Mai întâi că Manfred ştia acum unde se afla Lanthenay şi la ce spânzurătoare trebuia condus şi prin urmare pe care străzi ar urma să treacă: de la palatul marelui magistrat până în strada Croix du Trahoir se mergea drept pe strada Saint-Antoine, până în strada Saint-Denis în continuare, Manfred ştia că execuţia ar fi întârziată cu câteva ore şi poate până spre seară, după cum îi promisese călăul. De altfel nu punea la îndoială cuvântul acestula pe care îl văzuse atât de emoţionat.

  Or, cele câteva ore câştigate, însemnau poate viaţa lui Lanthenay. La Curtea Miracolelor cei trei oameni îşi petrecură restul nopţii încercând să recruteze ajutoare pentru un atac.

  Dar Curtea Miracolelor era în doliu.

  Mai mult de trei sute de oameni fuseseră ucişi ori răniţi în piaţa Maubert în jurul rugului lui Dolet.

  Când mijiră zorii zilei, abia dacă vreo doisprezece dintre cerşetori îşi promiseseră sprijnul, cu jumătate de gură şi cu atâta reţinere, încât la orele şase dimineaţa, disperat, Manfred, pleacă însoţit doar de Cocardere şi Fanfare.

  — Avem vreo cunoştinţă sigură în strada Saint-Denis sau pe strada Saint-Antoine? întrebă el.

  — Îl avem pe Didier şelarul, pe strada Saint-Antoine spuse Fanfare.

  — Hai ia Didier…

  Şelarul care era şi negustor de boarfe locuia în strada Saint-Antoine într-o căsuţă a cărei proprietar era.

  Avea legături cu anumiţi cerşetori şi îşi punea pivniţele la dispoziţia lor, mijlocind o plată cinstită, când aceştia aveau mărfuri de tăinuit…

  Manfred şi cei doi însoţitori o dată ajunşi acasă la Didier, îl puseră la curent cu ceea ce voiau să întreprindă.

  — Casa vă stă la dispoziţie, răspunse cu simplitate şelarul.

  Planul lui Manfred era să se arunce pe neaşteptate asupra gărzilor lui Lanthenay. În vreme ce el s-ar lupta împreună cu Fanfare şi Cocardere, Didier l-ar lua pe Lanthenay în casa sa, în care s-ar refugia cu toţii. Cât despre fugă, ea devenea din clipa aceea uşor de realizat. În spatele casei şelarului se afla o grădină a cărui zid scund nu cerea un alt efort decât să-l treci cu pasul ca să ajungi la o altă casă. Asemenea gen de atac îi reuşise deja lui Manfred care îi scăpase astfel de spânzurătoare pe doi sau trei dintre cerşetori.

  Într-adevăr, o execuţie prin spânzurare nu era pentru vremea aceea un eveniment destul de considerabil ca să pună în mişcare forţa armată, exceptând cazul când era vorba de un personaj de vază precum Etienne Dolet, cu care se voia să se bage în sperieţi populaţia.

  De obicei, un condamnat condus la locul execuţiei era escortat de şapte sau opt gărzi fără prea multă hărmălaie.

  Planul nu a putut fi executat.

  Stând la pândă în dugheană şelarului, Manfred, Cocardere şi Fanfare aşteptau trecerea lui Lanthenay.

  Condamnarea era pentru ora şapte. Dar fără îndoială un eveniment neprevăzut întârziase ora, căci sună de ora opt la capelă Saint-Paul când Cocardere strigă:

  — Iată-i!

  Era chiar escorta lui Lanthenay.

  Manfred îşi înăbuşi o înjurătură şi deveni foarte palid. Erau mai mult de treizeci de gărzi în jurul lui Lanthenay. Nu se putea ca trei inşi să atace o asemenea ceată, în plină zi, în prezenţa unei întregi populaţii ostile condamnatului.

  Cei trei tovarăşi ieşiră de la şelar şi începură să meargă printre oamenii de rând care urmau escorta. Aşa s-a întâmplat că au ajuns la Croix de Trahoir. A fost pentru ei un moment de spaimă teribilă. Dar când văzură stâlpul spânzurătorii căzând la pământ, înţeleseră că gâdele se ţinuse de cuvânt şi îşi recăpătară curajul.

  Aveau o zi întreagă ca să poată acţiona.

  Manfred se plasase în primul rând al mulţimii, în speranţa de a fi zărit de Lanthenay şi să-i facă un semn de încurajare. Dar fie din întâmplare, fie că Lanthenay nu catadicsea să privească mulţimea care îl înconjura, privirile celor doi prieteni nu se întlâniră.

  Manfred asistă fără să poată auzi conversaţia care avusese loc între Loyola şi călău. Dar îl văzu pe călugăr fluturând o hârtie şi pe călău înclinându-se cu respect.

  În cele din urmă îl văzu pe Loyola plecând în grabă, îi făcu semn lui Cocardere şi lui Fanlare să-l urmeze.

  În faţa casei lui Didier şelarul, se aruncară asupra lui Loyola şi îl târâră înăuntru.

  Loyola îi examina cu un aer sumbru pe cei trei bărbaţi care se găseau în faţa lui. Sperase să fi căzut în mâinile unor bărbaţi îndrăzneţi care îi invidiau punga cu galbeni.

  Şi reluă:

  — De bani este vorba? … Dacă-i aşa, spuneţi repede cât.

  — Şi cum am proceda? întrebă Manfred.

  Loyola surâse. Cu siguranţă era vorba de nişte hoţi.

  — Aduceţi-mi ceva de scris; într-o clipă am-să vă semnez un înscris valabil la visteria mănăstirii Saint-Augustin. Pentru ce sumă?

  Manfred îi făcu un semn lui Didier care se repezi în afara pivniţei.

  — O să vedeţi! îi spuse lui Loyola.

  După câteva minute, şelarul se întoarse: ducea cu el o măsuţă, cu cele trebuincioase perutru scris.

  — Scrieţi, domnule! spune Manfred.

  — Sunt gata! răspunse Loyola, oricare ar fi suma; dar sper să nu abuzaţi…

  — Nu. O să vedeţi că nu o să vă coste prea scump.

  Şi Manfred dictă:

  — Ordin către jupanul Ledoux, călăul şef al Parisului…

  — Ce spuneţi? izbucni călugărul lăsând pana din mână.

  — Domnule, spuse cu răceală în glas Manfred, fără comedii inutile între noi; îl urâţi de moarte pe Lanthenay pentru că v-a rănit, pentru că a încercat să-l salveze pe nefericitul de Dolet, victima dumitale, în sfârşit, pentru că pornirile sale fireşti de om independent vă displac, d-voastră fiinţă a autorităţii brutale şi absolute!

  — Vă înşelaţi, fiule… nu sunt omul autorităţii brutale, după cum spuneţi…

  — Fugiţi de aici! Priviţi-mă bine, domnule., nu mă recunoaşteţi?

  — Nu vă cunosc! spune Loyola privindu-l cu atenţie pe Manfred.

  — Amintiţi-vă de dejunul care a fost dat de maestrul Rabelais, la Meudon, în compania meşterului Calvin şi a încă unei persoane…

  — Aha! persoana aceea eraţi d-voastră, tinere! Acum vă recunosc.

  — Sunt foarte onorat, domnule. Vă daţi seama acum că ştiu cine sunteţi! Ştiu cu câta ură neclintită vă hrăniţi spiritul! Aţi unelitit atacul împotriva Curţii Miracolelor, tot-d-voastră sunteţi cel care aţi dorit moartea lui Dolet; şi acum vreţi moartea lui Lanthenay…

  — Fie! Ei şi?

  — O să scrieţi pe dată ceea ce am să vă dictez.

  — Şi dacă nu scriu? făcu Loyola clocotind de turbare.

  — În cazul acesta, peste două minute veţi muri. Viaţă pentru viaţă, domnule! Loyola plecă fruntea şi rămase gânditor.

  — Sunteţi prea tânăr, spuse el în sfârşit şi vă angajaţi într-o treabă care vă depăşeşte, vă previn.

  — Lanthenay este fratele meu. Sunt în stare de orice ca să-l salvez.

  — Chiar şi de o crimă mârşavă săvârşită asupra unui om al bisericii?

  — Da, domnule, spuse Manfred foarte calm. Grăbi-ţi-vă, nu vă mai rămâne decât un minut. Scrieţi… adăugă el ridicându-se, scrieţi, sau de nu, jur să vă gâtui cum aş gâtui o fiară blestemată…

  Loyola apucă pana de scris.

  — Dictaţi! spuse el dintr-o dată pe un ton în care Manfred desluşi un soi de ironie. Dictaţi… dar să fim bineinţeleşi, nu-i aşa? Viaţă pentru viaţă aţi zis?

  — Jur că este aşa! spuse Manfred.

  — Prea bine, sunt pregătit. Manfred, beat de fericire, dictă: „Ordin către Ledoux, călăul şef al Parisului, de a suspenda execuţia condamnatului Lanthenay care este graţiat… Ordin călăului să pună în ljbertate pe condamnat viu şi nevătămat din paza gărzilor sale.”

  Loyola semnă.

  — Asta nu e totul, spuse atunci Manfred. Scrieţi, domnule… nu pe acelaşi pergament… pe celălalt…

  Mina călugărului deveni-mai serioasă.

  — Aştept! spuse el muşcându-şi buzele.

  Manfred dictă: „Ordin sergentului, şef al gărzilor marii dregătorii însărcinat sa escorteze pe condamnatul Lanthenay, de a-l pune în libertate deîndată…”

  — Dar nu am calitatea să semnez un asemenea ordin! izbucni Loyola.

  — Scrieţi totuşi… şi fără să cădeţi pe gânduri, domnule!

  Loyola aruncă o privire spre Manfred. Îl văzu frământând cu nervozitate mânerul pumnalului.

  Il cuprinse un tremur de furie, scrise şi semnă.

  Manfred reciti cu grijă cele două pergamente şi le puse în buzunarul vestei.

  — Sunt liber, nu-i aşa? întrebă călugărul.

  — Îndată, domnule! Vreţi să-mi daţi înscrisul care îl aveţi asupra dumneavoastră?

  — Care înscris? întrebă Loyola pălind.

  — Fără prefăcătorie, domnule! Vorbesc de pergamentul pe care i l-aţi arătat călăului şi în faţa căruia s-a înclinat cu atâta respect.

  — Hârtia asta este nesemnificativă pentru dumneavoaistră, se bâlbâi călugărul.

  — Un motiv în plus ca să mi-l daţi… Haideţi, hotărâţi-vă! … afară de cazul în care nu preferaţi să-l iau cu mâna mea trecând peste cadavrul dumneavoastră.

  Călugărul îşi dădu seama că orice împotrivire era inutilă şi cum nu era omul care să se înfurie protestând zadarnic, scoase pergamentul şi-l întinse lui Manfred spunându-i:

  — Iată vă dau ceea ce doriţi, fiule. Amintiţi-vă că m-am supus de bunăvoie… şi poate că nu sunt duşmanul lui Lanthenay atât cât păreţi s-o credeţi.

  Dar Manfred nu-l mai asculta.

  Despături pergamentul şi scoase un strigăt de bucurie.

  Era ordinul semnat şi sigilat de marele magistrat care ordona tuturor gărzilor dregătoriei de pază, să dea ascultare, purtătorului acestui pergament.

  XXIII CĂLĂTORIA LUI LOYOLA.

  Manfred şopti câteva cuvinte la urechea lui Cocardere şi se grăbi să iasă afară. În stradă, începu să alerge ca un nebun indirecţia străzii Croix du Trahoir.

  Cum fugea aşa disperat, se izbi de un om pe care nişte ţânci îl urmau la câţiva paşi.

  Omul se rostogoli la pământ strigând:

  — Degeaba faceţi asta! Am să-l regăsesc chiar azi.

  El apucă felinarul stins care îi căzuse din cauza izbiturii şi începu să inspecteze casele, făcând un gest ca şi cum le-ar lumina.

  Auzind vocea omului, se opri brusc.

  Se uită în urmă şi îl recunoscu pe marele magistrat.

  Ce putea să facă aici cu felinarul în mână?

  Pentru ce îl urmăreau ţâncii cu atâta curiozitate?

  Uimit peste măsură, Manfred, îşi puse pentru o clipă întrebările acestea şi lăsând pentru mai târziu lămurirea misterului, îşi reluă goană nebună spre spânzurătoarea din strada Croix du Trahoir.

  Ajunse acolo gâfâind, pe jumătate sufocat, agitând hârtia şi strigând:.

  — Graţiere: Condamnatul a fost graţiat!

  — Minune! strigă mulţimea care, cu obişnuita ei nestatornicie, aplauda vestea aceasta, după cum ar fi aplaudat spectacolul execuţiei.

  — Călăul apucă hârtia pe care i-o întinse Manfred.

  — Este un act de graţiere după tipicul legii! spuse el cu voce tare.

  Exclamaţia ar fi de ajuns ca să risipească îndoielile şefului gărzii în cazul în care sergentul ar fi avut îndoieli.

  El cercetă cu ochi de cunoscător cele două pergamente întărite prin ordinul semnat de marele magistrat.

  Manfred aştepta cu o teribilă nelinişte.

  Prea bine, spuse în sfârşit sergentul. Să fie deslegat condamnatul. E liber!

  — Minune! Minune! urlă mulţimea…

  — Explică-mi, spune Lanthenay.

  — Vino! vino! murmură Manfred… Ai să afli îndată…

  Şi îl trase spre el în timp ce gărzile porniră înapoi spre dregăforie şi călăul spre strada cu pisici.

  Dându-şi seama că Manfred îi scapă, Loyola răbufni într-un blestem ce îi stătea pe limbă.

  Înţelese că fusese tras pe sfoară, el care avea de gând să-şi joace adversarul.

  Dar păstră tăcerea, dispreţuind a se adresa cu o plângere lui Cocardere şi lui Fanfare, simpli însoţitori în ochii săi.

  Cu braţele încrucişate sub mantia sa, cu pumnii strânşi şi sprâncenele încruntate, Loyola imagina deja planul unei crunte răzbunări.

  Trei ore interminabile se scurseră astfel.

  Nici Cocardere, nici Fanfare nu ieşiseră din pivniţă. Nu-l slăbeau pe călugăr din privire.

  Pentru o clipă, Loyola se gândi dacă ar putea să le vină de hac celor doi. Potrivit obiceiului său, ori de câte ori pleca la drum, era acoperit de zale şi purta sub sutană un pumnal.

  Dar cei doi gardieni improvizaţi ţineau fiecare în mână un pumnal de temut şi aveau un aer foarte hotărât.

  În plus Cocardere îi spusese:

  — Vă previn, cucernice părinte, că am ordin să vă ucid la primul gest suspect pe care l-aţi face. Aşa că, staţi liniştit dacă vreţi să vă păstraţi în serviciul lui Dumnezeu şi spre fericirea oamenilor.

  Cocardere îşi sprijinise acest discurs remarcabil printr-un gest făcut cu pumnalul care nu-i lăsase nici o îndoială călugărului asupra deznodământului unei eventuale lupte.

  Se hotărâse aşadar să stea nemişcat şi liniştit, presupunând că Manfred n-ar întârzia să se arate.

  Aşteptarea, după cum am mai spus-o, dură trei ore.

  După scurgerea acestui timp „călugărul auzi paşi ce coborau pe scară.

  Curând Manfred şi Lanthenay apărură.

  Manfred radia de fericire, şi Loyola prevestea cu bine bucuria asta manifestată de tânărul bărbat. Dar Lanthenay era sumbru. – mai sumbru poate decât atunci când mergea la spânzurătoare.

  Cocardere şi Fanfare strânseră cu căldură mâna celui la a cărei salvare contribuiseră într-un chip atât de fericit.

  — Domnilor, spuse Loyola luând-o înainte, pot să sper că acum sunt liber?

  — O să vedem! spuse Manfred.

  — Aţi îndrăznit să vă călcaţi cuvântul pe care mi l-aţi dat? În schimbul vieţii lui Lanthenay, mi-aţi jurat s-o cruţaţi pe a mea.

  Manfred îl privi pe Lanthenay.

  — Domnule, spuse acesta cu o voce ce se străduia să pară calmă, datorită jurământului prietenului meu… fratelui meu… mai sunteţi în viaţă. Dacă Manfred n-ar fi jurat să vă cruţe viaţa, după cum spuneţi, v-aş omorî pe dată…

  — Luaţi seama că port o haină sfântă! întrerupse Loyola care se îngrozi de vorbele lui Lanthenay.

  — V-aş ucide, reluă acesta, ca pe un câine turbat, fără urmă de scrupul şi aş socoti că fac astfel un serviciu imens, omenirii.

  Lanthenay era cumplit în momentele acestea. Înainta ameninţător spre călugăr care, livid la faţă, se dădea înapoi aruncând o privire îngrozită spre Manfred ca şi cum i-ar cere să-i sară în ajutor.

  — Nu vă temeţi de nimic, îl ironiza acesta: noi cerşetorii avem mereu obiceiul să respectăm cuvântul dat. Sunteţi salvat, devreme ce Lanthenay este în viaţă.

  Lanthenay se opri atunci şi îşi şterse cu o mână, sudoarea care îi curgea pe frunte.

  — Da, spuse el, viaţa d-voastră este salvată… Cât despre libertatea d-voastră… ne vom mai sfătui.

  Loyola sigur de el că nu va fi ucis, surâse diabolic. Ridică fruntea şi luă o atitudine melancolică.

  — Sunteţi tare tineri amândoi, spuse el şi iert falsa judecată pe care o îndreptaţi asupra unui om căruia ar trebui să-i daţi respectul cuvenit pentru mai multe motive. Dar nu-mi stă în obicei să discut cu voi faptele vieţii mele şi temeiurile care le inspiră. Spuneţi-mi numai ce vreţi să faceţi cu mine… Cugetaţi câtuşi de puţin că dacă astăzi sunteţi cei mai puternici, nu va fi meru aşa. Dacă mă ţineţi prizonier, regele Franţei, al cărui oaspete sunt, se va nelinişti de dispariţia mea şi va da ordin să fiu căutat. Se va isprăvi prin aflarea adevărului… vorbesc în interesul vostru nu aL meu, căci mi-am deprins de multă vreme spiritul cu gândul persecuţiilor pe care le-aş putea îndura în slujba lui Dumnezeu şi a sfintei lui biserici…

  — Să nu vorbim de persecuţii, domnule, spuse Manfred; capitolul ăsta ne-ar duce prea departe, dacă ar trebui să socotim pe acelea pe care le-aţi provocat. Să vorbim mai degrabă de afacerile noastre.

  — Fie! spuse calm Loyola.

  — Vom discuta deci, reluă Manfred, despre libertatea d-voastră, cu alte cuvinte de condiţiile pe care le vom pune acestei libertăţi.

  — Condiţii…

  — Da; ce vă miră? Aşadar, vom avea de tratat amândoi acest subiect interesant. Dar înainte de a-l aborda, iată fratele meu Lanthenay are mai întâi ceva de discutat cu d-voastră despre un subiect care îi stă pe inimă…

  Loyola aţinti o privire cercetătoare asupra lui Lanthenay.

  — Domnule, spuse la rândul lui Lanthenay, vă amintiţi vorbele pe care mi le-aţi spus în dimineaţa asta, în momentul în care mergeam la spânzurătoare?

  — Cuvinte de alinare creştinească,. Murmură cu prudenţă Loyola.

  — Nu, cuvinte de afurisenie care mi-au ars inima. Mi-aţi spus că mergeam la spânzurătoare cu consimţământul contelui de Monclar.

  — Este adevărat…

  — Or, eu vă întreb acum dacă nu cumva aţi minţit

  — Omul lui Dumnezeu nu minte niciodată.

  — Fiţi foarte atent, reluă Lanthenay cu un calm care îl îngheţă pe călugăr, băgaţi de searnă căci vă cer adevărul absolut… vă cer să vorbiţi din adâncul conştiinţei. Contele de Monclar fusese constrâns la asemenea consimţământ? … Spuneţi… În cazul acesta, vă cunosc destul de bine acum ca să ştiu că puteţi să vă bateţi joc de cuvântul consimţământ… Cum de a consimţit marele magistrat? Iată ce vreau să aflu…

  — Cine se poate lăuda că ştie adevăratul temei al oamenilor?

  — Observ că nu ne înţelegem. Am să vă spun altceva, domnule. Prietenul meu Manfred care se află de faţă s-a ciocnit adineauri de contele de Monclar în stradă.

  Lanthenay se opri ca să tragă aer în piept, ca şi cum s-ar sufoca… el reluă:

  — Or, ştiţi d-voastră ce a constatat Manfred?

  — Aştept să aflu de la d-voastră, spuse cu răceală în glas Loyola.

  Lanthenay apucă braţul călugărului.

  — Contele de Monclar a înnebunit? spuse el cu o voce răguşită. Nebun! înţelegeţi asta? îşi caută fiul! îl cheamă plângând… De ce a devenit nebun contele de Monclar? Vorbiţi, domnule! D-voastră o ştiţi, ah! dar vorbiţi odată!

  — Mă uimiţi! spuse Loyola.

  — De ce, în momentul în care am fost târât în afara palatului său, tatăl meu se zbătea printre gărzi? Şi asta o ştiţi! Vorbiţi! Mărturiseşte dar că ai minţit îngrozitor mizerabile! Mărturiseşte dar că perfidia şi îndrăzneala ta au fost cauza condamnării mele…

  — Vă înşelaţi, vă garantez! In clipa de faţă n-aş avea nici un interes să mint… într-adevăr am remarcat contraziceri ciudate în ordinele pe care marele magistrat le dădea în privinţa d-voastră… L-am auzit eu însumi ordonând să fiţi condus la spânzurătoare… Am văzut mai apoi că încerca să se arunce asupra gărzilor… Am plecat în clipa aceea şi nu ştiu nimic mai mult.

  Lanthenay îşi întoarse privirea către Manfred. Acesta ridică din umeri ca şi cum ar spune:

  — Nu o scoţi la capăt cu el!

  — Oh! murmură Lanthenay. Mi-aş da douăzeci de ani din viaţă ca să aflu că tatăl meu n-a încuviinţat condamnarea!

  Loyola strânse din buze.

  — Bine! gândi el… vei purta în veci această suferinţă în inimă…

  În rest, vem vedea.

  Lanthenay eliberă din strânsoare braţul călugărului, şi se dădu înapoi cu câţiva paşi, descurajat.

  — Întrucât domnul se încăpăţânează să tacă, făcu atunci Manfred, vom pune la punct chestiunea libertăţii sale…

  Loyola tresări, dar nu suflă o vorbă ştiind bine ce putere de temut se află în vorbele scăpate fără rost.

  — La început ne-am gândit să vă abandonăm pe una din străzile Parisului după ce totuşi ne-am fi pus la adăpost că să nu ne mai puteţi prinde. Dar am chibzuit că parizienii ar putea pe bună dreptate să ne blameze… Pe de altă parte, nefiind înzestraţi precum d-voastră şi cei de teapa d-voastră cu o fire de călău, ne repugnă să vă ţinem în închisoare… şi apoi aţi isprăvi prin a înşela, cu jurămintele voastre, pe oamenii cumsecade pe care i-am pune să vă păzească.

  Loyola continua să tacă. Încrucişase doar braţele şi închisese ochii.

  Manfred continuă:

  — Ca să-i împăcăm pe toţi, am hotărât să vă conducem în afara Parisului.

  — Accept! nu putu să se abţină să nu exclame Loyola…

  — Cocardere şi Fanfare, pe care îi vedeţi de faţă, vor avea onoarea să vă escorteze…

  — Îmi daţi cel puţin posibilitatea să aleg oraşul unde voi fi dus?

  — Spuneţi totuşi… Unde aţi dori să fiţi condus? Vă previn că trebuie să vă alegeţi un oraş destul de departe de Paris…

  — Oraşul în care aş dori să fiu dus nu este prea îndepărtat, e adevărat Dar aş putea să vă jur pe crucifix să nu-l părăsesc mai înainte de opt zile, ceea ce, de fapt ar corespunde planului vostru…

  — Ei bine… care este acest oraş?

  — Fontainebleau! spuse Loyola, care nu ştia de loc că Manfred fusese interesat de plecarea regelui în acest oraş.

  Manfred izbucni în râs:

  — Cereţi-mi dar să vă duc de mână până la regele Franţei, domnul prieten al d-voastră, căruia n-aţi avea decât să-i solicitaţi condamnarea mea!

  — Regele Franţei! îngăimă Loyola. Vă înşelaţi… voiam să mă retrag în mănăstirea acestui oraş.

  Manfred privi la Cocardere peste umăr.

  — Ai zărit vreo mănăstire la Fontainebleau?

  — Zău că nu…

  — Vă daţi seama, domnule… E imposibil să vă conducem la Fontainebleau.

  — Fie şi aşa! Alegeţi d-voastră oraşul unde vreţi să mă conduceţi. O întrebare numai: când va trebui să plec de aici?

  — Chiar deîndată!

  — Fie! făcu iar Loyola ca şi cum ar consimţi la un sacrificiu, dar în realitate cu o bucurie care nu-i scăpă din vedere lui Manfred.

  Acesta continuă:

  — În stradă, în faţa porţii, se află o trăsură potrivită pentru asemenea călătorie şi prevăzută cu obloane ce se închid cu cheia. Te previn, Cocardere, că în ladă de sub capra trăsurii se află un sac în care vei găsi cele trebuincioase călătoriei…

  — Bun! făcu Cocardere.

  — Deci, iată cum, vom proceda: urcăm cu toţii, părintele se suie în trăsură fără să scoată un strigăt, căci îşi dă seama că la primul strigăt i-am cresta gâtul cu lama acestui pumnal… Apoi se suie în trăsură şi bunul nostru prieten Fanfare; obloanele sunt închise cu cheia; Cocardere se suie sus pe capră şi nu mai are decât să dea bice cailor care vor avea onoarea să vă poarte în călătorie…

  — Sunt dispus să mă supun fără împotrivire. Abuzaţi de forţă, şi nu s-ar cuveni ca slujbaşul lui Dumnezeu să facă la fel. Spuneţi-mi doar în ce loc o să mă lăsaţi…

  — D-voastră aţi păstrat secretul adineauri, spuse cu gravitate Manfred; e rândul meu să-l păstrez pe al meu! … Cocardere ascultă…

  Manfred ieşi din pivniţă, urmat de Cocardere. Lipsi mai mult de o oră. Fără îndoială îi dădu lui Cocardere instrucţiuni amănunţite.

  — Urmaţi-mă, domnule! spuse el lui Loyola.

  — Pot să aflu cel puţin cât va dura călătoria?

  — Ei aş! câteva ore… Veniţi, şi luaţi aminte că la prima mişcare greşită, sunteţi mort…

  Manfred urcă. În urma lui venea Loyola. În urma călugărului mergea Lanthenay cu pumnalul în mână. Fanfare închidea plutonul.

  În faţa porţii şelarului staţiona într-adevăr o trăsură.

  La semnul lui Manfred, Fanfare luă loc în ea. Cocardere era deja pe locul vizitiului. Ajungând în dreptul porţii, Loyola care era încadrat de Manfred şi Lanthenay, aruncă o privire iute la dreapta şi la stânga. Dar strada era pustie. Doar câţiva ţânci priveau trăsura curioşi.

  Loyola fremăta de turbare şi urcă în trăsură murmurând:

  — Să fiţi blestemaţi de Dumnezeu!

  În clipa următoare, Fanfare închise obloanele şi puse cheia în buzunarul vestei.

  — Drum bun! strigă Manfred.

  Vehicolul se urni din loc şi porni în goana mare.

  Aflat în semiobscuritatea închisorii sale pe roţi, Loyola medita la ceea ce i se întâmpla. Nu numai că fusese tras pe sfoară, dar mai mult, ţelul principal al călătoriei sale în Franţa eşuase. Scopul acesta era să plaseze pe lângă regele Franţei un om care să-l pună la curent cu tot ce ar face şi ar gândi monarhul.

  Pe îndelete, Loyola pusese stăpânire pe marele magistrat pe care puţin câte puţin îl adusese în stare să accepte, a chiar să solicite asemenea îndeletnicire.

  În privinţa marelui magistrat dăduse greş.

  Deja spiritul activ al şefului iezuiţilor se concentra spre viitor. Deja punea la cale planuri noi.

  Deîndată ce s-ar vedea liber, s-ar lepăda de hainele popeşti, ar cumpăra un cal şi ar alerga în goana mare până la Fontainebleau. Acolo prima sa grijă ar fi să-l determine pe Francois I să aleagă pe unul dintre apropiaţii săi ca mare magistrat de Paris în locul contelui Monclar.

  Atunci ar răvăşi Parisul până când ar fi pus mâna pe Manfred şi pe Lanthenay… Dar până atunci, trăsura îşi vedea de drum.

  — Va trebui totuşi să se oprească! gândi Loyola, măcar pentru a schimba caii; atunci vom vedea…

  Veni noaptea.

  Trăsura îşi continuă drumul.

  În timpul acesta, Fanfare căsca de-i pocneau fălcile. Pica de somn şi de foame, dar nu îndrăznea să aţipească. În cele din urmă, răzbindu-l foamea bătu în oblon.

  — Îndată! răspunse vocea lui Cocardere. Răbdare, ce naiba!

  Era aproape de ceasurile zece noaptea când trăsura se opri.

  Loyola aştepta cu o nestăpânită nelinişte.

  — Deschide! strigă Cocardere, Fanfare se supuse îndatoritor.

  — Ce naiba de treabă mai e şi asta care ne-a dat-o Manfred! izbucni el. Pentru o pocitanie ca asta e nevoie de atâtea fasoane? O să-l strâng de gât pur şi simplu…

  — Nici atât! Trebuie să-l conducem pe cucernicul părinte, trebuie.

  — Dar eu turbez de foame!

  — Fii liniştit, ora cinei a sunat.

  Loyola privise cu nerăbdare printre obloanele deschise. Se credea într-un oraş sau într-un sat, poate la capătul acestei călătorii forţate…

  Sprea marea sa uluire şi nelinişte şi mai mare, constată că trăsura se oprise în plin câmp, pe un drumeag absolut pustiu şi întunecat.

  — Dar oare unde mă duceţi? mormăi el.

  — Uitaţi ce este, cucernice părinte, nu vreau să vă las să vă frământaţi prea mult… vă conduc în Burgundia, la Dijon…

  — La Dijon! exclamă călugărul. De ce la Dijon?

  — Nu ştiu absolut deloc, prea cucernice părinte.

  — Insă ne trebuie patru zile bune să ajungem acolo!

  — Cel puţin…

  — Unde o să înoptăm?

  — Păi mi se pare că staţi foarte bine în trăsură.

  — Fie, în ce mă priveşte sunt obişnuit cu greul, dar voi, bieţi oameni!

  — Nu vă neliniştiţi din pricina asta, preacucernioe. Sub masca acestor întrebări nenumărate, Loyola îşi ascundea bucuria profundă ce-l încerca.

  — Patru zile să ajung la Dijon, tot atâta să mă întorc la Fontainebleau… Va să zică! nimic nu e pierdut! …

  În timpul acesta Cocardere aranjase o cină sumară.

  Începuse prin a da de mâncare cailor, în prealabil îi deshămase pe acei cai normanzi şi îi dusese la adăpat unde băuseră un pârâu întreg. Sfârşind cu caii, Coqardere se ocupa de oameni.

  Mâncară în trăsură la lumina unui felinar.

  Loyola îşi luă partea de hrană ce i se cuvenea şi cină cu poftă foarte mare, se prezentă într-o stare excelentă de spirit şi reuşi să le trezească interesul celor doi paznici ai lui povestindu-le despre bătăliile la care luase parte înainte de a intra în ordin.

  Cocardere şi Fanfare ascultau cu gura căscată poveştile cu măiestrele lovituri de sabie pe care călugărul le dăduse şi le primise odinioară. Atât de prinşi erau de povestire încât Cocardere izbucni:

  Fir-aş ai naibii, părinte, ce straşnic cerşetor aţi fi fost d-voastră! Şi ce păcat că aţi apucat-o pe drumuri rele!

  Loyola se puse pe râs luând o duşcă dintr-un vin excelent pe care Fanfare îl adusese.

  Nu luă îri seamă ciudatul compliment al lui Cocardere, nebinevoind să-i catehizeze pe cei doi cerşetori.

  După o oră de asemenea conversaţie, Cocardere şi Fanfare ajungeau să creadă că reverendul părinte nu era poate chiar atât de afurisit după cum socotiseră la început.

  În cele din urmă, îi urară aproape cu o anumită cordialitate – noapte bună şi coborâră din trăsură ale cărei obloane le închiseră cu grijă. Se înfăşurară atunci în velinţe şi dormiră cu scrupulozitate.

  La răsăritul soarelui, porniră la drum în aceleaşi condiţii ca în ajun. Zilele trecură totuşi destul de iute pentru Loyola.

  Cinci zile se scurseră astfel.

  În seara celei de a cincea zi, cum cei trei bărbaţi deveniră aparent cei mai buni prieteni din lume, Loyola vorbi:

  — Nu suntem prea departe de Dijon…

  Cocardere începu să râdă.

  — Dijon? Am trecut prin el azi la prânz, spuse el. Loyola păli şi, o clipă fu cât pe ce să renunţe la rolul de băiat de viaţă pe care îl juca. Cocardere continuă:

  — Trebuie să vă spun… Nu la Dijon trebuie să vă conducem, ci chiar la Lyon…

  Un strigăt de turbare era cât pe ce să-i scape călugărului. Dar el se stăpâni şi răspunse cu o voce indiferentă:

  — Dijon sau Lyon… mi-e tot una.

  — Bravo! făcu plin de voioşie Fanfare. E o plăcere să escortezi un astfel de om cumsecade.

  La Lyon, călugărul află că cei doi gardieni ai lui trebuiau să-l conducă, la Avignon…

  În cele din urmă, la Avigngon îi fu dat la iveală că drumul s-ar prelungi până la Marsilia.

  La Dijon, Loyola se prefăcu că acceptă bucuros prelungirea călătoriei. La Lyon, pe cât de tare se ţinu, nu-şi putu reţine o înjurătură foarte soldăţească şi oare îi mirase tare pe cei doi cerşetori. Începând cu Avignon, Loyola se închisese într-un mutism îndârjit.

  Toate planurile sale se năruiau! Câtă ură şi fiere se adunase în sufletul lui, numai el însuşi ar fi putut s-o spună.

  Către cea de-a treizecea zi, sau mai degrabă a treizecea noapte, căci nu deschideau obloanele trăsurii decât noaptea, Cocardere îi spuse lui Loyola:

  Suntem în Marsilia, prea cucernice.

  Loyola aplecă fruntea şi se trezi într-o stradelă întunecoasă şi pustie.

  — Sunt liber, nu-i aşa? bombăni el.

  — Nu încă de tot, prea cucernice, răspunse cu dulceaţă în glas Cocardere.

  — Mizerabili! răcni călugărul. Asta nu va însemna că nişte ţeluri atât de nobile vor fi zădărnicite printr-o asemenea stupidă fatalitate! Muriţi dar amândoi!

  Şi grăind astfel scoase de la sân un pumnal şi ţâşnise în afara trăsurii, îndreptându-şi lovitura năpraznică a armei sale spre Cocardere. Dar, în jocul acesta avea de-a face cu un adversar puternic.

  Cu o mişcare iute ca fulgerul, Cocardere îi prinse încheietura mâinii lui Loyola şi i-o răsuci violent.

  Călugărul căzu în genunchi scoţând un urlet de durere.

  În acelaşi timp Fanfare se aruncă asupra lui şi Loyola se trezi imobilizat.

  — Zău, prea cucernice, spuse Cocardere, procedaţi fără menajamente! Ptiu! uite ce s-a ales din porunca ce interzice slujitorilor lui Dumnezeu să se folosească de sabie!

  Loyola turba de furie. Cei doi îl apucaseră fiecare de câte un braţ. Îl târâră într-o fundătură sumbră la capătul căreia îl obligară să urce câteva trepte.

  În susul scărilor, un om care ţinea în mână o torţă lumina scena aceasta.

  — Salut maestre Giovanni! spune Cocardere.

  — Salut prietenilor din Paris! răspunse omul. Am fost prevenit. Ieri de apropiata voastră sosire. Vă aşteptam pentru mâine.

  Ne-am dat osteneala.

  Loyola fu îmbrâncit într-o încăpere destul de vastă.

  Cocardere îi legă mâinile şi picioarele.

  — Ei haide! urlă călugărul, ce vreţi să faceţi cu mine? …

  — O să aflaţi, prea cucernice.

  Se întoarse către bărbatul căruia i se spunea maestrul Giovanni. Bărbatul acesta purta un costum de marinar. Era unul clin nenumăraţii asociaţi ai Curţii Miracolelor, care număra peste tot cunoştinţe ce se recunoşteau printr-un soi de francmasonerie.

  Maestrul Giovanni era patronul unui bric care făcea rutele Smirnei şi ale coastei Asiei. Se afla în relaţii închegate cu cerşetorii din Marsilia şi Paris.

  — Maestre Giovanni, întrebă Cocardere, sunteţi pe picior de plecare?

  — Păi… Belle-Etoile va ridica ancora peste şase zile cel târziu.

  — Ce este Belle-Etoile?

  — Bricul meu!

  Cocardere se întoarse cu faţa către călugăr.

  — Aşadar, prea cucernice, încă şase zile de răbdare şi vă veţi descotorosi, de tovărăşia noastră care, cu siguranţă nu a avut şanse să vă placă.

  — Nu înţeleg murmură călugărul mistuit de nelinişte.

  — Totuşi e foarte simplu… Prietenul nostru Giovanni care e de faţă, este stăpânul unui prea frumos bric.

  Giovanni salută cu gravitate.

  — Ei şi? bombăni călugărul.

  — Păi… bricul ăsta, după cum aţi auzit adineauri, se numeşte Belle-Etoile, va ridica ancora peste şase zile… Loyola deveni livid, începea să priceapă.

  — Ei şi? mormăi el.

  — Ei bine, peste şase zile vom avea onoarea să vă conducem pe bricul Belle-Etoile şi vă vom instala acolo cum se cuvine în fundul calei, după care cucernice părinte, nu ne mai rămâne decât să vă cerem binecuvântarea, pe, care nu ne veţi refuza-o, sper.

  Loyola se strădui printr-un efort cumplit şi reuşi să-şi păstreze calmul său obişnuit.

  — Şi când nava asta va ajunge la destinaţie ce se va întâmpla cu mine?

  — Veţi fi liber…

  — Ce înţelegeţi prin cuvântul acesta…

  — Liber, prea cucernice! Liber ca pasărea cerului… liber să vă duceţi unde veţi crede de cuviinţă…

  — De dala asta e definitiv?

  — Dacă n-ar fi definitiv, prea cucernice, v-am însoţi.

  — Aşa este…

  Loyola păstră un moment de tăcere dus pe gândurL Cântări titmpul pierdut şi gândi că poate nu era totul pierdut dacă voiajul maestului Giovanni nu dură decât opt sau zece zile… îl privi fix pe marinar şi îl întrebă:

  — Şi în care port trebuie să mă eliberaţi? Aş putea şti?

  — Oh! asta nu are importanţă, răspunse Cocardere; prea cucernice, la Smyrna, în Asia, se pare că veţi fi eliberat.

  — Smyrna? îngăimă călugărul consternat.

  Această ultimă lovitură îl dădu gata. Cu vocea tremurând de turbare întrebă înăbuşit:

  — O ultimă întrebare…

  — Spuneţi… ne aflăm aici ca să vă răspundem…

  — Cât timp îi trebuie navei d-voastră ca să ajungem? la Smyrna?

  — E rândul tău, maestre Giovanni! spuse Cocardere.

  — Ca să ajungă la Smyrna, făcu patronul bricului Belle-Etoile… păi… cu escalele pe care le vom face în Italia, în Algeria, în Tunisia… Loyola fremăta de groază.

  — Da, isprăvi Giovanni, mă prind să ajung la Smyrna în cel mult patru luni!

  Loyola vru să dea un ţipăt. Văzu roşu înaintea ochilor. Se roti în jurul său şi se prăbuşi cu greutate, leşinat, doborât pe dată!

  Când Loyola îşi reveni în fire, se folosi de toată puterea voinţei sale să-şi păstreze stăpânirea de sine. Dar oricât de tare ar fi fost, nu putu să-şi stăpânească o lacrimă arzătoare, lacrimă de ură şi turbare care căzu ca o picătură de fiere.

  Un întreg plan îndelung urzit se prăbuşea. Nu ar putea să fie înapoi în Franţa mai devreme de cel puţin şase luni. Plecă fruntea învins. Şi cei trei bărbaţi îl auziră murmurând:

  — Totul este pierdut…

  Lucrurile se petrecură potrivit programului trasat de Cocordere. În seara celei de-a patra zi de la sosirea la Marsilia, Loyola fu condus la bordul bricului Belle-Etoile şi închis într-o nişă din care n-ar putea ieşi decât în momentul în care nava ar fi pierdut, coastele din vedere. Belle-Etoile ridică ancoră a doua zi.

  Din depărtare, Cocardere şi Fanfare, îi văzură pânzele umflându-se de vânt puţin câte puţin, apoi bricul se avântă în larg.

  Cocardere rosti cuvântul pe care îl rostise Manfred.

  — Drum bun! … strigă el, ca şi cum călugărul ar fi putut să-l audă.

  Apoi cei doi amici încălecară pe cai şi o luară înapoi spre Paris.

  XXIV NEBUNUL li vom lăsa pe cei doi prieteni să revină la Paris, cu sufletul împăcat şi să ne întoarcem la un personaj pe care cititorii noştri suntem siguri că nu l-au uitat: e vorba de Gypsie.

  După scenă emoţionantă şi ca să spunem aşa tragică care se petrecuse între ea şi marele magistrat, bătrâna nomadă, zdrobită, disperată, cu inima rănită, cu sufletul înnebunit de răzbunare, părăsise palatul marii dregătorii.

  În întunericul difuz al zilei ce mijea, ea arătase cu pumnul către palat şi, cu o voce plină de ameninţări înăbuşite, murmurase:

  — Încă nu e totul isprăvit! Oare ce spera ţiganca? Avea ea un plan de răzbunare? Se gândea la cineva anume, proferând asemenea ameninţări?

  Nu! Gypsie nu se baza decât pe ea însăşi.

  De mai bine de douăzeci de ani acest secret îngrozitor al urii sale îi muncea mintea, niciodată nu vorbise despre aşa ceva nimănui pe lume, dând alstfel o probă de tenacitate pe care Loyola i-ar fi apreciat-o, dacă temutul călugăr ar fi cunoscut-o pe femeia asta!

  Ea nu se încredea decât în instinctele ei. Petrecuse nopţi după nopţi rumegând planul care tocmai eşuase atât de jalnic.

  Şi acum când era învinsă acum când marele magistrat îşi recunoscuse fiul, nu mai apela decât la propria sa imaginaţie.

  Bătrâna se întoarse aşadar la Curtea Miracolelor ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

  Ajunsă la locuinţa sa, avu la început o criză de disperare. Într-adevăr, răzbunarea asta, reprezenta însăşi viaţa ei. I se părea că îi fusese smulsă inima.

  Ura absolută a lui Gypsie împotriva contelui de Monclar izvora din imensa durere pe care o simţise asistând la execuţia fiului ei!

  Dar dacă motivul dispăruse, efectul dăinuia intact. Ea nu-l mai iubea pe fiul acesta mort de atâta vreme sau cel puţin, nu mai reuşea chiar printr-un efort de voinţă să se transpună în starea de spirit a unei persoane care iubeşte… dar ura împotriva marelui magistrat nu făcuse decât să crească…

  Ajunsese să considere ura această ca pe scopul vieţii sale.

  La asemenea lucruri reflecta ţiganca, în vreme ce, disperată, clocotind de turbare şi de furie căuta să-şi limpezească gândurile.

  Curând nu mai avu răbdare şi printr-un fel de atracţie fatală, ieşi din casă şi se îndreptă către palatul contelui de Monclar.

  Forţa obişnuinţei!

  De câte ori nu dăduse târcoale în jurul palatului ăstuia!

  Acum îşi rememora scenele petrecute odinioară, ca şi cum s-ar fi petrecut în clipa aceea. Se vedea cu mai mult de douăzecişidoi de ani în urmă pândind în jurul palatului, fără un scop precis, fără un gând anume… Timp de câteva zile, gândul ei fusese să-l omoare pe marele magistrat.

  Şi atunci se petrecu scena care avusese punctul de plecare al întregului său plan de răzunare.

  Într-o dimineaţă cam la o lună după execuţia fiului ei, ţiganca venise să se posteze în faţa porţii palatului… Atunci… Ah! atunci, era încă mamă cu o proaspătă suferinţă, biata femeie a cărei inimă fusese îndoliată…

  Şi plângea, într-adevăr fără să-şi dea seama.

  Deodată poarta palatului se deschise. O trăsurică arătoasă aştepta în stradă… Şi marele magistrat apăruse!

  Văzându-l, ţiganca simţise spaima groaznică pe care o încerci în faţa anumitor fiare fioroase… Or, în preajma marelui magistrat, apărea o femeie, frumoasă şi atât de fericită că părea să radieze lumină, fericire şi iubire…

  Marele magistrat, pe atunci tânăr, în plenitudinea forţelor sale, o învăluia cu o privire atât de gingaşă, plină de pasiune, încât Gypsie tresărise profund în faţa neaşteptatului gând care tocmai îi încolţise în minte. Dar asta nu era totul…

  Intre marele magistrat şi soţia lui păşea un copil… Tânăra soţie îl ţinea de mână… Copilul părea să aibă patru ani. În realitate abia dacă avea trei ani. Era un copil frumos, cu o îmbrăcăminte minunată; se vedea că trebuia să fie iubit la nebunie de tatăl şi de mama sa…

  Copilui se avântă spre trăsură, cu exclamaţii de bucurie… Dar tatăl îl luase în braţe… Il privise câteva clipe cu o privire adâncă. În privirea asta Gypsie desluşise imensa pasiune părintească a contelui de Monclar.

  Apoi marele magistrat îl aşezase pe copil în apropierea mamei sale, care suise în trăsură… şi în sfârşit vehicolul se îndepărtase, în vreme ce contele de Monclar oprit în pragul porţii îl privea cum se îndepărtează…

  Chiar din clipa aceea, ţiganca simţise o bucurie aspră şi dureroasă. O cuprinse răzbunarea. Fusese lovită în amorul ei de mamă…

  În iubirea lui de tată voia să-l lovească pe marele magistrat…

  Atunci urzise planul său teribil…

  După opt zile, fiul marelui magistrat fusese răpit în chip misterios!

  Nebun de durere, contele alarmă toată poliţia Parisului, care scotoci peste tot.

  Un nou dezastru, primul efect al răzbunării lui Gypsie, se abătu asupra sa: tânăra lui soţie, lovită în inimă de pierderea copilului care însemna iubirea ei cea mare, murea de supărare după trei luni!

  Când muri soţia, când fu foarte sigur că fiul său nu ar mai putea fi găsit, marele magistrat speră pentru un moment că va muri şi el. Soarta a fost crudă cu el. Rămase în viaţă! …

  Ceea ce a însemnat existenţa de dezamăgiri, lacrimi, doliu, mereu reînnoite de o memorie implacabilă, pe care noi am încercat s-o redăm în cursul acestei povestiri.

  Devenise ursuz, sălbatic, dur faţă de nefericiţii care îi cădeau în mână şi mai ales faţă de nomazi, cerşetori şi locuitorii Curţii Miracolelor pe care îi acuză în taină că i-ar fi furat sau poate i-ar fi omorât fiul…

  Acestea sunt amintirile necruţătoare care se conturau în mintea nebună de durere a lui Gypsie, în clipa în care o regăsim pe când se îndrepta către palatul pe care îl părăsise de curând, spre această casă spre care o atrăgea un soi de forţă magică. Şi ea îşi amintea cu ce precauţii minuţioase îl crescuse pe fiul marelui magistrat! …

  Câtă răbdare îi trebuise ca să şteargă din această minte de copil prima impresie a copilăriei atât de puternică şi atât de durabilă.

  Şi mai târziu, când devenise adolescent, cu câte precauţii îl învăţase pe copil să-l urască pe contele de. Monclar!

  Ce viclenie uimitoare, câtă abilitate cheltuise. Pentru a-l pune pe tată şi fiu faţă-n faţă! Ca să facă în aşa fel ca fiecare din aceste întâlniri să fie o nouă cauză de răzbunare în inima lui Lanthenay! Pentru a face în cele din urmă ca marele magistrat să ia neclintita hotărâre de a-şi ucide fiul!

  Şi toate astea rămăseseră fără rezultat!

  Un te miri ce, o umbră, un suflu, ea nu ştia ce anume făcuse să se năruie îngrozitoarea trudă a atâtor amar de ani de suferinţă şi de răbdare! Oare ce se petrecuse? Cum de aflase contele de Monclar că Lanthenay era fiul său? Cum de aflase chiar în momentul în care urma să-l ducă la spânzurătoare?

  — Oh! bombăni ea în timp ce mergea, e o fatalitate groaznică! îţi vine să te dai cu capul de toţi pereţii casei ăsteia blestemate! Aşadar am trudit degeaba! Răzbunarea mea a eşuat chiar în clipa în care urma să se desăvârşească! Oh! nu, nu! trebuia să-i strâng de gât pe amândoi…

  Cum ajunsese pe strada Saint-Antoine, nişte oameni adunaţi priveu un spectacol care părea să fie dintre cele mai interesante.

  Se aflau de faţă copii, bărbaţi, femei. Puştii râdeau şi câte unii adunau pietre pe furiş; femeile priveau cu compasiune; bărbaţii păreau uimiţi şi aproape îngroziţi.

  Ţiganca era să treacă mai departe, cufundată în întregime în gândurile sale, poate fără să fi zărit această adunare, când se făcu o mişcare printre aceşti oameni, rândurile se deschiseră, şi apăru un bărbat… Aproape că se izbi de Gypsie.

  Ţiganca se opri brusc, prostită de uluire. Omul acela era marele magistrat… era contele de Monclar! Tot mai ţinea în mână felinarul stins şi bombănea!

  — Vă zic eu că mă cheamă… lăsaţi-mă să trec!

  Câteva slugi de la palat îl urmau pas cu pas pe stăpân şi încercau uneori să-l ducă înapoi. Dar el îi îndepărta cu un gest şi înainta cu vioiciune.

  Gypsie rămăsese o clipă zăpăcită în faţa acestui spectacol jalnic. Cum el trecea prin dreptul ei, îl auzi murmurând:

  — Degeaba e întuneric, simt eu că e pe aproape… Aşteaptă fiule, am să deschid lacătele lanţurilor…

  O revelaţie fulgerătoare se petrecu în gândirea ţigăncii. Contele de Monclar scăpa răzbunării sale pentru totdeauna! Nebunia îl salva de la răzbunarea pe care o pusese la cale! Fără să-şi dea seama, începu să-l urmărească.

  I se părea, în mintea ei răvăşită că are să înnebunească şi ea. Se pomenea mormăind ameninţări vagi. Setea ei de răzbunare se ascuţea şi atingea un soi de nebunie furioasă.

  În acest timp, nebunul părăsise strada Saint-Antoine afundându-se în labirintul stradelelor care se învecinau cu strada Saint-Denis.

  ÎI urmă alergând deîndată ce el începuse să alerge, oprindu-se odată cu el, străduindu-se să pună un pic de ordine şi calm în propria-i judecată. Ce e de făcut? Să renunţe la ceea ce a însemnat ţelul vieţii ei?

  Să plece, să dispară, să-şi petreacă în jalnice regrete ultimii ani ai existenţei sale? Să păstreze în suflet rana asta veşnis sângerândă a răzbunării sale nesatisfăcută.

  Nici gând. Asta, întrecea orice închipuire, era peste puterile sale! Trebuia să-l facă să sufere pe contele de Monclar! Şi pentru că nu mai avea cum să-i tortureze sufletul, îi va chinui truţpul!

  Il condamnă la moarte pe marele magistrat.

  Şi se pregăti să execute sentinţa.

  Hotărârea să fiind luată, ţiganca se apropie de contele de Monclar şi îi atinse braţul uşor. Se văzu îndepărtată de una din slugile care îl urmăreau pe nebun.

  — Îndărăt femeie! spuse omul acesta.

  — Va să zică nu vreţi să fie vindecat? spuse ea. Valetui privi mai atent spre ţigancă şi o recunoscu pe bătrâna care fusese acasă la stăpânul lui.

  — Am un leac ce-l poate vindeca, mai spuse ea.

  — Lasă-l în seama ei! strigă celălalt valet. Bătrâna vrăjitoare cunoaşte o mulţime de leacuri…

  — Chiar aşa! întări ea.

  Şi fără să se mai preocupe de lachei şi de mulţimea adunată, se apropie din nou de contele de Monclar şi îi şopti la ureche: …

  — Ştiu unde se află fiul d-voastră… vă aşteaptă… veniţi…

  Nebunul se oprise nehotărât; apoi, surâzând îi luă mâna ţigăncii:

  — Adevărat? Ştii. Unde se află?

  — Dacă vă spun că vă aşteaptă şi, că m-a trimis…

  — Să mergem degrabă…

  Se lăsase cuprinsă de mâna marelui magistrat, şi îl trase după ea.

  — Vedeţi! vedeţi! strigă unul dintre valeţi. L-a şi îmblânzit… o urmează supus.

  Când Gypsie ajunse la Curtea Miracolelor, slugile contelui de Monclar voiră s-o urmeze. Dar nu se pătrundea aşa de uşor în regatul Argotului. Ţiganca nu avea decât să facă un semn: valeţii se văzură înconjuraţi, îmbrânciţi şi în cele din urmă alungaţi.

  Sosirea marelui magistrat la Curtea Miracolelor însoţit de Gypsie făcu vâlvă. Vreo sută de cerşetori îl înconjurară deîndată pe nebun. Nu protestau… Dar privirile lor încărcate de ură dădeau de înţeles! Unii scoseseră deja pumnalele. Mai ales femeile destrăbălate care îşi pierduseră amanţii în încăierarea din piaţa Maubert, se apropiau ameninţător.

  Gypsie întinse braţul şi puse mâna pe creştetul marelui magistrat.

  — Omul acesta îmi aparţine! spuse ea cu voce tăioasă.

  Şi adăugă deîndată:

  — De altfel fiţi liniştiţi! De data asta nu ne va scăpa. Şi cuvintele acestea erau însoţite de un asemenea zâmbet, şi de o asemenea uitătură încât cerşetorii băgară pumnalele înapoi în teacă… Cu toţii înţeleseră că răzbunarea ţigăncii va fi teribilă…

  Marele magistrat indiferent la asemenea scenă, nu părea nici măcar că se îndoieşte de locul în care se află. Numai că repeta fără nelinişte, cu încăpăţânare:

  — Să mergem degrabă…

  Ţiganca îl luă din nou de mână şi-l trase după ea. Ajunsă la ea acasă, Gypsie închise uşa cu grijă.

  — Unde-i? întrebă Monclar.

  — Îndată… Aveţi puţină răbdare…

  — Da, da, o să am…

  Ea reflectă profund. Toată voinţa şi puterea de care era în stare se adunase într-un singur gând: să-l ucidă pe marele magistrat.

  Atunci îi trecu prin minte ideea că ceea-ce i-ar satisface în cea mai mare măsură setea de răzbunare ar fi să-l vadă pe marele magistrat legănându-se în ştreang, aşa cum îl văzuse pe fiul ei.

  Identitatea celor două privelişti îi apăru ca soluţia cea mai dreaptă şi cea mai firească.

  Fără să se preocupe de marele maigstrat, începu de-îndată să scotocească prin zdrenţe şi nu întârzie să găsească ceea ce îi trebuia, adică o frânghie solidă şi destul de lungă. Apoi începu să cerceteze pereţii. Zări un piron cu cârlig care fusese bătut odinioară în perete şi mormăi zâmbind:

  — N-ai zice că a fost bătut degeaba acolo! … Totuşi, nu stătea locului şi pregătea laţul, încredinţân-du-se că alunecă destul de lesne, îndeplinind cu gesturi meticuloase, calma treabă ce-o avea de făcut.

  În sfârşit, se caţără pe un scaun şi trecu capătul frânghiei prin cârlig. Când pregătirile se isprăviseră, ea îl privi pe marele magistrat. Acesta, cuprins din nou de jdeea sa fixă, începu să scotocească în toate ungherele încăperii fără să se neliniştească de ceea ce făcea ţiganca şi poate uitând cu desftvârşire de ea.

  — Oh! mormăi Gypsie apropiindu-se de el, dacă i-aş putea trezi conştiinţa, chiar şi pentru câteva minute!

  Şi apucându-i mâna marelui maigstrat îi spuse:

  — Ascultaţi-mă… Priviţi-mă… mă recunoaşteţi, conte de Monclar?

  — Conte de Monclar? întrebă nebunul.

  — Da, sunteţi contele de Monclar, marele magistrat de Paris!

  — A, da! …

  — Şi eu sunt aceea cărei i-aţi ucis fiul… Ia aminti-ţi-vă!

  — Fiul meu… am să-l găsesc… mă aşteaptă…

  Ţiganca începu să râdă.

  — Fiul tău a murit! spuse ea.

  Contele de Monclar scoase un urlet teribil:

  — Cine a spus că e mort? Nu vreau! Nu vreau să fie omorât! Opriţi-vă mizerabililor! … Ah! laşilor…

  Ţiganca se trase iute înapoi, cuprinsă de groază. Nu se lăsă şi continuă cu vocea ei aspră:

  — Şi eu îţi spun că e mort! Fiul tău e mort!

  — Mort! repetă nefericitul a cărei furie se domoli dintr-o dată şi. Care începu să tremure:

  — Mort prin spânzurare! Atârnat în ştreang! Tu l-ai condamnat! …

  Monclar îşi duse mâinile la tâmplele sale arzânde:

  — Nu… nu… nu eu! Tu, părinte! tu călugăr păcătos mi-ai ucis copilul! îndurare! nu-mi ucideţi fiul!

  Nenorocitul horcăia. Era căzut în genunchi. Şi vocea lui te înfiora. Cuvintele ţigăncii îi aducea aminte cu o precizie demnă de groază chiar de momentul în care îi fusese arestat fiul.

  Ţiganca era nebună de bucurie. Realitatea depăşea închipuirea ei.

  Timp de câteva minute stătu tăcută doar, preocupată să privească această înspăimântătoare durere şi să se hrănească cu ea.

  Marele magistrat se târa în genunchi, lovea podeaua cu fruntea, ţipând ca o fiară rănită de moarte. Apoi datorită comportamentului surprinzător cu care se manifestă nebunia, în creierul lui se petrecu o nouă schimbare, încetă să plângă, se ridică şi privi în jurul lui cu uimire.

  — E timpul să isprăvim! mormăi ţiganca.

  Se apropie de nebun.

  — Haideţi, spuse ea luându-l de mână.

  Contele de Monclar o urmă supus. Ea îl conduse lângă perete unde se afla ştreangul.

  — Şi copilul meu? întrebă el, amintindu-şi vag de ceeaoe îi promisese femeia.

  — Copilul tău! răcni ea, e mort,! Eu-l-am ucis! Mori şi tu!

  Chiar în acea clipă, cineva bătu cu putere în uşă gata s-o scoată din ţâţâni. Femeia nu dădu atenţie acestui fapt.

  — Mori precum a murit fiul tău pe care l-am ucis… Nodul ştreangului alunelcă în jurul gâtului marelui magistrat; dar în acest moment, cum Gypsie dădea un ţipăt de triumf, se simţi la rândul ei apucată de gât.

  Contele de Monclar îi înfipse mâinile în gât… Mormăia nedesluşit:

  — Ah – tu l-ai ucis… Tu vrăjitoare…

  Ţiganca se smuci cu putere… dar degetele de fier strângeau din ce în ce mai tare. Horcăi… agita braţele… dădu ochii peste cap… apoi, dintr-o dată, capul îi căzu domol într-o parte.

  Marele magistrat continua să strângă, de data asta cu un gest lipsit de mânie… uitase deja!

  Şi cum uşa lovită cu putere se deschise în sfârşit cu zgomot, scoasă din ţâţâni, el eliberă din strânsoare gâtul femeii al cărui trup se prăvăli cu greutate la picioarele sale, şi privi la cei doi bărbaţi care pătrunseră cu forţa în încăpere.

  Erau Manfred şi Lanthenay.

  Într-o clipă, acesta desfăcuse laţul pe care ţiganca îl atârnase de gât contelui de Monclar.

  — Am ajuns prea târziu.

  Lanthenay, tăcut contemplă o clipă cadavrul bătrânei oare fusese mama sa. Se părea că vrea să afle de la acest cadavru secretul pe care Gypsie îl ducea cu sine în eterna tăcere a neantului…

  Şi cu toate bănuielile grave care, în inima lui, o acuzau pe ţigancă, Lanthenay simţi cum i se rostogoleşte o lacrimă pe obraz. Apoi privirea să se îndreptă către contele de Monclar.

  Şi foarte firesc, ca şi cum nebunul ar fi putut să înţeleagă spuse cu tristeţe:

  — Vino, tată…

  Nebunul nu auzi sau nu pricepu că fu numit astfel. Efortul pe care îl făcuse pentru a o strangula pe femeie îi slăbise forţele. Se lăsă condus cu supunere.

  Acum, Manfred şi Lanthenay se aflau într-o încăpere vastă slab luminată. Cu toate că era ziua în amiaza mare, perdelele şi obloanele trase făceau ca încăperea să fie cufundată de un întuneric prin care răzbătea doar lumina unei lumânări de ceară.

  Lumânarea ardea în apropierea unui pat…

  — Aşezaţi-vă, tată, spuse cu gravitate Lanthenay care intra în cameră. Il conduse pe contele de Monclar către un fotoliu în care se aşeză, tăcut, visând la întâmplări îndepărtate… prea îndepărtate de priveliştea pe care o avea sob ochi şi pe care el nu o distingea…

  Ce spectacol!

  Puternic emoţionat, Lanthenay se apropie de pat, în vreme ce Manfred, cu capul descoperit şi fruntea plecată, stătea în picioare lângă contele de Monclar. Aproape de căpătâiul patului, îngenunchiată, cu chipul ascuns în palme, o tânără plângea liniştit.

  — Avette! murmură Lanthenay cu o voce sugrumată de emoţie.

  Tânăra fată nu auzi şi continua să plângă domol, fără ţipete, ca şi cum durerea nu-i lăsa decât puterea de a plânge…

  Atunci, privirile lui Lanthenay se îndreptară spre pat… Sub cearşaf se contura forma unui cadavru…

  — Biata Julia! murmură tânărul. Biata femeie martir! Răpusă de mortea celui pe care îl iubeai! Rugul lui Etienne Dolet l-a ars pe soţ şi i-a ucis soţia… Monştrii care au pus la cale mârşăvia condamnării marelui gânditor în numele lui Dumnezeu, în numele religiei lor criminale şi infame, nu ştiau că ai căzut răpusă de aceiaşi lovitură i Ai murit de durere, biată femeie… dar iată-te răzbunată… căci unul dintre cei care s-au înverşunat împotriva bărbatului pe care îl iubeai se află aici dinaintea cadavrului tău, crunt pedepsit… deşi era cel mai puţin vinovat!

  Cu un suspin înăbuşit, Lanthenay îşi întoarse privirea către tatăl său care surâdea. Inconştient, aţintindu-şi privirile asupra luminii palide a lumânării ce lumina cadavrul soţiei lui Etienne Dolet…

  Atunci Lanthenay se aplecă spre Avette şi-i atinse umărul.

  — Avette repetă el.

  Ea ridică spre el chipul scăldat de lacrimi, palid de durere. Cu gingăşie îi cuprinse mâna şi o ajută să se ridice.

  — Avette, spuse el, trebuie să vă îndepărtez de această privelişte tristă. Ea clătină din cap.

  — Dragul meu, răspunse ea, mai lasă-mă să stau lângă ea…

  — Fie… vom rămâne aici până în ceasul în care va trebui să ne despărţim pentru totdeauna de acest trup neînsufleţit…

  Atunci, la capătul puterilor, alunecă în braţele logodnicului ei, hohotind de plâns, murmurând nedesluşit cuvinte fără şir în care se repetau aceste vorbe:

  — Am rămas singură! Fără tată, fără mamă… Amândoi morţi! Singură pe lume!

  — Vă rămân eu, spuse Lanthenay cu o deosebită gingăşie. Şi pe urmă, Avette… dacă nu mai aveţi tată… poate că veţi avea pe cineva pe care să-l iubiţi ca pe un tată… cineva asupra căruia aţi lăsa să se aştearnă îndurarea şi iertarea privirii voastre… cineva către care vă veţi apropia… aşa cum îngerii trebuie să se apropie de cei osândiţi…

  Surprinsă, îl întrebă din priviri, neîndrăznind, neputând să grăiască…

  Şi el, în vreme ce-i şoptea la ureche aceste cuvinte pline de mister, o conduse spre fotoliul în care era aşezat nebunul… Contele de Monclar… cel ce supraveghease condamnarea lui Etienne Dolet!, Ea îl recunoscu şi se trase înapoi dând un ţipăt de groază:

  — Asasinul tatălui meu! marele magistrat de Paris! Aici!

  Cu multă blândeţe, o duse din nou în faţa lui. Şi pe un ton grav, cu o tristeţe infinită, grăi:

  — Avette… omul acesta este tatăl meu! Ea fu cuprinsă de fiori.

  Şi tânărul continuă:

  — Da, Avette… Tatăl meu! Toate astea vor fi explicate… E de ajuns să aflaţi un lucru groaznic… omul acesta… unul dintre cei care l-au ucis pe Etienne Dolet… ei bine! … este tatăl meu… Avette! Scumpa mea Avette… cer îndurare pentru el… După cum v-am spus… a fost cel mai puţin vinovat… şi este cel mai crunt pedepsit… şi-a pierdut minţile… Tatăl meu… bietul meu tată nu mai este decât un trup fără suflet…

  Atunci, la aceste cuvinte pronunţate cu un accent de tristeţe sfâşietoare, în inima tinerei fete se petrecu o schimbare.

  Iubirea desăvârşise miracolul sublim.

  Speranţa iertării pe care o ceruse Lanthenay îngerului îndurării se aşternu asupra acelui nefericit…

  Se apropie de el. Fără dezgust, fără ură, îi cuprinse mâinile.

  Ea îi sărută fruntea.

  Şi în timp ce marele magistrat de Paris surâdea cu surâsul său inconştient, fiica lui Etienne Dolet murmură:

  — Fiţi iertat… tată!

  XXV FRUMOASA DOAMNĂ FERRON.

  Să ne deplasăm acum la Fontainebleau, în casă pe care Jean le Pietre o amenajase ou atâta grabă pentru Madeleine Ferron.

  Ne aflăm în locul acela odată cu căderea nopţii.

  Şi pătrundem într-o cameră de la primul cat.

  Încăperea cu pricina este copia exactă a camerei în care, la începutul povestirii, l-am introdus pe cititor, în căsuţa iubirii de la proprietatea de lângă Tuileries.

  Sunt aceleaşi tapiserii.

  Aceleaşi mobile.

  Chiar şi imensa oglindă este la locul ei, gata să reflecte priveliştile tandre ale iubirii ce fuseseră trăite cândva la proprietatea de lângă Tuileries… Sau poate vreo scenă teribilă de asasinat, precum crima înfăptuită împotriva domnului Ferron!

  Frumoasa doamnă Ferron se afla aici…

  Şi ea a îmbrăcat veşmântul de mătase, care îi era pe plac amantului ei regal.

  Şi în aerul călduţ al camerei, plutesc aceleaşi miresme de parfum.

  În cameră, precum în casa aceea din Paris… se află un pat larg… patul îmbrăţişărilor pătimaşe…

  Pe jumătate răsturnată întru-n fotoliu vast, frumoasa doamnă Ferron fixează printre pleoapele-i pe jumătate închise o privire pătrunzătoare asupra lui Jean le Pietre, care stând în picioare în faţa ei, o contemplă cu admiraţie pătimaşă.

  Nenorocitul tremură din toate încheieturile.

  Boala de care suferă îi macină trupul…

  Poate că nu mai are de trăit decât câteva zile.

  Dar neîmblânzita pasiune care îi arde în piept îl menţine în viaţă.

  — Jean, scumpul meu Jean, murmură fermecătoarea femeie.

  Jean le Pietre tresări.

  — Stăpână? întrebă el.

  — Povesteşte-mi în amănunt tot ce s-a întâmplat…

  O expresie de suferinţă tristă se aşternu pe chipul palid al nenorocitului.

  — V-am spus tot! …

  — Ce are a face! … poate că ai uitat vreun amănunt care mă va interesa…

  — N-am uitat nimic, zise el cu glas înăbuşit.

  — Fă-o pentru mine! reluă ea cu nerăbdare. Oare nu eşti tu fidelul meu? …

  — Fidel până la moarte! vorbi gâfâind Jean le Pietre.

  — Sclavul meu? … ia spune?

  — Sclavul dumneavoastră, da!

  — Ei bine, da-mi ascultare! …

  — La ce bun să revin asupra acestor lucruri ce mă fac să sufăr atât de crunt! … Oare n-am suferit destul adineauri! …

  — Iţi spun, Jean, că în noaptea asta suferinţele tale or să se isprăvească dintr-o dată! …

  — Oh! de-ar fi aşa! bombăni el, cu gura încleştată de spaimă…

  — Spuneai aşadar, reluă Madeleine Ferron, că fusesei în pădure?

  — Devreme ce mi-aţi poruncit! … Da, stăpână, am avut asemenea curaj şi am făcut ceea ce mi-aţi spus… însă vă jur că mai bine aş fi murit de o mie de ori decât s-o iau de la capăt cu asemenea suferinţă…

  — Bunul meu Jean! …

  Ea îi zâmbi cu suprema cochetărie a cărei artă o posedă. Tulburat de asemenea zâmbet, nefericitul continuă:

  — Da, mă dusesem în pădure… Aşteptasem trecerea vânătorii regale… L-am zărit pe rege… Da, i-am înmânat biletul pe care mi-l dăduseţi…

  — Şi ce-a spus el? … L-a citit îndată? …

  — Da! … spuse Jean le Pietre strângând din pumni.

  Era într-adevăr o nemiloasă tortură de gelozie la care Madeleine îl supunea pe omul acesta. Dar ea nici măcar nu-şi dădea seama de aşa ceva.

  Preocupată de gândul ei, atentă, când mângâietoare când aspră, îi smulgea lui Jean le Pietre cuvinte care-i ardeau inima acestuia.

  — L-a citit, reluă ea. Dar cum arăta? A zâmbit? …

  — Da! … a zâmbit…

  — Cunosc bine acest zâmbet, rosti cu voce tare frumoasă doamnă Ferron; zâmbet de rege care crede că totul îi aparţine, zâmbetul de bărbat sătul de aventurile sale, şi care îşi închipuie că face pomană când o femeie i se dăruie… Şi ce-a spus?

  — A spus: Bine, voi fi acolo…

  — Ora se apropie, Jean!

  Bărbatul fremăta.

  Ea se ridică, merse spre şemineu, aţâţă focul, cai şi cum i-ar fi fost frig.

  Jean privea la acest dute-vino cu priviri rătăcite, şi, de fapt ea nu încerca decât să facă mişcări în stare să-l zăpăcească.

  Atunci, deschise o casetă ce se afla pe masă şi scoase din ea un pumnal.

  — Vezi jucăria asta? spuse ea.

  El făcu semn cu capul.

  — Ei bine, el mi-a dat-o… da, într-o seară, am văzut pumnalul acesta atârnat la cingătoarea sa, i l-am luat din capriciu, şi el mi-a spus să-l păstrez şi a adăugat zâmbind:

  — Poate vă va servi într-o zi!

  Jean le Pietre dârdâia.

  Gânditoare, Madeleine Ferron, contempla pumnalul cu mâner bătut cu smaralde.

  Începu să râdă încetişor.

  Şi iată că pumnalul va fi de folos! spuse ea.

  Merse spre Jean le Pietre, îi puse arma în palmă şi i se adresă cu seriozitate:

  — Nu vei tremura?

  — Nu! spune el cu un accent de ură neîmpăcată, cea mai rea dintre uri, născută din gelozie.

  — Ţine minte că nu trebuie să loveşti decât dacă te chem eu! … Ai să mă asculţi?

  Ezită o clipă şi-răspunse:

  — Nu voi lovi decât atunci când mă veţi chema…

  Însă ezitarea lui fusese de ajuns ca să-i dea lui Madeleine Ferron certitudinea că Jean le Pietre ar lovi, chiar dacă nu i-ar cere-o…

  Care era gândul ascuns al frumoasei Ferron?

  Ne vedem obligaţi să declarăm că Madeleine Ferron îl ura mult pe rege, dar că îl iubea poate şi mai mult pe cât îl ura, sau mai degrabă ura sa nu însemna altceva, în definitiv, decât o iubire, încercată de tristeţe.

  Să nu ne grăbim să tragem concluzia că nu mai avea de gând să se răzbune…

  Voia cu adevărat să-l ucidă pe rege. Îşi dorea cu adevărat să-l vadă murind de moartea groaznică ce o ticluise pentru el.

  Dar poate că încerca, într-o ultimă întrevedere cu amantul condamnat, o voluptate supremă.

  Poate, astfel, voia să se asigure că Franşois I era atins într-adevăr de groaznica boală… de otravă mortală.

  Ea însăşi stătea la îndoială:

  — Sau Francois este atins de boală, şi va muri din pricina asta; sau nu este bolnav, şi voi porunci să fie înjunghiat.

  În realitate, nu voia să recunoscă faptul că avea o dorinţă arzătoare de a-şi revedea amantul.

  Cât despre pericolul pe care îl risca, cât despre posibilitatea de a fi ucisă de către amant sau de a fi arestată şi aruncată în vreo temniţă uitată de toţi, nici că se gândea vreo clipă.

  Regele Francois I primise într-adevăr biletul de la frumoasa Ferron. Şi Jean le Pietre nu minţise deloc. Biletul conţinea aceste, cuvinte: „O femeie tânără şi frumoasă vă îndrăgeşte. De la sosirea voastră la Fontainebleau, visează sărutul pe care aţi consimţi poate să i-l acordaţi. În seara asta, la orele zece veţi fi aşteptat.”

  Franşcis I avusese mii de aventuri de felul acesta, şi ar fi putut să lege un volum in-folio cu toate biletele de dragoste pe care le primise.

  Nici biletul acesta nu-l surprinse în nici un chip.

  Se mulţumise să-şi mângâie barba grizonată şi murmură:

  — Vreo micuţă burgheză, fără îndoială…

  Apoi il întrebă, pe Jean le Pietre despre locul unde se află casa în care era aşteptat, şi, în cele din urmă răspunse:

  — Spune-i că voi veni…

  Către ceasurile nouă, regele îmbrăcă veşmintele de burghez de care se folosea în asemenea escapade.

  Apoi ordonă lui Bassignac, valetul de cameră, să meargă s-o caute pe una dintre doamnele de onoare ale ducesei de Fontainebleau.

  Era obiceiul său de la sosirea la Fontainebleau.

  Curând sosi una dintre doamnele de onoare ale „micuţei ducese”.

  — Ce face domnişoara ducesă de Fontainebleau? întrebă regele.

  — Se odihneşte, sire.

  Regele scoase un suspin.

  — De multă vreme?

  — Domnişoara ducesă tocmai s-a culcat acum un sfert de oră…

  Regele păstră un minut de tăcere, apoi reluă:

  — Ce-a făcut astăzi?

  — Domnişoara ducesă n-a dorit să-şi părăsească apartamentul cât a fost ziua de mare.

  — Trebuie totuşi să se plimbe, să se recreeze…

  — Noi am insistat în zadar, sire.

  — Şi ce-a făcut în apartament?

  — Nimic, sire. N-a dorit nici să i se citească şi nici să permită să i se adreseze vreun cuvânt.

  — Şi ce a mai spus?

  — Nimic, sire.

  — N-a amintit de mine?

  — Nu, sire; nici de Majestatea Voastră, nici de altcineva.

  Un nou suspin şi o nouă tăcere a regelui.

  — Şi spuneţi că doarme? relua el.

  — Sau cel puţin se află în patul ei şi stă cu ochii închişi…

  — Bine, puteţi să vă retrageţi…

  Doamna de onoare făcu obişnuita plecăciune şi dispăru.

  Foarte abătut, regele, rămase pe gânduri timp de câteva minute. La ce se gândea?

  Ce gânduri secrete se trezeau în sinea lui?

  Privirile i se luminară pentru o clipă; apoi ridică din umeri preschimbându-şi deodată fizionomia chipului cu uşurinţa care făcea din el un comediant desăvârşit, ieşi din camera sa, unde avusese loc conversaţia şi intră îri cabinetul său unde îl aşteptau câţiva gentilomi.

  Apăru surâzând.

  Şi gentilomii îşi ziseră între ei:

  — Majestatea sa, este bine dispusă…

  Regele făcu semn la doi sau la trei dintre ei, onoare de care ceilalţi se arătară foarte geloşi, şi, însoţit de ei, ieşi din palat.

  Curând avea să fie orele zece.

  Trebuie să fim drepţi cu Franţois I care foarte rar se întâmplase să se facă aşteptat de o femeie.

  Să comită vreo infamie în genul celei pe care a săvârşit-o faţa de Ferron, asta da.

  Să poruncească să fie aruncat în temniţă vreun hoţ recalcitrant, sau mai mult, să năruie cu un cuvânt dispreţuitor femeia de care se săturase, asta mai treacă-meargă. Insă să se lase aşteptat de femeia care i se dăruia, aşa ceva în nici un caz! Se vede că era de-a binelea ceea ce în zilele noastre se numeşte un om de onoare, expresie fericită ce străluceşte într-un mod cu totul deosebit în terminologia timpurilor noastre.

  Deci era aproape de orele zece noaptea, şi regele grăbi pasul.

  Ajuns în fata casei a cărei amplasament Jean le Pietre îl indicase cu deosebită grijă, regele îşi trimise înapoi escorta.

  Nu-i era teamă.

  Nu-i trecea prin minte că s-ar putea ca într-o zi să cadă în vreo capcană.

  Şi totuşi, dacă i s-ar întinde vreodată o capcană, simpla apariţie a regelui trebuia să fie de ajuns să-i pună pe fugă pe ticăloşi ori spadasini…

  Bătu în uşă, mângâind cu un gest care îi era familiar, barba în care se zăreau fire de argint.

  Uşa se deschise în aceeaşi clipă, şi Francois I surâse de asemenea gest curtenitor care îi spunea că era aşteptat cu nerăbdare.

  — Intraţi, spune o voce feminină pe care regele o luă drept vocea unei slujnice.

  În realitate, era Madeleine Ferron; Fără îndoială, se temuse că Jean le Pietre să nu lovească de îndată; îl zărise pe rege sosind, şi coborâse îndată să se posteze în spatele uşii.

  Odată ce regele intră în casă, uşa se închise cu toată greutatea.

  Francois I se trezi în întuneric, şi tresări, cuprins de o nelinişte nedefinită. Madeleine Ferron, care îl ţinu de mână, simţi această tresărire.

  — Vă e cumva teamă? spune ea. Mai este timp să renunţaţi! …

  — Teamă! Când susţii o mână catiefelată şi parfumată cum este aceasta! Pe Maica prea Curată, frumoasa mea copilă, din contră, asemenea mister mă încântă… Grăbeşte-te să mă conduci la stăpâna ta…

  Madeleine Ferron nu spuse nimic, şi trăgându-l după ea pe rege, îl ajută să urce treaptă cu treaptă pe scară cufundată într-un întuneric deplin.

  — Dacă acesta este drumul către rai, e tare întunecat! glumi regele.

  — Iată-ne ajunşi… murmură Madeleine, nu trebuie decât să deschideţi uşa asta… acesta e zăvorul.

  Ea aşeză mâna lui Francois I pe zăvorul camerei sale, şi dispăru în tăcere.

  Regele rămase o clipă cu inima bătându-i cu putere în faţa acestei uşi. Nu pentru că i-ar fi fost teamă… Din contră, după cum spusese, adora misterele care dădeau „intrării” un farmec aparte acestor expediţii amoroase. Asta îi crea cel puţin iluzia unui pericol posibil, şi prin urmare iluzia unei cuceriri. Gândea în sinea lui:

  — Dacă ar fi să judecăm după aceste precauţii, trebuie să fi dat de vreo burgheză tare timidă care se află la prima ei întâlnire. Iisuse Hristoase, ce întâmplare fericită î.

  Atunci deschise încetişor uşa şi intră. Camera eră pustie.

  Era luminată slab de lumina unei torţe de ceară parfumată.

  Regele cuprinse dintr-o privire elegantul decor de mobilă şi tapiserii în care se găsea.

  — Hotărât lucru, gândi în sinea lui admirând cu ochi de cunoscător, stăpâna casei este poate mai expertă decât credeam…

  Insă, încetul cu încetul, sprâncenele sale se încruntară.

  Pe îndelete, piesă, cu piesă, recunoştea decorul!

  Mai întâi, parfumurile, îi atraseră atenţia… miresmele favorite ale aceleia pe care o iubea, apoi patul pe care îl recunoscu… apoi fotoliile…

  Se crezu obiectul unei halucinaţii şi păli.

  Involuntar, voi să redeschidă uşa pe care intrase… şi de data asta tremura de groază: uşa era închisă!

  Francois I era un luptător încercat. Însă tăcerea aceasta deplină, lumina palidă a lumânării, reconstituirea exactă a interiorului, toate astea aveau asupra lui efectul unei senzaţii de coşmar. Privirile sale pierdute se fixară asupra unei draperii din fundul încăperii.

  — Pe aici, va intra ea, murmură el ştergându-şi sudoarea. Care-i picura de pe frunte… Va apărea în rochia ei largă de mătase… de mătase bleu cu braţele sale albe ca marmură…

  Va intra spunând: „Iată-mă, dragul meu nobil”, şi va veni să se atârne de gâtul meu… Oh! halucinaţie a iadului! Vai! … unde am ajuns! Ea să fie! Ah! Numai să nu fie tot ea! Bine ar fi ca întâmplarea asta să nu fie decât un vis!

  Chiar în acea clipă, draperia din fundul camerei fu dată într-o parte şi Madeleine Ferron îşi făcu apariţia. Cu un gest instinctiv, regele duse mâna la pumnal.

  Era îmbrăcată chiar în rochia pe care el o descrisese adineauri şi înaintând surâzătoare, îi spuse cu o voce fermecătoare care tulbură minţile bărbaţilor:

  — Iată-mă, dragul meu, nobil!

  Francois I, foarte palid, se dădu cu un pas înapoi. Dar o clipă mai târziu, ea era lângă el. Ea îşi încoIaci braţele goale în jurul gâtului lui, frumoasele ei braţe albe, şi întinse către el buzele ei umede, în timp ce ochii ei mistuiţi de iubire priveau în ochii regelui. Şi ea se lipea de el, îl strângea în braţe, îl încălzea cu respiraţia ei călduţă.

  — Cum de ai întârziat să vii, răule! suspină. Ea. E atâta timp de când nu ai mai fost al meu ca în clipa aceasta… Ah! iubitul meu Francois, cât te iubesc! … Şi tu… mă iubeşti?

  O ciudată nebunie copleşise mai întâi mintea regelui…

  O spaimă superstiţioasă îl îngheţase…

  Dar acum, nebunia care făcea să-i zvâcnească tâmplele, era nebunia, iubirii. Madeleine îl recucerise cu mângâierea ei ademenitoare…

  — Femeie sau arătare, gândi el în sinea lui fremătând, este adorabilă… şi chiar de m-ar duce cu ea în iad, aş urma-o!

  Totuşi ultimile cuvinte ale frumoasei doamne Ferron năruiră întrucâtva farmecul spaimei şi al pasiunii…

  — Dumneavoastră! grăi el nedefinit. Surfteţi chiar dumneaovastră! Aţi uitat oare îngrozitoarea întâmplare din casa Leproasei?

  Făcu un efort să se desprindă din strânsoarea ei. Dar ea mai suplă, mai graţioasă şi cu mai multă vigoare, îl strânse şi mai tare în braţe.

  — Taci! murmură ea; ceea ce am făcut, am făcut din iubire, o dragul meu Franşois! doresc să mor pe braţele te tale, să-mi sfârşesc viaţa cu un sărut de-al tău… Ascultă cum îmi zvâcneşte inima.

  Voi să se împotrivească din nou, apelă la ceea ce ar putea să trezească în el ura şi mânia…

  — M-aţi distrus! mormăi el… Aţi însemnat pentru mine destrăbălată hidoasă a cărui sărut este ucigător…

  — Taci! te iubeam nespus de mult!

  În acest răstimp ea îl cerceta cu atenţie; îi cercetă în amănunt chipul, ochii, gura; lacomă, căuta să surprindă urmele vizibile ale bolii… Da, da… nu era nici o îndoială, regele era atins de boală, regele era condamnat… pumnalul lui Jean le Pietre, devenea inutil!

  Semnele acestea îngrozitoare, ruşinoase stigmate ale unui rău contra căruia nu se cunoştea vreun leac, le observa cu o bucurie excesivă!

  Francois I surprinse în ochii ei licărul de bucurie…

  — Afurisenie! răcni el, ai vrut să te convingi că fapta ta era desăvârşită! Ai vrut să vezi dacă sunt într-adevăr condamnat la cea mai îngrozitoare dintre morţi! Ei bine, destrăbălat-o, vei muri înaintea mea!

  Făcu un efort violent pentru a o îndepărta, pentru a apuca pumnalul.

  Insă deja patima îl ardea, îl paraliză.

  Dorea s-o omoare, şi o dorinţă pătimaşă îl îndemnă s-o mai strângă încă o dată în braţe… ridică braţul… pumnalul sclipi…

  — Mori! horcăi el; mori ca o netrebnică!

  — Da, îngăimă ea, ucide-mă, iubitul meu Francois! Iată-mă, ucide-mă!

  În aceeaşi clipă, se desprinse de el, şi cu o_ mişcare iute făcu să-i alunece de pe trup rochia de mătase; apăru în toată splendoarea ei, cu sânii tresăltând, cu buzele fremătânde., cu braţele întinse.

  — Ucide-mă, exclamă ea, dar ucide-mă din dragoste.

  Francois scoase un suspin răguşit, aruncă furios pumnalul pe care îl ţinea în mână, şi se prăvăli în genunchi, nebun de patimă, cu tâmplele-i arzând, sfâşiat de dorinţe şi de voluptate.

  Ea dădu un ţipăt uşor de triumf; îl prinse în braţe, gura ei se lipi de a lui şi îngăimă:

  — Suntem condamnaţi, fie şi aşa! Dar condamnată cu tine, e raiul… O iubitul meu Francois, înainte să coborâm în iad… o noapte de dragoste… o noapte de delicii şi de voluptate supraomenească!

  Şi au fost cu adevărat ore de pasiune nebună.

  Francois I şi Madeleine Ferron încercară senzaţia că se aflau la prima lor întâlnire… Atinşi amândoi de moarte, loviţi de o boală mai rea decât otrava, petrecură o noapte de dragoste ca doi tineri proaspăt căsătoriţi…

  Dar când se făcu de orele trei dimineaţa şi Francois se pregăti să se retragă, niciunul nici celălalt nu pronunţară fermecătorul cuvânt „revedere” atât de drag îndrăgostiţilor.

  Stăteau palizi, abătuţi şi îngheţaţi, într-adevăr asemeni a doi condamnaţi care nu îndrăznesc să se privească. O cuprinse o pudoare stranie. Zărindu-se dezbrăcată, roşi! Se grăbi să se îmbrace.

  Atunci vreme de cinci minute, îngrozitoare, rămaseră unul lângă celălalt, tăcuţi, absorbiţi de gândul că moartea supraveghease iubirile lor pătimaşe.

  Un fel de turbare retrospectivă creştea în Francois I. Acceptând această noapte de dragoste, îşi interzicea orice represalii împotriva frumoasei doamne Ferron… sau cel puţin, orice represalii imediate…

  — Bun rămas! spuse el dintr-o dată cu o voce înăbuşită.

  Aşa au luat sfârşit iubirile lui Francois I şi a frumoaşei doamne Ferron.

  Ea nu răspunse, însă luă sfeşnicul pentru a-l conduce pe rege.

  Ea deschise uşa.

  Scara fu luminată nedefinit.

  Şi în josul scării, vârât într-un ungher întunecos, aştepta Jean le Pietre, zgâlţâit de tremurături de furie, cu pumnalul în mână.

  În momentul în care Francois I, trimitea escorta înapoi şi se apropiase de casă, Jean le Pietre, postat lângă Madeleine Ferron, îl zărise venind.

  Ţinea în mână încă arma pe care frumoasa doamnă Ferron i-o dăduse de curând.

  La vederea regelui, Jean de Pietre păru să-şi redobândească pe neaşteptate calmul deplin.

  Se mulţumi să atingă cu buricul degetului vârful pumnalului ca şi cum l-ar încerca.

  Apoi cu o voce care nu mai tremura spuse:

  — Mă duc să-i deschid uşa regelui…

  Madeleine avu impresia foarte clară că Francois I urmă să fie înjunghiat.

  — Nu, nu, făcu ea cu vioiciune, o să-i deschid eu. Însămi.

  Bărbatul făcu un gest de nemulţumire, dar nu se împotrivi.

  — Unde voi aştepta? întrebă el cu glas tăios.

  — Vino!

  Ll luă cu ea, îl introduse într-o încăpere vecină camerei, însă fără comunicare cu ea.

  — De aici, mă poţi auzi strigând, spuse ea cu glas scăzut, şi atunci…

  — Bine, îl întrerupse Jean le Pietre cu o voce aspră.

  Atunci ea coborî cu iuţeală şi se trezi lângă uşa de la intrare chiar în momentul în care regele bătea la uşă… Jean le Pietre, cu urechea la pândă, îi auzi urcând. Ascultă vocea regelui care vorbea în glumă.

  Când ajunseră la ultima treaptă de sus a scării, el era pe punctul să-şi facă apariţia. Se abţinu.

  — Numaidecât! mormăi el. Trecură câteva minute.

  O linişte adâncă domnea în casă.

  Jean le Pietre era zguduit când şi când de câte un tremur; dar nu se mişca.

  Stând în picioare în mijlocul încăperii întunecate, cu ochii larg deschişi, cu mâna crispată pe mânerul pumnalului, se afla în starea de spirit şi de nervi în oare omul devine fiară, în care vechile instincte atavice, profund tulburate, ies la iveală, şi în care pofta de sânge primează asupra oricărui alt sentiment.

  Era sigur că dacă Jean le Pietre ar fi lovit în clipa aceasta, lovitură ar fi fost cumplită, definitivă.

  Îşi repeta lui însuşi că trebuia să aştepte semnalul.

  Încredinţat că Madeleine Ferron i l-ar da pe mână pe Francois I, îşi spunea în sinea lui:

  — Încă doua minute de suferit… încă unul poate…

  Şi totuşi, aceste câteva momente pe care le petrecu acolo îi părură nesuferit de lungi… După un minut, avu senzaţia că aştepta de un ceas.

  — Pe palier, voi fi mai aproape, murmură el.

  Se mută de grabă acolo fără zgomot, şi se trezi în faţa uşii camerei.

  Insă acolo, pricepuse că nu putea să aştepte prea mult…

  Întinse mâna către clanţă.

  Chiar în clipa aceea, cineva umblă la clanţă, ca şi cum din interior se încerca să se deschidă uşa.

  Jean le Pietre rămase nemişcat, cu mâna întinsă, ţinându-şi respiraţia, ca străfulgerat… apoi mâna lui se retrase…

  Dar uşa nu se deschise!

  S-a văzut cum regele constatase că era încuiată, şi că el era cel care mişcă inutil clanţa.

  Jean le Pietre era scăldat de o sudoare rece.

  — Ea a închis uşa cu cheia! murmură el cu glas înăbuşit.

  Şi îndată reluă:

  — Asta înseamnă că n-am să pot intra! …

  Rămase mai întâi stupefiat, ca atunci când descoperi o trădare la care nu te aşteptai.

  — Să încerc la cealaltă uşă, spuse el deodată.

  Porni în grabă, ocoli etajul traversând cele patru încăperi ce înconjurau camera Madeleinei Ferron, şi ajunse în faţa uşii la care socotise adineauri să vină, era uşa pe unde frumoasa doamnă Ferron i se înfăţişia lui Francois I.

  Cu băgare de seamă, Jean le Pietre încercă s-o deschidă.

  Îşi înăbuşi un mormăit de furie. Şi uşa asta era încuiată! … Atunci, reveni pe palief.

  Îşi muşcă pumnul până la sânge ca să nu strige.

  În halucinaţiile repezi ce se succedau în creierul său, se închipui lovind-o mai întâi pe Madeleine înainte de a-l lovi pe rege.

  Îşi lipi urechea de uşă…

  Apoi, puţin câte puţin, alunecă în genunchi, şi aşa, în genunchi, cu urechea lipită de uşă, petrecu orele acestea, care, printr-un straniu fenomen inversat, îi părură să dureze numai câteva minute.

  Nu desluşi toate spusele lor…

  Dar le ghici,. Pricepu inflexiunile vocilor, era atent la suspine… A fost groaznic.

  Deodată pricepu că se isprăvise… că regele urma să plece.!. Din două sărituri fu în josul scării şi se ghemui în ungherul din casa scării recăpătându-şi stăpânirea de sine…

  Regele ieşise primul.

  Urmă Madeleine, cu sfeşnicul în mână.

  Dintr-o privire iute se încredinţa că Jean le Pietre nu se afla pe palier. Regele începu să coboare.

  Madeleine aşeză sfeşnicul pe prima treaptă de sus a scării şi coborând cu repeziciune, trecu în faţa regelui, murmurând:

  — Mă duc să deschid.

  Cum ea se atinse de el în treacăt, regele simţi, la atingerea ei, un frison. Ce părea a fi un frison de groază. Focul iubirii se potolise, odată calmată patima iubirii, întreaga lui ură revenea împotriva femeii care îl îmbolnăvise…

  În clipu în care Madeleine trecu de rege, ea îl zări pe Jean le Pietre înverşunat, pregătit să ucidă.

  Printr-un efort mânios de voinţă, ea îşi impuse să nu-l privească şi să continue să coboare ca şi cum nu l-ar fi zărit…

  În aceste două clipe îşi încorda mintea aşa cum se obişnuieşte în momentele decisive.

  Acum era sigură că regele era atins de boală.

  Lovitura de pumnal suprima răzbunarea ei, sau cel puţin aşa credea. Şi ajunse la concluzia că: El nu trebuie să moară în felul acesta! Exact în momentul în care regele atingea treapta cea mai de jos a scării şi Jean le Pietre, cu un fel de urlet gâtuit, năvăli asupra lui. Urletul de turbare se termină cu un horcăit înspăimântător, înainte ca să poată lovi, Jean le Pietre seprăvălise, fulgerat într-o baltă de sânge care ţâşnea din grumazul său întredeschis de tăietură…

  Cu o mişcare fulgerătoare, Madeleine, îi înfipsese în gât un mic pumnal pe care îl ţinea în mână, chiar în momentul în care nenorocitul se năpustea…

  Împroşcată de sânge, lividă la faţă, Madeleine Ferron privi o clipă spre Jean le Pietre care se zbătea în tresăltările agoniei. Voi să se ridice, aţinti asupra ei o privire înspăimântătoare, apoi se prăvăli fără viaţă. Şi ochii lui rămaşi deschişi erau încă aţintiţi asupra ei cu o hidoasă expresie de iubire şi ură.

  Frumoasa doamnă Ferron, ce surâdea sinistru îşi întoarse privirile către Fancois I care, palid de uluire, şi de groază, privea fără să înţeleagă.

  — Sire, spuse ea, aţi scăpat ca prin urechile acului…

  Atunci regele pricepu! …

  Înţelese că omul acesta se afla aici pentru, a-l ucide.

  Înţelese că ea, pusese la cale asasinatul şi că, dacă scăpase de pumnal, însemna că ea era foarte sigură că el nu scăpase de otrava îmbolnăvirii!

  Şi cum frumoasa doamnă Ferron întredeschise uşa, el se strecură afară şi fugi, tulburat de spaimă, strângând din dinţi…

  XXVI TRECEAU DOI CĂLĂREŢI.

  În clipa în care regele fugea astfel, cu sudoarea groazei pe frunte, doi călăreţi soseau în galop pe drumul Melun-ului!

  Trecură prin faţa casei frumoasei doamne Ferron tocmai când regele ieşea de acolo, în aşa fel încât Francois I aproape că se izbi de unul din cai.

  Din fericire, călăreţul, zări umbra aceasta şi o feri printr-o smucitură bruscă a hăţurilor.

  — La naiba cu burghezii ăştia care se plimbă la o asemenea oră! mormăi el.

  Cei doi călăreţi urmau să-şi continue drumul după clipa de oprire provocată de acest incident.

  — Domnilor! strigă regele cu o voce atât de neliniştită încât ei se opriră brusc.

  — Cu ce vă putem fi de folos? întrebă acela dintre cei doi cavaleri care vorbise mai înainte.

  Regele se apropie cu repeziciune.

  — Sunteţi gentilomi? întrebă el.

  — Putem spune, într-adevăr, că suntem, dar ce importanţă are!

  — Domnilor, sunt gentilom. Dacă sunteţi după cum spuneţi, îmi datoraţi ajutor.

  — Domnule, spuse atunci celălalt cavaler, dacă aveţi nevoie de ajutor, vă vom ajuta fără a avea nevoie să vă cercetăm titlurile.

  — Pe Maica prea Curată, că bine ziceţi! zise regele venindu-şi puţin câte puţin în fire. Ei bine, aveţi îndatorirea să descălecaţi şi să mă urmaţi.

  Cei doi cavaleri ezitară o clipă.

  Dar cererea fusese făcută cu un asemenea glas temător încât se supuseră.

  — Domnilor, vorbi din nou regele, vedeţi casa asta nu-i aşa? Ei bine, adineauri era să se săvârşească aici o crimă groaznică… Aici a fost atras, un nobil gentilom, pentru a fi ucis, şi dacă nu s-a reuşit… este graţie unei împrejurări providenţiale.

  Asasinul se află în casa aceea, domnilor.

  — Ei bine? întrebară cei doi călăreţi.

  — Trebuie ca ucigaşul să fie arestat, domnilor… în zece minute, fără îndoială că el va dispare…

  Se va observa că regele spunea el, vorbind de Madeleine Ferron.

  Se temea într-adevăr că o să fie refuzat dacă ar declara că ar fi vorba de o femeie…

  Nobilul gentilom, chiar aşa după cum se numise el însuşi, găsea foarte firesc acest mic subterfugiu.

  — Cu ce putem să vă fim de folos? reluă unul dintre cei doi călăreţi pe un ton destul de aspru. Unde se află gentilomul pe care au vrut să-l omoare?

  — Eu sunt, domnilor.

  — Ei bine, dar nu sunteţi rănit, după cât se pare?

  — Nu, pe toţi diavolii, dar puţin a lipsit. Iată deci ceea ce cer de la dumneavoastră, domnilor.

  O să rămâneţi în faţa acestei porţi până când voi reveni cu întăririle necesare.

  — Bun rămas, domnule! spuse dintr-o dată călăreţul. Treaba asta s-ar putea să nu ne convină!

  Şi încălecară din nou.

  Regele strânse pumnul cu furie şi era cât pe ce să spună:

  — Sunt regele, supuneţi-vă! Se abţinu totuşi.

  — Domnule, spuse călăreţul, dacă vă mai temeţi de orice altceva, suntem dispuşi să vă escortăm până la dumneavoastră acasă…

  Regele se afla într-o dispoziţie nervoasă de care până şi cei mai curajoşi s-ar fi temut.

  În afară de asta, lăsându-se însoţit, spera să afle numele celor doi gentilomi pe care se gândea deja să-i facă să plătească scump pentru refuzul lor.

  — Accept, spuse el, şi vă mulţumesc din toată inima.

  — Dacă-i aşa, mişcaţi-vă, şi fiţi pe deplin încredinţat, că vă escortăm.

  Regele tresări. Se simţea umilit de asemenea protecţie un pic cam trufaşă ce i se acorda. Acceptă totuşi.

  — Veniţi, domnilor, spuse el.

  Şi începu să meargă repede, urmat de aproape de cei doi necunoscuţi care potriveau mersul cailor după pasul lui.

  Francois I o luă drept spre castel.

  Nu întârzia să ajungă în faţa porţii celei mari şi se apropie de santinelă.

  Mai întâi, acesta îi bară trecerea cu halebarda strigând:

  — În lături!

  Dar, în aceeaşi clipă, îl recunoscu pe rege şi, înainte oa acesta să-i poată adresa un cuvânt ca să-l reducă la tăcere, soldatul luase o poziţie respectuoasă şi strigă din toate puterile:

  — Prezentaţi armele în onoarea regelui!

  Se auzi un tumult, şi pe dată cei patruzeci de halebardieri se aliniară, în timp ce şase dintre ei înaintau cu torţe pentru a-i lumina drumul Majestăţii Sale.

  Cei doi cavaleri care îl escortaseră pe Francois I se priviră murmurând:

  — Regele!

  Acesta se întoarse către ei.

  — Domnilor, spuse el râzând, iată-mi incognito-ul dezvăluit… Urmaţi-mă, vreau să vă mulţumesc cum se cuvine…

  Dar, adăugă el încruntându-şi sprâncenele şi asprindu-şi vocea, mă mir că mai sunteţi încă în şa şi cu creştetele acoperite!

  Cei doi cavaleri nu se urniră.

  Nu-şi descoperiră creştetele!

  Şi cum regele, furios, urma să dea un ordin ofiţerului halebardierilor, unul dintre cei doi necunoscuţi răspunse cu o voce calmă în tonul căreia se întrezărea o iritaţie înăbuşită:

  — Domnule, v-am întâlnit pe drumuri; vă era teamă, noi v-am escortat; iată-vă acasă la dumneavoastră… Rămâneţi cu bine dar, nu vă faceţi griji pentru mulţumirile pe care ni le datoraţi; vă considerăm achitat de o astfel de îndatorire.

  Uluirea şi indignarea îl amuţiră pe rege.

  Dar, la un semn al lui, soldaţii năvăliră pentru a-i aresta pe cei doi neobrăzaţi.

  În aceeaşi clipă, cei doi necunoscuţi făcură stânga-mprejur, dădură pinteni cailor, şi dispărură în întuneric.

  Cei doi călăreţi pe care regele nu-i recunoscu, au fost recunoscuţi cu siguranţă de către cititorii noştri; erau Manfred şi Lanthenay.

  Ajunseră la Paris unde, înainte de plecarea lor, se petrecuse o scenă pe care suntem datori s-o povestim.

  Reluăm aşadar şirul întâmplărilor din momentul în care Julie, nefericita soţie a lui Dolet, răpusă de durere, tocmai a fost înmormântată.

  Avette, resemnată şi curajoasă, urmă sicriul până la cimitirul Inocenţilor.

  Apoi, în ciuda insistenţelor lui Lanthenay, tânăra a vrut să se întoarcă în casa din strada Saint-Denis în care fiecare obiect îi amintea de tatăl şi de mama sa.

  Aici regăsim pe cele trei personaje.

  De ceea ce se temea Lanthenay se întâmplase.

  La vederea lucrurilor de familie care au fost deseori atinse de mâinile celor ce nu mai sunt, Avette a fost cuprinsă de o criză de disperare.

  Dar, în fine, lacrimile pe care le-a vărsat au calmat-o.

  Acum, retrasă în camera tatălui său şi a mamei sale plângea liniştit…

  În încăperea în care la începutul acestei povestiri, Etienne Dolet l-a primit pe regele Francois I, Manfred şi Lanthenay stăteau la taifas pe un ton scăzut.

  — Ce ai de gând să faci? a întrebat Manfred.

  — Ce-i de făcut? murmură Lanthenay. Mai întâi să alin suferinţa acestei copile… Apoi să încerc să-l smulg pe bătrân din starea de nebunie în care se află. Mă simt copleşit, descurajat de durerea logodnicei mele şi de cea a tatălui meu; viitorul îmi apare sumbru…

  — Cât de mult trebuie să suferi. Şi tu însuţi trebuie să te smulgi gândurilor jalnice care te apasă.

  Şi cum Lanthenay schiţă un gest de neîncredere, Manfred continuă cu blândeţe:

  — Frate, mai dojenit de atâtea ori pentru ca la rândul meu să ţe dojenesc şi eu un pic. Mi se pare că eşti nedrept cu destinul tău; o dublă nenorocire s-a abătut asupra ta; moartea lui Dolet pe care îl considerai că pe un tată adevărat; pierderea minţilor contelui de Monclar. Însă o ai pe Avette; şi eşti sigur de iubirea ei; e lângă tine; în vreme ce eu… trebuie să plec la Fontainebleau; nu am nici o veste de acolo; probabil că n-au izbutit s-o elibereze pe Gillette…

  Vorbind astfel, Manfred, socotea mai ales să-l ducă pe prietenul său departe de Paris.

  — Dac’ai nevoie de mine, sunt gata, spuse Lanthenay, dar ce am să fac cu Avette şi cu tata? Ce se va întâmpla cu ei cât timp. Voi lipsi? Te întreb pe tine, frate.

  Manfred surâse:.

  — Cunosc un loc în care se vor afla în perfectă sigjranţă amândoi…

  — Ce vrei să spui?

  — Ai să afli. Dar ia spune-mi, dacă îţi dovedesc că Avette şi contele de Monclar nu vor avea de ce să se teamă în timpul absenţei tale, ai consimţi să mă urmezi?

  — Fii sigur că da! exclamă Lanthenay.

  — Asta voiam să aud, spuse Manfred. Aşteaptă-mă aici…

  Deîndată Manfred ieşi şi se îndreptă către Catedrala Notre-Dame. Ajunse curând pe o străduţă – strada Canette – unde se afla palatul pe care îl închiriase cavalerul de Ragastens.

  Nu s-a uitat faptul că în momentul plecării sale la Fontainebleau, cavalerul o însoţise pe soţia sa, prinţesa Beatrix, în acest palat, în care i se părea că nu mai constituia nici un pericol pentru ea.

  Manfred nu ignoră asemenea amănunt.

  Or, de când citise scrisoarea revelatoare a lui Gypsie, Manfred era meeru cu gândul la palatul ăsta în care se afla mama sa.

  Dar eliberarea lui Lanthenay îl acaparase cu totul. De trei zile nu se mai dezlipea de prietenul său.

  Acum că Lanthenay fusese salvat, Manfred se gândea la cele două fiinţe dragi lui:

  Gillette şi prinţesa Beatrix.

  Aşadar era emoţionat în clipa când ajunse în strada Canette. Ce-i va spune prinţesei Beatrix?

  Se trezi dintr-o dată în faţa porţii mări a palatului; atunci fu cuprins de o nespusă emoţie şi dădu să plece. Acum, îi pierise curajul!

  Făcu câţiva paşi pe stradă, apoi îşi luă inima-n dinţi şi bătu în poartă.

  Una din slugi întredeschise poarta.

  Fără să-i lase răgaz de a-l întreba, Manfred îi spuse:

  — Anunţaţi pe doamna prinţesă că cineva sosit de la Fontainebleau doreşte să-i vorbească din partea Domnului cavaler de Ragastens.

  — Aşteptaţi aici! reluă valetul după ce îl privi ca luare aminte.

  Prinţesa era bine păzită. Manfred aştepta, foarte emoţionat. Trecură câteva minute, apoi acelaşi valet se ivi din nou şi îi spuse:

  — Urmaţi-mă.

  O clipă mai târziu, Manfred se afla de faţă cu Beatrix.

  O privi cu înflăcărare, în timp ce gândea:

  — Mama mea se află aici!

  Şi fu încercat de o nespusă uimire, un fel de încântare care îl încremenea.

  Beatrix era pe atunci o femeie de patruzeci şi doi de ani.

  Dar ea păstrase, cum se întâmplă câtorva femei privilegiate, întreaga eleganţă suplă a tinereţii sale, ca pe vremea când parcurgea călare drumurile Italiei şi când se aşeza în fruntea războinicilor din Monteforte ca să răpună armata lui Cezar Borgia.

  Numai că, privirea ei pierduse strălucirea arzătoare cu care îl încântase atât de mult pe cavalerul de Ragastens la prima lor întâlnire.

  Acum, privirea aceasta, era umbrită de melancolie. Se vedea că suferise şi plânsese mult.

  Şi cu toată această melancolie, era încă admirabil de frumoasă.

  Manfred, care nu se putuse stăpâni să n-o admire atunci când încă nu ştia că ar putea fi mama sa, o contemplă acum cu pasiune emoţionată. I se părea că necunoscută de faţă! – s-ar fi putut să vegheze mereu asupra vieţii sale. Şi impresia aceasta imaginativă a fost atât de puternică încât după câteva momente, se încredinţa că o cunoştea de când lumea.

  — Veniţi de la Fontainebleau? întrebă ea pe un ton emoţionat.

  — Am fost acolo acum trei zile, doamnă.

  Şi Manfred avea o înfăţişare atât de tulburată încât Beatrix cuprinsă de un presentiment, izbucni:

  — I s-a întâmplat ceva cavalerului?

  — Nimic, doamnă, nimic! Fiţi liniştită… L-am lăsat pe domnul cavaler în perfectă stare de sănătate şi în bună dispoziţie…

  Gândul lui Beatrix se îndreptă atunci cu totul asupra tânărului care se afla dinaintea ei. Îşi înăbuşi un suspin.

  O clipă, sperase că a regăsit în el fiul pe oare îl căuta.

  Dar după cum ne amintim, un semn al cavalerului de Ragastens o făcuse să înţeleagă că se înşelase.

  În ciuda acestei decepţii, păstra faţă de Manfred o simpatie nefirească şi dorea cu ardoare să fie fericit.

  — Ei bine, domnule, întrebă ea, aţi reuşit ceea ce v-aţi propus?

  Această fermecătoare Gillette… această tânără fecioară pe care am îndrăgit-o din toată inima…

  De câteva clipe, Manfred, se simţea răvăşit de gândurile care-i copleşeau mintea. O asculta pe prinţesă fără s-o înţeleagă. Şi ea fără să-i cunoască motivul, remarca profunda emoţie care îl frământa pe tânăr. Nu se mai putu abţine.

  — Uitaţi ce se întâmplă, doamnă, spuse el cu o voce gâtuită, cea ce am a vă spune este atât de straniu încât nu ştiu cum să mă exprim… Şi cum ea rămase tăcută, mută de uimire, el avu o inspiraţie neaşteptată.

  Scoase de la piept scrisoarea lui Gypsie cu o mână tremurândă şi i-o întinse lui Beatrix spunând:

  — Citiţi!

  Beatrix fu zguduită de o tresărire puternică. Părea că vocea lui Manfred, emoţia intensă care izvora din atitudinea sa în clipa de faţă i-ar desluşi adevărul.

  Mâinile ei tremurară puternic luând scrisoarea pe care o citi pălind din ce în ce mai tare. În fine, ea murmură înăbuşindu-şi un suspin care îi apăsa pieptul.

  — Ştiam eu… ştiam eu… Şi căzu pe spate.

  Manfred dădu un ţipăt de groază, o prinse în braţe tocmai în momentul în care era să cadă.

  — Doamnă! vai! doamnă! îngăimă el.

  Lucrul curios şi totuşi foarte natural: nu-i trecu prin minte să-i spună „mamă”.

  Leşinul prinţesei se prelungea.

  Livid la faţă, Manfred credea că vestea aceasta îi omorâse mama. Există întradevăr bucurii puternice ca şi durerile: ele pot să ucidă, în ciuda proverbului banal care socoteşte că nu se poate muri de bucurie.

  Manfred o aşeză pe Beatrix pe un fotoliu şi nebun de disperare chemă în ajutor. Apărură două slujnice şi curând, datorită îngrijirilor primite, prinţesa deschise ochii. Îl văzu pe Manfred aplecat către ea şi murmură, încântată:

  — Fiule!

  Doar atunci Manfred îndrăzni să spună:

  — Mamă!

  Şi începu să plângă îndelung, aşa cum plâng pruncii.

  Cele trei ore care urmară trecură pe nesimţite; ne-ar părea inutil să detaliem nenumăratele întrebări ce şi le puseră reciproc mama şi fiul, fiecare dintre ei uitând adesea să. Răspundă; inutil să mai descriem mişcătoarele manifestări de sentimente ale celor două suflete alese care se descoperiră, încercând să se cunoască, sau mai degrabă să se recunoască.

  Să spunem doar că Manfred, după cele petrecute, se duse cu gândul la Lanthenay şi o anunţă pe prinţesă că urma să plece:

  Beatrix păli:

  — Dacă o să-l pierd iarăşi! …

  Gândul acesta se putea citi lesne pe chipul ei… Dar Manfred o linişti cu un surâs şi o vorbă bună.

  — Nu mai sunt copilul pe care să-l răpească o nomadă, spuse el şi sunt în stare să-mi port de grijă… mai ales acum! Le-aş plânge de milă celor care ar încerca să ne despartă!

  Atunci Beatrix se uită mai bine la fiul ei.

  Văzu cât de puternic este şi cât de frumos, şi o flacără de mândrie îi, îmbojură chipul. Totul i se părea admirabil în persoana lui.

  Era într-adevăr onorabilul fiu al lui Ragastens.

  Manfred nu lipsi nici măcar două ore.

  Când reveni, era însoţit de trei persoane.

  Mamă, spuse el, prinţesei, iată-l pe Lanthenay prietenul şi fratele meu, cel oare mi-a salvat viaţa de nenumărate ori… Acesta este contele de Monclar… Bătrânul este tatăl lui Lanthenay…

  Ea este domnişoara Avette Dolet, logodnica prietenului meu, o consider ca pe sora mea…

  Beatrix întinse mâna lui Lanthenay şi o sărută pe frunte, pe Avette.

  Apoi cele trei personaje discutară îndelung, discuţie la care doar Contele de Monclar nu putu să ia parte.

  — Fu hotărât ca Avette şi contele să rămână în palat în vreme ce Manfred şi Lanthenay ar merge la Fontainebleau.

  Apoi, Lanthenay, Avette şi bătrânul fură conduşi în camerele pe care Beatrix poruncise să le fie pregătite. Ce mai putem adăuga în plus?

  Mijeau zorii, şi nici Beatrix, nici Manfred nu se gândeau să se ducă la culcare, li se părea că nu vor izbuti să-şi spună tot ce aveau de zis.

  Trebuia să se despartă totuşi.

  După mii şi mii de sfaturi, Manfred urcă pe-cal şi, însoţit de Lanthenay, o porni spre Fontainebleau.

  Prima oră de mers la trap se scurse în tăcere. Manfred şi Lanthenay fiind absorbiţi fiecare de gândurile lor…

  Dar gândurile lui Manfred erau numai dintre cele optimiste.

  Se afla într-adeăr în starea de spirit fericită în care imposibilul nu există, în care dificultăţile te fac să ridici din umeri. Era sigur că o va regăsi pe Gillette pentru că îşi regăsise mama…

  Viitorul îi rezerva poate decepţii crunte…

  — Cum ţi se pare mama mea? îl întrebă pe Lanthenay…

  Lanthenay tresări, smuls pe neaşteptate din şirul gândurilor sale care erau pline de tristeţe.

  — Mama ta? făcu el… este aşa cum aş fi dorit să fie a mea. Ah! ce fericit eşti, frate! Ţi-ai regăsit mama… eu, eu nu am decât portretul mamei mele. Ţi-ai regăsit tatăl… eu nu am decât umbra tatălui meu.

  Şi cum Manfred îşi privea prietenul cu un aer uimit acesta îi zise:

  — Iartă-mi amărăciunea. Nenorocirea mă înrăieşte…

  — Înrăit, tu? … Glumeşti… Dar parcă spuneai că ai portretul mamei tale?

  — Da, un portret tare frumos care se găsea la palatul marii dregătorii… Am fost ieri acolo, în timp ce tu te duceai în strada Canette.

  — Eşti imprudent! Lanthenay ridică din umeri.

  — Nimeni nu mi-a dat atenţie, spuse el. Am întâlnit slugile care jefuiau, palatul pe îndelete. Numita… boală a stăpânului lor le-a dat curajul neobrăzării: „Ce vreţi, domnule, mi-a zis majordomul, trebuie să ni se plătească lefurile, devreme ce nu ştim dacă monseniorul se va mai întoarce vreodată…” Am obţinut pentru 20 de ducaţi permisiunea de a lua pânza, cu condiţia să nu iau şi rama… Pânza se află acum în casa bietului Dolet.

  Şi Lanthenay adăugă:

  — E tot ce îmi rămâne de la mama mea.

  În vreme ce discutau astfel cei doi prieteni îşi vedeau de drum; la căderea nopţii, îşi lăsară caii să se odihnească vreme de trei ceasuri, dar hotărâră să nu oprească pe timpul nopţii, şi să meargă cu iuţeală.

  Aşa se făcu că ajunseră la Fontainebleau în puterea nopţii şi avură întâlnirea pe care am povestit-o.

  Câteva minute după ce l-au părăsit atât de brusc pe rege, descălecau în faţa hanului Carol cel Mare.

  Regele rămăsese uluit de răspunsul celor doi necunoscuţi, şi de plecarea lor neapteştată.

  Nu se mai gândea să încerce să-i regăsească.

  Halebardierii din post se întorseseră la corpul de gardă, la un semn al lui Francois I, care nu dorea să se facă discuţie în jurul lui într-o asemenea ocazie.

  — Cine naiba ar putea fi cele două haimanale? murmură el.

  — Haimanale, bine zis, sire spuse o voce din preajmă lui.

  Francois I recunoscu vocea şi zări o umbră în dreptul său.

  — La Châtaigneraie! exclamă regele.

  — Chiar eu, sire.

  — Ai văzut?

  — Totul! Tocmai mă întorceam la castel, după… o raită, şi urma să mă retrag în minunata cameră pe care regele a binevoit să mi-o ofere, când tropotul celor doi cai mi-a atras atenţia. Am zăbovit aşadar lângă poartă, am zărit sosind pe Majestatea Sa, am auzit santinela dând onorul cu stângăcie şi am văzut tot, tot, sire.

  — Ce vrei să spui? întrebă regele.

  — Vreau să spun că la lumina torţelor, am putut zări pe cele două haimanale după cum Majestatea Voastră, i-a numit pe bună dreptate; am putut să le văd chipurile pentru o clipă, este adevărat, dar clipa asta mi-a fost de ajuns să-i recunosc.

  — Îi cunoşti? făcu cu vioiciune Francois.

  — Majestatea Voastră îi cunoaşte la fel de bine.

  În vreme ce discutau astfel, regele şi însoţitorul său intrară în palat, şi Francois I ajunsese în apartamentele sale.

  — Unul dintre aceşti doi bărbaţi, continuă La Châtaigneraie este cel care ne-a rănit pe toţi trei, pe Esse, pe Sansac şi pe mine, şi care mai târziu l-a desfigurat atât de crunt pe bietul Sansac încât acesta nu mai îndrăzneşte să iasă din bârlogul său…

  — Cerşetorul Manfred? exclamă cu voce înăbuşită regele.

  — Da, Sire! Acelaşi care a avut îndrăzneala să ţină piept Majestăţii Voastre în apropiere de căsuţa din strada Trahoir, acelaşi care a îndrăznit şi mai mult venind să vă înfrunte la Luvru, şi celălalt este blestematul său însoţitor, cerşetorul Lanthenay!

  — Amândoi la Fontainebleau! …

  — Majestatea Voastră nu uită fără îndoială că unul dintre aceşti mizerabili îndrăzneşte să ridice privirile către domnişoara ducesă de Fontainebleau!

  Nu, regele nu uitase asemenea amănunt…

  — Vino! îi spuse lui La Châtaigneraie.

  Regele coborî în curtea de ceremonie şi intră în corpul de gardă.

  — Domnule, spuse el ofiţerului, ce consemn impuneţi santinelelor voastre?

  Surprins ofiţerul răspunse după câteva clipe:

  — Sire, consemnul e cel obişnuit… să se dea onorul…

  — Nu de onor îţi vorbesc! izbucni în mod violent regele. Îţi vorbesc de consemnul de apărare…

  — De apărare? îngăimă ofiţerul.

  — Da, cum aţi proceda, domnule, dacă nişte oameni rău intenţionaţi s-ar apropia de poartă? … Reaua intenţie e mereu de bănuit, domnule! Nu deţineţi consemn, după câte văd… Ah! că bine mai sunt păzit, pe legea mea!

  — Iertare, sire! Nimeni nu poate intra în castel fără să fie anunţat la unul dintre ofiţerii de gardă.

  — Nu-i de ajuns. Începând din clipa aceasta, orice individ, bărbat ori femeie, fie zi fie noapte, care se va apropia la douăzeci de paşi de grilaje va fi somat să se retragă. Dacă nu se supune pe loc, va fi împuşcat… Înlocuiţi chiar acum halebardierii cu archebuzieri. În loc de o santinelă, veţi plasa două la fiecare poartă; vor avea archebuza încărcată şi vor fi gata să tragă asupra oricui s-ar apropia. Iată consemnul, domnule. Vino, La Châtaigneraie.

  Regele ieşi din corpul de gardă, lăsându-l pe ofiţer fără replică.

  — Câte posturi de pază sunt? întrebă Francois pe însoţitorii săi.

  — Patru, sire. Dar cel mai important este cel pe care îl îndeplinesc santinelele din parc.

  Călăuzit de La Châtaigneraie, regele vizită toate corpurile de gardă.

  Şi dădu peste tot aceleaşi ordine, astfel încât la castel se răspândi zvonul că erau ameninţaţi de un atac, fără ca să se poată preciza despre ce atac era vorba.

  Regele nu se limită doar la vizitarea posturilor de pază, şi făcu înconjurul parcului oprindu-se la fiecare saminela. Încurajându-i, promiţându-le mulţi ducaţi dacă îşi îndeplineau bine serviciul de gardă, le promise supliciul sfârtecării dacă n-ar da dovadă de vigilenţă, şi în fine, abia încredinţat de eficacitatea acestor măsuri nenumărate, se întoarse în apartamentul său când se făcu ziuă.

  Toate astea pentru că La Châtaigneraie murmurase două nume la urechea sa: Manfred, Lanthenay.

  XXVII O MAMĂ BATE DRUMURILE.

  Nu vom întârzia să-i regăsim pe cei doi prieteni a căror prezenţă la Fontainebleau cauza toată această panică.

  Dar înainte de-a ne întoarce la ei, e necesar să-l punem în temă pe cititor cu anumite evenimente care tocmai se petrecuseră la Paris.

  În cocioabă lui Margentine cea nebună vom purta-paşii cititorilor noştri.

  Asta se petrecea în ziua următoare celei în care Manfred, regăsit de către Cocardere, părăsea pe neaşteptate casa lui Margentine pentru a încerca să-l salveze pe Lanthenay.

  După plecarea lui Manfred, Margentine fusese cuprinsă de una din acele crize înverşunate care o făceau să iasă în stradă, cu părul despletit, dezgolită la piept, cutreierând cartiere întregi strigându-şi fiica pe nume.

  Se întorsese în jalnica ei locuinţă către miezul nopţii, zdrobită de oboseală, şi aţipise până la ziuă.

  În momentul în care o reîntâlnim, ea era ghemuită într-un colţ, cu privirea aţintită asupra uşii încercând să pună cap la cap frânturi răzleţe de gând şi de amintire.

  — Ţiganca, mormăi ea, ţiganca mi-a zis că Manfred mă va ajuta s-o regăsesc pe fetiţa mea! Dar Manfred a plecat…

  Iată-mă iarăşi fără copila mea… Biată Margentine, toţi s-au îndârjit împotriva ta! …

  Cum bombănea blesteme confuze, zări uşa deschizându-se.

  Intră o femeie.

  Margentine care, precum anumiţi nebuni, avea memoria fizionomiilor bine dezvoltată, o recunoscu pe dată.

  — Doamna cea frumoasă! murmură ea.

  Cea pe care o numise „frumoasa doamnă” era ducesa d’Etampes.

  Ducesă era neînsoţită. Intră, surâzătoare, spunând:

  — Ei bine, draga mea Margentine, eşti bucuroasă că mă vezi? Mă recunoşti?

  — Vă recunosc, spuse nebuna fără să se mişte din loc.

  — Mă recunoşti, reluă ducesa prefăcându-se supărată; îţi dai seama ce mult ţin la tina, şi că m-am interesat mereu de fericirea ta?

  — Nimeni nu mă iubeşte, spuse Margentine cu o voce posomorâtă, şi nici nu ţin să fiu iubită. Vreau să fiu lăsată în bârlogul meu să mă gândesc în voie. Nu sunt fericită decât atunci când pot gândi.

  — La ce gândeşti?

  — La multe…

  — Vrei să-ţi spun la ce te gândeşti, biată femeie, atunci când tristă, singură, părăsită de toţi în afară de mine, visezi în ungherul tău? … Te gândeşti la tinereţea ta… la vremea în care erai mai frumoasă încă decât acum, căci tu eşti încă frumoasă, ştii tu? … Te gândeşti la oraşul în care ai iubit, la bărbatul căruia i-ai oferit inima de-a pururi. Oraşul se numeşte Blois, bărbatul se numeşte Francois…

  Margentine clătină din cap.

  — Vorbiţi bine, murmură ea. Spuneţi tocmai ceea ce n-aş putea spune eu însămi…

  — Şi apoi, continuă ducesă, te gândeşti şi la îngerul pierdut, la heruvimul cu creştet blond ale cărui mângâieri te fac încă să zâmbeşti şi să plângi când ţi le reaminteşti.

  — Îmi punea aici mânuţele ei mici, făcu Margentine încântată, arătând spre gât. Dacă îmi amintesc, Doamne, bunule Isus! Dar eu, nu mă gândesc decât la asta! … Mă strângea în braţe râzând. Îmi închipui şi acum cele două gropiţe din obrajii ei când râdea atât de gingaş, şi dinţii ei… mici perle, dacă aţi vedea-o! …

  Acum, ducesa o lăsa pe Margentine să vorbească.

  Ducesă dirijase discuţia spre punctul dorit. Una câte una amintirile bietei nebune se depanau…

  Vorbea cu o voce monotonă curmată uneori de un hohot de râs de o nespusă tristeţe.

  Şi, ca mai totdeauna, asta se termină printr-un acces de plâns.

  — N-am s-o mai văd… s-a isprăvit… Dumneavoastră mi-aţi promis… ţiganca mi-a promis şi ea… dar simt eu că s-a isprăvit, şi că în veci n-am s-o mai revăd pe scumpa mea Gillette…

  Ducesă aştepta această reacţie.

  — Şi eu, izbucni ea, te încredinţez că îţi vei revedea fiica atunci când vei dori!

  Margentine privea la „doamna cea frumoasă” cu neîncredere.

  — Îmi spuneţi asta că să mă faceţi să sufăr iar.

  — Ei să te fac să suferi, nenorocito! La ce mi-ar ajuta? Nu… ştii prea bine că mă interesez de tine; am avut milă de durerea ta de mamă… Am căutat-o pe fiica ta şi am găsit-o…

  Margentine sări în picioare.

  — Oh! de-ar fi aşa! făcu ea, cu mâinile încrucişate.

  — E chiar aşa. Îţi spun că am întâlnit-o pe fiica ta. Şi am venit să-ţi spun unde se află…

  — Oh! doamnă… Ascultaţi-mă, spuse Margentine cu o voce spartă, nu sunt decât o nenorocită; unii îmi zic că aş fi nebună… Nu am de oferit decât viaţa mea… şi viaţa mea vă aparţine. Dacă va fi nevoie să mor pentru dumneavoastră, voi muri. Dacă va fi nevoie ca cineva să-şi smulgă inima din piept pentru a vă feri de o nenorocire, mi-o voi smulge eu…

  Ducesă d’Etampes nu avu nici o tresărire de compătimire. Inima ei rămase de piatră şi nu încercă nici o emoţie.

  — Spuneţi! izbucni Margentine. Unde se află?

  — Destul de departe de aici…

  Nebuna suprinse cu înflăcărare mâinile ducesei.

  — Să fie şi la capătul lumii, şi de-ar fi să merg până acolo în picioarele goale… nu-mi pasă, o să ajung…

  — Fiica ta se află la Fontainebleau, spuse ducesa.

  — Fontainebleau? întrebă nebuna.

  — Da, într-un oraş… destul de departe de Paris, după cum ţi-am spus…

  Inima Margentinei bătea să-i spargă pieptul.

  Ea repeta:

  Fontainebleau…

  Ca şi cum ar fi vrut să-şi întipărească numele acesta în minte.

  — Cum se ajunge acolo? reluă ea cu febrilitate.

  — Iţi voi spune, îţi voi da toate îndrumările. Nu ai să te rătăceşti.

  Nebuna umbla încoace şi-n colo prin cocioabă, ca o leoaică.

  — Fontainebleau! murmură ea… Am să plec chiar acum… Adio! …

  — Şi cum ai s-o regăseşti, dacă nu-ţi spun cum să ajungi acolo? se răsti ducesă.

  — A! da… spuneţi… gândul acesta mă înnebuneşte… Oh! doamnă, cât sunteţi de bună! … ca să-mi spuneţi unde se află fiica mea! …

  — Ascultă: uite mai întâi ţine nişte bani ca să ai cu ce călători.

  — Nu-i nevoie de bani… Voi merge şi-n genunchi, de va fi nevoie.

  — Ţine… vei ajunge mai repede.

  — Aşa e, plătind, voi ajunge mai repede.

  Luă cele cinci sau şase piese de aur pe care i le întindea ducesa d’Etampes.

  — Când ajungi la Fontainebleau, continuă ducesă, ai să întrebi unde se află castelul. Înţelegi?

  — Da înţeleg! … m-aş da cu capul de pereţi dacă aş uita un singur amănunt! Voi întreba de castel când voi ajunge la Fontainebleau… Pe urmă?

  — Ştii tu cine locuieşte în castelul acesta?

  — Nu! De unde vreţi să ştiu! Spuneţi odată! …

  — Ei bine, în castel locuieşte Francois.

  — Francois! …

  — Da… iubitul tău… tatăl lui Gillette… Nu l-ai mai revăzut niciodată?

  — Niciodată!

  — L-ai recunoaşte?

  — A! da! făcu ea cu un accent de ură care o făcu pe ducesă să zâmbească satisfăcută.

  — Chiar dacă e puţin îmbătrânit?

  — L-aş recunoaşte, vă zic?

  — Ştii tu ce este Francois al tău?

  — Oh! e un personaj de vază…

  — E rege! E regele Franţei…

  Spre uluirea ducesi, nebuna izbucni în râs şi bătu din palme.

  — Ei zău! asta îi mai lipsea lui Gillette a mea. Fiica unui rege! … Dar nu-i de mirare. Chiar de-ar fi ea regină nu m-ar mira. Cât despre Francois, nu-mi pasă că e regele Franţei. Poate să fie ce-o vrea. Îi voi spune ce am de spus…

  — Îi vei spune? …

  — Desigur!

  — Ei bine, ascultă, Gillette a ta se află în castelul regelui Franţei. N-ai decât să mergi la Fontainebleau. Te vei duce la castel. Vei aştepta în faţa porţilor… Cel puţin, vei fi în stare să aştepţi.

  — Da, da! Voi avea răbdare.

  — Regele iese aproape în fiecare dimineaţă ca să meargă la vânătoare… Atunci, când îl vei vedea că iese în fruntea escortei sale, te vei apropia de el, şi restul te priveşte! Dacă nu îl vei determina să-ţi redea fiica, înseamnă că nu eşti descurcăreaţă…

  Margentine ascultase vorbele acestea cu o atenţie profundă.

  Ducesă îi indică atunci cum să ajungă acolo, pe care poartă a Parisului să iasă şi plecă.

  În grabă mare, Margentine se îmbrăcă cu o rochie făcută dintr-un postav pe care şi-o punea arareori, făcu un pacheţel şi ieşi.

  Ducesă, postată la un colţ de stradă împreună cu doi oameni care o însoţiseră, asistă la plecarea Margentinei. Aceasta traversă Parisul cu paşi repezi. Un aer de uimire şi de încântare se răspândise pe chipul său. Se surprindea stăpânindu-se să le strige trecătorilor:

  — La Fontainebleau mă duc. Fiica mea se află la Fontainebleau.

  O dată ajunsă pe drumul ce duce spre Melun îşi înteţi ritmul mersului. Era cam pe la ceasurile trei când ieşise din magherniţa ei. Merse dintr-o bucată până la orele opt seara. În clipa aceea intră într-un sat.

  O caleaşca la care erau înhămaţi patru cai mânaţi de doi vizitii sosea în goana mare, în urma ei şi era cât pe ce s-o izbească.

  — Păzea! păzea! urlă vizitiul din frunte. Margentine abia dacă avu timp să se tragă într-o parte şi privi o clipă la caleaşca ce dispărea spre Fontainebleau.

  — Tare aş fi vrut să merg în caleaşca, gândi ea. Aş fi ajuns devreme.

  Caleaşca aceasta aparţinea ducesei d’Etampes care se întorcea la Fontainebleau.

  Care dintre motive o determinase pe Anne, ducesă d’Etampes, să facă acest demers pe lângă Margentine? De ce o trimisese pe nebună la Fontainebleau?

  Spera ea ca prin asta s-o facă ridicolă pentru totdeauna pe Gillette? Se poate!

  Sau poate, cu încrederea instinctivă pe care o au toate femeile în forţa enormă a sentimentului matern, să fi sperat că Margentine ar găsi mijlocul prin care s-o zmulgă pe Gillette lui Francois I, sau cel puţin s-o protejeze împotriva iubirii lui.

  Căci pentru d’Etampes nu mai exista îndoială posibilă: regele o iubea pe Gillette.

  Atât timp cât tânăra fecioară îi rezista, ea şi-ar păstra locul. Însă în ziua în care ar deveni oficial metresa regelui, ce s-ar întâmpla cu ea, ea, puternica favorită care făcea să se plece sub dominaţia ei până şi Diane de Poitiers?

  Anne reflectase timp de câteva zile la această situaţie.

  Era cât pe aici să se oprească la o hotărâre brutală: aceea de a o otrăvi pe Gillette.

  Dar nu avea pe nimeni la îndemână ca să ducă la bun sfârşit asemenea proiect; complicele ei Alais le Mahu murise; ea însăşi îl ucisese., Cât despre gentilomii ceilalţi, nu avea în discreţia lor decât o încredere relativă.

  Aşa se întâmplă să se gândească la Margentine şi se întreba dacă nu cumva nebuna abil mânuită n-ar putea juca un rol în comedia sau în dramă pe care ea o pregătea.

  Ii trecuse prin minte să-i spună Margentinei că Gillette era chiar fiica pe care o căuta.

  Ducesă d’Etampes nici nu bănuia că Gillette era fiica nebunei şi credea că o minte.

  Se întâmplă că minciuna ei era un adevăr; viaţa cunoaşte asemenea încurcături.

  Odată treaba îndeplinită, ducesa se întoarse cu toată grabă la Fontainebleau să aştepte şi să supravegheze de acolo evenimentele.

  Caleaşca ei era să dea peste Margentine.

  Aceasta, după cum am văzut, pornise la drum pe jos. Nu-i trecea prin minte că banii pe care îi lăsase „doamna cea frumoasă” îi putea servi la închirierea unei trăsuri. Pentru ea, pentru asemenea minte în care viaţa nu se reflecta decât în imagini tulburi, nu exista decât un mijloc ca să se ajungă dintr-un loc în altul: era acela de a mărşălui atât cât o ţineau picioarele.

  Am spus că prima etapă a drumului ei a durat cinci ore. Şi dacă se opri, o făcu mai ales că pe timpul nopţii, simţea că urma negreşit să se rătăcească; un drum din acele vremuri, mai degrabă o potecă ceva mai largă prost întreţinută, brăzdată de alte poteci mai mici, nu era lesne de urmat.

  Margentine, preocupată de nevoia de a înainta, traversă satul în care tocmai ajungea şi încercă să-şi continue drumul. Insă fu nevoită să se oprească din cauza întunericului precum în faţa unui zid.

  Atunci, îşi încetini mersul, se întoarse în sat, pătrunse într-un han, şi scoase la iveală o piesă din aur.

  Hangiul se arătă binevoitor, puse masa, servi o cină ca pentru o jurnătate de duzină de gentilomi. Piesa de aur se duse pe aceste bucate, dar Margentine mancă o bucată de pâine şi bău o cană de apă, părând chiar că nu a văzut pateurile şi puiul pe care o slujnică i le aşezase înainte.

  — Încotro? o întrebase hangiul.

  — Unde merg? Ce întrebare! Mă duc să-mi regăsesc fiica, negreşit!

  Oamenii din han se priviră clătinând din cap. Călătoarea, cu privirile ei rătăcite, cu apucăturile ei ciudate, îi făcu să se dumirească de faptul că femeia era nebună.

  Margentine datoră acestei împrejurări faptul de a nu fi în întregime jecmănită de rapacele hangiu; exista teamă faţă de nebuni Consideraţi fiinţe aparte care erau mai mult sau mai puţin în legătură cu spiritele, cu îngerii sau demonii, cu toate felurile de puteri extraterestre a căror mânie nu era bine să ţi-o atragi.

  La răsăritul soarelui, Margentine îşi reluă drumul.

  Primăvara începea să împodobească cu flori piersicii şi merii care, de-a lungul întregului drum, se îmbrăcau iarăşi cu gingaşe veşminte de petale albe şi roz.

  Era o primăvară capricioasă cu ploi scurte în care soarele „râde cu lacrimi”, şi vijeliile scurte de zăpadă învolburează dintr-o dată cerurile care apoi pe neaşteptate, redevin azurii.

  Totuşi era primăvară, şi Margentine îşi simţea inima reîncălzindu-se şi gândurile înveselindu-se.

  Mergea voiniceşte, cu paşi repezi. La un moment dat o cerşetoare îi ceru de pomană.

  — Margentine dădu una din piesele sale de aur pe care le avea asupra ei. Cerşetoarea, la început uluită, nu mai contenea cu binecuvântările.

  Nebuna se duse mai departe fredonându-şi cantilena favorită, un vechi cântec de leagăn din timpuri străvechi, naiv, copilăresc:

  În grădina vecinului.

  Am cules floarea crinului.

  Dar, de data asta, melodia i se părea veselă.

  Când şi când, se oprea şi îşi lovea palmele spunând:

  — Oare ce va spune ea, Dumnezeule! Ce va spune oare când am s-o iau în braţe ca s-o legăn precum făceam când o adormeam… O să fie tare fericită! … D’apăi eu! … Doamne, ce bine el Şi ce timp frumos! N-am pomenit în viaţa mea o zi atât de frumoasă! …

  O rafală de zăpadă o învălui în clipa aceea.

  De fiecare dată când întâlnea un ţăran sau când trecea prin faţa unei case, întreba:

  — Ia spuneţi, mai este de mers până la Fontainebleau?

  I se arăta drumul.

  Întâia oară când pusese asemenea întrebare se temuse să nu i se răspundă că:

  — Nu există Fontainebleau! N-am auzit de aşa ceva. Acum era sigură.

  Există cu adevărat undeva un oraş ce se numea Fontainebleau; aşadar fiica ei trăia şi urma s-o întâlnească, şi nu ajunse decât a doua zi dimineaţa.

  Un grup de case îi apăru dinainte, şi bărbatului pe care îl întâlni îi puse obişnuita ei întrebare:

  — Mai e mult de mers până la Fontainebleau?

  Omul întinse braţul în direcţia caselor, spunându-i:

  — Fontainebleau? Aţi ajuns, aici e… Nebuna rămase încremenită.

  Şi se oprise, cu mâinile încrucişate, cu ochii căscaţi de uimire.

  Cât a ţinut durmul, avusese impresia neclară că niciodată n-are să ajungă şi că oamenii îşi băteau poate joc de ea când îi spuneau:

  — Mai sunt patru ore de mers… două ore.

  Ajunsese acolo!

  Ea nu pricepea cum un lucru atât de extraordinar s-a putut petrece atât de lesne.

  Plângea liniştit, fără să se gândească măcar să-şi şteargă lacrimile.

  Mai mult de un ceas, rămăsese locului, plângând şi privind. Simţi un fel de timiditate când intră în oraş, o timiditate care o făcea să calce cu luare-aminte, aşa cum făcea când intra într-o biserică din Paris.

  Câteva clipe mai târziu ajungea în faţa castelului. Castelul îi apăru ca un palat scânteietor.

  — Dumnezeule! ce frumos mai este! murmură ea cu o profundă şi sinceră admiraţie.

  Se apropie cu băgare de seamă de grilajul porţilor, ca atrasă de o forţă irezistibilă, ca hipnotizată.

  — Şterge-o de aici! strigă deodată un archebuzier; şterge-o femeie! de nu, trag asupra ta!

  XXVIII FIICA LUI MARGENTINE.

  L-am lăsat pe Franşois I în momentul în care, după ce a inspectat nenumăratele posturi de pază ale castelului, se întorcea în apartamentele sale.

  Întâlnirea cu Manfred şi cu Lanthenay îl făcuse pe rege să uite de noaptea nemaipomenită pe care o petrecuse acasă la Madeleine Ferron, noapte de dragoste, şi de ură, de groază şi de pasiune, care se terminase cu tragica scenă a acelui om căzând într-o baltă de sânge cu gâtlejul tăiat.

  Toate aceste amintiri reveniră şocându-l, cum era şi firesc pe Francois jn momentul în care crezu că a luat destule măsuri de precauţie împotriva celor doi cerşetori.

  — La Châtaigneraie, eşti obosit? îl întrebă pe însoţitorul său.

  — Da, sire, dacă e vorba de mine; nu, dacă e vorba de slujirea Majestăţii Voastre.

  — Ei bine, de vreme ce nu eşti obosit, zise regele care nu dorise să audă decât cea de-a doua parte a răspunsului, ţi se va încredinţa o escortă şi vei cotrobăi în casă la a cărei poartă m-ai lăsat azinoapte.

  Vei aresta orişice persoană care se va afla în această casă.

  — Chiar dacă e vorba de o femeie, sire?

  — Mai ales dacă e femeie.

  La Châtaigneraie se îndreptă blestemând straşnic corvoada pe care i-o impunea stăpânul său, în vreme ce pică de somn.

  Cât despre Frangois I, acesta nu mai avea somn deloc, cu toate că ochii săi cu pleoapele înroşite şi obrajii săi palizi trădau o reală oboseală.

  E adevărat că această oboseală avea alt temei care ataca în fiinţa lui însăşi izvoarele vieţii.

  Oricum ar fi, regele nu luă hotărârea să se culce.

  Bassignac îl ajută doar să-şi schimbe îmbrăcămintea.

  Apoi Francois I porunci valetului său de cameră să-i dea de ştire tinerei ducese de Fontainebleau că hotărâse să meargă s-o vadă şi porunci să fie lăsat singur.

  Potrivit atitudinii sale, ori de câte ori îl presa o problemă gravă începea să se plimbe agitat.

  Apoi, pe neaşteptate, se oprea în, faţa unei oglinzi mari în care se putea vedea din cap până-n picioare. Un alt obicei al său era să se cerceteze cu atenţie, nu din cochetărie ci din nevoia de a-şi da seama că eră mereu la fel de puternic.

  Oglinda îi reflecta imaginea unui bărbat viguros, a unui atlet cu umeri largi, şi picioare muşchiuloase şi el surâse.

  Era într-adevăr tipul – luptătorului aprig. – nu un colos, şi anume ceea ce în zilele noastre se numeşte un bărbat bine.

  — Viaţa în campanii, exerciţiile dure, războiul imprimase atitudinilor sale o anume îndârjire şi brutalitate; silueta sa era într-adevăr cea a unui războinic; sub armură din oţel strălucitor, sub casca cu creastă stufoasă, urcat pe un cal masiv ghintuit în fier, cu spada în mână, trebuia să fi produs asupra oamenilor din vremea să o impresie grozavă, şi asupra femeilor o impresie admirativă.

  Tot ce era violent în persoana lui, mai aspru, se şlefuia dealtminteri prin îngrijirile excesive acordate propriei sale persoane, avea un cult pentru mâinile sale pe care se străduia să pară cât mai albe; cheltuia mult timp cu cele mai migăloase detalii ale toaletei, şi ţinea la Bassignac pentru că valetul ăsta de cameră ştia cum să-i pieptene părul şi barba dându-le o linie armonioasă.

  Constatând dintr-o aruncătură de ochi că se putea încă, prin prestanţă, să treacă drept primul gentilom al regatului, Francois I îşi continua inspecţia prin a-şi examina chipul.

  În clipa aceea surâsul său dispăru.

  Pe chip, într-adevăr, se înmulţeau semnele unei bătrâneţi premature. Riduri late şi adânci îi brăzdau fruntea; obrajii arătau obosiţi; constată cu groază că, de o Iună încoace, părul îi albise, şi că barba grizona. Pleoapele sale aveau marginile roşii, şi privirea devenea tulbure.

  În fine, printre semnele necruţătoare ale oboselii fizice, se iveau semnele ruşinoase ale răului care îl măcina

  — Sunt pierdut! murmură Francois alunecând într-un fotoliu. Sunt pierdut… şi nimic nu mă poate salva. Rabelais îmi jurase că va găsi un leac… însă Rabelais a dispărut…

  Laş la fel ca aceia asemeni lui, el mă abandonează mişeleşte… se jură strâmb…

  Regele nu-şi spunea că şi el, jurase strâmb când îl lăsase pe Dolet să fie ars pe rug deşi jurase să-l salveze.

  Este dealtminteri sigur că dacă Rabelais ar fi cunoscut adevărul, ar fi alergat din fundul Italiei unde se refugiase.

  Dar Rabelais nu ştia că Diane de Poitiers pusese mâna pe scrisoarea pe care el o scrisese lui Francois I şi pe medicamentul pe care îl preparase.

  — Cât despre medicii ăştia care roiesc în jurul meu, continuă regele, a mă lăsa pe mâna lor ar însemna să-mi grăbesc moartea. Nu exista în regatul meu decât un om în stare să mă salveze, şi acela a fugit! Sunt de-a dreptul pierdut! … Oh! să fii rege şi să nu poţi nimic! Să-i condamni pe oameni, să dispun după bunul meu plac de un întreg popor, să pot după voia mea să dezlănţui războaie, sângeroase, să arunc în luptă escadroanele morţii, să fac să mi se supună la un semn al meu milioane de fiinţe ce tremură doar văzându-mă. – şi să mă văd dat gata de către o femeie!

  Se opri la asemenea gând, amintind de noaptea pe care o petrecuse în braţele Madeleinei Ferron, şi un val de sânge i se ridică în obraji.

  Dar curând ura din el vorbi mai tare decât plăcerea şi el murmură:

  — Numai s-o găsească La Châtaigneraie! Pe toţi diavolii, vreau ca să se ducă în iad înainte de a mă duce eu! …

  Acest ultim cuvânt îl făcu să tresară.

  — Iadul! gândi, el în sinea lui, asta mă aşteaptă! Şi, la iuţeală, îşi aduse aminte de spectrele soţilor sau ale fraţilor care muriseră datorită lui la Bastilia atunci când aceştia se împotriveau iubirilor sale…

  Halucinaţiile erau atât de vii încât scoase un strigăt, se ridică, ţinând pumnalul în mână, cu ochii larg deschişi…

  Puţin câte puţin se linişti: era într-adevăr singur, îşi reluă plimbarea nervoasă şi mormăi:

  — Pierdut şi blestemat, fie! … Dar îmi mai rămân câteva luni de trăit… şi vreau să trăiesc din tot sufletul aceste zile, ore, minute care mi-au mai rămas, fără să pierd vreuna din ele… vreau să mor satisfăcut de voluptate, într-o ultimă zvâcnire de plăcere… Şi, zău că asta ar însemna o moarte demnă de mine!

  Acum umbla de colo-colo ca o fiară sălbatică.

  — Cuprins de scrupule? continuă el ridicând din umerii săi largi…

  E sigur că ea este… fiica mea? … Pentru că nebuna aia a aruncat un cuvânt la întâmplare… Ce ştiu eu dacă e fiica mea! … Şi apoi… şi chiar dacă ar fi!

  Satanica aventurieră a acelei nopţi, desăvârşindu-mi otrăvirea, n-a spus ea că mă aşteaptă iadul? … Atunci, la ce bun să şovăi? …

  Blestemat, aşa să fie! … Oh! puritatea imaculată, albeaţa crinului, savoarea nevinovăţiei… toate astea promise pentru delirul agoniei mele! Să mor! Să simt puţin câte puţin trupul acesta robust căzând pradă hidoasei putreziciuni, să văd cum înspăimântătoarea cangrenă îmi cuprinde picioarele, braţele, pieptul… să-mi simt inima măcinându-se până ce încetează să mai bată… Da, da! toate astea vor deveni realitate… Ba mai mult! Este de pe acum o realitate groaznică… Dar de vreme ce mor, să piară o dată cu mine crinul imaculat şi ca agonia mea, arzătoare, să se răcorească la atingerea acestei purităţi… voi muri… oh! voi muri, disperat, devorat de lupusul infam… dar voi muri în braţele lui Gillette! …

  Astfel, toată gândirea agonizată a regelui se îndrepta asupra a trei motive strâns legate:

  Madeleine, cauza răului; răul propriu-zis; Gillette.

  În ceea ce priveşte boala nu mai era nimic de făcut! se ştia condamnat.

  Cât priveşte pe Madeleine Ferron, el visa s-o schingiuiască. Iar pe Gillette, visa să o sacrifice, ultimului său delir.

  Francois I ieşi din camera sa şi intră într-un salon vast plin de curteni, îndată ce sosea La Châtaigneraie.

  — Ei bine? întrebă el ascunzându-şi cu un aer de indiferenţă enormul interes pe care îl acorda chestiunii.

  — Am găsit cuibul gol, sire.

  — Ah! blestemata! mormăi regele.

  — Am cotrobăit prin toată casa şi n-am găsit decât cadavrul unui bărbat, în josul unei scări, un cadavru foarte dezagreabil cu gâtul sfâşiat…

  Regele tremură la amintirea scenei pe care o evocau aceste cuvinte.

  — Bine, spuse el. Montgomery!

  — Iată-mă, sire! spuse îndatoritor căpitanul gărzilor.

  — Ascultaţi…

  Francois I îl trase pe căpitan în dreptul unei ferestre, şi îi dădu ordine pe un ton sacadat:

  — Luaţi o sută de oameni abili, hotărâţi, împărţiţi-i în atâtea grupuri câte hanuri se afla la Fontainebleau. Fiecăruia din aceste grupuri, repartizaţi-i un han; aşteptaţi să se facă întuneric; şi în noaptea asta, către ceasurile zece, scotociţi în toate pensiunile oraşului; arestaţi fără explicaţii orice persoană străină oraşului, care s-ar afla aici de când mă aflu eu însumi – pricepeţi, orice persoană, bărbat sau femeie…

  — Înţeleg, sire…

  — Mai ales femei! adăugă regele. Între timp, porniţi la drum cincizeci dintre cei mai buni călăreţi şi trimiteţi-i pe toate drumurile, şi în primul rând pe cel ce duce la Paris. Daţi-le misiunea să reţină orice bărbat sau femeie care s-ar îndepărta de Fontainebleau… Aţi înţeles?

  — Da, sire. Dar dacă totuşi Majestatea Voastră ar dori să-mi desemneze cu mai multă precizie persoana pe care o caută, aş putea să acţionez cu mai multă siguranţă.

  Francois I şovăi o clipă.

  — O cunoaşteţi pe doamna Ferron? spuse el dintr-o dată.

  — Am văzut-o de două sau de trei ori, sire.

  — De ea este vorba – mai ales de ea! Dar şi de doi cerşetori din Paris.

  — Manfred şi Lanthenay, sire?

  — Chiar aşa. Sunteţi un slujbaş bun, Montgomery. Haideţi, străduiţi-vă… contez pe dumneavoastră…

  — Imposibilul va fi înfăptuit, sire! vorbi răspicat căpitanul gărzilor care se avântă radiind, în vreme ce numeroşi curteni îi aruncau priviri invidioase.

  Ordinele pe care tocmai le dăduse îl înseninară întru câtva. Întoarse către gentilomii săi tăcuţi un chip surâzător.

  Pe dată, chipurile neliniştite şi întunecate se preschimbară în chipuri vesele, conversaţiile îşi urmară şirul, şi regele traversă grupurile adresând vorbe amabile.

  Ieşi din încăperea cea mare în care se aflau adunaţi curtenii şi se îndreptă cu pas domol către apartamentele ducesei de Fontainebleau.

  Aflate în aripa stângă a castelului acestea erau alcătuite dintr-o duzină de încăperi vaste foarte somptuoase.

  Exista o frumoasă antecameră, în care doisprezece halebardieri, în costum de paradă, stăteau de gardă pentru a o onora pe micuţa ducesă.

  Exista un salon imens unde se adunau doamnele de onoare.

  Se afla o sufragerie impunătoare cu bufete înalte încărcate cu vesele preţioase, cu ibrice de aur, cu candelabre enorme.

  Exista în fine un dormitor al cărui pat de formă pătrată, supraînălţat de o estradă asemeni unui tron, era un adevărat monument şi o capodoperă de sculptură.

  Dar Gillette nu intra niciodată în minunatul salon de primire.

  Servea masa, singură, într-o mică încăpere din fundul apartamentului.

  Şi în fine tot în încăperea asta se odihnea.

  În prima zi a sosirii sale în castel, ceruse ca să i se aşeze un pat mic în camera asta retrasă, afirmând că ar dormi mai degrabă pe un scaun decât să doarmă în patul acela imens cu baldachine.

  A trebuit să i se dea ascultare.

  În plus Gillette anunţase că doreşte să servească masa, singură, în această cameră şi că nu admitea decât persoana care o servea.

  În fine, pretinsese că să se plaseze un zăvor mare la uşă ameninţând să sară pe fereastră în cazul în care nu i s-ar da satisfacţie.

  Fiecare dintre aceste pretenţii revoltase mica lume a doamnelor de onoare care se arătaseră scandalizate de astfel de pretenţii.

  Gillette locuise aşadar în această cameră cu o singură fereastră ce dădea spre parc.

  Era de fapt destul de ferită împotriva pericolelor de tot felul pe care le ghicea instinctul ei de tânără fecioară.

  Ceruse să i se aducă acolo o vârtelniţă şi torcea ca să-şi petreacă timpul.

  Trista să existenţă de pustnică fusese dintre cele mai monotone.

  Singura distracţie a lui Gillette era să coboare în parc; deşi o amâna mereu până la lăsarea serii.

  Dar ea nu putea face un pas fără să fie urmărită, pe motivul că vor s-o distreze sau că vor să-i acorde onoarea cuvenită.

  Într-o seară, cum se plimba agale pe o alee care se întindea pe lângă zidul înalt al palatului, unul dintre străjeri, ce erau plasaţi din loc în loc, o privea atât de atent încât Gillette se apropie de el.

  Deja de mai multe ori, i se întâmplase să adreseze câteva cuvinte unora dintre soldaţi, după care le dăruia întotdeauna un bănuţ de argint.

  Totul spre marea indignare a doamnelor de companie.

  În seara aceea, deci, Gillette, văzându-l pe străjer care o privea şi crezând că acesta voia poate să-i ceară o favoare, se apropie de el.

  — Doriţi să-mi vorbiţi, nu-i aşa? întrebă ea cu gingăşia care o făcea să fie adorată de servitorime.

  Străjerul privi iute în dreapta şi-n stânga lui.

  — Domnul Triboulet se află la Fontainebleau, spuse el cu glas scăzut.

  Gillette dădu un ţipăt, şi doamnele năvăliră în jurul ei în momentul în care soldatul urma poate să mai adauge o nouă destăinuire.

  Gillette înţelese că acesta mai avea ceva de spus.

  Dar prea târziu.

  — Omul acesta s-a arătat obraznic faţă de d-voastră? izbucni prima doamnă de onoare; am să trimit după ofiţer…

  — Nu, spuse cu vioiciune Gillette, am alunecat şi m-am temut să nu cad, atâta tot!

  — De altfel, adaugă doamna de companie cu o înfăţişare severă, când o doamna de rang mare consimte să converseze familiar, împotriva oricărei etichete, cu oameni de tot soiul, te poţi aştepta la orsice…

  Gillette se îndepărtase aruncând către soldat o privire semnificativă.

  A doua zi, coborâră în parc, îl căută în zadar pe străjer. Zilele următoare se întâmplă la fel.

  Gillette îşi închipui că soldatul fusese schimbat şi pentru a adormi bănuielile încetă să mai coboare în parc.

  Emoţia pe care a simţit-o a fost violentă. Trebuie să ne imaginăm câtă disperare se ascundea sub prefăcuta indiferenţă ca să ne dăm seama de bucuria ei la aflarea veştii că nu fusese părăsita, că încercau s-o caute, că se ocupau de eliberarea ei…

  Aceasta era starea de spirit în care se afla atunci când i se anunţă vizită Majestăţii Sale.

  Gillette fu cuprinsă de o spaimă de moarte şi se simţi pălind.

  Pentru prima oară, se duse în marele salon în care se adunau doamnele de onoare care, la sosirea sa, se ridicară şi făcură reverenţe.

  Ajunsă acolo se mai linişti câtuşi de puţin.

  Şi cum se făcu tăcere în jurul ei, spuse:

  — Nu doresc să vă deranjez; continuaţi-vă discuţiile sau ocupaţiile ca şi cum nu m-aş afla de faţă…

  — Eticheta o interzice, doamnă, spuse guvernanta. Ne aflăm aici pentru a vă onora prezenţa…

  — Ca să fiu păzită. Nu sunt decât prizoniera voastră. Ea se aşeză în apropierea unei ferestre, lăsându-şi privirea să rătăcească asupra oraşului, ducându-se cu gândul de la Triboulet la Manfred, apoi la regele ăsta care-se pretindea că îi este tată şi de care se temea ca de un pungaş.

  — Domnilor, regele! strigă o voce în antecameră.

  Francois I intră.

  Gillette aruncă în jurul ei o privire de groază constatând că femeile părăseau sala, şi că uşile se închideau.

  — Sire! spuse ea cu o voce ce tremura de indignare mai mult decât de teamă, porunciţi să se deschidă uşile, sau de nu strig şi fac un scandal încât nu veţi mai îndrăzni să călcaţi pe aici în veci.

  — Fiţi liniştită, spuse Francois I. Dădu poruncă.

  Un gentilom apăru.

  — De ce se închid uşile? spuse regele. Este inutiL Nu am la dispoziţie decât câteva clipe de petrecut în preajma domnişoarei ducese…

  Şi, îndreptându-se cu privirea către Gillette îi spuse:

  — Vedeţi, vă dau ascultare, Gillette. Dar pentru ce atâta neîncredere faţă de persoana mea?

  Era pentru prima oară când regele îi spunea „Gillette”.

  Până acum, îi vorbea, se folosea pătimaş de apelativul „copila mea”.

  El reluă:

  — Aşadar mă veţi duşmăni întotdeauna? Ce v-am făcut, răutăcioaso?

  — Giliette tresări de groază.

  Tonul lui Francois I se schimbase. Recunoştea acum vocea bărbatului care pătrunsese cu forţa în căsuţa din strada Trahoir şi încercase s-o răpească.

  — Am venit, continuă regele, am venit să mă interesez de sănătatea voastră… Sunteţi palidă, Gillette, aţi slăbit… Vă închideţi în tainiţa gândurilor voastre… Când mă veţi cunoaşte mai bine, veţi regreta nedreptatea făcută pe seama mea… Dar până atunci, aş vrea să vă distrez… M-am gândit să dau o petrecere… dar mi-aţi refuzat deja onoarea de a vă arăta la petrecerile noastre… Mâine, se va organiza o vânătoare… Vreţi să luaţi parte?

  — Accept, sire! spuse Gillette.

  Francois I rămase uluit.

  — Acceptaţi?

  — Da, sire. N-am fost niciodată la o vânătoare, şi asta îmi va face plăcere.

  Pe Maica Prea Curată! iată primul moment de bucurie pe care îl încerc după atâta amar de vreme! Aşadar, cu adevărat, acceptaţi?

  — Da, sire…

  — Ah! Gillette, murmură cu patimă regele, făcând un pas spre tânăra fecioară., dacă aţi dori… dacă aş îndrăzni în relaţiile noastre…

  — Sire, spuse Gillette la capătul forţelor, voi fi de faţă la vânătaorea pe care o organizaţi mâine… Insă vă rog, până atunci… lăsaţi-mă în voia mea…

  — Facă-se voia voastră, zise regele care tremura la fel ca şi ea, dar a cărui emoţie era de altă natură.

  Se retrase, şi Gillette se grăbi să se refugieze în camera sa.

  Întorcându-se în apartamentele sale, regele, radia de fericire.

  — Cedează! mormăi el Dumnezeule mare, că mult a mai durat, dar în fine…

  Planul lui Franşois era dintre cele mai simple. Odată ajuns în pădure, făcea în aşa fel încât să fie singur cu Gillette.

  Ideea unui viol brutal nu era în măsură să-l sperie.

  Din contră imaginaţia sa se complăcea în astfel de acţiuni, şi instinctul său de luptător cuceritor se regăsea în asemenea fapta.

  Un singur fapt, din întâmplarea de faţă, îl uimea pe rege şi aproape că îl neliniştea.

  Era uşurinţa cu care Gillette, până acum foarte îndârjită, acceptase propunerea de a asista la vânătoare.

  Da, Gillette acceptase – şi cu bucurie chiar.

  Mai întâi, nu-i trecea prin minte sărăcuţei de ea că ar putea să se teamă de un pericol oarecare; o întâlnire în doi cu regele îi părea un lucru imposibil la o vânătoare la care luau parte. Poate două sau trei sute de persoane.

  Apoi, spera, că traversând oraşul, să fie zărită de Triboulet, să-şi facă semne cu el, şi poate să izbutească să-i vorbească.

  Trebuie spus că dacă Gillette se mişca în voie în apartamentul său, dacă putea să coboare în parc, îi era interzis să se plimbe în afara castelului.

  Aşadar, să străbaţi Fontainebleau, chiar şi într-o companie numeroasă, însemna o şansă de care trebuia sa profite.

  Toate aceste gânduri îi trecuse prin minte în clipă în care regele venise cu propunerea sa. Încuviinţase fără săjse gândească să-şi acundă bucuria, pe care regele o puse pe seama plăcerii.

  XXIX VÂNĂTOAREA REGALĂ.

  Grupul care trecea prin Fontainebleau a doua zi dimineaţa era într-adevăr măreţ, spre admiraţia deosebită a burghezilor care, prin strigăte repetate de: Trăiască regele! îşi exprimau admiraţia entuziastă.

  Acesta scânteia sub razele soarelelui ce se înălţa pe un cer frumos şi mătăsos, un cer de acuarelă în care se răspândeau fiorii primăverii.

  Acesta strălucea, cu puzderia scânteilor de pe broderii şi de pe cuţitele de vânătoare; gentilomii de la curte executând volte şi râzând în jurul regelui bine dispus, îngăduitor, mai amabil că niciodată; nobill de ţară de prin împrejurimi sosiţi în grabă la invitaţia pe care le-o adresase mai marele vânătorii, arzând de dorinţa de a-l vedea de aproape pe monarh şi mai ales de a fi zăriţi de el; tinere femei călări pe cai de paradă pe care îi struneau cu dibăcie ecvestră dobândită de mai toate femeile din acea vreme în care nu există alt mijloc de călătorie decât calul; scutieri cu ţinute luxoase; hăitaşi ţinând în lesă pe cei două sute de câini ai haitei regale, zgomotoşi şi înfometaţi, căci au fost lăsaţi să ajuneze ca să li se ascută mirosul; trâmbiţaşi, cu cornul aşezat cruciş peste piept, toată această suflare pălăvrăgind, izbucnind în râs, printre detunături de arme…

  Gillette, călare pe un cal negru, poate prea nervos pentru ea de ce i s-o fi dat asemenea cal şi cine a dat ordin?

  — Gillette, aruncând în jurul ei priviri neliniştite, căutând cu nerăbdare vreun chip cunoscut printre miile de chipuri de pe străzi şi de la ferestre, Gillette călărea alături de ducesa d’Etampes, şi amândouă erau în graţiile gentilomilor în rândul cărora Esse şi La Châtaigneraie n-o pierdeau din vedere pe tânăra fecioară.

  Cât despre Diane de Poitiers, volta în cerc în fruntea alaiului pe un focos armăsar pe care o bună parte dintre călăreţii reputaţi n-ar fi îndrăznit să-l încalece.

  Pentru ea, adevărată, zeiţă a vânătorii, plină de nerv şi suplă, trăgând în piept aerul curat prin nările sale fremătânde, stârnind animalul deja sperios prin mici îndemnuri şi plescăiri, şi cu lovituri de cravaşa autoritare şfichiuindu-i urechile, pentru ea, superba femeie-centaur îmbrăcată într-un costum care îi punea admirabil în valoare bustul său de o frumuseţe viguroasă, pentru ea, zicem noi, orişice altă preocupare înceta.

  Nu o mai pasiona decât plăcerea vânătorii, beţia curselor nebuneşti pe sub păduricea de stejari foşnitori întrezărită ca o apoteoză, voluptatea uciderii şi a sânge-iui răspândit, agonia cerbului încolţit de lătrăturile haitei de câini, în fine măruntaiele animalului doborât, fâşiile de carne sângeroasă şi care tremură sfâşiată printre lătrături de câini cu ochii sângerii…

  Catherine de Medicis, încălecând potrivit modei celei noi pe care ea o inventase, călărea cu curaj, fericită să-şi arate glezna piciorului pe care o avea foarte fină, fericită să-şi arate ştiinţa în ale echitaţiei, şi iar fericită să scape pentru o dimineaţă de insuportabilă proasta dispoziţie a soţului său prinţul Henri, care de altfel nu avea ochi decât pentru Diane de Poitiers.

  În ce-l priveşte pe rege, acesta radia de fericire.

  Talia sa înaltă depăşea talia gentilomilor care îl înconjurau.

  Arăta minunat, în vesta lui de velur de culoare roşie-închisă, strâns de o centură de aur la care atârna un cuţit de vânătoare cu mâner de aur încrustat cu pietre preţioase. Vorbea de cerb, de campaniile pe care voia să le întreprindă, vorbea tare, râdea, complimenta nobilimea de ţară ale căror familii urmau să transmită din generaţie în generaţie complimentul smuls regelui datorat bunei dispoziţii; căci regele, în acea dimineaţă, ar fi complimentat întreg universul; îi râdeau ochii în cap de fericit ce era, şi întreaga sa atitudine era aitât de exuberantă încât în jurul lui se putea auzi strigându-se:

  — Majestatea Sa a întinerit cu douăzeci de ani!

  Era adevărat că spuneau asta în speranţa de a fi auziţi de rege şi de a primi în schimb chilipirul preţios al unui surâs, al unui cuvânt…

  Se ajunse în pădure.

  Evenimentul dorit, aşteptat cu ardoare de către Gillette nu se produsese de loc; ea nu zărise înfăţişarea cunoscută pe care o căutase atât de stăruitor… Şi imediat se căi că venise.

  La răspântie, cortegiul se opri.

  Se făcu un cerc mare în jurul regelui.

  Haitele ţinute încă în lese se aliniară în afara cercului.

  Trâmbiţaşii erau orânduiţi în linie de bătaie. Un fel de solemnitate izvora din scena aceasta.

  La o chemare a regelui, mai-marele vânătorii regale înainta la raport în mijlocul cercului.

  Acesta salută mai întâi pe rege, apoi, cu mai puţină plecăciune, pe vânătorii de faţă. În marea tăcere care se făcuse, vorbi cu glas răspicat şi limpede ca un herald de arme, despre locul unde se afla vânatul, după care tăcu.

  Regele privi cu subînţeles pe Châtaigneraie şi pe d’Esse care nu-l pierdeau din ochi.

  Apoi, mulţumindu-i şi felicitându-l pe mai marele vânătorii regale, se întoarse către grupul de trâmbiţaşi şi făcu un semn.

  Cornurile de vânătoare sunară.

  Câinii, sloboziţi într-o clipă, năvăliră în grup compact, hămăind înăbuşit, adulmecând urmele.

  Apoi a fost rândul vânătorilor să galopeze în grup.

  Pământul duduia; pădurea fremăta; sloiuri de păsări îşi luară zborul îngrozite; nişte iepuri înspăimântaţi ţâşneau pe neaşteptate în salturi vertiginoase… strigăte, chemări, sunete de corn se amestecau, şi întreg alaiul acesta zglobiu şi gălăgios, dispăru în inima codrului…

  Departe, mult mai departe, singuratic, simţind cu deznădejde, mirosurile duşmanilor săi, oameni şi câini, cerbul, fremătând pe picioarele sale subţiri şi nervoase, aruncă un răget de spaimă şi se pregătea penteu o ultimă strategie de apărare şi de fugă.

  Or, în momentul în care Francois I porni la rândul sau s-ar putea spune, cu o anumită ezitare, ca şi cum ar fi voit să se lase întrecut, în clipa aceea, un călăreţ care asistase, nevăzut, la toată scena raportului, stând ascuns în desişurile din apropiere, începu să galopeze în rând cu regele, ţinându-se departe de privirile sale şi ascunzându-se cu grijă.

  Călăreţul acesta, svelt îndemânatic, mânându-şi calul printre copaci, cu o agilitate extraordinară, avea chipul acoperit pe jumătate de o mască de catifea neagră.

  Nu făcea parte dintre curteni.

  Nu era nici dintre gentilomii din vecinătate veniţi în grabă la vânătoare.

  Şi în fine, cine l-ar fi putut examina de aproape, cu toată fugă să iute, n-ar fi întârziat să-şi dea seama că era vorba de o femeie.

  Chiar în clipa în care se sunaseră cornurile, La Châtaigneraie se apropiase de rege şi întrebase cu glas scăzut:

  — Ultimele dumneavoastră ordine, sire?

  — Peste o jumătate de ceas, să fiţi la Stânca Sihastrului răspunise regele.

  Atunci, La Châtaigneraie îşi reluă locul lângă ducesa de Fontainebleau, în timp ce d’Esse ocupa atenţia ducesei d’Etampes.

  Or, Stânca Sihastrului era departe de locul unde se desfăşura vânătoarea.

  Această Stâncă a Sihastrului, numită astfel pentru ca odinioară fusese locuită probabil de vreun ascet, era de fapt o îngrămădire de stânci.

  Prăvălite unele peste altele, stâncile acestea înverzite de muşchi formau nenumărate adâncituri, dintre care una din dimensiuni destul de mari, ar fi trebuit să fie pe vremuri grota sihastrului de care am amintit.

  Către această grotă galopa Franşois I după ce s-a izolat de restul alaiului de vânătoare. Era tot timpul escortat de însoţitorul său nevăzut. – de călăreţul, sau mai degrabă de călăreaţa cu mască de catifea neagră.

  Iată dar ce se petrecu în momentul în care vânătoresele şi vânătorii se avântaseră în urmărirea câinilor.

  S-a văzut că ducesa d’Etampes se aflase până atunci în preajma lui Gillette.

  Cu instinctul ei de femeie geloasă şi cunoştiinta sa perfectă despre vicleşugurile amoroase ale lui Francois I, ea înţelese imediat că vânătoarea nu avea alt scop decât să-l apropie pe rege de Gillette.

  Tânăra fecioară, este adevăiat, nu răspunse la niciunul din gesturile de bunăvoinţă ale ducesei, şi aceasta se hotărî să călărească în apropierea ei fără să-i vorbească, dar decisă să n-o piardă din vedere nici o clipă.

  Or, chiar în clipa în care începea vânătoarea, d’Esse coborâse pe neaşteptate din şa, spunând:

  — Grăjdarii ăştia de la castel sunt cu siguranţă tare neîndemânatici… calul dumneavoastră este prost înşeuat, doamnă…

  Şi în acelaşi timp, d’Esse făcu geslul că strânge chinga de la şa care de altminteri era bine strânsă…

  — Mulţumesc, scumpul meu, spuse ducesă.

  Şi ea îmboldi calul ca s-o ajungă din urmă pe Gillette.

  Dar nu făcu douăzeci de paşi că şeaua alunecă; ducesă abia avu timp să sară jos.

  — Cât de nepriceput sunt! izbucni d’Esse care la rândul lui coborî din şa dar de data asta cu mişcări mai încete; şi care, în vreme ce nu mai contenea cu exclamaţiile de regret, se strădui să înşăueze calul ducesei.

  Aceasta biciuia cu nervozitate aerul cu cravaşa sa fără să scoată un cuvânt. Urmărea din ochi pe La Châtaigneraie şi pe Gillette care călăreau în urma vânătorilor.

  Nu după mult timp dispărură.

  D’Esse părea că nu mai isprăveşte, îşi înmulţea, scuzele la adresa neîndemânării sale.

  În fine, calul fu înşeuat, de data asta foarte strâns, şi ajutata de însoţitorul său, ducesa d’Etampes îşi reluă locul în şa.

  Atunci privi pe d’Esse drept în ochi.

  — Încă o dată mulţumesc, spuse ea. Fiţi sigur că nu voi uita importantul serviciu pe care tocmai mi l-aţi adus, şi că în curând recunoştinţa mea va şti să vă răsplătească.

  — Pentru puţin, doamnă, făcu d’Esse pălind; oricum, sunt sigur că am fost pe placul regelui ferindu-vă de o întâmplare nedorită.

  Schimbară un zâmbet glacial.

  Apoi ducesa porni în goana mare, în timp ce d’Esse o urmă la mică distanţă gândind în sinea lui:

  — E încă în putere, vipera; şi dacă regele nu-i zmulge colţii, aş putea prea bine ca într-una din zile să aflu cât de tare muşcă… Va trebui să mă păzesc!

  În vreme ce d’Esse juca astfel rolul scenetei pus la cale de Francois I, La Châtaigneraie il juca pe al său.

  I se dăduse lui Gillette un cal sperios; şi era nevoie în mare măsură de îndemânarea şi sângele rece de care dispunea La Châtaigneraie ca să evite un accident de călărie.

  În fiece clipă gentilomul apuca hăţul din mâna, lui Gillette şi oprea calul pentru a-l calma.

  Datorită acestui fapt se treziră în curând în urma alaiului de vânătoare.

  — Să-i prindem din urmă? făcu deodată La Châtaigneraie.

  Gillette, îngrijorată că nu-l zărise pe cel care îl căutase din priviri, absorbită de tristeţea gândurilor ei, nu luă seama că în momentul acela, se aflau la o răspântie cu mai multe poteci…

  Care era cea bună?

  Fără îndoială aceea pe care pornise Ia Châtaigneraie, căci o pornise pe acolo fără şovăială, şi el până în clipa de faţă depusese toate eforturile pentru a linişti calul lui Gillette.

  Cu toate că era puţin pricepută în ale echitaţiei, Gillette se ţinea în şa.

  Galopară astfel preţ de mai bine de zece minute. Zgomotele vânătorii se stinseră.

  Gillette nu mai auzea decât tropotul calului său şi pe cel al însoţitorului.

  Cum se întâmplă adesea, îşi dădu seama dintr-o dată de liniştea din jurul ei.

  Voi să se oprească.

  Dar fie din întâmplare, fie din nefindemânare, cravaşa lui La Châtaigneraie rătăci o clipă pe crupa calului negru care ţâşni furios.

  Cinci sute de paşi mai departe, Gillette izbuti în fine să-l oprească şi descăleca spunând că n-are să meargă mai departe.

  — La ordinele dumneavoastră, doamnă, spuse La Châtaigneraie cu un surâs.

  Şi la rândul său sări jos din şa.;

  În aceeaşi clipă, biciui cu putere animalul care plecă în goana mare, urmat imediat de calul lui Gillette.

  Asta s-a întâmplat atât de iute încât tânăra fecioară nu surprinsese manevra.

  La Châtaigneraie izbucni în râs.

  — Iată-ne rămaşi pe jos! făcu el. Nu-mi pasă de cei doi fugari pe care îi voi prinde cu siguranţă… ci de dumneavoastră, doamnă…

  Gillette rămase tăcută.

  Incidentul acesta o marcă într-o mică măsură. Ba din contră întrezărea în el un mijloc de a se sustrage obligaţiei de a continua vânătoarea.

  — Am găsit izbucni deodată La Châtaigneraie lovindu-se peste frunte; ne aflăm la două minute de mfers de grotă Sihastrului… Doamna ducesă se poate adăposti acolo, în timp ce voi merge în căutarea… încuviinţaţi asemenea propunere?

  — De bună seamă, spuse, cu vioiciune Gillette.

  Ea socotea că, vreme de un ceas, s-ar afla singură.

  Cu siguranţă, gândul la o posibilă fugă nu se înfăţişă cu limpezime în mintea ei, dar ideea de a fi singură, de a scăpa pentru prima oară de neîncetata supraveghere al cărui obiect era, însemna pentru ea o mare uşurare sufletească.

  De aceea nu întrezări nici o dificultate în a-l urma pe La Châtaigneraie care, după câteva minute de mers, ajunse în faţa stâncilor.?

  Gentilomul se opri.

  Fără îndoială, nu dorea s-o sperie pe tânăra fecioară.

  — Domnişoară, spuse el, iată-vă în faţa grotei Sihastrului, aici sunteţi în siguranţă şi la adăpost; dacă mi-aţi permite, m-aş duce să caut ceva cu care sa vă duc la Fontainebleau.

  — Duceţi-vă, domnule, murmură Gillette a căror ochi scânteiau de bucurie pe care încerca în zadar s-o ascundă.

  — Aici am să vă. Regăsesc?

  — Da… voi aştepta aici…

  Şi, la iuţeală, se îndreptă spre grotă în vreme ce La Châtaigneraie se îndepărta…

  Înainte de a o urma pe Gillette în grota Sihastrului să dăm câteva explicaţii în ce-l priveşte pe La Châtaigneraie.

  Poate că cititorii noştri n-au uitat scena în care Francois I o promisese pe Gillette de soţie aceluia dintre cei trei gentilomi favoriţi care l-ar prinde pe Manfred.

  La Châtaigneraie, Sansac şi Esse, hotărâţi să-şi unească eforturile, o jucase pur şi simplu pe Gillette La zaruri.

  Câştigase La Châtaigneraie.

  S-a văzut că cei trei favoriţi nu reuşiseră cu nici un chip să pună mâna pe Manfred.

  Asta însemna că în lipsa unui serviciu deosebit adus regelui, La Châtaigneraie nu prea putea spera să devină soţul lui Gillette.

  Or, a o lua în căsătorie pe Gillette, însemna să devină nobil şi stăpânul unui titlu de vază şi al unor imense domenii pe care regele i le atribuise prin act tinerei fecioare, când o unsese ducesă de Fontainebleau.

  Gentilomul şi-a muncit mintea multă vreme că să găsească un anumit serviciu deosebit pe care putea într-adevăr să i-l aducă regelui.

  Şi îl mai căuta încă atunci când regele, în dimineaţa dinaintea plecării la vânătoare, i-a prezentat micul său plan de viol.

  La Châtaigneraie îşi acceptase rolul cu entuziasm.

  Într-adevăr, lui Gillette devenită metresa Regelui, i-ar trebui un bărbat. – un bărbat devotat, destul de prieten cu amantul regal pentru a nu dăuna iubirilor aceluia.

  — Soţul acesta voi fi eu, îşi zise gentilomul.

  Gillette intră în grotă fără a se teme de ceva.

  Dintr-o privire inspecta interiorul… Grota era de altminteri puţin adâncă şi foarte luminată.

  O rază caldă de soare o lumină în întregime. Grota era pustie.

  Cu inima fremătând, Gillette, se aşeză pe un pat de muşchi ce se formase în fundul grotei.

  Simţea că ajunsese la o clipă decisivă.

  Mai dumirită, ar fi trebuit să se întrebe de ce neobosita supraveghere a cărei ţintă era încetase dintr-o dată.

  Dar ea gândea doar că o împrejurare minunată îi venea în ajutor.

  Era nerăbdătoare. Căci acum se înfiripă cu limpezime în mintea ei gândul să fugă.

  Planul a fost făcut de grabă: să plece la întâmplare, unde o vedea cu ochii, pâtlă când ar da peste o casă în care ar putea să ceară găzduire…

  Acolo, s-ar gândi cum să-i dea de ştire celui pe care îl socotise întotdeauna ca pe adevăratul ei tată, şi să-l reîntâlnească.

  Odată ce luă asemenea hotărâre, Gillette aşteptă două sau trei minute ca să-i lase lui La Châtaigneraie timp să se îndepărteze.

  În fine, nemaiavând răbdare, o porni încet către deschiderea grotei.

  Dar când era gata să ajungă afară, o umbră curmă dintr-o dată raza de soare; se ivi un bărbat. Gillette dădu un ţipăt de spaimă şi de groază. Bărbatul, era Franşois I. Surâdea înaintând către Gillette.

  Părea un pic palid şi tremura uşor. Tânăra fecioară se retrase până în fundul grotei. Nu scotea o vorbă, adunându-şi puterile. Pentru o luptă pe care o ghicea nedefinit că se apropie.

  — Eram neliniştit, bâigui regele. Sper că nu vi s-a întâmplat nimic grav? Continua să înainteze.

  Gillette se trezi dintr-o dată încolţită în fundul grotei.

  Se crezu pierdută.

  O clipă imaginea regelui se perindă pe dinaintea privirilor sale, cu chipul lui înflăcărat, şi privirile lui arzătoare… De-odată avu o inspiraţie neaşteptată, o inspiraţie pe care minţile înfierbântate de febră momentului suprem o dau la iveală. – şi spuse:

  — Nu mi s-a întâmplat nimic, tată!

  Francois se opri pe dată.

  Cuvântul acesta pe care Gillette îl pronunţa pentru prima oară, asemenea cuvânt pretins de el în zadar, se înălţa acum ca un zid între tânăra fecioară şi el.

  Rămase zăpăcit.

  Ultimele asalturi ale scrupului făcură să-i tremure mâinile şi să-i pălească obrazul.

  Tata! … Era tatăl acestei copile pe care venise s-o violeze!

  Şi ea, cu îndrăzneală, îl privea în faţă, cu o privire limpede în care, se citea cea mai groaznică acuzaţie.

  Stătea în faţa lui dreaptă şi fără să se dea bătută, un pic trufaşă cu buza tremurându-i uşor, fără să schiţele un gest. – ca de piatră, în înfăţişarea ei, simţind nedefinit cât de fragil era obstacolul pe care ea îl ridicase înaintea lui.

  În inima lui Franţois, lupta dură câteva minute, minute de groază în timpul cărora Gillette nu îndrăzni să rişte un pas, de teamă să nu rupă acest soi de vrajă ce părea că îl ţine pe rege pe loc.

  Lupta, zicem noi, a fost de lungă durată, căci, în asemenea împrejurare, minutele înseamnă ore.

  Dar, pe neaşteptate, Francois I aţinti o privire înflăcărată asupra tinerei fecioare. Orice scrupul se risipi în sinea lui.

  Toată teama se destramă. Mintea nu mai gândea decât la închipuirile destrăbălării. Şi chiar această certitudine a incestului îl biciuia.

  Tot ceea ce însemna rafinament, strălucire în persoana lui căzu ca o spoială care se cojeşte. Numai era decât luptătorul sălbatic, cuceritorul dezlănţuit, fiara în călduri…

  Şi mormăi, cu privirile rătăcite:

  — Cine ţi-a spus că sunt tatăl tău? …

  În depărtare, Gillette desluşi tropot de cai. Franţois I, nu mai auzea nimic.

  O apucă pe tânăra fecioară de încheieturile mâinilor:

  — Tatăl tău! … Eşti nebună! … Eu sunt regele tău, sunt amantul tău… Te iubesc, nu-ţi dai seama? …

  Se crispă, fără să scoată un cuvânt, ca să se ferească de răsuflarea-i arzătoare.

  — Te iubesc… îngăimă el cu un râs grosolan… Şi tu mă iubeşti nu-i aşa? … Mă iubeşti… spune că mă iubeşti… Spune! …

  O înşfacă de talie.

  Buzele lui, încercau s-o sărute cu ardoare…

  — Iată-l! … Viu şi nevătămat! … Trăiască regele!

  Strigătele acestea izbucniră dintr-o dată, în clipa în care Gillette, pierdută, îşi aduna puţinul de forţe care îi mai rămăseseră pentru a-l respinge pe bărbatul înnebunit de pasiune.

  Franşois I se întoarse către ei. Livid de furie.

  Văzu grota plină de lume.

  În fruntea vânătorilor, sosiţi de grabă, se afla ducesa d’Etampes, care îi cuprinse mâna spunând:

  — Slavă domnului, viu şi nevătămat! … Domnilor, trăiască regele!

  — Trăiască regele! aclamară gentilomii.

  În depărtare, dinspre făgete, cornurile sunau dând de veste încolţirea vânatului…

  Iată ce se petrecuse:

  Călăreaţa cu mască de catifea neagră, după cum am povestit, galopa de câteva minute în rând cu regele.

  Deodată, ea recunoscu drumul pe care îl urma Franţois I.

  — Înseamnă că se duce la Stânca Sihastrului! zise ea oprindu-şi calul.

  Chiar din clipa aceea, scenele pe care le observase se legau între ele: regele rămânea în urmă, în timp ce La Châtaigneraie o conducea pe Gillette. Ea izbucni în râs.:

  — Bietul Francois? murmură ea, ce dezamăgire am săi produc împiedicându-l să săvârşească o infamie în plus! …

  Şi se ridică în scări, ascultă cu atenţie, şi isprăvi prin a auzi sunetul cornului în adâncurile pădurii.

  Atunci, dădu frâu liber calului şi porni în goană nebună.

  Zece minute mai târziu, se alătura vânătorii, chiar în momentul în care ajungea şi ducesa d’Etampes şi constată cu un surâs de furie absenţa lui Gillette şi a regelui.

  Călăreaţa o zări pe ducesă şi. Se apropie de ea.

  — Il căutaţi pe rege, doamnă? spuse ea cu un zâmbet radios.

  — Cine suneţi dumneavoastră? … întrebă ducesa uimită.

  — Ce vă pasă… Sunt o prietenă faţă de dumneavoastră, de vreme ce vin să vă dau de ştire că regele se afla în clipa asta la grotă Sihastrului şi că nu este singur.

  Şi spunând astfel, călăreaţa făcu stânga-mprejur, şi, se îndepărtă iute, dispărând în pădure.

  La o sută de paşi de locul acela ieşi, scoase masca, şi frumosul şi întunecatul chip al Madeleinei Ferron, apăru.

  Se opri ca să urmărească ce avea să se întâmple. Ducesă nu pieduse o clipă. Abia de auzise vorbindu-se de grotă Sihastrului că şi izbucni:

  — Proasto! Ar fi trebuit să mă gândesc la aşa ceva! … Domnilor! domnilor! …

  La strigătele ducesei vreo douăzeci de călăreţi se opriră din drum şi o înconjură.

  — Domnilor, spuse ducesa prefăcându-se puternic emoţionată, mi se dă de ştire că regele, azvârlit din şa de către calul său, s-a adăpostit la Stânca Sihastrului. Mă tem de o nenorocire…

  Ducesa plecă în goana mare, urmată de grupul de călăreţi.

  Ce-a urmat se ştie.

  Iar frumoasa doamnă Ferron, observând că ducesa pleca în direcţia grotei, o porni înapoi liniştit spre Fontainebleau.

  Cu uimitoarea uşurinţă de prefăcătorie ce însemna pentru felul său de a fi latura civilizată, regele, zărind-o pe ducesa d’Etampes, îşi înăbuşi starea de furie care deja îi crispa pumnii, şi replică vesel:

  — Ei da, domnilor, teafăr şi nevătămat! Pe Maica Prea Curată, regele vostru a mai păţit de astea! …

  Vorbea la întâmplare.

  — Trăiască regele! repetară curtenii

  — Pe cai, domnilor, şi să isprăvim cu incidentul acesta ridicol.

  Porniră degrabă către cai.

  — Majestatea Voastră va asista la prinderea vânatului? întrebă ducesa d’Etampes.

  — Nu… ne întoarcem la palat.

  — Asta înseamnă că v-au scăpat cele două vânaturi, Francois! murmură Anne în aşa fel încât să fie auzită numai de rege.

  Francois I îi aruncă o asemenea privire încât d’Esse care surprinse expresia acestei priviri, se apropie de ducesă şi îi spuse cu ironie:

  — Socotesc, doamnă, că devreme ce asta nu depinde decât de voia Majestăţii Sale, recunoştinţa pe care aţi binevoit să mi-o promiteţi va fi greu să mă ajungă.

  — Vom vedea! replică Anne cu un aer sfidător. Şi. Întorcându-se cu faţa către Gillette care, palidă, şi tremurătoare făcea eforturi supraomeneşti să se ţină pe picioare, îi spuse:

  — O iau sub protecţia mea pe domnişoara ducesă de Fontainebleau.

  Regele nu auzi fraza asta cu dublu înţeles; se afla deja afară şi se aşeză în şa pe calul unuia dintre nobilii de ţară care, beat de fericire şi de mândrie, îngăimă:

  — Ah! sire, ce onoare pentru familia noastră! … Niciodată o altă persoană nu va mai urcă pe calul acesta…

  — Puneţi-i cruce, domnule, şi luaţi-vă adio de la el! vorbi cu glas puternic Francois I cu o veselie zgomotoasă.

  Curtenii izbucniră în râs, bietul nobil de ţară rămase fără grai.

  În vremea asta, ducesa d’Etampes îi cuprinse mâna lui Gillette.

  — Biată micuţă! murmură ea. Aveţi acum, încredere în mine? … Vă simţiţi în stare să vă ţineţi în şa? … Vă previn că ar fi foarte periculos pentru dumneavoastră să nu ne urmaţi… regele ar dori fără îndoială să vă ţină de urât…

  — Îndată! spuse Gillette înviorata.

  Afară, aerul curat o făcu să-şi vină în fire. Câteva clipe mai târziu porneau la drum spre Fontainebleau.

  XXX CONSEMNUL REGELUI.

  S-o lăsăm pe Diane de Poitiers să-şi continue vânătoarea cu pasiune şi să urmărim grupul de gentilomi, discutând cu aprindere, ce urmau să ajungă la Fontainebleau.

  Am văzut că Margentine aiunsese în faţa castelului. O santinelă îi strigase:

  — Înapoi, de nu trag asupra ta! …

  Nebuna se oprise în loc.

  Tare voia totuşi să se apropie de grilajurile porţii pe care le zărea închipuindu-şi întrucâtva că n-ar avea decât să privească printre vergelele porţii ca să-şi zărească fiica.

  Dar Margentine nu uitase niciunul din sfaturile aceleia pe care ea o numea „doamna cea frumoasă”. Aşa nebună cum era, cuvintele ducesei d’Etampes îi serveau ca să spunem aşa drept călăuză.

  Or ducesa o sfătuise să aibe răbdare. Şi Margentine făgăduise. Îşi amintea foarte bine.

  Atât de bine, chiar, încât întrebă un soldat care trecea:

  — Regele se pregăteşte să meargă la vânătoare?

  — La vânătoare? Este acolo, cu blonda cea frumoasă. Se va întoarce fără îndoială foarte târziu.

  — Ah! Acolo e… Şi ştiţi dacă Gillette se află că el?

  Soldatul rămase uluit. Ştia că Gillette eră numele ducesei de Fontainebleau, şi fu uimit că o astfel de sărăntoacă vorbea atât de familiar de o persoană care era socotită de unii ca fiind metresa lui Francois I, de alţii că ar fi fiică lui.

  Îngăimă câteva cuvinte şi se grăbi către castel, temându-se să fie văzut în prezenţa unei persoane atât de lipsită de respect comparativ cu aceste fiinţe atât de nemaipomenite ce îşi duceau viaţa la curte.

  Fără să dea de altfel atenţie acestei plecări bruşte, îşi reluă contemplarea, cu ochii aţintiţi asupra frumosului castel de vis în care locuia fiica ei.

  De-o dată în urma ei, se auzi strigându-se: „Trăiască regele!”

  Se întoarse pe dată, palidă şi tremurând.

  — Regele! murmură ea. Regele! … El! Francois.

  Un grup de călăreţi se apropia de porţile castelului.

  Cel ce venea în frunte, cu câţiva paşi înaintea celorlalţi, se distingea prin înfăţişarea sa trufaşă iar vesta de catifea de un roşu-închis îi punea în evidenţă statura atletică.

  Înaintă către ea, falnic şi plin de strălucire asemeni soarelui.

  Şi ochii Margentinei sorbeau, ca să spunem aşa, această apariţie, cu o uimire nemărginită, în timp ce i se părea că totul se năruie înlăuntrui ei şi că o uimitoare prefacere se săvârşea în mintea sa.

  Din vremurile îndepărtate de când Margentine fusese părăsită de iubitul ei, de la îngrozitoarea scenă în care plină de sânge de la chinurile facerii, pe jumătate sfârşită, se ivise în încăperea de dezmăţ în care Francois râdea şi cânta alături de camera tinerei fete ce devenise acum mamă, din acel blestemat ceas, niciodată Margentine nu-l mai revăzuse pe bărbatul pe care îl Iubise atât de mult.

  La Paris, nu l-a văzut niciodată pe rege.

  Totuşi, într-o seară, în faţa locuinţei lui Etienne Dolet, se aflase foarte aproape de el, dar pe lângă faptul că Francois I îşi ascunsese chipul, întunericul nopţii ar fi fost de ajuns pentra a o împiedica să-l recunoacă.

  Nu, niciodată nu-i fusese dat să-l revadă.

  Dar nebuna avea în minte înfăţişarea lui, cu necruţătoarea limpezire pe care bietele inimi disperate îl datorează unei amărăciuni crâncene.

  Chiar dacă regele se schimbase, îmbătrânise, nu-şi pierduse câtuşi de puţin din prestanţa sa de călăreţ atât de mândru, cu zâmbetul său un pic ironic şi privirile sale distante, pe care ea cu adoraţie îl zărea venind odinioară, când, în pragul casei din Blois, ea scrută cu ardoare drumul pe care el avea să sosească.

  Era de-a pururi iubitul ei.

  Şi ea îl revăzu aşa cum îl vedea pe atunci.

  Nu putem zice că ea îl recunoscu: de la momentul Blois la cel de acum numit Fontainebleau, nu însemna pentru ea întreruperea continuităţii.

  Atunci ce catastrofă cerebrală îi tulbura mintea şi sufletul?

  Oare şocul teribil al acestei apariţii neaşteptate să-i fi răvăşit minţile?

  Să fi suferit ea o transformare care o mişcase până-n fibrele cele mai lăuntrice ale fiinţei sale?

  Regele trecu la zece paşi de ea.

  Nu o văzu.

  Niciodată Francois I nu-şi plecă privirea asupra supuşilor săi, mergea cu privirile aţintite înainte, şi abia surâdea când, de la înălţimea vreunui balcon seniorial o domnişoară îşi manifesta entuziasmul fluturându-şi eşarfa brodată cu stemă.

  Dar ea îl văzu.

  Îşi frânse mâinile cu putere. Vru să strige. Înţelese că nu reuşea decât să gângăvească…

  Rămânea ţintuită în loc, uluită şi mai mult de limpezimea tulburătoare ce-i inunda mintea, că l-a văzut şi recunoscut pe Francois…

  Trecuse deja…

  Ea continua să rămână pe loc.

  Călăreţii care îl urmau pe rege în pluton dezordonat trecură şi ei.

  Şi atunci, printre cei câţiva gentilomi ce formau escorta, ea zări două femei…

  Două femei care drumeţeau umăr la umăr.

  Una dintre ele îi aruncă o privire arzătoare, apoi privirea aceasta se mută asupra însoţitoarei sale pentru ca nebuna s-o desluşească mai bine.

  Era ducesa d’Etampes.

  Şi cealaltă, era Gillette pe care Margentine n-o recunoscu… Gillette care, cu o tristeţe de moarte, privea cu groază acelaşi castel pe care mama să îl privise adineauri cu atâta admiraţie…

  De-odată caluil ducesei d’Etampes ţâşni din loc, şi din câteva salturi ajunse aproape de Margentine…

  Ducesă, aplecându-se peste grumazul calului ca şi cum ar dori să-l mângâie şi să-l liniştească, îi şopti câteva cuvinte.

  Apoi se alătură din nou însoţitoarei sale surâzând, fără ca cineva să-i fi bănuit manevra.

  — Iat-o pe fiica ta, pe Gillette a ta! …

  Cuvintele acestea se rostogoliră în mintea Margentinei ca nişte picături de plumb, topit.

  Şi cuvintele o însufleţiră, o biciuiră, o împinseră nebuneşte, către grupul care, în acest moment, trecea de porţile cu grilaje ale castelului.

  — Gillette! Fiica mea!

  Ţipătul ce se răspândi în curtea de primiri, îl făcu pe Francois să tresară şi pe Gillette să palpite. Margentine pornise în goană.

  — Îndărăt! urlă santinela.

  Fiica mea! Gillette! urlă mama ţâşnind spre poartă.

  Izbucni o detunătură.

  Însângerată, Margentine, căzu în genunchi, cu braţele întinse către Gillette, apoi se răsturnă pe spate leşinată.

  Un strigăt de groază răsună în grupul gentilomilor regelui.

  Unul dintre ei. Alergă către santinelă.

  — Cine ţi-a ordonat să tragi, mizerabile?

  — E consemnul regelui, răspunse soldatul.

  Gentilomul se îndepărtă cu prudenţă, deja neliniştit de atitudinea sa de indignare. Dar regele nu era atent la el.

  O urmărea din priviri pe Gillette care, sărind din şaua calului „se repezise către Margentine, şi el îi spuse ducesei d’Etampes:

  — Dragă prietenă, îndepărtaţi-o de acolo pe micuţa descreierată căci o să se compromită…

  Regele o recunoscuse pe Margentine?

  Nu încă!

  Aşadar, Gillette porni să alerge spre Margentine, îngenunche lângă ea, şi o ridică de cap.

  Atunci, o recunoscu.pe nebună ce locuia în magherniţa din strada Mauvais-Garcons.

  Îşi aminti de groază pe care această femeie i-o provocase, îşi aminti şi de mască otrăvită…

  O lacrimă îi picură din ochi, şi murmură:

  — Nu este mama mea! …

  La strigătul Margentinei, la această chemare puternică şi mişcătoare, Gillette avusese pentru o clipă senzaţia clară că mama ei era aceea care o strigase…

  Şi acum, dezamăgirea ei era atât de amară încât faptul acesta o făcu să lăcrimeze.

  Nu! Nu putea fi mama ei, femeia asta care o ameninţase, şi o bruscase! …

  — Hai, veniţi, copila mea… locul vostru nu este aici.

  Gillette ridică ochii şi o recunoscu pe ducesa d’Etampes. Şi în aceeaşi clipă, văzu că un anumit număr de gentilomi se apropiaseră şi o priveau cu mirare.

  Regele nu se afla printre ei.

  — A sosit medicul! spuse unul dintre cei de faţă. Gillette se ridică, făcând loc medicului.

  Ducesă încercă s-o îndepărteze. Dar ea se opunea.

  I se făcu nespus de milă de femeia care o numise „fiica ei”.

  — Trebuie s-o luăm de aici spuse medicul. Ştie cineva unde locuieşte?.

  — Locuieşte la castel, în apartamentul meu! spuse Gillette.

  Cuvintele îi scăpară ca să spun aşa, peste voinţa ei; le pronunţă cu impetuozitate şi, chiar de atunci, i se păru că avea un interes deosebit ca Margentine să fie dusă în camera ei; cu o clipă mai devreme, n-ar fi desluşit acest interes.

  — Ceţi trece prin minte, draga mea! spuse cu glas tare ducesa d’Etampes, dar atât de neconvingător, încât era evident că nu s-ar împotrivi ideii că sărăntoaca să fie dusă în castelul regal.

  În acest răstimp, nişte soldaţi aduseseră o targă pe care fu aşezată Margentine în stare de inconştienţă.

  — Ce hotărâţi, doamnă? întrebă medicul pe ducesa d’Etampes.

  — Daţi ascultare domnişoarei de Fontainebleau, spuse Anne cu un surâs.

  Fără să aştepte sfârşitul acestui incident, regele, se retrăsese în apartamentul său.

  Era furios, şi o dată ce se văzu singur, dădu curs liber turbării sale.

  — Mi-o va plăti scump! mormăi el. Ameninţarea era adresată ducesei d’Etampes.

  De-o dată, se aşeză la masă, apucă o pană şi scrise: „Ordin către doamna Anne de Pisselen, ducesă d’Etampes, de a se retrage îndată ce va primi înscrisul acesta, la proprietăţile ce-i aparţin, pe care nu le va mal părăsi fără comsimţământul nostru, şi de unde nu va reveni decât atunci când vom binevoi s-o chemăm la cartea noastră”.

  Semnă şi-l chemă pe Bassignac.

  Valetul de cameră se ivi.

  — Trimite-l la mine pe căpitanul gărzilor, spuse regele.

  — Domnul de Montgomery se află chiar în anticameră, sire, dar Majestatea Voastră ar dori s-o primească pe Doamna ducesă d’Etampes?

  Regele tresări.

  — Iarăşi ea! făcu el tulbure. Să se ducă la dracu. Ba nu, spune-i să intre…

  O clipă mai târziu, ducesa intră, surâzătoare, în cabinetul regelui.

  Intră în acelaşi moment cu Montgomery, la porunca lui Francois I.

  Acesta îi întinse căpitanului pergamentul pe care îşi pusese adineauri sigiliul.

  — Montgomery, spuse el, citiţi acest act şi însărcinaţi-vă să-i asiguraţi executarea.

  Ofiţerul parcurse pergamentul dintr-o privire.

  — Chiar imediat, sire? întrebă el.

  — Chiar acum, răspunse regele, calmat de sentinţa pe care tocmai o dăduse. Haideţi, şi aşteptaţi momentul în antecamere.

  Montgomery înţelese, salută şi ieşi.

  Anne aruncase o privire pătrunzătoare asupra pergamentului. Şi privirea surprinsă a lui Montgomery îi lăsară să întrezărească adevărul.

  Se apropie de rege şi punându-i mâna pe braţ îi spuse:

  — Chiar atât de mult îmi purtaţi pică, Franşois? Şi lăsând la o parte orice etichetă în exprimare şi în conportament, înfăţişându-i-se nu ca o supusă, ci în calitate de metresă, Anne acţiona asemeni unui diplomat.

  — Doamnă, spuse cu răceală în glas regele, aţi dorit să-mi vorbiţi. Am consimţit să vă acord audienţă. Însă grăbiţi-vă…

  — Grăbiţi-vă! strigă ducesă, căci Montgomery aşteaptă nerăbdător, nu-i aşa, sire? Ca să mă arunce în cine ştie ce temniţă? Spuneţi deschis, aşa cum vorbesc şi eu, ca să se ia aminte că la curtea Franţei devotamentul se află Ia bunul plac al unui capriciu regal, şi că cel care îşi riscă viaţa pentru rege, va ajunge poate mâine proscris sau condamnat! … Ah! Franşois! Acesta este oare preţul fidelităţii şi constantei mele prietenii? Ce-mi reproşaţi? Că nu mai sânt frumoasă, poate! E şi acesta un păcat, într-adevăr, dar totuşi aveam dreptul să sper că afecţiunea mea, nu mai îndrăznesc să spun iubirea mea, ar fi într-o zi recompensată altfel decât prin mijlocirea unui Montgomery! Şi asta tocmai în clipa în care aduceam un serviciu regelui meu… un nou serviciu, sire!

  Ducesă d’Etampes îl cunoştea pe Francois al ei pe de rost. Ea ştia că fondul, esenţa însăşi a acestui caracter era de un egoism incurabil.

  Aruncă aceste ultime cuvinte regelui pentru a-i trezi interesul, şi se prefăcu de îndată că se retrage pe neaşteptate, strategie de altminteri comună tuturor femeilor.

  — Adio, sire, spuse ea cu o voce spartă ca şi cam ar fi făcut un efort ca să nu izbucnească în lacrimi… Adio, Francois! Ceea ce aveam să vă spun n-ar mai avea sens, acum… Adio! …

  Regele o cuprinse de mână. Cuvântul „serviciu” îi atrăsese atenţia, căci niciodată Anne nu se lăudase degeaba când avea să-i fie util.

  — Lăsaţi-mă, sire! spuse ea acoperindu-şi ochii cu mâna rămasă liberă.

  — Ei! la naiba, doamnă ce vi s-a năzărit? Ce vă face să credeţi că sunteţi ameninţată?

  — Sire… aţi încerca să luaţi înapoi de la Montgomery pergamentul pe care i l-aţi înmânat, şi să mi-l daţi să-l citesc?

  În timp ce se străduia să scape din strânsoarea lui, ducesa potrivi în aşa fel lucrurile încât să alunece în braţele regelui.

  Anne era o remarcabilă frumuseţe, şi doar Diane putea să rivalizeze cu ea.

  Nu purta nici pe chipul său, nici pe frumoasele-i braţe, niciunul dintre stigmatele bătrâneţii sau ale maturităţii.

  Părul ei răspândea un parfum îmbătător.

  Ochii ei scânteietori erau înecaţi de lacrimi care îi făceau mai strălucitori şi mai melancolici.

  Oferea în clipa aceea, şi în splendoarea sa, tipul femeii ameţitoare.

  Nu-i trebuia atât de mult lui Francois I, el care doar la simplă vedere a unei fuste zărită pe unul din coridoarele palatului său îl făcea să se aprindă.

  — Ei, hai, se bâlbâi el, nu mă judeca atât de aspru… Era mărturisirea înfrângerii!

  — Vreau pergamentul, sire! murmură ducesa pe un ton foarte slab.

  — Montgomery! chemă regele.

  Căpitanul gărzilor, care aştepta în spatele uşii intră. Din atitudinea regelui şi a ducesei, ghici ceea ce se petrecu.

  — Înscrisul pe care vi l-am înmânat… făcu regele.

  — Iată-l, sire.

  — Ei bine, distrugeţi-l. Il revoc.

  Ducesă întinse mâna ca să poată apuca pergamentul, dar deja Montgomery îl aruncase în şemineu, prefăcându-se a nu fi observat gestul ducesei d’Etampes.

  — Puteţi să vă retrageţi, Montgomery, spuse atunci regele, care adresă căpitanului său un surâs care ar fi făcut să pălească de invidie pe favoriţii regelui dacă l-ar îi putut vedea.

  — Domnul de Montgomery este cu adevărat un om de spirit, făcu ducesă.

  — Este un soldat devotat, spuse regele; îi voi asigura o carieră strălucită… Pergamentul nu conţinea nimic interesant pentru persoana dumneavoastră; dar de vreme ce vă neliniştea existenţa lui, sunt fericit că n-a mai rămas nici urmă de el… Dar parcă spuneaţi…

  — Că tocmai v-am adus un serviciu? Da, sire, un serviciu izvorât din dragoste.

  — Nu m-am îndoit niciodată de simpatia dumneavoastră, draga mea Anne…

  — Ah! Francois, e atâta timp de când nu mi-aţi mai vorbit astfel… Simt că renasc! Am plâns zile şi nopţi de-a rândul…

  — Şi totuşi ochii voştri nu sunt mai puţin frumoşi, şi strălucirea lor nu s-a ofilit, făcu regele mai mult din galanterie decât din convingere Despre ce este vorba?

  — Sire, femeia aceea, sărăntoaca asupra căreia a tras una din santinele voastre…

  Regele încruntă din sprâncene.

  Cuvintele acestea, care îi aminteau de consemnul pe care îl dăduse, îl mutau cu gândul spre alte preocupări; ura sa împotriva doamnei Ferron, sosirea lui Manfred.

  Clătină din cap ca pentru a îndepărta asemenea preocupări.

  — Ei bine, întrebă el, ce-i cu femeia asta?

  — A fost adusă în castel, sire.

  — În castel! izbucni regele surprins.

  — În apartamentul ducesei de Fontainebleau, sire. Asta am vrut să vă aduc la cunoştinţă; tânăra ducesă a cerut, a pretins că cerşetoarea să fie adusă în apartamentul ei. Or, cred, sire, că ele se cunosc; cred… da, sunt sigură că aţi face foarte bine să mergeţi s-o vedeţi pe femeie…

  — Mă duc chiar acum, replică Francois I agitat.

  — Duceţi-vă dar, sire, şi amintiţi-vă cel puţin că eu am împins devotamentul până într-acolo încât să vă slujesc trecând chiar peste interesele sufletului meu!

  Francois I fu cuprins de emoţie, fapt care se întâmpla destul de rar la el.

  Îi cuprinse mâinile ducesei şi murmură:

  — De fapt, nu vă iubesc decât pe dumneavoastră!

  Şi el se grăbi să alerge spre apartamentul lui Gillette.

  Era o lovitură măiastră de îndrăzneală şi fineţe feminină pe care tocmai o reuşise ducesa d’Etampes. Nu numai că nu suflase un cuvânt despre gelozia sa faţă de Gillette – gelozie de care se temea regele. – ci mai mult se dădea drept protectoarea iubirilor lui Francois pentru Gillette.

  Chiar din acea clipă devenea metresa legitimă, indulgentă care închide ochii în faţa unui capriciu pentru că era destul de puternică s-o facă!

  Margentine fusese dusă în mica odaie retrasă în care locuia Gillette.

  Medicul castelului, descoperi bustul rănitei, examina rana ce se afla deasupra sânului drept.

  Doamnele de onoare s-au îndepărtat în grabă cu aere de pudoare, ofensată.

  Gillette rămăsese pe loc.

  Şi chiar dorise să-l ajute pe medic.

  Atunci examina rana.

  — Cred că suferinda se va pune pe picioare în câteva zile, spuse el în cele din urmă.

  Şi cum îşi continuă consultaţia, îi spuse lui Gillette.

  — Ridicaţi-o un pic de creştet… aşa… rămâneţi aşa.

  Ascultătoare, Gillette, pusese mâinile sub capul Margentinei şi o susţinu, în timp ce medicul spăla şi pansa rana.

  În momentul acela Margentine deschise ochii.

  Prima sa privire, cu un amestec de îndoială, de uimire nesfârşită şi de încântare, se fixă asupra lui Gillette.

  — Biată femeie, spuse aceasta, cum vă simţiţi?

  — Bine… foarte bine… spuse Margentine. Niciodată cu m-am simţit atât de bine…

  Şi ea continua s-o mănânce din priviri pe Gillette.

  — Gata, am terminat! spuse medicul. Daca stă liniştită, şi dacă nu atinge pansamentul, se va vindeca repede.

  El se retrase.

  Atunci, Gileltte, privi în jurul ei şi văzu că nu mai era nimeni în camera sa.

  Închise uşa şi veni să se aşeze lângă Margentine surâzând.

  — Unde mă aflu aici? întrebă Margentine.

  — În castelul de la Fontainebleau, răspunse cu gingăşie Gillette.

  Margentine simţi un fior de nelinişte.

  — Castelul, murmură ea. Ah! da… castelul regelui Franţei, nu-i aşa?

  — Da doamnă.

  Ele discutau astfel cu glas scăzut, în linişte, fără emoţie aparentă, şi totuşi fiecare dintre ele simţea tresărind în vocea celeilalte o nedefinia şi profundă agitaţie.

  Margentine îşi ţinea în frâu sentimentele ce izbucneau înlăuntrul ei cu o forţă cu atât mai de temut încât acurn era pe deplin conştientă de asemenea sentimente şi de această forţă.

  Ai fi zis că focul de armă al santinelei ucisese nebunia din ea…

  Cu uluire aproape îngrozită, îşi dădu seama că raţiona; desluşi limpezimea, ordinea şi logica gândurilor sale; înţelegea că redevenea stăpână pe memoria sa.

  Ea refăcu precum într-un vis de o clipă călătoria sa de la Paris la Fontainebleau; se revăzu aşteptând trecerea regelui – a amantului său! – şi îşi repetă cuvintele ducesei d’Etampes:

  — Uite-o pe fiica ta! pe Gillette a ta! …

  Dar un fel de umbră ascundea, o parte din întâmplările care se petrecuseră în timpul nebuniei sale şi rămâneau de nepătruns.

  Aşa se făcea că nu-şi amintea deloc de ce avusese ideea să vină la Fontainebleau; nu-şi amintea nici faptul că tânăra fecioară care îi zâmbea fusese în magherniţa sa.

  ‘Vorbi din nou cu o sfială temătoare:

  — Vreţi să-mi spuneţi numele dumneavoastră? Aş fi fericită să-l ştiu…

  — Mă numesc Gillette…

  Degetele Margentinei se strânseră sub aşternuturile patului; dar se abţinu.

  — Gillette! făcu ea cu o profundă tandreţe; e un nume tare frumos…

  Gillette zâmbi.

  Margentine păstră câteva momente de tăcere. Apoi întrebă:

  — De ce am fost adusă în castelul acesta frumos?

  — Eu am dorit aşa…

  — Dumneavoastră? Ah! de fapt… nu-i de mirare; …

  — De ce? făcu Gillette surâzând.

  — Pentru că aveţi suflet bun… se vede… apoi… poate pentru că trebuia să se întâmple astfel…

  Gillette nu înţelesese fraza aceasta confuză care, pentru Margentine, exprima sentimente şi mai confuze.

  De altminteri totul o uimea în atitudinea şi în vorbele rănitei.

  Să fie oare aceeaşi femeie care se comportase atât de urât faţă de ea la Paris?

  Ce schimbare se petrecuse în ea?

  Şi de ce, Margentine, adineauri, înainte de detunătura armei, se avântase către ea, strigând:

  — Fiica mea! Gillette a mea! Femeia îi apărea învăluită de mister.

  Dar, oricum ar fi, o simpatie care nu însemna poate în fond decât o milă intensă i se făcu faţă de nenorocita femeie.

  Poate aşa numai pentru faptul că putuse să creadă preţ de un minut că era mama sa.

  În acest răstimp, Margentine o întrebă:

  — Se spune că regele are o fiică… pricepeţi… o fiică a cărei mamă nu se cunoaşte… Aşa-i?

  Întrebarea o făcu pe Gillette să pălească. Ochii i se împăienjeniră. Plecă fruntea… Margentine o privea cu nesaţ.

  Vorbi din nou pe un ton tremurat:

  — Răspundeţi-mi… oh! credeţi-mă… fiţi sigură de asta… dacă vă întreb asemenea lucruri… Uitaţi ce este… viaţa mea atârnă de un fir… Răspundeţi-mi cum i-aţi răspunde unei muribunde pe care cuvintele voastre pot s-o facă să rămână în viaţă sau s-o ucidă.

  — E adevărat, doamnă, spuse atunci Gillette… regele are o fiică sau, cel puţin, aşa am înţeles de vreme ce el însuşi mi-a destăinuit-o…

  — Fiica aceasta… sunteţi dumneavoastră, aşa-i? sunteţi dumneavoastră…

  Un suspin de durere îi scăpă tinerei fecioare care îngăimă:

  — Eu sunt, într-adevăr… Fiica regelui… vai! o fiică fără mamă!

  Margentine fu străbătută de un tremur nervos.

  Mâinile sale, se împreunară, într-o atitudine de adoraţie, şi o contemplă pe Gillette aşa cum îşi amintea că o contemplase într-o zi, cu o privire plină de iubire, pe Fecioară pe care, în credinţa sa naivă, o implorase când fusese în biserică. Şi ochii ei plângeau liniştit.

  — Doamnă! Doamnă! strigă tânăra fecioară îngrozită vă simţiţi mai rău?

  Margentine clătină din cap în semn că nu. Şi cu o voce gâtuită, murmură:

  — Aveţi puţină răbdare… Am atâtea lucruri să vă destăinui… să-mi trag un pic sufletul ca să pot vorbi.

  Gillette aştepta fremătând.

  Femeia rănită îşi păstrase atitudinea sa de adoraţie; lacrimile îi curgeau încet, fără a fi zguduită de plâns, şi părea că sub influenţa lor, chipul căpătase o expresie de strălucire stranie.

  — Ascultaţi spuse în fine Margentine… trebuie să vă pun… A existat în viaţa mea o lungă perioadă plină de întuneric, şi simt că aş încerca în zadar să-mi amintesc ceva din vremea aceea… Ce s-a petrecut în timpul acesta? Nu ştiu… Câte zile sau câţi ani a durat, nici asta nu stiu… Mi se pare că am dormit mult timp… vreme îndelungată… şi că doar acum m-am trezit… Abia dacă păstrez o amintire vagă a câtorva întâmplări… ca o amintire de visuri deja şterse de lumina zilei… Aşa se face că mi se pare să vă fi văzut… dar e o închipuire, fără îndoială…

  — Da, o închipuire! spuse Gillette.

  Căci i se părea că dacă ar aminti de şederea ei din strada Mauvaises-Garcons, i-ar provoca femeii rănite o mare dezamăgire.

  Margentine continuă:

  — Dar, de pildă, tot ceea ce s-a petrecut înainte de acest răstimp întunecat, îmi amintesc până în cele mai neînsemnate amănunte… Durerile mele de atunci mă înăbuşă de spaimă, ca şi cum le-aş fi simţit adineauri… şi bucuriile mele mi se par atât de vii încât mă întreb dacă anii aceştia au trecut cu adevărat…

  — Odihniţi-vă, vă implor, o întrerupse Gillette îngrozită de pasiunea pe caro o ghicea în mintea Margentinei.

  — Să mă odihnesc! izoucni cu patimă aceasta. Dar faptul că vă vorbesc mi se pare nespus de odihnitor… şi apoi… nu ştiţi… oh! dacă ar fi cu putinţă… Ascultaţi-mă… Sunteţi o tânără feioară cu suflet neîntinat, şi poate că n-ar trebui totuşi să vă spun… poate că o să mă condamnaţi… Dacă ati şti cum mi se strânge inima la gândul că îmi este ruşine de dumneavoastră! Totuşi trebuie să mă destăinui…! Eram tânără pe atunci; eram frumoasă, şi îl iubeam din tot sufletul pe acet tânăr călăreţ care îmi jura că, mă va iubi toată viaţa… Roşiţi… Ah! de asta mă temeam… cum să procedez?

  — Nu, nu! vorbi cu iuţeală Gillette tulburată de emoţie. Vorbiţi… nu luaţi aminte la mine… Mă voi strădui să vă înţeleg…

  — Ei bine, devenii mamă… Avui un copil… şi chiar în ziua aceea… Zi de blestem, zi de bucurie, aflai despre nelegiuirea bărbatului pe care îl iubeam… fu cât pe ce să mor… apoi imi-am revenit la viaţa care mi s-ar fi părut luminoasă dacă aş fi putut păstra copilul…

  — Aşadar copilul a murit? întrebă Giliette fremătând.

  Margentine nu răspunse. Poate că nu auzise întrebarea.

  Reluă discuţia cu o ardoare crescândă:

  — Ştiţi cum se numea acel om?

  — Spuneţi! Ah! spuţieţi I

  — Se numea Francois şi devenise regele Franţei…

  — Tatăl meu! murmura Gillette cu glas foarte slab.

  — Cât despre copilul meu… v-am spus că era fetiţă? Ascultaţi… ascultaţi… Faptele astea se petreceau la Blois…

  — Blois! exclamă înăbuşit tânăra fecioară.

  — Într-o zi… copila dispăru… Cum? Nu ştiu… Mai târziu, mult mai târziu, aflai că fusese văzută la Mantes…

  — Mantes! spuse Gillette cu glasul înecat de emoţie şi palidă ca o moartă…

  — Mi s-a spus că un bărbat o luase cu el… o pocitanie… apoi, nu-mi mai amintesc nimic…

  Un geamăt nedefinit de bucurie inexprimabilă îi scăpă lui Gillette. Voi să strige: Mama! mamă!. Eu sunt fiica ta! dar nu putu să scoată un sunet; voi să întindă braţele… dar simţi că o părăsesc puterile şi căzu la pământ…

  — Îngeri ai cerului! ea este! ea este!

  Margentine ţâşni din aşternut şi îşi cuprinse fiica în braţe.

  Mângâierile pătimaşe ale mamei sale o făcură pe Gillette să redeschidă ochii.

  — Mamă! murmură ea cu voce slabă.

  — Tu eşti, spuse Margentine hohotind de plâns şi râzând, aşadar tu eşti! Nu eram sigură! Cât eşti de frumoasă! şi cât ai crescut! Doamne! Aşadar a trecut o groază de timp! Închipuie-ţi, când mă gândeam că te voi regăsi, îmi ziceam că te voi lua în braţe să te legăn…

  Şi vorbind astfel, Margentine se aşezase, o puse pe Gillette pe genunchii săi, şi o legănă ca şi cum ar fi fost o fetiţă foarte mică.

  Ghemuită în braţele mamei, cu simţământul fericirii depline şi al tihnei pe care îl încerca pentru prima oară, Gillette plângea încetişor.

  Scena care urmă este dintre acelea care scapă descrierii.

  Mama şi fiica strâns înlănţuite plângeau şi se sărutau căci vorbele erau de prisos.

  În fine, după atâta manifestare de sentimente Margentine dori să afle cum se făcea că Gillette îşi cunoştea tatăl, şi cum de se afla în castelul din Fontainebleau.

  — Regele… începu ea.

  Gillette se nelinişti…

  — Ah! mamă, mamă scumpă, să nu vorbim de omul acesta… mă înspăimântă…

  Margentine rămase înmărmurită ca în faţa unei destăinuiri neaşteptate a unei crime monstruoase.

  — Aşa care va să zică, bombăni ea, răul pe care i l-a făcut mamei nu i-a fost de ajuns… mai trebuia ca…

  În clipa aceea, în pragul camerei apăru o mulţime de persoane, bărbaţi şi femei.

  Şi unul dintre ei, înainta până în mijlocul camerei şi grăi cu asprime în glas:

  — Ia te uită, ce mai e şi comedia asta? ce caută aici cerşetoarea asta? … Să fie înşfăcată şi să fie dată afară din palat, fără altă pedeapsă, având în vedere starea în care se află…

  Cât despre dumneavoastră, Gillette…

  Întinse mâna, ca s-o prindă pe Gillette.

  Dar se opri pe dată, palid, şi începu să se retragă ca şi cum ar fi văzut un spectru.

  Margentine se ridicase în picioare.

  Cu un gest energic dar grijuliu, o trăsese înapoi pe fată.