CAPITOLUL 3

DESANT LA PALERMO

(Palermo, august. 198…)

D’Amico visase de copil să devină poliţist, la fel cum alţi copii visează să zboare spre Lună sau să exploreze jungla. În oraşul natal din Catania, singurele sale bucurii erau duminicile, când unchiul Vito venea în vizită. Acesta era ofiţer într-un regiment de carabinieri şi îi părea nepotului un adevărat erou.

— Dacă prăpăditul ăsta mic mai spune că vrea să se facă poliţist, îl omor cu mâna mea, răcnea el către frate-său, muncitor la o fabrică de răcoritoare. Unchiul îşi ura meseria şi spunea că se nenorocise când se făcuse «sticlete». Era pe vremea lui Mussolini şi începuse războiul.

Dar nepotul nu-şi abandonă visul. La 15 ani, taică-său îl angajă pe un şantier, dar Carlo îl abandonă şi plecă spre Roma, având ca singură avere o sănătate perfectă şi o voinţă de fier, în timp ce în Italia, toate radiourile anunţau că se votase Republica şi poporul dansa de bucurie pe străzi. Circula fotografia lui Mussolini împuşcat, spânzurat de picioare alături de Clara Petacci. Italia îşi revenea dintr-un coşmar, dar îşi revenea greu. Se murea de foame şi cei din sud îşi încercau norocul la Roma sau la Milano, unde se deschideau uzine noi, cu ajutorul dolarilor americani. Fetele încercau să se mărite cu soldaţi sau ofiţeri americani, pentru a scăpa de sărăcie.

Câteva luni trăise de pe o zi pe alta, făcând tot felul de munci cu ziua. Apoi îşi găsi de lucru la un restaurant, încărcând şi descărcând lăzi cu sticle, mâncând te miri ce şi căzând seara ca un bolovan de oboseală.

Poliţia ieşise destul de compromisă din perioada fascistă şi treptat se făcea «curăţenie» în rândurile ei. Aveau nevoie de oameni noi. Tânărul D’Amico ceru să fie primit. Pornise de jos, muncise cu disperare, îşi continuase şcoala, strângând din dinţi. Reuşise să devină ofiţer.

De prin anii ’60, când se declanşase marele război cu Mafia, D’Amico devenise unul dintre principalii adversari ai acesteia. De 20 de ani exista un preţ pe capul său. Dar îşi câştigase o mare popularitate în Italia şi «Onorabila Societate» nu îndrăznea să-l atingă. Încă. Uneori, D’Amico se gândea că totul este în zadar şi sfârşitul va veni într-o zi. Nimeni dintre cei intraţi pe «lista neagră» nu muriseră în patul lor. Unii dintre aceştia îi fuseseră prieteni buni, ca de exemplu fostul procuror al Republicii la Palermo, Cirro, sau ziaristul D’Andrea. Simţea că o dată şi-o dată îi va veni şi lui rândul. Dar nu mai putea – şi nici nu voia – să dea înapoi.

Soţia (se însurase de la vârsta de 22 de ani), murise de cancer în 1975. Timp de patru ani fusese absolut singur, apoi se recăsătorise cu o asistentă medicală de la o clinică din Roma. Prieteni avea în măsura în care un om în situaţia lui îşi permitea să aibă prieteni.

Organiză operaţiunea minuţios. Adjunctul său, Michele Contorno, îl prevenise că poliţia locală nu are nicio dovadă că don Vito Di Colona ar mai avea vreo activitate în afara legii. Acesta îi scăpase o dată în 1976, când reuşise să se sustragă unei acuzaţii de dublu omor şi şantaj. Dosarul lui Di Colona avea trei volume groase şi îi dăduse lui D’Amico multe insomnii. Dacă se demonstra că Nino Cascioferro este încă în solda lui, Di Colona putea fi arestat pentru complicitate la omorârea fotografului din Roma, chiar dacă generalul nu se afla acolo.

D’Amico sosi la Palermo noaptea, cu trenul, însoţit doar de Michele Contorno. Nu anunţase în prealabil chestura din Palermo, ştia că Mafia are oameni peste tot, inclusiv în poliţie sau în procuratură. La o jumătate de oră de la sosire, mobilizase deja un stat major, cu doi colonei din Palermo, pe care-i cunoştea bine şi vice-chestorul De Francesco, un om integru şi duşman de moarte al Mafiei. Ceru planul vilei lui Vito Di Colona şi puse la punct descinderea. Îi puse pe cei de la Palermo la curent doar cu uciderea fotografului, nepomenind nimic despre posibila legătură cu răpirea generalului american.

Di Colona locuia într-o vilă relativ modestă, în apropiere de via Roma, strada – culmea! – pe care mergeau cei care erau transportaţi la închisoarea din Ucciardone, închisoare cu regim special destinată mafioţilor care cădeau în mâinile justiţiei. Despre această închisoare se spunea că este condusă de fapt de Mafie, care face ce vrea cu administraţia. Mafioţii primeau pachete când vroiau şi transmiteau mesaje în afară la orice oră. Izbucniseră câteva scandaluri în presă şi direcţia închisorii fusese primenită de câteva ori, dar lucrurile se desfăşurau în continuare la fel. Chiar şi de după gratii, «naşii» continuau să-şi conducă «familiile».

Vila discretă, cu ziduri albe, era ascunsă vederii aproape total de o livadă de portocali. De Francesco îi atrase atenţia lui D’Amico că mai există o ieşire, care dă în via Di Blassi şi care este greu accesibilă datorită garajelor Ford din apropiere. Operaţiunea trebuia să aibă loc în aşa fel încât nimeni să nu aibă timp să iasă afară din vilă.

Erau orele patru când porniră, cu trei maşini. Fiecare ştia ce are de făcut şi după ce săriră gardul din piatră, traversară în fugă livada de portocali, fără niciun zgomot.

Probabil că cei din vilă simţiseră, totuşi, ceva, căci se dădu alarma şi se auzi o împuşcătură, dintr-o armă de calibru mare.

— Poliţia, se strigă şi carabinierii năvăliră în vilă. Vito Di Colona, cu un halat de noapte înfăşurat în jurul trupului, coborî scara interioară după câteva clipe, privind mirat la ofiţerii care începuseră să percheziţioneze cu iuţeală încăperile.

— Signor Di Francesco, urlă Di Colona, ce se întâmplă aici? Biata mea soţie este moartă de frică. Chestia asta nu va rămâne aşa, pe sfânta cruce!

— Gura! – se răsti D’Amico. N-am venit de la Roma să-ţi ascult prostiile! Ai aici toate actele legale pentru percheziţie. Semnăturile, după cum vezi, sunt în regulă. Cine a tras?

— Cin’ să tragă?

— Cine a tras în noi, Di Colona?! Unde-i? Vreau să-i văd permisul de port-armă!

Di Colona deveni brusc amabil.

— Asunta, răcni el, adu nişte limonadă! Se întoarse spre D’Amico, cu un zâmbet dulceag pe chip.

— Don Carlo, un om ca mine nu-şi permite să doarmă singur în casă, înţelegi? Oamenii sunt răi şi-n viaţă îţi faci mulţi duşmani. Bântuie criminali care-ţi iau viaţa pentru câţiva bănuţi. Şi poliţia face ce poate, dar… Înţelegi? Mort, eşti bun mort, chiar dacă unul înfundă ocna pentru asta. Paza bună… Înţelegi, don Carlo?

— Cine a tras, Di Colona?

— Cine a tras, cine a tras…

— Câte persoane sunteţi în casă?

— Eu, biata mea soţie, şi slujnica asta bătrână şi chioară. Atât, signor De Francesco.

— Minţi, Di Colona. Spune, cine-i «gorila» ta?

— Colonele, veniţi sus, se auzi vocea unui carabinier. Am găsit ceva!

D’Amico şi Contorno se repeziră pe scări, fiind conduşi spre un fel de cameră de serviciu, plină cu tot felul de lucruri vechi. La lumina lanternei, se zărea un dulap masiv, cu uşile deschise.

— Sună a gol dincolo de el, îi explică lui D’Amico carabinierul. Ce facem?

— Aduceţi-l pe Di Colona.

Bătrânul privi încruntat dulapul.

— Ce-i acolo, Di Colona? – întrebă D’Amico. Dacă se află cineva înăuntru, să iasă imediat, cu mâinile la ceafă!

Vito Di Colona bătu de patru ori în lemn, într-un anumit fel, şi planşeta se dădu la o parte. Un individ robust, la vreo 40 de ani, ieşi cu mâinile ridicate. Fu percheziţionat, dar era neînarmat. După ce îi puseră cătuşele, carabinierii intrară înăuntru. Era o încăpere mică, un fel de vizuină, în interiorul căreia se găsea un singur obiect, un pat. Sub salteaua acestuia, fu găsită o carabină cu ţevile retezate. Se trăsese un cartuş.

— Asta-i, spuse D’Amico. Pe ăsta îl luăm cu noi. Să vedem dacă e singur. Căutaţi în continuare.

Vito Di Colona se îmbăţoşase. Ceru să dea un telefon avocatului şi răspunse cu o explozie de indignare refuzului lui D’Amico.

— Ordin special! spuse acesta. Am voie să te tai în bucăţi şi să pun sare, dacă vreau.

Di Colona se închise într-o muţenie totală.

Carabinierii răscoliră toată vila şi împrejurimile, fără să mai descopere nimic. D’Amico le ascultă raportul şi, deşi era convins că îşi făcuseră bine treaba, îi trimise să o repete. Simţea gustul înfrângerii.

Le spuse celorlalţi că vrea să rămână singur cu Di Colona şi îşi trase un scaun în faţa bătrânului, care îl privea încruntat, pufăind dintr-o ţigară de foi.

— Uite ce este, Di Colona, începu el, privindu-l în ochi. Joc cu cărţile pe faţă. Ştii cât vă urăsc şi cât aş vrea să vă văd după zăbrele pe toţi, inclusiv pe tine, iar eu ştiu că şi voi m-aţi mânca fript. Dar acum este vorba despre altceva. Tu eşti «curat», te las în pace, dar îţi iau «gorila», fac pariu că nu are permis de port-armă şi poate că-i vârât şi-n altele.

Di Colona îl asculta în tăcere.

— Ştiu că Nino Cascioferro a lucrat pentru tine. Mai lucrează? întrebă D’Amico.

— Nu l-am mai văzut de doi ani, spuse Di Colona. Un nenorocit…

Di Colona vorbea cu un real dispreţ şi părea sincer.

— Deci pentru viermele de Cascioferro aţi intrat peste mine, constată Di Colona. Dacă mi-l cereaţi şi ştiam de unde să-l iau, vi-l dădeam de bună voie. Un om de nimic. Ştiam că a plecat în Statele Unite. Locul lichelelor ca el este peste Ocean, la descreieraţii din America, nu printre oameni onorabili. Eu l-am folosit pentru a mă apăra, doar un an de zile. Nu pot să te ajut. Dar crede-mă, n-am niciun interes să-l ascund pe Cascioferro.

D’Amico se ridică.

— Îl eliberezi pe Carlucci? Aţi năvălit aici în toiul nopţii. Băiatul s-a speriat şi a tras. Dar văd că nu a rănit pe nimeni.

— Asta-i treaba celor de aici, Di Colona, spuse D’Amico cu răceală. Va decide poliţia din Palermo. Poate că ştie, totuşi, ceva interesant pentru ei. Poate că intri într-o zi şi la Ucciardone, Di Colona. Abia aştept.

— Rău faci, colonele. Eu m-am retras de mult timp din afaceri. Vezi de alţii, care-s mai răi. Lasă-i în pace pe bătrânii care nu mai vor decât să-şi bea liniştiţi ceaiul pe verandă, la umbră.

*

— Retragerea! ordonă D’Amico. Pe ăsta îl luăm cu noi.

— Eşec total, Marcello, îi spuse Giacomo, punând receptorul în furcă. Ministrul e furios, americanii-s furioşi, toată lumea e furioasă. Toţi sunt cu ochii pe noi, americanii ne acuză, în mod deschis, de sabotaj, ministrul a fost criticat în Parlament. Şi cretinii ăia trimit mesaje peste tot, la toate ziarele. Se repetă istoria cu Aldo Moro. Mâine îl vom găsi pe general în portbagajul vreunei maşini abandonate şi ne-am ars cu toţii.

— Ce a făcut D’Amico?

— Este scandal mare. Tipul de la Palermo face un tărăboi imens, are prieten un avocat cu nu ştiu cine, care-i şi el prieten cu nu ştiu cine, cunoşti cum sunt chestiile astea. Când reuşeşti să-l prinzi cu mâţa-n sac pe câte unul, nimeni nu îţi face nimic de bine, dar când dai greş, toţi se reped să te sfâşie.

Giacomo schiţă un gest de dispreţ.

— Poate că D’Amico s-a grăbit, alertând Mafia, dar eu zic că ştie ce face. Cel puţin să le fie clar că nu vor dormi liniştiţi până ce generalul nu va fi găsit. În plus, oamenii lui D’Amico au arestat săptămână asta trei membri ai «Frontului Roşu», doi la Veneţia şi unul la Milano. Dar se pare că se ţin tari, nu se poate scoate nimic de la ei. Susţin că nu cunosc nimic despre afacerea cu generalul şi că totul e un bluff, o înscenare. Astăzi îi vom interoga şi noi.

— Ce mai avem de făcut?

— Mergem pe varianta americană, să vedem de ce sunt în stare deştepţii ăştia. Ieri ne-am adunat iar la ministru, cu rapoartele. Discuţiile au fost cam dure, dar am ajuns până la urmă la nişte concluzii. Pe carabinieri nici nu-i mai amestecăm. Americanii nu mai au încredere în D’Amico.

— Ce concluzii?

— Ei vor obţine adresa unde este ascuns generalul, indiferent cum. N-au decât să apeleze la Mafie, vom închide ochii şi ne vom face că nu ştim nimic. Îl vor aduce la Roma pe un om din Cosa Nostra, ca intermediar între ei şi Mafia. Apoi, acţiunea propriu-zisă de eliberare, ne va reveni nouă, SISMI şi carabinierilor, care nu vor fi reintroduşi în joc decât în ultima clipă. D’Amico nu ştie nimic, va continua exact cum crede de cuviinţă. Asta-i. Deci ei cu adresa, noi cu acţiunea şi s-a căzut de acord să nu se pomenească nimic despre amestecul americanilor. Tu te vei ocupa de asta, băiete. Îmi pare rău, dar eşti cel mai bun om pe care îl am.

— Mulţumesc, Giacomo. Mi-au dat lacrimile.

— Ar fi cazul să-ţi dea. Individul acela, M., cum îi spun ei, care este omul lor de la Roma, l-ar face pe oricine să plângă. Dacă aş naufragia cu el pe o insulă pustie, cred că aş înnebuni într-o oră. Şi am văzut ceva figuri la viaţa mea. Are un apartament la hotel «Hilton» şi cică se ocupă cu exportul de portocale.

— Tot mai crezi că americanii fac un joc dublu?

— Eu unul nu cred nimic, Marcello… În meseria noastră nu prea o duci mult dacă începi să «crezi» tot felul de lucruri. Dar trebuie să fii cu antenele la pândă, umbli pe nisipuri mişcătoare. Dacă nu eşti atent, te înghit. Ştii povestea cu generalul Mancini? Ministrul îi dăduse ordin lui Angelo cu gura lui, asta ştiu sigur, iar acum bietul băiat este în pământ, iar generalul este bine-merşi cu târfuliţele lui de 15 ani, trecut în rezervă şi cu o pensie de milioane. Nu ai voie să greşeşti!

Arătă spre ziarele de pe birou.

— Şefului i se cere o conferinţă de presă.

— Ce zice?

— Fără comentarii. Deocamdată.