CAPITOLUL 5

ONORABILA SOCIETATE

 

(Roma, august, 198…)

 

Don Calo Ambrossoli se născuse în Sicilia, într-o familie săracă, cu 11 copii. Pe când avea cinci ani, taică-său plecase la Milano, să caute de lucru şi de atunci nimeni nu mai auzise nimic despre el. Calo fusese nevoit să muncească de la 10 ani, după ce la şcoala din sat învăţase doar să-şi scrie numele. Muncea cu ziua la plantaţiile de portocali.

Pe atunci, în Sicilia, încă nu se pomenea în mod deschis de «Mafia». Cuvântul era şoptit cu teamă, iar când «lupara» mai făcea o victimă, nimeni nu vedea sau nu auzea nimic, chiar dacă omorul se petrecea ziua-n amiaza mare.

Într-o vară, la puţin timp după ce împlinise 12 ani, Calo se angajase pe plantaţia unui anume don Leone la strânsul măslinelor. Aici, într-una din zile, proprietarul fu vizitat de doi bărbaţi îmbrăcaţi în costume negre, la vederea cărora acesta se făcuse palid. Calo îl auzi vociferând şi ameninţând. Cei doi plecară şi a doua zi, când oamenii veniră la lucru, găsiră întreaga plantaţie devastată peste noapte de parcă fusese un uragan. Aproape toţi măslinii erau doborâţi la pământ, iar paznicul avea cinci lovituri de cuţit în piept. Ceilalţi angajaţi plecară în grabă de pe plantaţie şoptind cuvântul «Mafia». Proprietarul îşi smulgea părul din cap şi blestema. Doar Calo rămase şi când veniră carabinierii le relată despre vizita celor doi şi-i descrise, fiindu-i martor patronului.

Seara, pe când se întorcea acasă, fu oprit de un bărbat îmbrăcat în haine de orăşean.

— Cum te cheamă, băiete?

— Calo Ambrossoli, răspunse el. Dar pe tine? Nu eşti de pe aici.

Omul râse.

— Eşti curajos. Nu ţi-e teamă de mine?

— Nu.

— Bine. Treci mâine pe la cârciuma lui don Pippo. Ştii unde e, nu-i aşa?

— Da.

— Spune-ţi numele şi şopteşte-i că don Pippo te-a chemat să stea de vorbă cu tine. E o mare onoare. Pune nişte haine mai bune pe tine şi spală-te. Uite, ia asta!

Şi bărbatul îi întinse o bancnotă, la vederea căreia Calo făcuse ochii mari.

A doua zi, don Pippo, un bătrân cu mustaţa stufoasă, îl conduse în grădina lui, unde, la umbră, stătură de vorbă. Se pare că răspunsurile îl mulţumiră, căci Calo primi încă o bancnotă. Bătrânul îl cercetase amănunţit, întrebându-l despre familie, prieteni, şcoală şi cam ce-ar vrea să facă în viaţă. Îi promise să-i găsească de lucru.

Calo deveni «picciottu», la vârstă la care alţi copii se jucau încă pe maidane. Era înalt şi voinic şi părea cel puţin cu patru ani mai vârstnic. Învăţă să mânuiască «lupara». Era o perioadă grea pentru Mafia, pe care liderul fascist Mussolini o hărţuia fără încetare. La un moment dat, Mussolini făcuse o vizită într-un sat din Sicilia, însoţit, ca de obicei, de o gardă numeroasă de «cămăşi negre». Fusese întâmpinat de primar, care era şi şeful «familiei» locale. Văzându-i «gorilele» «naşul» îl asigură, pe cel mai serios ton, că nu are de ce să se teamă, deoarece el a anunţat în sat că «Mussolini este prietenul meu». Aşa ceva era prea mult pentru dictator, obsedat mereu de comploturi şi intrigi. Ordonă ca Mafia să fie stârpită în cel mai scurt timp.

La sfârşitul războiului, Calo Ambrossoli devenise deja «don Calo» şi era mâna dreaptă a lui don Pippo, acum un octogenar aproape orb, care nu-şi mai părăsea scaunul din nuiele împletite, dormitând la soare.

Se ridicase o nouă familie, cea a fraţilor Sacco. Don Calo îşi dădu seama că tabăra sa e sortită pieirii şi într-o seară îi anunţă pe cei din clanul Sacco că ar vrea să-i întâlnească într-un loc secret. Căzură la învoială şi a doua zi, în zori, don Calo îi descărca 2 focuri de revolver în piept lui don Pippo, închizându-i apoi, pios, ochii. Afacerea îi fusese răsplătită cum se cuvine, dar viaţa îi era în primejdie. Aşa ceva nu se iartă. Rudele lui don Pippo puseră preţ pe capul său şi între cele două «familii» începu un război nimicitor. Don Calo plecă la Milano, sperând să-şi piardă urma.

Într-o zi, şedea pe o terasă, însoţit de o tânără de companie şi de un prieten, Steffano, când dintr-un automobil «Ford» se deschise focul asupra lor. Însoţitorii lui fură ucişi pe loc, don Calo alegându-se doar cu spaima şi cu nişte complicaţii neplăcute la poliţie. Dar pricepu avertismentul şi peste două zile îşi făcu bagajele. Direcţia: New York. Acolo Cosa Nostra începuse să prospere, întrecându-şi sora mai mare din Sicilia.

Deveni treptat un «capomafia» bonom, cu lanţ de aur peste abdomen şi maniere ireproşabile, în stil italian. Fiul său studiase la un gimnaziu particular, apoi la Princeton, don Calo căutând să nu-l amestece în treburile «familiei». În lumea Cosei Nostra se impusese greu. În anii ’60, «familia» îi fusese aproape decimată de un război cu «familia» lui don Francesco Geraci, un «boss» din Brooklyn, care dirija pe atunci reţeaua jocurilor de noroc din New York, un «boss» care-şi începuse ucenicia la Chicago, în epoca lui Alphonso Capone. Fugise atunci pentru câteva luni în Sicilia, păzit zi şi noapte. Reuşise apoi să încheie un pact cu o altă «familie», cea a lui Franco Vilalba şi să convingă «Cupola» – instanţa supremă a Mafiei celor două lumi – să renunţe la don Francesco Geraci. În mai puţin de două luni, «familia» lui Geraci era exterminată, acesta pierzându-şi cei mai buni oameni, printre care şi pe cei doi fii ai săi, Geraci ceru «Cupolei» un armistiţiu şi acceptă «sărutul împăcării». Dar făcu greşeala să nu-şi respecte cuvântul dat în faţa instanţei supreme. Pentru a doua oară în viaţă, don Calo văzu moartea cu ochii. Tocmai ieşise dintr-un hotel, unde avusese o întâlnire de afaceri, când doi bărbaţi traseră asupra lui mai multe focuri de armă, de la fereastra unui imobil aflat vis-à vis. Don Calo încasă două gloanţe în piept şi scăpă ca prin minune de la moarte. Cei doi reuşiră să scape de urmărirea poliţiei. Dar nu şi de cea a Cosei Nostra, al cărei braţ îi ajunse la Detroit. Torturaţi, ei recunoscură că au fost angajaţi de Francesco Geraci. Peste cinci zile, cadavrul acestuia era descoperit în portbagajul unei maşini parcate pe o stradă lăturalnică. Fusese sugrumat cu un cablu subţire, iar în fiecare pumn avea câte o monedă măruntă. Era semn că a fost executat pentru trădare. De atunci, micul imperiu al lui don Calo nu mai suferise cutremure serioase. Nici măcar arestarea sa, pentru trafic de stupefiante nu reuşise să-i scadă autoritatea.

Cursa «Alitalia» ateriză pe aeroportul Fiumicino. Pe scara avionului, Ambrossoli zâmbi cerului albastru al Italiei.

— Deşi sunt plecat de atâţia ani, don Arturo, tot Italia rămâne ţara mea. Făcu un gest larg cu mâna. Oamenii, cerul, aerul, totul este altfel decât acolo, în America. Sper să mor aici, don Arturo, când mi-o sosi vremea.

Trecând prin controlul vamal, Cool îl zări pe M., aşteptându-i. În faţa aeroportului se iscă o dispută. Don Calo voia ca protecţia să-i fie asigurată de «oamenii de onoare» şi să locuiască într-un apartament propriu, pe care îl avea închiriat la un hotel.

La faţa locului se aflau trei echipaje. Unul era cel al SISMI, condus de Giacomo şi Marcello. Urma cel al staţiei din Roma, la care se alipi şi Cool, privindu-i atent pe cei din poliţia secretă italiană. Don Calo mai fusese aşteptat şi de două Mercedesuri de culoare neagră, din care coborâseră câteva «gorile», Don Calo începu să râdă.

— În viaţa mea nu m-am simţit atât de onorat, îi spuse el lui Cool. Toată lumea vrea să mă păzească pentru a nu mi se întâmpla ceva. Se pare că sunt un om foarte important, nu-i aşa, don Arturo?

Marcello privea scârbit toată scena.

— Îmi vine să intru în pământ, îi şopti el lui Giacomo. Cine dracu mai e şi maimuţoiul ăsta bătrân? Uite-te la el! Parcă-i un gangster din filmele proaste din anii ’30!

— Rabdă, îi răspunse resemnat Giacomo. Nu avem de ales. Cine e, cine nu e, avem, se pare, nevoie de el.

În cele din urmă căzură de acord ca don Calo să fie transportat la o vilă de pe Via Olivussa, proprietate a misiunii americane din Roma. I se permise însă să-şi păstreze propria sa gardă de corp, dar şi cea asigurată de americani, a cărei conducere fu preluată de Cool. Mafioţii italieni şi agenţii americani se priveau pe sub sprâncene, cu duşmănie nedisimulată, ambele tabere urmărindu-i cu suspiciune pe poliţiştii italieni.

Ajunseră fără incidente la vila cu două etaje, ultra-luxoasă, şi stabiliră apartamentele pentru fiecare grupă. Ordinele în italiană se amestecau cu frazele rostite în engleză. Giacomo îl strânse de cot pe Marcello, care făcea feţe-feţe.

Apoi M. îi chemă pe Cool şi pe Marcello într-o cameră de la parter şi închise uşa.

— Faceţi cunoştinţă. Dacă vreţi, prefer să discutăm în engleză.

Cei doi îşi dădură mâna. Cool zâmbi.

— Nici mie nu-mi place povestea asta, Marcello. Dar trebuie să jucăm aşa cum ne cântă ei. Ce aţi aranjat cu omul vostru?

— Cu Tommaso Mancusa? E în regulă. Se află la închisoarea din San Vittorio şi îi doresc să mai stea acolo încă o mie de ani. În cazul în care vor să se întâlnească, am aranjat o întâlnire fără riscuri.

— Puteţi să îl scoateţi din închisoare?

— Da. Nu-i uşor, dar s-a acceptat şi asta. Carabinierii au răscolit jumătate din Italia, dar nu au reuşit să afle unde este ascuns generalul vostru. Niciun membru al «Frontului Roşu» capturat de noi nu a oferit vreo informaţie. Toţi pretind că operaţiunea a fost executată de o fracţiune din afară şi ei nu sunt la curent cu adresa. Am aflat doar că a fost mutat din locul în care se afla iniţial. Atât.

Uşa se deschise şi Giacomo intră în încăpere.

— Ce face Ambrossoli? întrebă el.

— Doarme, răspunse Giacomo. A dat ordin să nu fie deranjat până mâine dimineaţă. Îl privi jenat pe Marcello. Din momentul acesta, eu am primit ordin să mă retrag.

Marcello îl conduse în faţa vilei.

— Ai grijă, îi spuse Giacomo. Dacă ceva iese aiurea, cere imediat rezidenţă americană. Nu uita că ăsta-i jocul lor, nu al nostru. Ei îşi iau omul şi pleacă. Noi rămânem să tragem ponoasele.

— Deci am rămas singur.

— Da. I-am spus lui D’Amico că am dat de un fir şi că s-ar putea ca în două zile să avem adresa. Dar este bine ca informaţia să nu ajungă de la noi. Cred că cel mai bine ar fi un telefon anonim dat direct lui D’Amico. Vor bănui că vine din partea unui terorist «pocăit», speriat că generalul urmează să fie lichidat.

— Şi cine se va ocupa de scoaterea lui Mancusa din San Vittorio?

— Nu mi s-a spus. Un anumit procuror, asta-i tot ce ştiu. Vor cere – cred eu – un interogatoriu. Sub pretextul acestuia. Mancusa va fi adus la Palatul de Justiţie. Acolo va avea loc întâlnirea. Toate astea le-am aflat «neoficial». Nu cred că vor merge până acolo încât să-i permită o evadare.

— Bun, spuse Marcello. Deci eu rămân aici. Oricum, ţinem legătura, nu?

— Ai grijă; nimic de discutat cu D’Amico. Aşa este ordinul. Carabinierii rămân deoparte deocamdată.

— E-n regulă. La revedere.

— Ciao, Marcello. Şi fii prudent. Ţi-am spus: nu uita că este jocul lor. Ei îşi pot permite să rişte oricât de mult.

*

A doua zi, dimineaţă, don Calo Ambrossoli, după ce comandă un copios mic-dejun, se pregăti să dea câteva telefoane. Dar refuză să le folosească pe cele ale vilei în care locuia, îi era teamă că telefoanele erau interceptate, chiar dacă primi asigurări că nimeni nu-i va asculta convorbirile. În cele din urmă, i se permise să iasă afară, până la o cabină telefonică din apropiere. Marcello rămase în vilă, Don Calo era însoţit doar de Cool. Intră în cabina telefonică, după ce se asigură că nicio dubă suspectă, cu geamurile vopsite, nu staţionează prin apropiere. Cool rămase la câţiva metri depărtare, fumând nervos, cu ochii la pândă. Îl vedea pe cel din cabină formând mereu numere de telefon, unele probabil la întâmplare, pentru derutarea eventualilor observatori.

Ieşi apoi din cabină, îşi şterse fruntea de sudoare cu batista albă şi îi făcu semn lui Cool că totul este O.K. Intrară înapoi în vilă şi merseră în apartamentul în care se aflau M. şi Marcello. Don Calo se aşeză într-un fotoliu.

— Am aflat ceva, dar nu tot, spuse el simplu.

— Spune mai repede, mârâi Marcello. Nu ne jucăm de-a v-aţi ascunselea.

— Ba chiar de-a v-aţi ascunselea, râse Ambrossoli. Fiindcă generalul Clover a fost mutat acum două zile din locul în care se afla.

— Şi unde s-a aflat până acum? întrebă Marcello repede.

— Asta nu ştiu, spune don Calo. Mi s-a spus că află adresa la care se găseşte în prezent generalul.

— Ne interesează tot ce ţine de activitatea «Frontului Roşu», spuse Marcello. Fiindcă voi plecaţi, dar noi rămânem în Italia. Ne interesează toate bazele pe care le au aici.

Ambrossoli îl privi pe Cool, ridicând neputincios din umeri.

— Spune concret ce ai aflat, îi ceru acesta.

Marcello dădu din mână.

— Aduceţi o hartă, ceru don Calo.

După ce harta îi fu adusă, indică un perimetru cu degetul.

— Aici. Aici se află pasărea voastră rară. În triunghiul format de oraşele Verona, Padova şi Bologna.

— Unde anume? întreabă M.

— Încă nu se ştie exact. Dar până mâine, la prânz, se va afla. Adresa exactă îmi va fi comunicată doar mie personal, de către don Tommaso Mancusa, ai cărui oameni se ocupă de fapt de asta. Don Tommaso se află în închisoare. Aranjaţi o întâlnire pentru mâine seară, la orele 20, unde credeţi voi. Şi nu răspund eu dacă don Tommaso nu va vrea să comunice adresa. Asta este treaba voastră, cum vă veţi înţelege cu el. Poate că are nişte condiţii de pus, spuse el, privind spre Marcello.

— E-n regulă. M. se ridică în picioare. Deci garantezi că până mâine la orele 20, vom avea adresa la care se află generalul. Adresa exactă. Pot să comunic asta, nu?

— Da. Pot garanta că mâine la orele 20, don Tommaso va fi în posesia adresei.

— O.K.

— Şi cum rămâne cu cererea mea?

— Îţi vom permite să ieşi. Dar la cel mai mic semnal de alarmă, Cool, care te va însoţi, va avea ordin să te împuşte imediat, fără avertisment. Aşa că nu este cazul să încerci nimic.

Ambrossoli pufni dispreţuitor.

— Dacă aş vrea să evadez, aici, la Roma, nimeni nu ar putea să mă oprească, aşa să ştiţi! Aici sunt acasă. Dar sunt om de onoare şi-mi respect cuvântul dat. Nu vă fie teamă, don Arturo, prietenul meu, nu va trebui să împuşte pe nimeni. Pe mine, cel puţin, nicio grijă!

Uşa se deschise şi un bărbat din gardă intră.

— Domnul Rogoni este chemat la telefon, spuse el.

Marcello merse la telefon.

— Alo?

— Marcello? Era vocea lui Giacomo. Hai cât poţi de repede spre mine. Te aştept în faţa scărilor. D’Amico a făcut o ispravă pe cinste. Nu spune nimic celorlalţi. Te aştept.

Marcello puse receptorul în furcă.

— Voi lipsi o jumătate de oră, îi spuse el în trecere lui Cool. Ne vedem la prânz. La revedere.

Giacomo îl aştepta în faţa clădirii SISMI unde îşi aveau biroul. Îi făcu semn să rămână la volan şi urcă alături de el.

— Spune, zise Marcello.

— Nu o să-ţi vină să crezi, spuse Giacomo, trăgându-i cu ochiul. D’Amico a găsit-o pe fată.

— Care fată?

— Cea de la hotel. Cuplul care l-a răpit. Are acte false. Se pare că este italiancă, dar are un paşaport de Spania. E la Palatul de Justiţie, D’Amico a convocat o conferinţă de presă astăzi. Vrea să-i ia primul interogatoriu înainte.

Paola şedea pe un scaun, în faţa biroului auster, pe care se aflau împrăştiate creioane şi coli de hârtie. Un pahar de carton în care fusese cafea căzuse pe covor, iar scrumiera din faţa ei era plină de chiştoace de ţigări. Fata fuma fără încetare. Trăsăturile îi împietriseră într-o mască rece şi dură, care o urâţea. Îl privi rece pe Marcello, în momentul în care acesta se apropie de ea.

— Da, spuse el, portretul-robot a fost excelent. D’Amico flutură câteva file de hârtie, acoperite cu un scris mărunt.

— Numai tâmpenii, tună el. Minte de îngheaţă apele. Marcello şi Giacomo îşi traseră câte un scaun şi se aşezară în faţa fetei.

— Cum te numeşti? începu Marcello.

— Rita Crimmi. Şi sunt cetăţean spaniol.

— Unde ai învăţat limba italiană?

— Mama era italiancă din Roma.

— Unde locuieşti în Spania?

Fata indică adresa de pe paşaport.

— Adresa este falsă, am verificat, spuse D’Amico.

— Este o greşeală, spuse fata. O greşeală stupidă.

— Nu este nicio greşeală, spuse Marcello. Dânsul este colonelul D’Amico. Ai auzit de el?

— Nu. Mă aflu în Italia în excursie şi nu mă interesează sticleţii. Absolut deloc.

Marcello îşi aprinse o ţigară.

— Unde-i generalul, Rita? întrebă el domol.

Fata reacţionă normal.

— Care general? Ce tot vorbiţi?

— Generalul american. Cel pe care voi l-aţi răpit. Am găsit amprentele tale la hotel. Asta nu poţi să negi. Sunt ale tale.

— Porcării de-ale poliţiei, spuse fata, cu ură. Toţi ştiu ce faceţi când vreţi să băgaţi pe cineva la apă.

— Cine este cel cu care ai stat la hotel? – preluă Giacomo interogatoriul.

Marcello îl trase pe D’Amico de-o parte.

— Cum aţi înhăţat-o? întrebă el.

— Pur şi simplu din întâmplare. Fata închiriase o locuinţă pe via Caggio. Un locatar ne-a semnalat asemănarea ei cu portretul robot publicat în ziare. Nu s-a împotrivit arestării, a susţinut de la început că este o eroare. Se ţine tare. Dacă nu ar fi fost amprentele, care demonstrează fără dubii că este persoana căutată, chiar m-aş fi îndoit de vinovăţia ei.

— Ceva indicii?

— Nimic. Nu era înarmată, nu avea nimic compromiţător la ea. Nicio agendă de telefoane, nimic. Nişte bagaje obişnuite, de astă dată de provenienţă străină. Nimic cumpărat din Italia. Oricum, cei din personalul hotelului din V. o vor identifica sigur.

Se întoarseră spre fată, care îşi aprindea o nouă ţigară, privindu-l cu scârbă pe Giacomo.

— În câteva zile, veţi fi prinşi toţi, spuse Marcello. Da asta poţi să fii sigură! Suntem pe urmele voastre. Vezi că şi tu ai fost arestată. Ai şansa să îţi uşurezi situaţia. Eşti tânără. Pentru aşa ceva, iei cel puţin zece ani. Îţi dai seama? Cei mai frumoşi ani din viaţa ta îi vei petrece la închisoare.

— Nu sunt vinovată de nimic, spuse fata. De ce aş fi condamnată la zece ani de închisoare?!

— Ştii bine că nu-i aşa, continuă Marcello, calm. Dacă vei colabora, îţi promitem că vei scăpa cu o pedeapsă foarte uşoară. Îţi vei reface viaţa. Dacă îţi este frică de «tovarăşii» tăi, îţi vom acorda protecţie, în aşa fel încât nimeni nu va reuşi să-ţi facă vreun rău. Eşti foarte tânără şi se va ţine cont de asta. Poate că ai fost atrasă, printre ei, fără voia ta. La vârstă asta, toţi putem cădea într-o capcană sau alta. Dar crede-mă că-i o prostie să persişti în greşeală! De astă dată aţi mers prea departe. Aţi ridicat împotriva voastră toată poliţia din lume. Nu mai aveţi nicio şansă. Aţi pierdut.

Fata fuma fără să scoată o vorbă.

— Spune, continuă Marcello. Unde se află generalul Clover? Spune doar adresa. Îţi promitem că vom avea grijă ca nici prietenul tău să nu fie ucis. Altminteri, s-ar putea întâmpla şi aşa ceva. Gândeşte-te şi la asta. Hai, spune, unde se află generalul?

— Nu ştiu despre ce vorbiţi. Paola suflă fumul în faţa lui Marcello. Habar nu am. Şi m-am săturat de întrebările voastre stupide. Nu aveţi decât să omorâţi pe cine vreţi, deşi nu cred că sunteţi în stare să luptaţi cu un adevărat bărbat. Vă credeţi grozavi terorizând o biată fată.

D’Amico se făcuse stacojiu.

— Vedem noi, strigă el şi bătu cu pumnul în birou. Personalul hotelului din V. te va identifica. Avem răbdare să vedem dacă vei fi şi tu în stare să torni minciunile la nesfârşit.

Giacomo se ridică şi se îndreptă împreună cu Marcella spre ieşire. Ca şi cum şi-ar fi adus brusc aminte de ceva, acesta din urmă se întoarse şi se apropie de harta pe care sclipeau beculeţe electrice, indicând zonele controlate.

Privi spre fată.

— Aproape că ştim unde se află generalul, spuse el rar. Este undeva, pe aici şi indică cu degetul perimetrul arătat de Ambrossoli. Pentru prima oară, fata tresări.

D’Amico observă imediat.

— Mai ai o şansă, spuse el. Vorbeşte!

Dar fata îşi revenise. Nu făcu altceva decât să le arunce o privire dispreţuitoare.

— Cum vrei, spuse Marcello. Fiecare face ce vrea cu viaţa lui.

Ieşiră, împreună cu D’Amico. Un carabinier intră pentru a o supraveghea pe fată.

— De ce ai indicat perimetrul acela? – întrebă D’Amico. Ai vreo informaţie?

Marcello se uită în altă parte.

— A fost un bluff, spuse el în silă. Dar s-ar putea să fi avut noroc şi să fi nimerit. M-am gândit doar că Padova şi Bologna sunt centre importante ale «Frontului Roşu». Asta-i tot.

— Sper că voi scoate ceva de la ea, spuse D’Amico. Deocamdată se ţine tare. Dar peste câteva ore va începe să cedeze.

— La ce oră ai conferinţa de presă? – întrebă Giacomo.

— Peste trei ore. D’Amico oftă şi îşi privi ceasul. La orele 14, aici jos.

— Nu aş vrea să fiu în pielea ta, spuse Marcello, bătându-l pe umăr.

— Mă descurc eu, spuse D’Amico, plictisit.

— La revedere. Ceva veşti despre Cascioferrro?

— Nimic, deocamdată. Parcă a intrat şi el în pământ.

Cei doi urcară în automobil.

— Deci astă seară, spuse Giacomo. Se apropie de sfârşit.

— Da. Îmi pare rău că trebuie să-l mint pe D’Amico. Este cel mai curat poliţist din toată cloaca asta de Italie.

— Nu aveţi încă adresa?

— Nu. Nu încă. Dar Ambrossoli a promis că o vom avea mâine seară, la orele 20, după întâlnirea cu Tommaso Mancusa. Şi sunt sigur că aşa va fi. Dar este un târg murdar şi am impresia că este mai murdar decât ni se spune. Şi tot D’Amico şi oamenii săi îşi vor risca pielea în operaţiunea propriu-zisă.

— Căştile de piele?

— Dar, sunt alţii mai buni?

— După câte ştiu, nu. Nu am fost niciodată în cazarma lor şi D’Amico nu a permis niciodată vreun amestec al SISMI în afacerile lui. Ştiu însă totul în amănunţime, despre organizarea raidului de anul trecut, la Milano. Au fost grozavi.

— Mai avem o şansă, spuse Marcello. Te las aici? Bine, mai avem o şansă, spunem… Ca D’Amico să afle adresa până mâine la prânz. Poate că fata va vorbi până la urmă.

*

A doua zi, la prânz, începură pregătirile pentru întâlnirea lui Ambrossoli cu Tommaso Mancusa. Urmau să se deplaseze toate cele trei echipaje, cel al SISMI, cel al staţiei americane şi cel al «Onorabilei Societăţi». Marcello şedea ca pe ghimpi. Ceilalţi nu aflaseră nimic despre capturarea fetei şi, evident, presa nu fusese pusă la curent, pentru a nu provoca o precipitare a evenimentelor în tabăra teroriştilor. Era sigur că, oricum, teroriştii vor afla despre capturarea fetei şi vor lua rapid măsuri de schimbare a adresei, sau chiar îl vor ucide pe general. Acţiunea devenea şi mai periculoasă. Mai aveau doar câteva ore la dispoziţie.

Timpul se scurgea alene în vila misiunii americane. Ambrossoli plecase în dormitor să tragă un pui de somn, părând foarte calm, pe când americanii erau nervoşi şi fumau ţigară de la ţigară. Nimeni nu mai vorbea şi se lăsase o tăcere apăsătoare. Pe la orele 15, Marcello îl invită pe Cool la o cafenea din apropiere, pentru a mai dezamorsa atmosfera. Dar acesta refuză: nu se desprindea de don Calo. Adâncit într-un fotoliu, îşi demontase arma veche şi o curăţa cu atenţie, ungând-o cu ulei şi încercându-i resortul.

M. îşi privea ceasul, bătând cu degetele în lemnul mesei.

— Situaţia începe să devină de nesuportat, îi mărturisi Marcello lui Cool. Poliţiile din cele două lumi îl păzesc pe un ucigaş bătrân, repezindu-se să-i facă toate mendrele. Noroc că este prea bătrân pentru femei!

Cool îi zâmbi în timp ce punea în toc revolverul greu.

— Nici pentru noi nu-i mai bine, amice. Eu am fost aruncat afară pentru că l-am împuşcat pe un ticălos care-mi ucisese un prieten. Pe tip l-au îngropat în sicriu de argint masiv şi la înmormântare s-au adus flori în valoare de 50.000 de dolari. Asta în timp ce eu eram ameninţat cu închisoarea. Prietenul meu se numea Sam, Sammuel Gordon, şi era unul dintre cei mai deştepţi copoi pe care i-a avut Uncle Sam vreodată. A fost împuşcat în spate, pe un stadion, în timp ce asista la un meci de basse-ball. Cu luneta. Ştiam cine ordonase asasinatul, ştiam şi de ce, toţi ştiau la fel de bine ca mine. Numai că ei mai ştiau ceva în plus. M-au aruncat la gunoi ca pe o cârpă. Acum, iată-mă aici. Şi ştii de ce? Pentru că nu suport să stau pe tuşă când aud că se întâmplă vreo chestie de felul ăsta. Sunt copoi de 25 de ani şi m-am obişnuit aşa. Chiar şi acum, când poliţaiul a devenit un fel de funcţionar şi de treburile astea încep să se ocupe tinerei licenţiaţi la Harvard, care ar leşina dacă ar vedea vreo armă aţintită asupra lor. Pe vremea mea – cum se spune – noi nu aveam decât mintea şi-un tun de calibru 45 în buzunar. Şi flerul de copoi. Ei au computere şi alte chestii. Mă rog. Dar mie mi se pare că târgurile devin din ce în ce mai murdare. Ca şi cel de acum.

— Dar generalul este al vostru. Nu al nostru.

— Italia nu se compară cu SUA, Marcello. Noi nu ne putem permite un scandal ca acela pe care l-aţi avut voi după ce teroriştii l-au ucis pe Aldo Moro. La noi există Cosa Nostra, dar nu există terorişti. Nu putem admite. Sistemul nostru trebuie să pară cetăţeanului de rând invulnerabil. Cetăţeanul mediu american poate să priceapă că un psihopat şi-a violat fiica în vârstă de cinci ani, că bande de tineri – de preferinţă negri – jefuiesc şi asasinează, că nu ştiu ce «naş» face afaceri de milioane de dolari. Dar nu suportă fanatismul politic. Asta l-ar nelinişti prea mult, căci este educat în aşa fel încât să aibă încredere în lege şi autorităţi. La noi, asasinarea unui judecător sau a unui poliţist oarecare provoacă un mare scandal şi cel ucis devine repede «erou căzut în lupta pentru lege». Un preşedinte asasinat de o grupare politică ostilă ar fi un dezastru pentru somnolenta conştiinţă americană. Dar un preşedinte asasinat de un refulat singuratic este în regulă, aşa ceva se poate întâmpla oricând, nu? Ei nu-i înţelege decât pe cei care o fac pentru bani, sau pentru că au înnebunit subit.

— Ferice de ei, spuse Marcello.

— Poate, dar asta înseamnă o luptă permanentă pentru ca aceste organizaţii să nu fie posibile. Înseamnă sume de bani enorme şi un potenţial uman formidabil, pe care Italia, oricum, nu şi le-ar permite. Noi gândim pragmatic. Totul înseamnă bani. La voi, presupun că Mafia dispune de mult mai mulţi bani decât bugetul poliţiei înmulţit cu 10.

— Şi ce se va întâmpla dacă vom da greş? Se poate întâmpla şi aşa…

— Nu vom da greş. Peste câteva ore vom avea adresa şi vom face în aşa fel încât totul să meargă perfect. Vom colabora până la sfârşit. Am înţeles că veţi folosi o trupă specială de-a carabinierilor.

— Da. Oameni foarte buni.

— Atunci de ce să dăm greş? Fii liniştit. Totul va ieşi bine. Mă duc să comand două cafele.

Peste încă o oră, Marcello ieşi şi îi telefonă lui Giacomo, de la cabina telefonică din apropiere.

— Ceva nou? întrebă el. Mai sunt doar două ore.

— Fata a vorbit. Chiar acum am vorbit la telefon cu D’Amico. Marcello tresări.

— Şi? Mai putem încă stopa acţiunea.

— Nimic concret, deocamdată. Doar a recunoscut, după ce a fost confruntată cu personalul hotelului, că face parte din «Frontul Roşu». A recunoscut şi că a participat la răpirea generalului. Dar nu vrea nici să comunice adresa, nici să spună de ce se află la Roma. S-r putea ca teroriştii să schimbe adresa în ultimul moment. D’Amico continuă interogatoriul.

— Deci, aproape nimic…

— Deocamdată.

— Peste câteva ore va fi inutil.

— Asta aşa-i.

— Da, aşa-i. La revedere.

— Ciao!

La orele 19,00, convoiul se puse în mişcare din faţa vilei americane. În faţă se aflau Marcello şi patru agenţi SISMI, într-o «Alfa Romeo» de culoare roşie, toţi cinci înarmaţi cu revolvere. Apoi urma un automobil «Fiat» de culoare verde, în care se aflau Cool, M. şi Calo Ambrossoli. Convoiul era încheiat de două Mercedesuri de culoare neagră, în fiecare dintre acestea aflându-se câte trei «gorile», garda «Onorabilei Societăţi», înarmată până în dinţi. Automobilele erau conectate la staţii de emisie–recepţiei montate la bord, care erau în permanenţă deschise, în aşa fel încât în fiecare automobil se auzea ce se vorbea în celelalte. Traseul ce urma să fie parcurs până la Palatul de Justiţie fu stabilit pe loc, de comun acord. Cu zece minute înainte de plecare fuseseră înştiinţaţi că Tommaso Mancusa se află la Palatul de Justiţie, adus de la închisoarea San Vittorio sub pretextul unui interogatoriu. Se convenise ca cei doi «naşi» să discute doar 10 minute, într-un birou, la convorbire urmând să asiste un singur martor – procurorul care se ocupase de aducerea lui Tommaso Mancusa – a cărui identitate le era necunoscută tuturor. După 10 minute, Ambrossoli urma să fie transportat înapoi la vilă iar apoi expediat cu maximum de urgenţă la New York. În momentul în care don Calo ajungea la vila americană, urma să se dea semnalul de transport a lui Mancusa înapoi la închisoare. Marcello fusese intrigat de faptul că sosirea lui Mancusa la Palatul de Justiţie avusese loc cu o oră înaintea convorbirii, dar înţelesese că acesta are de pus nişte condiţii autorităţilor italiene, condiţii care probabil că erau negociate în acest timp.

Convoiul se opri la una din cele patru intrări ale Palatului de Justiţie şi automobilele fură parcate. Din acestea coborâră Marcello şi un agent SISMI, apoi M. şi Cool, care-l încadrară pe don Calo. Un bărbat îmbrăcat într-un costum de culoare deschisă le făcu semn cu braţul, în trecere, Marcello recunoscu chipurile a câţiva agenţi care fuseseră probabil aduşi pentru a întări măsurile de siguranţă. Intrară pe sub arcadele de piatră.

Acolo, drumul fu continuat de către Ambrossoli, iar M. Cool şi Mancello rămaseră pe coridor, aprinzându-şi ţigările. Marcello apucă să vadă chipul celui care mijlocise întâlnirea cu Mancusa. Un bărbat cam la vreo 45 de ani, brunet şi purtând barbă. În mână ţinea o servietă cu cifru. M. şi cu el îşi strânseră mâinile şi bărbatul le făcu semn să-l urmeze.

Într-un birou, aştepta Tommaso Mancusa. Era unul dintre cei mai mari şefi ai Mafiei din Italia. Prinderea sa şi punerea sub acuzare, care cuprinsese 14 capete, fusese cel mai mare succes al lui D’Amico, după ce acesta declarase oficial război crimei organizate, promiţând să cureţe Italia de Mafia. D’Amico se ţinuse patru ani pe urmele lui Mancusa. O luptă surdă, urmărită de toată presa italiană. D’Amico adunase documente care ar fi umplut o încăpere de sus până jos şi mobilizase o trupă de şoc formată din cei mai buni oameni ai poliţiei italiene. După doi ani, apăruseră primele rezultate palpabile. Alfredo Campo, mâna dreaptă a lui Tommaso Mancusa, căzuse în mâinile poliţiei la Palermo, capitala «Onorabilei Societăţi» pe când avea asupra lui o armă care fusese folosită la uciderea ziaristului Mauro Di Mauro. Fusese condamnat la 20 de ani de închisoare, într-un proces care intrase în istorie datorită măsurilor excepţionale de siguranţă ce au fost luate. «Arestarea şi condamnarea lui Alfredo Campo constituie una dintre cele mai mari succese ale luptei anti-mafia din toate timpurile.», declarase D’Amico, pe capul căruia Mafia pusese un premiu de mai multe sute de mii de dolari. Dar la Roma D’Amico era păzit zi şi noapte, avea o excepţională popularitate şi Mafia era neputincioasă. Uciderea celui care devenise în ochii poporului italian simbolul luptei împotriva crimei organizate ar fi însemnat o sfidare mult prea gravă la adresa societăţii civile.

Peste încă doi ani, după ce intraseră la închisoare încă cinci din oamenii lui Mancusa, însuşi «naşul» era arestat la Pisa, ridicat dintr-un luxos apartament aflat la etajul 11 al hotelului «Monat». Avusese loc o razie de proporţii. D’Amico întinsese o plasă în care se prinseseră nu mai puţin de 112 «oameni de onoare». Dintre aceştia, 48 au primit condamnări grele. Probele împotriva lui Mancusa erau clare. A fost condamnat la închisoare pe viaţă.

Succesul lui D’Amico a fost larg comentat în presa italiană, chiar şi în cea mondială. Din nefericire, la puţin timp după aceea, cazul Aldo Moro reprezentase o înfrângere gravă pentru poliţia italiană în general şi pentru D’Amico în special.

Când cei trei intrară în birou, Tommaso Mancusa şedea pe un scaun şi fuma. Se ridică în picioare şi, cu braţele întinse, înaintă spre Ambrossoli. Se îmbrăţişară în tăcere. Don Calo se întoarse spre M.

— Mi-aţi promis că vom avea voie să discutăm în prezenţa doar a unui singur om.

M. aprobă din cap.

— Domnule Mancusa, se adresă el acestuia, aveţi adresa?

Acesta aprobă.

— O voi comunica prietenului meu, don Calo Ambrossoli. În măsura în care aţi căzut la o înţelegere cu domnia sa, o veţi afla.

— O.K., spuse M. deci, 10 minute.

Ieşi din încăpere. Bărbatul care îi aşteptase rămase înăuntru. Peste exact 10 minute, M. reveni.

— Ai adresa, domnule Ambrossoli? întrebă el.

— Da. Adresa este notată aici, spuse acesta, întinzându-i lui M. o filă de hârtie. Don Tommaso şi-a respectat cuvântul. Sper că şi voi veţi proceda la fel, se adresă el bărbatului cu barbă.

— Sigur, spuse acesta.

Peste o oră, don Calo se afla iarăşi în vila americană, iar forţele de ordine intrară în alarmă de gradul «0». Marcello trecu să-l ia pe Giacomo. Acesta şedea la birou, cu fruntea sprijinită în palme.

— S-a făcut, spuse Marcello. Hai să mergem.

— D’Amico a aflat adresa, îi spuse acesta, cu glas incolor. Acum o jumătate de oră, fata a vorbit. A acceptat chiar să telefoneze pentru parolă.

Marcello se aşeză pe un scaun.

— Deci D’Amico a reuşit, spuse el.

— Da. Dar prea târziu. Din nefericire, prea târziu. Sper că mafioţii nu au cerut prea mult.

— Unde-i D’Amico?

— La ministru, cu raportul. Se pregăteşte de acţiune. Şi este teamă ca teroriştii să nu fi mirosit, totuşi, ceva şi să schimbe ascunzătoarea. După uciderea fotografului, i-au schimbat-o. Se afla undeva lângă Verona.

— De ce l-au lichidat pe Tramonte? Şi de ce au avut nevoie de acte false pentru general?

— Pentru vreun eventual control de rutină al automobilului în care l-au transportat. Se gândiseră şi la posibilitatea scoaterii din ţară, dar devenise prea riscant. Fata a mai comunicat nişte adrese. Paralel cu eliberarea generalului, carabinierii vor organiza o razie de anvergură. Organizatorul răpirii a fost un german, pe numele conspirativ «Eric», sosit în Italia special pentru aceasta, din Germania de Est. Fata nu ştia prea multe despre el, dar se pare că este un tip foarte periculos. Spunea mereu că în cazul în care se va încerca eliberarea prin forţă a generalului, îl vor ucide înainte. Se pare că generalul nostru este acuzat de crime de război!

— D’Amico începe acţiunea?

— Trebuie să aibă aprobarea statului major care s-a format. Deocamdată, şi-a trimis urgent adjunctul la P., unde se află generalul. Peste o oră, locuinţa va fi supravegheată în aşa fel încât să nu mai fie posibilă scoaterea neobservată din ea a generalului.

Giacomo se ridică în picioare.

— Hai să mergem. În 24 de ore, generalul va fi liber. Îşi îmbrăcă haina.

— Dacă nu îşi băgau nasul americanii, totul era în regulă.

— Da, îl aprobă Marcello. Dar totul a fost pe muchie de cuţit. Nu aveam de unde să ştim că vom afla adresa fără ajutorul lor. Apropo, de ce a venit fata la Roma?

— Voiau să organizeze o diversiune menită să abată atenţia poliţiei câteva zile. Nu îţi va veni să crezi, dar era vizat chiar sediul poliţiei din Roma!

— Dumnezeule!

— Da. Mergem? D’Amico trebuie să fie deja acolo.