CAPITOLUL 4

NEW YORK, NEW YORK

 

(New York, august, 198…)

 

La staţiile de amplificare din incinta aeroportului «Kennedy» din New York fu anunţată aterizarea cursei «Alitalia», din Roma şi autocarele companiei se îndreptară spre pistă. Peste o jumătate de oră, pasagerii treceau prin controlul vamal.

M. era aşteptat. Respiră adânc aerul New-York-ului şi zâmbi. «Home, sweet home», gândi şi urcă în automobil.

— Unde? – îl întrebă pe cel de la volan, un bărbat înalt, cu ochii ascunşi de o pereche de ochelari fumurii.

— Hotel «Pierre», răspunse acesta, în apartamentul obişnuit.

Ajuns la hotel, făcu un duş, se bărbieri şi coborî în restaurant pentru a lua cina. Abia după ce îşi făcu liniştit siesta, fumând o havană, urcă înapoi în cameră şi comandă o convorbire telefonică.

— Alo? Williams? strigă el în receptor, cu un puternic accent italian. Aici Aldo! Da, amigo. De două ore doar. Sigur, sigur, sunt bine, toţi sunt bine. Cum să te uit?! Unde, aici? E-n ordine, te aştept! Nu te-am uitat, ţi-am adus ce mi-ai cerut.

Peste o oră în apartament intră un bărbat între două vârste complet chel, cu faţa palidă şi obosită, îmbrăcat într-un costum şifonat, ce părea că a fost croit pentru un semen mult mai voluminos.

Noul venit îşi aruncă pălăria în cuier şi se aşeză greoi într-un fotoliu, scoţându-şi, cu un suspin de uşurare, pantofii din picioare.

M. îl privea în tăcere.

— Deci macaronarii nu au făcut nimic?!

— Din păcate, nu.

Omuleţul dădu plictisit din cap.

— Mă aşteptam. Niciodată nu sunt buni de nimic. Ţi-ai redactat raportul, sau ai aşteptat să te consulţi cu mine mai întâi?

— L-am redactat. Este aici.

M. deschise servieta cu cifru şi îi înmână un dosar cu coperţi albastre, pe care era imprimat cu litera aurii: «Studiu privind posibilităţile de extindere a reţelei comerciale în zona Milano, Citalia Comp.». Omuleţul îl răsfoi neatent şi îl puse deoparte.

— E-n regulă, spuse. Sunt sigur că-i complet. Rezumă propunerile.

— Cool.

— Cum?

— Cool. Ai înţeles bine. Reactivăm contactele lui.

— Calley, spuse domol omuleţul chel, acest Cool nu mai lucrează pentru noi de trei ani. Şi ştii din ce cauză. Este un om terminat. Nu mai este decât un dosar în arhivă.

M. se aşeză în faţa lui şi îi puse mâinile pe genunchi.

— Ascultă-mă bine, domnule Mallorey. Lucrăm împreună de ani de zile. În afacerea pe care o descurcăm acum, noi nu trebuie să fim implicaţi prea mult. Cu macaronarii nu am făcut nimic, nu au oameni pentru aşa ceva. Dacă mai întârziem mult timp, ne luăm adio de la Clover. Şi nu ne putem permite aşa ceva. Armata nu ne-o va ierta niciodată şi acum nu-i momentul potrivit să ne certăm cu ei. Nu avem timp să declanşăm o acţiune standard, de tatonare şi iniţiere de contacte. Nu putem merge pe filiera obişnuită, ar însemna să ne implicăm prea mult. Şi nu trebuie să se întâmple asta în Italia. Nu în Italia, înţelegi? Acolo totul se află, mai devreme sau mai târziu, nu-i ca la noi. Un out-sider cum este Cool, este numai bun pentru aşa ceva. De aceea l-am propus pe el.

— Indiferent ce argumente îmi aduci, Cool este un om terminat şi asta o ştii şi tu prea bine.

— Aici greşeşti, M. se ridică în picioare. Nu-i deloc un om terminat. Prin Charles am ţinut mereu legătura cu el. Omul îşi vede de treabă, dar e la pândă. Un om ca el nu-i terminat decât în mormânt, de asta poţi să fii sigur.

— E un ucigaş, Calley. Un ucigaş care nu are nici cele mai elementare noţiuni de disciplină. Nu avem voie să încredinţăm o asemenea misiune unui om ca el. Poate că va profita şi ne va plăti poliţa. La asta te-ai gândit?

— Nu îl cunoşti suficient de bine, Mallorey. Dacă va primi misiunea aceasta, va încerca să o ducă la bun sfârşit cât va putea de bine. Şi nu va da greş.

— Asta-i părerea ta.

— Da, Mallorey. Şi o susţin.

Bărbatul cel chel se ridică.

— O.K., e afacerea ta. Nu ai decât să-ţi susţii punctul de vedere. Asta în faţa cui trebuie. Dar nu îţi ascund faptul că eu mă voi împotrivi. Sper să ai şi alte argumente în afară de flerul personal. Nu mai suntem pe vremea lui Sherlock Holmes. Te aşteptăm mâine dimineaţă, la R6. La revedere.

Mallorey îşi aşeză pălăria pe cap şi se îndreptă spre uşă.

— Mallorey…

M. îl privea atent.

— Da…

— De ce îl urăşti pe Cool?

— Deci susţii că mă împotrivesc reactivării lui Cool din motive personale… Te înşeli. Dacă aş fi convins că este omul potrivit, l-aş propune chiar eu, indiferent ce sentimente aş nutri faţă de el. Poate însă că într-adevăr individul îmi este teribil de antipatic. Niciodată oameni ca mine nu îi vor putea înghiţi pe oameni ca el. Dar dacă astăzi eşti mândru de instituţia în care activezi, asta se datorează unor oameni ca mine şi nu unora ca el, înţelegi? Unora ca mine, care nu au pus mâna pe o armă în viaţa lor şi nu unor «şerifi» ca el. La revedere!

După plecarea lui Mallorey, M. se lungi pe canapeaua din living şi răsfoi cele câteva file ale unui raport pe care îl scoase din servietă.

— Arthur Castigliani, citi el cu voce tare. 40 de ani. Adresa actuală: Drive 135, Ozon Park, Quenes, New York, Arthur Castigliani, murmură el, zis «Cool»…

*

«În ultima vreme-i tot mai rău», gândi el. Atunci când se trezea dimineaţa, îşi simţea trupul înţepenit. Îşi pipăi abdomenul, simţind nişte înţepături în zona ficatului.

— Trădătorule, spuse în şoaptă. Trădător nemernic…

Apa rece a duşului îl mai învioră. Pe când se bărbierea, îşi privi obrazul prelung, brăzdat de riduri, şi şuviţele încărunţite de la tâmple.

Apoi urmă gimnastica, la a cărei practicare nu renunţase niciodată. După câteva mişcări de relaxare, deschise un sertar şi scoase un revolver mare, un «Samuel Colt» calibrul 45, o adevărată piesă de muzeu cântărind mai mult de un kilogram. Îl învârti pe degetul arătător, apoi luă mai multe poziţii de tragere; în picioare, culcat sau din cădere, rostogolindu-se pe mocheta de culoare închisă. Se ridică, puse revolverul înapoi în sertar şi făcu din nou un duş, cu apă fierbinte de această dată. Toate acestea alcătuiau un fel de ritual zilnic pe care se străduia să-l respecte cu stricteţe. Auzi o bătaie în uşă.

— Intră, strigă, în timp ce pregătea cafeaua la bucătărie. Cine eşti?

— Eu, Charles, se auzi, din hol, vocea prietenului său. Ce faci, Cool?

Îl privi aspru, ţinând în mâini ibricul din care ieşea aburi.

— Ţi-am spus că nu-mi place să-mi spui aşa, mormăi el, turnând în ceşti lichidul fierbinte şi negru. Ai picat bine. Şezi pe undeva şi tu.

Îşi aprinse o ţigară şi sorbi din cafea, privindu-l pe sub sprâncene pe cel din faţa sa.

— Care-i problema? Ai o moacă lungă…

— Aşa-i, necazuri mari. Am nevoie de tine.

Charles făcu o pauză.

— Am vorbit cu Mallorey…

Cool rânji.

— Mallorey are nevoie de mine? Zău, puştiule, asta-i chiar o bombă de pus pe prima pagină! Da’ de ce? Să-i repar storcătorul de fructe? Să-i spăl podelele? Nicio problemă: Cool face orice, nu-i aşa?

— Nu vorbi aşa. Nu îmi arde de glume.

— Ba ceea ce spui tu e o mare glumă, cel puţin pentru mine. Şi dacă Mallorey îşi deschide un bordel şi are nevoie de gardă în uşă, nu are decât să caute în altă parte. Eu sunt un biet sticlete pensionat pentru incapacitate, bolnav de ficat şi ramolit, pe cale de a se îngrăşa.

— Cool, începu Charles, ştiu că au fost nişte măgari cu tine. Ştiu că…

— Dar ai continuat să lucrezi pentru ei, Charlie, continuă Cool ideea. Nu îţi fă probleme… Mai adăugă el. Apoi, hotărât, îi spuse lui Charles: eu nu mai vreau să lucrez pentru niciun Mallorey din lumea asta. Vreau să-mi beau cafeaua liniştit, dimineaţa, şi să mă plimb apoi prin parc, trăgând cu coada ochiului la nepoţii altora, căci pentru mine e prea târziu să mai am şi copii. Să ascult programele lui Bill Moor la radio şi să alerg spre un magazin atunci când aud că se ieftineşte ceva. Asta tot datorită lui Mallorey.

— Nu eşti tu omul potrivit pentru aşa ceva, Cool. Nu-mi veni mie cu gogoşi de felul ăsta. De trei ani te macini în sinea ta că ai fost trimis pe tuşă…

Cool îl privi şi zâmbetul i se şterse de pe chip.

— Aici greşeşti, Charlie. Zău că greşeşti. Dacă m-am înfundat aici, în «Mica Italie», am făcut-o pentru că am vrut să uit tot, să aud de crime şi de politică doar din ziare. Asta este, indiferent dacă tu crezi sau nu.

— Cool, ştii că ţi-am ţinut partea în povestea cu William Venetucci…

— Ştiu, Charlie. Tocmai de aceea am rămas prieteni. Ştiu că tu nu ai jucat strâmb niciodată.

— Vezi? Atunci de ce nu vrei să mă asculţi? Ei sunt la ananghie. Au nevoie de tine. Mallorey nu va avea nimic de-a face cu povestea asta. Doar i-au cerut părerea, atâta tot. Toţi au fost de acord să apeleze la tine. Propunerea a venit de la şeful «staţiei» din Roma, îl cunoşti, ai lucrat cu el în Bolivia. Şi dacă tot îţi place atât de mult «Mica Italie», ce-ar fi să dai o raită şi prin «Marea Italie» şi să-ţi aduci aminte de casă? Ei? Poate că te-ar interesa. Nu ai mai fost de mult la Roma.

— Nu te osteni să-mi explici despre ce-i vorba. Citesc ziarele şi încă nu m-am sclerozat de tot. Generalul din Italia, nu?

— Sigur. Despre asta-i vorba.

— Îţi dau un sfat, Charlie. Asta pentru că îmi eşti prieten. Las-o baltă. Nu te vârî în afacerea asta! Oricum ai întoarce-o, iese prost. Lasă-l pe deşteptul de Mallorey şi pe alţii ca el să îşi rupă gâtul.

— Cool, nu pot să-ţi ofer amănunte până nu am certitudinea că te vei ocupa de caz, dar…

— Ştiu că mi-aţi pus «ploşniţe» în camere. Dar nu mă deranjează. După cum nu mă interesează că m-aţi aruncat afară pentru că l-am împuşcat pe un nenorocit de asasin, care îmi ucisese prietenul.

— Cool, lasă morţii să se odihnească. Nu are rost să-ţi otrăveşti viaţa la infinit.

— Şi cum crezi tu că am vreo şansă să-l găsesc pe bătrân în Italia? Întrebând pe stradă în stânga şi-n dreapta?

— Îţi spun eu cum. Există în lumea asta mare cineva care îţi este dator şi pentru care a sosit vremea să se achite de datorie.

— Ce naiba vrei să spui? Vorbeşte clar!

— Accepţi?

— Nu.

Charles se ridică în picioare.

— Cool, faci o mare greşeală. Este o mare şansă care ţi se dă de a-i putea râde în nas lui Mallorey şi de a demonstra tuturor că au comis atunci o mare greşeală. Nu o rata. Te las să te gândeşti până deseară. Aştept telefonul tău. Trebuie să spui doar «da». În cazul în care accepţi, îţi voi spune la ce ne-am gândit. Ţi-aş lăsa timp mai mult, dar nu pot. Nici noi nu mai avem timp de pierdut…

Cool îl conduse până la uşă, apoi se întoarse în bucătărie şi îşi mai turnă o ceaşcă de cafea, gânditor. Apoi se îmbrăcă şi ieşi.

*

Dincolo de East River, în cartierul Queens, la frontiera acestuia cu Brooklyn-ul, începea «Mica Italie». La New York, multe naţionalităţi se adunaseră în comunităţi, imprimând cartierelor amprenta ţării de baştină. Italienii se adunaseră în Queens. În epoca prohibiţiei, aici se duseseră multe lupte de stradă şi de aici erau «importaţi» pistolari şi în Chicago. Pe vremea aceea mulţi băieţi sărmani, ai căror părinţi nici nu vorbeau limba engleză, era dispuşi să facă orice pentru a scăpa de mizerie. Media de vârstă a unui «gangster» era de 28 de ani, majoritatea muşcând ţărâna înainte de a împlini şi vârsta aceasta. Mai intervenea şi ceea ce se cheamă «complexul emigrantului», tinerii de origine străină simţind nevoia să sfideze nişte legi făcute de «blonzii» care-i dispreţuiau şi pe care ei îi urau. Vremea trecuse, dar în «Mica Italie» se bea tot cafea «capuccino» şi se mâncau spaghete şi pizza. Italienii formau una dintre cele mai unite comunităţi, păstrându-şi cu dârzenie limba şi obiceiurile.

Mulţi italieni care traversaseră Oceanul Atlantic proveneau din zonele sărace ale Italiei: Sicilia, Sardinia, Catania. Aduseseră cu ei nu numai vinurile şi brânza de capră, ci şi un cuvânt pe care la început nu-l ştiau decât ei: Mafia. Şi la auzul căruia, cei iniţiaţi deveneau supuşi şi docili. Erai la strâmtoare? Mafia te ajuta. Trebuia doar ca, la momentul potrivit, să le întorci acest serviciu. Dispreţuiţi de localnici, hăituiţi de autorităţi, emigranţii dezorientaţi căutau protecţia acestei organizaţii. La început, Mafia, în varianta ei americană, fusese condusă tot de bătrânii din Sicilia, care păstrau cu rigiditate ritualurile şi tabu-urile din ţara de baştină. Dar urmase un mare război intern, tinerii profitând de faptul că un număr de «naşi» se aflau în închisoare. Tinerii câştigaseră şi Cosa Nostra renunţase, sub noua conducere, şi la bruma de scrupule pe care tradiţia o impunea. Intră pe piaţa drogurilor – cea mai bănoasă afacere după ce legea prohibiţiei fusese abrogată de preşedintele Roosvelt – şi o cuceri. Apoi jocurile de noroc şi prostituţia. Apoi şantajul politic şi «spălarea» banilor murdari prin investirea lor în întreprinderi legale. Uneori şi câte un «boss» intra în închisoare. Dar destul de rar şi se spunea că nu o duce prea rău nici acolo. Omerta – legea tăcerii – acţiona fără greş, ca şi în Sicilia. Dacă vreun mafiot «pocăit» se încumeta să vorbească, mâna lungă a foştilor camarazi îl ajungea şi după gratii. Toţi ştiau lecţia şi îşi ţineau gura. Cu toată ofensiva pornită în anii ’60 de către Robert Kennedy, fratele preşedintelui asasinat la Dallas, care pe atunci era ministru de justiţie, afacerile Mafiei prosperau şi lumea continua să se teamă. Poliţia făcea ce putea. Oameni ca Elliot Ness sunt rari şi nu prea găseai dintre cei dispuşi să-şi lase soţia văduvă pentru o leafă mai mult decât modestă.

Cool se aşeză pe o terasă şi comandă un mic dejun american, cu suc de fructe şi omletă cu şuncă, deşi era destul de târziu pentru aşa ceva. Privi în jurul său. Oameni obosiţi, grăbiţi. În Queens locuiesc doar cei care îşi numără cu atenţie banii în fiecare zi. Cei bogaţi locuiesc în Manhattan. Preţul unei locuinţe este aici pe jumătate – faţă de Queens.

Cool realiza, parcă, pentru prima oară că de trei ani se ascunde. «Poate că Charlie are dreptate», gândi. Încet, încet, pe nesimţite, aluneca spre margine. Aşteptase, poate cu adevărat, ziua asta în care «ei» să-l cheme înapoi.

Mai zăbovi o oră pe terasa restaurantului, mâncând fără poftă ouăle cu şuncă. Apoi se ridică, plăti, şi se îndreptă spre o cabină telefonică din apropiere.

— Alo? Charley este acolo? Sunt Arthur Castigliani. Alo, Charlie? E-n regulă. Da, e O.K.

*

— Nu văd de ce Calo Ambrossoli ar face asta pentru mine. Şi în plus, bătrânu-i la zdup de un an de zile. Şi va mai sta acolo încă vreo zece.

— I-ai salvat fiul, Cool, spuse Charles.

— Greşit spus, «salvat». Omul era nevinovat.

— Dar ar fi ajuns pe scaunul electric dacă nu erai tu. Să recapitulăm. Un înalt funcţionar din D. are o amantă, o fată de 21 de ani, americană de origine italiană. Fata îşi dă seama că cel care o întreţinea se ocupă cu nişte afaceri murdare, în solda unei anumite ţări din răsărit. Îl şantajează, iar el intră în panică şi o ucide, dar face în aşa fel încât bănuiala să cadă asupra unui tânăr, cu care fata întreţinea relaţii amoroase, relaţii despre care tipul fusese informat. FBI-ul muşcă din nadă şi îl arestează pe tânăr, sub acuzaţia de crimă cu premeditare. Totul era împotriva lui. Câteva scrisori în care-i reproşa că se lasă întreţinută de un altul, amprentele lui în tot apartamentul – în ziua crimei trecuse pe acolo – o mapă cu hârtii uitată pe noptiera fetei. În plus, tânărul mai era şi fiul unui cunoscut naş din Cosa Nostra, chiar dacă nu existau dovezi concrete că este şi amestecat în afacerile tatălui. Era ca şi acuzat iar despre funcţionarul din D. nu se ştia nimic. În afară de tine. Nu ştiu nici în ziua de astăzi cum ai aflat că fata mai avea un amant. Te-ai ţinut o lună zi şi noapte de el. Pe atunci, aveai cea mai bună echipă din Statele Unite. Ai reuşit să demonstrezi că adevăratul ucigaş este celălalt. Ai predat tot materialul FBI-ului, fără să ne implici pe noi. Ei nu ştiu nici în ziua de azi cine le-a rezolvat cazul.

— Şi ce-i cu asta?

— Ei au ştiut, însă. Don Calo Ambrossoli nu-ţi va refuza un mic serviciu. În plus, italienii sunt dispuşi să supraliciteze. Până acum, nu au reuşit să facă nimic şi sunt disperaţi. Ai studiat dosarul. Ce părere ai?

— Cazurile de felul acesta sunt cele mai dificile, Charles. Aşa cum un sadic, care ucide la întâmplare, este foarte greu de prins tocmai pentru că ucide la întâmplare, fără un mobil clar. Poate ucide oricând şi oriunde, pentru că nu vrea să omoare pe cineva anume, ci doar să omoare. Nu ai la îndemână niciun fir de care să te agăţi. Rătăceşti în ceaţă şi faci doar presupuneri care se vor dovedi mai mult sau mai puţin corecte. Nu există mobil şi asta îţi dă toată ancheta peste cap. Chiar presupunând că vom obţine adresa, vom avea nevoie de cel puţin o zi pentru a organiza concret acţiunea, iar generalul poate fi mutat într-o oră la altă adresă. În plus, este foarte riscant, ei nu vor ezita să îl ucidă dacă vom încerca să-l eliberăm prin forţă. Nu uita că am stat cinci ani în Argentina şi Bolivia şi cunosc felul în care gândesc fanaticii politici. Ei sunt cei mai periculoşi, nu luptă pentru bani, ci din profundă convingere.

— S-a convenit ca acţiunea de eliberare propriu-zisă să fie pusă la punct de italieni. Rolul nostru constă doar în a afla exact unde se află acesta.

— Am citit cu atenţie toate comunicatele lor. Par foarte siguri pe ei. Nu se grăbesc deloc. Încă o întrebare: cine a avansat primul ideea de a se apela la Mafie? Unul dintre americani sau unul de-al lor?

Charles ridică din umeri.

— Asta nu aş putea să îţi spun cu exactitate. «S-a convenit», aşa mi s-a spus. Dar părerea mea personală este că propunerea a venit de la noi, de la M. Staţia din Roma se pare că a iniţiat cu un alt prilej nişte contacte cu Mafia. În fapt, M. a întocmit planul şi a venit şi cu propunerea de a fi tu reactivat. El coordonează toată acţiunea, din partea noastră iar eu urmează doar să te pun în legătură cu el şi să dau o mână de ajutor pentru a-ţi înlesni întâlnirea cu Ambrossoli. Mergem?

Sub soarele de august, asfaltul din Manhattan devenise vâscos şi părea că dansează sub tălpi. Marele cartier părea un trup uriaş, respirând cu greutate, chinuit de arşiţă.

Chevroletul de culoare neagră rulă încet, în coloana lungă de maşini, apoi viră la dreapta şi opri undeva între strada 48 şi Central Park. Cool şi Charles coborâră din automobil şi intrară într-un bar aflat în apropiere, pe a cărui firmă era scris cu litere de o jumătate, de metru «ROXY». Îşi manifestară bucuroşi surpriza întâlnirii cu un bărbat cam de aceeaşi vârstă, care bea liniştit un ginfizz la o masă retrasă.

— Să fiu al naibii! striga Charles. Nu te-am mai văzut de un car de ani şi eram convins că Doamne-Doamne te-a condamnat deja la un milion de ani de Purgatoriu. Îl mai ţii minte pe John, pe Johnny al nostru?

— Sigur, spuse cel de la masă, privindu-l cu atenţie pe Cool. Luaţi loc, băieţi. Mă bucur că ne-am reîntâlnit, John. Între timp, am auzit numai lucruri bune despre tine.

Cei trei îşi continuară conversaţia, din care deduceai că fuseseră colegi la Yale şi jucaseră toţi trei în echipa de football a universităţii.

— Numai bietul Calo ar mai trebui să fie cu noi, suspină Charles. Îl mai ţii minte, Dick? Era parcă mai în vârstă decât noi cu doi ani italianul acela simpatic, care te făcea mereu să mori de râs cu poantele lui…

— Sigur că mi-l amintesc! Chiar zilele astea m-am gândit la el. Bietul Carlo, să se căsătorească cu nenorocita aia şi… «Dick» clătină din cap.

— L-aţi mai văzut în ultima vreme?

— Nu, de atunci nu l-am mai văzut nici măcar o dată. Am auzit doar că şi-a schimbat locuinţa şi că-i destul de greu să ajungi la el. Tu mai ştii ceva?

— Da, câte ceva mai ştiu. Am un prieten care locuieşte în acelaşi cartier, un poliţist. Zice că prietenul nostru o duce destul de bine, nu s-a ramolit deloc şi nu ne-a uitat, în fiecare zi îmi spuneam: azi voi trece pe la prietenul meu, Calo. Dar mereu am amânat. Ştiţi cum e: casă, copii… la fel ca voi. Îmbătrânim, John. Mâine-poimâine chiar mergem la Doamne – Doamne, cum zice Sili.

«Bill» începu să râdă.

— Mai avem până atunci, bătrâne! Nu predăm noi cheile chiar aşa de uşor! Şi o ducem destul de bine. Din păcate, doar bietul Calo a nimerit cam prost. Şi nu trebuie să-l uităm aşa uşor. Dar, sincer vorbind, mă descurajează ideea de a da ochii cu ţaţa de nevastă-sa.

— Ce-ar fi să-l căutăm, băieţi? – propuse Dick, privindu-i pe cei doi. Aş putea aranja eu trebuşoara asta. Vorbesc cu prietenul meu, poliţistul, şi aflu o zi în care bulldog-ul de nevastă-sa nu-i acasă! Deci nu vom fi deranjaţi de nimeni.

— Şi crezi că poţi aranja în aşa fel încât să discutăm pe îndelete? Nu are rost să mergem pentru cinci minute, spuse «John».

— Cred că da, răspunse M, făcându-i un semn lui Cool. Aflăm când o întinde scorpia la cumpărături sau la naiba să o ia – am auzit că-l păzeşte zi şi noapte ca pe un bebeluş, – şi ne ducem. Calo va înnebuni de bucurie când va vedea că îl căutăm. Cred că ar fi şi cazul să îl ajutăm cu câte ceva. Şi când spun asta, mă refer, în special, la mine. Mă simt jenat de contul meu la bancă, iar sărmanul Calo trăieşte de pe o zi pe alta, aşteptând o minune. Zău, John, nu fac promisiuni deşarte, dar cred că aş fi în măsură să fac multe pentru el. Şi vreau neapărat să o fac.

— Atunci, când îi facem o vizită, Dick? Aranjezi tu treaba asta din timp?

— Chiar şi mâine. Miercurea, după câte ştiu eu, nevastă-sa nu-i acasă de dimineaţă, vreo câteva ore. Ce ziceţi? Eu îi telefonez astăzi prietenului meu pentru a-l preveni pe Calo că îl vom vizita. Ne va aştepta şi el acolo şi ne va arăta exact unde îl putem găsi.

Charles îl privi întrebător pe Cool.

— E-n regulă, spuse acesta. Rămâne deci pe mâine. Cu cât mai repede cu atât mai bine. Sper că va fi bucuros să ne vadă.

— Şi fă-i câteva propuneri concrete, John. Tu ai fost cel mai apropiat de el dintre noi trei. Dacă ele vor veni din partea ta, ş-ar putea să le ia altfel. Poţi să-i promiţi ajutor nelimitat, fără teamă, mă voi ţine de cuvânt. Vreau neapărat să-l ajut pe omul ăsta.

— Corect, deci aranjezi tu treaba. Deci mâine, la ce oră?

— La zece.

— O.K. Acum trebuie să plecăm. Aşteptăm un telefon de la tine, să confirmi că s-a aranjat.

— Vedeţi să nu uitaţi, ca şi până acum. Începusem să cred că sunteţi supăraţi pe mine şi nu mai vreţi să mă vedeţi.

— La revedere.

— La revedere, băieţi. Nici nu ştiţi ce bucurie mi-aţi făcut.

*

Închisoarea din Rikers Island, New York, este socotită o închisoare severă în Statele Unite. Evadarea este aproape imposibilă iar personalul de pază este selecţionat dintre cei mai buni oameni. La secţia «specială», măsurile de siguranţă sunt dublate şi niciun caz de evadare nu se înregistrase din această secţie, secţie rezervată celor care au comis delicte foarte grave, sau celor cu evadări sau tentative de evadare la activ.

Cool fu condus la directorul închisorii, un omuleţ scund şi bondoc, care-şi ştergea mereu cu batista fruntea năpădită de stropi de sudoare. Îl privi pe sub sprâncene pe Cool şi îi făcu semn cu bărbia să ia loc, pe un scaun aflat în faţa biroului.

— Deci dumneata eşti?

— Adică, eu sunt, cine?

— Mă rog, cel care… Uite ce este, să nu o mai lungim. Eu nu mă bag, nu ştiu nimic şi să mor dacă mă interesează. Dar ştii că la vorbitor va trebui să asiste un…

— Nu va asista nimeni. Aşa trebuie.

Directorul îi privi implorator şi umerii părură moi, gata să-i cadă.

— Nu aşa ne-a fost vorba, şopti el.

— Nu ştiu cum a fost vorba. Ştiu doar ce am de făcut.

Directorul păru să ezite, aşteptând o minune. Dintr-odată, răcni:

— Nikers!

Un gardian îşi făcu apariţia.

— Vă rog să aşteptaţi câteva clipe pe coridor. Sergentul vă conduce imediat.

Cool ieşi pe coridor şi îşi aprinse o ţigară. Peste două minute, Nikers ieşi.

— E-n regulă, urmaţi-mă.

Străbătură câteva coridoare şi intrară într-o încăpere, pe care un perete din sticlă o secţiona în două, cu mese de ambele părţi, separate prin nişte despărţituri din lemn. De ambele părţi, pe fiecare masă, se afla un microfon.

— Deci ăsta-i vorbitorul «discret», mormăi Cool. Fir’ar al naibii!

— La numărul 3, îi spuse Nikers şi Cool se aşeză pe scaunul indicat.

După câteva minute, îşi făcu apariţia un deţinut în vârstă, căruia uniforma albastră îi dădea o înfăţişare ciudată, scoţându-i în evidenţă corpolenţa. Se aşeză pe scaunul corespunzător cabinei lui Cool şi îi zâmbi prin geamul din sticlă.

— Bucuros că te văd, don Calo. Sunt Arturo Castigliani. Mă mai ţii minte?

— Sigur.

Îi trase cu ochiul şi îi făcu semn spre microfoane, ducându-şi degetul arătător la ureche.

— E-n regulă, spuse Cool. Cum o mai duci?

— După cum vezi, nu prea bine. Dar nu mă pot plânge. Oamenii ăştia se poartă destul de frumos.

— Băiatul ce-ţi mai face?

— Bine, don Arturo. Despre el este vorba?

— Nu, despre un prieten de-al meu din Italia. Citeşti ziarele la închisoare, don Calo?

— Uneori.

— S-a întâmplat ceva în Italia, îi spuse Cool în italiană. Ceva care îmi dă multe bătăi de cap. Nişte ticăloşi au răpit un copil american, dintr-o familie importantă. Astăzi vei primi nişte ziare.

— Ticăloşi, don Arturo. Eu nu am făcut niciodată aşa ceva şi, totuşi, înfund puşcăria.

— Familia aceea trebuie ajutată, don Calo. Face orice. Tu ai prieteni buni la Roma.

Don Calo îl privea concentrat.

— Nu i-am mai văzut de mult timp, nu le-am mai vorbit. Poate că m-au uitat. Ochii care nu se văd, se uită. Mă mai ştiu doar prietenii de aici, din America.

— Don Calo, ţi-am spus, familia copilului este dispusă să facă orice sacrificiu. Răpitorii l-au ascuns cine ştie pe unde. Undeva în Italia. Adresa ne trebuie. Doar adresa şi totul e-n ordine.

Calo Ambrossoli îşi frecă gânditor bărbia.

— Te aştept, mâine, don Arturo. Ştiu că am o obligaţie faţă de tine şi eu niciodată nu am lăsat neplătită vreo datorie. Ţin la onoarea mea şi nimeni nu va putea spune vreodată că don Calo este nerecunoscător cu prietenii lui, decât dacă-i un fiu de căţea, nemernic. Dar acum nu ştiu ce răspuns să îţi dau. Mâine. Până atunci mă voi gândi la ceea ce mi-ai spus.

— Mâine, la aceeaşi oră, voi fi aici, don Calo. La revedere.

— La revedere, don Arturo.

Ajuns în faţa hotelului «Pierre», Cool îşi parcă automobilul şi întrebă la recepţie dacă domnul de la 420 se află în apartament. I se răspunse afirmativ şi el urcă. Charles şi M. îl aşteptau.

— Mâine, le spuse el, aşezându-se într-un fotoliu, întinzându-şi picioarele…

— Cum a fost?

— Nu-mi place directorul. Părea un pui de găină speriat.

— Vrea să fie amestecat cât mai puţin, spuse M., ridicându-se şi oferindu-i lui Cool un pahar. Am vorbit cu Roma. Avem cinci zile pentru a afla adresa, apoi va fi prea târziu.

— În câte zile poţi aranja ca don Calo să o şteargă pentru câteva zile de la zdup?

— Cum? M. şi Charles îl priveau surprinşi. Crezi că-i neapărată nevoie?

— Se va întoarce. Dar mi-a dat de înţeles că cei din Cosa Nostra vor trebui să apeleze la Mafia, sau la Camorra, depinde unde-i tipul. Va trebui deci să-l scoţi pe Ambrossoli pentru câteva zile.

— Cam greu. M. îl privi bănuitor. Chiar crezi că nu se poate altfel?

— Eu aşa cred. Oricum, pentru orice eventualitate vreau să mă asigur că eşti în stare de aşa ceva. M-am prins că directorul e omul nostru – sau mai bine zis, al vostru.

— Omul nostru vrei să spui, îl corectă M.

— Eu nu sunt băgat decât în afacerea asta. Deci nu al «nostru». Spune: poţi? Vreau să ştiu cât de departe pot să merg mâine.

— Deci scos din închisoare şi dus în Italia, gândi M. cu voce tare. Şi ce garanţii avem că individul va accepta să se întoarcă?

— Niciuna. Dar nu avem ce face. Şi dacă te interesează părerea mea, eu cred că se va întoarce.

— Îţi dai seama ce scandal va urma dacă iese prost? Calo Ambrossoli nu-i un borfaş oarecare. Se va afla că noi l-am scos.

— Se va întoarce, sunt sigur.

Cool studia cu prefăcută atenţie băutura chihlimbarie din pahar.

— O.K. Se pare că nu avem de ales. Dacă este nevoie, în 24 de ore l-am urcat în avion. Dar afacerea asta trebuie să o punem la punct doar noi trei. Pe răspunderea noastră. Centrul nu ar aproba niciodată aşa ceva.

— E-n regulă, spuse Cool, ridicându-se. De acte mă ocup eu. Să nu uităm că Ambrossoli este prietenul meu, nu?

Charles ieşi după el pe coridor.

— Eşti sigur că va ieşi bine? Că nu riscăm prea mult?

— Charlie, nu eu am venit cu ideea că trebuie să apelăm la ei. Dar dacă am făcut-o, trebuie să jucăm exact aşa cum ne cântă ei. Altfel nu se poate. Spune-i amicului să stea liniştit. El doar să aranjeze cât mai bine afacerea în închisoare. Eu garantez că Ambrossoli se va întoarce.

— O.K. Cool. Mergem pe mâna ta. Ştiu că te-ai gândit bine.

— Charlie, încrederea ta îmi dă fiori. Mâine îţi voi trimite flori de bucurie că m-ai băgat în rahatul ăsta. La revedere. Mâine ne vedem aici, la aceeaşi oră. Mă duc să văd ce fac cu actele, fotografiile şi celelalte.

*

— E-n regulă, don Calo. Ţi se va spune cum trebuie să faci. Să ai încredere în prietenii noştri. Ei ştiu să facă în aşa fel încât totul să iasă bine.

Observă că Ambrossoli îi face un semn şi îl privi cu atenţie. Mişcându-şi buzele, acesta îi dictă un număr de telefon.

— Îi voi telefona amicului nostru, spuse Cool, dar poţi să ai încredere.

— Ştii cum este cu încrederea, don Arturo. În ziua de azi poţi să ai tot felul de surprize. Cuvântul nu mai este cuvânt. Şi vezi ce face amicul meu, don Tommaso Mancusa, din Roma. Am auzit că acum este la închisoarea din San Vittoria. Sărmanul…

Don Calo clătină din cap.

— Spune-i din partea mea că sunt bine şi poate că ne vom revedea vreodată.

— Bine, don Calo. De restul se vor ocupa prietenii noştri. Cool se ridică şi ieşi. Directorul îl aştepta pe culoar.

— Ce naiba se întâmplă aici? îl întrebă el nervos, privind în toate părţile.

— Ce vrei să spui? Cool îl privi calm, aprinzându-şi o ţigară. Habar n-am despre ce vorbeşti.

Celălalt rămase cu gura căscată. Cool îl bătu amical pe umăr.

— Pari nervos. Cred că o vacanţă ţi-ar fi numai bună. Ce zici? Câteva zile, în Frisco, de exemplu, o căsuţă de motel liniştit, Golden Gate şi tot tacâmul. Doar să ai grijă să nu cazi de pe pod. S-ar putea să-ţi rupi gâtul şi-ar fi păcat. Adio, amice. Simt că nu o să ne mai vedem niciodată.

— Ce naiba vrei să spui cu asta? – auzi el în urmă vocea directorului, dar nu se mai osteni să-i răspundă.

Cool se reîntâlni apoi cu cei doi la hotel şi le comunică rezultatul celei de-a doua convorbiri cu don Calo Ambrossoli.

— Cum îl scoţi din închisoare?

— Îl vor interna la infirmerie, la o secţie specială. Treaba e aranjată, cu condiţia ca totul să nu dureze mai mult de trei zile. Dacă după trei zile Ambrossoli nu se întoarce, totul va sări în aer şi nu ne va fi deloc moale. E clar?

— Clar. Am luat legătura cu «familia» lui, mi-a dat un număr de telefon «special». Mă voi întâlni astăzi cu fiul lui. Cred că lui Ambrossoli îi este frică, nu are prea multă încredere în noi. Vrea ca protecţia să-i fie asigurată şi de Cosa Nostra, îndeosebi pe tot timpul ieşirii din închisoare.

— Asta-i bună! Mafia nu are încredere în protecţia noastră…

— Ambrossoli are dreptate. Prea mulţi au predat cheile chiar când păreau mai în siguranţă decât într-un seif.

— Deci tu te ocupi de acte?

— Voi luaţi legătura cu cineva care vă poate intermedia o convorbire cu un anume Tommaso Mancusa din Roma, acum aflat la închisoarea din San Vittorio, se pare. Ambrossoli vrea să apeleze la el pentru ajutor. Puneţi-l în temă şi aranjaţi o întâlnire pentru poimâine între cei doi.

— Bine, Cool. M. îi întinse mâna. Eu iau cursa de astăzi pentru Roma. Ne vedem în Italia. Rămâne Charles, dacă intervine ceva neprevăzut. Indiferent ce se întâmplă, luaţi legătura direct cu mine. Deci numai cu mine. Se pot număra pe degete cei care sunt la curent cu acţiunea asta în lume. Nu ar fi exclus să nimeriţi un deştept care să încurce borcanele şi să dea totul peste cap în ultimul moment.

În ziua aceea, Cool îşi reîmprospătă câteva din vechile sale cunoştinţe. În primul rând, un instructor sportiv de la un liceu din Brooklyn. Omul îl întâmpină cu suspiciune şi se lăsă convins greu. Recunoscu fotografia şi fu cât-pe ce să cadă de pe scaun.

— Eşti nebun, şopti el. Licheaua asta bătrână e la zdup. De când ţi se cer paşapoarte la Rikers Island?

— De mâine. Dacă nu ai, zbori afară şi-i vai de capul tău.

— Cool, în ce mă bagi?

— Ştiu în ce te bag dacă nu mă ajuţi. Dacă mai comentezi mult, mă pui pe gânduri. Ce, ai început să îmbătrâneşti?

Celălalt se scărpină în cap.

— O.K., fir’ ar să fie! spuse el. Dar să ştii că preţul e triplu! Dacă iese prost, nu mai văd lumina soarelui cât trăiesc şi pentru mine nu se va agita nimeni să mă scoată din închisoare, cel mult să-mi facă de petrecanie acolo.

— Aşa mai vii de-acasă! Banii-s ai tăi, îi vei avea în mână când îmi vei preda marfa. Apucă-te de treabă, botează-l, mâine dis-de-dimineaţă. Am nevoie de acte. Auzi?

— Aud. Le vei avea.

— Cum îi vei spune? Am nevoie de nume pentru certificatul de naştere.

Celălalt se gândi câteva clipe.

— Mario. Mario Pardelli.

— E-n regulă.

Următoarea escală Cool o făcu la un anumit preot de la o biserică catolică din Manhattan.

— Un certificat de naştere pentru un anume Mario Pardelli, părinte, îi spuse Cool. Pentru prietenul nostru Mario Pardelli. Preotul a uitat să i-l dea când s-a născut.

Preotul îşi puse ochelarii şi notă cu atenţie numele şi data naşterii într-un carnet.

— Cum se numeau părinţii lui, fiule?

— Nu ştiu, părinte. Cred că nici el nu mai ştie prea bine. Se vor numi cum vrei tu.

— Şi când are prietenul nostru nevoie de certificat?

— Mâine dimineaţă, părinte, la prima oră. Îţi trimite atunci şi o mică donaţie pentru biserică.

Apoi Cool merse acasă şi îşi pregăti prânzul. După ce mâncă, formă un număr de telefon.

— Cu domnul Ambrossoli, ceru el când i se răspunse, dar aşteptă câteva clipe.

— Ambrossoli? Sunt Arturo Castigliani. Rămâne cum am vorbit. Mâine, pe Fifth Avenue. Dar nu mai mult de trei, e-n ordine? În niciun caz mai mult de trei. Şi oamenii să dea un semn, să vedem şi noi cine-s. Niciun contact cu don Calo până în avion. Aveţi grijă să nu fiţi urmăriţi. Nu aş vrea să iasă prost din cauza voastră.

— Nicio grijă, domnule Castigliani. Oamenii noştri îşi cunosc meseria.

— Sper.

— Pe mâine, domnule Castigliani. Şi Dumnezeu să ne ajute. Cool se gândi la preotul din Manhattan şi zâmbi.

— Ne ajută. E şi el vârât puţin în povestea asta. Încă ceva, Ambrossoli. Sper că nu vei fi tu unul dintre cei trei?!

— Nu, domnule Castigliani, deşi aş vrea foarte mult. Dar înţeleg că ar fi mai riscant.

— E-n regulă aşa.

— La revedere.

— La revedere.

Puse receptorul în furcă şi îşi aprinse o ţigară. Se auzi soneria de la intrare. Merse şi deschise şi o văzu în prag pe Jane, cu o pungă mare în braţe, din care ieşea gâtul unei sticle de şampanie. Îi făcu loc să intre.

— La mulţi ani, spuse Jane, intrând în bucătărie. Şi foarte mulţumesc pentru telefonul de ieri.

— Mă ierţi, Jane. Am uitat.

— Sigur. Nicio problemă. Pun şampania la rece.

Cool merse la bar şi pregăti două băuturi. Se aşezară. Îi privea chipul, chipul unei femei foarte frumoase, care începe să îmbătrânească. Încadrat de părul lung şi blond, despicat de o cărare pe creştet.

— Îmi pare rău, Jane.

— Ţi-am spus: nicio problemă.

— N-ar trebui să aştepţi ca un bătrân încurcă-lume să-ţi telefoneze, un bătrân care mâine nu va mai fi bun decât să-şi plimbe câinele prin parc.

Jane râse.

— Eşti mai tânăr decât mine, Arthur. Chiar dacă gurile rele pretind că astăzi împlineşti 50 de ani.

— Ce mai fac bătrânii?

— Nu ştiu. Nu am mai vorbit cu ei de o lună. Ultima oară tata era în Cleveland, pentru fabrica aia nouă, iar mama undeva, în Europa, la vreo licitaţie. Fac exact ceea ce au făcut mereu, Arthur.

— Numai tu îţi pierzi vremea cu un copoi pus la naftalină, care a uitat până şi ziua în care s-a născut.

— Poate că tocmai de aceea îl iubesc.

Cool se ridică şi umplu iarăşi paharele.

— M-a căutat Charles, Jane, spuse el, cu spatele la ea. Avea ceva pentru mine.

Jane dădu din cap.

— Înţeleg că ai acceptat.

Cool se întoarse şi o privi în ochi.

— Aşa-i. Am acceptat.

— Deci, vorbe goale, nu? Ferma din California şi toate celelalte. Poveşti pentru o femeie proastă.

— Numai de data asta, Jane. Nu ştiu dacă înţelegi. Dar trebuie să le întorc eu spatele, înţelegi? Nu să fiu aruncat de ei la gunoi.

— Pentru ce, Arthur? Pentru cine?

— Pentru mine.

— Deci eu oricum nu contam.

— Nu, în privinţa asta nu. Lucrul ăsta mă priveşte numai şi numai pe mine.

— Şi acum ce va urma?

— Mâine dimineaţă voi părăsi New York-ul pentru câteva zile. Apoi voi veni înapoi. Asta-i tot.

— Eşti sigur?

— Absolut sigur.

— Bine, dacă tu ai nevoie de asta… Dar până mâine dimineaţă eşti încă al meu. Hai să vedem ce-i cu şampania aia, copoi afurisit şi obraznic!

*

Cu actele pentru Ambrossoli în buzunar, Cool sosi dis-de-dimineaţă la oficiul pentru paşapoarte de pe Fifth Avenue. Simţea greutatea armei apăsându-i şoldul stâng dar ştia că nici cel mai versat sticlete nu ar fi observat-o sub sacoul special croit. Era foarte puţină lume şi doar paşii funcţionarilor tulburau liniştea.

Îl văzu intrând pe don Calo Ambrossoli. Purta o perucă şi ochii îi erau ascunşi de o pereche de ochelari de soare. Era îmbrăcat într-un trenci obosit, gri şi un costum de aceeaşi culoare. Îşi strânseră mâinile şi Cool îi dădu ziarul în care se aflau actele false. Ambrossoli le puse în buzunar, dar nu se îndreptă spre ghişeu, ci se aşeză pe unul din scaune, făcându-şi vânt cu ziarul îndoit. Peste câteva minute, un bărbat înalt şi voinic, o matahală de italo-american cu fălcile albăstrii, intră în oficiu, schimbând o privire cu Ambrossoli. «Probabil că ceilalţi doi au rămas afară», îşi spuse Cool, şi se îndreptă spre ghişeu. I se puse viza, apoi ieşi afară şi îşi aprinse o ţigară.

El îi observă primul şi simţi cum inima i se opreşte în piept. Erau cinci şi miroseau a poliţişti de la o milă. Toţi cinci erau înalţi, bine clădiţi şi purtau câte un impermeabil pe braţul drept. Vru să intre în oficiu, dar îşi dădu seama că mişcarea fusese observată şi de oamenii lui don Calo.

Unul dintre aceştia se precipită înăuntru, iar celălalt urcă la volanul automobilului.

Îl văzu pe don Calo ieşind şi îndreptându-se spre automobil. Cool se deplasase şi acum era lângă unul din cei cinci, care se prefăcea că priveşte cu atenţie picioarele lungi ale unei femei care trecea pe trotuar. În următoarea clipă îl lovi cu sete. Falca acestuia pocni sec şi, ridicându-şi braţele într-un gest dezarticulat, omul se prăbuşi la pământ, lovindu-se de stâlpul semaforului. Cool îi zări pe ceilalţi 4 repezindu-se spre el şi apucă să observe că don Calo urcă în maşina care demarează în viteză. Se lăsă imobilizat şi dezarmat fără să mai opună rezistenţă, împărţind doar câteva înjurături tari. Nu îşi dădea seama ce anume mersese prost.

Peste o oră, şedea pe un scaun în faţa inspectorului şef Cranninghan, de la FBI, care îi studia cu atenţie actele.

— Eşti născut în Italia?

— Da, la Padova.

— Te întreb pentru că ai o figură tare nostimă. Dar te rog să nu uiţi că am dreptul să tac şi să iau legătura cu avocatul meu. Reciteşte cărţulia albastră. Măcar sună tu la numărul pe care ţi l-am dat. Dacă nu o faci, vei regreta întreaga ta viaţă, destul de chinuită.

— Nu telefonez nimănui, rânji inspectorul. Şi fă bine şi stinge ţigara. Aici nu ai voie să fumezi. Avem informaţii că un infractor periculos încearcă să părăsească, clandestin, New-York-ul. Ce zici de asta?

— Zic că actele mele sunt în regulă. Am permis de port-armă, perfect valabil. Sunteţi nişte fraieri. Probabil că pasărea v-a scăpat.

— Luaţi-l, urlă Cranninghan, făcând un semn spre unul din agenţii postaţi în spatele lui Cool şi acesta îl smuci de braţ.

Peste o jumătate de oră, telefoanele începură să sune. Inspectorul era uluit. Aşa ceva nu i se întâmplase în viaţa lui, dar după 20 de ani de activitate în FBI, puţine lucruri mai aveau darul să-l tulbure. Îi era însă frică şi voia să fie sigur că face bine ceea ce face.

Mai întâi telefonul sunase la un anumit hotel din Roma. Apoi într-un birou de pe Five Avenue, după care bărbatul care primise telefonul sună la rândul său la un birou din clădirea FBI-ului, birou în care inspectorul şef Cranninghan nu avusese fericirea să intre nici măcar când îl prinsese pe sadicul John Sanchez din Bronx. Apoi semnalul ajunse la un şef de departament, care era şeful direct al inspectoratului. De obicei, acesta i se adresa amical, cu «Harry». Acum folosi un ton rece şi îi spuse «inspector Cranninghan». Acesta încercă să se apere cu disperare, îndrugă ceva despre o bandă foarte bine organizată şi despre un tip cu o armă de calibrul 45, care i-a atacat pe agenţi. Peste un sfert de oră era însă învins şi dădu ordin să-i fie adus arestatul.

Cool îi studie amuzat trăsăturile răvăşite.

— Viaţă grea, inspectore. Cred că pe «şef» pot să-l las deoparte. Fac pariu că îţi vei sfârşi zilele la poliţia de frontieră, aruncând cu pălăria după câini.

— Gura, mai găsi Cranninghan puterea să spună, dar fără prea multă convingere. Cară-te. Eşti liber.

Cool nu se clinti din loc.

— Ce mai vrei?

— Arma. Pistolul meu. Doar nu vrei să-l păstrezi amintire de pensionare.

Ajuns afară, Cool îi telefonă lui Charles de la o cabină publică.

— Ce naiba-i asta, Charlie?

— Canalele FBI. Ştiau că un important personaj din Cosa Nostra va încerca să părăsească New York-ul clandestin. Băieţii s-au lăsat până la urmă destul de uşor convinşi. Acum este în ordine, încearcă să-i explici prietenului nostru că a fost un accident care nu se va repeta.

— Sper să reuşesc! Şi, totuşi, cine a vorbit?

— Vom încerca să aflăm.

Închise, apoi formă numărul dat de don Calo. Îi răspunse o voce de femeie.

— Cu domnul Ambrossoli, vă rog, spuse el în italiană.

— Domnul Ambrossoli lipseşte săptămână aceasta, i se răspunse. Doriţi să lăsaţi un mesaj?

— Ascultă, sunt Arturo Castigliani. Trebuie neapărat să vorbesc cu domnul Ambrossoli. Transmite-i că a fost o greşeală. Totul e O.K., dar trebuie să plecăm astăzi. Totul este în ordine. Mai are timp să ajungă la oficiu, apoi la aeroport. Repede! îl aştept la aeroport.

— V-am spus că…

— Tu ascultă ce spun eu! strigă Cool, enervat. Spune-i să nu uite ce-mi datorează! Nu a fost vina noastră pentru cele întâmplate. Spune-i că îl aştept, înţelegi?

— Da, domnule.

— La revedere.

Intră într-un bar şi ceru un schoth, pe care-l dădu furios pe gât. Dacă Ambrossoli se speriase prea tare, totul era pierdut. Sau dacă el sau altcineva juca strâmb. Poate că Mafia pusese la cale informarea FBI-ului pentru a avea pretextul să dispară.

Deşi era încă devreme, chemă un taxi şi porni spre aeroportul «Kennedy». Aşteptă câteva ore, nervos, privindu-şi mereu ceasul, iritat de anunţurile transmise de voci impersonale prin difuzoare. Când îl zări pe don Calo, încadrat de garda personală, simţi că aruncă din spate o greutate de câteva tone. Răsuflă adânc. Îi făcu semn cu mâna şi se îndreptă spre el.

— Sunt bucuros că te văd, don Calo.

— Don Mario, zâmbi acesta. Să nu uiţi cumva, don Arturo. Don Mario Pardelli.

— Da, voi avea grijă să nu uit nimic…

— Şi sper că nu se va mai repeta…

— Nicio problemă.

Peste o oră, cursa «Alitalia» părăsea aeroportul, îndreptându-se spre Roma.