CAPITOLUL 1
(undeva în Italia, iulie 198…)
La acea oră matinală, sala de recepţie a hotelului «Londra» din V. era pustie. Un singur locatar întârziat, suedez sau danez după înfăţişare, moţăia într-un fotoliu, cu un pahar de whisky alături, nehotărându-se să urce în apartamentul său. Portarul, un ins înalt şi mătăhălos, discuta cu o tânără fată îmbrăcată în uniforma hotelului, care-i explica ceva, râzând.
Vis-à-vis, dincolo de parcare, începea o alee care tăia în două un mic parc, după modelul celor englezeşti, iar dincolo de parc se zăreau apele leneşe ale unui lac, sclipind în lumina dimineţii.
Nimeni nu remarcă motociclistul care, rulând dinspre lac, opri în faţa hotelului. După ce îşi parcă motocicleta, căutând un loc cât mai potrivit în parcarea supraaglomerată, motociclistul îşi scoase casca şi îşi aprinse o ţigară. Era înalt, bine clădit şi costumul din piele neagră îi accentua alura sportivă. Părul blond şi tenul foarte alb, chiar palid, îi trădau originea străină. Îşi privi ceasul şi continuă să fumeze, sprijinit de motocicletă. Intr-un târziu, un tânăr îmbrăcat într-o salopetă de culoare albastră, îşi făcu apariţia şi îi încasă taxa de parcare.
După aproximativ 20 de minute, un Fiat 131 de culoare albă, cu număr de înmatriculare de Roma, îşi făcu apariţia din aceeaşi direcţie şi parcă în apropierea motociclistului. Din el coborî un cuplu. Fata părea foarte tânără. Era îmbrăcată într-o rochie elegantă, contrastând cu hainele sport ale însoţitorului ei. Amândoi aveau părul negru şi pielea feţei foarte bronzată. Bărbatul purta pe umăr o sacoşă mare. Urcară scările din marmură şi pătrunseră în hotel. Străbătând holul, fata scoase o cheie din poşetă. Cel de la recepţie le aruncă o privire şi îi salută amabil, cu un zâmbet profesional. Locuiau acolo de cinci zile şi închiriaseră apartamentul pentru tot restul lunii.
Ajunşi în apartamentul 32, de la etajul 3, bărbatul aruncă sacoşa pe un fotoliu şi îşi aprinse o ţigară, privind pe fereastră.
— Schimbă-te, îi spuse fetei. Peste 10 minute începem. Paola…
— Da?
— Ţi-e teamă?
— Nu, Alberto.
— E-n regulă. Va ieşi bine. Ai încredere în Eric. Nu greşeşte niciodată.
Bărbatul merse la telefon.
— O convorbire cu Roma, ceru el şi dictă un număr de telefon. Pentru 321, domnul Pidemonte. Foarte urgent. Mulţumesc.
Paola îmbrăcase un costum jeans, lăsându-şi părul lung să se reverse pe spate. Acum părea şi mai tânără, aproape un copil. Din sacoşa adusă de Alberto, scoase un revolver de calibru mic şi-l ascunse la spate, după ce-i verifică încărcătorul. Apoi se aşeză într-un fotoliu.
Telefonul sună.
— Aveţi Roma, domnule.
— Mulţumesc. Alo, Nino? Bine că am dat de tine! Te caut de cinci zile, scumpule! Sigur! Spune-i Magdei să te mai lase pe acasă. Tot cu ea eşti, nu? Nino, ascultă-mă: trăpaşul de care îmi vorbeai face toate paralele. Astăzi îmi pun toţi banii pe el. Dacă ajung milionar, nu te voi uita. Fii sigur! Şi încă ceva: m-am hotărât să îi fac o vizită Luizei. Cred că este cea mai potrivită pentru vacanţa asta. Ce zici? Bine. Nu, nu se supără. Este înţelegătoare. Bine, Nino, ai grijă de tine. Luna viitoare ne vedem. Ciao! Da, ciao!
Aşeză receptorul în furcă, respiră adânc şi o privi pe Paola.
— A fost de acord, spuse el, cu voce scăzută. Rămâne «Luiza». Avem benzină suficientă, nu? Pornim. Să nu îl facem pe Eric să aştepte. Eşti gata?
— Da.
Alberto ridică receptorul şi chemă recepţia.
— Alo, spuse el, cu o voce răguşită. Aici 318. O sticlă de whisky, te rog, dar vezi să nu fie din cel de aseară, care era o porcărie. Şi un sifon. Da?
Puse receptorul în furcă.
— Sper că domnul general va fi servit la timp.
Merse la uşă şi o întredeschise. Peste două minute, din liftul de serviciu îşi făcu apariţia un boy al hotelului, purtând pe o tavă băutura solicitată. Se opri în faţa camerei cu numărul 318 şi ciocăni discret. Aşteaptă câteva clipe, apoi ciocăni mai tare.
— Cine e? – se auzi o voce.
— Comanda dumneavoastră, domnule!
Uşa se deschise.
— Ce naiba mai e şi asta?
Bărbatul din prag privea somnoros figura uluită a boy-ului.
— Aţi comandat adineauri o sticlă de whisky, domnule. La 318.
— E o greşeală, spuse omul, bănuitor. Nu am comandat nimic.
Vorbea o italiană corectă, dar cu un puternic accent străin.
— Vă rog să mă iertaţi, domnule. Este probabil o greşeală.
— Mă rog, mârâi cel din prag. Sper că nu se va mai repeta.
— Nicio grijă, domnule. Vă rog să mă iertaţi.
— Italia… mormăi omul de la 318, trântind uşa. Boy-ul plecă. Albert numără până la 30, apoi ieşi din apartamentul său şi merse la 318. Îşi drese glasul şi ciocăni cu putere.
— Cine-i, se auzi iarăşi vocea cu accent străin.
— Mă scuzaţi, domnule. Tot eu sunt, boy-ul. Comanda dumneavoastră.
Uşa se deschise violent.
— Ţi-am spus că…
Dar omul încremeni şi-şi lăsă fraza neterminată. Privea revolverul îndreptat asupra sa. Alberto îl îmbrânci şi pătrunse în apartament, închizând uşa în urma sa.
— Nicio mişcare, spuse el. Precum vedeţi, revolverul are surdină. La cea mai mică împotrivire, vă ucid.
— Ce vrei? întrebă omul, care părea că-şi regăsise calmul. Eşti hoţ? Portofelul se află pe noptieră. N-ai decât să-l iei şi să o ştergi.
Alberto zâmbi.
— Nici vorbă, domnule general…
Celălalt tresări.
— Precum vedeţi, vă cunosc. Sunteţi generalul Herbert Lee Clover, din U S Army, nu-i aşa? Uitaţi cum facem: mergem împreună la o partidă de tenis, ştiu că o aveţi programată pentru această dimineaţă. Repede! Aşa că vă îmbrăcaţi costumul şi veniţi cu mine. Eventualele nedumeriri vi se vor risipi pe drum. Deocamdată, fără întrebări, mi-e teamă că vom întârzia.
Generalul Clover îl privea nemişcat.
— Şi dacă nu vreau să merg?
— Vă împuşc.
Vocea lui Alberto suna foarte hotărâtă şi generalul nu avea nici cel mai mic motiv să se îndoiască că individul din faţa sa nu va proceda întocmai. Mai putea să facă o încercare: să încerce să ajungă la arma care se afla în sertarul noptierei.
— Cine naiba eşti şi pentru cine lucrezi? întrebă generalul. Alberto nu răspunse. Dacă-i vorba de bani, putem trata pe loc şi terminăm odată cu circul ăsta.
Vorbind, generalul se apropia tot mai mult de noptieră, dezbrăcându-şi halatul. Alberto îl privea zâmbind.
— Nu mai priviţi atât de nostalgic noptiera, domnule general. Rămâneţi unde sunteţi.
Uşa se deschise şi Paola intră în apartament. Îl privi pe general.
— Aşa. Acum domnul Clover îţi va arăta unde are costumul de tenis. Nu-i aşa? Dar domnia-sa nu va mai face un pas, altminteri doamna Clover se va îmbrăca în negru. Şi controlează te rog noptiera şi patul. Generalul văd că nu este înarmat.
Din sertar, Paola scoase un revolver de calibru 38 şi îl privi întrebător pe Alberto.
— Pune-l în sacoşă. Aşa. Iar dumneavoastră, domnule general, echiparea. Repede. Ca la armată. Suntem în întârziere.
Peste câteva minute, recepţionerul îi văzu ieşind din lift pe toţi trei. Paola râdea. Generalul se afla între cei doi, care-l ţineau amical de câte un braţ.
— Nimic nu-i mai grozav decât o partidă de tenis dimineaţa nu-i aşa? – îl întrebă Alberto pe omul de la recepţie, râzând.
— Sigur, domnule, răspunse acesta.
— Dacă primesc vreo vizită, comunică te rog faptul că nu mă voi întoarce curând, spuse generalul, trăgând cu ochiul. Recepţionerul zâmbi. Nici prin cap nu i-ar fi trecut că ţeava unui pistol era îndreptată asupra celui ce părea că merge voios spre ieşire.
Cei trei urcară în Fiatul alb, Paola la volan, iar generalul şi Alberto în spate. Fiatul demară, străbătând aleea, ocolind lacul şi înscriindu-se pe o şosea cu mai multe benzi, pe marginea căreia câteva «drug-stor»-uri îşi deschideau obloanele, ca nişte ochi împăienjeniţi de somn.
Motocicleta «Suzuki» rula în spatele Fiatului, din momentul în care acesta pornise.
Alberto îl privea cu atenţie pe general, spre care îndreptase revolverul. Deodată, Fiatul trase la marginea şoselei şi opri. Paola se întoarse.
— Acum domnişoara vă va face o mică injecţie, domnule general. Nu vă fie teamă, veţi dormi câteva ore. Atâta tot.
Acul i se înfipse în antebraţ şi peste câteva minute generalul Herbert L. Clover dormea dus, cu capul sprijinit de banchetă. Alberto scoase o sticlă de brandy şi turnă câţiva stropi în gura întredeschisă a generalului, lăsând intenţionat câţiva stropi să se prelingă pe bluza albă a acestuia.
— E-n regulă, Paola, dă-i drumul.
Motociclistul, care oprise şi el la câţiva metri în urma lor, porni iarăşi, făcându-le semn cu braţul.
Generalul se trezi într-o cameră cu aspect rustic, ce părea interiorul unei cabane de vânătoare. Era întins pe un pat, iar la masa din mijlocul odăii şedeau cei doi care-l răpiseră, împreună cu un al treilea, pe care nu-l cunoştea, un bărbat înalt şi blond, cu figura palidă. Vru să se ridice, dar constată că încheietura mâinii drepte îi era legată de pat cu o pereche de cătuşe. Efectul narcoticului încă nu trecuse şi îşi simţea mintea înceţoşată. Bărbatul cel blond se ridică şi veni spre el.
— Te afli în mâinile «Frontului Roşu», generale Clover şi vei fi judecat pentru crimele pe care le-ai comis în întreaga ta carieră de lacheu al imperialismului american. Mă refer la cele din timpul războiului din Coreea, apoi ale celui din Vietnam şi din actuala ta funcţie în cadrul organizaţiei criminale NATO, pentru care te afli în Italia. Reţine: vei fi judecat! Şi vei avea posibilitatea să te aperi de toate acuzaţiile care ţi se aduc. Vei avea şi un avocat pentru asta. Nu ne grăbim şi procesul va avea loc atunci când toate lucrurile vor fi lămurite. Ai în acest dosar o listă a tuturor crimelor pe care le-ai comis. Vei avea timp suficient să le studiezi şi să îţi reîmprospătezi memoria. Vei putea să scrii, ai acolo toc şi cerneală. Dacă vei încerca să evadezi sau să faci cel mai mic gest de violenţă, vei fi ucis imediat şi vei purta întreaga responsabilitate pentru acest lucru.
Generalul avea senzaţia unui coşmar sinistru. Dar totul părea cât se poate de real. Spre deosebire de ceilalţi doi, cei care-l răpiseră, figura blondului părea cea a unui criminal care ucide cu sânge rece.
— Sunteţi nebuni, fu tot ce putu să spună.
Până atunci, poliţia fusese neputincioasă, nereuşind să facă nimic împotriva acestei organizaţii a cărei tristă faimă devenise mondială. Nişte psihopaţi care-şi imaginau că aduc fericirea pe pământ instalând maşinării infernale să omoare oameni nevinovaţi. Îşi făcuse iluzia că scopul răpirii sale fusese obţinerea unei sume de bani ca răscumpărare. Dar situaţia sa era şi mai gravă: intrase pe mâna fanaticilor politici. Cum era mai rău. Îşi dădu seama că oamenii aceştia nu vor ezita să îl ucidă, acum sau mai târziu. Nu ştia unde se află. Bănuia că l-au dus într-una din taberele lor de antrenament, despre a cărei existenţă nu ştia nimic. Mai era în Italia? Blondul nu părea italian, ci mai degrabă german. Uitase să îşi ia ceasul de la hotel şi nu ştia cât dormise, dacă afară este noapte sau zi. Unica fereastră a încăperii era acoperită cu o scândură groasă şi singura sursă de lumină era becul puternic din tavan.
Cu mâna liberă, apucă dosarul pe care blondul i-l pusese pe piept. Pe coperta acestuia, era scris cu litere groase numele său: Herbert Lee Clover şi o dată: 20 iulie 198…