CURTEA MIRACOLELOR

 

  CUPRINS:

  I CERŞETORI ŞI HAIMANALE 3

  II O VICTORIE A LUI FRANCOIS I 16

  III GYPSIE 20

  IV BEATRIX 36

  V DOMNUL FLEURIAL 41

  VI RECOMPENSA LUI ALAIS LE MAHU 50

  VII TESTAMENTUL LUI ETIENNE DOLET 63

  VIII FONTAINEBLEAU 70

  IX UN CURIER DIN PARIS 80

  X CONDAMNAREA LUI DOLET 91

  XI LOCUL ÎN CARE A FOST ÎNĂLŢAT RUGUL 96

  XII PIAŢA MAUBERT 99

  XIII DUPĂ CE TOTUL S-A SFÂRŞIT 105

  XIV ŢIGANCA 108

  XV CONTELE DE MONCLAR 114

  XVI FIUL MARELUI MAGISTRAT 119

  XVII STĂPÂNUL CEL MARE 133

  XVIII MAMA LUI GILLETTE 146

  XIX O NOUĂ APARIŢIE A FRATELUI THIBAUT ŞI A FRATELUI LUBIN 157

  XX SPÂNZURĂTOAREA DIN STRADA TRAHOIR 163

  XXI JUPANUL LEDOUX 167

  XXII STRADA SAINT-ANTOINE 177

  XXIII CĂLĂTORIA LUI LOYOLA 186

  XXIV NEBUNUL 198

  XXV FRUMOASA DOAMNĂ FERRON 208

  XXVI TRECEAU DOI CĂLĂREŢI 220

  XXVII O MAMĂ BATE DRUMURILE 230

  XXVIII FIICA LUI MARGENTINE 238

  XXIX VÂNĂTOAREA REGALĂ 247

  XXX CONSEMNUL REGELUI 258

  XXXI LA HANUL CAROL CEL MARE 272

  XXXII PAVILIONUL GĂRZILOR 284

  XXXIII JARNAC ŞI LA CHÂTAIGNERAIE 293

  XXXIV CAMERA NELOCUITĂ 307

  XXXV DISPOZITIV DE LUPTĂ 322

  XXXVI DELIRUL PATIMILOR AMOROASE 330

  XXXVII BĂUTURA MIRACULOASĂ 342

  XXXVIII O SEARĂ DE PRIMĂVARĂ 352

  XXXIX UN DAR DE VIAŢĂ 367

  XL O ZI DE VARĂ 370

  XLI RAMBOUILLET 375

 

 

 

  I CERŞETORI ŞI HAIMANALE.

  Despre epocă pe care încercăm s-o schiţăm cu ajutorul caracterelor personajelor şi a întâmplărilor posibile atunci – schiţă palidă fără îndoială – aşadar la acea vreme, afacerile publice erau învăluite de mister într-o mai mică măsură decât în ziua de azi.

  Nu exista, pe atunci, libertate, în sensul larg şi filosofic al cuvântului; cât priveşte libertatea socială şi politică, se afla în stadiul de vis în rândul câtorva minţi care îşi devansau contemporanii cu câteva secole. Dar exista în vremea aceea mai multă independenţă în atitudinea generală, mai puţină stinghereală în amănuntele mărunte ale vieţii. Erau inchizitori care încropeau ruguri; dar nu şi agenţi care încropeau contravenţii. Contravenţia reprezintă iadul modern.

  Să ne grăbim a adăuga că gheena asta este un rai faţă de cealaltă pedeapsă.

  După cum spuneam, exista mai puţin mister în afacerile publice. Azi o acţiune a poliţiei, o razie, să zicem, rămâne un secret până la declanşarea ei.

  Cerşetorii de la Curtea Miracolelor erau cu toţii la curent cu invazia ce se pregătea împotriva lor, un fel de razie de mare amploare pusă la punct de Monclar şi inspirată de Ignace de Loyola. Singurul lucru ce nu se ştia printre cerşetori era ziua în care ar avea loc atacul.

  Până atunci, Curtea Miracolelor se pregătea să susţină un adevărat asediu.

  Regele Argotului – milogul de Tricot – a răspândit cu multă abilitate zvonul că asediul n-ar avea loc, dar datorită sfaturilor lui Manfred şi ale lui Lanthenay, se acţionase ca şi cum oamenii regelui ar fi fost pe punctul să sosească.

  Cu alte cuvinte, s-au adunat provizii, şi s-au baricadat temeinic stradelele ce duceau la Curtea Miracolelor.

  Mai întâi, Tricot care refuzase la început, se prefăcuse a-şi lua în serios rolul de general de armată.

  În seara aceea, ca de obicei, postase santinele avansate po străzile ce se învecinau cu marele cadrilater.

  Numai că, santinelele astea erau oameni de încredere de-ai lui şi fiecăruia îi dăduse drept poruncă:

  — Nu spuneţi nimic, şi lăsaţi-i să treacă pe oricare! După aceste câteva explicaţii date, să ne întoarcem la Ragastens.

  Cavalerul şi Spadacape s-au îndepărtat cu iuţeală de strada Saint-Denis, îndreptându-se pe cel mai scurt drum către Curtea Miracolelor.

  Ragastens era îngrijorat.

  Trebuia, fie ce-o fi, să ajungă la Manfred.

  Or, el s-a lovit de dificultăţi atât de ciudate de fiecare dată când a vrut să intre pe teritoriul Argotului încât îşi pierduse speranţa să mai poată pătrunde acolo.

  — Monseniore, spuse Spadacape surâzând în teribila-i mustaţă, ştiţi la ce mă gândeam când ne aflam închişi în pivniţa din casa de lângă Tuileries?

  — Nu, dar m-ar bucura să mi-o spui.

  — Mă gândeam că dacă, din întâmplare, unuia dintre soldaţi, i-ar fi fost sete, şi ar fi vrut să bea vin din butoiul cu pricina…

  — Ghicesc urmarea: am fi fost obligaţi să ne încăierăm. Dar pentru ce această reţinere?

  — De aia; pentru că mă gândeam că oamenii cărora le e sete sunt capabili de orice, chiar să nu ţină seamă de un ordin.

  — Înţeleg unde baţi. Condamnabilă metodă! Am încercat-o… Nu, eu am o altă idee care poate va reuşi. Să mergem…

  Grăbiră pasul.

  Curând, se aflară în labirintul stradelelor ce alcătuiau o reţea foarte încurcată în jurul domeniului cerşetorilor.

  Ideea lui Ragastens era să istorisească primului cerşetor care ar fi vrut să-l împiedice să treacă, ceea ce aflase chiar din gura regelui cu alte cuvinte că la miezul nopţii, imperiul Argotului avea să fie atacat cu toate efectivele de către Monclar.

  Spre marea sa mirare, înainta nestânjenit.

  Deodată, se trezi pe o stradelă în mijlocul căreia se ridica o baricadă formată din bârne şi butoaie.

  — Aha! gândi el, se pare că oamenii noştri s-au pus în gardă! Aici vom fi opriţi.

  Se apropie de baricadă.

  Un om se ivi în apropierea sa.

  — Amice, spuse Ragastens, trebuie, să trec, e în joc viaţa voastră a tuturor.

  — Sunteţi de la curte? spuse omul. Treceţi. Era una din santinelele lui Tricot.

  Şi trecu la iuţeală peste obstacolele adunate în acest loc. Fără a se mai întreba ce însemna această extraordinară uşurinţă care îi fusese oferită, mai ales într-un moment în care mai mult ca niciodată suspiciunile cerşetorilor trebuiau să fie treze. Ragastens îşi continuă drumul.

  Şi avu o emoţie puternică atunci când a zărit la capătul stradelei o piaţă vastă luminată de focuri.

  Câteva secunde mai târziu, se afla în Curtea Miracolelor. Se opri mai întâi pentru a se orienta, şi să arunce o privire asupra spectacolului ciudat ce se desfăşura în jurul lui. Cinci sau şase focuri aprinse din loc în loc, ardeau cu flăcări mari, învăluite de fum; din când în când, o rafală de vânt alunga fumul, şi atunci flăcările luminau cu reflexe roşii casele ce mărgineau vastul ca-drilater, case dărăpănate cu pete de igrasie, ale căror ferestre întunecate păreau nişte ochi saşii imobili.

  În jurul fiecărui foc mişuna o adevărată mulţime.

  Se aflau mese de lemn aşezate aproape de focuri.

  În jurul acestor mese, oameni cu feţe sinistre, femei cu chipuri obosite cântau cu voce dogită şi goleau paharele din cositor pe măsura ce dezmăţatele le umpleau cu vin.

  Alţii aşezaţi pe pământul înmuiat, lustruiau săbii lungi ori ascuţeau pumnale.

  Câţiva încărcau archebuzele.

  Ragastens şi Spadacape treceau prin mijlocul acestor grupuri fără ca vreunul din ei să pară că le dă atenţie.

  Într-adevăr din moment ce se aflau aici, însemna că făcuseră dovada unor motive temeinice faţă de santinele.

  Se ştia că Tricot nu glumea cu consemnul.

  Într-o zi o santinelă a fost spânzurată din ordinul său pentru că a lăsat să treacă un necredincios, adică unul care nu făcea de loc parte din marea confrerie a cerşetorilor şi hoţilor.

  Deci, erau încredinţaţi pe deplin.

  Ragastens examina cu luare-aminte, grupurile bizare ce alcătuiau, la lumina focurilor, o adunare fantastică.

  Încerca să recunoască printre aceste figuri sumbre, printre înfăţişările acestea sălbatice, chipul luminos şi surâzător al tânărului pe care îl salvase din osuarul de la Montfaucon.

  Dar ar reuşi să-l recunoască, dacă l-ar vedea?

  Inima îi bătea puternic pe când îşi continua căutările. În centrul pieţei, un grup mai numeros şi mai interesant îi atrase atenţia. Şi grupul acesta, compus din două până la trei sute de oameni, părea să asculte cu atenţie pe cineva care vorbea.

  Oamenii aceştia erau bine înarmaţi.

  Cea mai mare parte din ei purtau cuirase. Constituiau de fapt adevărata armată de la Curtea Miracolelor.

  Ragastens se apropie, se strecură printre rânduri dese şi izbuti să ajungă pe lângă cei din faţă. În mijlocul grupului, într-un spaţiu destul de larg lăsat liber, se înălţa un fel de eşafod construit din scânduri aşezate pe butoaie goale. Pe eşafod se afla un scaun, iar pe scaun un bărbat aşezat vorbea cu voce destul de tare ca să fie auzit de întreg grupul.

  Ragastens îl recunoscu deândată.

  Omul acesta era Tricot.

  Era îmbrăcat tot în zdrenţe de cerşetor, dar înfăţişarea sa renunţase la expresia de adâncă umilinţă, de timitate temătoare pe care şi-o însuşea ca pe o mască.

  Există pe chipul său un fel de tărie sălbatică şi răutate şireată ce se îmbinau pentru a-i da un caracter aproape nedefinit.

  Aşezat pe scaunul său de lemn, luminat din când în când de valuri de lumină puternică, în timp ce în alte clipe părea să dispară în întuneric, cu mâinile puternic sprijinite pe genunchi, vorbea fără să gesticuleze, cu o voce răguşită, puternică, dar egală, fără izbucniri.

  Din liniştea ce domnea în jurul lui, Ragastens ghicise de câtă autoritate se bucura tâlharul.

  În apropiere de eşafod, câţiva oameni aşteptau, poate să vorbească, la rândul lor la acest gen de adunare a notabililor; căci la Curtea Miracolelor ca în orice alt loc, se regăsea o ierarhie socială, atenuată e adevărat de către independenţa de care fiecare dintre membrii confreriei puteau s-o pretindă.

  — Mă rezum, spunea Tricot, dând gata un hering început de câteva minute. Nu ne vor ataca; nu vor îndrăzni! Avem privilegii consfinţite de datina mai multor secole; mai mult încă, suntem puternici! Aşadar, zic că nu avem a ne teme de nimic. Dar dacă este imposibil ca marele magistrat să-şi fi pierdut de tot prudenţa până acolo încât să rişte un atac violent împotriva regatului Argotului, tot aşa să înţelegeţi că nu trebuie să vă dedaţi la provocări periculoase. Propun deci ca baricadele care sunt un fel de insultă inutilă adresată marelui magistrat, să fie deîndată distruse, şi că fiecare să depună armele şi să se ducă să doarmă liniştit.

  Am hotărât.

  Un murmur aprobator circulă printre rândurile cerşetorilor, dar putea fi şi murmurul lupilor adunaţi, cu alte cuvinte se poate presupune că se auzi un bombănit pe care şi un profan ar fi putut să-l ia drept expresia nemulţumirii şi nu a încuviinţării.

  O voce tânără şi puternică domină dintr-o dată freamătul.

  — Fraţilor, spunea vocea, bunul Tricot se înşeală. Jur că veţi îi atacaţi în curând. Din contră propun să întărim baricadele.

  Ragastens fu zguduit de o tresărire profundă. Recunoscuse vocea!

  Se înălţă în vârful picioarelor şi văzu un bărbat tânăr care stătea sprijinit în sabia sa şi vorbea lângă şafod. Era Manfred.

  Inima cavalerului începu să bată cu putere.

  Nu! nu era posibil ca această înfăţişare sinceră, deschisă şi îndrăzneaţă să fie chipul banditului pe care Tricot îl zugrăvise acasă la Monclar.

  Eleganţa atitudinii sale, fineţea zâmbetului său, vigoarea cutezanţei sale se opuneau raportului cerşetorului, ticălosului ce-i trădase pe ai săi, devenit agent al marelui magistrat.

  Mânat de un elan irezistibil, Ragastens se repezi în acel spaţiu liber şi se opri în faţa lui Manfred.

  A fost o clipă de tăcere şi stupoare cauzată de acest incident. Văzând doi oameni înarmaţi năvălind către Ragastens, Manfred încruntase sprâncenele. Avea să strige „Trădare!” când cavalerul îi spuse cu vioiciune:

  — Amintiţi-vă de Montfaucon şi de osuarul său!

  — Cavalerul de Ragastens! strigă Manfred într-o izbucnire de bucurie. În sfârşit, vă întâlnesc, domnule! În sfârşit pot să vă mulţumesc!

  Şi întinse mâinile către Ragastens care le strânse cu o emoţie de nedescris.

  Mii de gânduri se învălmăşeau în mintea cavalerului. Mii de cuvinte se doreau spuse în acelaşi timp. Voia să-i vorbească de Beatrix, de Gillette, de el însuşi, despre Italia, să-i pună întrebări pe care ardea de nerăbdare să i le adreseze.

  Dar mai înainte de toate trebuia salvată situaţia.

  — Domnule, spuse el, înainte de toate, daţi ordin să fie schimbate pe dată chiar, toate santinelele.

  — De ce asta?

  — Dacă am putut trece fără cea mai mică dificultate, înseamnă că şi ceilalţi vor putea trece nestingheriţi…

  — Aveţi dreptate. Suntem trădaţi!

  Spuse câteva cuvinte lui Lanthenay care plecă de îndată.

  Totuşi, incidentul provocase o vie curiozitate printre cerşetori care, mai întâi hotărâţi să se năpustească asupra celor doi străini, se liniştiră văzând atitudinea lui Manfred.

  Tricot, aşezat la mijlocul eşafodului, nu putea să-l vadă pe cavaler.

  De altminteri nu dădu nici o atenţie agitaţiei ce se manifesta printre cerşetori.

  Şi, în timp ce Ragastens şi Manfred schimbau cu aprindere câteva cuvinte, regele Argotului reîncepea să vorbească pentru a-i convinge pe cerşetori.

  — Fratele nostru Manfred este cel care se înşeală, spuse el. Ştiu cu siguranţă că marele magistrat nu are nici o intenţie rea contra noastră.

  — Aşadar chiar el ţi-a spus-o! strigă Manfred cu o voce puternică.

  Ina acelaşi timp, escaladă eşafodul şi se îndreptă către Tricot.

  Acesta fremăta de furie.

  — Insulţi pe regele Argotului! ai să fii imediat judecat!

  O linişte de gheaţă se abătu peste grupul cerşetorilor. Cei ce beau în apropierea focurilor, văzând că se petrece ceva nefiresc în consiliu, se apropiară, şi, într-o clipă, se aflară mai mult de două mii de cerşetori şi dezmăţate în jurul eşafodului.

  — Tu vei fi judecat! replică Manfred. Fraţilor îl acuz pe Tricot de trădare. Îl acuz de a se fi vândut marelui magistrat. Îl acuz de a se fi înţeles cu cel care ne vrea pieirea…

  — E fals! urlă Tricot.

  — Judecata! Judecata 1 vocifera mulţimea.

  — Să dea socoteală!

  — Dacă Manfred a minţit va muri!

  În câteva secunde, scena pe cară am descris-o adineauri îşi schimbase înfăţişarea.

  Justiţia cerşetorilor era expeditivă.

  Nu se află deloc printre ei un judecător de instrucţie sau un tribunal permanent. Dar şi ultimul dintre nenorociţi ar fi putut să aducă o acuzaţie împotriva celui mai de temut dintre meseni ori asupra susţinătorilor lor. Oricare dintre ei, chiar şi regele Egiptului însuşi, şi regele Argotului erau nevoiţi să dea explicaţii pe loc în faţa tribunalului.

  Tribunalul, era compus din doisprezece cerşetori aleşi dintre cei mai bătrâni şi cei mai respectaţi, judecau fără drept de apel, şi sentinţele erau executate cu scrupulozitate fără cea mai mică întârziere.

  Ori, nu departe de eşafod care servise de tron lui Tricot – tron sinistru şi care prin ironie filosofică s-a întâmplat să fie asemănător eşafoadelor condamnaţilor la moarte – nu departe de acest tron, aşadar, se ridica o spânzurătoare.

  Se compunea dintr-o grindă grosolană înfiptă în pământ. În vârf, o altă grindă transversală era bătută în cuie.

  Asta forma un „L” răsturnat.

  De capătul grindei transversale al lui „L” cobora un ştreang ce se termină printr-un laţ.

  Chiar sub laţ, se afla un scăunel cu trei picioare.

  Spânzurătoarea şi tronul se aflau acolo una lângă cealaltă.

  Când tribunalul condamna la moarte un cerşetor, sau un complice vinovat de vreo faptă rea împotriva confreriei, era pus să se urce pe scaun, şi i se petrecea ştreangul în jurul gâtului.

  Apoi unul dintre asistenţi dădea o lovitură de picior scaunului care se răsturna şi condamnatul căzând în gol. Se trezea spânzurat potrivit tipicurilor justiţei celei mai expeditive.

  Tribunalul se reuni chiar lângă stâlpul spânzurătorii. Tricot veni el însuşi să se aşeze în faţa judecătorilor. Ştia că orice împotrivire era imposibilă şi simulă o mare stăpânire de sine.

  Manfred, în calitatea sa de acuzator, se plasă în apropierea lui Tricot.

  În momentul acesta, bătea, de orele unsprezece la Saint-Eustache.

  Tricot tresări.

  — Să câştig numai o jumătate de oră, gândi el, şi dacă pot să dau semnalul sunt salvat.

  Îşi aruncă privirile în jurul lui.

  Aproape de spânzurătoare, archebuze încărcate fuseseră dispuse pentru a servi în caz de atac. Tricot le văzu şi surâse.

  Ne amintim că avea de tras trei focuri de archebuză pentru a-l înştiinţa pe Monclar că cerşetoriii dormeau şi că se putea invada Curtea Miracolelor.

  — Vorbeşte! spuse cu asprime unul din judecători adresându-se lui Manfred, Tricot îţi va răspunde.

  — Repet ceea ce am spus mai înainte. Tricot vă trădează. Santinelele pe care le postase el însuşi, erau în înţelegere secretă cu el.

  — Dovada? urlă Tricot. Lanthenay apăru.

  — Am înlocuit de curând toate santinelele, spuse; am dat ordin să fie legate cele pe care Tricot le postase; toate au mărturisit că primise drept consemn: Nu spuneţi nimic şi lăsaţi-i să treacă.

  Tricot păli, dar nu-şi pierdu cumpătul.

  Un murmur prelung de furie îi agită pe cerşetori.

  — Ce ai de spus? făcu unul dintre judecători.

  — Că santinelele au fost plătite pentru a mă acuza, sau că n-au înţeles ordinul pe care îl dădusem.

  — Îl acuz pe Tricot de a fi avut convorbiri cu marele magistrat, spuse cu răceală Manfred.

  — Răspunde! spune un judecător.

  — Răspund prin a spune că e fals! Dacă asta ar fi fost adevărat, m-ar fi văzut cineva… Cine este acela?

  — Eu! spune Ragastens care, în acelaşi timp ieşi din rândurile mulţimii.

  Tricot deveni livid.

  Un fior iute îl zgâlţâi din cap până-n picioare. Aţinti asupra cavalerului o privire năucită. Apoi, făcând un efort, murmură:

  — Nu vă cunosc…

  — Cine este străinul acesta? Cum de se află printre noi? întrebă judecătorul.

  — Da! Da! strigă Tricot reluându-şi întregul său aplomb… Să spună cum a putut să pătrundă printre noi!

  — E foarte simplu, răspunse liniştit cavalerul. Santinelele voastre m-au lăsat să trec pentru că ele primiseră ordinul să lase să treacă pe oricine ar veni de la curte. Am fost luat drept un senior de la curte…

  La aceste cuvinte, se auziră strigăte de nemulţumire, şi Tricot văzu întinzându-se spre el pumni enormi ai cerşetorilor. Dar era un atare instinct de disciplină la aceste naturi primitive încât niciunul nu făcu un pas; tribunalul nu se pronunţase încă.

  — E un străin! urlă Tricot pentru a domina tumultul. Aţi avea mai multă încredere în omul acesta, probabil un spion, decât în mine care vă cunosc şi vă iubesc de douăzeci de ani?

  Ragastens făcu un pas şi apucă încheietura mâinii lui Tricot.

  — M-ai numit spion, spuse el pe tonul care însemna pentru el indiciul unei încrederi nelimitate în sine însuşi, ai să-ţi ceri iertare…

  Tricot scoase un strigăt de durere şi încercă să scape. Mulţimea cerşetorilor, mută, atentă, privea cu aviditate. Tricot era rege.

  Adică era socotit cel mai abil, dar şi cel mai tare.

  Ragastens, nemişcat, aproape surâzător îşi destinse nervii cu un efort uimitor. Tâlharul se zbătu încă o dată, apoi, respirând cu greu, palid de turbare, căzu în genunchi şi horeai:

  — Iertare…

  Fura tropăieli de bucurie teribilă în această gloată care fremăta la spectacolul încleştării. Manfred făcu un semn.

  Liniştea se restabili. Vorbi.

  — Fraţilor, într-o zi am fost încolţit de către vulpile marelui magistrat. Încolţit la spânzurătoarea din Montfaucon, m-am refugiat în osuar. Ştiţi ce. A făcut domnul de Monclar? A închis uşa de fier şi a postat douăsprezece gărzi în faţa acestei uşi ordonând să mă lase să mor de foame…

  Ne-ar fi greu să oferim o idee despre furtună pe care aceste cuvinte o stârniseră. Toate ocările ce se găseau în toate limbile Europei se încrucişară şi se abătură asupra marelui magistrat.

  Asemenea exclamaţii se rostogoleau cu furie deasupra miilor de feţe crispate şi crâncene.

  Ragastens reprezenta bărbăţia personificată; şi spectacolul îi dădea fiori.

  În timp ce Spadacape, privea cu plăcere şi simpatie.

  Întâmplarea de faţă îi amintea de altele, de odinioară ce se petreceau cu mult timp în urmă în mahalalele Romei.

  — Fraţilor, reluă Manfred, în vremea aceea a sosit un bărbat. Le-a pus pe fugă pe cele douăsprezece gărzi ale marelui magistrat; a spart uşa, apoi mi-a zis: „Eşti liber!” Omul acesta se fală în faţa voastră!

  Arătă spre Ragastens.

  Mii de priviri strălucitoare se aţintiră asupra cavalerului, şi, din nou, Curtea Miracolelor se umplu de strigăte puternice.

  Cel mai bătrân dintre judecători îşi întinse braţele şi liniştea deplină se restabili instantaneu.

  — Cinste acestui nobil străin, strigă bătrânul, cu înfăţişare sălbatică şi curioasă, cu barbă mare şi cenuşie, cu părul răvăşit; slăvit fie! De noi, de copiii noştri, de copiii copiilor noştri, până în generaţiile cele mai îndepărtate, amintirea vitejiei şi curajului său va dăinui ca pildă. Să vorbească! Prezenţa sa printre noi ne face cinste.

  Stânjenit, Ragastens se întoarse către Tricot şi îi spuse cu simplitate:

  — Mărturiseşte, jupâne viclean.

  — Să mărturisesc, înseamnă să mor, spuse Tricot cu glas scăzut. Monseniore, salvaţi-mă, îndurare! …

  Ragastens se îndreptă atunci către straniul tribunal şi voi să ia cuvântul pentru a cere iertare regelui Argotului.

  Din nefericire pentru acesta, cuvintele sale fuseseră auzite de câţiva ce se aflau mai aproape.

  — A recunoscut! urlară aceştia. La moarte! la moarte!

  Şi într-o clipă, Tricot fu înşfăcat şi aşezat pe scaunul de sub spânzurătoare.

  Ragastens se pregăti să-l apere pe nenorocit. Tricot era un mizerabil, dar îi ceruse îndurare. Şi cavalerul se simţea obligat să-i salveze viaţa.

  Dar în clipa în care era să tragă spadă, se simţi apucat de braţ.

  — Lăsaţi-i în pace, domnule, spuse Manfred. E ca şi cum v-aţi împotrivi unui torent… Şi apoi, individul nu merită osteneala.

  Ori, în timp ce Manfred vorbea astfel, începea să se desfăşoare, o întâmplare, nemaipomenită, îngrozitoare.

  Vreo zece cerşetori, după cum am spus, îl înşfăcaseră pe Tricot, îl târâră spre spânzurătoare, îl suiseră pe scaun – trambulină sinistră a morţii – şi se pregăteau să-i petreacă ştreangul pe după gât.

  — Iertare! Nu mă ucideţi! zbieră nenorocitul.

  În acest moment, vreo sută de mahalagioaice se îndreptară cu repeziciune către spânzurătoare urlând:

  — Nu trebuie să moară ca un viteaz!

  Furioase, cu sânii dezgoliţi, cu figuri înspăimântătoare, îmbrânciră grupul care îl înconjura pe Tricot. Îl înşfăcară pe fostul rege al Argotului şi îl târâră către unul din cele mai întunecoase unghere ale Curţii Miracolelor.

  Ce se petrecea?

  Ce act sumar de justiţie, grosolan şi primitiv, îndeplineau aceste Eumenide cu părul în vânt, impudice cu sânii lor goi, hidoase şi arogante.

  Se auzi strigătele de groază ale lui Tricot şi cele de înverşunare ale mahalagioaicelor…

  Apoi, vocea regelui Argotului se stinse, se curmă, am putea spune. Câteva clipe mai târziu, cinci sau şase femei pline de sânge aruncau departe membrele unui cadavru.

  Aşadar îl sfârtecaseră?

  Se înhămaseră ele să tragă de mâinile şi picioarele lui aşa; cum se înhamă iepele ce se cabrează sub loviturile de bici ale călăului?

  Îl ciopârţiseră, în bucăţi?

  Nu se ştiu cu precizie niciodată.

  Un cerşetor, un fel de brută monstruoasă, peste măsură de înalt ce semăna cu atât mai mult cu un ciclop căci era chior, reveni calau lângă spânzurătoare.

  Se numea Noel cel Chior.

  La doi paşi de spânzurătoare, se afla stindardul cerşetorilor. El se compunea dintr-o lance de fier în care era înfiptă o ciozvârtă de hoit.

  Ori, Noel cel Chior apucă lancea, dădu la o parte ceea ce era înfipt în ea şi înfipse în ea ceva ce ascundea sub mantie, apoi puse stindardul la loc.

  Un urlet imens şi îndârjit întâmpină noul stindard. Acel ceva pe care Noel cel Chior îl fixase în fierul lancei, era capul lui Tricot, rege al Argotului…

  Ragastens păli.

  Asemenea orori îi produceau greaţă. Asistase totuşi în câteva rânduri la bătălii în care se produseseră masacrări…

  Apucă mâna lui Manfred ce rămăsese aproape de el.

  — Este ora unsprezece şi jumătate, spuse, veniţi e timpul.

  Manfred clătină din cap.

  — Rămân aici.

  — Dar toate efectivele marelui magistrat or să vă atace.

  — Din cauza asta nu vreau să plec.

  — Sunteţi cu adevărat de-ai lor? Sunteţi chiar un cerşetor?

  Aştepta răspunsul cu înfrigurare.

  — Nu sunt cerşetor, răspunse Manfred cu calm, dar am, crescut printre ei, întotdeauna au fost binevoitori cu mine, şi mâinile lor aspre au învăţat datorită mie să mângâie pe când eram copil.

  — Vorbiţi! mai spuneţi-mi câte ceva făcu Ragastens.

  Era cât pe aici să spună:

  — Vorbeşte!

  — Sunt nişte nefericiţi, continuă tânărul, şi ţin la ei aşa cum au ţinut şi ei la mine. În seara asta au nevoie de mine. Voi muri odată cu ei, dacă trebuie… Mulţumesc domnule, de bunele dumneavoastră intenţii… Vă sunt cu muit recunoscător… dar nu pot pleca…

  — Dacă-i aşa, rămân şi eu, spuse Ragastens.

  Manfred scoase un strigăt de bucurie.

  — Cu o sabie cum e a dumneavoastră, suntem salvaţi, spuse el.

  Îl chemă pe Lanthenay.

  — Frate, iată-l pe bărbatul generos despre care ţi-am vorbit deseori.

  Lanthenay privi cu admiraţie şi recunoştiinţă spre cavalerul căruia îi întinse mâna.

  — Domnule, sunteţi, un erou. Mulţumită dumneavoastră se mai află în viaţă fratele meu…

  — Fratele dumneavoastră? întrebă Ragastens cu vioiciune; …

  — Da, noi aşa ne spunem, Manfred şi cu mine, ci toate că nu suntem de acelaşi sânge, cel puţin după toate probabilităţile.

  Ragastens, îl studiase şi îl cântări pe Lanthenay, din-tr-o privire, cu alte cuvinte îşi făcu o părere despre omul pe care Tricot îl descrisese capabil de orice crimă.

  Şi impresia acestei cercetări amănunţite era că Tricot minţise cu neruşinare.

  În ce scop?

  Ultimile cuvinte ale lui Lanthenay îl făcură să tresară.

  — Aţi spus „după toate probabilităţile”; scuzaţi-mi curiozitatea şi nu o puneţi decât pe seama simpatiei pe care mi-o inspiraţi amândoi…

  — Vorbesc astfel, răspunse Lanthenay, pentru că nici Manfred nici eu nu ne cunoaştem părinţii… Am fost crescuţi împreună de către o ţigancă de la Curtea Miracolelor, asta-i tot ceea ce ştim.

  Ragastens deveni foarte palid şi privirea sa arzătoare se pironi asupra lui Manfred cu o curiozitate entuziastă.

  — Dar ţiganca? întrebă el mai degrabă pentru a-şi ascunde tulburarea.

  — Se află printre noi.

  — Aş putea s-o întâlnesc… să-i vorbesc?

  — Fără îndoială, făcu Manfred uimit. Dar, domnule, parcă-mi spuneaţi că vom fi atacaţi la miezul nopţii.

  — Da, da, spuse Ragastens.

  Îşi şterse sudoarea ce-i inunda fruntea, şi se căzni să se abată de la gândurile sale.

  — Aveţi dreptate, reluă pe un ton hotărât. Să ne ocupăm de apărare.

  Manfred chemă printr-un semn pe câţiva din capii cei mai stimaţi pentru curajul şi cumpătarea lor. Se ţinu sfat.

  Ragastens se vedea într-o situaţie stranie.

  Înconjurat de cerşetori, de indivizi fără scrupule, încerca o jenă inexprimabilă la gândul că va trage sabia în sprijinul acestora.

  Dar jena dispărea de îndată ce privirea i se oprea asupra lui Manfred. Dacă tânărul acesta ar fi fiul său!

  Îşi amintea cu groază cuvintele lui Francois I.

  Expediţia avea mai ales scopul de a-i prinde pe Lanthenay şi pe Manfred.

  În zorii zilei, urma să fie spânzurat pe strada Croix du Trahoir. Şi dacă Manfred era chiar fiul său?

  Un val de sânge îi lovi tâmplele lui Ragastens. În acea clipă, s-ar fi luptat singur cu o întreagă armată pentru a-l salva. Şi nu mai conta nimeni în jurul lui. Nu mai era decât fiul său – poate! şi hotărî să treacă Parisul prin foc mai degrabă decât să-l lase pe Manfred în seama regelui şi a marelui magistrat.

  Atunci îşi impuse să fie calm, să uite de toate ca să nu se mai gândească decât la o posibilă apărare…

  Privirea sa pătrunzătoare cuprinse dintr-o dată Curtea Miracolelor. Erau trei stradele ce se uneau aici.

  Toate trei erau baricadate.

  — Aveţi arme? întrebă el.

  — Aproape trei sute de archebuze, şi tot atâtea pistolete.

  — Muniţii?

  — Îndeajuns.

  — Trăgători.

  — Toţi cei de faţă ştiu să folosească archebuzele.

  — Ce pot face femeile?

  — Tot ceea ce e nevoie.

  — Bine, spuse atunci Ragastens. O sută de oameni pe strada aceasta (arătă spre stradela Saint-Sauveur). O sută, de oameni în dreptul acesta (arătă spre strada Montorgueil). O sută de oameni în faţa acestei străzi (strada Aux Pietres) … Şi, în urma fiecărui grup de trăgători, postaţi, în aşa fel încât să fie la adăpost, vreo douăzeci de femei cu muniţii. Ele vor reâncărca archebuzele…

  Pe măsură ce Ragastens dădea aceste indicaţii, ele erau pe dată executate. Chiar în clipa aceea se auzi bătând de miezul nopţii la Saint-Eustache.

  — Acum, continuă Ragastens, în spatele fiecărui grup de archebuzieri, plasaţi o sută de oameni înarmaţi cu pistolete. Dacă archebuzierii sunt obligaţi să cedeze, pistoletele vor intra în luptă.

  Noile dispoziţii fură luate în două minute.

  — În sfârşit, isprăvi Ragastens, aici în centrul pieţei, se vor afla restul de oameni disponibili… Aceasta va fi o rezervă de forţe care va putea să intervină în locul cel mai ameninţat.

  Cavalerul alesese singură soluţie ce prezenta oarecare şansa de succes. Capii adunaţi în jurul său îi împărtăşiră decizia şi adoptară fără împotrivire planul străinului.

  De altminteri vorbea cu o hotărâre ce avu darul să ridice moralul acestor oameni înspăimântaţi care urma să lupte împotriva unor trupe regulate.

  — Acum, spuse în sfârşit Ragastens, ascultaţi-mă bine: nenorocitul care a fost maltratat adineauri atât de îngrozitor trebuia să tragă trei focuri de archebuză pentru a da de veste marelui magistrat că la Curtea Miracolelor e linişte. Dacă cele trei focuri nu sunt trase e posibil că atacul să se amâne. Hotărâţi ce aveţi de făcut.

  — Domnule, înţeleg legitima d-voastră îndoială spuse Manfred. Voi lua cuvântul aşadar în locul d-voastră. Fraţilor dacă nu vom da semnalul vom fi surprinşi într-o altă noapte. Dacă îl vom da, oamenii regelui nu se vor aştepta să opunem rezistenţă. Este şi părerea voastră?

  Capii fură de acord.

  — Părerea d-voastră, domnule? întrebă Manfred pe Ragastens.

  — Copilul meu, spuse acesta puternic emoţionat, dacă aş îi fost în locul d-voastră aş fi vorbit la fel. La acest cuvânt „copilul meu”, Manfred îl privi pe Ragastens cu uimire. Dar îl puse pe seama unui exces de politeţe.

  — Aşa a hotărât soarta, spuse cu o voce fermă Lanthenay, postează-te pe stradela Montorgueil. Eu pe stradela Saint-Sauveur. Tu Cocardelle, pe stradela Aux Pietres… Domnule cavaler vreţi să ne faceţi onoarea conducând operaţiunile din locul acesta?

  — Prefer să vă urmez, răspunse Ragastens ce se căznea să-şi domine emoţia.

  — Veniţi aşadar! Am să dau semnalul…

  Un minut mai târziu, la Curtea Miracolelor, cufundată în linişte şi întuneric, cu focurile stinse, răsunară trei focuri de archebuză… ce provocară ecouri surde peste oraşul adormit.

  II O VICTORIE A LUI FRANCOIS I.

  În timp ce la Curtea Miracolelor se desăvârşeau preparativele unei rezistenţe disperate, se săvârşeau alte evenimente pe care trebuie să le povestim chiar de acum.

  Am povestit cum Francois I venise cu dl. De Monclar şi cu o trupă puternică să facă o percheziţie la proprietatea de lângă Tuileries şi constatând dispariţia lui Gillette şi a cavalerului de Ragastengs, se reîntorsese la Luvru, hotărât să ia parte la atacul împotriva cerşetorilor…

  Or, în grupul pe care Monclar îl adusese la casa lui Madeleino Ferron se afla un bărbat pe care cititorii noştri îl cunosc.

  Era Alais Le Mahu.

  De când o ajutase pe ducesa d’Etampes s-o răpească pe Gillette, Alais le Mahu chibzuise intens.

  Şi rezultatul chibzuinţelor sale fusese că, pe de o parte nu trebuia să se încreadă în ducesa d’Etampes şi că, pe de altă parte asupra lui s-ar abate furia regelui dacă ar afla vreodată adevărul.

  Când află de moartea neaşteptată a bătrânei doamne de Saint-Albans, reflecţiile lui Alais Le Mahu se dublară în intensitate.

  — Biata mea prietenă a murit, îşi spuse, prefăcân-du-se că-şi şterge o lacrimă imaginară. Cu toţii suntem muritori, aşa e. Dar prietena mea dragă era sănătoasă tun. Ori, se zice că a murit de o colică neprevăzută… M-am interesat la Bastilia – şi m-a costat două sticle de vin de Saumur pe care i le-am dat beţivului ăluia – şi am aflat că acea colică survenise de la nişte fructe… Cine trimisese fructele? Mister… Dar îmi trecea prin, mintie că misterul s-ar putea numi chiar doamna d’Etampes.

  Ori, eu care nu sufăr fructele şi care nu sufăr de colici, s-ar putea foarte bine ca într-una din seri, la cotitură unei străzi mai întunecoase, să fiu obligat să înghit şase purici de oţel. Mersi, doamnă d’Etampes…

  Urmărind şirul gândurilor sale, jupan Alais, adăugase în continuare, tot vorbindu-şi sieşi:

  — Şi dacă Majestatea-Sa reuşeşte să, afle cum se numeşte omul care a răpit-o pe frumoasa domnişoară.? … Am observat că au pus ştreanguri noi nouţe la toate spânzurătorile din oraş. La naiba! Fie că ştreangul e nou sau vechi, gâtul meu nu are nevoie deloc de o asemenea legătură…

  Şi Alais Le Mahu se sotărâse: 1 – să fie cu băgare de seamă; 2 – să încerce să aducă regelui vreun serviciul deosebit.

  După cum am spus-o, făcea parte din trupa lui Monclar în seara în care a fost vizitată casa de lângă Tuileries.

  Când se dăduse semnalul de întoarcere, Alais Le Mahu se întrebă despre cauza acestei dispariţii neaşteptate a persoanelor pe care se voia a fi arestate. Observă că Francois I punea mare preţ pe această arestare, şi că decepţia să fusese cu adevărat stranie. Le Mahu o ignora.

  Dar îşi zise că cel ce ar face arestarea ar deveni pe dată favoritul Majestăţii-Sale.

  Din toate astea, reieşea că Le Mahu, în loc să-i urmeze pe rege şi pe Monclar către Luvru, se ascunse în împrejurimile proprietăţii de lângă Tuileries.

  — Dacă oamenii ăştia au plecat într-adevăr, nu voi avea nimic de pierdut aşteptând, îşi spuse. Dar cum nu se observase nimeni ieşind, şi că e posibil ca nimeni să nu fi ieşit, s-ar putea să raportez regelui vreo veste bună, voi avea numai de câştigat aşteptând. Să aşteptăm!

  Adăpostit după un arbore masiv şi bătrân, Alais Le Mahu, se hotărî să pândească serios şi atent.

  Aşteptarea sa a fost destul de lungă, şi era să renunţe la pândă când văzu pe cineva ieşind din casă. Acest cineva în ochii unui observator oarecare, ar fi trecut drept un tânăr cavaler.

  Dar Alais Le Mahu era mult mai viclean.

  Îşi dădu seama că e vorba de o femeie.

  Era întradevăr, Mâdeleine Ferron, care se asigură după cum s-a văzut, că împrejurimile erau liniştite.

  Le Mahu tresări de bucurie.

  Prindea în sfârşit norocul de un picior după care alergase atâta amar de vreme.

  Se pregătea să urmărească pe cavaler, sau femeie ce era.

  Dar ea intră deodată în casă.

  — Mai e de aşteptat! gândi Le Mahu. Toţi puii trebuie să fie în cuib. Şi sunt sigur că nu vor întârzia să-şi ia zborul.

  Într-adevăr, zece minute mai târziu, se arătă o lumină.

  — Uite-i pe oamenii noştri! murmură Le Mahu. Văzu ieşind pe tânărul cavaler, apoi două femei şi doi bărbaţi.

  La cincizeci de paşi în urma lui Spadacape, care forma ariergarda micului grup, începu să meargă Le Mahu cu prudenţa, furişându-se pe după copaci, şi pe lângă case atunci când se află în plin Paris, aruncându-se la pământ de fiecare dată când vedea oprindu-se silueta înaltă a lui Spadacape.

  Când ajunseră în strada Saint-Denis, Alais Le Mahu schimbă tactica.

  Înaintă către mijlocul drumului cântând un cântec de petrecere pe care Clement Marot îl lansase de curând la modă.

  Şi astfel îl depăşi mai întâi pe Spadacape, apoi pe Ragastens ce escorta cele două femei.

  Planul lui Le Mahu era să încerce să vadă pentru o clipă unul din aceste chipuri.

  Îi desluşi bine pe Spadacape şi Ragastens…

  Dar îi erau complet necunoscuţi.

  Cât despre cele două femei, acestea erau cu glugile trase pe figură încât era imposibil să le, distingă chipurile.

  Era scris că Le Mahu să aibă în seara aceea toate şansele. Prea de multă vreme îl urmărea ghinionul.

  O pală de vânt le descoperi deodată pe cele două femei. Acest eveniment neînsemnat se petrecu în momentul în care micul grup trecea prin lumina ce se revărsa din vitrina unei cârciumi.

  Le Mahu care cânta în gura mare a patra strofă a cântecului de petrecere, se opri brusc, surprins.

  Deja cele două femei îşi aşezaseră glugile pe cap.

  Le Mahu recunoscuse pe una dintre ele.

  Începu să tuşească puternic, ca şi cum ar fi vrut să-şi motiveze opritul din cântat, apoi începu să cânte iară, şi-curând dispăru înainte.

  — Mica ducesă! îşi spuse în sinea lui. Este ducesa cea mică!

  Păsărică gingaşă pe care o condusesem în colivia aceea atât de murdară, din ordinul d-nei d’Etampes!

  Vai! aşadar a evadat? La dracu! iată că totul se leagă, pare-mi-se!

  Depăşind-o pe Madeleine Ferron, Le Mahu se mulţumi să păstreze un avans suficient ca să nu-i piardă din vedere pe cei ce îi fila astfel. Cuvântul „fila”, fără îndoială, că nu se folosea la acea vreme, dar el redă foarte bine genul de spionaj la care se deda Le Mahu.

  Întoarcea capul din când în când.

  Deodată, îi văzu dispărând într-o casă mare şi frumoasă cu aspect burghez şi aproape nobiliar.

  Se întoarse înapoi, şi îşi întipări în minte cu grijă locul în care se află casa care de altminteri era foarte uşor de recunoscut.

  Aici se află, culcuşul definitiv, murmură. Înţeleg totul. Bărbatul care însoţeşte pe cele două femei este un părinte, un frate poate al micii ducese de Fontainebleau. El a răpit-o din strada Mauvais-Garcons, din casa lui Margentine. Regele a văzut-o din întâmplare în casa de lângă Tuileries. Stătea ascunsă în acea casă. Şi acum, se vor ascunde aici. Bună pradă, pe toţi dracii!

  Nu mi-am pierdut timpul!

  Bucuros din cale-afară, Le Mahu se îndreptă în goană spre Luvru. Pe drum, banditul se gândea la ceea ce ar trebui să facă. Această întrebare cu dublu sens se agita în mintea-i vicleană:

  — Trebuie s-o previn pe ducesa d’Etampes? Se cuvine să-l previn pe rege? Pe care dintre cei doi stăpâni o să trebuiască să aleg?

  Sosind la Luvru, Le Mahu era hotărât să-i spună regelui totul.

  Intră astfel în graţiile Majestăţii Sale şi admiţând chiar că s-ar afla partea sa de contribuţie care îi fusese datorată în răpirea lui Gillette de la Luvru era sigur acum că ar fi iertat după serviciul important pe care l-ar aduce regelui.

  Fără a mai socoti că s-ar putea foarte bine să tragă un profit din momentul de fericire pe care ştirea adusă i-ar procura-o regelui.

  Le Mahu era ofiţer inferior.

  Se sfătuia cu sine însuşi dacă ar trebui să ceară o sumă de bani sau avansarea în grad.

  Se hotăra pentru bani.

  S-a putut constata deja că Le Mahu era un spirit foarte practic. Sosind la Luvru, se pomeni într-o harababură ciudată. Mai multe companii de archebuzieri se rânduiau în curtea cea mare la lumina felinarelor purtate de lachei.

  În grajduri, se înşeuau caii.

  Un mare număr de nobili de la curte erau deja călare în ţinută de război, adică îmbrăcaţi în platoşă, cu sabia bătând de coastele cailor.

  Marele magistrat, stând de-o parte, nemişcat, asista fără să scoată un cuvânt la toate aceste pregătiri.

  Le Mahu se îndreptă cu iuţeală către apartamentul regelui.

  — Vreau să-i vorbesc Majestăţii Sale, spuse lui Bassignac.

  — Cum aşa? Fără să fi cerut audienţă? Sunteţi nebun, dragul meu.

  — E o ştire importantă pe care i-o aduc regelui.

  — Spuneţi-mi-o şi am să i-o. Transmit Majestăţii Sale.

  Le Mahu ridică din umeri.

  — Dumneavoastră sunteţi nebun, spuse. Nu vă spun nimic.

  Şi Le Mahu îi întoarse spatele.

  Îşi zicea că va găsi mijlocul de a-i vorbi regelui, care trebuia să încalece pentru a asista la atacul de la Curtea Miracolelor…

  — Să dau de ştire despre ce ştiu! bombăni, ar însemna să mă dau pe mâna călăului! Adică eu m-am ostenit, şi Bassignac să profite de ea? îl cunosc eu pe rege. De îndată ce ar afla ştirea i-ar pune de gât un lanţ de aur celui care i-ar da de veste, şi nu s-ar mai gândi şi la el.

  III GYPSIE.

  În acest timp marele magistrat se instalase în fruntea coloanei ce se îndrepta spre Curtea Miracolelor.

  Planul său de atac era stabilit de multă vreme.

  Iată cum se prezenta planul acesta în toată simplitatea şi oroarea sa. Tricot dădea semnalul când se aşternea liniştea la Curtea Miracolelor că se putea ataca.

  Pe fiecare din cele trei străzi ce dădeau spre regatul Argotului se afla cantonată o capcană, adică un post întărit din trei sute de oameni care era tăinuit în fiecare din aceste trei străzi.

  La semnalul dat, Monclar intra fără zgomot la Curtea Miracolelor şi ocupa centrul cu cincizeci de archebuzieri dispuşi în careu. De îndată, soldaţii înarmaţi cu torţe ar pătrunde în toate casele şi le-ar pune foc. Locuitorii ar ieşi înnebuniţi din case.

  Careul de archebuzieri ar începe să executue foc în toate direcţiile, cerşetorii ar da buzna grămadă în cele trei străzi şi ar fi prinşi în cele trei capcane. Incendiul ar lăsa locul liber. Şi a doua zi ar începe un proces monstros care ar trimite la spânzurătoare pe toţi cei care ar fi scăpat de la ambuscadă.

  Ca să fim drepţi, căci trebuie să dăm Cezarului ce este al Cezarului – vom spune că planul era datorat în mare parte imaginaţiei d-lui de Loyola, care se arăta dintre cei mai inventivi de îndată ce era vorba să se ucidă şi să se incendieze… bine înţeles în intenţia de a salva nişte suflete.

  Aşadar, Loyola născocise planul de distrugere, iar Monclar se însărcina să-l aplice.

  În timp ce-şi vedea de drum, Monclar era pe gânduri. Se gândea la Manfred şi la Lanthenay.

  A afirma că marele magistrat ajunsese să urască aceşti doi oameni pe cât îl cunoaştem ar fi poate exagerat. Monclar nu avea decât o patimă în inimă şi patimă asta era o durere retrospectivă.

  Marele magistrat se adâncise în trecutul misterios şi sumbru care arunca asupra vieţii sale un văl de doliu.

  Dar dacă Monclar nu-i ura pe cei doi tineri pe care-i, numea capi ai cerşetorilor, îşi punea onoarea în joc pentru a-i trimite la spânzurătoare cât mai de grabă posibil.

  Dacă în suflet, Monclar nu avea decât o durere, în minte nu avea decât un crez. Şi crezul acesta însemna respectul absolut al autorităţii supreme. Dumnezeu şi reprezentaţii lui pe pământ trebuiau să poruncească în calitatea de stăpâni de necontestat.

  Dumnezeu era Dumnezeu. Şi aleşii săi erau oameni precum Loyola şi regi precum Francois I.

  A te atinge de Loyola însemna să te atingi de Dum nezeu. A-l ofensa pe rege însemna să-l ofensezi pe Dumnezeu. Or, Manfred îl insultase pe rege. Lanthenay îl lovise pe Loyola.

  Monclar nu punea la socoteală nici măcar îndrăzneala lui Manfred ce sărise pe crupa calului în cârca lui şi-l ameninţase că să-i permită lui Lanthenay să fugă…

  Nu era vorba aici decât de el şi asta însemna puţin… Dar a-i atinge pe rege şi pe Loyola, asta reprezenta în ochii lui Monclar crima monstruoasă pentru care nu exista iertare posibilă.

  Am ţinut să facem cunoscut cititorului felul în care gândea, marele magistrat cu scopul de a nu fi judecat pe nedrept.

  Dacă ar fi să mergem mai departe, să pătrundem mai adânc în tenebrele acestei conştiinţe, pentru a fi în spiritul adevăiului, am spune că un anumit egoism aparte se amestecă în toată această dezinteresare.

  În lungile sale meditări, de la gura vastului şemineu, Monclar. Evoca fantoma tinerei soţii pe care o pierduse, a copilului idolatrizat pe care de asemeni îl pierduse, şi în asemenea momente teribile celebrate de spaimă şi oroare, Monclar, conversa cu Dumnezeu…

  Îi chema pe Atotputernic, cel ce era în stare, să săvârşească miracole şi să-i învie pe cei morţi.

  Îi făcea promisiuni. Îşi lua faţă de el angajamente categorice. El, marele magistrat se obliga ca Dumnezeu să fie respectat cât şi aleşii săi.

  „Dar în schimb, o Doamne, redă-mi soţia, redă-mi fiul, sau cel puţin dacă robul tău este nedemn de un astfel de miracol, fă să coboare o fărâmă din pacea ta augustă în această biată inimă torturată de durere…”

  Iată care era implorarea perpetuă ce se ridica din adâncul acestei minţi.

  Am aruncat o lumină suficientă asupra acestui-om… Se înţelege acum cât de aspră îi era hotărârea ce-l mâna în îndeplinirea teribilelor sale atribuţiuni?

  Se înţelege cu ce voinţă implacabilă hotărâse să pună mâna pe Manfred şi pe Lanthenay, oh! mai ales! pe Lanthenay, care nu numai că a insultat majestatea regală, dar a mai şi ridicat mâna asupra unui sfânt!

  Tortură celor doi bărbaţi era, şi el nu se îndoia, preţul tihnei acordate în sfârşit inimii sale.

  Şi acum, îl putem însoţi pe marele magistrat şi să ne întrebăm la ce se gândea în vreme ce, călărea cu capul plecat în fruntea archebuzierilor şi cavalerilor ce defilau liniştiţi şi abătuţi ca nişte fantome.

  La ce putea să se gândească, dacă nu la schingiuirea lui Manfred şi a lui Lanthenay? …

  Stabilea ordinea şi modul, în sensul pe care el îl presupunea că trebuie să fie cel mai pe plac Domnului Dumnezeu, rezervându-şi de altminteri să capete încuviinţarea cucernicului Ignace de Loyola pentru ceea ce ar fi hotărât.

  Pentru Manfred, spânzurarea ar fi de ajuns.

  Dar în ceea ce-l priveşte pe Lanthenay, nu-i trebuia nimic altceva decât rugul.

  Într-adevăr, focul purifică: Loyola i-o afirmase, cu certitudine.

  În vreme ce Monclar chibzuia astfel, şi vedea deja înălţându-se în închipuirea sa flacăra rugului ce ridică vâlvătaie spre cer în timp ce mulţimile îngrozite se roteau în jurul stâlpului de execuţie, căpitanii de companie luaseră poziţie pe stradela Saint-Sauveur, stradela Montorgueile şi pe stradela Aux Pietres. Manevrele au fost îndeplinite în cea mai perfectă linişte.

  Marele magistrat ajuns pe câmpul de bătălie nu se gândi decât să asigure victoria regelui şi distrugerea cerşetorilor.

  Vizită succesiv fiecare dintre cele trei străzi, se asigură că fiecare înţelesese bine instrucţiunile, şi se postă el însuşi în strada Saint-Sauveur.

  La semnalul lui Tricot – trei focuri de archebuză trase la miezul nopţii – cele trei trupe să intre împreună pe terenul Curţii Miracolelor şi operaţia pe care am descris-o mai sus trebuia să înceapă de îndată.

  Din acel moment, nu mai avea decât de aşteptat.

  Părea că liniştea devenise mai apăsătoare.

  Totuşi, la un moment dat, Monclar auzi o larmă nedefinită ce venea dinspre Curtea Miracolelor.

  Ce se întâmpla?

  Tricot se obligase să inspire cerşetorilor o linişte care trebuia să înlesnească operaţiunea. Reuşise?

  Da, fără îndoială, căci acum Monclar nu mai auzea nimic. Fără îndoială, în momentul de faţă, toată lumea dormea la Curtea Miracolelor.

  Se scurse o jumătate de oră.

  Cele douăsprezece bătăi ale miezului de noapte răsunară cu gravitate la Sâint-Eustache… Alte câteva minute…

  Apoi deodată, o detunătură de archebuză izbucni în liniştea nopţii. O a doua… o a treia… Monclar le numără.

  — Înainte! ordonă atunci căpitanului de companie care se afla lângă el.

  Şi arătă spre baricadă ce se înălţa în stradă, la câţiva paşi înainte de locul în care stradela se deschidea spre Curte. Sumedenia de archebuzieri se puse în mişcare.

  Baricada apărea ca un morman întunecat.

  Era sigur că baricada nu era păzită decât de câţiva oameni care erau în complicitate ou Tricot. Monclar, ajuns în mijlocul străzii, privea în linişte cum se perindă soldaţii.

  Archebuzierii se aflau doar la zece paşi de obstacol.

  În acea clipă, o voce aspră aruncă un ordin scurt.

  Baricada păru că se aprinde aidoma unui crater stins ce se pornea pe neaşteptate să scuipe lavă incandescentă şi o detunătură formidabilă zdruncină magherniţele străzii, făcând să se spargă în cioburi vitraliile ferestrelor închise.

  Cu greu am putea să zugrăvim năucirea, uimirea şi groaza companiei de archebuzieri. Mai mult de patruzeci de morţi şi răniţi căzuseră, printre urlete şi blesteme.

  Printre cei morţi se afla şi căpitanul care mărşăluia în frunte. Supravieţuitorii se retraseră în dezordine, încurcându-se în arme, rostogolindu-se unii peste alţii. Goana a fost disperată.

  Pentru un moment, prostit de uluire, Monclar auzi în depărtare alte două detunături surde: erau cerşetorii de pe stradela Aux Pietres şi de pe stradela Montorgueil care tocmai executaseră foc la fel ca şi cei de pe stradela Saint-Sauveur.

  În grabă mare, îi chemă la el pe unii dintre nobilii care veniseră, din amuzament, să asiste la marele masacru de ia Curtea Miracolelor.

  Împreună barară strada şi îi opriră pe fugari.

  — Înainte! răcni Monclar. Dacă nu luaţi cu asalt baricada o să fiţi ucişi până la unul, în ambuscada asta…

  Raţionamentul acesta era singurul care putu să dea curaj archebuzierilor.

  Se întoarseră către baricadă, dar în loc să înainteze spre ea în rânduri strânse ca de prima dată, se împrăştiară pe lângă ziduri.

  Erau cam patru sute.

  Se năpustiră, în pas alergător asupra baricadei. O a doua detunătură răsună, şi câţiva oameni căzură la pământ fără viaţă.

  — Înainte! urlă Monclar.

  În câteva secunde, archebuzierii, asaltară baricada cu strigăte puternice.

  Dar atunci, pe baricadă, se ridicară o groază de demoni înarmaţi cu lăncii, halebarde, frânturi de spade, săbii antice, şi chiar cu vergele de frigări, cu tot soiul de cuţite ciudate.

  Şi începu o luptă înspăimântătoare.

  Gemete, strigăte de turbare, înjurături în toate graiurile, împuşcat urî de pistolet şi archebuză, se auziră timp de aproape douăzeci de minute.

  În vremea asta soldaţii regelui se retrăgeau puţin câte puţin. Înconjurat de nobili, Monclar, îşi păstrase sabia în teacă, pe când ce-i ce-l înconjurau se duelau cu înverşunare.

  Marele magistrat se afla acum foarte aproape de cerşetorii care ţâşniseră în jurul lui.

  Atitudinea sa şi ordinele sale inspirară un dram de curaj soldaţilor; fu încercat un efort suprem, şi a fost rândul cerşetorilor să dea înapoi.

  Dar în spatele lor, din inima Curţii Miracolelor, nă^văii o ceată, asemeni unei trombe. Avansară în rânduri compacte, cu platoşe solide, bine înarmaţi, mânuind sabia şi pistoletul, urlând a moarte…

  A fost sfârşitul…

  În câteva clipe, strada a fost curăţată.

  Monclar, care rămăsese printre ultimii, palid la figuraşi clocotind de furie, era pe picior de fugă.

  În clipa asta, un bărbat înşfacă hăţurile calului său şi îi spuse:

  — Sunteţi prizonier, domnule, predaţi-vă!

  Monclar se trezi înconjurat de cerşetori.

  În depărtare, auzi tropotul fugii oamenilor săi.

  Ridică ochii spre cer ca pentru a-l zări pe Dumnezeu pe care îl invocase, apoi îşi întoarse privirea către omul care, în fruntea cetei de cerşetori îi pusese pe fugă pe soldaţii regelui, omul al cărui prizonier se afla…

  Şi îl recunoscu pe Lanthenay! …

  Cerşetorii îşi celebrară izbânda prin urlete teribile.

  Au fost reaprinse focuri mari.

  În jur, au fost aduşi răniţii pe care mahalagioaicele îi pansau şi le ungeau rănile cu alifii.

  Acum, la mese se dezlănţuia urgia.

  Fuseseră aşezate din loc în loc butoaie cu vin: se goleau: cu repeziciune. La fiecare masă, fiecare povestea acum despre loviturile iscusite pe care le dăduse, despre tigvele pe care le străpunsese.

  Asta producea un freamăt ciudat şi nepotrivit peste care dominau văicărelile femeilor ce-şi plângeau morţii.

  În celelalte două stradele evenimentele se desfăşuraseră aproape ca în strada Saint-Sauveur.

  Fără îndoială, de multă vreme, nu se mai gândise nimeni să atace Curtea Miracolelor.

  Cerşetorii îşi împărtăşeau unii altora avantajele pe care le-o dădea izbânda asta nesperată – datorată mai ales descoperirii trădării lui Tricot.

  Ragastens nu trăsese sabia.

  Era fericit să se afle tot timpul în preajma lui Manfred, gata să-l apere la nevoie cu sabia sa, armă de temut în mâinile sale.

  Când marele magistrat a fost condus în piaţa Curţii Miracolelor, se înălţa din rândul cerşetorilor asemenea strigăte încât întreg oraşul păru că e zdruncinat din temelii.

  Jupanii şi apropiaţii lor îl înconjurară pe dată pe Monclar.

  Fără această măsură de prevedere, marele magistrat ar fi fost imediat tratat cum fusese tratat de curând agentul său Tricot.

  Dar autoritatea jupanilor era mare.

  Urmând ordinele lor repetate, cerşetorii se dădură înapoi, mârâind, asemeni câinilor înfometaţi cărora le-a fost smuls de la gură osul pe care voiau să-l roadă.

  Monclar a fost închis în pivniţa unei case de la Curtea Miracolelor.

  Şi jupanii ţinură sfat pentru a şti cum ar trebui să se procedeze în privinţa lui.

  Îndată după bătălie, Ragastens îl întrebase pe Manfred:

  — Ţiganca despre care îmi vorbeaţi… acea…

  — Gypsie? spuse mirat Manfred.

  — Da. Aţi spus că aş putea s-o întâlnesc?

  — Fără nici o îndoială.

  — Ei bine, doresc s-o văd…

  Surprins de atâta grabă, Manfred, se înclină şi-i spuse cavalerului că era gata să-l însoţească la bătrâna ţigancă.

  — Haideţi, vă rog, spuse Ragastens cu o emoţie care-l surprinse din ce în ce pe tânăr.

  — Vai! cavalerul o cunoaşte deci pe bătrâna vrăjitoare care m-a crescut? gândi el. Sau dacă nu o cunoaşte, ce vrea de la ea?

  Câteva clipe mai târziu, intrară în locuinţa lui Gypsie.

  — Mamă, făcu Manfred, iată un străin care doreşte să vă întâlnească. Primiţi-l cum se cuvine, vă rog, căci îi sunt peste măsură de îndatoritor.

  — Să fie bine venit, fiule, spuse ţiganca care pronunţă aceste vorbe cu o atât de vădită intenţie încât cavalerul fu scuturat de un fior.

  Ragastens se află în clipe de emoţie deosebită în care simţurile capătă o ascuţime particulară, în care inteligenţa devine mai pătrunzătoare, când un cuvânt, un semn, un gest capătă o importanţă fatală.

  Se întoarse către Manfred.

  — Copilul meu, spuse el, vreţi să aveţi bunătatea de a mă lăsa singur cu femeia aceasta! Scuzaţi-mă…

  — Cavalere, răspunse Manfred, am pentru dumneavoastră o asemenea simpatie încât iau dorinţele dumneavoastră drept, ordine…

  La aceste cuvinte se înclină cu graţie, şi Ragastens îl privi îndepărtându-se, admirându-i talia zveltă, eleganţa exprimării, inteligenta ce-i strălucea în priviri.

  Când Manfred dispăruse deja de mai bine de un minut, cavalerul scoase un suspin şi se adresă lui Gypsie.

  Aceasta părea că-l cercetează cu o curiozitate prefăcută ce se acordă unei persoane pe care o întâlneşti pentru prima oară.

  — Doresc, spuse el. – şi glasul îi tremura uşor – să vă pun câteva întrebări. Vă cer să-mi răspundeţi cu toată sinceritatea…

  — Vorbiţi, seniore, spuse ea fără ca vocea să-i trădeze cea mai mică emoţie sau bănuială, mă voi strădui să răspund cât voi putea mai bine…

  — Tânărul care a ieşit de aici reluă Ragastens agitat.

  — Manfred?

  — Da… Manfred! Vreţi să-mi spuneţi unde s-a născut?

  — În Italia, răspunse cu sumplitate bătrâna. Ragastens simţi inima bătându-i cu putere.

  — Nu mai încape îndoială! gândi el. E fiul meu! Fiul meu! Ah! ce fericită o să fie Beatrix!

  Reluă cu voce tare:

  — Unde l-aţi găsit? în care ţinut al Italiei?

  — Găsit?

  — Da, găsit, adunat de pe drumuri… sau ceva de felul ăsta!

  — Nu înţeleg, răspunse Gypsie cu un aer de o naivă simplitate. Manfred nu este un copil găsit…

  — M-am exprimat greşit… Aş vrea să ştiu cine v-a încredinţat copilul acesta?

  — Nimeni!

  Ragastens încercă să-i ghicească gândul ţigăncii, dar aceasta afişa un chip desăvârşit de calm. Reluă:

  — Vă repet că am să vă îmbogăţesc. Cereţi-mi ce doriţi.

  — Vă mulţumesc, seniore, făcu Gypsie cu efuziune. E sigur că ceva bani ar fi bineveniţi pentru bietul meu trai. Vreţi să vă ghicesc norocul.

  — Vreau doar să-mi răspundeţi: Manfred este un copil de furat nu-i aşa? Oh! nu încerc să aflu de către cine…

  — Vă înşelaţi, seniore…

  — Dar în sfârşit, cine este tatăl lui? Îl cunoaşteţi?

  — Vai! Cum nu l-aş cunoaşte! izbucni ţiganca cu o melancolie admirabil simulată. Tatăl său este un nobil napolitan.

  — Napolitan! exclamă Ragastens palpitând.

  — Da… Eram tânără pe atunci… Eram drăguţă… l-am… l-am iubit… şi din iubirea asta s-a născut Manfred…

  Ragastens alunecă pe un scaun. Decepţia era crudă…

  — Aşa spuneţi, se bâlbâi el, Manfred este fiul dumneavoastră?

  — Fiul meu, da, seniore… I-am dat numele de Manfred în amintirea tatălui său, pe care el nu l-a cunoscut…

  — Dar tânărul, reluă cu vioiciune Ragastens agăţân-du-se de o ultimă speranţă, tânărul spune că nu sunteţi mama lui…

  — L-am lăsat să creadă asta… bietul copil! Este atât de inteligent, de puternic faţă de ceilalţi ce-l înconjoară încât până la urmă s-a convins că are părinţi de vază… Să încerci să-i spui că este fiul unei ţigănci, ar însemna să-i distrugi sufletul… Numai o mamă poate fi în stare de asemenea sacrificii! …

  Ţiganca Gypsie îşi şterse lacrimile care îi curgeau din ochi.

  — Ah! reluă ea dintr-o dată, nu e ca Lanthenay, de pildă! Acela nu e nicidecum fiul meu deşi îmi spune mamă… Acela da este un copil găsit… Tatăl său era parizian… A murit!

  Ragastens făcu un gest din mână ca pentru a arăta că se săturase… O tristeţe de moarte îi apăsa inima…

  Atunci se ridică, scotoci prin pungă, şi-i întinse ţigăncii un pumn de monezi de aur pe care aceasta le luă murmurând mulţumiri.

  Să-l lăsăm pe Ragastens cu gândurile sale acolo la Curtea Miracolelor apropiindu-se de Manfred cu care începu o discuţie pe care o vom descrie.

  În timp ce cavalerul ieşi din casa ei, Gypsie se aşeză aproape de colţul mesei şi începu să chibzuiască.

  — Aş fi putut, murmură ea, să spun adevărul seniorului Ragastens. Îi făceam fericiţi. Dar la ce mi-ar fi ajutat, mie, atâta fericire a cărei cauză eram. Ia să vedem ce s-ar întâmpla! dacă i-aş fi spus cavalerului: „Da, Manfred, este fiul dumneavoastră! Eu l-am furat ca să-i fac hatârul doamnei Lucreţia Borgia. Dar ea e moartă acum!” Dacă spuneam aşa ceva, s-ar fi întâmplat ca la scurt timp, Manfred să fi plecat cu tată-său. Ori, cine îmi dovedeşte că n-ar încerca să-l ia şi pe Lanthenay cu ei şi n-ar reuşi? … Şi la urma urmei, ce-mi pasă, dacă oamenii sunt fericiţi sau nefericiţi… S-a îngrijit vreunul de fericirea mea? S-a gândit vreodată cineva la lacrimile pe care le-am vărsat când l-am văzut pe fiul meu spânzurat sub ochii mei?

  Gypsie îşi cuprinse capul între mâini.

  Şi evocarea asta a fiului ei spânzurat o făcu să freamăte. Dar pentru ea, acum, asemenea amintiri nu mai răscoleau durerea; ochii ei, în loc să se umezească de lacrimi, aruncau flăcări.

  Şi murmură, cu dinţii strânşi:

  — Să mi-l ia pe Lanthenay! Ce-ar mai fi de mine în ziua în care nu l-aş mai avea sub mâna mea pe fiul lui Monclar pentru a fi sigură de răzbunare!

  Se ridică, se apropie de fereastra care dădea spre Curtea Miracolelor.

  În mijlocul curţii, în apropierea unui foc mare, îi văzu pe jupani adunaţi.

  Printre ei, Lanthenay.

  Manfred se îndepărtase în compania lui Ragastens. Reounoscându-l pe Lanthenay, Gypsie tresări şi un fulger de ură sălbatecă licări în privirea ei. Totuşi, nu pe Lanthenay îl ura. Ura asta mergea mai departe.

  Pe tatăl lui Lanthenay, marele magistrat şi şef al poliţiei din Paris, pe contele de Monclar se abătea această ură îndârjită.

  Pe timpul bătăliei, Gypsie rămăsese cu fereastra deschisă, ascultând zgomotele, scrutând întunericul.

  Nu se îndoia de rezutlatul bătăliei.

  Oamenii regelui, şi Monclar împreună cu ei, aveau să fie învinşi. Era pentru ea o convingere – o credinţă. Nu pentru că ar avea încredere în curajul, forţa sau agerimea cerşetorilor, ci pentru că înfrângerea lui Monclar, umilit de Lanthenay, îi apărea ca un fenomen inevitabil, a profundei şi abilei justiţii a destinului.

  Trebuia ca Monclar să fie învins pentru că ura marelui magistrat să sporească! Trebuia ca Monclar să ajungă să-şi urască propriul fiu!

  Când totul se termină şi când află că trupele regelui fuseseră respinse din toate cele trei părţi deodată, închise la loc fereastra şi spuse:

  — Ştiam eu bine că lucrurile or să ia o asemenea întorsătură!

  Acum, examina cu curiozitate adunarea şefilor şi socoti ciudată durata atât de lungă a sfatului.

  — Nu se sfârşise? murmură ea.

  Coborî şi se apropie de focul aproape de care se ţinea sfat sub cerul liber, potrivit datinilor şi obiceurilor de la Curtea Miracolelor.

  În momentul acesta vorbea Lanthenay.

  — Dacă îl vom condamna la moarte, după cum sunteţi sfătuiţi, sunt de aşteptat cele mai mari nenorociri.

  Ascultaţi-mă, şi din contră profitaţi de evenimentul ăsta pentru a vi se confirma privilegiile. Smulgeţi-i promisiunea de netăgăduit că nu se va mai încerca nimic împotriva voastră, şi eliberaţi-l. Credeţi voi că regele ar lăsa nepedepsită uciderea lui? Chiar de mâine s-ar începe din nou o bătălie, şi poate, de data asta, avantajul împrejurărilor n-ar mai fi de partea voastră.

  Pe când dacă îl lăsaţi în viaţă, fără a-i pricinui vreun rău, nu numai că regele ar chibzui de două ori înainte să atace din nou nişte oameni care se apără atât de bine, dar ar avea fată de generozitatea voastră un fel de stimă, fără a mai socoti recunoştinţa prizonierului vostru…

  Gypsie tresări.

  Despre cine era vorba?

  Se afla la Curtea Miracolelor un prizonier de vază? O idee neaşteptată îi licări în minte.

  Atinse braţul unui slujitor care se afla lângă ea.

  — Frate, despre care prizonier este vorba?

  — Cum, bătrână Gypsie, nu ştii?

  — Nu ştiu decât un lucru, că dragii mei copii n-au fost ucişi sau răniţi în luptă; ăsta-i cel mai important pentru mine!

  — Da, da… se cunoaşte cât de mult ţii la fraţii noştri Manfred şi Lanthenay. E adevărat că nu te omori degeaba. La naiba! cum s-au mai bătut adineauri.

  Datorită lor au fugit oamenii regelui! Datorită lui Lanthenay mai ales!

  — Ah!

  — Da! El l-a făcut prizonier.

  — Pe cine a luat przonier?

  — Pe marele magistrat!

  — Contele de Monclar? se bâlbâi Gypsie.

  — Chiar pe el! Doar nu sunt doi mari magistraţi.

  — Frumoasă pradă.

  — Se discută ce vor face cu el.

  — Şi unde l-au băgat?

  — Acolo! făcu cerşetorul.

  Cu un gest arătă spre o magherniţă.

  — Să nu scape cumva.

  Cerşetorul izbucni în râs.

  — E în pivniţă, legat cu frânghii solide, şi uşa pivniţei este închisă cu cheia.

  — Prevederea e bună pentru un prizonier aşa de important.

  Ea se îndepărtă agale.

  Mintea îi clocotea de gânduri.

  O bucurie fără seamăn făcea să-i tresalte inima.

  Astfel, împrejurările o serveau mai bine încă decât ar fi putut spera!

  Monclar era prizonier, şi asta datorită lui Lanthenay. În câteva clipe, se gândi la foloasele pe care avea să le tragă de pe urma acestei întâmplări. Trebuia ca toate astea s-o ajute în răzbunarea ei.

  Se îndreptă glonţ către magherniţa care îi fusese arătată. În faţa unei uşi, îl văzu pe Cocardere stând de pază.

  — Lanthenay vrea să-ţi vorbească, îi spuse ea. Am să te înlocuiesc.

  — Bine! făcu Cocardere, uite cheia de la pivniţă.

  — Vei aştepta până se termină sfatul. Mi-a spus să nu-l deranjezi mai înainte.

  — Bine, bine…

  Cocardere se îndepărtă fluierând. Ţiganca se repezi la ea acasă.

  După câteva clipe mai târziu, se întorcea cu o legătură sub braţ şi o lampă.

  Atunci deschise uşa pivniţei, intră şi o închise la loc. După ce a aprins lampa, a coborât scara. În josul scării, se aflau două pivniţe.

  În cea de-a doua, îl văzu pe Monclar întins la pământ, legat bine, şi cu căluş la gură.

  Dintr-o mişcare, desfăcu căluşul şi tăie legăturile.

  — Mă recunoaşteţi, domnule mare magistrat? întrebă ea.

  — Da! Ce vrei de la mine? spuse acesta cu răceală, încredinţat ca bătrâna era escortată de cerşetori şi că venea să-l jignească.

  — Lanthenay v-a făcut prizonier? reluă ea.

  — Da!

  — În acest moment, sfatul şefilor este adunat pentru a hotărî soarta dumneavoastră.

  Monclar ridică din umeri şi surâse cu dispreţ.

  — Toţi sunt de părere să vă elibereze fără să se atingă de dumneavoastră. Unul singur, mă auziţi, doar unul este de părere că trebuie să fiţi condamnat. Din nefericire, cuvântul lui, atârnă mai greu decât al celorlalţi. I se va da ascultare…

  — Ah! Şi cine este omul acesta neîndurător?

  — Lanthenay.

  — M-aş fi mirat să fie altul. Ei bine, s-o sfârşească repede…

  — Am venit să vă salvez…

  — Tu! exclamă marele magistrat cu o bucurie nedefinită.

  — Da, eu!

  — Şi de ce mă rog mă salvezi?

  — N-avem timp de lămuriri. Mai târziu, veţi afla. Numai că, vă cer să nu uitaţi că Lanthenay voia să vă trimită la spânzurătoare şi că eu vă salvez!

  — Fii liniştită, nu voi uita rugăminţile tale!

  În timp ce vorbea bătrâna desfăcu legătura cu care venise. Conţinea o mantie încăpătoare şi o tocă.

  — Lăsaţi-vă sabia, spuse ea. Ar putea să vă dea de gol.

  Monclar se supuse, se acoperi cu toca şi se înfăşură în mantie. Se îmbrăca fără grabă.

  Acest om de fier nu avusese o singură tresărire, şi inima să nu bătea mai repede decât dacă s-ar fi aflat acasă, în palatul său.

  — Veniţi, spuse Gypsie când pregătirile fură terminate.

  Urcară scara.

  Ţiganca închise uşa din nou răsucind cheia de două ori şi o puse în buzunar.

  Ea o porni drept spre stradela Saint-Sauveur. Nimeni nu le dădu atenţie.

  În mijlocul pieţei se continua sfatul.

  Pe stradela Saint-Sauveur se găseau câteva santinele care fuseseră postate de teama unui nou atac.

  Dar fu lăsată să treacă fără dificultate, mai întâi pentru că era cunoscută, şi apoi pentru că cerşetorii supravegheau pe cei ce puteau veni din afară şi nu pe cei ce ieşeau de la Curtea Miracolelor.

  În capătul străzii Gypsie se opri.

  — Duceţi-vă, monseniore, spuse ea.

  — Şi tu?

  — Eu? … Mă întorc acasă la mine, atâta tot.

  — Dar se va afla că tu m-ai eliberat?

  — Poate!

  — Atunci te vor ucide. Vino, mă oblig să-ţi fac o existenţă mai fericită decât cea pe care ai dus-o până azi…

  Ea clătină din cap.

  — Nimeni nu mai poate face nimic pentru fericirea mea, spuse ea.

  — Aşadar eşti tare nefericită?

  — Atât cât poate fi o fiinţă omenească.

  — Ciudată femeie! murmură marele magistrat. Nu eşti tu cea care mi-ai vorbit într-o zi, pe când treceam călare în apropiere de strada Saint-Denis? …

  — Da, monseniore, eu sunt.

  — Pe atunci îmi spuneai că te interesează soarta lui Lanthenay.

  — Aşa-i, şi mă interesează şi acum.

  — Totuşi mă salvezi, în vreme ce ştii foarte bine ce am să fac… Ei bine, va trebui o dată şi-o dată ca Lanthenay să-mi pice în mână…

  — Se poate, monseniore… Şi apoi.?

  — Apoi? Am să dau ordin să fie tras pe roată de viu. Nici el nu m-ar fi cruţat! Parcă aşa spuneai adineauri…

  — Aşa spuneam pentru că ăsta-i adevărul, monseniore.

  — Aşa va să zică, te interesează soarta lui Lanthenay şi tu îl faci scăpat pe cel ce îl va trage pe roată?

  — Nu-i şi ăsta un fel de a te interesa de cineva? Marele magistrat păstră o clipă de tăcere.

  — Ce s-a întâmplat cu Tricot? întrebă el.

  Îşi aminti de Tricot în modul cel mai firesc printr-o asociaţie de idei.

  Ultimul răspuns al ţigăncii îi dădea de gândit că femeia asta avea poate contra lui Lanthenay un oarecare motiv de ură, precum Tricot.

  De ce asemenea ură?

  Nu se nelinişti din pricina asta. Cerşetorii şi ţigăncile, aceşti egipteni şi aceste boeme îşi aveau felul lor de a judeca; trăiau într-o lume aparte, nu iubeau şi nu urau precum ceilalţi oameni.

  La întrebarea: „Ce s-a întâmplat cu Tricot?” bătrâna răspunse:

  — A murit, oamenii noştri l-au omorât pentru că trădase.

  — Cine i-a prevenit? lântrebă Monclar fără să-i acorde cel mai neînsemnat regret fostului său agent.

  — Lanhtenay, răspunse Gypsie.

  — Nu cumva minţi? …

  Ţiganca tresări. Oare Monclar o dibuise?

  — De ce aş minţi? făcu ea cu calm.

  — Ce ştiu eu? … Dacă-l urăşti pe Lanthenay…

  — Nu-l urăsc. Nu înseamnă ceva pentru mine. Şi chiar de l-aş urî, n-aş găsi de cuviinţă să mint.

  Când vreau să lovesc pe cineva, îl lovesc eu însămi. Şi vă jur, monseniore, că lovitura nu dă greş niciodată.

  — Te cred! făcu Monclar fremătând. Reluă, după un moment scurt de tăcere:

  — Ce doreşti pentru că m-ai făcut scăpat?

  — N-am nevoie de nimic, monseniore. V-am eliberat doar că oamenii mei să nu vă fi omorât, asta ar fi însemnat nenorociri groaznice pentru noi toţi.

  — Aşa să fie, atunci, Adio…

  — La revedere, monseniore…

  Ea îl privi cum se îndepărtează cu mers atât de liniştit ca şi cum n-ar fi înfruntat acum zece minute un pericol groaznic.

  Curând silueta lui dispăru în întuneric.

  Atunci se întoarse la Curtea Miracolelor.

  Sfatul jupanilor nu se terminase, şi din izbucnirile de voci, Gypsie îşi dădu seama că discuţia era furtunoasă.

  Se apropie de foc, şi, foarte liniştit, pătrunse în cercul de cerşetori ce discutau soarta marelui magistrat.

  În acea vreme de barbarie, credinţa în ursite şi în reîncarnări de toate soiurile ocupau în rândurile populaţiei un loc important.

  Se credea în deochi, în puterea pe care o deţineau anumiţi indivizi să citească în viitor şi chiar să rânduiască după bunul lor plac întâmiplările ce aveau să vină.

  În acest timp, cei ce deţineau în realitate această putere, adică regele şi biserica, acţionau în deplină siguranţă.

  Era de aşteptat ca şi la Curtea Miracolelor, în rândul acestei populaţii neştiutoare, pradă instinctelor ei, aceste superstiţii să fie respectate mai mult încă decât în oricare altă parte. De aceea era respectată şi de temut Gypsie.

  Avea reputaţia că deţine legături cu anumiţi demoni; că citeşte în stele ca într-o carte deschisă, „ceea ce negura timpurilor închide în vălurile sale” – ca să folosim splendida expresie a lui La Fontaine. Câţiva dintre cerşetori care nu se temuseră să se încaiere cu paza de noapte şi care, la nevoie, ar fi mers la spânzurătoare cu un surâs de sfidare tremurau când o întâlneau pe Gypsie, în nopţile fără lună şi se grăbeau să atingă vreun talisman capabil să îndepărteze duhurile rele…

  Tot aşa când pătrunse în cercul jupanilor şi când îşi ridică braţele sale slabe pentru a cere ascultare, se făcu de îndată linişte.

  — Fraţilor, spuse Gypsie, vă sfătuiţi dacă trebuie să-l ucideţi pe marele magistrat…

  — Spune-ne părerea ta! se auziră glasuri strigând.

  — Părerea mea nu foloseşte la nimic. Şi părerea voastră a tuturor nu foloseşte la nimic.

  Marele magistrat nu se mai află la Curtea Miracolelor. A evadat.

  Se auziră proteste înverşunate.

  Câţiva cerşetori se avântară către pivniţa în care Monclar fusese închis. Reveniră după câteva clipe spunând că Gypsie grăise adevărul.

  — Nu cercetaţi, reluă ţiganca, cum s-a putut întâmpla aşa ceva. Eu am deschis uşa marelui magistrat şi l-am condus în afara teritoriului regatului Egipt.

  Cuvintele acestea au fost primite cu o tăcere uluitoaie şi ţiganca se grăbi să continue:

  — Eliberându-l pe marele magistrat, ne-am salvat cu toţii. Spiritele mi-au arătat că moartea marelui magistrat ar fi semnalul unui masacru general. Totuşi, dacă m-am înşelat, mă voi supune pedepsei pe care o veţi crede de cuviinţă. Chiar dacă această pedeapsă ar fi moartea, voi muri fericită că mi-am salvat fraţii.

  Printre jupanii prezenţi, majoritatea erau fiinţe primitive asupra cărora cuvintele acestea pronunţate cu solemnitate produseseră o impresie adâncă.

  În timp ce aceia a căror inteligenţă depăşea asemenea credinţe vulgare înţelegeau foarte bine ce necazuri ar fi adus mai de vreme sau mai târziu execuţia marelui magistrat.

  Aşadar nimeni nu ridică glasul pentru a cere o pedeapsă împotriva lui Gypsie.

  Şi ţiganca se putu retrage în linişte.

  Pe când mergea spre magherniţa ei, îl văzu pe Lanthenay care se apropia în grabă de ea.

  — De ce aţi vrut să-l salvaţi pe omul acela? întrebă, el cu o asprime care nu-i era în obicei.

  — Chiar tu, adineuari, n-ai vorbit la sfat ca Monclar să fie cruţat? … Am crezut că ţi-am făcut pe plac, fiule…

  Lanthenay îşi duse o mână la frunte şi murmură:

  — Aşa e… iertaţi-mi mânia.

  Şi ea îi cuprinse mâna.

  — Am făcut un rău chiar atât de mare? întrebă ea Şi vocea ei avea o duioşie de ciudată afecţiune.

  — Nu înţelegeţi, răspunse cu glas înăbuşit Lanthenay, nu pricepeţi că îl prinsesem pe omul acesta, pentru că în schimbul vieţii şi libertăţii sale, aveam de gând să obţin viaţa şi libertatea altei persoane!

  — Vai, biata de mine, nu m-âm gândit deloc la asta! se văicări Gypsie.

  — Să nu ne mai gândim la asta… Ce-a fost a fost… nu mai e nimic de făcut… Dar, într-adevăr, dacă oricare altul în afară de dumneavoastră ar fi făcut ceea ce aţi făcut adineauri, nu ştiu dacă aş fi avut destulă stăpânire de sine să nu-l ucid…

  Mânia şi disperarea lui Lanthenay erau atât de excesive încât îşi înăbuşea vocea ca să nu o sperie pe bătrâna femeie.

  Lăsă să-i scape un gest violent de nemulţumire, şi plecă pe neaşteptate strigând:

  — Sunt blestemat!

  Gypsie rămăsese pe loc.

  — Blestemat? bombăni printre dinţi. Cine îţi spune că nu eşti?

  Disperarea lui Lanthenay fu imensă.

  Din ziua în care suferise eşecul tentativei nesăbuite pe care o făcuse la Conciergerie pentru a-l elibera pe Etienne Dolet, aştepta cu o nerăbdare febrilă să fie atacată Curtea Miracolelor. Era încredinţat că marele magistrat ar dirija personal atacul. Planul său consta doar în a pune mâna pe Monclar.

  Odată ce-l făcea prizonier pe marele magistrat, nu se îndoia că ar putea să obţină libertatea pentru Dolet.

  — Viaţă pentru viaţă! gândea el.

  S-a văzut curn planul reuşise admirabil la capitolul pe care Lantheay îl considerase pe drept cuvânt ca fiind cel mai dificil.

  S-a descris cum, datorită lui Gypsie, planul eşuase în cea de-a doua parte a sa.

  IV BEATRIX.

  În timp ce evnimentele acestea se desfăşurau la Curtea Miracolelor, regele şi escorta sa, călăuziţi de Alais Le Mahu, sosiseră în faţa casei din strada Saint-Denis la care Madeleine Ferron îl condusese pe cavalerul de Ragastens.

  Regele descăleca.

  La fel făcură şi cei douăzeci de cavaleri care îl însoţiseră, şi ofiţerul care comanda escorta îşi luă deîndată sarcinile în primire după recomandările pe care Francois I i le impuse.

  Regele făcu semn lui La Châtaigneraie, lui d’Esse şi lui Sansac să-l urmeze.

  — Domnule, se adresă ofiţerului, dacă ordon, invadaţi casa, şi atunci, nu ezitaţi, să ucideţi pe oricine v-ar sta în cale, bărbat sau femeie!

  Ofiţerul se înclină în semn că a înţeles consemnul şi că era gata să-l execute întocmai. Atunci regele se apropie de uşă. Uşa era închisă.

  — Forţaţi uşa, spuse ofiţerului. Fără să faceţi zgomot.

  La un semn al ofiţerului, se apropie, un soldat, introduse pumnalul în deschizătura încuietorii, şi după zece minute, reuşi în sfârşit s-o deschidă.

  Francois I se avântă, urmat de cei trei fideli însoţitori.

  Pentru a se putea intra în casă, trebuia deschisă o altă uşă. Se folosi acelaşi procedeu.

  Totuşi, liniştea care domnea în casă, nu făcea decât să-l neliniştească pe rege.

  Trebuia să aştepte.

  De ce era atâta linişte şi întuneric înăuntru.

  Pătrunse în casă şi urcă pe o scară.

  Deodată, cum se afla aproape la mijlocul scării, întunericul în care se găsea se risipi.

  Regele duse iute mâna la sabie şi îşi ridică privirea. Căci lumina venea din capătul de sus al scării.

  Atunci, observă o femeie care ţinea o lampă în mână şi îl privea cu o demnitate tristă şi severă.

  O recunoscu pe dată.

  — Doamna de Ragastens! făcu el descoperindu-se cu un gest de politeţe ce îl părăsea arareori.

  Apoi, surâzător, se linişti şi spuse cu glas tare:

  — Ei! doamnă, ne-am despărţit adineauri puţin cam supăraţi, şi am ţinut să mă reconciliez cu o persoană atât de desăvârşită după cum pare să fiţi.

  — Sire, spuse Beatrix, vă voi repeta ceea ce v-am spus în casa de lângă Tuileries. Fiţi bine venit.

  Regele tresări şi privi în jurul lui cu nelinişte.

  Se aştepta la o împotrivire, la reproşuri. – căci intrase în casa aceasta ca unul dintre tâlharii cu care marele magistrat se lupta în momentul de faţă. – şi vorba liniştită a lui Beatrix îl făcea să se teamă de vreo eventuală capcană.

  Fără îndoiala, însoţitorii săi aveau aceeaşi impresie că şi el, căci îi văzu pe toţi trei cu mâna pe mânerul pumnalelor.

  Franccis I avea un curaj deosebit.

  — Poate că voi fi străpuns de pumnal, gândea în sinea lui, dar mai degrabă să mor decât să par ridicol!

  Şi urcă fără reticenţă cele câteva trepte care îl despărţeau de Beatrix.

  — Aş putea avea plăcerea să-l întâlnesc pe domnul de Ragastens? întrebă, regele în timp ce se înclina.

  — Domnul cavaler va fi dezamăgit că nu se află de faţă pentru a da curs onoarei ce i se face de către Majestatea Voastră, pentru a doua oară…

  În acelaşi timp, se dădu de-o parte pentru a-l lăsa pe rege să treacă.

  Îi observă ezitarea şi înţelese.

  Ochii ei frumoşi sclipiră de bucurie, căci avea posibilitatea să zgândere coarda sensibilă a regelui, cu alte cuvinte să facă haz de vanitatea lui de bărbat viteaz.

  — Nu vă fie teamă, sire, nu se mai află nimeni în afară de mine în casa aceasta…

  Regele roşi un pic şi intră, urmat de îndată de însoţitorii săi, într-o vastă şi frumoasă încăpere mobilată incomplet.

  — Cum, doamnă, vorbi el atunci cu glas tare, spuneţi că vă aflaţi singură aici?

  — Absolut singură, sire. Franccis I încruntă sprâncenele…

  — Totuşi, doamnă, au fost văzute intrând aici mai multe persoane…

  — Care erau de faţă acum nu mai puţin de un sfert de oră, sire. Dar în momentul acesta, cu tot regretul pe care îl resimt, mă aflu singură încercând să prezint regelui consideraţiunile onoarei ce i se cuvine…

  — Unde se află domnul de Ragastens? întrebă regele pălind de furie.

  — Sire, vorbi Beatrix cu un calm ce impuse regelui un fel de respectuoasă admiraţie, aş putea să vă răspund că dumneavoastră, primul cavaler al Franţei, interogaţi în acest moment o femeie ce a venit în acest regat prin reputaţia voastră de loială ospitalitate…

  — Iertaţi-mă doamnă, făcu regele fremătând. Dar vă asigur, există raţiuni foarte grave. La fel şi eu, cu toată dezamăgirea pe care o încerc, vă întreb în calitate de stăpân suprem al dreptăţii în acest regat şi vă somez să-mi răspundeţi… Unde se află domnul de Ragastens?

  — Devreme ce vă adresaţi ca un stăpân, sire, mă văd constrânsă să. Vă răspund: domnul de Ragastens a plecat pentru a conduce într-un loc sigur o tânără fecioară căreia amândoi i-am împărtăşit o mare afecţiune.

  Regele bătu furios cu piciorul în podea şi păli.

  — Cum de se amestecă, izbucni el, acest neînsemnat aventurier care nu este nici francez nici italian şi care pretinde a ne da lecţii?

  Fu rândul lui Beatrix să pălească.

  — Sire, spuse ea cu o voce deosebit de fermă, cavalerul de Ragastens, n-a tolerat niciodată nimănui, oricine ar fi acela po lume să-l insulte fără să rămână nepedepsit. Îmi fac o imperioasă datorie prin a veghea să nu fie insultat în absenţa sa. Dar cum sunt femeie şi nu am nici un mijloc să împiedic patru bărbaţi să fie insolenţi mă retrag pentru a nu mai auzi şi altele…

  — Rămâneţi, doamnă, se răsti regele. Aţi pronunţat adineauri cuvinte foarte îndrăzneţe; dar potrivit propriilor dumneavoastră expresii, sunteţi femeie! Şi nu voi uza, ferească Dumnezeu! de dreptul de reprimare de care aş putea să mă folosesc. Rămâneţi, îmi voi măsura cuvintele, şi sper că dumneavoastră veţi proceda la fel.

  — Majestasea Voastră poate fi sigură de asta, spuse atunci Beatrix.

  Regele rămase pentru o clipă tăcut.

  Era foarte abătut şi o furie surdă îl agita.

  — Doamnă, reluă el, de curând, în casa de lângă Tuileries, v-am afirmat limpede că Gillette este fiica mea… Mă credeţi?

  — Vă cred de bună seamă Majeştatea Voastră cu atât mai mult cu cât Gillette însăşi ne-a povestit întreaga sa păţanie.

  — Şi cu toate că ştia că Gillette este fiica mea, ştiind că o caut, cavalerul de Ragastens, o fură, o ascunde, o răpeşte! … Fără a voi să invoc alte drepturi, am să vă comunic, doamnă, că nu aşa am procedat eu faţă de cavaler, atunci când a venit să mă implore să-l ajut să-şi regăsească fiul… Pe fiul dumneavoastră, doamnă!

  Vorbele acestea abile produseră o impresie dureroasă asupra lui Beatrix, şi pe un ton emoţionat îi răspunse:

  — Sire, cavalerul mi-a vorbit de binevoitoarea primire pe care v-aţi străduit să i-o faceţi, şi vă garantez recunoştinţa să cât şi a mea…

  — Nu mă îndoiesc, doamnă; dar cavalerul are un stil bizar în a-şi mărturisi recunoştinţa.

  — Demnul de Ragastens a întrebat-o de curând pe Gillette dacă ar dori să fie condusă la Luvru; la răspunsul ei afirmativ, sire, era hotărât să vă redea copilul…

  — Şi ce a spus ea? făcu regele cu ardoare.

  — Că ar prefera să moară… Francois I plecă fruntea…

  — Aşadar mă urăşte ea într-o asemenea măsură!

  Dar curând mânia îl cuprinse din nou.

  — Aşa să fie, spuse, doresc să aflu locul unde a condus-o.

  — Nu ştiu unde, sire.

  — Cavalerul a trebuit să vă spună. Observ asta din atitudinea dumneavoastră, din inflexiunea vocii, din privirea dumneavoastră stânjenită, toate acestea mă fac să cred că vă distraţi pe socoteala mea. Aşadar vă rog să-mi răspundeţi cu exactitate, de nu…

  — De nu, sire?

  — De dumneavoastră, doar de dumneavoastră, doamnă, am să mă leg! Deci, afirmaţi că domnul cavaler Ragastens nu se află aici?

  — Da, sire!

  — Că a luat-o cu el pe Gillette?

  — Da, sire!

  — De ajuns. El îmi sechestrează fiica; eu îi seshestrez soţia. Binevoiţi să vă pregătiţi a ne urma, doamnă.

  — Cum, sire, aţi îndrăzni…

  — Voi îndrăzni orice! făcu cu violenţă regele. Vă arestez doamnă. Atunci când cavalerul de Ragastens îmi va reda fiica, vă voi repune în libertate, asta o jur, şi vă mai jur că domnul cavaler nu vă va revedea înainte ca eu să nu-mi revăd fiica.

  — Sire, acesta este un abuz nedemn de forţă.

  — Nu, doamnă, asta înseamnă clemenţă. Sunteţi pregătită să ne urmaţi?

  — Sire, nu voi ceda decât forţei, să vedem dacă, în Franţa, patru gentilomi înarmaţi vor îndrăzni să ridice mâna asupra unei femei.

  — Puţin îmi pasă! strigă regele în culmea furiei. Şi făcu un semn gentilomilor săi, care, fără ezitare, se îndreptară spre Beatrix. Aceasta scoase un ţipăt.

  În acea clipă, avu viziunea clară a disperării lui Ragastens atunci când ar reveni şi când n-ar mai găsi-o.

  Îşi acoperi chipul cu mâinile şi, curajoasă până la capăt, chiar şi în faţa acestei viziuni pe care tocmai o evocase, aştepta…

  În clipa aceea, se deschise o uşă, şi Gillette apăru.

  Tânăra fecioară, albă la faţă precum un crin, dar hotărâtă, înainta către rege ce privea uluit.

  — Sire, spuse, mă înfăţişez pregătită să vă urmez…

  — Copilă nefericită! strigă Beatrix.

  — Vai! doamnă… mă simt condamnată. Nenorocirea mea va spori cu certitudinea cu care v-am pricinuit-o. Sire, continuă ea, prima oară v-am urmat pentru a salva un om ce s-a devotat faţă de mine. De data asta, îndrăznesc să cred că arestarea cavalerului de Ragastens nu va urma reîntoarcerii mele la Luvru, precum arestarea lui Etienne Dolet…

  — Copila mea, spuse regele tulburat de o mulţime de sentimente, arestarea lui Dolet a avut un motiv politic, în ceea ce-l priveşte pe cavaler, vă jur că nu va exista motiv de nelinişte…

  — Bun rămas, doamnă, bun rămas, iubita mea binefăcătoare! strigă Gillette aruncându-se în braţele lui Beatrix.

  — Sire, spuse aceasta, ceea ce faceţi în noaptea asta e odios. Luaţi seama că nu cumva să se abată asupra voastră vreo mare nenorocire cu care să plătiţi fapta rea pe care o săvârşiţi!

  Regele tresări.

  Dar se mulţumi să se încline cu răceală.

  — Apoi, se adresă lui Gillette:

  — Copila mea, aveţi împotriva mea prejudecăţi nedrepte. Le voi risipi cu ajutorul afecţiunii, şi sper, că peste puţin timp, veţi regreta ostilitatea pe care mi-o mărturisiţi…

  La Châtaigneraie, continuă el, oferiţi-i mâna dumneavoastră ducesei de Fontainebleau.

  La Châtaigneraie se arătă amabil să se supună şi cuprinse mâna lui Gillette, care se lăsa condusă fără împotrivire.

  Apoi regele salută profund pe Beatrix.

  — Doamnă, îi spuse el, tocmai i-am promis copilei să nu se neliniştească în privinţa cavalerului de Ragastens; mă voi ţine de cuvânt; credeţi-mă însă, sfătuiţi-l să se înapoieze, cât mai degrabă în Italia.

  Stând în picioare, fără să schiţeze un gest, Beatrix primi vorbele acestea cu un surâs de dispreţ, pe care Francois I nu-l observă.

  Se retrase în timp ce murmura:

  — De data asta, nu o vai mai răpi nimeni!

  V DOMNUL FLEURIAL.

  Părăsind-o pe Gypsie, cavalerul de Ragastens se apropiase de Manfred. Pe timpul bătăliei cerşetorilor cu oamenii regelui îl studiase pe tânăr cu o curiozitate pătimaşă, şi simţi întărindu-se în el simpatia care se născuse pe când îl salvase din osuarul de la Montfaucon.

  — Nu e fiul meu! să zicem. Dar dacă aş avea fericirea să regăsesc copilul pe care l-am pierdut, nu mi-aş dori un altul decât pe tânărul acesta.

  Şi acum, în timp ce discutau, îl examina la lumina focului, străduindu-se din nou, întrebându-se nedesluşit dacă nu cumva ţiganca minţise.

  De ce ar minţi? Singurul motiv plauzibil al unei minciuni ar fi fost teamă de Lucreţia Borgia sau dorinţa de a se păstra în graţiile ei. Ori, Lucreţia Borgia murise, şi Ragasiens îi oferise o avere lui Gypsie.

  Aşadar nu minţea.

  Totuşi, în trăsăturile fine şi îndrăzneţe ale tânărului, îi părea uneori lui Ragastens că discerne ceva din profilul atât de mândru şi curat al lui Beatrix. Dar pe dată îşi spunea că era vorba fără nici o îndoială doar de o iluzie creată de imaginaţia sa influenţată de căutarea asemănărilor.

  — Aţi aflat ceea ce doreaţi să ştiţi, domnule cavaler? întrebase Manfred.

  — Vai! desigur, făcu Ragastens cu un suspin. Dar, spuneţi-mi, n-aţi auzit vreodată vorbindu-se de un copil care ar fi fost răpit de ţigani şi adus la Curtea Miracolelor?

  — Întâmplările de felul ăsta sunt numeroase aici, domnule. Eu însumi, sunt după cât se pare un copil furat… său pierdut.

  — Ah! Şi aţi păstrat vreo amintire din copilăria dumneavoastră?

  — Amintiri foarte vagi, frânturi fugitive ce îmi scapă de îndată ce încerc să-mi formez o imagine precisă. Aşa se face, că mi se întâmplă adesea să văd ca într-un vis Italia. Sunt momente în care mi se pare că aş putea reconstitui un peisaj bine cunoscut… Văd munţi înalţi, o grădină minunată, o casă frumoasă… apoi, deîndată ce vreau să adâncesc plăsmuirile acestea, ele se risipesc şi îmi scapă…

  Ragastens asculta cu o febrilitate şi o emoţie extraordinare.

  — Aşadar, spuse el, credeţi că această ţigancă nu poate fi mama d-voastră?

  — Nu cred nimic, domnule, mă îndoiesc, asta-i tot. Gypsie n-a avut niciodată faţă de mine atitudinea unei mame. Ah! dacă ar fi Lanthenay, s-ar putea să fie posibil! Pentru ei are o profundă afecţiune… dar, vă rog să nu vorbim despre asemenea lucruri. Am să vă mărturisesc că sirrt o oarecare dezamăgire încercând să citesc într-un trecut care va rămâne pentru mine o carte închisă pe veci…

  — Cine ştie? murmură Ragastens. Aveţi dreptate, adăugă cu voce tare; asemenea priviri în trecut sunt dezagreabile pentru un tânăr, în plenitudinea forţelor şi ardoarea primăverii vieţii sale; viitorul vă surâde. Viteaz, curtenitor, inteligent precum sunteţi…

  Manfred îl întrerupse clătinând din cap.

  — Viitorul, spuse el, îmi apare la fel de sumbru precum trecutul meu neclar.

  — Asemenea gânduri triste, la vârsta d-voastră?

  — Scuzaţi-mă, domnule. Vă întristez şi pe d-voastră, în vreme ce ar trebui să-mi dau silinţa să vă fiu pe plac, d-voastră care mi-aţi făcut rând pe rând servicii atât de importante!

  — Nu, nu, făcu cu vioiciune cavalerul. Doream numai să aflu cauza tristeţei d-voastră.

  — Vreţi s-o aflaţi?

  — Vă rog, prietene.

  — E ciudat, domnule cavaler, că-mi inspiraţi atâta încredere şi simpatie. Simt destăinuindu-mă faţă de d-voastră, pe care abia vă cunosc, aceeaşi consolare ca atunci când îi vorbesc lui Lanthenay, singurul meu prieten, fratele meu…

  — Ei bine, izbucni Ragastens cu o voce emoţionată, vorbiţi-mi aşadar deschis şi poate aş putea într-adevăr să vă consolez…

  — Cauza tristeţei mele, cavalere, este foarte simplă: iubesc cu pasiune o tânără fecioară; probabil că o iubesc de multă vreme, cu toate că nu mi-am destăinuit această dragoste decât de puţin timp…

  — Ei bine, făcu cavalerul, nu văd nimic teribil în asta.

  — Staţi şu vedeţi. Tânăra fecioară este fiica regelui Franţei.

  — Aha! înţeleg… vă temeţi că nu veţi putea acoperi prăpastia ce vă desparte de ea?

  — Nu, nu-i asta. Există în toată povestea asta un lucru ciudat pe care am să vi-l deistăinui. Aflaţi însă că regele o persecută pe Gillette.

  — O cheamă Gillette?

  — Şi este şi mai gingaşă decât numele acesta frumos.

  — Dar cum poate regele să-şi persecute propria-i fiică?

  — Este mânat de un sentiment atât de ciudat, atât de josnic, atât de improbabil şi atât de nefiresc încât abia poate fi conceput. Îşi iubeşte fiica, înţelegeţi, o doreşte.

  — E îngrozitor, spuse Ragastens fără să se mire prea tare; căci prin întrebările pe care i le-a pus lui Gillette, isprăvi prin a discerne aproape întreg adevărul.

  — Nu-i aşa? făcu Manfred.

  — Înţeleg de pe acum dezamăgirea d-voastră; căci fără îndoială nu găsiţi mijlocul prin care s-o smulgeţi pe acea care o iubiţi de la acest tată denaturat…

  — Din fericire, nu se mai află în stăpânirea lui…

  — Dar atunci, cine vă împiedică să o reîntâlniţi?

  — Ăsta-i necazul meu! Gillette a dispărut de la Luvru, răpită în condiţii misterioase: de atunci o caut dar pană acum, spuse tânărul descurajat, am căutat-o în zadar.

  Manfred plecă fruntea.

  Ragastens îl contemplă o clipă cu un surâs.

  — Vreţi să mă însoţiţi până la mine acasă, spuse el dintr-o dată.

  — Ar însemna pentru mine o datorie de preţ să vă fiu escortă, domnule cavaler.

  — Mă înţelegeţi greşit. V-am cerut să veniţi cu mine până acasă.

  — Cum! la ora asta?

  — Ce importanţă are ora! Vă voi prezenta unei persoane care ar putea să vă dea veşti despre domnişoara Gillette.

  — Ce spuneţi! strigă Manfred pălind.

  — Adevărul…

  — Ah domnule, aveţi grijă să mă scutiţi de vreo deziluzie prea crudă…

  — Ştiu prea bine, spuse cu gravitate cavalerul, ceea ce înseamnă o decepţie sufletească! Nu vă temeţi de nimic: veniţi şi dorinţa d-voastră va fi satisfăcută.

  Tulburarea pe care o observaţi la mine nu v-ar surprinde dacă aţi şti cât de mare era disperarea care succede bucuriei pe care mi-o faceţi… Dar mă gândesc, reluă el dintr-o dată, că trebuie să-mi permiteţi să iau pe cineva cu mine…

  — Pe prietenul d-voastră Lanthenay?

  — Nu! Un om pe care am învăţat să-l stimez şi să-l respect… Cel care a crescut-o pe Gillette şi i-a servit de tată… Dl. Fleurial…

  — Cum strigă Ragastens, Dl. Fleurial se află aici?

  — Aşadar îl cunoaşteţi? făcu Manfred surprins.

  — Nu… dar am auzit foarte adeseori vorbind de el chiar pe persoana care vă va da veşti despre Gillette a d-voastră. Haideţi, prietene, duceţi-vă să-l căutaţi pe dl. Fleurial; nu numai că vă îngădui să-l luaţi cu d-voastră, dar prezenţa sa este necesară.

  Manfred plecă de grabă.

  — Nu-i fiul meu, suspină Ragastens. Dar merită cel puţin fericirea pe care o va simţi peste câteva minute… Cu cât îl privesc şi îl ascult pe tânărul acesta, pe atât îi descopăr mai multe virtuţi. Ei dar, călătoria mea nu va fi fost zadarnică, întrucât am putut face doi oameni fericiţi… fără a-l mai socoti pe nefericitul domn Fleurial pe care nu mă aşteptam să-l regăsesc aici.

  În acest moment îl zări pe Manfred revenind.

  Îl însoţea un bărbat îmbrăcat în negru.

  Şi Ragastens nu putu să-şi stăpânească un gest de compasiune când îl văzu pe bărbatul acesta atât de oropsit de către natură, atât de diform, de cocoşat, cu picioare strâmbe, fără ca luminoasa privire inteligentă ce strălucea în ochii săi, să fi putut să fie luată drept una din fiinţele fantastice sculptate de călugări pentru a împodobi cu chipul lor catedralele.

  În acest răstimp bărbatul îşi îndreptă spatele.

  Un aer de demnitate înnobila înfăţişarea sa dureroasă. Se apropie de cavaler pe care îl salută cu eleganţă.

  — Domnule cavaler, spuse Manfred, acesta este dl. Fleurial. Cum vă spuneam, îl consider ca pe adevăratul tată a lui Gillette şi ea însăşi îl consideră la fel. Ragastens examina cu viu interes fiinţa diformă despre care Gillette vorbise atâta.

  Îi întinse mâna.

  Triboulet i-o strânse spunându-i:

  — Există aşadar mari seniori ce se îngrijesc de fericirea celor necăjiţi, de vreme ce le este atât de lesne şi atât de plăcut să-şi bată joc de ei?

  Amărăciunea acestor vorbe ar fi produs fără îndoială o impresie neplăcută în sufletul cavalerului dacă acesta n-ar fi fost la curent deja cu toate mizeriile pe care le îndurase Triboulet.

  — Domnule Fleurial, răspunse Ragastens, aş putea pentru început să vă destăinui că nu sunt poate un atât de mare senior după cum se pare că presupuneţi; v-aş spune mai bine simplu că eu însumi care am fost crescut ca ucenic în ale nefericirii, am învăţat să respect durerea celorlaţi şi s-o cumpănesc cu îndurare…

  — Domnule, făcu Triboulet emoţionat, oricine aţi fi, sunteţi un orn de suflet şi, pe legea mea, lăsaţi-mă să vă privesc drept în faţă, căci aşa ceva este foarte rar…

  — Haideţi! veniţi! făcu Ragastens surâzând.

  Cei trei bărbaţi porniră deodată la drum, urmaţi de Spadacape.

  — Afirmaţi deci, reluă Triboulet, că cineva poate să ne dea veşti despre Gillette?

  — Veţi vedea, spuse Ragastens.

  — Să grăbim pasul!

  Restul de drum se parcurse în tăcere.

  Triboulet şi Manfred erau puternic emoţionaţi. În ce-l priveşte pe Ragastens, acesta gândea în sinea lui că încercările sale de a-şi găsi fiul nu mai aveau nici o şansă de izbândă.

  Ajunseseră în strada Saint-Denis.

  Poarta curţii ce împrejmuia casa era deschisă.

  Ragastens păli şi se avântă către uşa de la intrare, de asemeni deschisă!

  — Oh! bombăni el, aici s-a întâmplat o nenorocire! Beatrix! strigă el cu o voce înspăimântată, năvălind pe scară.

  — Sunt aici! răspunse vocea lui Beatrix.

  Şi apăru pe palier, cum apăruse adineauri regelui.

  Ragastens suspină uşurat.

  Manfred şi Triboulet îl urmaseră cu uimire…

  Toţi trei intrară în încăperea în care intrase Francois. I.

  — Dragă prietenă, spuse Ragastens, vă prezint pe Dl. Fleurial şi pe Dl. Manfred.

  Beatrix aruncă o privire profundă asupra tânărului, apoi privirea ei se îndreptă spre cavaler, cu o pătimaşă şi mută interogaţie.

  Ragastens, cu tristeţe a răspuns „nu” dând din cap.

  — Este acesta fiul nostru? întrebase privirea mamei Şi la răspunsul negativ, ochii săi se umbriră de lacrimi. Dar deîndată, dispăru din fiinţa aceasta generoasă, propria sa dezamăgire; şi nu se mai gândi decât la tristeţea lui Triboulet şi a lui Manfred.

  Înţelese de ce îi adusese Ragastens.

  — Domnilor, spuse ea, vă cunosc şi pe unul, şi pe celălalt…

  — D-voastră, domnule Fleurial, sunteţi cel mai bun şi cel mai devotat dintre taţi… Şi d-voastră, domnule, mi s-a vorbit îndelung despre persoana d-voastră, cu toate că abia vă cunosc…

  — Doamnă… se bâlbâi Triboulet, privind în jurul lui ca şi cum s-ar fi aşteptat s-o vadă pe Gillette intrând.

  Cât despre Manfred, tânărul care fusese atât de viteaz şi atât de nepăsător în faţa archebuzelor oamenilor regelui, tremura şi simţea cum îl lasă puterile.

  — Domnilor, reluă atunci Beatrix, fiţi curajoşi, fiţi fermi, fiţi bărbaţi, căci am a vă da o veste tristă…

  — Gillette! strigă Ragastens…

  — Răpită!

  Vestea fu primită cu un strigăt întreit.

  — Aşadar Gillette se afla aici! strigă Triboulet.

  — Nu ştiaţi?

  — Vai! făcu Ragastens, le rezervasem o surpriză.

  — Doamnă! doamnă! făcu la rândul său Manfred, vorbiţi, vă implor! poate că nu e totul pierdut… Când s-a petrecut asta?

  — Către orele unsprezece şi jumătate, adică acum aproape două ore.

  — Cine a venit?

  — Cine ar fi altul! izbucni Triboulet cu o privire ce se lumină de un licăr sumbru. Cine, dacă nu banditul care pândeşte în noapte alergând după femei, laşul pe care autoritatea şi puterea să îl pun la adăpost de răzbunarea unei mulţimi de părinţi, de fraţi ori de logodnici!

  Cine altul decât regele Franţei!

  Beatrix avu un gest de admiraţie.

  — Într-adevăr, chiar al a venit, spuse ea.

  Atunci în câteva cuvinte spuse la iuţeală fără să omită nici un amănunt, povesti scena la care am asistat în capitolul precedent.

  Triboulet şi Manfred îşi repetară cu ardoare până în cele mai mici amănunte cuvintele regelui.

  — Nădăjduiţi! reluă Beatrix. Regele îi vorbea ca un adevărat tată… Poate că fata nu va păţi nimic rău…

  — Ah! doamnă, izbucni Triboulet, nu-l cunoaşteţi aşa acum îl cunosc eu. Ipocrit, abil în ale prefăcătoriei, cu atât mai nemilos pe cât ştie că nu are a se teme de nimic, îşi urmăreşte victimele cu perseverenţă, este în stare să facă mult rău. În realitate se îndoieşte că Gillette ar fi într-adevăr fiica lui. Chiar daică ar deţine dovada indiscutabilă îl cred capabil să nu ţină seama de ea.

  Manfred strângea din pumni cu nervozitate, între timp, Triboulet, se învesmânta în mantie.

  — Iertaţi-mă, doamnă, spuse el, că vă părăsesc atât de grabnic. Aş fi vrut să aflu unde şi cum mi-aţi regăsit copila. Aş fi vrut mai ales să vă dau de înţeles câtă recunoştinţă izvorăşte din inima mea… Dar fiecare clipă care se scurge face că primejdia să se agraveze…

  — Unde alergi? întrebă Manfred, printre dinţi, tutuindu-l pentru prima dată pe cel pe care îl numea tatăl lui Gillette.

  — La Luvru, fiule, spuse Triboulet.

  — Te însoţesc. Noi doi, îl vom ucide pe tiran…

  — Nu, nu, prostestă cu vehemenţă Triboulet. E nevoie de viclenie şi nu de forţă. Viclenia este arma mea. Când va veni ceasul, voi apela la forţa braţului tău.

  — Domnul Fleurial are dreptate, spuse Ragastens cuprinzându-i mâna tânărului.

  — Oh! se tângui Manfred, nu se poate face nimic! Iţi vine să te dai cu capul de pereţi!

  — Bun rămas! zise Triboulet. Casa asta să fie locul nostru de întâlnire. Manfred, mai spuse el văzând că tânărul se încăpăţâna să-l urmeze, trebuie să rămâi. În cazul în care mi s-ar întâmpla o nenorocire, ce se va alege de ea? Şi apoi, sunt tatăl ei. E dreptul meu să acţionez primul…

  Rămâi, îţi poruncesc!

  Triboulet plecă de grabă.

  Epuizat, Manfred alunecă într-un fotoliu: Ragastens şi Beatrix se arătară curtenitori faţă de el.

  Să-l urmăm pentru un moment pe fostul bufon de la curtea lui Francois I.

  După cum spusese, Triboulet alerga spre Luvru, unde ajunse în mai puţin de douăzeci de minute, cu toate că i-a fost anevoie şi obositor… Gărzile de noapte care putură să-l întrezărească pentru o clipă se întrebară poate ce era cu umbra aceea diformă ce ţopăia de-a lungul zidurilor, gâfâind, cu mantia umflată de vânt, cu capul descoperit, căci, cu tot frigul de afară, îşi scosese toca să-şi răcorească fruntea ce ardea de febră.

  Ce voia să facă Triboulet?

  La drept vorbind nu ştia nici el.

  Nu avea decât un gând; să pătrundă în Luvru, să ajungă cu orice preţ până la Gillette…

  Odată ajuns acolo, va vedea ce are de făcut!

  Pentru Triboulet, care cunoştea Luvrul, care ştia cu câte obstacole erau presărate împrejurimile apartamentelor regale, tentativa era supraomenească.

  Totuşi, îl ispitea, şi se agăţa de ideea fixă cu încăpăţânarea disperării…

  Dar dacă Triboulet respingea oricare altă soluţie, dacă îi era imposibil, în starea de spirit în care se afla, să-şi formeze un alt plan de atac, nu reflectă în mai mică măsură la cele mai bune mijloace de izbândă.

  Şi mai întâi, respinse imediat intenţia de a încerca să intre în Luvru pe poarta principală, unde ar fi inevitabil arestat.

  În clipa aceea se duse cu gândul la Montgomery.

  Şi îşi zise că acesta îi rezervase fără îndoială vreo răzbunare cumplită.

  Asta nu-l împiedica să înainteze.

  Ajuns la Luvru, îi făcu înconjurul cu repeziciune. Cunoştea o poartă ce dădea spre malul Senei, poartă aproape nepăzită pe care ar încerca s-o deschidă cu ajutorul pumnalului.

  În clipa când ajungea aproape de taluz, şi când dădu colţul pe lângă zidul incintei, se opri brusc.

  În faţa portiţei, tocmai distinsese o trăsură. Şi în jurul ei se agitau nedesluşit nişte umbre.

  Triboulet se aruncă la pământ, se caţără până la şirul de plopi falnici care se întindeau de-a lungul drumului.

  Atunci, înainta furişându-se după copaci. Pe măsură ce se apropia de grupul de umbre, auzea un murmurat de glas, şi umbrele deveneau mai distincte.

  În sfârşit, adăpostit în spatele unui trunchi enorm de plop, se opri aproape în faţa porţii.

  Şi putu să examineze în amănunt scena, care se desfăşura sub privirile sale.

  Vehiculul era o berlină trainică de călătorie la care erau înhămaţi doi cai energici. Pe calul din dreapta, un surugiu aştepta în şa, cu biciul în mână. În urma vehiculului erau masaţi vreo treizeci de cavaleri dintre care patru purtau torţe.

  Doi ofiţeri umblau de colo, colo.

  Pentru cine era trăsura asta? …

  Triboulet avu rapida intuiţie că era pregătită pentra Gillette. Inima i se strânse.

  Mii de planuri se iscau în mintea sa, şi fără îndoială că s-ar fi dedat unei tentative disperate, dacă poarta nu s-ar fi deschis pe neaşteptate.

  Triboulei rămase ţintuit locului.

  Gillette tocmai apăruse!

  O femeie o sprijinea, sau mai degrabă o târa după ea… Bufonul le văzu urcând în trăsură ale cărei obloane fură coborâte imediat.

  O voce porunci:

  — La Fontainebleau! …

  Triboulet o recunoscu. Era vocea regelui!

  Şi îl zări, oprit în cadrul porţii.

  Surugiul pocni din bici, purtătorii de torţe o luară înainte. Vehicolul porni în galop, urmat de escortă… într-o clipă toată imaginea dispăru în beznă…

  Triboulet îl văzu pe rege care se întorcea în Luvru, şi poarta care se închidea-din nou.

  Toate astea au durat două sau trei secunde.

  Triboulet nu putuse să schiţeze nici un gest nici să strige. Şi a avut nevoie mai bine de un minut să revină la calm. Atunci plecă şi el.

  Trecuse de orele două când sosi îa casa din strada Saint-Denis.

  Ragastens şi Manfred se aflau încă în încăperea în care îi lăsase.

  — Au dus-o la Fontainebleau! izbcuni Triboulet îndată ce Spadacape l-a introdus în încăpere.

  — Să plecăm la Fontainebleau! replică Manfred cu înflăcărare.

  — Să plecăm! spuse Ragastens cu sânge rece.

  — Cum! cavalere, aţi consimţi…

  — Nimic nu mă mai reţine la Paris, spuse Ragastens. Nu am să vă ascund că mă interesez profund de soarta dumneavoastră, şi de a dumneavoastră domnule Fleurial în plus, fapta regelui Francois I m-a revoltat. Iată mai multe motive decât e nevoie pentru a trage sabia în onoarea domnişoarei Gillette! …

  — Suntem salvaţi! spune Manfred cuprinzând mâna lui Fleurial.

  VI RECOMPENSA LUI ALAIS LE MAHU.

  După ce a plecat din strada Saint-Denis, regele, a revenit direct la Luvru. A dorit să facă drumul pe jos, pentru a-i face cinste tinerei fecioare pe care o conducea din nou la palat. La fel, toţi nobilii care îl escortau merseseră pe jos, şi doar soldaţii, rămăseseră în şa.

  Ajungând la Luvru, Francois I află că numeroase doamne de la curte se reuniseră, aşteptând rezultatul expediţiei asupra cerşetorilor.

  Ele au găsit de cuviinţă că motivul era distractiv, şi au orgarizat o petrecere nocturnă la care era de faţă şi ducesa d’Etampes.

  Cât despre doamna Diane de Poitiers, aceasta se retrăsese în apartamentele sale.

  Regele se informă de sala unde erau reunite doamnele.

  Bassignac îl călăuzi.

  Francois I luase mâna ducesei de Fontainebleau, şi, urmat de nobilii care îl însoţiseră intră în sala unde avea loc petrecerea.

  Toate femeile prezente se ridicară în picioare.

  Dar regele, cu un gest curtenitor, porunci să nu se deranjeze nimeni.

  — Ferească Dumnezeu, spuse cu eleganţă, să tulbur petrecerea unei asemenea societăţi fermecătoare. Am venit numai să v-o încredinţez pentru un ceas pe ducesa de Fontainebleau, ce s-a întors printre noi după o călătorie. Doamna ducesă d’Etampes, o încredinţez în mod special sub protecţia dumneavoastră.

  Regele pronunţase cuvintele acestea fără nici o urmă de răutate şi fără, să le atribuie nici o aluzie. Ea crezu că regele aflase că o răpise pe Gillette.

  — Sunt pierdută, gândi ea.

  Ceea ce nu o împiedică să-i prezinte regelui cea mai desăvârşită reverenţă, şi, revenindu-şi din tulburare, îi adresă lui Gillette tot soiul de mângâieri.

  Ducesă aruncase o uitătură maşinală asupra nobililor care îl escortau pe rege.

  Printre ei, îl zărise pe Alais Le Mahu.

  — El m-a trădat! îşi zise.

  În timpul acesta regele părăsi încăperea.

  Dăduse diferite ordine, mai ales pentru a se pregăti imediat o trăsură pentru călătorie.

  Rămasă în prezenţa doamnelor de la curte, Gillette, o recunoscuse la rândul ei, pe ducesa d’Etampes. Se înfiora de groază şi primi alintările acestei femei cu o răceală atât de vizibilă încât ducesă, observând uimirea doamnelor care o înconjurau, se pronunţă cu îndrăzneală:

  — Micuţa mea scumpă, s-ar părea că vă inspir spaimă!

  — Nu, doamnă, dacă mă vedeţi tulburată, răspunse Gillette, este pentru că mă gândesc la o femeie ce se aseamănă cu dumneavoastră într-un mod straniu şi care m-a condus în casa unei nebune ca să fiu ucisă.

  — Vai! Dumnezeule! … în casa unei nebune! izbucniră mai multe doamne.

  — Da, spuse Gillette, o nebună, care poartă numele de Margentine şi care locuieşte într-o magherniţă în apropiere de Curtea Miracolelor… O cunoaşteţi cumva, doamnă? …

  Ducesă d’Etampes îşi muşcă buzele şi nu răspunse.

  Fu mai încredinţată că niciodată că Alais Le Mahu o trădase. Spaima sa dură un ceas, la capătul căruia regele îşi făcu din nou apariţia.

  Veni personal s-o regăsească pe ducesa de Fontainebleau.

  Am istorisit unde o trimitea.

  Îndată ce regele reveni, ducesa d’Etapmes se întrebă dacă nu avea să fie arestată imediat şi condusă în vreo temniţă.

  Dar, spre marea sa uimire, regele se arăta într-o fermecătoare dispoziţie, binevoi să guste din petrecerea doamnelor de la curte, se aşeză lângă ducesa d’Etampes, şi a apărut evident în ochii tuturor că a fost în graţiile regelui mai mult ca niciodată.

  În clipa asta, s-a anunţat reîntoarcerea lui Monclar.

  — Rugaţi-l pe domnul mare magistrat să vină aici, făcu regele.

  Şi adăugă:

  — Doamnelor, o noutate: curtea va merge în voiaj.

  Ele bătură din palme.

  — Unde mergem, sire? întrebară câteva care aspirau la onoarea de a o înlocui pe ducesa d’Etampes.

  — La Fontainebleau. Plecăm mâine.

  Când intră Monclar se întrerupiseră exclamările de bucurie.

  — Ei bine, Monclar, rosti regele, sunteţi satisfăcut? Aţi redus la cenuşă Curtea Miracolelor?

  — Sire, spuse Monclar, aş dori să-mi acordaţi onoarea de a sta de vorbă cu Majestatea Sa…

  Francois I aruncă o privire în jurul său. Doamnele, în toalete de lux cu mătăsuri foşnitoare, se ridicară, salutară ceremonios şi se retraseră.

  — Vorbiţi! îl îndemnă regele când se văzu singur cu Monclar.

  — Sire, spuse marele magistrat, am fost înfrânţi.

  — Glumiţi, domnule! izbucni Francois I, pălind.

  — Nu glumesc de fel, sire!

  — Într-adevăr, nu v-am pomenit râzând niciodată. Dar tot aiât de nemaipomenit este ceea ce-mi spuneţi.

  — Sire, am fost trădaţi.

  Marele magistrat făcu o expunere completă a atacului, a dispoziţiilor pe care le luase şi ceea ce a urmat.

  Regele, potrivit obiceiului său, de fiecare dată când avea un motiv de nelinişte, se plimba în lung şi-n lat, şi se auzea pe parchet clinchetul sacadat al pintenilor săi de aur.

  — Sire, spuse Monclar terminând de povestit, nu-i decât o partidă amânată, sper, căci în sfârşit e necesar ca supremaţia să rămână de partea autorităţii regelui…

  — Nu, domnule, răspunse Francois I, partida s-a terminat. Din cauză că aţi dat ascultare sfaturilor unui călugăr fanatic, m-aţi azvârlit într-o aventură care mă acoperă de ridicol, învinşi de către cerşetori! Iisuse Cristoase! în zadar avem regimente la dispoziţia noastră!

  Vreţi s-o luaţi de la început? Eu unul nu vreau! E de ajuns o lecţie! La ce naiba avem nevoie să luăm cu forţa vizuina asta de hoţi? Regii, strămoşii mei, au respectat cu toţii privilegiile cerşetorilor.

  Dintre toate motivele temeinice pe care le etala regele, îl omitea pe cel mai de seamă: că dorea să părăsească Parisul ca să se ducă la Fontainebleau.

  Continuă:

  — Îi vom lăsa pe tâlhari în plata lor şi ei ne vor lăsa să guvernăm şi să domnim în pace! Ei! Dumnezeule, ştiu că pentru un mare magistrat este o treabă anevoioasă să menţină în frâu această populaţie neruşinată… Cu toate astea ne face un serviciu! Tâlharii produc spaimă burghezilor. Ori, vreţi să vă destăinui, domnule mare magistrat? Ei bine, mă tem mult mai mult de burghezi şi de popor decât de tâlhari.

  — Sire, spuse cu răceală Monclar, dumneavoastră sunteţi stăpânul. Dar aş întreba pe Majestatea Voastră despre care călugăr a adus vorbă adineauri?

  — De domnul de Loyola, spuse tăios Francois I. Negaţi că aţi vrut mai ales să-i fiţi pe plac atacând Curtea Miracolelor?

  — Am vrut doar să apăr autoritatea regală, sire! răspunse Monclar evaziv.

  — E posibil „bunul meu Monclar, să admitem că aveţi dreptate. Dar nu aţi reuşit, să nu mai vorbim de asta.

  Marele magistrat se întreba de unde îi venea această bunăvoinţă extraordinară a regelui.

  Se aşteptase la o izbucnire de furie.

  Şi teribilă izbucnire se rezuma la o neânsemnată dojana politică.

  — La ce medită el oare? se întrebă marele magistrat.

  — Monclar, reluă regele după o tăcere, vă ocupaţi s-o regăsiţi pe ducesa de Fontainebleau?

  — Da, sire. Cred că sunt pe o pistă bună.

  — Adevărat? …

  — Cel puţin pe urma persoanelor care au pricinuit dispariţia de la Luvru a tinerei ducese de Fontainebleau.

  — Ei bine, când veţi afla îmi veţi da de ştre, replică regele cu calm. Cât despre ducesa de Fontainebleau, nu vă mai faceţi griji, a fost regăsită. Fiindcă veni vorba, Monclar, mâine plec la Fontainebleau! Nu uitaţi să-mi trimiteţi în fiecare dimineaţă un curier pentru a mă ţine la curent cu ceea ce se petrece la Paris. Duceţi-vă dragul meu Monclar… duceţi-vă…

  Marele magistrat se înclină adânc şi se retrase cugetând:

  — Tâlharii sunt învingători, mica ducesă a fost regăsită fără ajutorul meu, dublă înfrângere pentru mine! Regele nu mă ia la Fontainebleau. Mă aflu în dizgraţie! …

  Să-l vizităm pe domnul de Loyola!

  A doua zi dimineaţa, Alais Le Mahu se sculă foarte vesel şi îşi făcu toaletă cu mare grijă, pregătindu-se să meargă acasă la domnul de Monclar pentru a-şi căpăta înscrisul cu cei o mie de scuzi, şi de acolo să treacă pe la domnul trezorier al regelui.

  Gândurile lui Le Mahu erau dintre cele mai optimiste.

  În timp ce se îmbrăca, stabilea o folosinţă chibzuită şi metodică a celor o mie de scuzi ai săi: îşi va schimba întreaga garderobă, îşi va mobila mai confortabil locuinţa lui sărăcăcioasă, şi aşa mai departe!

  Cât despre nenumăratele-i datorii, nici că se mai gândea la ele. După ce a terminat cu îmbrăcatul, tocmai când să plece şi să deschidă uşa se pomeni nas în nas cu o femeie cu chipul acoperit de glugă pe care i se păru că o recunoaşte.

  — Plecaţi? întrebă femeia.

  — Ducesa d’Etampes! pronunţă în sinea lui Le Mahu!

  Şi cu voce tare, adăugă:

  — Scuzaţi-mă, doamnă; într-adevăr, plecam, şi cum datoria faţă de rege mă solicită, îmi este imposibil să întârzii.

  — Ei, fugi de-aici! nici chiar pentru mine? izbucni ducesa ce îşi scoase gluga.

  În tmpul ăsta, intră în locuinţă, împingându-l pe Alais Le Mahu, şi închizând din nou uşa.

  — Ah! doamnă, se arătă curtenitor ofiţerul, dacă aş fi ştiut că e vorba de dumneavoastră! … Ştiţi foarte bine că slujirea dumneavoastră este mai importantă chiar decât cea a regelui! … Binevoiţi a lua loc… cu toate că fotoliul acesta nu merită deloc o asemenea onoare din partea dumneavoastră…

  Într-adevăr, fotoliul pe care îl împinse în apropierea ducesei era foarte şubrezit.

  Dar Anne de Pisseleu se aşeză în el fără mofturi.

  Cu iuţeală, Le Mahu se încredinţase că pumnalul se afla agăţat la centură.

  — Chiar aşa, exclamă ducesă, explicaţi-mi cum de s-a reîntors în noaptea asta la Luvru, tânăra pe care am condus-o acasă la nebună?

  — Doamnă, observaţi că eu însumi sunt tare surprins de aceasta.

  — Adevărat, bunul meu Le Mahu?

  — Aşa este după cum am onoarea să v-o afirm.

  — Minţi cu neruşinare, dragul meu.

  — Vă jur, doamnă…

  — Ascultaţi-mă, eu vreau să fiu mai sinceră decât dumneavoastră. Aşadar aflaţi, viteazule, că azi-noapte, am primit vizita domnului mare magistrat care s-a întâlnit cu mine după ce a ieşit de la Majestatea Sa.

  Le Mahu păli şi începu să se apropie încet de uşă.

  — Nu o luaţi la sănătoasa spune ducesă. Vă e cumva frică de mine?

  — Da doamnă, răspunse cu simplitate Le Mahu.

  Răspunsul era atât de neprevăzut încât pentru prima oară, ducesă, îl privi pe asasinul plătit cu un aer interesat.

  — Şi ce găsiţi de temut la mine?

  — La dumneavoastră, doamnă, nimic! Dar am aflat de întâmplarea cu fructele pe care biata doamnă de Saint-Albans le-ar fi fi mâncat, după care, ar fi murit de colici.

  — Sunteţi zăpăcit, domnule Le Mahu, făcu ducesa cu o severitate care-l potoli mai degrabă pe Le Mahu. Să lăsăm deoparte poveştile voastre cu teama şi cu fructele. Dacă vă doream răul, aş fi pus mâna pe dumneavoastră şi v-aş fi aruncat într-o temniţă…

  — E drept! gândi Le Mahu convins pe deplin.

  — Aşadar, reluă ducesă, domnul de Monclar s-a întâlnit cu mine şi mi-a adus la cunoştinţă un lucru care mi-a dat de gândit foarte mult: şi anume că avea ordinu regelui să vă plătească o mie de scuzi… Să nu ne pierdem timpul cu discuţii inutile. M-aţi trădat, bine: nu vă port pică. Şi vin cu o propunere: vreţi să-l trădaţi şi pe rege căruia i-aţi făcut un serviciu azinoapte? Vreţi ca la cei o mie de scuzi să adăugaţi altă mie de scuzi pe care îi veţi câştiga de la mine? Asta ar însemna pentru dumneavoastră două mii de scuzi: o avere.

  Le Mahu ascultase cu mare atenţie.

  Fu convins că ducesa era de bună credinţă.

  — Ce trebuie să fac? întrebă cu sânge rece.

  — Mai întâi să-mi povesteşti cum s-au petrecut lucrurile azinoapte.

  Nemaiavând nici un motiv să mintă, Le Mahu făcu din evenimentele nopţii o povestire foarte sinceră, şi foarte cinică.

  — Ar fi trebuit, adăugă el isprăvind, să vă previn când am văzut-o pe ducesa de Fontainebleau… dar sunt atât de sărac, doamnă şi e atâta timp de când mă aflu în situaţia asta…

  — Da, v-aţi dat de partea stăpânului celui mai bogat… Vă repet că nu vă port pică. Nu sunteţi decât o unealtă, iar eu trebuie să mă asigur de fidelitatea dumneavoastră plătindu-vă convenabil.

  — Zău! doamnă, vorbi cu glas tare Le Mahu luminându-se la faţă, aveţi darul vorbirii!

  — Aşadar, sunteţi hotărât să faceţi ceea ce poruncesc… în schimbul unei simbrii acceptabile?

  — De cei o mie de scuzi de care pomeneaţi?

  — Chiar de ei.

  — Aştept ordinele dumneavoastră, doamnă. Despre ce e vorba?

  — Să pun mâna din nou pe mica ducesă.

  E o treabă anevoioasă, doamnă.

  — Aş! am un plan. Nu vă cer să gândiţi, vă cer să executaţi.

  — Da, ca o unealtă folositoare; asta mi se potriveşte de minune.

  — Prea bine. În cazul ăsta, să fiţi la prânz la mine. Regele părăseşte Luvrul la orele două după amiază. Toată curtea pleacă la Fontainebleau. Mă aflu printre cei care pleacă.

  — Dar eu, sunt de gardă la Luvru.

  — Nu vă neliniştiţi, în privinţa asta. La momentul potrivit, veţi primi ordinul să veniţi la Fontainebleau; deja am dat dispoziţii în sensul acesta.

  Cu cât ducesa prezenta mai multe detalii, pe atât creştea încrederea lui Le Mahu.

  — Voi fi la dumneavoastră la prânz, doamnă, spuse el.

  — Da, două ore vor fi de ajuns ca să discutăm, răspunse ducesa în timp ce se ridica.

  Prinţesa se scotoci, şi scoase la iveală o pungă, cu ochiuri de mătase fină şi o întinse lui Le Mahu, şpunân-du-i pe un ton firesc:

  — Ţineţi, aceasta e arvuna.

  Le Mahu, cu plecăciune adâncă, apucă punga şi o strânse în mână.

  În aceeaşi clipă, scoase un ţipăt uşor. Exista fără îndoială un ac în pungă… Şi acul îl înţepase.

  — La prânz, nu uitaţi! făcu ducesa îndreptându-se către, uşă, ca şi cum n-ar fi auzit ţipătul lui Le Mahu.

  — La prânz, doamnă… Bizuiţi-vă pe mine, spuse el. Ducesă ieşi.

  Le Mahu rămase câteva clipe pentru a-i lăsa timp să se îndepărteze.

  — Bună treabă! gândi el. Ducesă este mai puţin teribilă decât îmi închipuiam. E adevărat că are nevoie de mine… Să-mi fi ieşit norocul în cale? … Apropos, să vedem ce conţine punga…

  Reluă punga pe care o aşezase pe şemineu, şi un alt strigăt îi scăpă.

  — Blestemat ac! mormăi el cu o înjurătură. Să fie ale naibii femeile astea care uită ace peste tot…

  Deschise punga.

  În pungă nu se găsea aur.

  Se afla o perniţă, o mică perniţă de ace din care ieşeau şapte-opt vârfuri de oţel.

  Le Mahu deveni livid şi lăsă să-i scape o exclamaţie răguşită de spaimă.

  — Oh! ticăloasa! M-a otrăvit! … Dar vai de ea! Înainte de a muri vreau să mă răzbun! … Vru să se repeadă spre uşă. Dar se opri deodată, cu fruntea scăldată de o sudoare rece, strângând puternic din dinţi; totul începu să se învârtească în jurul lui; un văl negru i se puse pe ochi.

  Căzu în genunchi.

  O clipă, scrijeli parchetul cu unghiile… Apoi dintr-o dată, rămase nemişcat pentru totdeauna.

  Cam la ceasul în care îşi dădea sufletul nenorocitul Le Măhu – mort chiar, în clipa în care, pentru prima oară în viaţa lui, era să pună mâna pe frumoasa sumă de o mie de scuzi. – cam la ceasul acela, contele de Monclar intra în camera în oare cucernicul Ignace de Loyola zăcea pe un pat.

  Marele magistrat avea pe suflet ironia cu care îi vorbise regele. A fi displăcut stăpânului, era pe atunci o mare nenorocire; azi, lucrul acesta înseamnă doar un accident.

  Văzându-l pe Monclar că intră, Loyola, avu un licăr de bucurie în ochii săi trişti. Călugărul se afla în afara pericolului. Ştia că nu are să moară. Dar ura sa împotriva lui Lanthenay nu scăzuse.

  — Cucernice părinte, spuse Monclar în timp ce se aşeza la căpătâiul lui Loyola, sunt de-a dreptul hotărât… Sfaturile voastre, părerile voastre înţelepte mă inspiră. Vreau să intru în sfântul ordin pe care l-aţi fondat pentru slavă lui Iisus şi prosperitatea Bisericii…

  — Bine, fiule! spuse Loyola dintr-o răsuflare.

  — Aşadar vreau să părăsesc cele lumeşti, curtea unde totul înseamnă minciună şi perfidie… Poate că în sfârşit îmi voi găsi tihna în lăcaşul unei mănăstiri. Vreau să mă retrag acolo cât mai de grabă.

  — Nu! făcu Loyola.

  — Cum, cucernice părinte?

  — Spun, continuă Loyola cu o voce întretăiată, că nu trebuie să intraţi într-o mănăstire.

  — Dumneavoastră mi-aţi dat ideea aceasta!

  — Nu! … Doar ideea de a intra în ordinul nostru, dar nu ca să vă retrageţi într-o mănăstire… Trebuie să rămâneţi la curte…

  — Pot aşadar, întrebă Monclar uluit, să fiu în acelaşi timp curtean, mare magistrat… şi să aparţin ordinului lui Iisus?

  — Da! răspunse limpede Loyola.

  Monclar nu era o fire oarecare.

  Emoţiile şi uimirile erau destul de rare la el. Totuşi, de data asta, fu întradevăr surprins.

  — Lămuriţi-mă, părinte, spuse el.

  Apoi, ca şi cum s-ar fi temut să-l fi supărat pe Loyola, se corectă:

  — Dacă totuşi asta nu vă oboseşte, părinte, şi dacă binevoiţi să luminaţi profunda mea ignoranţă în materie de cazuistică.

  — Sunt obosit, spuse Loyola care într-adevăr părea că suferă mult; dar devreme ce este vorba de salvarea unui suflet, şi ce suflet! Dumnezeu îmi va da puterile trebuincioase Ceea ce o să vă destăinui n-am spus-o dealtminteri decât celor mai dragi discipoli ai mei, celor care ar fi însărcinaţi, dacă aş muri, să perpetueze tradiţia pe care am instaurat-o.

  Loyola respiră din greu pentru o clipă. Monclar, îl privea cu un amestec de respect şi groază, el care nu se temea de nimic.

  — Fiule, reluă atunci călugărul, există două căi de a servi pe Dumnezeu şi Biserica: Prima, este cea mai uşoară. Cea pe care o aleg sufletele bicisnice care se refugiază întru Dumnezeu în loc să umble prin lume pentru a lupta în numele său. Aceia intră în mănăstire. Acolo trăiesc în tihnă: Sunt nişte sfinţi, câteodată dar sunt mai ales nişte laşi…

  Loyola vorbea fără exaltare.

  Şi totuşi, exista o energie stranie în tonul vocii sale, cu toate că era slăbită de suferinţă.

  — A doua cale, continuă el, se potriveşte sufletelor tari. Spiritelor bine călite, cu inimi ce nu tremură. Un călugăr, fiule este un oştean. Oştean al lui Iisus! Ce frumos titlu de glorie! Calea aceasta „domnule conte, constă în a rămâne în viaţa laică, a acţiona în văzul lumii ca şi cum nu ai fi pronunţat nici un jurământ. Şi totuşi ai face să îngenuncheze toate actele tale, toate gândurile, întreaga ta forţă, întreaga ta inteligenţă către un scop unic: slava lui lisus şi prosperitatea Bisericii…

  — Părinte, dar, făcu Monclar, calea asta, înseamnă cea a tuturor bunilor creştini cu o credinţă puternică.

  — Mă înţelegeţi greşit. Cel despre care vorbesc, omul tare, inteligent şi superior care rămâne laic şi se devotează bisericii…

  Loyola se întrerupse pe neaşteptate, apoi reluă:

  — Înţelegeţi, fiule, ce semnifică acest termen: Biserica!

  — Biserica, părinte… reprezintă ansamblul celor fideli, reprezintă turma pe care o conduc părinţii noştri; mai presus de părinţi, se află episcopii, apoi cardinalii, apoi, foarte aproape de Dumnezeu, cel ale cărui picioare se odihnesc pe pământ şi a cărui mitră ajunge la cer: Sfântul-Tată!

  Asta înseamnă Biserica, dacă nu mă înşel.

  — Aveţi dreptate până la un anumit punct. Asta înseamnă Biserica pentru prostime, pentru turmă aşa cum spuneţi. Dar, d-voastră, fiule, nu faceţi parte din rândul prostimii. Biserica reprezintă, aşa cum aţi zugrăvit-o adineauri, dar există ceva deasupra preoţilor, deasupra episcopiler, cardinalilor şi a papei chiar.

  — Cine oare, cucernice părinte? întrebă Monclar cu o inexprimabilă uimire vecină cu groază.

  Căci i se părea că avea să afle vreun secret de temut, şi că într-o zi în mod vizibil avea să se desluşească pentru el lucruri care ar rămâne mistere pentru omul de rând.

  — Noi! răspunse Loyola.

  — Noi? …

  — Noi… cu alte cuvinte cavalerii Fecioarei, adică ordinul lui lisus, comunitatea sfântă, oastea atotputernicăă în faţa căreia regi, împăraţi şi papa însuşi şi-au plecat capul. Când spun Biserică spun: Ordinul lui lisus.

  Şi Loyola îl privi pe Monclar cu atenţie pentru a observa efectul pe care cuvintele acestea stranii le produceau asupra lui.

  Monclar făcuse o plecăciune.

  — Mă consider uluit, părinte, făcu el cu o voce tremurătoare.

  Loyola zâmbi.

  Spiritul auster al marelui magistrat, atât de dur cu cei slabi, atât de recalcitrant, atât de inaccesibil milei, îl plămădea după placul său.

  Continuă cu calm.

  — Vă voi primi legământul, fiule, de îndată ce mă voi întrema, vă voi audia întru mărturisire, vă voi destăinui apoi rânduiala ordinului nostru, şi din clipa aceea veţi face parte din el. Dar după cum vă spuneam, legământul va rămâne secret: pentru toţi, chiar şi pentru rege, pentru oricine în afară de mine, dumneavoastră nu veţi reprezenta altceva decât marele magistrat al lui Francois I. Pentru mine, însemnaţi un membru al comunităţii lui Iisus, şi pentru Dumnezeu, fiule, veţi fi un ales1

  — Şi cum va trebui să procedez pentru a sluji cu demnitate Biserica, altfel spus comunitatea puternică din care voi face parte.

  — V-am observat îndeaproape, fiule; şi mi-am dat seama de credinţa adevărată a dumneavoastră, de inteligenţa dumneavoastră deosebită, şi v-am rezervat dumneavoastră una dintre sarcinile cele mai delicate, cele mai prijmedioase, dar şi una dintre cele mai de seamă… Veţi fi unul din oştenii noştri de elită în tabăra duşmanului.

  — Duşmanului! exclamă cu voce joasă Monclar.

  Loyola, continuă nestingherit:

  — Vă însărcinez să-l supravegheaţi pe regele Franţei. Ascultaţi-mă cu luare-aminte, fiule. Curând voi părăsi Franţa, Ori, e nevoie să ştiu mereu către care destine se îndreaptă acest frumos ţinut. Nu trebuie să vă trădaţi dând sfaturi regelui. Asta cade în grija mea. Dar prin dumneaovastră, datorită zelului, graţie credinţei viguroase şi a spiritului dumneavoastră de luptă divin, aş putea afla ce gândeşte regele, şi nu numai cum acţionează, dar mai ales ceea ce vrea să facă.

  Monclar asculta fără indignare.

  Rolul de spion pe care i-l propunea Loyola cu un veritabil cinism nu-l înspăimânta.

  Omul acesta suferea. Şi, dorea să nu mai sufere. Era deja o fiinţă-domesticită. Sigur de inif uenţa sa, călugărul reluă:

  — Mai ales vreau să ştiu ce gândeşte regele.

  — În ce privinţă, părinte?

  — Ln toate privinţele, fiule. Iar pe măsură ce evenimentele se produc, am să vă aduc la cunoştinţă asupra cărui punct special trebuie să vă îndreptăţi cercetările. Până atunci luaţi aminte la tot ceea ce face şi ce spune regele; acţiunile sale, vorbele sale în aparenţă lipsite de cea mai mică importanţă pot avea o însemnătate capitală… pentru mine, vreau să spun pentru binele Bisericii şi slava lui lisus… Şi iată, vreţi să vă dau un sfat trebuincios?

  — Desigur, părinte.

  — Ei bine, în fiecare seară, când vă întoarceţi acasă, în secret în cabinetul dumneavoastră, scrieţi tot ce aţi văzut şi auzit peste zi. Căci nu trebuie să vă mai spun că ceea ce se potriveşte regelui, se potriveşte la fel unor diverşi nobili de mai mică importanţă. Într-un cuvânt, alcătuiţi istoriografia de la curtea Franţei. Consacrându-vă în fiecare seară acestei ocupaţii delicate, veţi fi sigur că nu omiteţi nici un detaliu…

  Monclar păstra tăcere.

  — Nu vă grăbiţi să cugetaţi, fiule, spuse cu vioiciune Loyola. Când veţi simţi că sunteţi întru Dumnezeu, în opt zile, într-o lună, dacă doriţi, daţi-mi de ştire.

  — Părinte, spuse Monclar, când doriţi să încep?

  — Imediat, fiule, spune cu gravitate Loyola. Vă voi audia întru mărturisire când veţi dori…

  — Chiar acum! replică înfierbântat marele magistrat.

  — Fie! făcu Loyola.

  Monclar îngenunche.

  Când se isprăvi, şi când Monclar se ridică, o expresie mai sumbră păru că se aşterne pe chipul său.

  — Veţi jura de îndată ce m-aş simţi în putere să păşesc într-o biserică, spuse Loyola. Dar din acel moment, sunteţi dintre ai noştri, fiule. Adineauri v-am uns creştetul cu vorbele auguste şi de temut care vă consacră Domnului. Dacă în viitor mă veţi trăda, îl veţi trăda pe Dumnezeu însuşi!

  Trecură câteva minute de tăcere solemnă.

  Şi Loyola îi lăsă timp lui Monclar pentru a se impresiona profund de rostirile ameninţătoare pe care tocmai le pronunţase.

  Cât priveşte pe Monclar, accepţiunea aceasta definitivă îl lăsa rece. Îi spunea numai că de acum era mai puternic însuşi decât regele Franţei.

  Loyola reluă într-un târziu:

  — Acum, fiule, spune-mi dacă ai izbutit în acţiunea pe care ai întreprins-o împotriva tâlharilor.

  — Nu, părinte.

  — Aşadar, banditul ăsta, de Lanthenay, ne scapă?

  — Pentru moment, da.

  Loyola tresări. Fruntea sa palidă se acoperi de un nor şi ochii îi scăpărară un fulger.

  — Totuşi îl vreau pe omul acesta! mormăi el.

  — Răbdare, părinte, spuse Monclar, vă promit că va fi al d-voastră.

  — Bine, fiule… Am încredere în cuvântul dumneavoastră.

  — Vă jur că veţi fi răzbunat crunt.

  Loyola făcu semn că va aştepta cu încredere.

  — Şi Dolet? reluă el.

  — Oficialul a început să instruiască procesul.

  — Trebuie să se mişte mai repede. Vreau, înainte de a părăsi Franţa, să văd înălţându-se flăcările rugului său…

  — Le veţi vedea, părinte! … Nu aveţi, alte ordine să-mi daţi în momentul de faţă? …

  — Nu, fiule… Duceţi-vă, am nevoie de odihnă… Duceţi-vă şi Dumnezeu să vă călăuzească! …

  În timp ce marele magistrat se apleca adânc sub temuta binecuvântare a lui Ignace de Loyola, la curte se pregătea totul pentru plecarea la Fontainebleau.

  Dis-de-dimineaţă, regele dăduse ordin să fie introdus maestrul Rabelais.

  S-a dat fugă să fie căutat ilustrul doctor în apartamentul care îi fusese desemnat de Francois I.

  Nu îl găsiră.

  Fu căutat în tot Luvrul fără vreun rezultat. În curând se dovedi că maestrul Rabelais fugise… Regele trimise cavaleri care străbătuseră împrejurimile Parisului; Căutările au fost zadarnice.

  Ştim cum şi pentru ce plecase Rabelais.

  Deasemeni ştim de ce nu fuseseră găsite în camera sa nici scrisoarea pe care o scrisese regelui nici medicamentul pe care îl pregătise.

  Neliniştea lui Francois I deveni spaimă. Nu avea decât o încredere limitată în medicii săi, şi fuga lui Rabelais însemna o prevestire tristă.

  Se pregăti să părăsească Luvrul cu un aer abătut.

  Un alt fapt care îl surprinse îndeajuns pe rege, a fost când a aflat că Alais Le Mahu nu se prezentase să ridice plata celor o mie de scuzi.

  Dar asemenea surpriză nu ajunsese până într-acolo încât să-l neliniştească soarta celui care dăduse de Gillette.

  Nimeni nu se ocupă deci de ceea ce se întâmplase cu Alais Le Mahu. Şi doar câteva zile mai târziu slujnica să descoperi cadavrul.

  Domnul Gilies Le Mahu, aflând despre moartea fratelui său, exclamă:

  — Un şnapan mai puţin pe lume; ne face economie de un ştreang!

  Acesta fu discursul funebru pentru bietul nenorocit. Către orele două după amiază, regele dădu semnalul de plecare.

  În curtea cea mare a Luvrului se aflau vreo treizeci de căleşti în care luară loc femeile, prinţese şi doamne de onoare.

  Iar furgoanele ce cărau slugile şi bagajele, se aflau în jur de o sută.

  Nobilii de la curte trebuiau să facă deplasarea călare. Un regiment de cavalerie trebuia să slujească de escortă.

  Toată această fastuoasă cavalcadă traversă Parisul, mult admirată şi puternic aclamată de popor, adunată în rânduri compacte, care îşi dădea osteneala să strige:

  — Trăiască regele!

  Din toate timpurile au încercat o intensă jubilare în a striga: „Trăiască oarecine”, mai ales când acest careva trecea călare în mijlocul unui cortegiu falnic.

  Şi aşa va fi multă vreme.

  Căci parizienii sunt o populaţie inteligentă, iubitoare de luxul altora. Într-adevăr, ce poate fi mai respectuos în ochii unui negustoraş de treabă care se codeşte să cheltuia trei bănuţi ca să călătorească în omnibuz, decât un bărbat sau o doamnă trecând într-un vehicul capitonat.

  Pe vremea acea, nu existau omnibuze.

  Dar existau negustoraşi de treabă cu duiumul.

  Şi gândeau exact cum gândesc cei din ziua de azi. Exclamând „Trăiască regele!”, dădeau aşadar curs liber admiraţiei lor, respectului şi veneraţiei lor faţă de oamenii care erau sau păreau avuţi şi puternici.

  Francois I, călare, înconjurat de nobilii săi, nU dădea nici o atenţie, acestui entuziasm.

  Şi asta era drept. Căci ce s-ar întâmpla cu principiul autorităţii, dacă cei mari ar împărtăşi vreun semn de satisfacţie manifestărilor de slugărnicie? Erau datori s-o facă. Şi populaţia Parisului o ştia la perfecţie, cum o ştie şi acum, cum o va şti multă vreme.

  De altminteri aceasta făcea obiectul inteligenţei lor. Totuşi, atunci când, printre cei adunaţi, regele zărea vreo fată frumoasă care privea cu extaz, binevoia să-i surâdă.

  În sfârşit cavalcada ieşi din Paris şi cu mare viteză luă drumul spre domeniul Fontainebleau, reşedinţa regală.

  VII TESTAMENTUL LUI ETIENNE DOLET.

  Ziua judecăţii lui Etienne Dolet se apropia. Primise în repetate rânduri vizita oficialului care îl interogase îndelung.

  Acuzaţia se baza pe două fapte foarte exacte. În primul rând Etienne Dolet, era acuzat de a fi scris că după moarte omul nu mai este nimic. Apoi, era acuzat de a fi tipărit cărţi mai mult sau mai puţin diavoleşti, şi mai ales – culmea mârşăviei – de a fi tipărit o biblie într-o limbă obişnuită.

  Într-adevăr, Biblia tipărită în limba latină reprezenta o carte sfântă. Dar aceeaşi carte, tradusă în franceză, devenea o carte de perdiţie.

  La primul punct, Dolet răspundea:

  — N-am scris că omul după moarte nu mai este nimic l-am tradus pe Platon care a spus asta. Mai mulţi preoţi ai bisericii l-au tradus pe Platon; am făcut ca şi ei; dar nu am crezut că aveam dreptul să-l mutilez…

  La al doilea punct, Dolet negă cu simplitate.

  Obţinuse de la rege un privilegiu de editor. Ştia la ce îl obliga privilegiul.

  Şi adevărul este că Dolet ar fi renunţat mai de grabă la privilegiul său decât să comită o înşelătorie.

  Noi nu vom examina aici care era adevărata gândire a lui Dolet.

  Noi povestim, atâta tot. Ne este îndeajuns deci să constatăm că se aflase mereu, în cadrul strict şi se conformase riguros obligaţiilor privilegiului său.

  Cărţile găsite la tipografia lui fuseseră aduse de călugării Thibaut şi Lubin.

  Nu-i vom obosi pe cititori cu povestirea interogatoriilor nenumărate pe care le-a avut de îndurat acest nefericit. Să spunem doar că oficialul a fost pus în încurcătură de câteva ori în faţa răspunsurilor limpezi, simple şi precise ale acuzatului.

  În sfârşit, Dolet află că o să fie judecat ca recăzut în erezie, apostat şi dovedit în complicitate cu mai mulţi demoni.

  În ziua în care Gilles Le Mahu veni să-i citească sentinţa care îl aducea în faţa tribunalului, prin aceste inculpări groaznice, Dolet îşi zise:

  — Sunt pierdut! …

  De când cu tentativa de evadare, nu fusese mutat într-o altă temniţă. Jupanul Le Mahu, înconjurat de gărzi cum era, se temea că prizonierul ar face o încercare disperată pe timpul mutării sale în altă celulă.

  Aşadar îl lăsase acolo unde era.

  Numai că, mărise de patru ori numărul de gardieni care făceau de pază în permanenţă la uşa temniţei.

  Mai mult, trei soldaţi înarmaţi rămâneau noapte şi zi în temniţă, supraveghind toate mişcările acuzatului, şi mereu gata să se năpustească asupra lui.

  Înafară de asta, Dolet nu fu maltratat din cale-afară.

  Avu o grămadă de paie unde să doarmă. Avea apă la discreţie să bea cât pofteşte. Cât despre hrană, jupanul Le Mahu se arătă generos; prizonierul avea o pâine în fiecare zi, şi o dată la două zile, o supă de legume.

  Adevărul ne obligă să adăugăm că pâinea era neagră şi că supa de legume se compunea din multă apă caldă cu foarte puţine legume; în sfârşit că hrana asta îi ajungea atât cât să nu moară de foame.

  În schimb, la ordinul expres al lui Loyola, prizonierul avea permisiunea să scrie.

  Se spera astfel că scăpa din pana lui vreo mărturisire, vreo frază care, prezentată şi comentată convenabil, ar putea la nevoie să treacă drept inspirată de diavol.

  De altminteri, nu exista nici cea mai mică îndoială asupra verdictului procesului: Dolet era condamnat dinainte. Dar în sfârşit, e mai bine să se însceneze un proces convenabil.

  Când nu există probe, trebuiesc născocite, atâta tot. Vom pătrunde în celula lui Dolet, în aceeaşi clipă cu Le Mahu, administratorul de la Conciergerie.

  Viteazul administrator, escortat de opt soldaţi înarmaţi până în dinţi, intră în celulă, în amurg.

  Venea să se informeze de reclamaţiile pe care acuzatul ar putea să le aibe de formulat.

  — Niciuna! răspunse Dolet.

  — De fapt, răspunse Le Mahu cu un zâmbet larg până la urechi pe chipu-i rubicond, aveţi pâine, apă, un culcuş, hrană sănătoasă, substanţială, din belşug, un pat mulţumitor, ce trebuie mai mult? Dar nu sânt necăjit să vă aud spunând chiar pe dumneavoastră că aveţi ceva de reclamat.

  — Nimic! repetă Dolet.

  — Am să vă atrag atenţia, în afară de asta, adaugă Le Mahu, că am dat ordin să se ducă în celula dumneavoastră o masă, o trusă de scris, pergament, şi că puteţi scrie, dacă găsiţi cu cale…

  — Vă mulţumesc.

  — Ei! ce Dumnezeu, noi temnicerii nu suntem nişte oameni josnici, cunoaştem şi noi bunele deprinderi ce se pot avea în vedere…

  — În ce zi voi fi judecat? întrebă Dolet.

  — Marţi este ziua hotărâtă de oficial.

  — Mulţumesc, spuse iară Dolet. Era sâmbătă.

  — Pot, întrebă prizonierul, să dau de veste celor de acasă că voi fi judecat în acea zi?

  — Datoria mă obligă să nu vă pot satisface asemenea dorinţă.

  Dolet păru că reflectează la lucrul acesta. Precum toţi prizonierii care nu au nici o legătură cu lumea de afară şi sunt izolaţi de vii în hrube în care animaţia vieţii nu răzbate niciodată, se credea uitat de lume, în afară de familia sa. I se părea că murise de multă vreme şi că nimeni nu mai vorbea de el. În realitate, în Paris nu se vorbea decât de apropiata sa judecare.

  Se aştepta cu nerăbdare şi curiozitate ziua în care acuzatul compărea în faţa tribunalului.

  Într-adevăr, pe lângă faptul că este întotdeauna interesant să contemplezi un om care fără îndoială are legături cu iadul, din cauza fiorului pe care îl provoacă faptul în sine, Dolet devenise mai celebru decât credea.

  Se ştia că era vorba în cazul său de un mare savant. Şi din cauza asta, nu erau de mirare acuzaţiile ce apăsau asupra lui: de la savant la vrăjitor, nu era decât un!

  În definitiv, ce se reproşa mai ales vrăjitorilor, dacă nu faptul de a şti.

  Aşadar, Dolet nu cunoştea toată această vâlvă ce se producea în jurul numelui său, şi se frământa de cum să le dea de ştire celor de acasă.

  Ar fi fost lesne lui Gilles Le Mahu să-l liniştească, cel puţin în privinţa asta.

  Dar Gilles Le Mahu, ca temnicer desăvârşit, ar fi considerat că-şi trădează îndatoririle aducând prizonierului său, o consolare, cât de slabă şi cât de tristă ar fi ea.

  Şi apoi, venise mai ales a-şi face poftă de mâncare, pentru că se apropia ora cinci.

  Am arătat ce caracter jovial poseda administratorul de la Concirgerie, îi plăcea să râdă din toată inima, şi credea că se cinează mai bine atunci când se râde cu poftă.

  Avea dreptate.

  Ori, nimic nu-l făcea să râdă atât de mult pe Gilles Le Mahu decât figura pe neaşteptate schimonosită şi înspăimântată a unui nenorocit, căruia îi aducea la cunoştinţă vreo veste groaznică.

  Tot aşa, pufnind dinainte făcea eforturi deosebite să nu izbucnească în râs, pe când îi spunea prizonierului saia:

  — Dealtminteri, maestre, dacă aveţi ceva a scrie, trebuie să vă grăbiţi, căci mă îndoiesc să puteţi ţine până în mână peste opt sau zece zile…

  — De ce? întrebă Dolet cu indiferenţă.

  — De ce? Poţi scrie când te afli pe cea lume?

  Ce fel de pană preferă cei morţi? Ei, haide, haide nu mai poate scrie nimeni atunci când este mort! Şi hotărât lucru, ideea că morţii ar putea să ţină o pană de scris în mână îi păru atât de caraghioasă încât nu se putu abţine să nu izbucnească în râs. Ce seriozitate! Dolet îl privea râzând.

  — Scuzaţi-mă, făcu Le Mahu în timp ce îşi ştergea ochii, n-am putut să mă stăpânesc.

  — Aşadar, spuse Dolet cu calmitate, credeţi că voi fi condamnat la moarte?

  Le Mahu făcu ochii mari şi puţin îi lipsi să nu izbucnească din nou în râs. Totuşi se stăpâni.

  — Pe ce lume trăiţi? zise el. Cu siguranţă că veţi fi condamnat căci am văzut cu ochii mei ordinul către călăul desemnat de a se ocupa cu procurarea stâlpului, a coardelor de lemn uscat, în sfârşit tot ceea ce este de trebuinţă! O! nu vă temeţi de nimic, veţi fi tratat precum o persoană de vază!

  — Prin urmare voi fi ars pe rug! replică Dolet care nu-şi putu stăpâni un tremur.

  — Ars, ars! făcu Le Mahu care îşi dădu seama că depăşise măsura, e un fel de a spune. Ce naiba, nu trebuie să disperaţi. Şi apoi, în definitiv, lemnele care au fost comandate poate că sunt pentru vreun condamnat de la Châtelet.

  Haide, noapte bună!

  Şi faţă de cele de mai sus, jupan Le Mahu, destul de nemulţumit, căci Dolet nu-şi schimonosise figura după cum ar fi sperat, se retrase.

  Rămas singur în celula sa – singur, căci prezenţa soldaţilor înarmaţi nu mai conta pentru el – Dolet, îngândurat, începu să se plimbe în lung şi-n lat. Erau zile şi nopţi când se plimba astfel, când cu gândul la Loyola a cărui victimă nevinovată era, când cu gândul la regele atât de laş, uneori abătându-şi spiritul asupra unor probleme de filosofie, dar mereu îndepărtându-şi pe cât putea mai bine gândul de la soţia şi de la fiica sa.

  Căci deândată ce se gândea la ele, simţea că îl părăseşte curajul.

  Moartea nu-l înspăimântă.

  Cât despre oribila suferinţă a arderii pe rug, nu îşi declama poate cu meşteşugită înţelepciune a stoicismului antic: „Durere, tu nu eşti altceva decât un cuvânt”, dar îşi închipuia cu fermitate înspăimântătoarea conjunctură.

  Se aşeză la măsuţă, pe un scaun şi îşi sprijini capul în mâini.

  — Voi fi ars pe rug! murmură el.

  Fu zguduit de un tremur. Carnea de pe el se revoltă împotriva abominabilei suferinţe.

  — Şi ce! gândi el, admiţând chiar că aş merita moartea nu s-ar putea să fiu ucis fără să îndur? De ce aceia care se mândresc cu un Dumnezeu de bunătate sunt feroci într-o asemenea măsura? Cum! să pui mâna pe un om şi să-l faci să îndure asemenea tortură aşezându-l pe o grămadă de lemne cărora le dai foc! Dacă cineva s-ar hotărî să provoace o asemenea suferinţă unui animal, unui câine, cei care l-ar zări făcând aşa ceva l-ar ucide cu pietre! Şi nimeni nu se revoltă la gândul că trupul omenesc sfârâie pe rug. Ce suflet pot avea mulţimile ce asistă la aceste spectacole? Ce fel de suflet pot avea preoţii care îşi pleacă torţele în flăcări spre rug cântând vorbe de reconciliere şi de iertare.

  Mâna lui se lăsă pe masă şi cu un gest maşinal, apucă pana de scris. Şi sub impresia cugetărilor care îl munciră începu să scrie: „Aceasta este cea din urmă cugetare a mea.

  „Este efortul ultim al unei minţi care în curând se va stinge.

  „Poate că rândurile de faţă vor cădea într-un târziu sub ochii unor oameni drepţi.

  „Poate că hârtia asta are să fie distrusă.

  „Nu vreau să cred decât în posibilitatea de a fi citită cândva.

  „Aşadar vorbesc oamenilor de pe marginea mormântului, şi am drept tribună un rug.

  „Voi fi ars!

  „Ars de viu!

  „Ceea ce va suferi carnea mea, nu voi şti.

  „Nu voi şti nici măcar ce gemete de agonie vor ieşi din pieptul meu în vreme ce, delirând în mijlocul noianului de flăcări, nu voi mai fi stăpân pe judecat mea.

  „Adevăratul geamăt al condamnatului se află aici, pe acest pergament.

  „Iată aşadar care îmi este dorinţa: „Sunt nevinovat faţă de orice faptă rea.

  „Cât de departe privesc în viaţa mea, cu scrupul şi teama unei judecăţi imparţiale, nu descopăr nici o crimă, nici o greşeală adevărată.

  „Îi iubesc pe oameni, fraţii mei.

  „Am încercat să le arăt că există o flacără pentru a-i călăuzi către fericire prin tenebrele vieţii pe care o trăim.

  „Flacăra asta se numeşte: Ştiinţă.

  „Am făcut în aşa fel încât să răspândesc din toate puterile mele ştiinţă, adică lumină, spre a izgoni cât mai mult posibil întunericul, cu alte cuvinte ignoranţa.

  „Nu le-am întors spatele celor mai puţini înzestraţi decât mine.

  „Nu m-am arătat necruţător faţă de greşelile celorlalţi.

  „Am gândit că ţelul suprem al înţelepciunii umane, şi consecinţa iminentă a ştiinţei, a gândirii, a vieţii, o reprezintă indulgenţa.

  „O lume în care oamenii ar fi toleranţi unii faţă de alţii, în care s-ar dezvolta strălucitoarea şi măreaţa gândire a fraternităţii pe care Cristos a întrezărit-o, o asemenea omenire ar fi rezolvat problema paradisului terestru.

  „Totuşi, ura triumfă.

  „Nu vreau aici să acuz pe nimeni.

  „Vreau numai să declar că spiritul de dominaţie dă naştere spiritului de ură.

  „Vreau să afirm că cei ce domină sunt cei care au născocit rugul pentru oamenii incapabili de servilism, sunt obstacolul ce trebuie îndepărtat.

  „Bine-ar fi să mă fac înţeles!

  „Bine-ar fi ca omenirea să înveţe să pătrundă în propria ei gândire!

  „Bine-ar fi ca oamenii să ajungă într-o zi să gândească liber, adică fără ca încrederea lor, credinţa lor, gândirea lor să le fie impusă.

  „Bine-ar fi ca ştiinţa să dea de-o parte din creuzetul analizei, credinţele inumane ce ne sunt transmise de către secolele barbare!

  „Formulând asemenea dorinţi, nu cred că am depăşit limitele judecăţii omeneşti.

  „Nu cred că mă aflu în greşeală.

  „Totuşi, pentru că am gândit ceea ce am scris, din cauză că am iubit ştiinţa, lumina, pentru a fi fost fratele fraţilor mei am să fiu ars pe rug.

  „Aş dori ca într-o zi să se înalţe un monument chiar în locui unde am să fiu chinuit, şi ca pe acest monument, în zilele de sărbătoare, oameni eliberaţi în cele din urmă să aducă vreo modestă ofrandă de flori, şi ca în sfârşit amintirea nedreptăţilor prezente să fie perpetuată cu vorba simplă pe care cineva ar declama-o mulţimilor, din an în an: „Aici a fost ars pe rug un om pentru că îşi iubea fraţii şi propovăduia indulgenţa şi proclamă binefacerea ştiinţei.

  „Asta se petrecea pe vremea în care existau regi precum Francois I, şi sfinţi precum Ignace de Loyola” „Iată care e dorinţa mea.

  „De bună credinţă, liber în cuget şi sănătos la trup am semnat.

  Dolet semnă.

  Scrisese aceste rânduri cu hotărâre… Ar fi fost imposibil să se distingă în scriitura sinceră vreo ezitare care să indice teama fizică faţă de suferinţă.

  Apoi, din nou, îşi rezemă creştetul îngândurat în mâinile sale fine şi albe, şi se pierdu în meditaţie.

  Cât timp durară aceste ceasuri de suferinţă cumplită? Fără îndoială în ciuda tuturor eforturilor sale, imaginea soţiei şi fiicei sale – în curând văduvă şi orfană – i se prezentă cu intensitate.

  Căci, la un moment dat, soldaţii abia îl zăriră întinzându-şi braţul ca pentru o îmbrăţişare, şi o lacrimă îi întuneci vederea.

  Atunci Dolet, se ridică brusc.

  Începu să se plimbe agitat.

  Apoi se calmă.

  Se apropie de masă şi căută din ochi pergamentul pe care scrisese adineauri rândurile ce au fost citite.

  Poate că dorea să adauge câteva cuvinte pentru ai săi…

  După testamentul de gândire, poate dorea să scrie un testament al inimii…

  Nu mai zări pergamentul! …

  În vreme ce se pierdea în visări, unul dintre soldaţi apucase cu delicateţe hârtia şi o dăduse gardienilor care stăteau pe coridor.

  Acum pergamentul se afla în mâinile lui Gilles Le Mahu! …

  VIII FONTAINEBLEAU.

  În dimineaţa zilei în care Franşois I părăsi Parisul însoţit de curtea sa, Manfred îl anunţă pe Lanthenay că o să se ducă la Fontainebleau, şi îl puse la curent de tot ceea ce i se întâmplase în noaptea aceea.

  — Dar, adăugă el, tu însuţi, ai să încerci să-l salvezi pe Dolet. Trebuie să mă aflu la Paris în ziua aceea. Te las să pregăteşti totul după cum socoteşti, aşteptând momentul ca să acţionez.

  — Cum ţi-aş da de ştire, frate? spuse Lanthenay.

  — Ascultă… de la Paris la Fontainebleau, nu este în fond, pentru un călăreţ destoinic, decât o poştă, cam dificilă, suni convins de asta; dar nu avem de ales… Dacă nu ne grăbeşte ceva, te vei mulţumi să-mi dai de ştire înainte de ziua în care ai hotărî să acţionezi. Dacă, dimpotrivă, prevezi necesitatea de a acţiona pe neaşteptate, mi-l vei trimite pe Cocardere în goana mare şi ne vom întoarce împreună.

  — Da, spuse cu înfrigugrare Lanthenay, căci, fără ajutorul tău, nu am sorţi de izbândă.

  — Poţi fi sigur că voi fi lângă tine la nevoie. Lanthenay dădu din cap în semn că a înţeles, între cei doi atât de siguri unul pe celălalt, nu era nevoie ele prea multă vorbărie.

  — Ai un plan de atac? reluă Manfred.

  — Întrevăd o posibilitate, atâta tot. Procesul va dura mai multe zile. Dacă Dolet este condus la tribunal, putem încerca o răpire, sau poate chiar în incinta tribunalului…

  În sfârşit, încă nu ştiu precis. Împrejurările mă vor călăuzi. Dar tu, sărman prieten, ai să reuşeşti? … Ah! Ce n-aş da să te însoţesc, să te susţin, să te încurajez, să mor alături de tine la nevoie… Dar aceste două nefericite… trebuie să rămân în preajma lor.

  — Nu te nelinişti pentru mine, frate. Suntem trei bărbaţi de nădejde…

  — Aşadar bun rămas! … – Bun rămas, şi nu uita: în caz de alarmă, Cocardere va veni la mine.

  — Fii liniştit…

  Cei doi prieteni se îmbrăţişară.

  Apoi Manfred plecă să-l întâlnească pe cavalerul de Ragastens şi pe Triboulet.

  — Regele pleacă la ora două după amiază, spuse Ragastens. Adineauri am aflat.

  Manfred păli.

  Sperase ca regele să mai rămână câteva zile la Paris.

  — Asta, reluă cavalerul, modifică întrucâtva planul nostru în loc să plecăm în dimineaţa asta, vom pleca după-amiaza.

  — De ce aşa? zise Manfred care ardea de nerăbdare să intre în luptă.

  — Pentru că sosirea noastră la Fontainebleau înaintea curţii nu va lipsi să trezească curiozităţi în jurul nostru, şi că în fond avem nevoie să trecem neobservaţi.

  — Dacă vom ajunge după sosirea curţii, nu vom fi ameninţaţi de aceleaşi curiozităţi pe care vreţi să le evitaţi.

  — Desigur… dar dacă am ajunge odată cu ei?

  — Cum! … Vreţi să călătorim împreună cu regele?

  — Domnul cavaler are dreptate! exclamă Triboulet.

  — Este cel mai sigur mijloc să nu fim remarcaţi nici în timpul călătoriei, nici la sosirea noastră la Fontainebleau.

  Ora plecării fu calculată deci după plecarea curţii.

  Spadacape trebuia să ia parte la călătorie.

  Prinţesa Beatrix rămăsese la Paris şi se instală din nou la palatul pe care Ragastens îl închiriase în strada Canettes.

  Într-adevăr, nu mai exista nici un motiv, pentru ca palatul să fie supravegheat.

  Şi acolo, Beatrix ar găsi locuinţa aranjată, cu servitori şi slujnice.

  După ce executară o seamă de pregătiri, la orele trei după-amiază, Ragastens dădea semnalul de plecare, adică la o oră după plecarea lui Franşois I şi a curţii.

  Cei patru călăreţi ieşiră din Paris şi se îndreptară spre drumul Melunului. Către orele cinci, cum se lăsa seara, Manfred care mergea la trap în frunte zări ariergarda escortei regelui. Chiar de atunci se menţinură la aceeaşi distanţă. Privind de mai multe ori în urma lui Ragastens i se păru că zăreşte în spatele său, pe drum un călăreţ ce mergea la trap.

  — Să fim oare spionaţi? gândi el, Se opri şi îşi mană calul coborând într-o adâncitură dincolo de marginea drumului. Aşteptă acolo.

  Dar poate călăreţul necunoscut observase manevra, sau poate o luase dintr-o dată pe alt drum. Căci Ragastens aşteptă zadarnic.

  Destul de neliniştit, îşi ajunse prietenii în galop. Dar cum în clipa aceea, îşi întoarse privirile din nou, văzu acelaşi cavaler care îl urmărea mereu.

  — O să vedem noi, gândi el.

  La orele şase după amiază ajunseră la Lieusaint, sat aşezat la jumătatea drumului între Paris şi Fontainebleau.

  Curtea trebuia să inopteze aici şi furieri plecaţi mai înainte pregătiseră locuinţe pentru toată această lume, locuinţe care le făcură pe câteva dintre doamne să izbucnească pentru că erau obligate să se mulţumească cu aşternutul vreunei ţărănci.

  Ragastens şi prietenii lui găsiră adăpost la un fermier din împrejurimi care, pentru doi scuzi se învoi să-i lase să doarmă în şură. A doua zi, dis-de-dimineaţă escorta o porni la drum. Cei patru prieteni îşi luară locul în urmă coloanei.

  În momentul în care se intra printre primii copaci din pădure, Ragastens zări din nou pe călăreţul necunoscut, ce călărea în tihnă la o mie de paşi în urmă…

  — Aţi observat pe omul acela care ne urmăreşte? întrebă el pe însoţitorii săi de drum.

  Manfred şi Tribuolet se uitară în urmă şi îl zăriră pe călăreţ.

  — Un spion! făcu Triboulet.

  — Vreau să-l arestez, spuse Manfred.

  — Nu… continuaţi drumul. Mă oblig să aflu cu cine avem de a face, spuse Ragastens.

  — Să vă însoţesc, monseniore? întrebă Spadacape.

  — Inutii. Bărbatul e singur.

  Manfred, Spadacape şi Triboulet îşi continuară aşadar drumul, şi Ragastens, părăsind drumul, se afundă într-un desiş unde se opri. De data asta manevra îi reuşi după dorinţă; după zece minute îl văzu trecând pe necunoscut, urcat pe un cal viguros şi înfăşurat cu grijă într-o mantie largă. Ragastens aşteptă să fie întrecut.

  Atunci părăsi tufişul şi din câteva fuleuri îl ajunse din urmă pe necunoscut. Se opri în dreptul lui şi salută politicos.

  — Domnul, întrebă el, vrea fără îndoială să se alăture curţii regelui Franşois I?

  Necunoscutul aruncă o privire rapidă asupra cavalerului şi răspunse:

  — Şi d-voastră, domnule de Ragastens? Ragastens tresări şi încruntă din sprâncene.

  Dar în acest moment, călăreţul îşi ridică toca care îi cădea pe ochi, îşi scoase mantia şi Ragastens recunoscu o femeie.

  Femeia era misterioasă locuitoare de la proprietatea de lângă Tuileries, cea care îl condusese în strada Saint-Denis, cea pe care putem s-o numim pe numele său: Madeleine Ferron. Trebuie spus că nici o clipă Ragastens nu se gândi că femeia i-ar fi putut trăda.

  Într-adevăr, i-ar fi fost foarte uşor s-o facă la locuinţa de lângă Tuileries.

  — D-voastră, Doamnă? izbucni cavalerul recunoscând-o.

  — Eu însămi! răspunse cu o veselie forţată care făcu să se strângă inima lui Ragastens. Mă duc la Fontainebleau. Dar d-voastră?

  — Şi eu tot într-acolo, spuse cavalerul uimit, Dar am un motiv serios să merg acolo.

  — Credeţi, cavalere, că aş merge acolo pentru plăcerea mea? Şi cum Ragastens, penibil impresionat de tonul ciudat pe care îl aveau cuvintele ei, păstra tăcerea, continuă.

  — Nu vă minunaţi cum de se întâlnesc destinele noastre într-un mod atât de ciudat? Iată este pentru a treia oară că ne întâlnim.

  — Este adevărat, doamnă, şi la primele două întâlniri, avantajul a fost cu totul de partea mea.

  — Sunt mai fericită de cât vă puteţi închipui că v-am ajutat. Spuneţi-mi v-aţi simţit bine în casa mea din strada Saint-Denis?

  — Acolo am suferit o nenorocire, spuse Ragastens.

  Madeleine Ferron, surprinsă, îl întrebă pe cavaler din priviri. Atunci Ragastens povesti ce i se întâmplase: năvălirea regelui, răpirea lui Gillette.

  — Am fost fără îndoială pândiţi pe timpul drumului de la Tuileries la strada Saint-Denis, isprăvi el.

  Madeleine ascultase cu o atenţie crescândă.

  — Şi acum, spuse ea, o să încercaţi s-o salvaţi pe copilă?

  — Da, doamnă.

  — Ei bine, dacă nu mă înşel, cred că cea de-a treia întâlnire a noastră nu vă va fi inutilă. Ceea ce îmi spuneţi dă peste cap tot planul pe care îl întocmisem. Bun rămas, cavalere, poate ne vom revedea.

  Şi vorbind astfel, înainte ca Ragastens să fi avut timpul să ceară o explicaţie, strania femeie dădu pinteni calului şi o porni înainte.

  Rămas pe gânduri, cavalerul, o urmări cu privirea de departe.

  Madeleine Ferron trecuse în galop prin faţa gupului format de Spadacape, Triboulet şi Manfred.

  Ea îl zări pe tânăr şi-l recunoscu de îndată.

  Tresări şi făcu o mişcare pentru a opri pe dată calul.

  Dar fără îndoială un alt gând i se înfăţişă în acelaşi timp în minte, căci trase de hăţuri şi îşi văzu de drum.

  Spadacape se uita în urmă cu nelinişte;

  Se linişti când îl văzu pe Ragastens sosind la pas.

  Madeleine Ferron se avântase în pădure, ca să reteze şi să depăşească lunga coloană de călăreţi, căleşti şi furgoane.

  — Ei bine? întrebă Manfred, în vreme ce cavalerul li se alătură.

  — Ei bine, nu era un spion, era un prieten…

  — Un prieten? întrebă Manfred.

  — Într-adevăr, mă văd obligat s-o numesc astfel pe femeia asta.

  — E o femeie?

  — Da, şi este pentru a treia oară că o întâlnesc. Ragastens povesti atunci tânărului în ce împrejurări o întâlnise de două ori pe misterioasa amazoană.

  Lui Manfred nu-i fu greu s-o recunoască, în portretul pe care îl zugrăvi cavalerul, pe femeia pe care o salvase de la spânzurătoarea din Montfaucon şi care însăşi îl salvase la rândul ei deschizând la ţanc poarta proprietăţii ce se afla în apropiere de Tuileries.

  La rândul său, povesti aceste două evenimente.

  — Dacă nu ne este prietenă, conchise el, cel puţin femaia asta nu ne vrea răul…

  — Dar ce poate ea să aibe de făcut la Fontainebleau?

  La întrebarea asta, nu există pentru moment nici un răspuns posibil.

  Cei patru călăreţi îşi continuară. Aşadar drumul în linişte, fiecare dintre ei lăsându-se pradă propriilor gânduri.

  Se traversă în acest moment pădurea cea mare, în care stejari monstruoşi îşi răsuceau ramurile desfrunzite ea nişte braţe disperate. Fagi seculari alcătuiau desişuri adânci, sicomori gigantici, frasini, castani venerabili prin vârstă desăvârşeau prin a crea vastei păduri caracterul măreţ pe care îl posedă încă în rarele locuri unde rapacitatea oamenilor nu a ajuns cu securea.

  La prânz intrară în Fontainebleau.

  Toată escorta regală fu înghiţită de castel.

  Ragastens şi prietenii săi căutară o pensiune care să nu fie prea îndepărtată de castel şi care să fie totuşi ferită de priviri indiscrete.

  Îşi găsiră culcuşul la hanul „Carol Cel Mare”, pe strada Fagots. – o stradelă destul de întunecoasă şi singuratică.

  În ciuda firmei cu nume pretenţios, hanul era modest şi puţin frecventat.

  Era chiar ce îşi doreau cei patru prieteni.

  În vremea asta, Madeleine Ferron, se oprise la una din primele case de la intrarea în oraş.

  În casa asta ajunsese, după lăsarea serii un bărbat pe care cititorii noştri l-au putut întrezări pentru o clipă.

  Omul acesta, era Jean le Pietre. – nefericitul a cărei înfăţişare ne apăruse în casa Leproasei.

  Jean le Pietre plecase din Paris cu două sau trei ore înaintea regelui: ajuns la Fontainebleau, se interesă ca să închirieze o casă.

  I-a fost prezentată, aproape de intrarea în oraş, o locuinţă cu aspect pe jumătate burghez, precum construiau fermierii bogaţi.

  Jean le Pietre încheie târgulde îndată şi plăti cât i se ceru. Apoi se pusese pe treabă, desfăşurând o activitate extraordinară pentru a face curăţenie şi ordine peste tot.

  Făcea treaba asta cu un fel de pasiune.

  În Sfârşit, aproape de ceasul când curtea trebuia să sosească, el se avântă în pădure la o mie de paşi, pe drumul Melunului.

  Se aşezase pe un trunchi de copac răsturnat de vreo furtună. Apoi, cu coatele pe genunchi şi bărbia în mâini, aşteptase cu ochii aţintiţi asupra drumului pe unde ea trebuia să sosească.

  Aşteptarea dură o oră.

  În sfârşit, se auzi un galop.

  Jean le Pietre se ridică de parcă ar fi năpădit de o emoţie stranie şi privirea sa deveni înfocată. Madeleine Ferron apăru.

  Tăiase pădurea de-a curmezişul şi lăsase în urmă escorta regală.

  ÎI zări pe Jear le Pietre şi se opri lângă el.

  — Ei bine? întrebă ea.

  — Casa este pregătită, doamnă, răspunse Jean le Pietre pe un ton în care era mai mult emoţie decât respect.

  Trenmură uşor.

  Şi s-ar fi zis că nu îndrăznea să ridice ochii spre Madeleine.

  Aceasta îl contemplă cu un aer de satisfacţie sumbră.

  — Unde se află casa? întrebă ea.

  — A patra pe stânga când se intra pe stradă la capătul acestui drum. Dar mă tem că nu este demnă… Madeleine ridică din umeri.

  — Vino de grabă să mă întâlneşti acolo. Şi ea o porni din nou în galop.

  Câteva clipe mai târziu, ea se opri în faţa casei semnalate, descăleca, legă calul şi intră în casă fără să fi fost zărită de vecini, atât de iute se petrecuse totul.

  După zece minute sosi şi Jean le Pietre.

  — Există un grajd? întrebă ea.

  — Da doamnă: am dus calul acolo.

  — Am vizitat casa, spuse ea.

  Privirea lui Jean le Pietre întreba cu nelinişte.

  — E bine, spuse ea. Te-ai descurcat cât se poate de bine. Dar tu, unde vei dormi?

  Şi îl privi cu atenţie.

  Văzu obrazul bărbatului făcând feţe-feţe.

  — În grajd, răspunse cu glas scăzut.

  În acel moment se auzi zarvă mare pe stradă. Madeleine se apropie de o fereastră pe care o întredeschise atât cât să poată privi afară fără să fie zărită. Se auzea freamăt de voci.

  Locuitorii din Fontainebleau, în haine de sărbătoare, Invadaseră strada.

  Un om îmbrăcat m negru, înconjurat de personajele de vază ale micului oraş, foarte emoţionat, în aparenţă, ţinea un sul de pergament pe care era scris un discurs elogios care trebuia citit Majestăţii Sale.

  O droaie de copii porneau în trombă către pădure ca ţipete stridente care, în limbajul lor exterioriza o emoţie puternică. Se scurseră zece minute.

  În sfârşit se produse o mare agitaţie în rândul mulţimii.

  Izbucniră strigăte de: Trăiască regele. Omul îmbrăcat în negru şi notabilităţile ieşiră în întâmpinare.

  Apărură primii cavaleri din escorta regală.

  În spatele vitraliilor ferestrei sale, Madeleine Ferron aştepta cu un chip nepăsător. La câţiva paşi în spatele ei, buimăcit, cu priviri înfocate, Jean le Pietre o privea cu admiraţie. Era frământat de acelaşi freamăt care îl cuprinsese adineauri în pădure.

  Acum, pe stradă, se aşternu o linişte deplină.

  Fără îndoială omul în negru citea regelui, discursul de bun venit. Apoi, dintr-o dată se auziră din nou ovaţii.

  Călăreţii defilau cu sabia sau lancea în mână.

  Apoi urmară caleştile… în sfârşit, apăru regele înconjurat de seniori. Ca şi la Paris, nu catadixi să răspundă aclamaţiilor altfel decât printr-un gest vag care, lăsa să-i scape când şi când.

  — Jean! făcu Madeleine.

  Dintr-un salt, ajunse aproape de ea.

  — Priveşte omul acela…

  — Îl văd…

  — E regele Franţei.

  — Ştiu, doamnă.

  Regele trecuse. Urmă furgonul, apoi, cavalerii care defilau.

  Îngândurată, Madeleine, rămăsese în apropierea ferestrei.

  Zece minute mai târziu, ea îl zări trecând pe Ragastens şi pe însoţitorii săi.

  — O să-i urmăreşti pe oamenii aceştia, spuse ea, şi te vei întoarce să-mi spui unde s-au stabilit; atunci vom avea de discutat.

  Jean le Pietre se repezi afară. Se întoarse după o oră.

  — Călăreţii se află la hanul „Carol-cel-Mare”, din strada Fagots, spuse el.

  — Bine! zise Madeleine care se aşezase. Jean le Pietre rămase în picioare dinaintea ei. Ea îl privi pe neaşteptate în ochi.

  El plecă privirea.

  — Spuneai că ai să te culci în grajd? zise ea.

  — Ca să nu vă deranjez, doamnă, se bâlbâi ei.

  Ea îi aruncă o privire care îl impresiona profund. După care reluă:

  — Te-ai uitat bine la omul pe care ţi l-am arătat?

  — Regele; da, doamnă.

  — Dacă ţi-aş spune să-l ucizi, ce-ai face Jean?

  — L-aş ucide pe rege, doamnă.

  Vocea îi tremură; mâinile îi tremurau; le împreunase într-o atitudine de rugăminte mistică. Şi continuă cu înflăcărare:

  — Dacă îmi spuneţi să-l omor pe rege, îl voi omorî pe rege. Dacă îmi spuneţi să-l omor pe papă, voi merge la Roma şi îl voi omorî pe papă. Dacă îmi spuneţi să mă lepăd de credinţa mea, să-l hulesc pe Domnul, mă voi lepăda de credinţa mea până şi pe rug, şi îl voi huli pe Domnul chiar şi sub tortură… Regele meu, Domnul meu sunteţi dumneavoastră, doamnă! Doar ştiţi bine! Mai e nevoie să v-o spun? Vă aparţin trup şi suflet… Pentra un ceas asemenea celui pe care l-am petrecut lângă dumneavoastră, accept eternitatea iadului… Şi ce ar însemna de altminteri raiul fără dumneavoastră! Oh! noaptea aceea, când mă gândesc la ea! … Numai la ea mă gândesc! Amintirea asta, înseamnă viaţa mea, acum. Nu trece o clipă în care să nu văd arătându-se în închipuirea mea imaginea care mă urmăreşte… Şi uneori, pentru a-mi uşura sufletul, îmi sfâşii pieptul cu unghiile… Ah! doamnă… veţi mai avea vreodată milă de mine! Ah! spuneţi! fie şi numai un cuvânt! Chiar, de s-ar întâmpla să mă lăsaţi să trăiesc cu o iluzie amăgitoare şi o umbră de speranţă! Să ştiu de bine că iluzia asta m-ar împinge la cele mai îngrozitoare suplicii! Să ştiu de bine că speranţa asta s-ar risipi şi nu mi-ar provoca decât înspăimântătoare suferinţe de regret!

  Madeleine asculta la vorbele acestea a căror pasiune se revărsa, delira.

  S-ar fi zis că găsea în spusele astea o plăcere fără de margini. I se spusese de multe ori că era frumoasă, că era iubită, adorată.

  Bărbaţi tineri, chipeşi ori puternici şi bogaţi se târâseră la picioarele sale şi primise omagiile suveranei sale frumuseţi.

  Dar acest coate-goale, acest prăpădit, acest nenorocit pe care îl măcina o abominabilă boală, însemna pentru ea mult mai mult decât un amorez sau un amant.

  Însemna proprietatea ei.

  Ea simţea că el spunea un adevăr adânc şi definitiv când afirma că îi aparţinea cu trup şi suflet.

  Îşi dădea seama că nu trebuia să facă decât un gest, să pronunţe decât un cuvânt pentru a-l preface pe acest nenorocit, găsit prin mahalalele murdare ale Parisului, în erou, în criminal, în ce şi-ar fi dorit ea!

  Şi ea se minună de puterea absolută a frumuseţii sale.

  Surâsul ei îl făcu pe mizerabil să se extazieze.

  — Cine ţi-a interzis să speri? spuse ea cu o voce mângâietoare.

  — Oh! doamnă, se bâlbâi el, luaţi seama să nu devin nebun de fericire! …

  — Ei, haide! Am fost aşadar atât de crudă deunăzi.

  — Da, e adevărat! zise el deodată întunecat la faţă şi disperat.

  — Dar la vremea aceea nu ştiaţi!

  — Nu ştiam… ce? …

  Plecă fruntea şi deveni livid.

  — Despre boala ta? întrebă ea pe un ton atât de indiferent încât el se cutremură de o uimire fără seamăn, ca şi cum ar fi zărit vreo regină impunătoare aruncându-şi coroana în mocirlă.

  Şi cum el continua să rămână prostit de uluire şi de spaimă, ea se ridică şi se duse spre el. Surâsul de pe buzele ei dispăruse. Privirea sa, din mângâietoare ce era deveni dură şi rea.

  — Oh! doamnă, îmi provocaţi frică, replică el. Ea îi cuprinse mâna:

  — Boala ta! izbucni ea, vrei să afli? Vrei tu să-ţi destăinui, biet mizerabil? Răul de care suferi, este ceea ce vroiam de la tine!

  Izbucni într-un strigăt de groază şi disperare.

  — E oribil! murmură el.

  — Răul de care suferi! … reluă ea cu mai multă duritate, cu mai multă sălbăticie, îl jinduiam! îl doream! Şi de aceea, Jean le Pietre ai devenit amantul meu!

  — E oare posibil? Nu visez! E chiar vocea dumneavoastră!

  — Răul de care suferi! … Voiam ca un bărbat să ia boala asta… Un bărbat pe care îl detest, şi împotriva căruia am născocit suplicii groaznice… voiam dar poate n-am reuşit… Poate că îmi scapă de vreme ce aleargă după noi iubiri…

  — Asta bărbat! ăsta da bărbat! bombăni Jean le Pietre.

  — E regele Franţei!

  Năuc, tulburat, Jean o privea împietrit de groază.

  — Iţi spun că poate n-am reuşit. Atunci, am să-l lovesc altfel! Am nevoie de o unealtă docilă, de cineva care să-mi fie sclav… Vrei tu să-mi fi unealtă, sclavul?

  — Sunt! spuse el, cu glas înăbuşit.

  — Eşti hotărât să-l urăşti pe rege precum îl urăsc eu?

  — Îi urăsc din toată fiinţa mea din clipa asta.

  — Bine! … În schimb, Jean le Pietre, voi fi a ta.

  — Când? ah! când?

  — Când va muri el! răspunse ea.

  Jean le Pietre fugi ca un apucat, şi se retrase în fundul grajdului.

  Acolo, cu capul sprijinit în pumni, cugeta:

  — Iubeşte! … Niciodată n-am suferit o asemenea tortură! … Ea îl iubeşte pe rege… Şi se pare că iubirea asta este foarte puternică pentru ca ea să fi îndrăznit să imagineze şi să execute fapta nesăbuită pe care a săvârşit-o! … S-a otrăvit ca să-l otrăvească pe rege! Şi-a distrus frumuseţea ca să-i distrugă viaţa lui Franşois! … Iubeşte! Şi eu, mizerabilul, ce însemn pentru ea? … O unealtă josnică! Aşa a spus… Şi eu am fost de acord! Da, consimt, şi voi consimţi! Ce-mi pasă că e cu gândul la altul dacă ea este a mea! Ah! nebunia acelui ceas de dragoste! … Şi bărbatul ăsta! regele care trece cu surâsul lui înfumurat! va muri! îl condamn! Chiar dacă ea ar vrea acum să-l salvez, este prea târziu! Ura mea va face mai mult decât toate otrăvurile…

  Se ridică şi schiţă un gest cu pumnul strâns.

  Era respingător la vedere…

  Printr-o lucarnă, Madeleine Ferron nu-l pierdea din vedere. Şi văzându-i înfăţişarea atât de oribilă, atât de groaznică, îi apăru un surâs duios pe buzele sale vinete.

  IX UN CURIER DIN PARIS.

  Castelul Fontainebleau era protejat de un parc imens ale cărui urme se mai păstrează încă.

  Parcul era închis de ziduri înalte.

  Atunci când Francois I venea să locuiască în castel, se plasa gărzi de-a lungul zidurilor, în interior.

  Exista o gardă la aproape fiecare sută de paşi.

  Triboulet venise deja de două ori la Fontainebleau cu regele. Nu neglija niciunul din aceste amănunte.

  Totuşi, prin parc hotărâse să se strecoare în castel, îi expuşese planul lui Ragastens şi lui Manfred.

  Să intre cu orice risc în parc şi să încerce să afle în care loc al castelului se afla închisă Gillette.

  Odată ce reuşea asta, cunoştea îndeajuns amplasamentul camerelor şi apartamentelor ca să poată să-şi călăuzească prietenii pe timpul unei nopţi întunecate.

  Atunci, ei patru ar pătrunde în castel, hotărâţi să ucidă pe toţi cei ce le-ar sta în cale, ar ajunge la Gillette, şi ar lua-o cu ei, apoi ar pleca în Italia.

  Planul extrem de simplu, şi cu atât mai îndrăzneţ pe cât de simplu, era, într-adevăr, singurul care ar avea şansă de reuşită.

  Încă din prima seară a sosirii lor, Triboulet, însoţit de cei trei prieteni ai săi, se duse să studieze împrejurimile castelului.

  În treacăt prin faţa elegantei faţade, Ragastens şi Manfred îşi dădură foarte bine seama de imposibilitatea unui atac prin altă parte decât prin parc.

  Curtea era plină. De oameni înarmaţi.

  Nobili, ofiţeri o străbăteau în toate direcţiile.

  Triboulet îi conduse şi, împreună, făcură înconjurul vastelor clădiri care până mai ieri în amorţeală, azi erau pline de forfotă, precum castelul Frumoasei din pădurea adormită care se trezeşte dintr-o dată sub atingerea baghetei magice a unei zâne.

  Dinspre parc, însă, totul era sumbru şi pustiu. Merseră de-a lungul zidului.

  De cealaltă parte, auzeau uneori semnalele de veghe ale sentinelelor care îşi răspundeau una alteia.

  În timp ce mergea, Ragastens, examina zidăria.

  Era înaltă şi aproape peste tot foarte netedă, adică imposibil de escaladat fără ajutorul unei scări.

  Ajunseră în capătul cel mai îndepărtat al parcului. Acolo, pe alocuri, zidul era în stare proastă, căzuseră pietre din el; existau găuri.

  — M-aş urca pe aici ca pe o scară, spuse Spadacape.

  — Urcă-te dară! tăcu Ragastens.

  În câteva clipe, Spadacape se afla pe creasta zidului, unde se culcă pe burtă. Inspecta interiorul.

  În întuneric, dedesubtul lui, cam-la zece paşi, văzu lucind o armă.

  Era o sentinelă care se plimba.

  Spadacape coborî fără să facă zgomot şi povesti ce a văzut.

  — Hai mai departe, zise Triboulet.

  Dar mai încolo, zidăria redevenea netedă şi în stare bună. Se întoarseră la han, în seara aceea, fără să poată încerca ceva. A doua zi şi zilele următoare se scurseseră la fel: în fiecare seară, în singurul loc pe unde se putea escalada, exista o sentinelă.

  Fiecare dintre cei patru se gândeau cu oroare că trebuiau o dată ajunşi aici să ucidă un om nevinovat ori să renunţe la tentativă.

  Se scurseră astfel zece zile plictisitoare.

  Manfred căzu pradă disperării, şi disperarea asta îl scotea clin minţi. Plănuia să intre în castel în plină zi să-l înfrunte pe rege, să-l provoace! …

  În seara celei de-a unsprezecea zi, Ragastens şi Triboulet se sfătuiră cu glas scăzut.

  — Trebuie să isprăvim cu asta! spuse Triboulet cu un aer ursuz.

  — Vă înţeleg… dar santinela? … Triboulet ridică din umeri.

  — Devreme ce nu-i chip să facem altcumva, zise el.

  — Aşadar am s-o fac eu, spuse cu sânge rece Ragastens.

  Spera să-i cadă în spate unui soldat şi să-i pună repede căluşul să nu poată striga…

  Deci, pentru a unsprezecea oară, cei patru prieteni inspectară din nou zidul.

  Era cam pe la ceasurile zece noaptea.

  Un vânt rece şi pătrunzător sufla printre ramurile desfrunzite ale copacilor din parc.

  — Urc, zise Ragastens cu glas scăzut ajungând la locul ştiut. De îndată ce treaba va fi isprăvită, vă voi chema. Veţi trece unul câte unul, şi apoi… vom mai vedea.

  În clipa asta răsună în depărtare semnalul de veghe. Se repetă din aproape în aproape.

  Şi în sfârşit, fu repetat de soldatul care se afla în faţa lui Ragastens, de cealaltă parte a zidului.

  Auzind vocea soldatului, Triboulet tresări.

  Se avântă, îi apucă mâna lui Ragastens.

  — Aşteptaţi! spuse el. Mă urc eu.

  Şi înainte ca Ragastens să-l poată zări, Triboulet, cu o agilitate pe care n-ai fi bănuit-o, începu să se caţere pe zid. După zece secunde, se afla pe coama zidului, şi făcea semn prietenilor să păstreze cea mai profundă linişte.

  După cum procedase şi Spadacape, Triboulet se culcă pe burtă pe creasta zidului.

  Zărea distinct santinela nemişcată, sprijinită pe coada halebardei sale.

  Cu glas, scăzut, Triboulet îi spuse pe nume:

  — Ludwig! …

  Soldatul sări ca ars.

  — Cine mă strigă? izbucni el.

  — Vorbeşte mai încet… apropie-te… aici! Nu recunoşti un prieten? Fir-ar să fie, eu nu te-am uitat deloc.

  — Domnul Triboulet! zise soldatul, recunoscând vocea. Parcă eraţi la Bastilia, după cât se spunea?

  — Aha! Şi cine spunea asta, viteazule. Ludwig?

  — Păi toată lumea. Domnul Montgomery v-a arestat şi v-a dus personal la fortăreaţa Saint-Antoine.

  — Drace! Ei bine, după cum vezi, dacă atunci eram la Bastilia, acum am ieşit de acolo.

  — Aţi ieşit de acolo! îngână elveţianul uluit.

  — Special ca să vin să te întreb dacă mai ai chef să revezi muntele din Jungfrau, să mergi să asculţi „balada păstorilor”, să-ţi îmbrăţişezi logodnică… ta, cum se numeşte?

  — Catherine! spuse soldatul înduioşat.

  — Da, Catherine: Ei bine, bunule Ludwig, îţi aminteşti de ce ţi-am promis la Luvru?

  — Dacă îmi amintesc, fir-ar să fie! Numai la asta mă gândesc, şi dumneavoastră m-aţi făcut să-mi pierd, minţile… O mie de scuzi!.

  — A câte şase livre bătute la Paris! Cu care să-ţi înalţi o casă în valea unde te-ai născut, unde te vei căsători cu Catherine a ta, şi unde vei duce traiul tău fericit înconjurat de o droaie de micuţi Ludwigi!

  — Domnule Triboulet, zise soldatul, aţi venit să mă întărâtaţi iarăşi.

  — Deloc! Am venit să-ţi spun doar că sunt gata să mă ţin de promisiune.

  — Cei o mie de scuzi! …

  — Nu ai decât să vii să-i iei.

  — Unde? … izbucni soldatul, cu înflăcărare.

  — La hanul Carol cel Mare.

  — Când?

  — Când vei dori î

  — Ah! Sunteţi cu adevărat un om tare de treabă că v-aţi deranjat în mod special…

  — Ca să-ţi aduc averea, era un lucru promis!

  — E adevărat, dar n-am avut ocazia să vă fac serviciul pe care mi l-aţi cerut, şi puteam să cred…

  — Acum, dragul meu Ludwig, am să-ţi cer un alt serviciu.

  — Aha! făcu elveţianul dezamăgit.

  — Mult mai puţn periculos decât primul pe care tu erai de acord să mi-l faci… Totuşi, nu vreau să te forţez. Nu e unul dintre elveţienii de gardă care să nu dorească să câştige cinstit o mie de livre făcând o faptă bună…

  — O faptă bună, care ar putea fără îndoială să mă ducă la spânzurătoare!

  — Da, dacă eşti neîndemânatic şi dacă dai greş. Dar tu eşti iscusit. Ludwig, şi o să ăi bani…

  — O mie de scuzi! …

  — Ca să te întorci în Elveţa… frumoasa ta Elveţie, în văile tale pline de verdeaţă…

  — Ce trebuie să fac? întrebă Ludwig.

  — Doar să închizi ochii şi să-ţi astupi urechile timp de zece minute…

  — Domnule Triboulet!

  — Ei hai, hotărăşte-te.

  — Vreţi să pătrundeţi pe ascuns în castel?

  — Da! … Şi apoi să-ţi cer o informaţie pe care ai putea să mi-o dai. Informaţia se plăteşte separat.

  — Spuneţi, totuşi.

  — Ai văzut vorbindu-se de o tânără fecioară pe care regele a adus-o la castel sub pază chiar din ziua în care a sosit aici el însuşi…

  — Vorbiţi de Domnişoara ducesă de Fontainebleau?

  — Da! zise Triboulet emoţionat.

  — Sărmana domnişoară, pare atât de tristă!

  — Ah! izbucni Triboulet, aşadar ai văzut-o?

  — De două ori, în cele două zile când am fost pus de pază lângă castel, coborâse în parc.

  — Singură? făcu Triboulet cu aviditate.

  — Însoţită de două femei.

  — Şi ea a pătruns până departe în parc?

  — O! nu! …

  — Ludwig! vrei să câştigi, nu o mie de scuzi, ci dublu! triplu! tot ceea ce am! Vrei să fii bogat ca un burghez? Spune, vrei?

  — Tăcere! zise Ludwig cu glas scăzut.

  Triboulet auzi paşi care se apropiau. Era un soldat ce făcea rondul.

  Se lipi de zid, cu inima tremurând la gândul că Ludwig i-ar îndeplini orice dorinţă.

  Într-adevăr, tăcerea impusă dintr-o dată de elveţian nu era la întâmplare.

  Soldatul de rond însoţit de ofiţer se apropia; ofiţerul schimbă câteva cuvinte cu Ludwig, apoi plecă mai departe…

  — Când o să mai fii de gardă, Ludwig?

  — Poimâine.

  Chiar în acest loc?

  — Pot să aranjez să fiu aici.

  — Bun! Te obligi ca mâine, să intri în vorbă cu ducesa de Fontainebleau?

  — Da… Nu este înfumurată; s-a întâmplat deja să vorbească soldaţilor.

  — Ei bine! spune-i să fie poimâine în parc la ora la care tu eşti de gardă.

  — Adică la zece noaptea… În ce loc?

  — Aproape de marele bazin cu crapi. Accepţi?

  — Accept!

  — Repetă ceea ce ţi-am spus.

  — Mâine, mă apropii de tânăra ducesă, îi atrag atenţia, ea îmi vorbeşte, şi îi spun: „Mâine, la orele zece noaptea, demnul Triboulet va fi în preajma bazinului cu crapi.” Am înţeles bine?

  — Da, viteazule Ludwig. Aşadar, poimâine noapte, la orele zece, chiar aici.

  — Am înţeles.

  — Şi după aceea, pleci împreună cu noi, şi bogat de acum înainte te vei întoarce în Elveţia…

  — O Catherine! suspină elveţianul cu vocea lui de bas.

  Triboulet alunecă în josul zidului.

  Nu mai avu nevoie să-i pună pe Manfred şi Ragastens ia curent cu ceea ce se petrecuse; nu le scăpaseră nici un cuvânt din discuţie.

  Se întoarseră la han.

  A doua zi Spadacape făcu rost de o trăsură pe care o cumpără. Toată ziua, cei trei prieteni rămaseră închişi la han.

  Ziua aceea a fost o zi agitată.

  Triboulet nu-şi mai găsea astâmpăr, vorbea de unul singur, cu voce tare, îi strângea mâna lui Ragastens.

  Manfred părea mai calm; dar îl răscolea o emoţie profundă. Când se făcu de ora opt seara, el spuse:

  — Să pornim!

  Era un pic prea devreme.

  Dar Ragastens înţelese că tânărul nu mai avea răbdare.

  Toţi patru se echipară, se înarmară în grabă mare şi coborâră în stradă.

  În acest moment, un călăreţ apăru în colţul străzii Fagots. Venea în goana mare.

  Şi zărindu-l pe Manfred, scoase o exclamaţie de bucurie, opri calul şi descăleca.

  Calul se prăvăli la pământ; era zdrobit de oboseală şi dădea sânge pe nări.

  Manfred era groaznic de palid.

  — Lanthenay? întrebă foarte îngrijorat.

  — El m-a trimis. Luaţi asta.

  Întinse un plic lui Manfred. Atunci, cu toţii, se retraseră în han. Manfred, deschise plicul şi citi: „Azi orele douăsprezece.

  „Mâino dimineaţă, la ora şapte Dolet va fi ars pe rug.

  „Dacă nu reuşesc să-l răpesc pe drumul dintre Conciergerie şi piaţa Greve… ah prietene, fratele meu… îţi dai seama!

  „Te aştept! …”

  Cu calm, Manfred întinse scrisoarea lui Ragastens care o citi, apoi i-o dădu s-o citească lui Triboulet. Ragastens se aşeză.

  Aştepta cu un soi de teamă hotărârea ce avea s-o ia tânărul.

  Cât despre Triboulet, acesta se simţea distrus.

  — Dar, se bâlâbâi el, cu înfăţişare lividă, dar… poţi pleca, după aceea! …

  — După! zise Manfred blestemând deznădăjduit: după aceea, v-a însemna poate miezul nopţii, ora unu… prea târziu ca să mai ajung la timp!

  Dintr-o dată, se întoarse către Cocardere care asista la scenă, fără să înţeleagă ce era atât de grav.

  — Du-te în grajd, şi pregăteşte de drum doi cai. Spadacape are să ţi-i aleagă pe cei mai buni. Grăbeşte-te!

  Spadacape şi Cocardere o porniră într-acolo. Ragastens se ridicase şi-i cuprinse mâna lui Manfred.

  — Bine, copilul meu, zise el cu simplitate, numindu-l din nou astfel pe tânăr făcându-l să tresară căci pronunţat de cavaler cuvântul acesta avea o atât de profundă semnificaţie.

  Manfred plecă fruntea, şi ochii i se umplură de lacrimi.

  Sacrificiul era într-adevăr nedrept.

  Şi faptul că prietenia biruise în inima lui Manfred, într-un asemenea moment, era sublim.

  — Rămânem în trei! zise Ragastens întorcându-şi privirea spre Triboulet. Dar fără să doresc să ştirbesc importanţa ajutorului prietenului nostru, afirm că vom reuşi în trei ca şi cum am fi fost patru.

  Manfred înţelese intenţia cavalerului, şi la rândul său îi strânse mâna.

  În clipa aceasta, apăru Cocardere.

  — Nu eşti prea obosit să faci druml înapoi, întrebă, Manfred

  — Sunt istovit, zău aşa! Dar ca să nu fiu la Paris mâine dimineaţă, ar trebui să fiu mort şi îngropat… Dacă aţi fi putut vedea cum arăta Lanthenay, cum l-am văzut eu în dimineaţa asta! …

  — Să mergem! spuse Manfred cu o voce răguşită.

  Îmbrăţişându-şi prietenii în mare grabă, se avântă în afară, urmat de Cocardere.

  În clipa următoare, Ragastens, Triboulet şi Spadacape auziră galopul dezlănţuit al celor doi cai.

  — Să mergem! zise atunci la rândul său Triboulet.

  Şi se îndreptară către parcul castelului.

  Manfred şi Cocardere galopau cot la cot pe drumul Melun-ului Drumul era o panglică lungă şi îngustă, desfundat pe alocuri, plin de hârtoape, barat uneori de vreun arbore doborât.

  Manfred şi Cocardere ca nişte buni călăreţi ce erau lăsau frâu liber cailor şi erau pregătiţi să-i oprească, în cazul în care s-ar ivi un obstacol.

  Într-adevăr noaptea era întunecoasă.

  Şi ei trebuiau în orice caz să se încreadă, în văzul şi mai ales în instinctul celor două animale.

  În timp ce galopau, erau cu urechea la pândă, pregătiţi pentru orice.

  Cocardere discuta…

  — Cum ai reuşit să ne găseşti? întrebase Manfred.

  — O şansă nesperată… Trebuie să vă spun că ajungând la Fontainebleau, nu prea mai ştiam de capul meu; cursa asta dezlănţuită mă istovise peste măsură. Deci, la prima casă, mă opresc, şi privesc în jurul meu. Nimeni. Bat la poarta unei case de ţăran. Şi, după cum m-a învăţat Lanthenay, întreb dacă a zărit un senior care se cheamă cavalerul de Ragastens şi dacă ştie unde locuieşte. Mi se răspunde să mă adresez la castel şi mi se închide poarta în nas. Părea că provoc teamă… Rămăsesem pe loc, prostit, neştiind încotro s-o apuc când deodată, dintr-o casă vecină, se iveşte o femeie.

  — O femeie?

  — Îmbrăcată bărbăteşte… Frumoasă cum nu mi-a mai fost dat să văd.

  — Am auzit că, îl căutaţi pe domnul de Ragastens îmi spune ea.

  — Cine sunteţi dumneavoastră, doamnă? îi spun eu, neîncrezător.

  Căci femeia avea o privire ciudată.

  Ea ridică din umeri şi îmi spune:

  — Îl căutaţi pe domnul Ragastens, da sau nu?

  — Da, îi spun eu. Şi e urgent.

  — Ei bine, îmi spune ea, mergeţi în strada Fagots, aproape de castel, şi opriţi-vă la hanul Carol cel Mare. După care dispăru, încheie Cocardere, şi eu dau pinteni calului, cerându-i bietului animal un ultim efort.

  Ideea că femeia fusese Madeleine Ferron îi apăru de la sine lui Manfred.

  Care alta, într-adevăr, decât Madeleine ar putea să se intereseze de cavalerul Ragastens pe care nimeni nu-l cunoştea la Fontainebleau?

  — Oare femeia asta este îngerul nostru păzitor? îşi zise el.

  În timpul acesta cursa îndârjită continua în noapte; din loc în loc, caii făceau câte un salt, sărind peste vreoj hârtoapă sau un obstacol, pe care cavalerii, nu-l văzuseră…

  Traversară Melun-ul ca nişte fantasme.

  Ajunşi în afara oraşului, se opriră preţ de un ceas; dacă nu s-ar fi oprit, caii n-ar fi putut să ajungă la Paris.

  Cailor le dădură ovăz, şi Cocardere profită de oprire pentru a înfuleca o bucată de carne aşezată între două felii enorme de pâine.

  În ce-l priveşte pe Manfred, acesta se mulţumi cu o duşcă de lichior.

  Cei doi încălecară; şi porniră din nou la drum în goana mare. La orele două dimineaţa, se aflau la porţile Parisului.

  — Ia te uită ce zăpăcit am fost! mormăi cu amărăciune Manfred. Porţile sunt închise! Nu m-am gândit deloc la asta!

  — Porţile se deschid la ora cinci, spuse Cocardere; ori execuţia are loc la ora şapte.

  Manfred umbla de colo până colo în jurul calului său, care era în aşa măsură de obosit încât părea că nu mai poate face un pas.

  Dintr-o dată se hotărî.

  — Urmează-mă, îi spuse lui Cocardere.

  Merse şi bătu în portiţa care se afla în apropierea porţii celei mari.

  După câteva clipe, un soldat veni să deschidă.

  — Prietene, spuse el, am un mesaj urgent de comunicat sergentului tău.

  — Veniţi, spuse soldatul.

  Traversară o sală scundă cu bolţi teşite, unde se aflau câteva gărzi, şi intrară într-o a doua încăpere de dimensiuni mai mari care constituia adevăratul post de gardă.

  Manfred văzu imediat poarta care se deschidea spre stradă, şi îi făcu semn lui Cocardere. Acesta se apropie de poartă.

  — Dânsul e sergentul, spuse soldatul.

  — Ce doriţi de la mine? întrebă şeful postului de gardă.

  — Să vă spun că sunt nevoit să intru imediat în Paris, spuse Manfred care urmărea cu coada ochiului mişcările lui Cocardere.

  — Nu este permis la asemenea oră, bombăni sergentul. Gardă, conduceţi-i înapoi pe aceşti doi oameni.

  — Înainte! strigă în acest moment Cocardere deschizând larg poarta şi năvălind în stradă.

  Sergentul, înţelegând că a fost păcălit, încercă să-i taie trecerea lui Manfred. Dar, dintr-un pumn, tânărul îl azvârli cât colo şi năvăli în stradă.

  După o clipă, auzi două sau trei focuri de archebuză pe care soldaţii din post le traseră în direcţia lor, dintr-un simţ al datoriei.

  O oră mai târziu, Manfred şi Cocardere ajunseră la Curtea Miracolelor.

  — E ora trei, spuse Cocardere, mă duc să dorm până la şase. Altfel, aş deveni inutil.

  — Am să te trezesc, fii liniştit.

  Şi se îndreptă către apartamentul pe care îl ocupa Lanthenay acolo unde se refugiaseră Julie şi Avette, soţia şi fiica lui Etienne Dolet.

  Zărindu-şi prietenul, Lanthenay scoase un strigăt de bucurie şi îl strânse în braţe. Cu o privire rapidă, arătă spre cele două nefercite femei care plângeau.

  — Aşadar, au îndrăznit să-l condamne! făcu Manfred.

  — Dar nu e totul piedut! izbucni Lanthenay, îl vom salva.

  — Cu siguranţă!

  — Ah! domnule! strigă Avette frângându-şi mâinile. Bietul meu tată!

  Julie era împietrită de durere.

  — Vom încerca imposibilul! spuse Manfred tulburat de atâta durere.

  — Vino, spuse dintr-o dată Lanthenay.

  Mi se rupe inima văzându-te cum plângi! lăcrima Lanthenay când fură afară din încăpere. Vino… am să-ţi descriu planul pe care l-am făcut ca să ne punem de acord cu ceea ce avem de făcut.

  La Curtea Miracolelor, cerşetorii pregăteau armele pentru încercarea pe care aveau s-o facă.

  Manfred şi Lanthenay ajunseră la închisoarea Conciergerie.

  — Undetr, trebuie să aibe loc execuţia? întrebă Manfred.

  — Ai să vezi. Iată-ne la Conciergerie.

  Cortegiul va ieşi pe poarta asta. Să urmărim drumul pe care îl va străbate. Trecură pe pod.

  Apoi se întoarseră spre dreapta, şi, după câţiva paşi se aflară în piaţa Greve.

  Acolo, în centrul pieţei, trei sau patru oameni se ocupau de o singură treabă: păreau să înalţe cu multă grijă un soi de turn pătrat.

  Două care mari de la care fuseseră deshămaţi caii se aflau în apropierea unui foc ce lumina uneori cu o licărire rapidă casele cu acoperişuri ascuţite, la ferestrele cărora se arătau capete curioase.

  În faţă, o sumbră adunătură de case ale negustorilor, care începuseră să fie dărâmate şi în locul cărora se construia primăria.

  Cele două care pe care le-am amintit adineauri erau pline cu lemne şi vreascuri.

  Metodic, muncitorii nocturni stivuiau bucăţile lungi de lemn uscat.

  Un rând de lemne, un rând de vreascuri, apoi un alt rând de lemne, şi tot aşa în continuare. Cubul acesta se înălţa în jurul unui stâlp lung de formă pătrată care fusese înfipt adânc în pământ.

  Oamenii care trebăluiau astfel, erau ajutoarele călăului. Şi ceea ce înălţau, era un rug.

  Manfred se albi la faţă.

  — Aici vor să-l ardă? întrebă el.

  — După cum observi! spune Lanthenay. Vino acum. Porniră spre intrarea podului.

  — Aici ne vom posta, reluă atunci Lanthenay… Vezi, cortegiul iese pe acolo, de cealaltă parte a fluviului; traversează podul; este nevoit să treacă prin dreptul acesta; în câteva clipe mulţimea o să înceapă să vină în număr mare ca să-l vadă trecând pe condamnat; ori, toată mulţimea care se va afla aici va fi alcătuită din cei de la Curtea Miracolelor; vor fi o mie, două mii, poate… Nu se va da nici un semnal… Iată ce am stabilit: chiar în momentul în care cortegiul va ieşi de pe pod, vom năvăli asupra escortei toţi deodată fără să scoatem un strigăt… Chiar să fie ei şi cinci sute de gardieni, le vom, veni de hac… Le vom răpi prizonierul, şi ne vom refugia, la Curtea Miracolelor… Ce zici de planul ăsta?

  — Este singurul care pare rezonbil. Reuşita îmi parei certă.

  — Crezi? făcu Lanthenay cu un licăr de bucurie în priviri.

  — Cu siguranţă!

  — Ah! prietene, dacă am putea reuşi! Rolul nostru, la amândoi vă fi să ajungem până la Dolet fără să ne îngrijim de ceea ce se petrece în jurul nostru… Iată că oamenii noştri îşi ocupă locurile…

  Într-adevăr, în întuneric, se zăreau confuz nişte umbre care forfoteau şi se rânduiau de-a lungul taluzului şi se adunau în număr mare în faţa podului.

  În aparentă, erau, bărbaţi şi femei din popor ori mici burghezi.

  Dar Manfred, privind cu atenţie la aceste grupuri, recunoştea, sub straiele pe care aceştia le purta, pe cerşetorii de la Curtea Miracolelor.

  Sub tunici ori pe sub mantii, ascundeau cu toţii arme; cea mai mare parte, o constituiau pumnalele; câte unii aveau pistolete.

  — Încep să cred că vom reuşi! spune Lanthenay, îmbătându-se cu un pic de speranţă, după cum mai întâi se îndoise de reuşită. Mă îndoiam! Mi se părea că niciunul dintre ei n-ar răspunde rugăminţii mele… Ce să-ţi mai spun! Ajunsesem să cred că nici tu însuţi nu ai putea ajunge la timp!

  — După cum vezi am ajuns! zise Manfred cu un zâmbet.

  X CONDAMNAREA LUI DOLET.