastră, continuă el, veţi primi în dar pământ, conace şi fortăreţe.

Se auzi un mormăit aprobator şi mai puternic şi bărbaţii care ascultau rânjiră pentru că vor fi multe pământuri, conace şi castele ca recompensă pentru victoria lor. Va fi şi aur, argint şi femei. Multe femei. Mormăitul se transformă în râs când îşi dădură seama că toţi se gândeau la acelaşi lucru.

— Dar aici, strigă Charles către auditoriul lui pentru a face linişte, ne asigurăm că putem câştiga, şi facem asta nedându-i arcaşului englez prilejul să ţintească. Un arcaş nu poate ucide oameni pe care nu-i vede! Făcu din nou o pauză, privindu-şi audienţa, şi îi văzu pe seniori dând din cap aprobator, semn că acest adevăr simplu le intrase în sfârşit în cap. Vom fi toţi protejaţi de fortificaţii, iar când armata englezească va veni să combată asediul, vor ataca una dintre cele patru fortificaţii. Acea armată englezească va fi mică. Mai puţin de o mie de oameni! Să presupunem că începe să atace fortificaţia pe care o voi ridica aici. Ceilalţi ce o să faceţi?

Aşteptă un răspuns şi, după un timp, seniorul de Roncelets, timid ca un şcolar examinat de dascălul său, se încruntă şi sugeră o posibilă ripostă.

— Venim să vă ajutăm?

Ceilalţi seniori încuviinţară din cap şi zâmbiră aprobator.

— Nu! spuse Charles supărat. Nu! Nu! Nu! Aşteptă să vadă dacă toată lumea înţelesese simplul cuvânt. Dacă vă părăsiţi fortificaţiile, explică el, atunci veţi fi ţinte pentru arcaşul englez. Asta vrea el! Va vrea să ne ademenească din spatele fortificaţiilor noastre pentru a ne secera cu săgeţile. Deci ce facem? Stăm la adăpost. Stăm la adăpost. Înţeleseseră asta? Era cheia victoriei. Să stea ascunşi şi englezilor nu le rămânea decât să piardă. Armata lui Sir Thomas Dagworth va fi forţată să atace valurile de pământ şi gardurile vii cu mărăcini şi arbaletrierii îi vor lovi cu săgeţi, iar când englezii vor fi împuţinaţi încât să nu mai rămână decât câteva sute, atunci el îşi va trimite o parte din ostaşi să-i măcelărească pe supravieţuitori. Nu vă părăsiţi fortificaţiile, insistă el, şi oricine îmi va călca porunca nu se va bucura de generozitatea mea. Această ameninţare îi trezi pe ascultători. Dacă şi un om al vostru părăseşte adăpostul zidurilor, continuă Charles, o să avem grijă să nu primiţi nimic când se vor împărţi pământurile la sfârşitul campaniei. Este clar, domnilor? Este clar?

Era clar. Era simplu.

Charles de Blois avea să ordone ridicarea a patru fortificaţii dispuse în faţa celor patru porţi ale oraşului, iar englezii, când aveau să vină, vor fi forţaţi să atace întăriturile proaspăt făcute. Şi chiar şi cea mai mică fortificaţie a ducelui tot va avea mai mulţi apărători decât englezii, iar acei apărători vor fi adăpostiţi, armele lor vor semăna moarte, iar englezii vor fi nimiciţi şi aşa Bretania va trece în mâinile Casei de Blois.

Isteţimea. Avea să câştige războaie şi va dobândi renume. Şi, odată ce Charles va arăta aici cum pot fi înfrânţi englezii, îi va înfrânge peste tot în Franţa.

Pentru că Charles visa la o coroană mai grea decât coroana ducală a Bretaniei. Visa la Franţa, dar trebuia să înceapă aici, pe câmpurile inundate de lângă La Roche-Derrien, unde arcaşul englez va fi pus la locul lui.

În iad.

 

Cele nouă maşinării de asediu erau toate trebuşete, cele mai mari fiind capabile să arunce o piatră de două ori mai grea decât un bărbat în toată firea la peste nouăzeci de metri. Toate nouă fuseseră făcute la Regensburg, în Bavaria şi, inginerii de asediu care însoţeau marile maşinării erau toţi bavarezi care înţelegeau complexitatea acestor arme. Două dintre cele mai mari aveau braţele de aruncat mai lungi de cincisprezece metri şi chiar şi două dintre cele mai mici, care erau plasate pe malul îndepărtat al râului Jaudy pentru a ameninţa podul şi turnul lui de pază, aveau braţele de peste zece metri.

Două, cele mai mari, numite Urgia Iadului şi Nenorocirea Soţiilor, erau plasate la baza dealului pe care stătea moara de vânt. În principiu, fiecare era o maşinărie simplă, cu un singur braţ lung montat pe un ax asemănător balanţei unui uriaş sau leagănului unui copil, doar că un capăt al acestui braţ era de trei ori mai mare decât celălalt capăt. Partea mai scurtă era prinsă de o cutie de lemn imensă plină cu greutăţi din plumb, în timp ce partea mai lungă, cea care arunca de fapt proiectilul, era ataşată de un troliu mare care îl trăgea până la sol, contrabalansând astfel greutăţile de zece tone. Proiectilul de piatră era pus într-o praştie imensă de piele, lungă de patru metri, ce era ataşată de braţul mai lung. Când braţul era eliberat şi contragreutatea cădea, capătul mai lung era aruncat spre cer şi praştia sărea şi mai repede, încât bolovanul ieşea din leagănul de piele al praştiei, brăzda cerul şi ateriza pe ţinta sa. Asta era simplu. Mult mai greu era să se păstreze mecanismul uns cu seu, să construiască un troliu suficient de puternic care să tragă în jos braţul lung, o cutie de lemn rezistentă, care să se lovească de pământ de nenumărate ori şi care să nu verse cele zece tone de greutăţi şi, cel mai dificil dintre toate, să se construiască un mecanism destul de puternic ca să ţină în jos braţul lung împotriva greutăţii plumbului, dar care să poată totuşi elibera braţul în siguranţă. În astfel de probleme, bavarezii erau experţi şi pentru asta erau plătiţi generos.

Mulţi spuneau că experienţa bavarezilor era de prisos. Bombardele erau mult mai mici şi aruncau proiectilele cu mai multă putere, dar ducele Charles comparase cu atenţie cele două tipuri de maşinării şi alesese tehnologia mai veche. Bombardele erau încete şi expuse exploziilor care puteau omorî artilerişti scumpi. Erau dureros de încete pentru că porţiunea dintre proiectil şi ţeava armei trebuia etanşată pentru a se valorifica forţa prafului de puşcă. Pentru a etanşa ghiuleaua se folosea humă, care trebuia să se usuce înainte ca praful de puşcă să fie aprins şi nici chiar cei mai iscusiţi artilerişti din Italia nu puteau să tragă cu o bombardă de mai mult de trei sau patru ori pe zi. Şi, când astfel de maşinărie trăgea, nu elibera decât o ghiulea care cântărea doar câteva kilograme. Deşi proiectilul zbura cu o viteză atât de mare încât nici nu putea fi văzut, trebuşetele vechi puteau arunca un proiectil de douăzeci sau treizeci de ori mai greu de trei sau patru ori pe oră. La Roche-Derrien, decise ducele, va fi lovit în stil vechi, aşa că oraşul fu încercuit de cele nouă trebuşete. Pe lângă Urgia Iadului şi Nenorocirea Soţiilor, mai erau şi Aruncătorul de Pietre, Sfărâmătorul de Ziduri, Săpătorul de Morminte, Biciul de Piatră, Duşmănosul, Distrugătorul şi Mâna lui Dumnezeu.

Fiecare trebuşet era construit pe o platformă făcută din scânduri de lemn şi era protejat de o palisadă înaltă destul de tare încât să reziste la orice săgeată. Unii dintre ţăranii care se alăturaseră armatei fură instruiţi să stea aproape de palisadă şi să fie pregătiţi să arunce cu apă peste orice săgeată de foc pe care englezii ar putea-o folosi pentru a aprinde parapetul, aşa expunând inginerii trebuşetelor. Alţi ţărani săpau şanţuri şi înălţau valurile de pământ ce urmau să formeze cele patru fortificaţii ale ducelui. Unde puteau se foloseau de şanţurile existente sau încorporau gardurile groase de porumbar în apărare. Făcură bariere din ţăruşi ascuţiţi şi săpară gropi pentru a rupe picioarele cailor. Cele patru corpuri ale armatei ducelui se baricadau înconjurându-se de întărituri şi, zi după zi, în timp ce valurile de pământ creşteau şi trebuşetele prindeau formă din piesele transportate în căruţe, ducele îşi punea oamenii să exerseze formarea liniilor de luptă. Arbaletrierii genovezi luau poziţie în fortificaţiile pe jumătate terminate, în timp ce în spatele lor cavalerii şi ostaşii defilau pregătindu-se de luptă. Unii oameni se plângeau că aceste exerciţii erau o risipă de timp, dar alţii înţelegeau cum avea de gând ducele să ia cu asalt oraşul şi aprobau pregătirile întreprinse. Arcaşii englezi vor fi încurcaţi de ziduri, şanţuri şi palisade, iar arbaletele îi vor lovi unul câte unul, pentru ca în cele din urmă inamicul să fie forţat să atace peste valurile de pământ şi şanţurile inundate pentru a fi măcelăriţi de către ostaşii ce-i aşteptau.

După o săptămână de muncă istovitoare, trebuşetele fură asamblate şi cutiile cu contragreutăţi erau umplute cu bucăţi de plumb. Acum inginerii de asediu trebuiau să îşi dovedească o deprindere şi mai subtilă, arta aruncării marilor bolovani unul după celălalt exact în acelaşi loc din zid astfel încât meterezele să fie dărâmate şi să se croiască un drum către oraş. Apoi, după ce armata care va veni în ajutor va fi înfrântă, oamenii ducelui vor ataca La Roche-Derrien şi-i vor trece prin foc şi prin sabie pe locuitorii trădători.

Inginerii bavarezi îşi aleseră primele pietre cu grijă, apoi reglară lungimea praştiilor pentru a-şi ţine cât mai bine sub control maşinăriile. Era o dimineaţă frumoasă de primăvară. Vinderei se ridicau în zbor, pintenii-cocoşului punctau câmpurile, păstrăvii săreau după efemeride, usturoiul sălbatic prezenta inflorescenţă albă şi guguştiucii zburau printre frunzuliţele pădurilor verzi. Era cea mai frumoasă perioadă a anului şi ducele Charles, ai cărui spioni îi spuseseră că armata lui Sir Thomas Dagworth abia acum se pregătea să plece din vestul Bretaniei, anticipa victoria.

— Bavarezii, îi spuse unuia dintre preoţii lui însoţitori, pot începe.

Trebuşetul numit Urgia Iadului trase primul. A fost trasă o pârghie ce scotea un cui de metal gros dintr-un cârlig ataşat de braţul lung al trebuşetului. Zece tone de plumb căzură cu o bufnitură care putu fi auzită în Treguier, braţul lung fu azvârlit în sus şi praştia se învârti la capătul braţului scoţând un sunet ca o vijelie şi un bolovan brăzdă cerul. Păru să atârne pentru un moment, un bulgăre de pământ mare pe cerul bântuit de vinderei, iar apoi, ca un trăsnet, căzu.

Asediul începu.