Curând lumina lanternei dispăru în depărtare. Atunci Madeleine alergă s-o caute pe Margentine, o trase iute cu putere după ea şi deschise poarta. Din prima ochire, ea zări trăsura.

  În aceeaşi clipă, fu înconjurată de către cei cinci bărbaţi.

  — Iată n-am adus decât pe una! spuse ea cu o veselie care într-un astfel de moment, era aproape sinistră. Cât despre cealaltă, trebuie s-o cucerim!

  — Gillette! murmură două voci neliniştite.

  — Tăcere! zise Madeleine, altfel nu mai garantez de nimic.

  Şi oamenii, uluiţi se supuseră.

  Madeleine o dusese pe Margentine până la trăsură.

  — Intraţi aici! spuse ea. Îmi juraţi să staţi aici liniştită?

  — Voi aştepta aici! spuse Margentine cu hotărâre.

  Şi epuizată din cauza pierderii de sânge şi a durerii provocate de rană, ea alunecă sleită de puteri pe una din pernele trăsurii.

  — Să intrăm! spuse ea, apoi celor cinci bărbaţi. Intrară, cu inima zvâcnind de emoţie. Ea închise cu calm uşa portiţei.

  — Luaţi cheia cavalere, adăugă ea întinzându-i lui Ragastens cheia de la portiţă. Pe aici veţi ieşi. Eu, după cum ştiţi, rămân… Acum, urmaţi-mă.

  Se supuseră în linişte. Li se părea firesc că cinci bărbaţi să se supună orbeşte poruncilor unei femei. Şi în acest minut cumplit, ea căpătă în ochii lor dimensiuni epice.

  Ea întruchipa geniul urii şi al răzbunării.

  — Cum s-a descurcat cu santinela care trebuia să fie de gardă în faţa porţii? murmură Ragastens.

  Şi cum îşi punea asemenea întrebare, piciorul său se izbi de un trup.

  Se aplecă iute, atinse ceva călduţ şi umed.

  Atunci se ridică tresărind şi văzu că mâna îi era roşie de sânge…

  — Santinela! murmură el scuturându-se de groază, în acest răstimp, Madelein, mergea fără să întoarcă privirile în urmă.

  Ei o urmară în grup compact.

  Triboulet ascundea sub mantia sa un felinar orb.

  Cum se apropiau de pavilionul gărzilor, Madeleine se opri deodată şi le făcu şi lor semn să se oprească. Un bărbat se apropia de pavilion.

  Intră acolo, Madeleine lăsase uşa întredeschisă după ce plecase împreună cu Margentine.

  Omul acesta era Sansac.

  După cum s-a observat, Sansac, îl însoţise pe rege când acesta venise la pavilion. Erau singuri, neavând sau necrezând că au de a face decât cu două femei.

  — Ocupă-te de mamă, spuse Francois I, eu mă ocup de fiică…

  Expediţia reuşise pe deplin dorinţelor regelui. Atunci Sansac il escortase pe rege până la castel. El dorise să-l ajute s-o ducă pe tânăra fecioară… Dar regele simţea cum îi cresc puterile de la o clipă la alta.

  O clocotire uimitoare se petrecea în venele sale. Simţea nevoia obligatorie să-şi cheltuiască forţa. O luase pe sus pe Gillette ca pe un fulg, o aşezase pe umerii săi largi de luptător, şi plecase în goană, cu mintea înfierbântată, pârjolit de şuvoaiele de lavă ce păreau să le azvârle pieptul său.

  Sosind la castel, regele urcă scările cu Gillette în cârcă la fel de grăbit.

  — Întoarce-te acolo, îi spuse lui Sansac. E de prisos ca mama să deştepte castelul cu ţipetele sale.

  — Şi dacă are să ţipe, sire? …

  — Ei bine… descurcă-te cum crezi. Făcu un gest sinistru. Sansac plecă în pas alergător.

  Regele intră în cameră, a cărei uşă o deschise cu o puternică lovitură de picior.

  O aruncă pe tânăra fecioară pe patul său.

  Comportamentul şi înfăţişarea îi erau sălbatice precum trebuiau să fi fost în vremuuri de demult fiinţele preistorice când îşi alegeau femeia cu japca. – primară şi grosolană ceremonie a căsătoriei.

  — Bassignac! strigă el cu o voce răguşită.

  Valetul de cameră, care zărindu-l pe rege, că soseşte împovărat de o asemenea pradă, şi care se tupilase cu prudenţă, apăru pe dată.

  — Sire? …

  — Toată lumea doarme, nu-i aşa?

  — Da, sire!

  — Vreau ca toată lumea să doarmă, ai auzit? Exista în vocea sa un început de nebunie şi de delir.

  — Da, sire! zise Bassignac.

  — Dă-i de ştire lui Montgomery. Să posteze gardă în faţa anticamerei, ca nimeni să nu se apropie de apartamentele mele…

  — Da, sire! …

  Sansac începu să alerge către pavilionul gărzilor. Socotea s-o mai găsească acolo pe Margentine leşinată, şi chibzuia în sinea lui dacă, s-ar cuveni doar să-i astupe gura sau s-o ucidă.

  — Regele nu doreşte ca ea să facă zarvă. Doar morţii nu mai spun nimic!

  Ajungând aproape de pavilion, se opri o clipă ca să asculte.

  — Bun! gândi el, tot mai doarme; treaba va fi uşor de mântuit.

  Cu nepăsare, trase pumnalul şi încercă vârful pe genunchiul său.

  Prin uşa întredeschisă, Sansac zărea aceeaşi rază de lumină netulburată. Calmul acesta, liniştea şi seninătatea frumoasei nopţi de primăvară nu-l emoţionară deloc: era devotat şi se supunea regelui său, atâta tot.

  Sub ochii aştrilor care abundau pe bolta cerească, el înainta în linişte ca s-o omoare pe femeia adormită. Inima să nu bătea mai tare ca de obicei.

  Gentilomul pătrunse înăuntru.

  Din prima aruncătură de ochi, văzu că Margentine nu se mai afla acolo.

  — Poate s-a târât în camera vecină, îşi spuse el. Cercetă rând pe rând cele trei camere şi negăsind pe nimeni, reveni în prima şi avântânu-se către uşă bodogăni:

  — A naibi damă! Cum să dau de ea în parc? E întuneric precum în cuptorul jupanului Satan… Oho! ar putea fi chiar domnul Satana?

  Şi grăind aceste ultime cuvinte, ţâşni înapoi.

  Într-adevăr în momentul în care ajunsese în pragul uşii o umbră i se proţăpi dinainte, apoi-o alta…

  Sansac numără şase bărbaţi care cu calm intrară şi închiseră uşa în urma lor.

  — Cine sunteţi? întrebă Sansac pe un ton hotărât. Unul dintre bărbaţi făcu un pas înaintea celorlalţi zicând:

  — Omul acesta este al meu. Să nu mişte nimeni… Domnule, adăugă ei adresându-se lui Sansac, nu sunteţi cumva unul dintre acei laşi care, într-o anume noapte a iernii, trecute, făcură pe dracu-n patru pentru a răpi o tânără fecioară în apropiere de strada Croix-du-Trahoir? …

  — Drace! vocifera Sansac, ăsta e cerşetorul!

  — Aha! Mă recunoşti! Eu te-am recunoscut imediat după lovitura cu care ţi-ai şficuit obrazul pentru ca să porţi în veci semnul dispreţului meu… Apără-te! …

  Şi Manfred lăsând să-i alunece mantia, luă poziţia în gardă, cu sabia în mână:

  Sansac alb ca varul de furie, scoase la rândul său sabia, mormăind:

  — E destul de multă vreme de când te caut vagabondule.

  Te ascundeai, dai diavolul cumătru cu tine te-a trădat… Ai să plăteşti pentru lovitura pe care mi-ai dat-o atunci la marginea apei…

  Cele două săbii se ciocniră şi adversarii îşi dădeau lovituri una după alta.

  — De ce ai venit aici? reluă Manfred; mai ai de şterpelit vreo fată? Căci nu sunteţi viteaz decât cu femeile domnilor de la curte şi nu de unul singur ci în cârd! …

  — Precum voi, cerşetorii vagabonzi! Veniţi câte şase ca sa asasinaţi un om. Dar omul nu se va da bătut fără să nu vă jupoaie un pic! …

  — Daţi-vă la o parte domnilor! strigă Manfred tovarăşilor săi.

  Nu trebuie ca pungaşul să-şi închipuie că i s-a făcut onoarea că am venit şase oameni pentru a ne lupta cu el. Unul singur de-al nostru este de ajuns pentru patru de-ai lor!

  — Ia seama, copile, izbucni cu teamă cavalerul de Ragastens.

  Într-adevăr, nu numai că Sansac se apăra cu dibăcie, dar şi lovea cu sânge rece.

  După ce cei doi adversari s-au ocărât potrivit uzanţelor vremii, se bătură în săbii.

  O picătură de sânge se ivi deodată la mâna lui Manfred.

  — Asta ca să-ţi deschid pofta! rânji Sansac.

  Cu un gest ca fulgerul, Manfred schimbă sabia în mâna cealaltă, luă gardă pe stânga şi pe neaşteptate, imobilizând lama săbiei adversarului, îl împinse cu putere până la perete, apoi îşi încorda puterile, se destinse, ţâşni, sabia lui se răsuci străpungând pieptul adversarul şi se frânse de perete…

  Sansac rămase în picioare câteva secunde cu ochii ieşiţi din orbite, cu gura înroşită de o spumă sângerie.

  Apoi, fără să se vaite, doar cu un suspin de o nemărginită tristeţe, alunecă de-a lungul peretelui şi căzu cu greutate într-o rână: murise…

  — Acum să discutăm, spuse Manfred întorcându-se cu faţa spre tovarăşii săi fără să se mai sinchisească de Sansac.

  Îşi schimbase doar sabia frântă cu cea a mortului.

  — Domnilor, spuse Madeleine Ferron, v-am adus aici să ne putem sfătui în linişte. Gillette şi Margentine, mama ei, se aflau în acest pavilion, încă acum două ore. Planul meu era să le conduc pe amândouă până la poarta secretă. Am ieşit în parc pentru a mă încredinţa că planul avea sorţi de izbândă. Când m-am întors, Gillette dispăruse.

  Manfred scăpă o înjurătură pe un ton răguşit.

  — Răbdare, fiule, spuse cavalerul.

  — Domnilor, reluă Madeleine, o găsii pe Margentine leşinată. Am readus-o în simţiri. Ea mi-a spus că în timpul cât am lipsit a venit regele şi i-a răpit fata… Cât despre ea, cineva o lovise în cap şi o lăsase lată pe podea. Gillette se află în clipa asta în castel. Dar unde anume?

  Un fel de geamăt, mai cumplit, ca o ameninaţre de moarte, se ivi pe buzele lui Manfred.

  Cu calmul şi sângele rece ale unui medic care disecă un cadavru, Madeleine Ferron continuă:

  — Luaţi aminte, domnilor, că la început regele i-a oferit un apartament în castel lui Gillette. Apoi, socotind că ar putea s-o biruiască mai lesne în acest pavilion, dăduse ordin să fie mutată aici. În fine, în seara asta, scos din minţi fără îndoială de nu ştiu ce delir – îl cunosc pe rege, domnilor! – mânat de vreuna din ideile ce îl frământă pe neaşteptate, vine, o înşfacă pe tânăra fecioară şi o răpeşte. Vă spun: ea nu poate fi în clipa asta decât în apartamentul regelui.

  — Să mergem! spuse Manfred.

  Şi se auzi un strigăt atât de aspru, şi înfăţişarea sa răvăşită exprima o asemenea spaimă încât cu toţii pricepură că s-ar sinucide dacă nu l-ar urma.

  Doar, Fleurial strigă:

  — Merg în frunte; eu cunosc apartamentul!. Atunci, ieşiră în grabă şi merseră spre castelul în care se afla o garnizoană de patru sute de oameni înarmaţi, fără a mai socoti cei aproape două sute de gentilomi: ei erau şase persoane, dintre care una era o femeie.

  Înaintau în ordine, tăcuţi, cu mişcări repezi, surprinzători.

  Fiecare dintre ei îşi zicea că mergea la moarte. Şi gândul acesta chiar le grăbea incursiunea lor de fantome în noapte înspre vreo neîndurătoare fatalitate.

  Triboulet alerga în frunte, având-o alături de el pe Madeleine Ferron. Manfred mergea între Ragastens şi Lanthenay.

  Spadacape venea în urma lor. Chipurile lor, dacă ar fi fost luminate de lumina zilei, ar fi înspăimântat o armată.

  Când silueta castelului se desprinse din umbră şi le apăru, dintr-o mişcare instinctivă, se strânseră în pâlc…

  Câteva minute mai târziu ţâşneau pe scări.

  Deodată, Triboulet le făcu semn să se oprească.

  — Acolo este! spuse el cu voce tare, ca şi cum orice precauţie ar fi fost de acum înainte inutilă.

  Arătă către un culoar lung la capătul căruia se găsea o uşă închisă: uşa apartamentelor regale…

  Două clipe mai târziu, se aflau la uşa pe care Ragastens o deschise cu o mişcare violentă. Dincolo, era anticameră.

  În anticameră, Mongomery discuta cu voce scăzută împreună cu trei ofiţeri. Aşezaţi pe banchete, patru lachei pe jumătate adormiţi; în capăt, în faţa unei uşi, doi halebardieri uriaşi:

  Când Ragastens a deschis uşa, a văzut toate acestea dintr-o privire. Tovarăşii săi năvăliră înăuntru. Şi el închise uşa din nou în faţa căreia se postă.

  — Hei! uriaşe Montgomery. Alarmă!

  Invadatorii se opriseră preţ de o clipită, asemeni unor mistreţi care aleg câinele pe care îl vor spinteca.

  Apoi, a fost o debandadă deosebită. Strigăte înverşunate răsunară. Urlete şi blesteme îngrozitoare izbucniră.

  Dintr-o lovitură de pumnal, Madeleine doborâse pe unul din halebardierii uriaşi, şi îl atacă pe celălalt.

  Manfred şi Lanthenay săriră asupra celor trei ofiţeri.

  Aceştia scoaseră săbiile. Dar nici Manfred şi nici Lanthenay nu trăseseră săbiile: năvăliră furioşi, cu pumnalele în mână. În două secunde cei trei ofiţeri fură totuna de sânge de la loviturile ascuţişurilor pe care le primiseră, şi trei trupuri se frământau în chinurile agoniei.

  În aceeaşi clipă, Madeleine Ferron, izbucni într-un teribil hohot de râs: era cât pe ce să alunece sub tăişul săbiei uriaşului halebardier pe care îl spintecă printr-o lovitură de pumnal.

  Cei patru servitori, în genunchi, tulburaţi de groază, îşi întinseseră mâinile spre Spadacape pentru a fi legaţi.

  Cât despre Montmomery, imediat ce se deschisese uşa dăduse alarma şi voise să se repeadă în afară.

  În faţa uşii, îl întâlni pe Ragastens.

  — Faceţi loc! bombăni el.

  În clipa aceea, simţi în spate o apăsare ciudată. Triboulet sărise asupra lui şi, livid, cu obrazul scăldat de sudoare i se adresă:

  — Domnule Montgomery, umilul dumneavoastră servitor.

  Îşi înfipsese degetele în gâtul căpitanului care, după câteva clipe. – se prăvăli, poate mort, poate numai leşinat.

  Scena asta de coşmar, plină de salturi fantastice, de horcăieli, de scrâşnete, de fulgerări şi suspine îngrozite, priveliştea aceasta nu durase douăzeci de secunde…

  — Ajutor! ajutor!

  Strigătul vrednic de milă al tinerei fecioare încolţite izbucni în noapte.

  Se aruncară asupra uşii…

  — Ajutor, mamă! ajutor!

  — Ai să taci!

  Strigătul de groază şi mormăitul răguşit al istericului în delir urma unul altuia.

  Atunci, văzând că nu-i mai stinghereşte nimeni, se aruncară asupra uşii zgâlţâind-o.

  Urmă un strigăt de turbare disperată.

  — Uşa e încuiată! Nenorocirea dracului! încuiată! … înjurătura lui Manfred a fost cumplită.

  Se priviră, uimiţi că nu se mai recunoşteau.

  Aveau feţe de nebuni…

  — Ajutor! Manfred! ajută-mă iubitule! Gemetele lui Gillette semănau cu ceva tragic, cu una din acele voci precum se aud în vise, o voce care venea din vreun tărâm al groazei…

  Asemeni unui berbec, Manfred, lovea ameninţător cu umărul în uşă…

  Şi la fiecare lovitură, un icnet sălbatic vuia în pieptu-i dogorâtor.

  — Ajutor! … Ajutor, Manfred!

  În clipa aceea ea uită de mamă, de tată, de totul! doar bărbatul iubit o putea salva! …

  Zgomotul luptei înverşunate ce se auzea în spatele uşii părea că dă semne de domolire. Era un strigăt de agonie. Mârâitul fiarei în călduri, al regelui care nu mai era atent la nimic altceva, răsună victorios.

  — A mea eşti! Te am! …

  Departe în palat, un freamăt de voci se făcea din ce în ce mai bine auzit.

  Ragastens scoase un strigăt:

  — Banchetă! …

  Toţi trei năvăliră asupra banchetei lungi şi masive din lemn de stejar.

  Prin ce uimitor efort s-au însutit puterile lor ca s-o poată smulge din piroanele de fier fixate în perete? …

  Prin ce forţă de necrezut o ridicară şi duseră pe sus, asemenea catapultă tunătoare care, din prima lovitură, dată cu furie, sfărâmă în bucăţi uşa cea grea? …

  Apoi a fost-un salt infernal al celor şase care, claie peste grămadă, sângerând, cu feţe ce nu mai semănau a oameni, năvăliră înăuntru.

  Manfred îşi exterioriza. Printr-un strigăt cumplit groaza şi bucuria.

  În picioare în spatele fotoliilor îngrămădite, înmărmurită, Gillette, se mai apăra încă… În aceeaşi clipă fu lângă ea…

  Ea avu un surâs de extaz, de orgoliu, de bucurie supraomenească, şi închise ochii, ameţită de fericirea de a-şi găsi, atât de neaşteptat tihna.

  El o înşfăcă, o ridică pe umeri cu icnetul scurt al omului care îşi amână pe mai târziu emoţia; cu o mână o susţinea, cu cealaltă, agita în aer pumnalul… Năucit, prostit de o uluire fără nume, regele bâiguia chemări pe care le credea grăitoare şi care abia i se citeau pe buze. Manfred se avântă spre antecameră. Cei cinci îl înconjurau alergând… Trecând de antecameră, ei năvăliră pe culoar. Freamătul de voci izbucnea acum.

  — În apartamentul Majestăţii Sale se întâmplă ceva! strigară nişte glasuri.

  Cinci, zece, douăzeci de gentilomi apărură, mare parte din ei abia dacă avuseseră timp să-şi tragă ceva pe ei.

  Cei şase atacară.

  Ragastens se postă în frunte.

  Sabia sa cea grea arunca fulgere în clar-obscurul culoarului.

  Sabia se ridică şi lovea…

  El nu lovea cu vârful săbiei… Lovea precum o cravaşa, şi în mâna sa, arma, şuiera, biciuia; strigate cumplite răsunară.

  Ei atacau!

  Şi culoarul, pe o porţiune de vreo doisprezece paşi, până la treapta cea mai de sus a scării ce conducea în parc, deveni o cărare însângerată.

  Cei şase erau cu toţii răniţi.

  Dar multe cadavre zăceau în jur…

  În urma lor, urletul de delir al regelui ce îşi revenise din uluire răsună:

  — Stai! Stai! … Pe ei! … Pe ei! …

  Alb ca varul, răcnind, Francois I alerga, cu un pumnal în mână.

  Şi când ajunse la capătul de sus al scărilor, o privelişte de iad îi cuprinse privirea.

  Cu salturi frenetice, Manfred, cobora scara.

  Pe umerii săi se afla Gillette… In jurul lui patru bărbaţi, patru demoni.

  Şi mulţimea curtenilor prin care ei trecuseră, ca o ghiulea, ţopăia acum de colo-colo, urlând, în jurul unei fiinţe extraordinare care aflat pe prima treaptă, de unul singur, aţinea haita! …

  — Triboulet! … Triboulet! … Triboulet! …

  Triplul strigăt în care se regăsea groaza superstiţioasă, oroarea şi ura, bucuriei feroce atraseră atenţia puhoiului de curteni, care, abia treziţi, crezură că aud, în numele acesta, trâmbiţa judecăţii de apoi…

  Cum! Triboulet nu a murit!

  Cum! Cadavrul său ieşea din Bastilia în care se ştia foarte bine că bufonul se sfârşise încetul cu încetul în fundul unei temniţe de la subsol!

  Era o ameţeală? o închipuire?

  — Triboulet! da, Triboulet! izbucni bufonul. Triboulet, sire! … Triboulet, domnilor nobili! Bună ziua Majestate! Bună seara putregaiule! Jos labele, câinilor… Păziţi-vă de biciul bufonului! …

  XXXIX UN DAR DE VIAŢĂ.

  Haita asediatorilor ripostă printr-un urlet de turbare, şi zece spade înţepară deodată pe Triboulet. Una îl atinse la frunte, o alta în umăr.

  Coborî două trepte, acoperindu-se de morişca amplă a rotirilor de sabie, strălucitoare barieră de netrecut pentru atacatorii care, grăbiţi, înghesuiţi, se încurcai unii de alţii, în timp ce, el singur, cuprindea lărgimea scării prin fulgerul neîntrerupt al săbiei sale şuierătoare…

  Manevra era îndrăzneaţă până la nebunie.

  Triboulet ştia acest lucru.

  O flacără de devotament îi lumina fruntea.

  Va muri! Da! Va muri împresurat, strivit, străpuns de sute de lovituri… dar tovarăşii săi vor avea timp s-o pună pe Gillette la adăpost! …

  Încet, cobora scările una câte una.

  Două sau trei minute erau de acum câştigate.

  Se menţinea încă bine pe poziţie, şi vocea sa zeflemitoare, aspră, şfichiuia, biciuia pe atacatori:

  — Şi dumneavoastră domnule de Brissac… tot mai sunteţi întâiul încornorat al Franţei? … Ia te uită! drăguţul marchiz de Fleury… ce mai face amabila dumneavoastră soră, de când Majestatea Sa a îndopat-o cu bogăţii? … Şi dumneavoastră domnule… Prinţul căruia i-aţi oferit soţia vreme de cinci ani, se va lăsa emoţionat multă vreme! …

  O lovitură de ascuţiş îl atinse la mâna stângă, fără ca el să-şi dea seama. Şiroia de sânge.

  Sângele care-i picura mai ales din frunte, îl stânjenea, îl orbea…

  Voi să se şteargă cu mâna stângă.

  Dar şi mâna aceasta era roşie de sânge, şi când o îndepărtă de la obraz, chipul acesta arăta precum Masca Morţii Roşii, atât de oribil, atât de scânteietor, atât de formidabil, încât printre rândurile haitei se produse un fior de groază şi de şoivăire…

  Triboulet mai coborî câteva trepte.

  Începea să se clatine.

  Era sfârşit de puteri; sudoarea şi sângele alcătuiau pe chipul său şi pe mâinile sale şiroiri purpurii.

  Acum, se afla aproape de ultima treaptă.

  Dintr-un salt, ar fi putut sări în parc, s-ar fi putut pierde în întuneric, s-ar fi salvat…

  Rămase…

  O lovitură îi sfâşie gulerul vestei, şi gâtul începu să-i sângereze cum îi sângera mâinile, fruntea, pieptul…

  — E diavolul! vociferară curtenii înnebuniţi.

  — Haida de! rânji Triboulet, sunt un demon pentru voi? Vă lăudaţi! Servitorime, aici este bufonul… atenţie, lăsaţi-l să treacă pe Francois de Valois care vrea să mă vadă. De aproape! …

  Într-adevăr, în clipa aceea, Francois I, îndepărtând cu o mişcare violentă haită, coborî, cu mâna încleştata pe pumnal, beat de turbare.

  — Luaţi seama, sire! îl rugară curtenii în timp ce îi făceau loc să treacă.

  În câteva clipe, regele şi bufonul se întâlniră faţă în faţă, şi a fost ca un armistiţiu. – o oprire bruscă printre atacatori.

  Cei doi bărbaţi se priviră. – se străpunseră cu privirea…

  Regele slobozi un soi de mârâit pe care nimeni nu-l pricepu.

  Dar Triboulet pricepu!

  Mârâitul, vocea înspăimântătoare, fără expresie şi fără sens, chema pe fiica lui Francois I – fiica lui Triboulet.

  — Gillette! Unde este Gillette? … răcnea regele.

  — Fir-ar să fie! tună bufonul.

  Palid la faţă, regele ridică pumnalul.

  Dar, înainte ca arma să se fi prăvălit, bufonul înălţându-şi talia încovoiată, aruncă sabia cu toată forţa în mulţimea curtenilor înghesuiţi în spatele lui Francois…

  Înainte ca arma să se prăvălească, mâna lui Triboulet, mâna însângerată se ridică…

  Înainte ca arma să se fi prăvălit, palma bufonului larg deschisă se prăvăli, pocni, răsună pe obrazul regelui, cu o atât de teribilă forţă încât mulţimii curtezanilor li se păru că zidurile castelului se vor nărui pentru a ascunde lumii întregi înspăimântătorul fapt al acestei nelegiuiri.

  Pentru Triboulet dezarmat acum, iureşul de pe scară întunecată provocat de, mulţimea înnebunită a fost o privelişte de delir…

  El, adunându-şi ultimele sale forţe, se proţăpise încă pe picioare. Se afla în picioare, sângerând, înălţător.

  Încrucişase braţele.

  Valul uman se revărsă asupra lui.

  O sută de pumnale aruncară lumini de fulgere.

  Trei sute de piepturi omeneşti revărsară un uragan de ocări.

  Triboulet. Căzu.

  Mai mult de douăzeci de lovituri de pumnal îl ciuruiră, îi străpunseră gâtul, pieptul, umerii, vintrele.

  Avu o ultimă zvâcnire de forţă…

  Gura sa încleştată de agonie vomita violent.

  Chipurile aplecate asupra lui primeau tragică şi roşia insultă…

  Şi el muri…

  Muri, fremătând pentru o ultimă oară, murmurând:

  — Adio, Gillette… fiica mea…

  Şi astfel se întâmplă că bietul său suflet eroic îi părăsi trupul în acelaşi timp cu rostirea numelui celei care fusese toată iubirea lui, toată viaţa sa…

  XL O ZI DE VARĂ.

  Povestirea ar trebui să-şi găsească aici sfârşitul ei firesc.

  Dar – poate ne mângâiem cu o presupusă iluzie – ni se pare că un anume, interes a putut să se nască în sufletul cititorilor noştri pentru astfel de personaje ale acestei povestiri.

  Pentru aceşti binevoitori cititori vom povesti ce se întâmplă în continuare după moartea tragică a bietului Triboulet, ce s-a ales de Manfred şi de Lanthenay şi de eroina noastră Gillette şi dulcea Avette – castă şi ştearsă figură pe care abia am putut s-o creionăm, stârniţi cum eram de vâltoarea evenimentelor – cât şi de contele de Monclar – în fine şi mai ales de frumoasa doamnă Ferron…

  S-a observat că Manfred, care o ducea pe Gillette pe umerii săi, coborî scara, înconjurat de Ragastens, Lanthenay, Spadacape şi Madeleine Ferron care, într-o epică îmbulzeală îşi croise drum printre curtenii treziţi şi atraşi de zarva luptei în antecameră.

  Este sigur că dacă Fleurial n-ar fi acoperit această retragere, ei ar fi fost urmăriţi şi ajunşi în parc.

  Şi soarta bătăliei, chiar dacă trebuise să fie dată de şase oameni împotriva a două sau trei sute, n-ar fi avut sorţi de izbândă!

  Aşadar reuşiseră să ajungă în parc, pe care îl traversară pieziş, alergând, călăuziţi de Madeleine Ferron…

  Aceasta se opri după vreo douăzeci de paşi.

  — Adio! spuse ea lui Ragastens. Adio pe veci! …

  — Veniţi! veniţi! se rugă cavalerul.

  — Plecaţi! Dacă vă opriţi din drum, pierdeţi, d-voastră şi tovarăşii d-voastră: destinul meu este legat de cel al regelui. Rămân, chiar dacă va trebui să fiu fulgerată pe loc. Plecaţi! Adio!

  Cavalerul înţelese că nimic pe lume n-ar putea să-i zdruncine asemenea hotărâre.

  — Ascultaţi, spuse el cu repeziciune. Pricep planul d-voastră.

  Dacă izbutiţi, dacă sunteţi vie şi nevătămată, veniţi să vă refugiaţi în Italia, la Monteforte. Acum adio, biată femeie!

  Victimă a urei voastre… a iubirii voastre!

  O strânse în braţe şi, făcând un ultim semn cu mâna se alătură tovarăşilor săi care continuaseră să alerge către poarta secretă…

  Câteva minute mai târziu ajunseră cu toţii la trăsură. Manfred o dădu pe Gillette care era leşinată, în grija lui Margentine şi Spadacape ocupă loc pe capră trăsurii. Ei se pregăteau să sară pe cai şi să fugă. În clipa aceea Ragastens îl apucă de braţ pe Manfred.

  — Fleurial! spuse el. Triboulet nu se afla printre ei!

  Să-l părăsească? Să fugă fără el? Nu le trecuse prin gând.

  Gâfâind şi uitându-se cu priviri aiurite, toţi trei se întoarseră. Spadacape rămase pe capră trăsurii.

  Beată de bucurie, Margentine încerca s-o aducă în simţiri cu mângâierile sale pe Gillette.

  După ce Madeleine Ferron îşi luase rămas bun de la Ragastens se strecură spre castel. Văzuse şi ea că Triboulet se oprise şi îi ghicise planul.

  Ce avea să facă ea?

  Urma ca sacrificându-şi răzbunarea, să se alăture lui Fleurial?

  Nu ştia cu precizie. Mintea sa era tulburată.

  Ea voia mai ales, înainte de toate, să vadă chipul regelui căruia îi fusese smulsă Gillette.

  Şi la adăpostul trunchiurilor copacilor se pitula şi ajunse astfel, călăuzită de zarvă, în faţa scării pe care o coborâse împreună cu Manfred şi tovarăşii săi.

  Ajunse acolo în clipa în care mâna lui Triboulet se ridică sângerândă pentru a se prăvăli peste obrazul lui Francois I.

  Într-o viziune de groază, ea avu asemenea privelişte nemaipomenită a bufonului ce-l pălmuia pe rege cu ultima sa vorbă grea, pălmuindu-l cu propria sa palmă şi căzând apoi sub loviturile de pumnal…

  Atunci, ea auzi vocea lui Francois I urlând:

  — În parc! Ei se află în parc! Căutaţi! Scotociţi! Ucideţi!

  Atunci Madeleine se repezi alergând înspre poarta secretă.

  Avu intuiţia că Ragastens şi prietenii săi ar vrea să-l aştepte pe Fleurial şi ea voia să-i prevină.

  La câţiva paşi de poartă, îi întâlni tocmai când intrau în parc.

  — E zadarnic, spuse ea cu răceală în glas: a murit!

  — Fleurial! … făcură cei trei bărbaţi exclamând cu aceeaşi durere.

  — E mort! L-am văzut căzând sub loviturile a zece pumnale…

  Fugiţi!

  În parc răsunară strigăte.

  Santinelele îşi răspunseră între ele.

  Nişte oameni alergau cu felinare în mâini.

  — Mort! hohoti de plâns Manfred. Mort pentru ea! Mort pentru noi! Biet Triboulet… înfăţişare de bufon, inimă de erou.

  — Alarmă! spuse Lanthenay.

  — Fugiţi! fugiţi! repeta Madeleine.

  Ragastens şi Lanthenay îl traseră după ei pe Manfred. Un minut mai târziu, erau călare, în jurul trăsurii ce pleca în goana mare şi curând luase drumul Parisului. Cât despre Madeleine Ferron, ea rămase în parc.

  Cum scăpase goanei care fusese organizată?

  Toate pavilioanele care se ridicau în parc fură scotocite amănunţit, cât şi pavilipnul gărzilor.

  Dar în fine, isprăviră prin a-şi da seama după două ore că portiţa secretă era deschisă.

  Întrebate, santinelele din vecinătate, nu ştiură ce să răspundă.

  Cei doi nenorociţi fură azvârliţi în închisoare.

  Apoi găsiră cadavrul santinelei pe care Madeleine Ferron o străpunsese cu pumnalul.

  Concluzia generală a fost că cerşetorii – căci nimeni nu se ducea cu gândul la frumoasa doamnă Ferron – fugiră pe poarta găsită deschisă.

  Erau fără îndoială deja destul de departe. De altminteri, regele nu porunci nimic în privinţa asta.

  După ce îl văzuse pe Triboulet prăbuşindu-se, el urcă încet către apartamentul său.

  Persoanele care îl văzuseră pe regele Francois I în clipa aceea confirmară mai târziu că regele, în cele câteva minute, îmbătrânise cu zece ani.

  Fulgerătoarea aţâţare produsă de elixirul dragostei se risipise dintr-o dată. Forţele pe care le aţâţase leacul, fuseseră risipite de rege ca să spunem aşa în cele câteva minute de turbare împinsă la culme.

  Li se părea tuturor că palma dată de Triboulet îl ucisese pe rege la fel de sigur precum pumnalele îl uciseseră pe bufon.

  După ce urcase scara, aşteptă rezultatele căutărilor ce se făceau în parc.

  Acest uriaş trup gârbovit, cu figură palidă, cu mâinile sale pe care le agita un tremur iute, era greu de suportat vederii.

  Când veniră să-i dea de ştire lui Francois I că toată cercetarea fusese zadarnică şi că cerşetorii fugiseră probabil pe portiţa secretă, el nu zise nimic; dar un suspin adânc îi umflă pieptul şi se întoarse în apartamentul său.

  În clipa în care păşea în antecameră, două femei îl priveau trecând, una cu o sumbră bucurie, cealaltă cu o vie disperare.

  Prima era Diane de Poitiers, cealaltă – ducesă d’Etampes.

  Regele dispăru; ele se priviră îndelung.

  Apoi ducesa d’Etampes făcu o mişcare pentru a se retrage.

  — Unde vă duceţi, scumpa mea Anne? întrebă Diane de Poitiers cu un surâs de triumf.

  — Mă duc să poruncesc, scumpa mea Diane, oamenilor mei să-mi pregătească plecarea la domeniile mele strămoşeşti…

  — Urma să vă dau acest sfat, făcu Diane…

  O lacrimă de deznădejde se ivi în ochii ducesei d’Etampes.

  Cât despre rege, acesta dădu ordin să fie chemat primul ofiţer al casei şi îi spuse:

  — Domnule, mă plictisesc la Fontainebleau. Luaţi măsuri pentru că încă de mâine să putem pleca la Rambouillet.

  Nu-l vom urma pe cavalerul de Ragastens şi pe însoţitorii săi în călătoria lor la Paris unde nu rămăseseră decât câteva ceasuri pentru a pleca de îndată în direcţia Italiei.

  Vom spune doar că moartea lui Fleurial îi fu ascunsă lui Gillette, cât mai mult timp cu putinţă.

  Totuşi veni ziua în care prinţesa Beatrix îi mărturisi adevărul.

  Gillette era cât pe ce să moară de durere.

  Dar ea era atât de tânără…

  Ea îl zărea pe Manfred atât de disperat de deznădejdea ei, atât de trist de tristeţea ei, încât încetul cu încetul încercă cel puţin să-şi ascundă jalea…

  Apoi această durere mare se şterse cu încetul – cum se şterg toate marile dureri omeneşti – timpul şi iubirea, aceste două mari mângâieri, liniştiră sufletul îndoliat al lui Gillette.

  Apoi, în fine, ea putu să se gândească la bietul bufon cu o melancolie gingaşă, dar fără ca această melancolie să-i stingă bucuria din inimă sa.

  În Monteforte, oraş plăcut din Italia în care se refugiaseră, cavalerul Ragastens a poruncit să se ridice în mijlocul unei grădini un monument de marmură albă în memoria lui Triboulet şi a lui Etienne Dolet.

  Şi, la picioarele acestui monument, sub umbra protectoare a marilor arţari şi a sălciilor argintii, le plăcea să se adune pentru a depăna amintirile trecutului…

  Două familii noi se întemeiaseră în acest colţ de ţară tihnit şi vesel.

  În data de 15 iunie a anului în care se petrecură ultimile evenimente pe care le-am povestit, o dublă căsătorie uni pe Manfred cu Gillette, pe Lanthenay cu Avette.

  Această ceremonie a veseliei, petrecută în strălucitoarea zi de vară, fu umbrită de melancolie…

  Cele două tinere femei fiecare în sinea ei, murmurară:

  — Oh! tată, de ce nu te afli aici! … Cât despre contele de Monclar, el nu-şi mai recapătă nicicând judecata.

  Groaznicele evenimente pe care le pusese la cale şi le condusese Ignace de Loyola aruncase pentru totdeauna asupra acestei minţi întunericul nebuniei.

  Prinsese o afecţiune deosebită pentru Avette, care îl înconjura cu o emoţionantă atenţie.

  Şi pentru cine ar fi ştiut care fusese partea de contribuţie a fostului mare magistrat la condamnarea lui Etienne Dolet, faptul acesta ar fi reprezentat un spectacol de o inexprimabilă emoţie, văzând pe fiica condamnatului zâmbind cu o deosebită gingăşie călăului tatălui ei…

  Era adevărat că acest călău era tatăl soţului ei.

  Într-o zi, în splendida grădină a castelului din Monteforte, prinţesa Beatrix era aşezată la umbra unei sălcii bătrâne care, în istoria tinereţii sale frământate, avusese un anume rol.

  Cavalerul de Ragastens se afla lângă ea.

  Avette şi Gillette lucrau de mână o tapiserie.

  Manfred şi Lanthenay erau şi ei de faţă.

  Şi la fel şi bătrânul conte de Monclar.

  Cu glasul ei în acelaşi timp serios şi gingaş care la ea reprezenta un farmec atât de deosebit, povestea cum, la poalele acestei sălcii, îşi declaraseră pentru prima dată iubirea, ea şi Ragastens.

  Cei de faţă ascultau, fermecaţi, subjugaţi…

  Şi când ea îşi isprăvi povestea, cum ei se priveau cu ochi umezi, Avette şi Gillette schimbau cu Lanthenay şi Manfred priviri emoţionante şi profunde, Beatrix le rezumă impresiile la toţi.

  — Există aşadar un fapt care este mai puternic decât, nenorocirea, care trece peste obstacole, face ca munţii să devină şesuri, şterge distanţele şi perpetuează gloria inimii omului ce înfruntă neajunsurile vieţii, un fapt măreţ între toate, mai splendid decât frumuseţea, mai tare decât forţa, mai viu decât viaţa, mai puternic decât moartea… şi faptul acesta este Iubirea…

  XLI RAMBOUILLET.

  Călătorii pe care capriciul lor, afacerile lor sau simplă întâmplare îi aduc la Rambouillet o să viziteze mai toţi bătrânul castel socotit printre monumentele istorice ale Franţei.

  Călătorii aceia au dreptate, căci castelul merită a fi văzut.

  Acolo, ca în toate „monumentele istorice”, se află un supraveghetor care, la slabele venituri pe care i le „alocă” statul, adaugă – din fericire pentru el! – bacşişurile vizitatorilor.

  Acest supraveghetor de muzeu, Cicero oficial, începe a purta paşii Clienţilor prin vastele saloane care evocă privelişti de petreceri la care marchize pudrate fac în timpul dansului reverenţe pline de ifose în faţa unor marchizi galanţi.

  Apoi în fine, vă conduce pe un culoar lăturalnic, pe care se arată privirilor câteva camere goale.

  Aici domneşte un fel de atmosferă de tristeţe.

  Aici, cu siguranţă, a trebuit să se petreacă ceva înspăimântător. Se pare că zidurile, păstrase de-a lungul secolelor, imaginea unei anume privelişti de groază.

  Să mergem mai departe…

  Culoarul dă spre un turn singuratic, şi te crezi dintr-o dată deplasat foarte departe de castel.

  Încăperea în care abia am intrat este de mici dimensiuni.

  Ea dă spre parc.

  Este nemobilată.

  Este tristă, de o tristeţe apăsătoare de care zadarnic încerci să te eliberezi…

  Şi supraveghetorul vă spune:

  — Aici a murit regele Francois I…

  Apoi, când micul său efect s-a produs, când îi simte pe auditori impresionaţi potrivit gustului său, bravul supraveghetor adaugă:

  — Fapt straniu, Francois I voi să fie strămutat în această încăpere lăturalnică pentru a-şi da obştescul sfârşit… nu dori să rămână în camera sa, nu dori ca agonia sa să fie înconjurată de atenţii şi simpatii: nu se ştie de ce, dar porunci, să fie strămutat aici şi aici voi să rămână singur!

  Şi în imaginaţia vizitatorului se trezeşte această privelişte funebră a bătrânului rege care doreşte să moară singur, departe de apartamentul său, departe de fiul său, departe de prietenii săi, departe de orice.

  Şi un „de ce?” se înfiripă în mintea neliniştită…

  De ce?

  Această curioasă şi misterioasă particularitate o s-o luminăm şi va servi de epilog povestirii noastre.

  Aşadar îl conducem pe cititor la castelul Rambouillet.

  Asta se petrecea cam la douăzeci de zile de la moartea tragică a lui Triboulet.

  În încăperea turnului misterios şi îndepărtat unde nimeni nu pătrunde, două femei discutau cu glas scăzut.

  Erau Madeleine Ferron şi Diane de Poitiers.

  Madeleine a urmat curtea la Rambouillet. Ea urmări fără abatere drumul pe care şi l-a propus. Era ca umbra funebră care însoţea peste tot pe rege…

  Cum de a putut să se strecoare în castel? Prin ce efort de imaginaţie, prin ce studiu meticulos a putut ea să ghicească gândul ascuns al Dianei de Poitiers?

  Puţin contează… Ceea ce interesează, este faptul că ea se ivi într-o seară dinaintea Dianei, cu care discutase îndelungat, şi că această femeie meşteră în intrigă politică, a făcut din ea fiinţa din umbră. – mai bine zis: complicea sa.

  Camera turnului misterios a fost transformată de către Madeleine aidoma încăperii unde îl atrăsese pe rege în casa din Fontainebleau. La fel şi aici, regăsim acelaşi pat vast, aceeaşi oglindă de mari dimensiuni, aceleaşi tapiserii de mătase, aceleaşi fotolii care, vreme de atâta timp, fuseseră familiare regelui Franţei. Oricine intră aici se trezeşte dus ca de o magie în casa din apropiere de Tuileries, în camera iubirii care a fost martora alinturilor uimitoare ale lui Francois I ale prestigioasei magiciene a pasiunii.

  În clipa în care pătrundem în camera aceasta, este cam ora trei după amiază. Afară, un soare cald străluceşte peste parcul splendid al cărui frunziş stufos adăposteşte cuiburile adormite în tihnă maiestuoasă a verii…

  Dar interiorul este cufundat în umbra prielnică asprelor rivalităţi de dragoste; mireasma puternică a naturii se opreşte la fereastra închisă şi este înlocuită de parfumurile care aţâţă simţurile, răvăşesc mintea, fac să fiarbă sângele.

  Convorbirea între Madeleine Ferron şi Diane de Poitiers a durat mai mult de un ceas.

  În fine, Madeleine îi încredinţează Dianei o scrisoare; apoi cele două femei, aflate în picioare, schimbară o ultimă privire de curiozitate şi de groază. Aceasta era clipă care le înspăimântă; în care ele sunt cuprinse de fiori pentru că s-au potrivit atât de bine şi atât de complet; ele încarnează două fantome la fel de teribile şi sinistre atât una cât şi cealaltă: Diane încarnează, Ambiţia, şi Madeleine, Moartea… Şi ele se înrudesc, şi pare foarte firesc că ele au isprăvit prin a lua legătura…

  Oare Moartea nu întâlneşte în Ambiţie pe cea mai credincioasă servitoare a sa? Oare Ambiţia poate să facă un pas care să nu fie călăuzit de către Moarte? …

  Se petrecu între ele o clipă de tăcere înspăimântătoare… apoi se despărţiră.

  Aşadar, în ziua aceea, după ce o părăsi pe Madeleine Ferron, Diane de Poitiers, se duse în apartamentul prinţului şi îi spuse:

  — Curând se va întâmpla! …

  Henri, fiul lui Franţois I, tresări şi deveni palid… el se sprijini de braţul aceluiaşi Montgomery pe care Triboulet nu reuşise, se pare, să-l strângă de gât încât să-l omoare, de vreme ce căpitanul gărzilor se afla acolo, Mai în graţie ca niciodată, pe lângă prinţ, nemaiparăsind apartamentele acestuia şi căutând să-şi asigure o situaţie de vază în timpul viitoarei domnii a regelui, servind ucigătoarea intrigă care îl încorona pe prinţ, înainte de a servi el însuşi ca instrument al destinului justiţiar care trebuia să facă din el ucigaşul lui Henri II.

  Diane de Poitiers nu rămase la prinţ.

  Ea izbuti să ajungă în apartamentele regelui. Bassignac, ultimul slujitor credincios al lui Franţois I – stătea de pază în vasta antecameră pustie şi jalnică. În clipa aceea, medicul ieşi din camera regelui.

  — Ei bine? îl întrebă Diane.

  Medicul o privi fix pe puternica intrigantă şi îi spuse:

  — Doamnă, mai există o speranţă… dar…

  — Dar? … întrebă ea, fremătând.

  — O noapte de dragoste, una singură… şi regele va muri!

  Medicul se retrase în grabă, palid din cauza vorbelor pe care abia le rostise.

  — Bassignac, spuse Diane surâzând, vreau să-l văd pe rege.

  — Dar Majestatea Sa se odihneşte, doamnă. Medicul mi-a dat de ştire adineauri.

  — Afacere de stat! spuse cu asprime Diane, care deschise încetişor, în timp ce servitorul se trăgea înapoi îngrozit.

  Diane se opri în prag. Regele avea un somn agitat, încet ca o umbră, ea alunecă până lângă patul său|… Pe cearceaf, aşeză scrisoarea pe care tocmai i-o dăduse Madeleine Ferron… apoi se trase înapoi, pe furiş, cum procedează marii criminali în faţa victimei lor, ajunse la uşă, plecă tiptil, dispăru…

  Regele doarme.

  Un sforăit uşor iese de pe buzele sale tumefiate, aproape negre, crăpate de febră. Fruntea şi pomeţii săi sunt de un roz aprins în timp ce cutele de sub nări şi bărbia par de ceară. Pieptul său dezgolit, e acoperit de pete livide, şi în cele două colţuri ale gurii, părea că nişte muşte veninoase lăsaseră urma purulentă a trecerii lor; nişte eroziuni umede din jurul pleoapelor dădeau acestei măşti o anume aparenţă de putregăit.

  Regele doarme… Apartamentele sale pustii sunt tăcute. Departe, în aripa castelului în care locuieşte prinţul, se aude zumzăitul înăbuşit al conversaţiilor…

  Gânduri funeste traversează somnul lui Franşois I. Murmură frânturi de fraze în care revin numele lui Etienne Dolet, lui Triboulet şi al lui Gillette. Şi un lung frison îl scutură pe de-a-ntregul când pronunţă acest ultim nume…

  Către orele şase, regele se trezi.

  Mâna sa, de cum se mişcase, atinse scrisoarea.

  O deschise cu gesturi grăbite şi citi: „Francois… o Francois – o scumpul meu iubit Francois… aceea care a trăit din dragoste pentru tine… aceea care vrea să moară din dragoste cu ultimele tale sărutări pe buze te aşteaptă în turn… Apoi mă vei ucide, dacă vei voi…”

  Regele se frecă la ochi, apoi citi din nou.

  — Asemenea scrisoare! mormăi el, de unde provine asemenea scrisoare? Să fie oare continuarea abominabilelor mele coşmaruri? Oh! ce visuri înspăimântătoare în care nişte femei goale se oferă, impudice, delirului săruturilor mele! … Şi când vreau să le cuprind în braţe, dispar! … Da… se pare că visez… Şi, totuşi nu… Scrisoarea asta! … O pipăi, o văd, o citesc! … Drace! … Iţi recunosc scrisul, desfrânată blestemată! Şi cuvintele tale varsă în mine lave de pasiune! … Ah! ai venit! Ah! te-ai strecurat până aici! Ah! aşa vrei… Ei bine, da, voi înşfăca monstrul şi îl voi sugruma…

  Il voi sfâşia cu dinţii mei gâtul ce zvâcneşte… da… vreau aşteaptă, Madeleine… Ai răbdare… vin să te ucid…

  În acelaşi timp, regele dădu la o parte cu violenţă cuvertură şi începu să se îmbrace. – singur pentru prima oară în viaţa sa! Ochii săi aruncau flăcări acum; un delir îndoit puse stăpânire pe el, şi, cu toată epuizarea să se ţinea pe picioare… delir erotic, delir de ură. – dragoste şi furie fermentau laolaltă în mintea lui înfierbântată. Mormăia lucruri fără noimă.

  — Gillette, aşteaptă-mă… în sfârşit! tu eşti a mea… Oh! scrisoarea! … Tu ai adus-o, Satană! … Desfrânato, mori dar, dătătoare de otravă!

  Insulte intraductibile, chemări erotice înflăcărate şi neruşinate se îngrămădeau pe buzele sale…

  În câteva minute, fu gata, şi, puse la cingătoare un pumnal solid, cu lama goală.

  La zgomotul pe care îl făcu, Bassignac intră şi ridică braţele spre cer.

  — Sire! Sire! se rugă el.

  — Taci! vreau să mă duc în turn.

  Voi să pornească dar căzu sfârşit de puteri într-un fotoliu.

  O înjurătură de furie îl făcu să tremure pe bătrânul valet de cameră.

  — Ce se întâmplă? întrebară mai multe voci…

  În fruntea noilor sosiţi, Diane de Poitiers, stătea atentă, cu simţurile încordate.

  — La turn! mormăi regele. Să fiu dus în turn.

  — Trebuie să-i dăm satisfacţie Majestăţii Sale! strigă Diane.

  La un semn de-al ei, patru lachei voinici ridicară fotoliul şi îl duseră pe rege care se potoli pe neaşteptate…

  Când se află în faţa uşii, putu să se ridice, se ridică în picioare şi se îndreptă către cei care l-au urmat:

  — Nimeni să nu intre! … îşi va atrage pedeapsa cu moartea! Ceea ce se va petrece aici nu mă priveşte decât pe mine…

  Curteni şi lachei se dădură înapoi… Regele intră şi închise uşa cu cheia…

  Atunci Diane de Poitiers, după ce l-a văzut.pe Francois I intrând în camera turnului, alergă la apartamentul prinţului Henri, înţesat de lume, şi, cu o îndrăzneală nemaipomenită, înlocuind formula consacrată, ea rosti cu glas puternic triumfal:

  — Domnilor, regele o să moară… Trăiască regele! Şi mulţimea enormă a curtenilor, plecaţi în jurul prinţului, palid, striga cu frenezie:

  — Trăiască regele!

  Acolo jos, Francois I apucase imediat pumnalul, înainta mormăind. El o căuta în semiîntuneric. Lucrul acesta dură un minut… şi deja parfumurile iubirii dezlănţuiau în el o furtună de voluptate… Apoi, cu priviri pierdute, delirând, precum cuprins de vârtejul unui gând de agonie, recunoscu patul cel mare, patul larg, altarul iubirii… Şi atunci, el o zări! … Ea era dezbrăcată… era splendidă, fremăta, palpita, cu braţele întinse către el…

  Şi el aruncă pumnalul… îşi smulse veşmintele… Ea ţâşni lângă el, îl ajută să se dezbrace… şi ei năvăliră în pat, într-o îmbrăţişare furioasă, recuceriţi de-a binelea unul de către celălalt, uitându-şi ura, uitând că erau condamnaţi, neobservând pustulele ce se deschideau, hidoase flori ale răului, pe buzele şi pe sânii lor!

  Suspinele lor răguşite umplură încăperea cu o gângăveală de moarte şi desfătări… răsuflările lor fetide se contopiră…

  Trecură ceasuri în şir… Noaptea era adâncă… Nu aprinseseră lumânările sfeşnicului…

  Francois I într-un ultim spasm, horcăia… sughiţa… Madeleine îl atinse: extremităţile sale erau de gheaţă…

  Ea înţelese că el urma să moară…

  Şi atunci, pasiunea lor a amândorura se risipi, măturată de suflul de gheaţă al morţii. Şi nu mai există altceva viu între ei decât ură lor de nepătruns…

  Ea se culcă cu tot trupul asupra lui ca pentru a-l sufoca sub o mângâiere înspăimântătoare…

  Grumazul ei fremătând se oferi sărutului iubitului în agonie.

  — O iubitul meu, bombăni ea, iubeşte-mă iarăşi! iarăşi!

  Atunci el, în infernala fantasmagorie a agoniei sale, întrezări femeia culcată deasupra sa… grumazul ce se oferea buzelor sale…

  În efortul uriaş al agoniei sale, deschise larg gura şi cu sălbăticie, cu un urlet sfâşietor de voluptate, de turbare şi de moarte, îşi înfipse dinţii în grumazul alb ca zăpada, cu o muşcătură teribilă.

  Ţâşnetul sângelui îl năpădi.

  Ea şocase un suspin slab şi înţepeni fără viaţă.

  Privirile nebune ale lui Francois I contemplară cadavrul.

  Un hohot de râs scrâşni în gura roşie de sânge şi o cuprinse pătimaş în braţe… Asta dură o clipă, şi aşa se făcu că în efortul acestui râs şi a acestei îmbrăţişări funebre înţepeni şi el întru odihna eternă a morţii aducătoare de alinare.

 

 

          SFÂRŞIT

 

 

  1 Contele de Monclar ar fi fost deci unul dintre primii iezuiţi cu sutană scurtă. N-ar trebui să credem că instituţia iezuiţilor cu sutană scurtă, nu exista şi în zilele noastre. Din contră este foarte înfloritoare şi cuprinde oameni de stat, ziarişti, romancieri, generali, magistraţi etc…

  2 Majoritatea istoricilor plasează data condamnării lui Dolet în luna august. Unii o plasează în luna ianuarie, şi cu toate că opinia asta este mai puţin acreditată, am preferat-o pe motivul înşiruirii evenimentelor din povestirea noastră.

  3 N. A.

  — Loyoia faco în cazul acesta un calambur straşnic: dolet, în latină, îndeamnă: geamăt, plânset.

  — Dolet pia turba dolet vrea aşadar să îndemne: Mulţimea pioasă îl deplânge pe Dolet.

  4 N. A.

  — Dar Dolet însuşi nu-l deplânge pe Dolet.

  5 N. A.

  — Precum un cadavru

  6 N. TRAD.

  — Ledoux nume de familie însemnând, Cel Blând.

  7 NOTA AUTORULUI: Nu este dat tuturora sa meargă în Corint (care era lăcaşul artelor frumoase şi al filosofiei). Cea ce în tălmăcirea lui Marot s-ar putea traduce prin: Printul este prost ca să-mi înţeleagă versurile.