Mâna ei se înţepeni pe spătarul scaunului pe care stătuse o clipă mai înainte, şi, furioasă, încordându-şi puterile, cu ochii numai văpăi, mormăi:

  — Hai, încearcă să te atingi de ea… încearcă, şi atunci să te ţii…

  — Mama! bâigui regele.

  Şi cuvântul acesta, pe buzele lui schimonosite de un rânjet de groază, căpătă o semnificaţie formidabilă. Mama! … asta voia să însemne: blestemul…

  Chiar el, într-o seară, auzind-o pe nebună cum urlă pe străzile Parisului, nu grăise oare această mărturisire supremă:

  — Margentine! Păcatul tinereţelor mele! …

  Lui Franşois I i se făcu frică.

  De cine?

  În palatul său, înconjurat de soldaţi, chiar în camera asta în care îl ascortau numeroşi gentilomi, de ce avea să se teamă?

  Ii era teamă de pornirea ei disperată; avu senzaţia că dacă s-ar apropia nebuna i-ar sări la gât; îi era teamă că nu cumva ea să amintească faţă de cei prezenţi tragica întâmplare de la Blois; îi era teamă să nu fie făcut de batjocură; îi era teamă că devine dezgustător; îi era teamă să nu fie ucis; îi era teamă de orice; dar nu recunoscu în sinea lui că dacă dădea înapoi, dacă fugea era pentru faptul că o forţă invizibilă, îndârjită, o forţă admirabilă numită, iubire de mamă, i se opunea… şi de aceea avea pe buze acel unic cuvânt al cărui sens profund se potrivea cu profunzimea spaimei sale:

  — Mama! …

  Dintre gentilomii pe care regele îi adusese pentru a nu o îndârji pe Gillette venind de unul singur, câţiva voiră să se năpustească asupra neobrăzatei.

  Regele îi opri şi spuse – murmură mai bine zis:

  — Retrageţi-vă, domnilor… Femeia aceasta se află în locul pe care îl merită… retrageţi-vă…

  Uimiţi, îngroziţi, se supuseră… dădură înapoi, plecară urmaţi de rege, ascultând cu uluire bombănelile mamei furioase.

  XXXI LA HANUL CAROL CEL MARE.

  Cu o seară înainte se petrecuse, la hanul Carol cel Mare, o întâmplare care îşi are locul ei în povestirea noastră.

  S-a văzut cum, pe timpul dimineţii, înainte de a se întâlni cu Gillette pe care voia s-o invite la vânătoare, Francois l dăduse anumite ordine căpitanului gărzilor, Montgomery.

  Pe, de-o parte, călăreţii trebuiau să cutreiere împrejurimile oraşului Fontainebleau, şi, pe de altă parte, la căderea serii, să se cotrobăie prin toate hanurile şi pensiunile sale.

  Această dublă acţiune avea ca scop să-i aresteze pe Madeleine Ferron, pe Manfred şi pe Lanthenay.

  Ia vremea aceasta, Montgomery, era pe punctul de a face carieră la curtea Franţei.

  Militarul acesta nu era tocmai ceea ce numim un curtezan; avea maniera lui de a curta, şi asta consta în a cere persoanelor în stare să-i fie de folos nişte favoruri care nu pot fi cerute orişicui, chiar dacă îi trăda cu cea mai desăvârşită indiferenţă tocmai pe aceia care îl sprijiniseră.

  În ceea ce priveşte pe rege, care dispunea pe deplin de titlurile nobiliare, de domenii şi de funcţii bine plătite, Montgomery hotărâse să-i cucerească bunăvoinţa dovedind un devotament fără margini şi având succes de fiecare dată când Francois I făcea apel la acest devotament.

  Fără scrupule inutile, puţin jenat de o conştiinţă de care nu se sinchisise vreodată să-i adreseze cel mai mic reproş, poate pentru că ar fi avult prea multe să-şi reproşeze, îndemânatic, subtil curajos cu sânge rece, Montgomery era modelul perfect al căpitanului de gărzi.

  Când Franşois I îi încredinţa misiunea să-i aresteze pe frumoasa doamnă Ferron şi pe cei doi cerşetori, Montgomery luă lucrurile în serios.

  Prima sa grijă a fost să trimită ştafete pe toate drumurile; şi în acelaşi timp, îşi pregăti expediţia de noapte răspândind iscoade prin toate hanurile din Fontainebleau.

  Ştafetele se întoarseră cu coada-ntre picioare.

  Şi până la sfârşitul zilei, căpitanul fu convins că Madeleine Ferron era deja foarte departe de Fontainebleau.

  Dacă în privinţa asta, dezamăgirea a fost completă, nu la fei se întâmplă în privinţa celor doi cerşetori.

  Una dintre iscoade, sosi către orele şapte seara şi îi spuse că nişte străini sosiţi de puţină vreme locuiau la hanul Carol cel Mare şi că doi dintre ei semănau cu cei căutaţi.

  Montgomery hotărî să se afle el în fruntea cetei care ar merge la hanul Carol cel Mare.

  — Din trei, gândi în sinea lui, îi voi oferi regelui doi, şi, dacă nu mă înşel, prinderea celor doi îl va face pe rege să uite de fuga doamnei Ferron.

  Montgomery îşi frecă mâinile.

  Către orele nouă şi jumătate seara, oraşul Fontainebleau fu cutreierat de patrule ce acţionau pe tăcute. Fiecare dintre patrule mergeau la hanul care îi fusese desemnat, intra acolo dacă hanul era deschis, cerea să i se deschidă, invocând porunca regelui dacă era cumva închis…

  Atunci soldaţii se răspândeau înăuntru, trezeau cu brutalitate pe călătorii adormiţi, le legau mâinile la spate şi îi duceau la castel.

  Hanul Carol cel Mare era aşezat pe o stradelă puţin frecventată şi cu o reputaţie destul de proastă, ce se numea strada Fagots.

  Cu tot numele său pompos, era un han prăpădit, care găzduia călători destul de rar şi care îşi ducea existenţa mizeră din vânzarea de bere la cană soldaţilor.

  Într-adevăr, hanul nu era prea departe de castel.

  În acelaşi timp cu celelalte cete, Montgomery plecă de la castel în fruntea la vreo patruzeci de soldaţi bine înarmaţi, şi pregătiţi cu tot ce era nevoie pentru a forţa o poartă sau să reducă la tăcere şi să imobilizeze un fugar.

  Nu întârzie să ajungă în stradela Fagots, şi începu prin a bloca cele două capete ale străzii cu câte zece archebuzieri; aceştia primiseră ordin să ucidă pe orişicine ar încerca să treacă.

  Apoi, cu ceilalţi douăzeci care îi rămâneau, căpitanul înainta spre hanul Carol cel Mare.

  Poarta era închisă.

  Hanul era cufundat în cea mai deplină tăcere. Nu se zărea lumină la niciuna dintre ferestre. Montgomery bătu în poartă.

  Spre marea sa surpriză, poarta se deschise deîndată.

  — Drace! gândi el, iată o poartă care se deschide prea lesne!

  Să găsesc oare şi de data asta cuibul gol?

  Totuşi intră în odaia cea mare, unde hangiul, salutând slugarnic, tocmai îl poftise înăuntru.

  Îşi lăsase soldaţii în stradă.

  — Moşneagule, i se adresă el hangiului, aveţi drumeţi care au tras la dumneavoastră?

  — Da, monseniore.

  — Câţi? Spuneţi sincer, căci s-arputea să vă coste scump dacă încercaţi să va bateţi joc de oamenii legii din slujba regelui.

  — Să mă ferească Dumnezeu, monseniore! Găzduiesc în clipa de faţă cinci necunoscuţi, de asta mă vedeţi aşa de mulţumit, căci de multă vreme un asemenea chilipir…

  — Ce fac ei în clipa aceasta?

  — Ce să facă, dorm, fără îndoială…

  — Bine, inimosule. Am venit aici ca să-i arestez pe aceşti necunoscuţi din porunca regelui; soldaţii mei or sa intre, treaba se va face fără zgomot şi fără zarvă, nu veţi avea altceva de făcut decât să-mi arătaţi uşile odăilor lor.

  — Sunt un supus fidel al Majestăţii Sale, făcu hangiul înclinându-se până în pământ, şi cu toată paguba pe care lucrul acesta mi-o provoacă bietului meu han, mă voi supune, monseniore.

  — Iată într-adevăr un om onroabil, gândi Montgomery.

  — Daţi poruncă soldaţilor să intre… mai spuse hangiul.

  — O clipă. Printre necunoscuţi, se află doi sosiţi doar de câteva zile, nu-i aşa?

  — Da, monseniore, ăi doi mai tineri.

  — Auzit-aţi cumva, din întâmplare de numele lor?

  — Da, monseniore.

  Montgomery fremăta.

  Cariera sa urma să se hotărască printr-un joc al întâmplării.

  — Spuneţi-mi-numele acestea! făcu el pe un ton răguşit.

  — I-am auzit pe cei doi gentilomi strigându-se pe nume, unul se numeşte Manfred şi celălalt Lanthenay.

  — Hangiule! izbucni Montgomery radios, vă promit cincizeci de scuzi, şi să mă bată Dumnezeu dacă nu vi-i aduc chiar mâine…

  Haideţi, conduceţi-mă la odaia celor doi… ceilalţi nu mă mai interesază.

  Căpitanul se întoarse cu faţa către uşa întredeschisă ca să-şi cheme soldaţii.

  În clipa aceea, o uşă cu vitralii aflată în capătul încăperii se deschise, se ivi un om, şi îi vorbi pe un ton ironic:

  — Nu vă osteniţi să porunciţi soldaţilor să intre, domnule de Montgomery, noi ne predăm regelui!

  — Triboulet! exclamă cu glas înăbuşit Montgomery.

  — Ieşit anume de la Bastilia pentru a vă ajuta să executaţi ordinele regelui, dragul meu!

  — Triboulet! repetă căpitanul consternat.

  — Gata să dea socoteală Majestăţii Sale de abilul zor cu care m-aţi condus la Bastilia.

  — Vorbiţi mai încet! murmură Montgomery aruncând către soldaţi o privire de groază

  — Aveţi dar bunăvoinţa să închideţi uşa, dacă nu vreţi să se audă că l-aţi minţit pe rege lăudându-vă că m-aţi arestat şi m-aţi condus la Bastilia!

  Montgomery se supuse cu docilitate, apoi reveni spre Triboulet.

  — Avem de discutat dragă domnule de Montgomery!

  Insă soldaţii ăştia au auzul foarte fin… sunt sigur de asta… Nu sunteţi de părere să retrageţi ceata asta care încurcă strada degeaba.

  — Degeaba? repetă Montgomery uluit.

  — Păi! Aşa mi se pare, de vreme ce ne predăm de bunăvoie, prietenii mei şi cu mine…

  — Prietenii dumneavoastră?.

  — Fără îndoială… nişte prieteni tare dragi, doi tineri care ştiu ce datorează ordinelor bunului nostru rege Franşois de Valois; căci pot să vă încredinţez că Manfred şi Lanthenay au fost mult calomniaţi; ei nu cer altceva decât să meargă la închisoare… cu condiţia să merg acolo cu ei şi împreună cu ei să mă înfăţişez dinaintea regelui, care va fi tare bucuros să mă revadă, sunt convins de asta… Am vrut să le abat gândul de la o asemenea intenţie, dar s-au încăpăţânat atât de tare încât nu ştiu ce să mai cred… Hai, dragă căpitane, doriţi să-i chem şi ca împreună să mergem escortaţi de soldaţii dumitale? … „Iată-l pe Triboulet! vor striga cu vocile lor minunate Manfred şi Lanthenay; uite-l pe faimoşul Triboulet care a ieşit de la Bastilia unde fusese însoţit de domnul de Montgomery!” Căci slavă Domnului, oricine ştie cât de lesne este să scapi de la Bastilia…

  Lui Montgomery nu-i trebui mai mult.

  Ieşi în stradă închizând cu grijă uşa în urma sa, şi ordona sergentului să ridice paza de la cele două capete ale străzii şi să se întoarcă împreună cu toată ceată la castel.

  — Cei căutaţi nu se află la han, păsările au părăsit cuibul, însă am să-l cercetez pe hangiu şi poate voi căpăta vreo lămurire.

  Surprins şi încântat că şeful îi acordă atenţie binevoind să-i dea explicaţii, sergentul se grăbi să-şi adune ceata, în vreme ce Montgomery intra din nou în han.

  — Adu-ne nişte vin de Anjou, hangiule! comandă Triboulet bătând cu pumnul în masă.

  Şi, invitându-l pe Montgomery să ia loc, adăugă cu ironie:

  — E vinul preferat de Majestatea Sa; de bufonul său; deci şi de căpitanul gărzilor regelui!

  O cană pântecoasă din cositor fu adusă la masă de către hangiu care, la un semn al lui Triboulet, dispăru pe furiş de îndată…

  Triboulet umplu cele două pahare.

  — Ce-ar fi dacă am relua discuţia de acolo de unde am lăsat-o? vorbi Triboulet aşezând pe masă paharul pe care îl golise dintr-o singură înghiţitură.

  — Unde rămăsesem? bâigui Montgomery.

  — Ah! căpitane, v-a lăsat memoria. Am să vă vin în ajutor… Ia să vedem, dacă îmi aduc eu bine ajninte, m-aţi luat de braţ, m-aţi scos pe poarta Luvrului şi mi-aţi cerut să intervin pentru dumneavoastră pe lângă rege, crezând că intrasem deja în graţia regelui.

  — Acesta-i adevărul; unde vreţi să ajungeţi?

  — La ceea ce a urmat: am şters-o, fapt pentru care îmi cer scuze din adâncul inimii. Când v-aţi întors la Luvru regele v-a ordonat să mă duceţi pe dată la Bastilia, şi să mă aruncaţi într-o temniţă de unde nu se aud vaietele celui nenorocit şi unde este lăsat să moară uitat de toţi!

  — Cum de ştiţi asta? făcu Montgomery care îşi revenea puţin câte puţin.

  — Uite că ştiu, onorabile căpitan. Or, a doua zi dimineaţa, l-aţi anunţat pe rege că, graţie străduinţei dumneavoastră, mă aflam de acum în închisoare. Aţi minţit, dragul meu, dar asta a însemnat începutul carierei voastre.

  — Se poate… Şi?

  — Şi asta înseamnă că: dacă i-aţi aresta pe tinerii mei prieteni, mă voi da şi eu prins odată cu ei şi îi vei spune regelui: „Sire, altă dată, alegeţi-i cu grijă pe cei care trebuie să mă ducă la închisoare.” Vă daţi seama ce efect ar avea.

  Montgomery fremăta.

  Înţelegea prea bine că dacă s-ar petrece un asemenea eveniment ar însemna pentru el o catastrofă din care nu s-ar mai restabili, în cel mai fericit caz ar pierde gradul şi slujba şi ar cădea în disgraţie.

  — Da, spuse el oftând furios, sunt nevoit să cad la învoială. Şi tot atât de bine, după cum vedeţi nu i-am arestat pe cei doi cerşetori pe care dumneavoastră îi socotiţi prieteni.

  — Nu în seara asta, dar cu altă ocazie?

  — Vă dau cuvântul meu de…

  — Vă cred, dragul meu, dar nu s-ar putea aranja cumva cu un alt ofiţer, înştiinţat, sau cuprins de un imbold neaşteptat…

  — Nu voi sufla o vorbă…

  — Nu mă îndoiesc de lucrul acesta; însă latinii care, după cum o ştiţi şi dumneavoastră, erau un popor tare inteligent, aveau un proverb… Cunoaşteţi latină?

  — Nu! răspunse cu răceală în glas căpitanul.

  — Mare păcat… Vreau să vă spun totuşi acest proverb, care m-a şocat prin exaicititatea sa, pe lângă alte însuşiri pe care le poate avea.

  Iată ce spune proverbul, dragule: Verba volant, scripta manent.

  — Ce vrea să spună?

  — Că vorbele zboară, ca fulgul luat de vânt, dar cele scrise rămân.

  — Vreţi să vă dau un înscris?

  — Atâta tot.

  — Şi dacă refuz?

  — Atunci, ascultaţi-mă cu atenţie. Sunt în vârstă, nu ţin deloc la pielea mea, şi, în fond, puţin îmi pasă de voi putrezi în fundul vreunei temniţe. Dar dacă refuzaţi să scrieţi, mă duc chiar acum la castel, şi spun primului ofiţer pe care îl întâlnesc: Mă numesc Triboulet, duceţi-mă la rege…

  — Asta n-ar împiedica arestarea cerşetorilor, spuse Montgomery pe un ton sumbru.

  — Aşa-i, dar asta ne-ar răzbuna dinainte.

  Manfred şi Lanthenay ar fi arestaţi… poate, şi doar dacă ei o consimt! Dar ceea ce e sigur, este că dumneavoastră care aţi înşelat bună credinţă a regelui veţi fi arestat dus la Paris sub pază severă, şi aruncat în vreo temniţă oarecare.

  Montgomery tremură. Fruntea i se brobonă de o sudoare rece.

  — Aşadar scrieţi! reluă Triboulet împingând sub ochii căpitanului o foaie de pergament şi o pană de scris care, de bună seamă, fusese pregătite dinainte.

  — Şi dacă te ucid! răcni deodată Montgomery.

  În aceeaşi clipă, împinse masa cu putere, trase pumnalul şi se avântă spre Triboulet.

  Acesta urmărise încă de la începutul acestei întâmplări mişcările interlocutorului său.

  Făcu un salt în urmă, şi înainte ca Montgomery să-l fi putut atinge, se găsea pe poziţie, cu sabia în mână, izbucnind în râs.

  Căpitanul ştia că Triboulet era o forţă de temut la scrimă. Ar fi încercat totuşi să îşi lovească adversarul dacă în clipa aceea n-ar fi intrat câţiva bărbaţi în odaia cea mare a hanului.

  Montgomery îi recunoscu pe doi dintre ei: Manfred şi Lanthenay.

  În rest, nu mişcară un deget împotriva căpitanului şi părură că vor să fie de faţă la luptă ca simpli spectatori.

  Însă Montgomery înţelese că dacă îl rănea pe Triboulet nu mai ieşea viu din acest han.

  Cu o mişcare furioasă, băgă pumnalul în teacă, şi merse să-şi reia locul la masă spunându-i lui Triboulet:

  — Ce trebuie scris?

  Atunci Manfred, Lanthenay, Spadacape şi cavalerul Ragastens luară loc în celalalt capăt al sălii.

  Triboulet dictă şi Montgomery scrise: „Ordin şefilor de pază ai castelului din Fontainebleau de a se purta cu respect şi bunăvoinţă cu bunul meu prieten Fleurial care se mai numeşte şi Triboulet”.

  Întorsătura echivocă a acestei fraze îi scăpă lui Montgomery, care de altminteri nu mai era în stare să judece.

  Semnă. Cu un licăr de bucurie în ochi, Triboulet puse mâna pe act zicând:

  — Înţelegeţi, dragul meu… Cu un asemenea înscris de împărtăşanie, pot să pătrund peste tot fără teamă.

  — Aşa să fie! făcu Montgomery cu o voce gâtuită de furie; dar izbânda dumneavoastră va fi de scurtă durată; mă voi strădui ca în mai puţin de opt zile…

  — Oho! în mai putin de opt zile, vom fi cu toţii departe de Fontainebleau.

  Asta voia să afle căpitanul.

  — Bine ar fi să fie precum zici, viperă! mormăi căpitanul.

  Şi ieşi, însoţit până în prag de către Triboulet, care îl salută cu adâncă plecăciune.

  A doua zi dimineaţa, Montgomery, postat în antecamera regelui aştepta cu nerăbdare să fie chemat de Franccis I. Dar regele era absorbit de o problemă serioasă: ţinuta sa de vânătoare.

  Plecă la vânătoare fără să afle de la căpitanul său vreo veste despre dubla înfrângere din ajun.

  Am povestit scena care a avut loc între Francois I şi ducesa d’Etampes la întoarcerea de la vânătoare, am văzut cum Montgomery se pricepuse să merite de la regele său un zâmbet care îl încuraja întrucâtva; am văzut în fine că regele se dusese în apartamentul lui Gillette, şi tot ceea ce a urmat.

  Acesta era momentul în care Francois I îşi aminti de ordinele pe care le dăduse.

  Ii chemă pe Montgomery şi îi puse întrebări pe un tot atât ele sumbru încât căpitanul, tremurând, gândea că, neîndoios urma să petreacă un sfert de oră dezagreabil.

  Dar de îndată, deveni stăpân pe el şi, dând dovadă de îndrăzneală, bizuindu-se pe şansă şi pe schimbările bruşte de la curte, răspunse:

  — Sire, n-am putut să arestăm nici pe doamna Ferron nici pe cei doi cerşetori… Motivul este foarte simplu, sire, femeia şi cei doi băiibaţi au părăsit oraşul Fontainebleau.

  — Sunteţi sigur de asta?

  — Foarte sigur, sire.

  Şi Montgomery se porni să înşire amănunte cu duiumul, născoci pe loc o serie de întâmplări care îi trezi un puternic interes regelui, şi termină zicând:

  — Am arestat ieri şi azi-noapte vreo şaizeci de persoane ce se află în castel, sire… Dacă Majestatea Voastră îmi îngăduie, am să-i pun în libertate, întrucât cei căutaţi au reuşit să fugă…

  Francois I ascultase cu o mină abătută explicaţiile lui Montgomery. Era evident că se afla cu gândul în altă parte.

  Se plimba domol, doborât sufleteşte de apăsarea unei nenorociri, neştiute.

  Preţ de câteva minute, păru că uitase de prezenţa căpitanului.

  Apoi lăsă să-i scape un suspin.

  Şi întorcându-se cu faţa spre Montgomery îi spuse:

  — Duceţi-vă, domnule. Eliberaţi-vă prizonierii, şi din moment ce sunteţi sigur că persoanele în cauză nu se mai află la Fontainebleau, totul este cât se poate de bine; să nu mai vorbim despre asta.

  Francois I rămase închis în apartamentul său preţ de două ceasuri.

  Montgomery era atât de uimit de nepăsarea regelui faţă de nereuşita sa încât căzu pe gânduri. Dar se înşela.

  În acest moment, regele, se gândea prea puţin la Madeleine Ferron, iar la Manfred şi la Lanthenay nici atât.

  Margentine era ţinta gândurilor sale.

  Apariţia neaşteptată a mamei ce intervenea între Gillette şi el, înfruntându-l cu privirea, ameninţându-l cu fapta, îl surprinsese peste măsură.

  După două ore, Francois I fu văzut ieşind din cabinetul său.

  Părea abătut şi preocupat.

  Se îndreptă către apartamentul ducesei d’Etampes. Ce căuta în apartamentul Annei? Urma să-i ceară consolarea?

  Încerca să reînvie în inima lui o frântură de iubire faţă de metresa favorită, să uite o clipă de dragostea incestuoasă care îi ardea sufletul?

  Poate că ducesa cea vicleană aştepta asemenea vizită…

  Poate contase pe decepţia puternică la care se aştepta regele în privinţa lui Gillette…

  Îşi pregătise o toaletă îndelung studiată.

  Înveşmântată, sau mai de gralbă abia înveşmântată cu o măiestrie desăvârşită se pregătea de o ultimă luptă pentru a recuceri coroana.

  Coroana! …

  Dar nu era ea cu adevărat aproape regină?

  Sau exista în adâncul acestei conştiinţe vreo speranţă hidoasă ce se bizuia pe posibile asasinate?

  Oricum ar sta lucrurile, atunci când Francois I intră la ducesă, se aşeză sau mai curând alunecă într-un fotoliu, şi, ca după bătălia de la Marignan, murmură:

  — Totul este pierdut!

  Dar de data asta, nu îndrăzni să adauge cum o făcuse atunci:

  — În afară de onoare!

  Nu dădu atenţie nici fermecătoarei toalete a Annei, nici zâmbetului ei plin de promisiuni, şi nu observase că ea se apropiase de el oferindu-i buzele.

  Şi, în această clipă efemeră, Anne simţi unul din rarele sentimente omeneşti ce o frământaseră în lunga sa carieră de metresă.

  Chiar suferea.

  Suferea de patima geloziei, fără că ambiţia şi calculul făcut cu sânge rece să fie prezente în suferinţa sa.

  O gelozea pe Gillette şi credea că era tare fericită că este dorită atât de mult.

  Se gândi că în vremurile de demult când nu-i ceda regelui pentru a-l face să se aprindă şi mai tare, niciodată Franşois nu lăsase să se întrevadă o asemenea copleşire.

  Şi înţelese că, pentru prima oară în viaţa lui, regele Franţei iubea cu adevărat, din adâncul inimii sale, al fiinţei sale.

  Pentru o femeie cum era ducesa d’Etampes, îndoiala nu-şi avea rost.

  Regele acesta, acest mare vânător de femei, bărbatul acesta pe care bătrâneţea îl însemnase în frunte cu riduri adânci şi pe care boala îl împingea spre mormânt, regele acesta care şi-a petrecut viaţa bătându-şi joc de iubire şi de femei, acest luptător aspru care nu văzuse niciodată altceva în femei decât un instrument de pasiune, ei bine! fusese îmblânzit de o copilă nevinovată…

  Doi ochi albaştri, doi ochi senini şi adânci şi luminoşi ca cerul azuriu al acestui colţ de Franţă îl tulburase pe sceptic.

  Fremăta, suspina, suferea.

  Iubea în sfârşit! …

  Era blestemul care venea să-l surprindă la sfârşitul carierei sale de mare amorez.

  Gânditoare, cu inima strânsă de emoţie, Anne privea la rege cum plângea! …

  Stătea acolo, în fotoliu plângând dinaintea metresei sale cu acea imperioasă şi necruţătoare nevoie pe care o au toţi cei nefericiţi să-şi destăinuie amarul!

  Şi amarul acesta, tocmai ei venea să i-l spună… Tocmai ei! … metresa oficială! Ei, care avea drept la toată iubirea acestui bărbat! …

  Poate în minutul acela, conştiinţa ei se revoltă…

  Căci buzele sale, tremurară uşor, şi privirile ei se împăienjeniră.

  Dar după cum am spus, clipa asta a fost efemeră.

  Anne îşi reveni curând şi se gândi să tragă foloase din situaţia de faţă.

  Nu mai era femeia adorată! Scăpătase de la aceasta supremaţie pe care o deţinuse ani de zile asupra inimii suveranului.

  Şi înţelese că era sfârşitul profesiunii sale de amantă.

  Ea aruncă pe furiş o privire în oglindă şi se zări bătrână, sau cel puţin crezu că se vede pe neaşteptate bătrână, în ciuda fardurilor, a măiestriei uimitoare pe care o depusese pentru a-şi păstra o aparenţă de frumuseţe.

  Momentul acesta a fost tragic.

  A fost o dramă care se desfăşura în tăcere în tainiţa minţii ei.

  Anne se resemnă abdicării…

  Era singurul cuvânt care îi veni în starea de spirit, în care se afla într-un asemenea moment.

  Abdica, da! Dar ea nu abidica decât de la supremaţia ei de amoreză. Cât despre supremaţia sa politică, şi influenţa sa asupra minţii regelui, ea urma să încerce un ultim asalt pentru a o păstra…

  Şi de aceea se mulţumi cu un rol care, cu un ceas mai devreme, o revoltase…

  Regele ezitase multă vreme înainte de a se duce la ducesa d’Estampes. Şi venise la ea fără un scop anume, căutând un refugiu împotriva propriei sale dezamăgiri.

  Cu tandreţe, Anne, se apropie de el, se aplecă, şi îl sărută pe frunte.

  Nu mai era sărutul unei amante. Exista ceva matern în gestul acesta, în sărutul acesta consolator.

  Ea murmură:

  — Suferi mult, bietul meu Franşois?

  — Regele Franţei îşi ascunse chipul la sânul acestei femei care se aplecă asupra lui şi fu cuprinsă de hohote de plâns.

  Şi spunea într-una:

  — Biet prieten! Ah! biet prieten! …

  Şi era de o abilitate demnă de admirat, era aproape frumos şi aproape înălţător, acesit sacrificiu al amantei, această transformare a Annei, ducesă d’Etampes.

  Mângâiat de ea, regele, îşi reveni în fire puţin câte puţin.

  Atunci îl întrebă:

  — Ce se petrece?

  Şi, foarte firesc, ca şi cum i-ar fi vorbit unui vechi prieten, îi povesti scena în care Margentine se ivise ca un obstacol între el şi Gillette.

  — Şi este mama ei? … întrebă ducesă.

  — Da! făcu regele.

  — Şi o iubiţi pe această tânără fecioară, Francois?

  — Da! răspunse din nou regele.

  Ducesa se cutremură. Pasiunea incestului declarat atât de făţiş o tulburase. Esenţialul, pentru moment, era să nu facă nici o aluzie la legătura părintească ce îl lega pe rege cu Gillette.

  Anne se aşeză lângă rege, îi puse mâna albă pe braţ, şi cu un uşor tremur în glas, zilse:

  — Francois, ştiţi cât v-am iubit! … Aflaţi că vă iubesc destul ca să mă simt nefericită de noua voastră iubire, că sufăr de suferinţa voastră, şi că detest pe copila asta pentru că nu vă iubeşte…

  Regele aruncă ducesei o privire de admiraţie care o făcu să surâdă cu tristeţe.

  Il întrebă:

  — E un capriciu al inimii voastre, nu-i aşa?

  — Da, un capriciu, izbucni regele agăţându-se de această motivaţie care îi venea în ajutor; un simplu capriciu, draga mea Anne. Inima mea vă aparţine… Pentru totdeauna!

  — Ei bine, iubitul meu, să fim destul de prieteni unul faţă de celălalt ca să cântărim cu limpezime situaţia. O iubiţi pe această Gillette… şi doresc să cred, vreau să fiu sigură că Majestatea Sa n-a încetat să mă iubească… Vai! o biată femeie iubitoare ca mine nu poate da o ultimă dovadă a iubirii sate decât devotându-se…

  — Dragă Anne! izbucni regele de-a dreptul emoţionat.

  — Dar, reluă ea, dacă mă devotez, dragul meu, dacă… vă ajut în a vă face iubit, eu nu mă aleg cu nimic! mai curând voi fi complet uitată, şi eu care eram prima la curtea voastră, voi fi atât de batjocorită de către rivalele pe care le-am zdrobit, încât îmi va rămâne o singură cale: să mă retrag în castelul meu şi să îmbătrânesc dezonorată, aşteptând cu lacrimi în ochi sfârşitul pe care îl voi chema… pe care îl voi grăbi poate…

  — Anne!. Anne! vă jur, vă dau cuvântul meu de rege că rămâneţi la curtea mea cea dintâi, cea mai onorată…

  El avu curajul să adauge:

  — Cea mai adorată! …

  Ducesă înţelese că ajunsese la punctul delicat al acestei discuţii.

  Regele îi dădea asigurările pe care ea le pretindea era rândul ei să arate o dovadă a acestui devotament în schimbul căruia i se promitea menţinerea poziţiei deţinută de ea la curte.

  Ea reluă, ca şi cum ar cugeta şi ar urmări firul unei idei:

  — Aşdar, această Margentine constituie obstacolul? … Ei bine, Sire, trebuie să înlăturăm obstacolul.

  — La aşa ceva mă gândesc, răspunse Francois I pe un ton care îi dădu fiori ducesei, oricât de mult sânge rece ar fi avut.

  Cu siguranţă, regele se gândea să pună pe cineva s-o asasineze pe Margentine.

  Şi aşa fără altă explicaţie, înţelese pe deplin gândul lui Francois, şi murmură:

  — E o metodă… dar nu e potrivită.

  — Despre ce metodă vorbiţi?

  — Despre aceea la care vă gândiţi.

  Se priviră şi observară că amândoi erau palizi la faţă.

  — Ei bine, da! făcu nervos Francois I, de vreme ce femeia asta mă stinghereşte…

  Făcu un gest semnificativ.

  — Iar eu vă spun, Franşois, că metodă ar fi dăunătoare.

  — De ce?

  — Pentru că, mânjit de sângele Margentinei, i-aţi provoca lui Gillette o asemenea groază că ea ar ajunge să se omoare mai degrabă decât să cadă în braţele voastre.

  Regele rămase un timp pe gânduri.

  — Acum, spuse el în cele din urmă, recunosc întreaga tărie a devotamentului dumneavoastră, draga mea Anne… Aveţi de o mie de ori dreptate. Dar atunci, duceţi treaba la bun sfârşit, călăuziţi-mă, sfătuiţi-mă…

  — Trebuie să le îndepărtăm; altfel vom da greş; odată ce vor fi singure, nu vor mai putea conta pe vâlva iscată de vreun scandal.

  — Da, înţeleg… dar cum să facem asta? Unde să le ducem? … în afara castelului? Nici gând!

  — Există pavilionul gărzilor departe în parc. Mă oblig să-l pregătesc, şi chiar de mâine le voi face să se retragă acolo.

  XXXII PAVILIONUL GĂRZILOR.

  Paviilonul despre care ducesa d’Etampes pomenise adineauri lui Franşois I era aşezat în adâncul parcului, în mijlocul unui pâlc de copaci bătrâni care, pe timpul verii, îl acopereau cu o umbră de nepătruns.

  Numele îi venea de la faptul că multă vreme servise drept locuinţă gărzilor parcului; dar în realitate era nelocuit de mai mulţi ani şi se găsea într-o stare de ruină ce contrasta cu luxul orbitor şi aspectul impecabil din împrejurimi.

  Se mergea rar prin părţile acestea.

  Locul era singuratic.

  Oamenii castelului îi atribuiau idei superstiţioase acestui pavilion, ascuns privirilor de pâlcul de copaci ce îl înconjura.

  Şi, într-adevăr, cu ferestrele sale căptuşite cu obloane dărăpănate, cu pietrele zidăriei înverzite de muşchi, pavilionul gărzilor avea un aspect destul de sinistru.

  Or, tocmai în seara zilei în care ducesa d’Etampes şi Franşois I avură întrevederea la care am fost martori, unul dintre lacheii castelului pătrunse pe neasteptaet, palid la faţă şi tremurând, în camera slugilor, unde tovarăşii săi, erau adunaţi pentru masa de seară.

  Fu întrebat fireşte despre pricina paloarei întipărită pe chipul său.

  Acesta răspunse clănţănind din dinţi că adineauri a văzut o nălucă.

  Povesti că având de făcut un comision uneia dintre santinelele postate lângă zidul din fundul parcului, voise ca la întoarcere să o ia pe scurtătură şi, neţinând seama de întuneric, de foşnetele neliniştitoare ce-i dădeau târcoale, trecuse prin dreptul pavilionului gărzilor.

  Insă, prin crăpăturile obloanelor de lemn din dreptul privirilor sale, zărise lumină!

  La început, cuprins de o spaimă nebună voi s-o rupă la fugă, apoi omul afirmă că îşi luase inima-n dinţi şi se apropie tiptil de oblonul de lemn prin care abia răzbătea lumina, şi că văzuse o siluetă întunecată venind domol înspre el.

  Atunci, înnebunit de groază, fugise mâncând pământul.

  E lesne de înţeles că povestea nu întâlni prin tagma lacheilor oameni care să tăgăduie cele spuse, şi că a fost subiectul unor discuţii aprinse.

  Părerea generală a fost că năluca despre care se vorbise nu era ceva nemaipomenit, şi că era un lucru ştiut de toată lumea că pavilionul gărzilor era bântuită.

  De către cine? Sau de către ce?

  La aşa ceva nu se putea da un răspuns.

  Rămăsese aşadar pe deplin stabilit că pavilionul gărzilor era în momentul de faţă sălaşul unei „siluete întunecate”, care, din pricină că nu i se putea da un nume mai precis, fu numită Dama în Negru, fără ca vreunul dintre ei să fi fost în întregime convins că nălucirea reprezenta o femeie.

  Fantoma aceasta era o fiinţă în carne şi oase, o persoană ca oricare alta plină de viaţă.

  Il rugăm aşadar pe cititorul curios să dezvăluie incognito-ul damei în negru – dacă se consideră destul de curios pentru lucrul acesta – să binevoiască să revină pentru o clipă împreună cu noi la momentul în care Francois I ieşind din casa frumoasei doamne Ferron, avu, cu Manfred şi Lanthenay, întâlnirea pe care am narat-o pe cât ne-am priceput.

  Să ne-o închipuim pe Madeleine Ferron, stând în picioare lângă cadavrul lui Jean le Pietre pe care tocmai la ucis pentru a-l salva pe Francois I, pentru ca răzbunarea ei să-şi urmeze cursul.

  După plecarea regelui, Madeline se aplecă asupra cadavrului pe care îl privi preţ de o clipă cu o curiozitate rezervată.

  Convinsă că Jean le Pietre era mort de-a binelea, se urca din nou în camera de la primul cât şi întredeschise fereastra pentru a încerca să-l zărească o ultimă oară pe amantul său.

  Desluşi în întuneric un grup de umbre neclare, auzi vocea regelui, şi dacă nu pricepu tot ceea ce se auzea vorbindu-se, auzi destule ca să poată ghici planul regelui.!

  Surâse.

  — Da, da, murmură ea, dă tu ordin să fie împresurată casa, să fie scotocită! N-ai să mă mai găseşti aici… Altundeva trebuie să mă întâlneşti, dulcele meu Francois!

  Apoi, se îmbrăcă la iuţeală, în costumaţie de călăreţ, făcu o boccea din câteva boarfe, pe care, o săltă voiniceşte, şi o duse cu uşurinţă fără să simtă oboseala, apoi intră într-una din încăperile ce dădea în dosul casei.

  Acolo se afla o grădină închisă de ziduri puţin înalte. Madeleine aruncă bocceaua în grădină şi sări. Pe fereastră, bănuind că poarta de la intrare urma să fie forţată dintr-o clipă într-alta şi că n-ar putea să treacă pe acolo.

  O dată ajunsă, în grădină, trecu peste zid cu ajutorul unei scări, se trezi într-un pasaj îngust ce străbătea grădinile dinprejur, şi ajunse în stradă.

  Observând că strada era pustie, murmură:

  — Ce naivă am fost cu graba asta a mea! Aveam timp destul ca să plec în linişte pe poartă.

  Totuşi, porni rute la drum în direcţia castelului.

  După zece minute, auzi zgomotul puternic de paşi a mai multor persoane ce veneau în întâmpinarea sa, şi se ghemui în ungherul unei porţi mari cu două canaturi.

  Din locul acela, zări trecând vreo douăzeci de oameni care mergeau în grabă mare conduşi de un călăreţ care era Châtaigneraie ce urma să scotocească locuinţa frumoasei doamne Ferron, şi care trecu la trei paşi de ea fără s-o zărească.

  Nu ajunse până-n dreptul faţadei castelului.

  Dar îi dădu ocol pe la aripa din dreapta, şi o porni de-a lungul zidului parcului şi ajunse în fine la locul pe care îl stabilise.

  Acolo, după ce a privit cu băgare de seamă împrejurimile, bătu de două ori din palme.

  Ii fu aruncată deandată o frânghie din interiorul parcului.

  Legă mai întâi bocceaua de capătul frânghiei. Apoi, prin forţa braţelor, se caţără ea însăşi pe frânghie. Ajunsă pe creasta zidului, pe care stătea călare, trase către ea bocceaua şi o aruncă în parc, apoi, ajutându-se de frânghie coborî în parcul castelului.

  Acolo jos o aştepta un om.

  — Mereu la post, spuse ea; e bine.

  — De patru nopţi, doamnă, răspunse bărbatul.

  — Perfect. Acum condu-mă.

  — Veniţi doamnă.

  Bărbatul începu să meargă în tăcere, urmat de Madeleine Ferron; după un sfert de oră, el ajunse în faţa unui pavilion dărăpănat.

  Era paviilonul gărzilor.

  Deschise uşa şi pătrunse într-o încăpere de la nivelul solului.

  Acolo, aprinse o torţă pe care fără îndoială a trebuit s-o aducă în ajun sau chiar în acea zi.

  — E puţin cam umedă şi mucegăită, spuse bărbatul. Madeleine ridică din umeri.

  Desfăcu bocceaua cu boarfe pe care o adusese şi scoase de acolo o pungă ce atârna greu, din care luase un număr considerabil de piese de aur.

  I le întinse bărbatului.

  — Iată, zise ea, ceva pentru început; dar ţine minte că dacă îmi eşti de nădejde până la capăt, şi mai ales dacă eşti ager la minte, eşti un om făcut.

  — Cât despre fidelitate, puteţi conta pe ea cu atât mai mult cu cât ar însemna să mă trădez pe mine însumi, şi prin urmare să risc nici mai mult nici mai puţin decât să fiu spânzurat; cât priveşte agerimea minţii, îmi voi da toată silinţa…

  Iar acum veniţi să vă arăt odaia.

  Omul deschise o uşă şi coborî pe o scară care dădea într-o pivniţă destul de încăpătoare şi destul de aerisită.

  — Iată, spuse el. Am coborât unul din păturile care se aflau sus. Aici este o masă, un fotoliu, şi cât despre merinde, vă voi aduice în fiecare noapte tot ce este nevoie.

  — Şi calul? întrebă Madeleine.

  — Ieşind pe portiţa din parc şi urmând drumul, după cinci sute de paşi, veţi întâlni o veche colibă din bârne. Acolo am dus un cal; nu veţi avea decât să-i puneţi şaua; coliba vă va fi de folos şi pentru a aştepta momentul potrivit ca să vă înapoiaţi în parc.

  — Când se va duce regele la vânătoare?

  — Poimâine… va fi o vânătoare măreaţă la care va lua parte întreaga curte.

  — Bine; continuă în fiecare noapte să-mi dai veşti despre ceea ce se petrece la castel. Până acum sunt mulţumită de tine. Acum du-te, căci sunt obosită.

  Bărbatul se retrase.

  Madeleine închise uşa pavilionului cu grijă şi coborî să se culce în pivniţă, unde nu întârzie să aţipească într-un somn tihnit.

  Aşa se prezenta pavilionul gărzilor. În care ducesa d’Etampes se gândea să le mute pe Margentine şi pe Gillette.

  — Mă oblig să le fac să se mute aoolo, spusese ducesă, şi să mă îngrijesc de pregătirea pavilionului.

  Într-adevăr, îndată ce se despărţise de rege, se puse pe treabă.

  Şi curând vreo zece lucrători şi slugi se ocupară să cureţe pe îndelete încăperile cele mai bine păstrate din pavilion, care fură de îndată împodobite cu mobile şi tapiserii.

  Chiar a doua zi, pavilionul putea fi locuibil, cel puţin în partea destinată să fie locuită de Margentine şi de fiica sa.

  Mai rămânea să le lămurească să se mute.

  — Va fi anevoios, gândi ducesa în sinea ei, dar cu răbdare izbuteşti în orice. Şi apoi, în definitiv, chiar dacă se întâmplă ca mititica de Gillette să-mi poarte pică, Margentine, din contră, îmi datorează recunoştiinţă, devreme ce am ajutat-o cu adevărat să-şi găsească fiica.

  Acum, care era exact intenţia ducesei d’Etampes?

  Dorea ea cu sinceritate să-l ajute pe rege s-o biruie pe Gillette?

  Sau mai degrabă nu cumva spera ea în secret că din contră tânăra fecioară i-ar rezista mai lesne dacă s-ar afla în pavilionul gărzilor?

  Ea n-ar fi putut spune cu exactitate.

  În realitate, mergea pe căi ocolite şi căuta să salveze situaţia, fără a şti exact dacă ar reuşi acest lucru şi cum ar izbuti să-l facă.

  Când ea ajunse în apartamentul ducesei de Fontainebleau, o găsi pe Margentine stând într-un fotoliu. Neţinând seama de rana sa, ea nu mai dormea, ca să fie gata oricând să-şi apere fiica.

  Gillette era aşezată lângă ea.

  Mama şi fiica, rătăcite într-una dintre acele lungi şi plăcute conversaţii care însemna viaţa lor de când ele se reîntâlniseră, nu o zăriră deloc intrând pe ducesă.

  Ea întredeschisese uşa camerei lor, şi cât de încet îşi vorbeau, ea putu să audă o parte din discuţia lor.

  — Şi pe tânăr, zicea Margentine, cum spui că-l cheamă? …

  — Manfred, mamă.

  — Manfred… Manfred, făcu Margentine gânditoare; ciudat, mi se pare că ştiu numele acesta… Şi mai bine, mi se pare a-l recunoaşte pe el însuşi după portretul pe care mi l-ai zugrăvit. S-ar zice că l-am cunoscut într-o vreme îndepărtată a vieţii mele.

  O roşeaţă ştrengară împurpura chipul lui Gillette:

  Ea ghicea foarte bine adevărul.

  Pe vrema când era nebună, Margentine, locuia în strada Mauvaisese-Garcons, la graniţele de Ia Curtea Miracolelor.

  Oare, Manfred nu locuia şi el la Curtea Miracolelor?

  În consecinţă, putea fi ceva mai uimitor în întâmplările care fuseseră povestite până acum?

  Insă Gillette ocolea cu un fel de groază să nu cumva să rostească ceva ce ar putea s-o facă să-nţeleagă pe mama ei că fusese nebună.

  — Nu vă frământaţi, mamă dragă, spuse ea. Şi mai ales, nu vă gândiţi la nimic din trecutul dumneavoastră, întrucât asta poate să vă facă rău.

  — De ce nu m-aş gândi la trecut, draga mea copilă? Ba din contră cuget asupra trecutului atât cât pot.

  Aş vrea să pot acoperi acest gol care se află în memoria mea; aş vrea să unesc prezentul cu tinereţea mea şi să arunc un pod peste prăpastia care le separă… în fine, ca să revenim la Manfred, cred cu adevărat că l-am cunoscut. Unde şi când?

  Lată ce nu ştiu să spun.

  — E o închipuire, mamă…

  — E posibil… Şi spui că te-a salvat? Da, mi-ai spus asta… Şi îl iubeşti… Sărăcuţa de tine, înţeleg cât trebuie să suferi, departe de el… Dar toate necazurile tale o să sfârşească, las’ pe mine! Te voi scoate eu de aici… n-ai teamă.

  — Nu-mi mai este frică, mamă… Uitaţi, chiar şi atunci când… regele se iveşte aici. Pe neaşteptate, nu mi-e frică, altă dată aş fi murit de groază dacă aş fi fost singură… ca acolo…

  — Da! Mi-ai povestit… ca în grota Sihastrului… Ah! nemernicul!

  — Când sunt cu dumneavoastră nu mă mai tem de nimic.

  — Se poate să vă înşelaţi, copila mea, spuse ducesa d’Etampes apropiindu-se.

  Şi cum Gillette rămăsese fără replică, ea se grăbi să adauge:

  — Iertaţi-mă că am surprins ultimile voastre cuvinte şi că mă amestec în discuţia voastră. Vin ca prietenă…

  — Cine sunteţi dumneavoastră, doamnă? întrebă Margentine.

  Observând privirea limpede şi ageră a Margentinei, ducesă, înţelese adevărul. Ea nu mai era nebună!

  — Chiar aşa, spuse ea, priviţi-mă bine… nu mă recunoaşteţi?

  — Doamnă, imploră Gillette.

  — Lasă să vorbească, fiica mea! o întrerupse Margentine. Mi se pare că în sfârşit o să aflu… să înţeleg…

  — Tăceţi, din compasiune! se rugă Gillette cu glas scăzut.

  — V-am spus că am venit ca prietenă, răspunse Anne cu o fermitate vecină cu asprimea; trebuie s-o dovedesc… Priviţi-mă, Margentine… Străduiţi-vă să vă amintiţi… haideţi… Vă amintiţi de Paris… strada Mauvaisese-Garcons? …

  — Strada Mauvaisese-Garcons! zise Margentine punându-şi mâinile-n cap ca pentru a nu pierde şirul ideilor.

  — Da… acolo m-aţi văzut, Margentine.

  — Îmi ziceţi pe nume ca şi cum v-ar fi familiar… Şi totuşi… nu… nu-mi amintesc să vă fi văzut vreodată… nu-mi amintesc de strada Mauvaisese-Garşons…

  — O străduţă îngustă, mărginită de magherniţe ale căror acoperişuri ascuţite, cu ţigle, par nişte cuie care ameninţă cerul… un drum desfundat cu un pârâiaş pe mijloc… dughene mizere… nişte copii vagabonzi îmbrăcaţi în zdrenţe, cu picioarele goale, oameni care te privesc trecând cu un aer sinistru…

  — Da… da… mi se pare că mă dumiresc mai bine pe măsură ce vorbiţi…

  Şi pe strada asta, reluă ducesa d’Etampes, o casă mai dărăpănată decât celelalte… o scară de lemn roasă de carii cu pereţi jilavi…

  — Aşa-i, aşa-i! izbucni Margentine interesată.

  — Oh, doamnă, ceea ce faceţi acum este neîndurător! spuse Gillette.

  Ducesa ridică din umeri şi răspunse:

  — Ca să vă salvez, copila mea, cum v-am mai salvat în două rânduri diferite.

  Şi adresându-se lui Margentine continuă:

  — În partea de sus a scărilor, o odaie întunecoasă a cărei fereastră dă spre o curte strâmtă, întunecată, fără aer… o odaie în care se află un pat mizerabil şi câteva biete lucruşoare…

  — Acolo trăiam! izbucni Margentine.

  — Da, acolo! Ia amintiţi-vă… într-o seară… era iarnă… într-o seară friguroasă şi întunecată… cineva a venit să vă spună să coborâţi… şi când aţi coborât, o doamnă împinse în braţele dumneavoastră o tânără fecioară…

  Gillette nu reuşi să-şi reţină un geamăt la depanarea îngrozitoarei amintiri.

  — O tânără fecioară, continuă ducesă, pe care aţi înşfăcat-o în braţe şi aţi dus-o în casă…

  — Oh cât de groaznic! murmură Gillette.

  — Era fiica voastră! Fiica voastră care acum e de faţă! Şi doamna aceea, eram eu! Eu care am smuls-o pe Gillette de la Luvru şi v-am adus-o… Vă amintiţi cumva?

  — Oh! este de neînchipuit, ce se petrece în mintea mea! făcu Margentine. Revăd scena pe care o povestiţi… O trăiesc ca şi cum aş fi acolo… O înşfac pe tânăra fecioară… pe fiica mea… pe Gillette a mea… o îmbrâncesc cu ură… o trag în odaie ca s-o fac să sufere! Asta înseamnă… Oh! înţeleg înspăimântătorul adevăr… eram nebună!

  — Mamă! mamă scumpă! hohoti de plâns Gillette aruncându-se de gâtul mamei sale. Nu te gândi la un lucru atât de îngrozitor… Aşa ceva nu se poate!

  — Am fost nebună! Nebună vreme de cincisprezece ani! Şi mi-am chinuit fiica! O copilul meu… Gillette a mea, ţi-ai blestemat mama! …

  — Niciodată! …

  — Bietul meu înger! Cum de n-am înţeles atunci că tu erai fiica mea?

  — Nu m-aţi torturat! Nu m-aţi urât! …

  — Mi-o juri?

  — Vă jur pe sufletul meu!

  — Ah! simt cum îmi creşte inima… Ar fi fost din cale afară de groaznic ca o mamă să-şi schingiuiască fiica…

  — Dacă v-am adus-o atunci, spuse ducesa d’Etampes, am făcut-o pentru a o scăpa de rege…

  — Ca s-o salvaţi!

  — Da! Nu ştiaţi dar…

  — Da, da… ea mi-a destăinuit totul, biata micuţă…

  — Ei bine, Margentine, acum fiţi atentă… Cine a venit să vă spună că Gillette se află la Fontainebleau? Cine v-a dat amănunte despre drumul ce-l aveaţi de făcut? Cine a venit să vă înveţe cum să procedaţi?

  — Dumneavoastră, doamnă! dumneavoastră.!

  — În sfârşit! Mă recunoaşteţi aşadar!

  — Dacă nu vă recunosc, îmi dau seama cel puţin că spuneţi adevărul…

  — Dacă v-aş spune că Gillette nu se află în siguranţă aici?

  — Să îndrăznească cineva s-o atingă! bombăni Margentine.

  — Biată femeie! Se vor descotorosi repede de dumneavoastră folosindu-se de pumnal sau de otravă.

  Gillette dădu un ţipat de spaimă şi Margentine se îjifioră.

  — Aşa este! murmură ea. Dacă ei mă ucid, Gillette este pierdută…

  — Aveţi încredere în mine? Eu vă promit să vă salvez pe amândouă. Nu mă întrebaţi pentru ce vreau să vă salvez… E de ajuns că vreau s-o fac! Aţi avea încredere în ajutorul pe care vi-l dau?

  — Vorbiţi!, spuseră în aceeaşi clipă Margentine şi Gillette…

  Ducesă d’Etampes pricepu că partida fusese câştigată.

  Într-adevăr, Gillette, în vreme ce simţea o neîncredere instinctivă faţă de ea, nu putea să nesocotească faptul că ar fi fost salvată de ea din ghearele regelui.

  Se îndoia în mare măsură că motivele ducesei nu erau dezinteresate, dar în fond, la Luvru mai întâi, în continuare la grotă Sihastrului, Anne îi luase apărarea în faţa regelui.

  Cât despre Margentine, ea ghicea în persoana ducesei, o femeie care putea fi o duşmancă de moarte, ori o aliată, dar care, pentru moment, avea interes s-o apere pe Gillette.

  Ducesă reluă atunci:

  — Nu trebuie să rămâneţi aici… Evident regele nu vă va lăsa să plecaţi de la castel; sunteţi prizonierele lui, cel puţin una dintre voi… Dar pot obţine cu uşurinţă să vi se dea o altă locuinţă…

  — Ce vom câştiga cu asta? spuse Margentine, care cu multă atenţie, se străduia să ghicească şi să priceapă adevărata intenţie a Annei d’Etampes.

  — Nu veţi câştiga nimic dacă nouă locuinţă este situată în castel… Dar dacă se află în afara lui…

  — În afară! N-aţi spus chiar dumneavoastră că suntem prizoniere!

  — Într-adevăr; asta nu înseamnă pă veţi trece dincolo de zidurile curţii castelului; dar între zidurile curţii se află un mare parc şi în parcul acesta, numeroase pavilioane. Dacă unul dintre ele v-ar fi atribuit ca locuinţă, cred că aţi putea să vă apăraţi mai bine şi poate să profitaţi de o ocazie…

  Ducesă vorbea cu un aer de o deosebită sinceritate.

  Margentine şi Gillette acceptară cu bucurie ideea sugerată de ea, şi, chiar în aceeaşi seară, ele se stabiliră în pavilionul gărzilor.

  XXXIII JARNAC ŞI LA CHÂTAIGNERAIE.

  În cabinetul său, regele Franşois I aşteptase rezultatul strădaniei ducesei, ca şi cum viaţa lui ar fi depins de asta.

  Ideea că Gillette, o dată ce se afla retrasă în pavilionul gărzilor, devenea pentru el pradă uşoară, o asemenea idee îi luminase chipul, atât de sumbru de la întâlnirea sa cu Margentine.

  Fapt destul de curios la acest om care, sub aparenţele nepăsărilor, era foarte interesat: avea o încredere nemăsurată în ducesa d’Etampes.

  Pe cât o detestase după întâmplarea de la grotă, pe atât îşi schimbă atitudinea faţă de ea într-un soi de afecţiune egoistă.

  — Ea mă va salva! gândea el…

  A fi salvat, în clipa de faţă, asta voia să însemne în mintea lui Francois, că Gillette îi va aparţine.

  Gândul că Gillette era fiica sa nu-l mai tulbura. Se resemnase.

  Şi după o discuţie purtată cu el însuşi, discuţie de altminteri plină de ipocrizie, isprăvi prin a nu se mai gândi la faptul acesta.

  Când ducesa d’Etampes veni să-i dea de veste că Margentine şi Gillette urmau să se stabilească în pavilionul gărzilor, îl găsi discutând cu La Châtaigneraie.

  Gentilomul se retrase discret.

  Dar regele îi strigă:

  — Nu pleca, rămâi în antecameră… Ei bine? … o întrebă el cu ardoare pe ducesă.

  — Ei bine, sire, lucrul acesta n-a fost obţinut fără trudă, dar victoria e de partea noastră.

  — Sunteţi îngerul meu păzitor! izbucni Francois I.

  Ducesa surâse cu melancolie.

  Îşi amintea de vremea în care regele îi spusese aceleaşi vorbe, dar cu un alt ton dându-le un alt sens.

  — Când se va întâmpla asta? reluă el.

  — Mă strădui să se îndeplinească chiar azi, sire. Ducesă d’Etampes se retrase şi se ţinu de cuvânt, datorită ei, după două ceasuri de la discuţia aceasta, Margentine şi fiica sa locuiau în pavilionul gărzilor.

  După ce ducesa ieşi, La Châtaigneraie intră din nou în cabinetul regal.

  Observă că regele este foarte bucuros, şi socoti fără îndoială că sosise momentul să-i pună o întrebare…

  — Observ, sire, spuse el, că aveţi veşti bune.

  — Excelente, amice, excelente… Renasc… e atât de multă vreme de când n-am mai simţit gustul fericirii!

  — Sire, spuse atunci La Châtaigneraie, de vreme ce Majestatea Voastră este atât de fericită, ar trebui să profite de faptul acesta pentru a răspândi bucuria împrejurul său.

  — Ce vrei să spui?

  — Vreau să spun, sire, că ştiu pe cineva care are a vă adresa o rugăminte şi care nu îndrăzneşte. Dacă veţi îngădui, am să vorbesc în locul acelei persoane.

  — Vorbiţi dar! făcu regele trântindu-se într-un fotoliu.

  — Majestatea Voastră îşi mai aminteşte de promisiunea pe care a făcut-o într-una din zile la trei dintre gentilomii săi?

  — În ce privinţă?

  — În privinţa doamnei ducese de Fontainebleau, sire.

  La Châtaigneraie pronunţă asemenea frază pe tonul cel mai firesc şi cel mai indiferent. În realitate, ştia foarte bine efectul ce urma să-l producă asupra regelui.

  Acesta tresări.

  — Îmi amintesc! spuse el cu glas tăios.

  — Ei bine, sire, întreb pe Majestatea Voastră dacă mai are în vedere aceleaşi intenţii. Precizez că regele dorea pe atunci să dea în căsătorie pe tânăra ducesă unuia dintre acei trei favoriţi ai săi.

  Francois I se întrebă pe moment dacă La Châtaigneraie nu înnebunise. Gentilomul ştia de iubirile regelui, care nu se jenă faţă de el, dădea glas gândurilor şi îl considera confidentul său.

  La Châtaigneraie urmărea cu privire atentă meditaţia regală.

  Zări chipul regelui pălind, înfăţişarea sa dând primele semne de mânie oarbă care îl făceau atât de temut.

  — Sire, spuse gentilomul surâzând, mai întâi doresc să atrag atenţia Majestăţii Voastre că nu vorbesc în numele meu ci în numele unuia dintre prietenii mei…

  — D’Esse?

  — Nu despre el vorbesc.

  — Atunci despre Sansac?

  — Nici despre acela. Permiteţi-mi să termin, sire. Acest prieten nu nesocoteşte nicidecum sentimentele cu care Majestatea Voastră consimte s-o onoreze pe tânăra ducesă.

  — Atunci, prietenul tău simte nevoia să facă cunoştinţă cu Bastilia?

  — Nu, sire; prietenul meu simte nevoia să dea regelui său o dovadă de devotament absolut…

  — Explică-te, spuse cu răceală regele. Şi vorbeşte limpede. Căci îţi jur pe Sfânta Fecioară că niciodată nu te-ai aflat atât de aproape de disgratie ca în momentul de faţă!

  La Châtaigneraie se înclină:

  — Dacă e pe plaicul Majestăţii Voastre să mă pedepsească voi fi şi mai fericit că mi-am atras mânia sa dorind să-i fiu de folos.

  — Explică-te o dată!

  — Vai! sire, în definitiv treaba asta este anevoioasă. Şi dacă ar fi vorba despre mine, m-aş abţine! Ei bine, ca să vorbesc fără înconjur, prietenul meu mi s-a destăinuit.

  Mi-a dat de înţeles că era dispus să accepte titlul de soţ fără să-i pretindă drepturile… Observ că Majestatea Voastră începe să înţeleagă, căci surâde… Este sigur, sire, că tânăra ducesă o să aibe peste puţină vreme nevoie de un protector… Nici o bănuială nu va trebui să se abată asupra ei! … Nimeni să nu surâdă cu subînţeles la apariţia ei… Şi cine ar putea astupa gura calomniatorilor, cine ar putea face să le îngheţe surâsul pe buze, dacă nu un bărbat căruia titlul de soţ îi dă asemenea drept şi care îşi va susţine acest titlu cu sabia sa măiastră?

  Regele rămase pe gânduri preţ de câteva minute.

  — Ai dreptate, spuse el în cele din urmă.

  La Châtaigneraie tresări de bucurie.

  — Ce trebuie să-i dau de veste prietenului meu? întrebă el.

  — Vesteşte-l că regele este bucuros să ăibe un prieten aşa cum este el, şi că devotamentul său va primi o strălucită recompensă. Acum, spune-mi, prtetenul tău nu se numeşte d’Esse, aşa-i că nu?

  — Aşa este, sire: nu se numeşte d’Esse.

  — Nici Sansac, zici tu?

  — Nici Sansac, sire.

  — Înseamnă că, prietenul tău se numeşte La Châtaigneraie?

  Gentilomul se înclină adânc. Regele îl bătu prieteneşte pe umăr:

  — Spune-i că sunt mulţumit de el, înţelegi?

  Până într-o lună, titlul de duce de Fontainebleau va fi al lui.

  Pentru a-şi ascunde bucuria care strălucea în ochii săi, La Châtaigneraie, se înclină şi mai mult, până la pământ, în vreme ce regele, gândea în sinea lui, surâzând cu dispreţ:

  — Ploconeşte-te!

  La Châtaigneraie ieşi de la rege strălucind de fericire. În antecameră, îl întâlni pe căpitanul gărzilor Montgomery, care îl cuprinse de braţ şi îi zise:

  — Cred, dragă prietene, că avem de discutat lucruri foarte importante şi foarte urgente.

  Montgomery avea, printre alte calităţi, o ştiinţă desăvârşită care îl împinsese atât de sus pe cât se putuse: Ştiinţa de a asculta la uşi.

  Auzise discuţia dintre rege şi La Châtaigneraie.

  — Despre ce este vorba? întrebă acesta.

  — Despre căsătoria dumneavoastră cu ducesa de Fontainebleau, răspunse cu neobrăzare căpitanul gărzilor.

  La Châtaigneraie îl privi pe Montgomery drept în ochi.

  — Drace! zise el, sunteţi bine informat, dragul meu, şi vă felicit pentru asta.

  — Uitaţi ce se întâmplă, facem şi noi ce putem; interesul meu este să ştiu ce se petrece la curte; mă strădui deci s-o fac cât se poate de bine.

  — Da, dar căsătoria mea cu ducesa de Fontainebleau abia a fost hotărâtă. – şi încă nu este sigură.

  — La, primul punct, o să vă răspund cu sinceritate; am tras du urechea.

  — Hei, domnule de Montgomery, aveţi o îndeletnicire dezagreabilă, după cât se pare!

  Căpitanul ridică din umeri.

  — Dragul meu, spuse el cu răceală în glas, mă îndeletnicesc cu ce îmi convine, şi dacă aş avea chef în clipa asta să-mi sară ţandăra, aţi putea să mai lăsaţi din pretenţiile dumneavoastră de măre nobil.

  Dar să nu ne certăm; sinceritatea mea absolută trebuie să vă dovedească faptul că avem nevoie unul de celălalt: să rămânem buni prieteni, şi mai ales să mergem să discutăm ceva mai departe de locul în care ne aflăm, căci aici există urechi indiscrete… fără să le socotim pe ale mele.

  Într-adevăr, de câteva momente, un gentilom de-al Doamnei Diane de Poitiers, Guy de Chalot de Jarnac, se plimba în antecameră şi părea destul de curios să afle ce se discută între La Châtaigneraie şi căpitanul gărzilor.

  La Châtaigneraie reflectă la faptul că Montgomery se afla în graţiile deosebite ale regelui. Acceptă aşadar braţul pe care i-l oferea căpitanul gărzilor, şi aşa, braţ la braţ, coborâră în curtea de ceremonie.

  — Vorbiţi, făcu La Châtaigneraie.

  — Aşadar spuneaţi, dragă prietene, că nu este sigur de tot ca dumneavoastră şi ducesa de Fontainebleau să vă căsătoriţi. Şi aveaţi dreptate când spuneaţi…

  — Aha! … înseamnă că ştiţi dumneavoastră ceva! … Este vorba de un obstacol, nu-i aşa?

  — Unul foarte serios.

  — Dacă din întâmplare regele…

  — Majestatea Sa v-a făcut cu bună credinţă promisiunea de adineauri, şi sunt convins că este hotărât să-şi ţină cuvântul.

  — Atunci tânăra ducesă?

  — Ştiţi mai bine decât mine că nici o femeie nu vă rezistă şi sunt sigur că nici aceasta nu va face excepţie… Nu, obstacolul nu se află la castel… Vă amintiţi de un anume cerşetor numit Manfred?

  — Manfred! făcu La Châtaigneraie pălind de furie; dar dumneavoastră i-aţi spus regelui că omul acesta a plecat din Fontainebleau!

  — Acesta este adevărul… dar credeţi că tânărul acesta va renunţa atât de uşor la femeia pe care o iubeşte? … Mi se pare că a dat deja destule dovezi de îndrăzneală şi curaj pentru care trebuie să-l socotiţi de temut.

  — Foarte adevărat.

  — Ei bine, iată unde am, vrut să ajung. Cred că pot să vă afirm că Manfred o să revină în scurtă vreme la Fontainebleau.

  — Dacă am şti măcar unde îşi are bârlogul!

  — Iată un fapt asupra căruia vă pot da satisfacţie. Cunoaşteţi hanul „Carol cel Mare?”

  — Din strada Fagots?

  — Chiar acolo. Ei bine, duceţi-vă la hanul „Carol cel Mare”, dragul meu, străduiţi-vă să puneţi întrebări iscusite, să observaţi fără să fiţi văzut, să trageţi cu urechea la ce se vorbeşte… şi cred că o să aveţi deîndată veşti despre omul dumneavoastră.

  — Zău, Montgomery, sunteţi un adevărat prieten, şi regret că adineauri v-am…

  — Să nu mai vorbim despre asta, îl întrerupse Montgomery.

  — Il urăsc pe omul acesta mai mult decât aş putea spune; m-a umilit în două rânduri, şi dacă într-adevăr voi reuşi într-o zi să înfig sabia în el, veţi avea din partea mea o recunoştinţă…

  — Din care socotesc să trag foloase, dragul meu… V-am mai spus eu: avem nevoie unul de celălalt. Eraţi trei în anturajul intim al regelui. N-aţi mai rămas decât dumneavoastră şi Esse. Sansac a dispărut… Dacă aş putea să-i iau locul…

  — Înţeleg…

  — Ce mare lucru? Un cuvânt acolo aruncat cu dibăcie la momentul potrivit…

  — Bizuiţi-vă pe mine.

  — Aşa cum şi dumneavoastră vă puteţi bizui pe prietenia mea.

  Îşi strânseră mâinile şi se despărţiră.

  Cărui temei i se supunea Montgomery trimiţându-l pe La Châtaigneraie la hanul cu pricina?

  Spera doar că, spadasinul care era La Châtaigneraie să-l întâlnească pe Triboulet.

  Or, dacă gentilomul era pornit atât de tare împotriva cerşetorului, era şi mai pornit pe bufon. Exista între ei doi o veche răfuială, şi Montgomery credea că dacă La Châtaigneraie l-ar întâlni pe bufon, erau şanse ca acesta să rămână lat.

  O dată ce bufonul era ucis, Montgomery îşi închipuia că va obţine cu uşurinţă din partea lui La Châtaigneraie o discreţie absolută, făcându-i un oarecare serviciu important.

  Rămas singur, La Châtaigneraie, se îndreptă pe dată către hanul „Carol cel Mare”.

  Era tare viteaz, abil mânuitor al armelor, cu o forţă fizică deosebită, nepăsător în faţa primejdiei, şi ardea de nerăbdare să se bată cât mai curând posibil. Îl ura nespus de mult pe Manfred. – ură ce provenea din faptul că cerşetorul îl rănise de faţă cu regele.

  Oricum ar sta lucrurile, La Châtaigneraie visa să-şi ia o revanşă strălucitoare, şi fără să mai stea pe gânduri, intră în han, se aşeză la o masă şi comandă să i se aducă vin.

  Dar nici nu apucă să se aşeze bine la masă că un gentilom îşi făcu apariţia în sala hanului şi se aşeză nu departe de masa lui.

  Era Jarnac.

  La Châtaigneraie încruntă sprâncenele.

  Îl zărise pe Jarnac privindu-l cu obrăznicie în antecamera regelui.

  În curtea de ceremonie a castelului, Jarnac, coborât aproape în acelaşi timp cu el, îşi continuase purtarea vicleană.

  Acum, îl urmărea până şi în acest han retras…

  Intenţia de provocare era evidentă.

  Totuşi La Châtaigneraie se abţinu. În reptate rânduri deja, a vrut să se bată cu Jarnac, dar regele îi interzisese de fiecare dată, şi La Châtaigneraie nu era omul care să iasă din spusa regelui, mai ales acum când era interesat.

  Cum hangiul se întorcea din pivniţă cu vinul pe care îl comandase La Châtaigneraie, Jarnac se ridică, apucă sticla din mâinile hangiului năucit şi îi sparse gâtul zicând:

  — Bagă la cap, mitocane, că atunci când mă aflu într-o cârciumă, eu trebuie să fiu servit cel dintâi… Pleacă şi caută alt vin pentru domnul dacă ţi-a mai rămas în pivniţă!

  La Châtaigneraie se învineţi la faţă. Se ridică şi merse direct la Jarnac:

  — Domnul a venit aici să caute ceartă?

  — Se pare că vă trebuie ceva timp ca să înţelegeţi, răspunse Jarnac cu remarcabilă obrăznicie a cărei secret îl deţinea.

  — Dacă pentru a înţelege îmi trebuie ceva timp, poate mult mai puţin îmi va trebui ca să-ţi vâr în burtă şase purici de fier! …

  — Vă lăudaţi, dragul meu!

  — Trageţi-vă sabia, de nu, vă şarjez fără cruţare!

  — Domnilor!. Domnilor! imploră hangiul.

  — Taci, beţivane! făcu Jarnac îndepărtându-l pe pârlit cu un dos de palmă… Domnule La Châtaigneraie, adăugă el în timp ce luă poziţia în gardă, ştiţi cumva unde se află în clipa asta d’Esse prietenul dumneavoastră? Am să vă spun… se află pe peluza parcului unde l-am lăsat lat, şi cum mă veţi denunţa regelui, va trebui ca şi pe dumneavoastră să vă omor…

  — Mizerabile! răgni La Châtaigneraie, dacă l-ai omorât pe d’Esse, nu vei întârzia să te alături lui…

  În timp ce se ocărau după moda vremii – din toate vremurile de când eroii şarjau cu sabia în mână, şi ca în scrierile lui Homer, erau buni de gură – aşadar în timp ce se ocărau, cei doi gentilomi îşi dădeau lovituri straşnice, şi pentru oricine ar fi putut asista ca spectator nepăsător la acest duel, scena ar fi fost cu adevărat demnă de interes.

  Bine făcuţi amândoi, animaţi de o furie constantă ce modera un constant sânge rece, tineri, remarcabili, viteji, făceau să fulgere săbiile care scânteiau şi zăngăneau.

  Vom povesti ceva mai departe cititorilor noştri despre motivele acestei gâlceve căutată de Jarnac lui La Châtaigneraie.

  Pentru moment, curioşi cum suntem să vedem ce se întâmplă, mulţumindu-ne să asistăm până la capăt la acest duel care a rămas faimos şi care a fost învăluit pe nedrept de născociri de tot soiul.

  Duelul nu avu ca martor de faţă decât pe nefericitul hangiu care dârdâia de spaimă, sigur că el va plăti oalele sparte, oricare ar fi rezultatul luptei.

  Poate că erau de faţă şi alţi martori, întrucât povestirea a fost făcută cu destulă precizie pentru ca să se poată mai apoi înflori născociri, să ajungă la Paris, să se facă din ea un spectacol care ar fi fost prezentat în faţa întregii curţi.

  Dar aceşti martori, dacă urmăriră cu o privire atentă peripeţiile luptei, nu se arătară nici o clipă, şi cei doi duelgii putură să creadă că erau singuri.

  Ştirea morţii lui d’Esse îi dăduse o lovitură lui La Châtaigneraie.

  Il cunoştea destul pe Jarnac pentru a fi sigur că nu se lăuda.

  La numeroasele motive pe care le avea să-l deteste pe adversar veni dar să se adauge dorinţa de a răzbuna moartea prietenului său.

  Timp de un îndelungat sfert de oră, cei doi combatanţi se duelară cu o patimă la fel de mare, înmulţin-du-şi loviturile complicate cu contre şi duble.

  Apoi, de comun acord fără să-şi fi vorbit, avu loc un armistiţiu.

  Gâfâind, sprijinindu-şi vârful săbiei de vârful cizmelor cei doi gentilomi se priviră cu o admiraţie reciprocă.

  Din această admiraţie, rezulta o anumită destindere în simţămintele lor.

  Mai ales La Châtaigneraie n-ar fi pretins mai mult decât ca lucrurile să rămână aşa.

  Şi poate că era gata să facă o propunere în acest sens când Jarnac reluă poziţia în gardă, zicând:

  — La dispoziţia dumneavoastră…

  La Châtaigneraie atacă de îndată şi se năpusti asupra adversarului cu o furie cu atât mai însufleţită cu cât fusese pe punctul de a ceda.

  Jarnac nu dădu înapoi.

  Cele două săbii se aflau încleştate în dreptul gărzii.

  Deodată Jarnac se lăsă în jos cu iuţeală fulgerătoare.

  La Châtaigneraie crezu că îl avea la îndemână şi ridică sabia să-l lovească de sus în jos.

  Dar nu mai avu timp pentru o asemenea manevră.

  Scăpă pe neaşteptate arma şi căzu pe podea, horcăind şi vărsând sânge pe gură: Aplecându-se, Jarnac trăsese pumnalul şi-l înfipise violent îm burta nefericitului gentilom.

  Jarnac îl privi o clipă cu atenţie.

  Apoi îşi şterse în linişte pumnalul, îşi băgă sabia în teacă, şi zărindu-l într-un colţ pe hangiu palid de groază, se duse către el, îl înşfacă de ureche şi-i zise:

  — Tu, dacă sufli vreodată un cuvânt îţi smulg urechile înainte de a te spinteca.

  Incapabil să grăiască, hangiul făcu semn că va tăcea, după care, Jarnac ieşi din han la fel de nepăsător ca şi cum s-ar fi bucurat că golise acolo o sticlă de vin bun.

  Nici nu ieşise bine Jarnac din han că şi apăru un om pe uşa cu vitralii şi se aplecă asupra rănitului.

  — Nu vă pot fi de folos cu nimic? întrebă el cu emoţie.

  La Châtaigneraie deschise ochii.

  Şi o nedefinită surprindere se amestecă pe obrazul său cu chinurile morţii apropiate: îl recunoscu pe omul ce se apleca asupra lui.

  Şi bărbatul acesta era Triboulet.

  — Am văzut totul, reluă acesta. V-aţi luptat amândoi cu vitejie, şi regret că sunteţi într-o asemenea stare jalnică, cu toate că în ce mă priveşte n-am avut a mă lăuda mereu cu prietenia dumneavoastră.

  Dacă vă pot fi de folos, dispuneţi de mine, vă rog, şi uitaţi că odinioară m-aţi urât…

  La Châtaigneraie făcu un efort pentru a grăi.

  Triboulet îngenunchease lângă el şi îi susţinea capul.

  Cu un semn, îi ceruse nişte vin hangiului şi vărsă câteva picături în gura muribundului.

  Dar La Châtaigneraie nu-şi veni în fire într-atât încât să poată vorbi.

  Ultimele gânduri ale spadasinului, care atât de adesea îl insultase pe bufon cu râsul său şi cu sarcasmele şale, trebuiră să-l fi tulburat printr-o adâncă emoţie a simţământului.

  Căci privirea sa, neînsoţită de grai, exprimă o recunoştinţă uluitoare.

  Poate că-i venise ideea să-i dea vechiului său duşman o dovadă a acestei recunoştinţe.

  Căci, adunându-şi toate forţele, încercă să pronunţe o frază.

  Dar numai primul cuvânt fu rostit. Cuvântul acesta era:

  — Gillette…

  Chiar în clipa aceea, La Châtaigneraie se răsturnă pe spate, se încorda, dădu un suspin răguşit, şi asta a fost tot…

  La numele de Gillette, Triboulet tresări, se aplecă încă şi mai mult, sorbind ca să spunem aşa cu ochii săi arzători intenţia rănitului.

  Dar la momentul în care spera, cu o teribilă zbatere a inimii, că urma să afle vreo veste despre fiica sa, el îşi dădu seama că nu mai ţinea decât un cadavru în braţe.

  Jarnac se întorsese la castel, şi se prezentă direct. În apartamentul pe care îl ocupa Diane de Poitiers. Aceasta îl întrebă din priviri.

  — Gata, răspunse Jarnac.

  — Sunteţi un erou… Povestiţi-mi…

  — Oh! a fost foarte simplu: L-am întâlnit mai întâi pe d’Esse şi îi reproşai cu amărăciune că poartă o vestă cu mâneci din satin de culoarea cireşei, în vreme ce a mea era de catifea neagră. Avu proasta inspiraţie să-mi ia reproşurile în nume de rău şi trei minute mai târziu, printr-o contră de patru urmat de o lovitură în asalt frontal, i-am demonstrat pentru totdeauna că nu avusese dreptate să se supere. Acum, sărăcanul nu-şi va mai îmbrăca vestă cu mâneci de culoarea cireşei sau neagră, din catifea ori din satin.

  Cât de nepăsătoare şi cât de aspră ar fi fost în realitate Diane de Poitiers, nu se putu abţine să nu se cutremure.

  Şi cu o jumătate de gură întrebă:

  — Şi celălalt? …

  — În privinţa lui La Châtaigneraie, continuă atunci Jarnac, treaba a fost deopotrivă îndeplinită cum nu se poate mai bine, cu toate că adversarul a fost mai serios.

  Il găsii într-o cârciumă mizerabilă, şi dracu să mă ia dacă ştiu ce avea de gând să facă acolo, căci vinul de acolo este dezgustător. Pe scurt, îl găsii aşezat la masă, şi cum hangiul îşi exprima exagerata pretenţie de a-l servi înaintea mea, înşfăcai sticla şi îi spărsei gâtul. Bietul La Châtaigneraie nu avu dreptate să se supere şi fui nevoit să-i înturnez mânia în burtă, cu o straşnică lovitură de pumnal.

  Diane de Poitiers rămase gânditoare.

  — Sunteţi. Un slujitor teribil, spuse ea după câteva clipe de reverie aparte, pe căre le au criminalii când au îndeplinit fapta ireparabilă.

  Jarnac o ţintui cu o privire indiferentă pe metresa prinţului Henri.

  — Doamnă, nu prea văd ce este atât de teribil în toată treaba asta. Să cădem de acord aşadar o dată pentru totdeauna asupra acţiunilor şi simţămintelor noastre. Ce sunt eu? Un braţ care loveşte atâta tot. Insă dumneavoastră, doamnă, sunteţi creierul care meditează şi imaginează. Or, dacă moartea lui La Châtaigneraie şi a lui d’Esse sunt lucruri teribile, asta nu mă priveşte, pe mine.

  — Bine, bine, făcu Diane de Poitiers recăpătândii-şi întreaga stăpânire de sine, nu dau vina pe cineva, credeţi-mă. Am nopţile mele de insomnie, cum le aveţi poate şi dumneavoastră (Jarnac făcu un semn de tăgăduire). Asta va însemna două fantasme mai mult, atâta tot…

  — Fantasmă de rang inferior, rânji Jarnac; simplă canalie… în timp ce adevărata fantasmă…

  — Tăceţi! făcu Diane de Poitiers privind în toate părţile, cu spaimă.

  — Fantasma regală, termină Jarnac, ei bine, doamnă, când doriţi, să vină să vă bântuie nopţile? … Eu unul, sunt grăbit! Mi-aţi promis funcţia de conetabil când veţi fi regină. Dar pentru ca să fiţi regină şi pentru ca să fiu, eu, conetabil al Franţei, trebuie ca bătrânul rege să se ducă să-şi odihnească oasele la Saint-Denis… Locul e liber, acum… Numai e de dat decât ultima lovitură.

  — Să mai avem răbdare câteva zile încă…

  — Da, ştiu ce vreţi să spuneţi. Credeţi că regele e bolnav… Priviţi-l dar, doamnă… pare că întinereşte…

  — Aşa e, totuşi.

  — Bătrâneţea nu este făcută pentru acest trup de fier, şi chiar dacă ceea ce mi-aţi spus e adevărat, chiar dacă răul a pus stăpânire pe el, cred că el a triumfat asupra lui…

  Nu era nevoie, doamnă, să faceţi să dispară medicamentul pe care l-a preparat maestrul Rabelais…

  — Cred că aveţi dreptate… E timpul să acţionăm.

  — Dacă aşteptăm ca regele să revină la Paris, totul este pierdut, doamnă.

  — De ajuns cu subiectul ăsta, spuse Diane de Poitiers cu o voce care îi făcea cunoscut complicelui său că ea tocmai luase o teribilă hotărâre.

  Jarnac pricepu şi se înclină.

  — Când doriţi să luăm ultimele noastre hotărâri? murmură el.

  Diane de Poitiers se încredinţa printr-o privire iute în jurul ei că nimeni nu putea s-o audă, şi răspunse cu glas scăzut:

  — O să vă previn… Până atunci, pot să vă destăinui, locul în care acţiunea ar putea avea sorţi de izbândă.

  Jarnac ciuli urechile.

  — Cred, spuse Diane de Poitiers, că veţi face’ bine să supravegheaţi de aproape pavilionul gărzilor…

  — Pavilionul gărzilor!

  — Da, am motive să cred că el nu va întârzia să facă în locul acela vizite nocturne… şi s-ar putea profita de una din aceste vizite…

  — E de ajuns, doamnă! zise Jarnac înclinându-se adânc în faţa Dianei de Poitiers.

  Apoi ieşi.

  Rămasă singură, Diane de Poitiers se adânci într-una din acele visări sinistre în care am mai surprins-o deja. La ce gândea ea oare?

  Lupta ea, într-o ultimă zbatere a conştiinţei sale să se abată de la gândul crimei? … Sau mai degrabă pregătea ultimul act al acestei drame la deznodământul căreia spera să găsească o coroană?

  După o oră de meditaţie, păru că se trezeşte şi, se privi într-o oglindă, studie un moment înfiriparea unui zâmbet, apoi, chemând pe una din însoţitoarele sale favorite, se duse la prinţul Henri care se afla în dreptul unei ferestre, în timp ce soţia sa, tânăra Catherine, înconjurată de o întreagă curte de doamne şi gentilomi, ascultau balade pe care poetul Clement Marot le recita cu vocea sa frumoasă şi caldă.

  La apariţia Dianei de Poitiers, Catherine de Medicis căpătă chipul cel mai vesel, şi cu un semn o invită să se aşeze lângă ea, onoare de la care Diane de Poitiers nu s-ar fi putut eschiva dacă prinţul nu ar fi zărit-o chiar în acel moment şi nu ar fi izbucnit:

  — Iat-o pe Egerie! … Veniţi aici, doamnă să vă spun, cât mă plictisesc.

  — Iată o vorbă ce nu-l măguleşte pe masetrul Marot, spuse Catherine mascându-şi ciuda cu o abilitate uimitoare.

  — Iertaţi-mă, doamnă, spuse Clement Marot: non licet orhnibus adire Corinthum…7

  — Ce vrea să spună, maestrul scrib? întrebă… prinţul care nu cunoştea limba lui Virgiliu şi a lui Horaţiu.

  — Vreau să spun, monseniore; că baladele mele sunt cu adevărat disperate că nu reuşesc deloc să vă împrăştie plictiseala.

  Catherine de Medicis care ştia latină, surâse.

  De altfel, fără să mai dea atenţie nici soţiei sale, nici lui Marot, nici restului acestei societăţi distinse, prinţul cuprinse mâna Dianei, şi o, făcu să se aşeze lângă el, destul de departe de grupul format de curtea de poezie pe care o ţinea Catherine.

  — Vă plictisiţi, Henri, spuse Diane de Poitiers cu glas scăzut; aveam acest presentiment… căci am venit aici în fuga mare după un vis pe care tocmai l-am avut…

  — Un vis? Povesteşte-mi-l. Eu ador visele.

  — Îmi apăreaţi trist… dar de o tristeţe de moarte…

  — Acesta este aerul meu obişnuit spuse Henri cu amărăciune.

  — Da, dar în visul meu, aveaţi un motiv real să fiţi trist.

  — Să vedem motivul…

  — Nu ştiu dacă voi îndrăzni… E înspăimântător.

  — Ei! la urma urmei nu-i decât un vis!

  — Aveţi dreptate. Am să vă destăinui totul, şi o să vedeţi că există într-adevăr motiv să fiţi înspăimântat după cum sunt şi eu…

  — Într-adevăr, păreţi un pic neliniştită şi sunteţi aproape palidă.

  — Nu-i nimic, spuse cu vioiciune Diane… visul m-a tulburat.

  — Să auzim ce spune visul.

  — Ei bine, mă plimbam prin parc; era întuneric; eram singură; mergeam, pare-mi-se, la o întâlnire pe care mi-o dăduseţi…

  — Dragă Diane!

  — Deodată, ideea asta a întâlnirii se contura în visul meu. Mi se păru că întârziasem tare mult, şi că făcui un efort pentru a mă grăbi către locul întâlnirii care era, dacă îmi amintesc bine, pavilionul gărzilor… Dar cu cât voiam să mă grăbesc, cu atât mă simţeam ca paralizată…

  — Este efectul obişnuit al coşmarelor.

  — Da, însă iată că visul meu se complică. Nemaiputând alerga către pavilionul gărzilor, vă chemai cu un strigăt puternic, şi vă zării atunci ivindu-vă dintre copaci, palid şi abătut şi hohotind de plâns… Şi trecând prin apropierea mea, îmi spuneţi: „S-a întâmplat o mare nenorocire, tatăl meu a murit!”

  — Vai! vai! făcu prinţul privind spre metresa sa cu mai multă atenţie.

  — În clipa aceea, continuă Diane de Poitiers, zării venind câţiva bărbaţi ducând o targă pe care era întins regele. Avea în piept o rană îngrozitoare prin care tot sângele său se scursese. Şi unul dintre oameni îmi vorbi cum îmi vorbiseţi dumneavoastră, şi îmi zise: „Este o mare nenorocire; cineva l-a omorât adineauri pe rege!”

  — Aşadar, nu numai că regele murise, ci fusese şi asasinat? întrebă cu sânge rece prinţul.

  — Da, Henri. Şi eu mă gândeam în sinea mea că dumneavoastră eraţi regele Franţei!

  Prinţul tresări.

  — Dar, preciza Diane, vă vedeam atât de trist din cauza acestui accident încât nu izbuteam să mă bucur de suirea voastră pe tron… Auzeam strigându-se în jurul dumneavoastră: „Trăiască regele Henri!” şi în momentul acela m-am trezit…

  — Este într-adevăr un vis tare ciudat… Se zice că visele preced uneori realitatea la foarte scurt timp…

  Diane de Poitiers păstră tăcerea şi luă un aer gânditor.

  Ea aştepta ca părerea prinţului să se formuleze.

  — Dacă visul dumneavoastră ar trebui să se împlinească în curând, reluă Henri, ar fi cu siguranţă o foarte mare nenorocire… Dar ce ne putem noi împotrivi hotărârilor cerului? Dacă Dumnezeu m-ar chema mâine să urc pe tronul Franţei, cred că aş face fapte mari. Aş restaura cavaleria care-acum piere… Aş vrea, ca prin organizarea turnirurilor, să mă pregătesc pentru mari războaie la care aş participa, apărând popoarele slabe de cele puternice… Da, Diane, ştiţi cât de greu mă stăpânesc şi cât de mult mă plictisesc din lipsă de acţiune… Căci tatăl meu, m-a ţinut, până acum departe de guvernare. Poate că nu izbuti-voi niciodată să-mi împlinesc proiectele mele de cavalerie, poate fi-voi mărginit totdeauna să caut în lectura faptelor de vitejie de altădată o alinare vieţii monotone pe care o duc cu stângăcie… Să nu credeţi, cel puţin, că doresc moartea regelui… Ba din contră să dea Dumnezeu să-i prelungească zilele din cele ale mele, dacă e nevoie.

  — Henri, cunosc toată afecţiunea voastră pentru Majestatea Sa. Insă găsesc că e tare nedrept ca înflăcărarea voastră să fie condamnată la inactivitate; dumneavoastră care nu visaţi decât la fapte de vitejie şi la turniruri, dumneavoastră trăiţi o viaţă retrasă precum ultimul gentilom din regat.

  Henri strânse pumnii şi un pic de roşeaţă îi urcă în obrajii palizi. Diane reluă:

  — Şi eu doresc din toată inima ca visul meu să nu se realizeze. Şi eu sunt gata să-mi dau viaţa pentru a o salva pe cea a regelui… Dar în fine, dacă nenorocirea s-ar produce… aţi fi rege, Henri!

  — Rege! cu alte cuvinte întâiul dintre cavalerii francezi…

  Poate că prinţul era pe punctul de a se exprima cu mai multă claritate, dar se opri la timp.

  De altfel Diane, ajunsese până în adâncul gândirii lui.

  Ea ştia la ce se putea aştepta, acum.

  Ştia mai ales că gândul că ar putea fi în curând rege ca urmare a unui „accident” al lui Francois picat pe neaşteptate era pe punctul de a încolţi în mintea lui slabă şi de a da fructele otrăvite ale căror seminţe le împrăştiase adineauri.

  Ea se ridică şi, fără tragere de inimă, se amestecă în grupul care o înconjura pe Catherina de Medicis.

  — Ce-aţi pus la cale cu soţul meu? o întrebă aceasta cu cel mai fermecător surâs.

  — Monseniorul delfin mi-a destăinuit că dacă n-ar îi avut fericirea să vă aibe aproape de el, ar fi murit de multă vreme de plictiseală, răspunse Diane.

  XXXIV CAMERA NELOCUITĂ.

  Însăşi ducesa d’Etampes voise să le instaleze pe Gillette şi Margentine în noua lor locuinţă.

  Apartamentul lor cuprindea patru încăperi din cele cinci ce se aflau la parter.

  Uşa scării ce ducea la caturile superioare fusese astupată.

  Margentine cercetase cu grijă parterul, însoţită de ducesă.

  Se încredinţa că obloanele de lemn erau trainice şi că uşa de la intrare nu putea fi forţată.

  Printr-o extremă perfidie a ducesei d’Etampes, cele patru încăperi fuseseră mobilate cu o simplitate care semăna a sărăcie.

  Simplitatea asta o încântă pe Gillette care constată cu fericire că n-are să mai fie înconjurată de luxul copleşitor care o înfricoşase într-atât.

  Camera Margentinei era alăturea de cea a Gillettei.

  O a treia trebuia să servească drept cameră de zi. Cea de-a patra era o sufragerie cu o vatră unde se putea pregăti de mâncare.

  Şi cel două încăperi de la parter care nu fuseseră amenajate, au fost cercetate de Margentine.

  În ultima, se afla o uşă.

  — Este uşa de la pivniţă, explică ducesă; dar nu se mai coboară acolo de multă vreme…

  Ducesă adăugă:

  — Slujnica ce vă va sta la dispoziţie se va ocupa de bucătărie.

  — Nu-i nevoie de slujnică, spuse Margentine.

  — Atunci cine se va îngriji de treburile casei?

  — Eu, spuse Margentine; pot foarte bine să mă îngrijesc de fiica mea şi de mine, vreau ca nimeni să nu pătrundă aici.

  — Fără îndoială! zise ducesa care, o oră mai târziu, se duse să-l întâlnească pe rege şi îi spuse:

  — Ele se află în pavilion, şi am potrivit în aşa fel lucrurile încât să nu aibe nici măcar slujnica.

  Obloanele de la fereastra din stânga sunt slăbite… se poate intra cu uşurinţă pe acolo, şi apoi se dă de o încăpere în care se află două uşi… Prima, cea care se află în stânga ferestrei, duce spre pivniţă; iar cealaltă, care este în faţa ferestrei, dă spre camera ocupată de mamă.

  Acea primă seară a fost o adevărată încântare pentru Gillette şi Margentine. Cu un pic de imaginaţie, ele se puteau crede libere într-o oarecare casă de ţară retrasă în inima pădurii. Se stabilise să fie aduse merindele trebuincioase în fiecare zi.

  Gillette îşi ajută mama la bucătărie.

  Credea că revenise la vremurile minunate dinainte, când locuia în căsuţa ei scumpă din strada Croix-du-Trahoir.

  Cinară împreună şi cu mare poftă, flecărind câte în lună şi în soare, recăpătându-şi speranţa fericirii.

  Cu toate că rana o făcea să sufere, Margentine voia să se ocupe de toate şi nu o lăsa pe Gillette să se atingă de nimic.

  A fost o seară plină de fericire.

  Margentine închisese uşa şi ferestrele.

  Se simţea în perfectă siguranţă.

  I se întâmplă lui Gillette ceea ce nu i se mai întâmplase de luni de zile: să râdă din inimă şi să fredoneze o frumoasă baladă pe care o cânta altădată torcând la vârtelniţă.

  După cină trebuia totul pus la locul său, curăţat, măturat, fapt ce a dat naştere la mari discuţii împletite cu sărutări afectuoase.

  În fine, se aşezară în preajma focului ce strălucea în vatră ca să-şi petreacă seara.

  — Ce mâini frumoase ai, spuse Margentine… Degetele tale sunt fine şi lungi ca nişte degete de prinţesă… Gillette surâse.

  — Când mă gândesc, reluă mama, că am putut trăi atâta amar de vreme fără tine! Cred că aş muri pe dată dacă ne-ar despărţi acum una de cealaltă…

  — Scumpă mamă! să nu ne gândim la lucruri atât de crunte… Mai de grabă să ne gândim să scăpăm de aici… căci suntem adevărate prizoniere.

  — E cât se poate de adevărat… Ascultă, chiar mâine, dacă pot să umblu, voi ieşi din casă…

  — Oh! nu, nu chiar de mâine, mamă! Vă mai trebuie câteva zile de odihnă…

  — Cred că aş putea chiar mâine. Nu sunt destul de întremată, dar sunt obişnuită cu greul… Am cercetat împrejurimile şi…

  — Ascultaţi dar, mamă! făcu deodată Gillette cu glas scăzut. N-aţi auzit nimic? … Acolo… în camera aceea…

  Margentine o văzu pe Gillette palidă de spaimă.

  — N-am auzit nimic, spuse ea. Linişteşte-te, copilul meu… Sunt aici!

  — Da mamă! Şi totuşi… Oh! auziţi! cu siguranţă s-au auzit paşi adineauri… acolo! …

  De data asta auzise şi Margentine…

  — Aşteaptă aici! spuse ea, pornind către camera de unde venea zgomotul. Deschise dintr-o dată uşa şi intră cu un sfeşnic în mână. Dintr-o privire se convinse că în camera aceasta nu se afla nimeni.

  Atunci Margentine pătrunse în ultima cameră; din nou nimeni. Încercă să deschidă uşa pivniţei, dar nu izbuti şi, după stratul gros de praf ce îi acoperea îmbinările era neîndoios că nu mai fusese deschisă de multă vreme.

  — Mi s-a părut, spuse Margentine înapoindu-se lângă Gillette. Vântul o fi zgâlţâit vreun oblon… Cele două femei petrecură o noapte liniştită şi a doua zi nu se întâmplă nimic din ce ar ptuea să le trezească bănuieli.

  La ora cinei, ca şi în ajun, Margentine, închise cu grijă uşa, şi obloanele de lemn. Afară, întunericul era deplin.

  Cu veselie ele se aşezară la masă. Încrederea lor renăştea.

  Margentine nu se îndoia că ar reuşi curând să părăsească locul acesta împreună cu fiica.

  Mama era aşezată cu spatele către uşa camerei nelocuite, iar Gillette cu faţa către ea.

  Cele două femei începură să discute ca şi în ajun, despre Manfred, despre Triboulet şi despre posibilitatea de a-i întâlni.

  Deodată, ca şi în ajun, Gillette tresări.

  — Vă spun sigur, mamă, spuse ea cu glas scăzut, că adineauri s-a auzit cineva umblând prin camera aceea…

  — Micuţă fricoasă! răspunse Margentine, convinsă că nu putea fi nimeni decât ele două în pavilionul gărzilor. Linişteşte-te dar, sunt aici lângă tine!

  Dar nu isprăvise de vorbit că Gillette dădu un ţipăt, se ridică brusc în picioare, albă la faţă de spaimă, şi cu braţul tremurând arătă mamei sale spre uşa camerei nelocuite.

  Margentine se întoarse şi se ridică, apucând un cuţit de pe masă.

  Uşa tocmai se deschisese.

  În pragul uşii se arătă o siluetă întunecată.

  Era o femeie.

  — Cine sunteţi dumneavoastră? întrebă Margentine pe un ton hotărât. Grăbiţi-vă să răspundeţi… Că de nu e vai de dumneavoastră!

  — Nu sunt o duşmancă, răspunse dama în negru, sunt ca şi dumneavoastră o nefericită care a pătimit multe din cauza celor care vă fac să suferiţi. Vreţi să stăm de vorbă? Vă jur că faptul acesta nu vă poate pricinui nici un rău.

  Şi în timpul acesta, ea făcu vreo câţiva paşi în cameră şi se aşeză în bătaia luminii, în timp ce Margentine şi Gillette, rămaseră neclintite de mirare.

  Totuşi, Margentine, îşi păstra sângele rece.

  — Doamne spuse ea, doresc să cred că nu ne vreţi răul; dar, înainte de toate, explicaţi-ne pe unde aţi intrat în acest pavilion.

  — Nu am intrat, spuse dama în negru. Şi se grăbi să adauge:

  — Nu vă gândiţi la cine ştie ce; faptul acesta înseamnă doar că mă aflam în pavilion înainte de venirea dumneavoastră.

  — Unde?

  — În pivniţă. Zadarnic aţi încercat ieri să deschideţi uşa, pentru că am închis-o pe dinăuntru în clipa în care domnişoara Gillette mi-a ghicit prezenţa.

  Chiar ieri, voiam să vă vorbesc… n-am îndrăznit… Azi trebuia s-o fac oricum, din nenumărate motive dintre care cel mai urgent este că, datorită dumneavoastră, sunt ameninţată să mor de foame…

  Ea pronunţă aceste cuvinte cu o veselie pătimaşă.

  Apoi se adresă lui Gillette:

  — Hai, domnişoară, nu mă recunoaşteţi? Aminti-ţi-vă de casa de lângă Tuileries… Amintiţi-vă de seara în care casa aceea a fost invadată de oamenii regelui… Eu v-am ascuns, eu v-am condus în strada Saint-Denis, pe dumneavoastră, pe cavalerul de Ragastens şi pe prinţesa Beatrix.

  — Oh! Acum vă recunosc! izbucni Gillette. Mamă… cu siguranţă, doamna nu ne este duşmancă. M-a salvat.

  Margentine înainta către Madeleine Ferron, pe care cititorii noştri au recunoscut-o cu siguranţă. Dădu mâna cu ea.

  — Fiţi binecuvântată, doamnă, spuse ea cu o voce emoţionată; nu numai că nu sunteţi o duşmancă, ba din contră sunteţi pentru mine o prietenă tare scumpă, dumneavoastră care mi-aţi salvat fiica… Iertaţi-mă că v-am ameninţat adineauri…

  Fiţi binevenită… luaţi loc la masa noastră. Deja Gillette adusese de mâncare pentru dama în negru care se aşeza şi vorbi cu un ton vesel:

  — Aşa! ce a fost mai greu a trecut. Tare mult mă temeam să mă arăt vouă, şi nu prea ştiam cum să procedez, căci îmi era teamă să nu vă înspăimânt… Totuşi a trebuit s-o fac… Nu mai aveam merinde şi nu se mai putea să mi se aducă. Mutarea voastră aici, mi-a încurcat foarte mult planurile.

  După cum am spus-o, Madeleine Ferron vorbea cu voioşie… însă chiar voioşia asta o impresiona dureros pe Gillette, care îşi aminteşte că a încercat, aceeaşi impresie când se afla în casa din apropiere de Tuileries.

  Totuşi dintr-un simţământ de gingăşie care o mişcă adânc pe Madeleine, Gillette şi Margentine evitară pe tot timpul cinei să-i pună vreo întrebare.

  După ce termină de cinat, Madeleine se ridică de la masă şi spuse:

  — Vreau mai întâi să vă arăt apartamentul meu. Apoi o să vă răspund la întrebările pe care aţi avut politeţa să nu mi le adresaţi, dar pe care le ghicesc în privirile voastre. Veniţi…

  Margentine şi Gillette o urmară fără teamă pe doamna în negru.

  Împreună cu ea, coborâră în pivniţă, şi le arătă cămăruţa în care se adăpostise.

  — Dar e îngrozitor de umed aici! izbucni Gillette.

  — Într-adevăr, spuse cu simplitate Madeleine. Margentine remarcă atunci că strania femeie tuşea din când în când cu o tuse seacă, că ochii îi luceau de febră, şi că pomeţii obrajilor îi erau foarte aprinşi.

  — Nu trebuie să rămâneţi aici! spuse ea, cuprinsă de milă. O să locuiţi cu noi, acolo sus… Şi eu am să vă îngrijesc… Şi dumneavoastră mi-aţi salvat fiica…

  Ochii Madeleinei se împăienjeniră. O clipă, ea păru gata să cedeze unei oarecari emoţii binefăcătoare.

  Ea care, de luni de zile, nu-şi frământa mintea decât cu simţămintele unei amărăciuni deznădăjduitoare, îşi simţi inima încălzindu-se la întâlnirea acestei simpatii pe care i-o mărturiseau cele două femei.

  Dar îndepărtă această emoţie.

  Înfăţişarea ei, pentru un moment tulburată de emoţie, îşi căpătă asprimea în care părea că se închistase. Puse mâna pe braţul Margentinei şi spuse:

  — Credeţi oare că ţin atât de mult la viaţă?

  Întrebarea asta, tonul cu care fusese pusă, le mişcară pe Margentine şi pe Gillette.

  — Dacă e nevoie să rămâneţi în pavilionul acesta, izbucni aceasta, nu suport să locuiţi în pivniţa asta… Biata femeie!

  Dacă aţi şti cât de mult vă compătimesc… Şi totuşi nu vă cunosc frământările… dar, în locul acela, la Tuileries, am avut deja senzaţia că sunteţi demnă de compătimit…

  — Şi eu, spuse înăbuşit Madeleine, avusesem chiar de atunci impresia că eraţi un înger…

  Apoi, ca şi cum s-ar fi temut să nu cadă pradă emoţiei spuse:

  — Să ne întoarcem sus!

  — Nu înainte de a ne promite că veţi veni să locuiţi acolo sus cu noi, spuse cu hotărâre Gillette.

  — Vreţi dumneavoastră? Ei bine, fie! în sinea ei Madeleine adăugă:

  — De fapt, poate că va fi mai bine aşa… După ce urcară, Madeleine continuă:

  — Iată au trecut trei zile de când locuiesc în această pivniţă. Am putut să pătrund cu mare greutate în parc, şi să ajung în acest pavilion, datorită complicităţii unui servitor de la castel al cărui devotament l-am câştigat plătindu-l foarte scump. Căci totul se plăteşte. – mai ales devotamentul!

  Gillette asculta cu o surprindere amestecată cu spaimă la femeia asta care vorbea cu simplitate despre faptele îndrăzneţe pe care le săvârşise.

  — Omul acela, continuă Madeleine Ferron, trebuia să-mi aducă în fiecare seară merindele pentru ziua următoare. A trebuit să fie tare mirat ieri că n-a putut intra, întrucât închiseseţi uşa. Iar eu am auzit forfota din pavilion… în fine, m-am urcat sus pe scări, am ascultat şi am înţeles că se făcea curăţenie în pavilion pentru două persoane care urmau să locuiască aici din ordinul regelui. Cine puteau fi cele două persoane? Cum aveam să ies de aici? Oare căzusem în propria-mi capcană? ‘

  Iată întrebările care mă frământau… Dar ieri v-am putut asculta discutând şi m-am liniştit… Asta este păţania mea.

  Au fost câteva minute de tăcere penibilă la capătul cărora Madeleine reluă:

  — Acum, fără îndoială vă întrebaţi pentru ce am pătruns pe furiş în parc, de ce m-am ascuns în acest pavilion, în fine cine sunt şi ce caut la castelul din Fontainebleau? Nu-i aşa? …

  Doriţi să aflaţi răspunsul la aceste întrebări teribile pe care abia de îndrăznesc să mi le pun mie însămi?

  Sprijinită de mama sa, Gillette asculta cu spaimă şi milă.

  În schimb, Margentine era copleşită de uimire.

  — Ascultaţi, continuă Madeleine Ferron, inima mea este atât de plină de amărăciune încât e gata să plesnească. Am suferit atâta amar de vreme în tăcere încât tăcerea a devenit pentru mine de nesuportat…

  — Vă vom aduce mângâierile noastre, spuse cu dulceaţă în glas Gillette cuprinzându-i mâna.

  — Nu există alinare pentra mine, răspunse Madeleine clătinând din cap. Sunt pierdută, sunt condamnată… Trup şi suflet, totul suferă, înlăuntrul meu ultimile zvârcoliri ale unei groaznice agonii…

  — Trageţi nădejde! trageţi nădejde! spuse Gillette care nu reuşi să-şi reţină o lacrimă de, milă.

  Şi, cuprinzând cu braţele sale gâtul Madeleinei, ea dori s-o sărute.

  Dar Madeleine se ridică, o respinse aproape cu asprime şi se albi din cap până-n picioare…

  — Biată copilă, spuse ea pe un ton sumbru lui Gillette rămasă fără replică şi tremurând, ce era să faceţi! Nu ştiţi că atingerea mea este aducătoare de moarte!

  Margentine dădu un ţipăt, o trase pe fiică lângă ea şi o strânse la piept.

  — Nu vă temeţi de nimic, reluă Madeleine ştergân-du-şi fruntea scăldată de sudoare. E de ajuns să nu staţi prea aproape de mine… Unde rămăsesem? A! da! doream să vă explic ce caut la castelul din Fontainebleau.

  — De ce vă frământaţi astfel? spuse Gillette. Pentru mine şi pentru mama mea, însemnaţi o biată fiinţă suferindă aproape o martiră pe care o întrezăresc foarte tristă. Pentru acest motiv, aveţi simpatia noastră, la care adaug şi afecţiunea mea.

  — Totuşi trebuie să aflaţi, răspunse cu fermitate Madeleine Ferron, că destinele noastre, au cel puţin un punct comun. Şi trebuie ca ceea ce vreau să fac să nu vă poată cauza vreun rău.

  Ea păstră un moment lung de tăcere, ca şi cum ar fi şovăit să vorbească.

  — Ascultaţi-mă, reluă ea deodată, îl urâţi pe regele Franţei, nu-i aşa?

  — Mă tem de el, atâta tot! făcu Gillette fremătând.

  — Şi eu, îl urăsc, adăugă Margentine.

  — Iată prin ce se leagă destinele noastre: avem un duşman comun; voi, nu căutaţi decât să vă apăraţi; eu, am de gând să-l atac… De ce îl urăsc pe regele Franţei? Aflaţi doar că m-a pedepsit cu cea mai crudă caznă pe care o poate suferi o inimă de femeie, insulta cea mai mârşavă cu care se poate lovi o fire mândră… Am hotărât să mă răzbun. Îl urmăresc deja. Am venit aici ca să asist la răzbunarea mea. Am venit după rege în castelul său, ca să-l văd murind.

  — Aşadar regele va muri? …

  — Da! spuse cu calm Madeleine. Este mai sigur condamnat decât nefericita asupra căreia călăul ridică mâna, atunci când nu mai e loc de îndurare şi când ştreangul leagănă capul nefericitei… Da, regele este condamnat. Da, regele o să moară. Şi vă jur că moartea să va fi îngrozitoare, şi că se va vorbi despre ea multă vreme ca despre o întâmplare nemaipomenită!

  Madeleine vorbea cu o asemenea asprime încât Margentine şi Gâllette nu putură să se abţină să nu tremure.

  Cum de ştia că regele trebuia să moară?

  De unde provenea această certitudine care o făcea să pară în acest moment remarcabil precum unul dintre arhanghelii râului pe care Dante îl situează în al său infern, sau mai degrabă asemeni unei teribile justiţiare desăvârşind orbeşte legile destinului?

  Ele nu îndrăzniră s-o întrebe.

  O priviră îndelung cu o curiozitate amestecată cu milă şi spaimă.

  Madeleine reluă:

  — Acum trebuie să aflu anumite lucruri… Şi mai întâi, ce s-a petrecut de când cu întâmplarea de la grotă Sihastrului? Vă văd uimită, copila mea, că mă auziţi vorbind despre acest incident ca şi cum l-aş cunoaşte perfect… îl cunosc, de vreme ce eu am condus-o ca să spunem aşa pe ducesa d’Etampes la grotă…

  — Aşadar m-aţi salvat pentru a doua oară! Ei bine, din acel moment, în ce mă priveşte s-a petrecut un eveniment care este cel mai minunat din viaţa mea, mi-am regăsit mama! …

  Madeleine o privi cu atenţie pe Margentine.

  — Vreţi să ştiţi cum s-a întâmplat? … spuse aceasta.

  — Da! … dacă asta nu vă stânjeneşte… poate mi-ar fi de folos.

  — Ducesa d’Etampes a venit să-mi dea de ştire la Paris că fiica mea se afla aici.

  — Înţeleg, înţeleg… Acum, spuneţi-mi cum aţi ajuns să locuiţi în acest pavilion? Aţi cerut lucrul acesta regelui? Sau din contră, el v-a obligat să locuiţi aici? …

  — Niciuna, nici cealaltă. Ducesă d’Etampes ne-a propus să ne adăpostim aici, şi noi am fost de acord, crezând că ne-am putea apăra mai bine şi ne-am putea pregăti fuga.

  — Aha! va să zică ducesa d’Etampes, spuse Madeleine gânditoare.

  Şi ea murmură:

  — De data asta, nu mai înţeleg… doar dacă… da… totul este posibil la curtea asta coruptă, putredă până la măduvă…

  Şi reluă cu glas tare:

  — Ascultaţi, o să reflectez la situaţia noastră. Cât despre plecarea voastră de aici, o să încerc să…

  Gillette dădu un chiot de bucurie.

  — Oh! va fi anevoie… dar nu imposibil. Şi până atunci, aveţi grijă, fiţi cu ochii-n patru, păziţi-vă zi şi noapte…

  Madeleine se ridică.

  — Ia să încercăm uşa, spuse ea.

  Ea merse la uşă, se încredinţa că broasca uşii era solidă, că bara de fier ce se aşeza de-a curmezişul nu era pilită şi că scoabele se ţineau bine.

  — Aici totul este în regulă; nu dinspre partea asta ar veni atacul.

  Cercetă în acelaşi fel toate ferestrele.

  După ce a constatat că obloanele sunt la fel de solide, rămase câteva minute pe gânduri. Deodată, surâse ironic.

  — Am găsit, murmură ea. Şi cu glas tare spuse:

  — Iată ce este, spuse ea, cred că aveţi dreptate. Nu pot rămâne în pivniţa aceea în care tuşeam, în care sufeream inutil. Şi de vreme ce mi-o îngăduiţi, am să mă mut în apropierea voastră, în camera nelocuită…

  Domnişoara Gillette o să doarmă foarte liniştită. Îi garantez că cel puţin în noaptea asta nu se va întâmpla nimic. În ce vă priveşte pe d-voastră, doamnă, avem de discutat… vreţi?

  — Dar, izbucni Gillette, dar cum o să dormiţi pe o canapea cum e aceea!

  — Va folosi admirabil scopului meu, spuse Madeleine.

  În camera lui Gillette exista într-adevăr o canapea minunată, pe care o singură persoană putea dormi la fel de bine ca într-un pat.

  — Iată o canapea care îşi are mai bine locul în camera nelocuită decât în camera acestei copile! gândi în mod ciudat Madeleine.

  Toate trei o împinseră în încăperea vecină, aceea care era alăturea de sufragerie. Gillette dorise ea însăşi să aranjeze pernele şi cuverturile. Apoi îşi îmbrăţişa mama şi întinse obrazul lui Madeleine.

  Dar aceasta, în clipa de faţă, părea tare preocupată cu aranjatul culcuşului ei şi păru să nu observe intenţia tinerei fecioare.

  Gillette, visătoare, se retrase în camera ei.

  Margentine şi Madeleine rămaseră singure în sufragerie.

  Atunci Madeleine se duse să cerceteze uşa ce despărţea încăperea asta de camera nelocuită. Uşa nu se închidea decât cu zăvorul.

  — Aţi observat acest amănunt? întrebă Madeleine.

  — Nu, căci m-am încredinţat că nu este cu putinţă să se deschidă fereastra camerei şi că nu se poate pătrunde pe acolo.

  — Să cercetăm dar fereastra asta…

  Obloanele păreau a fi bine înţepenite şi dacă le zgâlţâiai de la mijloc, părea imposibil să se deschidă fereastra.

  Atunci Madeleine examina balamalele. Cu un cui râcâi piatra în jurul acestor balamale.

  — Priviţi! îi spuse Margentinei.

  — Margentine deveni foarte palidă la faţă şi murmură:

  — Oh! mizerabilii!

  Sub acţiunea cuiului, piatra se fărâmiţă precum ipsosul. Căci era ipsos, întradevăr. Fuseseră slăbite scoabele balamalelor, şi astupaseră găurile cu ipsos pe care îl adusese la culoarea zidăriei amestecându-l cu praf.

  — Pe aici trebuie să pătrundă pungaşul. Parcă văd scenă ca şi cum aş fi de faţă. Soseşte prin partea asta a parcului, escortat de doi sau trei dintre fanaticii săi; în câteva minute desprinde balamalele, îndepărtează obloanele şi intră.

  Apoi, în timp ce acoliţii săi se năpustesc asupra dumneavoastră şi la nevoie vă omoară, el aleargă în camera lui Gillette.

  Mâine dimineaţă, voi astupa la loc scobitura pe care am făcut-o adineauri pentru a nu exista bănuiala că acum ştiţi adevărul.

  — Oh! laşul! laşul! bombăni Margentine.

  — Da! este singurul cuvânt care i se potriveşte acestui om, care se crede erou, şi pe care eu însumi l-am admirat multă vreme ca pe un semizeu de pe vremea cavalerilor…

  — Ce-i de făcut? Ce-i de făcut? Oh! nu voi mai dormi! Voi sta de veghe la uşa fiicei mele! Ei nu ştiu ce însemnează o mamă! …

  — Nu vă temeţi de nimic! spuse Madeleine.

  — Cum! ce tot spuneţi acolo?

  — Vă spun să nu vă mai temeţi de nimic! Vă jur că nemernicul se va feri din calea mea mai lesne decât din faţa unui pumnal.

  — Nu pricep…

  — Nu vă neliniştiţi din pricina asta. Potoliţi-vă, şi dormiţi în tihnă în patul dumneavoastră: pungaşul nu va pătrunde aici…

  Totuşi, pentru mai multă siguranţă, veţi putea să baricadaţi uşa care separă…

  — Nu!. Nu! nu voi face aşa ceva! izbucni Margentine. Vreau să fiu pregătită să vă sar în ajutor… Oh! Aţi fi în stare să înfruntaţi primejdia de una singură…

  — Ei bine, fie! spuse Madeleine cu un zâmbet emoţionat. Amândouă vom fi mai puternice ca să o apărăm pe copilă…

  Ele se întoarseră apoi în sufragerie, şi se aşezară, fără să spună o vorbă.

  Se priveau cu curiozitate, o curiozitate în care se desluşea simpatie.

  Fiecare dintre ele citea în privirile celeilalte întrebarea pe care o avea în minte. Madeleine Ferron îndrăzni:

  — Aşadar, spuse ea, regele ştie că Gillette este fiica sa, şi totuşi…

  — Da!

  — Îţi stă mintea-n loc, nu alta… ai crede că mişelul este lovit de vreun fel de nebunie care îl împiedică să nu mai recunoască pe nimeni, când i se dezlănţuie poftele…

  — Îl urâţi mult? …

  — Ca şi dumneavoastră! Margentine tresări.

  — Dar eu, spuse ea pe un ton sumbru, am motive…

  — O să vi le spun eu: v-a apărut în cale într-o zi de primăvară, pe vremea când inima dumneavoastră se deschidea către primele dorinţi ale iubirii…

  — Da, da! …

  — Atunci, v-a jurat că vă iubea încât era în stare să-şi ia viaţa…

  — Da, da! … oh! cât de bine ştiţi toate astea…

  — Vai! … Şi apoi, furată de focul patimei lui, de privirile sale arzătoare şi disperate, poate în faţa ameninţării că se ucide, i-aţi cedat, l-aţi iubit, l-aţi adorat cu pasiune pe bărbatul care, chiar după ce i-aţi aparţinut, nu se mai gândea decât la vreo glumă batjocoritoare pe care ar putea să v-o facă părăsindu-vă! E chiar aşa? …

  — Cuvânt cu cuvânt! izbucni Margentine tresăltând.

  — Am reconstituit cu uşurinţă păţania dumneavoastră pentru că este cea a multor nefericite pe care bărbatul acesta le-a împins la disperare…

  Madeleine tăcu.

  Margentine o privea, frământată de nevoia de a-i pune o întrebare pe care nu îndrăznea s-o exprime… în fine se hotăra şi grăi:

  — Povestea asta, făcu ea şovăind, este cumva şi a dumneavoastră?

  — Da! spuse limpede Madeleine.

  Şi fură cuprinse amândouă de o jenă distantă.

  Poate că cele două metrese ale lui Francois I simţeau în adâncul sufletului lor, fără să şi-o mărturisească în sinea lor, un soi de gelozie bolnăvicioasă…

  Dar asemenea simţământ, chiar dacă se putu înfiripa, fu de îndată înăbuşit.

  Ba din contră, ura împotriva regelui le apropie mai mult. Şi milă care şi-o purtau una alteia făcu să dispară aproape de tot această jenă.

  Madeleine reluă:

  — Da, este povestea mea, şi ca toate poveştile de dragoste se termină cu veselie din pricina regelui; iată ce a născocit ca s-o înveselească şi pe a mea: i-a înapoiat soţului meu cheia casei în care trebuia să ne vedem într-una din seri şi îi destăinui ora întâlnirii! …

  — Ce grozăvie!

  — Apăru soţul meu! continuă Madeleine izbucnind într-un râs nervos, nu veni singur ci însoţit de călău. Şi dacă osemintele mele nu odihnesc în momentul de faţă în osuarul de la Montfaucon, se datorează unei întâmplări ce ţine de miracol.

  — Ce grozăviej repetă Margentine.

  — Dar pentru dumneavoastră? … Ce-a pus la cale ca să vă părăsească? Haide, povestiţi-mi…

  — A fost îngrozitor, murmură Margentine cu o voce înăbuşită. În seara când fiica mea veni pe lume… în seara în care, aproape sfârşită de viaţă, agonizam pe patul de naştere, neavând nici măcar puterea să-i surâd micuţei nevinovate, el, aflat într-o încăpere vecină, se deda orgiei… îi aud vocea… mă ridicai cum putui… şi când deschisei uşa încăperii în care avea loc festinul, îl zării cum ridica paharul râzând şi cum strângea în braţe o femeie aşezată pe genunchii săi…

  — Da, făcu domol Madeleine, se pricepe la rele… Numai el e în stare de aşa ceva.

  O tăcere posomorâtă se abătu asupra lor.

  Fără îndoială îşi aminteau de trecut; fără îndoială, făceau să reînvie în gândul lor aceste efemere ceasuri de iubire atât de scump plătite…

  În fine Madeleine Ferron se ridică şi ură noapte bună Margentinei.

  — Dormiţi fără grijă, mai spuse ea.

  Atunci ea se retrase în camera cu canapea, în timp ce Margentine trecu într-a sa.

  Totuşi, Madeleine Ferron, coborî în pivniţă.

  Potrivit ordinelor sale, valetul de la castel, pe care îl tocmise cu preţul aurului, adusese în acea pivniţă toate lucrurile pe care ea considerase că i-ar putea fi de folos.

  Aşa se făcea, că pe măsuţă, se găseau foi de hârtie, cerneală, pene de scris.

  Pe una din aceste foi, Madeleine scrisese câteva cuvinte, o împături şi o sigilă.

  Apoi scrise următoarea adresă:

  — Domnul cavaler de Ragastens, la hanul Carol cel Mare. Atunci urcă din nou şi, crăpând încet fereastra, cercetă din priviri împrejurimile.

  Dar afară era întuneric beznă. Nu se vedea la doi paşi.

  Distingea doar fantomele înalte ale copacilor.

  — Cum să fac… murmură ea.

  Sperase că servitorul ar reveni să dea târcoale în jurul pavilionului.

  Dar fără îndoială omul prinsese frică şi era puţin probabil să se arate.

  — Trebuie totuşi că scrisoarea să ajungă! gândi Madeleine.

  Închise fereastră la loc şi intră în camera Margentinei.

  — Ascultaţi, spuse ea, puteţi să vegheaţi singură timp de o oră?

  — Şi toată noaptea dacă e nevoie.

  — Bine. Cât timp lipsesc, rămâneţi în camera mea în apropierea ferestrei. Dacă vine careva, va fi de ajuns, cred, să faceţi zgomot, şi la nevoie să rostiţi vreo ameninţare. Căci sunt sigură că pungaşul socoteşte că vă ia pe nepregătite în timp ce dormiţi…

  — Aşadar o să lipsiţi? întrebă Margentine uimită.

  — Da. Trebuie să previn pe cineva despre ceea ce se petrece aici… cineva care vă poate fi de un mare ajutor…

  — Nu mai spuneţi! zise Margentine cu emoţie, şi bine ar fi să izbutiţi! …

  — Perfect! Aşadar pot pleca liniştită.

  Atunci, Madeleine, coborî din nou în pivniţă, şi, în câteva clipe, îşi scoase veşmintele femeieşti şi se îmbrăcă în costum de călăreţ.

  Peste hainele de curând dezbrăcate aruncă o mantie largă.

  Apoi se încinse cu o centură de care atârna o sabie. La cizme, îşi pusese pinteni care zornăiau la cea mai mică mişcare.

  Astfel îmbrăcată şi acoperită cu mantia, purtând o tocă cu pană mare şi neagră, ar fi fost imposibil să recunoşti în persoana ei o femeie, şi ar fi fost luată drept un gentilom de la curte.

  Câteva minute mai târziu, apărea astfel travestită în faţa Margentinei care luase loc lângă fereastră.

  — Când voi reveni, îi spuse ea, voi bate de trei ori în oblon şi voi rosti cu glas scăzut numele dumneavoastră şi pe al meu…

  — Numele dumneavoastră! zise încetişor Margentine; încă nu mi l-aţi spus până acum…

  — Mă numesc Madeleine…

  — Madeleine… un nume pe care nu-l voi uita niciodată!

  Madeleine deschisese deja fereastra, scrutase împrejurimile cu o privire pătrunzătoare, apoi a sărit cu uşurinţă jos şi o dispărut în întuneric.

  Margentine închise fereastra şi aşteptă…

  Gillette dormea cu încrederea deplină pe care o au copiii când ştiu că mama lor le veghează somnul.

  Madeleine Ferron dispăruse într-un pâlc de copaci.

  Se îndreptă chiar spre portiţa mascată pe care ieşise o dată ca să reîntâlnească alaiul de vânătoare al regelui.

  Ziua, nu era santinelă în faţa acestei portiţe.

  Să nu fie oare nici pe timp de noapte?

  Madeleine mergea iute.

  Deodată, i se păru că aude paşi în urma ei.

  Se trase pe neaşteptate în spatele trunchiului noduros al unui fag secular şi aşteptă.

  Două secunde mai târziu, o umbră se ivi în apropierea ei.

  Era limpede că o urmărea de câteva minute. Cine? … De ce? …

  Umbra părea să ezite, de parcă ar fi pierdut-o din vedere.

  La un moment dat, necunoscutul care, fără îndoială, o căuta, trecu atât de aproape de ea încât o atinse.

  Madeleine tresări.

  Necunoscutul se aruncă asupră-i…

  Madeleine zări strălucind în întuneric fulgerul unui pumnal…

  Se aplecă cu promptitudine.

  — Blestem! mormăi necunoscutul, care în aceeaşi clipă trase sabia.

  Iute ca fulgerul, Madeleine trase spada şi ea. Nu suflă un cuvânt. Necunoscutul, aşijderea.

  Şi, în noaptea adâncă, cu aceste două umbre la pândă, cu săbiile şovăind ce se căutau şi liniştea asta care apăsa asupra celor două fiinţe gata să se sfăşiei, totul era sinistru.

  Pe neaşteptate săbiile se încrucişară.

  Fără să-şi piardă cumpătul, Madeleine, cu fruntea încruntată de efortul intens pe care îl făcea ca să-l zărească pe adversar, pară lovitura ce se abătu asupra ei.

  În aceeaşi clipă, ripostă după o apreciere ageră printr-o lovitură directă… Manevra reuşi din plin…

  Ea simţi lama săbiei pătrunzând prin stofa straielor necunoscutului în carne…

  — Sunteţi atins! spuse ea fără să se poată stăpâni.

  — Nu este el! spuse necunoscutul, care pe dată destul de serios rănit după cât se pare, se îndepărtă iute şi dispăru în beznă.

  Abia atunci simţi Madeleine că inima îi bate să-i spargă pieptul.

  Rămase câteva clipe locului, reflectând la acest incident straniu.

  Cine putea fi omul acesta?

  Cui voia să-i facă de petrecanie?

  Nu ei, cu siguranţă, după vorbele pe care le rostise.

  Dori să creadă că era vorba de un gentilom căutând să-şi potolească ura vreunei răzbunări…

  Dar de ce atât de aproape de pavilionul gărzilor?

  Şi gândul că incidentul avea legătură cu faptul că Gillette se afla acolo îşi făcu neîndoios loc în mintea ei.

  Şi clătină din cap parcă dorind să spună:

  — O să aflu eu!

  Apoi porni din nou la drum.

  Un sfert de oră mai târziu, ajungea la portiţa mascată în zid.

  Se oprise în spatele unei tufe de arbuşti de unde putea cerceta lesne zidul incintei parcului. În lungul acestui perete se mişcau agale nişte umbre. Erau nişte santinele.

  Madeleine se nelinişti pentru un moment la gândul că n-ar reuşi să treacă.

  Dar curând observă că santinela plasată în dreptul porţii se plimba agale; făcea vreo douăzeci de paşi spre dreapta porţii, apoi, revenind parcurgea aproape aceeaşi distanţă spre stânga…

  În felul acesta rămânea o jumătate de minut cu spatele întors către portiţă.

  Madeleine poseda o cheie de la portiţă.

  Ii fusese dată de către omul care o introdusese în parc şi de acolo în pavilionul gărzilor.

  Manevra la care gândea Madeleine în acea clipă era periculoasă.

  Dar era hotărâtă să încerce orice ca s-o smulgă pe Gillette din ghearele lui Francois I. Şi poate, în această hotărâre mai era încă o fărâmă de gelozie amoroasă.

  Tufa în spatele căreia se adăpostea se afla la cinci sau şase paşi, de portiţă.

  Ea aştepta că santinelă să fi trecut prin faţa portiţei şi să se îndepărteze în plimbarea sa somnolentă.

  Atunci Madeleine înainta către portiţă. Nu alergă într-acolo, merse încetişor, întratât încât cu greu se putea auzi zgomotul pasului ei uşor.

  De altminteri, fără îndoială, santinela era pe jumătate adormită.

  Madeleine ţinea în mână un pumnal scurt. Hotărâtă să lovească dacă era nevoie. Dar ea nu se folosi de arma aceasta.

  Ajunsese la portiţă şi o deschisese înainte că santinelă să se fi întors. Se strecură în afară şi închise uşa din nou fără să facă zgomot.

  XXXV DISPOZITIV DE LUPTĂ.

  În acel moment, era cam ora unsprezece.

  Madeleine Ferron porni la drum cu iuţeală mergând de-a lungul zidului parcului. Gândul său era să meargă până la hanul Carol cel Mare şi să-l întâlnească pe cavalerul Ragastens…

  Scrisoarea pe care o scrisese devenise din acea clipă inutilă.

  Voi s-o rupă în bucăţi ca să arunce bucăţelele de hârtie de-a lungul drumului. Dar o căută în zadar: scrisoarea se pare că a fost pierdută în timpul scurtului duel cu necunoscutul care o atacase.

  Madeleine nu-şi putu stăpâni un blestem.

  Deodată, i se păru că la zece paşi în faţa sa nişte umbre încercau să se furişeze de-a lungul zidului incintei. Se opri pe dată, cu mâna pe garda săbiei sale.

  Nu îi era frică.

  Lupta din parc, victoria izbutită, îi dăduse un fel de înflăcărare de care nu-şi dădea seama.

  Ar fi luptat contra a zece oameni înarmaţi; ea simţea acea exaltare violentă care dă în febra acţiunii, când acţiunea nu este decât o suită de primejdii teribile suferite una după alta.

  Oprindu-se o clipă, înainta apoi, neînfricată. O clipă mai târziu îşi dădu seama că cei trei sau patru oameni se lipeau de zid, ca şi cum ar fi vrut să nu fie văzuţi.

  Trecu fără ca acei oameni să-i adreseze vreun cuvânt.

  — Fără îndoială nişte haimanale, gândi ea. Dar chiar din clipa aceea, gândi că dacă ar fi fost nişte haimanale ar fi atacat-o; o idee neaşteptată îi licări în minte şi făcu pe dată drumul înapoi.

  Necunoscuţii se aflau încă acolo, aşteptând fără îndoială ca ea să se îndepărteze.

  Ajungând în dreptul lor, Madeleine, ca şi cum şi-ar fi vorbit sieşi, începu să spună:

  — Hotărât lucru e prea târziu, îi voi da de ştire mâine cavalerului de Ragastens.

  După cum prevăzuse, sau sperase, în rândul acelor oameni se făcu agitaţie care, după câteva replici schimbate pe un ton scăzut, se năpustiră şi o înconjurară.

  — Nu vă fie teamă, domnule, spuse unul dintre ei… dar v-am auzit pronunţând un nume…

  — Pe al d-voastră, domnule cavaler de Ragastens, spuse Madeleine Ferron.

  Era într-adevăr cavalerul. El recunoscu vocea Madeleinei Ferron.

  — Este bună noastră ocrotitoare! vorbi el cu glas ridicat.

  — Aşadar pe mine mă căutaţi, doamnă?

  — Da… avem de discutat, dar nu în locul acesta…

  — Să ne reîntoarcem la han, spuse Ragastens.

  — Asta ar însemna încă o zi pierdută! grăi o voce tânără a cărui accent o făcu să tresară, pe Madeleine, care răspunse:

  — O zi pierdută pentru a o reîntâlni pe Gillette, nu-i aşa, domnule? Tocmai despre ea vreau să vă vorbesc…

  — Să mergem! … izbucniră oamenii cu emoţie. Porniră la drum în linişte; trecuse de miezul nopţii când ajunseră la hanul Carol cel Mare.

  Câteva clipe mai târziu, erau adunaţi în odaia cea mare a hanului. Prima privire a lui Madeleine Ferron fu îndreptată către Manfred.

  — Trebuie, spuse ea de vreme ce v-am reîntâlnit, să vă mulţumesc din nou că mi-aţi salvat viaţa…

  — D-voastră mi-aţi salvat-o pe a mea, doamnă, zise Manfred, înclinându-se din politeţe ca pentru a scăpa de privirea pătrunzătoare a femeii. Într-adevăr, privirea aceasta îi spunea limpede:

  — Îţi mai aminteşti tu de acea clipă plină de patimă în care mi-ai declarat că mă iubeşti! … Manfred nu şi-o mai amintea decât foarte vag. El ar fi dat un an din viaţă ca să dispară această clipă în care cu intenţie, o trădase pe iubita sa Gillette.

  Frumoasa doamnă Ferron pricepu fără îndoială. Ce se petrecea în inima tânărului, căci îşi mută privirea către cei de faţă.

  Acolo se afla Triboulet, Ragastens, Lanthenay, Spadacape şi Manfred.

  — Doamnă, grăi atunci Ragastens, ne-aţi promis să vorbiţi de Gillette. Iertaţi-ne grabă la toţi, grabă pe care o înţelegeţi, când aţi afla că dl. Fleurial, aici de faţă, este tatăl lui Gillette şi că scumpul meu fiu Manfred este logodnicul ei.

  Madeleine tresări:

  — Spuneţi că Manfred este fiul d-voastră? …

  — Da, doamnă, spuse Ragastens cu un accent în care se întâlnea bucurie, orgoliu şi o profundă afecţiune părintească.

  — Ah! făcu Madeleine, sunt foarte fericită să aud aşa ceva.

  Nici Ragastens, nici Manfred nu pricepură sensul acestei stranii exclamaţii. După o clipă ea reluă:

  — şi Gillette este logodnica d-lui Manfred? Sau cel puţin cei doi copii se îndrăgesc…

  Şi ea repetă:

  — Şi pentru acest motiv sunt fericită. Dl. Manfred are un caracter nobil şi Gillette este fata cea mai fermecătoare pe care am văzut-o vreo dată…

  — Aşadar aţi văzut-o? izbucniră în acelaşi timp Triboulet şi Manfred.

  — Un pic de răbdare, spuse ea surâzând. Din tot ceea ce a spus adineauri dl. De Ragastens, m-a uimit mai ales un fapt… A spus că dl. Fleurial este tatăl lui Gillette.

  — Sunt, doamnă, spuse Triboulet cu o voce pe care emoţia o făcea să tremure; pot fi atâta cât poate fi tată un om care a cules acest copil de pe drumuri, l-a crescut, l-a adorat şi a făcut din fericirea copilului scopul vieţii sale…

  — Înţeleg, zise Madeleine clătinând din cap. Cavalere şi d-voastră domnilor, să ştiţi că am văzut-o pe Gillette… Abia dacă au trecut două ore de când m-am despărţit de ea.

  Toţi bărbaţii păstrară o tăcere de moarte. Era limpede că aceeaşi spaimă îi sugrumă pe toţi, că aceeaşi chinuitoare întrebare le ardeau buzele.

  — Fiţi mai întâi liniştiţi, grăi Madeleine: copila a scăpat de toate primejdiile care o învăluiau şi vă spun tuturor, domnilor şi nu mai e vreme să insist asupra naturii acestor pericole, atâta vreme cât Gillette se află în casa regelui Franţei…

  — E salvată! murmură Triboulet ai căror ochi se umplură de lacrimi, în vreme ce Manfred, incapabil să rostească un cuvânt, strângea cu putere o mână a tatălui său şi cu cealaltă mână pe a lui Lanthenay.

  — Da, adăugă cu seriozitate Madeleine, salvată dar nu în afară de pericol şi dacă e să-mi daţi ascultare, trebuie să acţionaţi cât mai curând posibil.

  — Să acţionăm! izbucni Triboulet cu deznădejde… Dar în ce fel? De când suntem în Fontainebleau am dat greş de zece ori una după alta… Astă seară eram hotărâţi să sărim gardul în parc, să ucidem o santinelă şi să mergem la castel…

  — Unde n-aţi fi găsit-o pe aceea pe care o căutaţi… Binecuvântaţi întâmplarea care m-a adus în drumul lui Gillette… Domnilor, aflaţi mai întâi că fata nu mai se află în castel; ea este împreună cu mama sa într-un pavilion din parc.

  — Cu mama sa!

  Exclamaţia aceasta le scăpă tuturora.

  — Fără îndoială! făcu Madeleine. Mama ei… Margentine…

  — Margentine! izbucni Manfred! Ah! acum înţeleg ce voia să-mi spună biata nebună în vreme ce-mi obloja rana!

  — Margentine! exclamă la rândul său Ragastens; acea nefericită din ghearele căreia Gillette a fost scoasă la ţanc!

  — Domnilor, spuse Madeleine Ferron, aici există un mister pe care am să vi-l dezleg dintr-un cuvânt.

  Nefericită Margentine, mi-a istorisit povestea demnă de plâns a vieţii ei. Margentine, domnilor, a fost nebună; ea nu mai este nebună acum de când se află în preajma fiicei sale. Cine e Margentine? … O domnişoară din Blois care a avut nenorocul să-l întâlnească acum optsprezece ani pe Francois de Valois… Bănuiţi, domnilor drama care o azvârli pe această fiinţă iubitoare în starea de nebunie. Trădată de cel pe care îl adoră, batjocorită, abandonată, lănându-i-se copilă, se prăbuşi în nebunie… şi nu-şi mai reveni în minţi decât pentru a-şi regăsi copila ameninţată de către acelaşi om care a pierdut-o şi pe ea!

  Tăceau, puternic impresionaţi de această poveste neprevăzută, spusă cu o voce ştearsă, fără strălucire, din care răzbătea o ură fără margini Împotriva autorului atâtor nenorociri.

  Ea reluă:

  — Nu vă voi spune, domnilor, despre motivul pentru care am venit.la Fontainebleau. Domnule de Ragastens, cred că după atâtea întâlniri, ar trebui să-mi ghiciţi secretul.

  — Nu doamnă, afirmă Ragastens cu fermitate.

  — Vă cred… Că vă este de ajuns să ştiţi că interesele noastre sunt comune, în sensul că îl urăsc pe Francois de Valois. Cel mult îndrăznesc să adaug că şi eu îl îndrăgesc la fel de mult pe îngerul acesta cu numele de Gillette… Oricum ar sta lucrurile, continuă ea pe neaşteptate ca pentru a se sustrage emoţiei, am reuşit să pătrund în parc şi mi-am stabilit centrul acţiunilor în pavilionul gărzilor; acolo am întâlnit-o pe Gillette şi pe mama sa…

  Cei de faţă, o priveau cu admiraţie uluită pe femeia aceasta care, de una singură, reuşise să facă ceea ce ei încercaseră în zadar., Ea se afla în picioare, cu mâna sprijinită de spătarul unui scaun, şi, aşa îmbrăcată în haine de călăreţ, acoperită de mantia sa, cu o eleganţă înnăscută pe care n-o părăsea niciodată, dădea o stranie impresie de cutezanţă.

  Ea continuă:

  — E vreunul dintre dumneavoastră, domnilor care cunoaşte parcul?

  — Eu, spuse Triboulet; cunosc la fel de bine castelul cât şi parcul.

  — Aşadar cunoaşteţi situarea pavilionului gărzilor?

  — Pe de rost.

  — În cazul ăsta iată ce vă propun. Aflaţi-vă cu toţii mâine în dreptul portiţei secrete. Am cheia de la ea, vă voi deschide…

  — De ce să nu mergem acolo chiar acum? făcu nerăbdător Manfred.

  — Pentru două motive importante: primul este că poarta e păzită de o santinelă care ar da alarma dacă n-am reuşi s-o ucidem dintr-o lovitură de pumnal.

  — Aşadar santinela asta nu va mai exista mâine?

  — Nu, răspunse cu sânge rece Madeleine.

  Se produse un freamăt printre oamenii aceştia obişnuiţi totuşi cu vărsarea de sânge, într-o vreme în care o viaţă de om însemna prea puţin.

  — Există un al doilea motiv, reluă Madeleine. Adineauri, traversând parcul, am întâlnit pe cineva – Cine! nu ştiu – dar, cu siguranţă supraveghea pavilionul. Există deci puţine şanse ca patru oameni să treacă prin parc fără să nu trezească bănuieli. Iată aşadar ce propun: mâine seară, la o oră stabilită… să fie pentru orele unsprezece noaptea? …

  — Orele unsprezece noaptea… s-a înţeles.

  — La acea oră sosiţi la portiţa secretă. Atunci una din două: ori izbutesc s-o aduc cu mine pe Margentine şi pe Gillette, să deschid şi evadarea se face cu uşurinţă, ori întâmpin vreo primejdie mare în timp ce le traversez parcul şi în cazul acesta veniţi în pavilion. E cam un sfert de oră de mers iute de la poartă până la pavilion. Gillette şi Margentine vor fi pregătite. Un sfert de oră pentru a ne întoarce. Cu totul o jumătate de ora.

  Nu-i nevoie să vă spun că trebuie să fiţi bine înarmaţi şi gata de orice!

  Asta voia să însemne: gata să ucizi pe oricine vă stă în cale.

  — Alt plan mai bun nu există, spuse Ragastens rezumând părerea însoţitorilor săi… O întrebare, doamnă, deca îmi este îngăduit.

  — Spuneţi cavalere.

  — Veţi fugi cu noi?

  — Nu, spuse ea cu acelaşi aer de fermitate rece; eu, rămân… trebuie să rămân…

  — De ce nu fugiţi împreună cu noi? insistă Ragastens, emoţionat. Credeţi-mă, pedeapsa cu care vreţi să nimiciţi… pe o anume persoană…

  — Aha! vedeţi că îmi cunoaşteţi secretul!

  — Nu, dar observ că pregătiţi o răzbunare. Daţi-mi voie să vă spun că în felul acesta vă puneţi viaţa în pericol… Veniţi cu noi…

  — Viaţa mea e mai mult decât în pericol; este sacrificată. De rămân sau de plec, peste puţină vreme oricum voi muri; îmi place mai mult să mor răzbunată.

  Incă o dată un fior de milă, de admiraţie şi aproape de spaimă îl trecu pe Ragastens şi pe tovarăşii săi.

  — Un ultim cuvânt înainte de a ne despărţi, mai spuse Madeleine; ar fi prudent să nu vă petreceţi ziua de mâine, nici măcar restul acestei nopţi în hanul acesta.

  — De ce? întrebă Triboulet… Au dat pe aici ca să ne aresteze, dar singurul om care este însărcinat s-o facă nu va mai îndrăzni să încerce s-o facă, răspund pentru asta…

  — Nu înţeleg, spuse Madeleine. În orice caz, iată ce mi s-a întâmplat: nu aveam de gând, în seara asta să mă întâlnesc cu d-voastră. Pregătisem o scrisoare care speram să poată ajunge la d-voastră. Scrisoarea are ca ardesă: „Domnului cavaler de Ragastens, la hanul Carol Cel Mare”. Cât despre conţinut iată ce am scris cuvânt cu cuvânt: „Aflaţi-vă mâine seară, la orele unsprezece, la portiţa parcului”. Şi am semnat: „O prietenă a lui Gillette”. Dacă scrisoarea ar cădea în mâinile regelui, ar însemna o adevărată denunţare… Ori tocmai am pierdut-o în parc.

  În cazul acesta încercarea noastră de mâine îmi pare imposibilă.

  — De ce oare? Parcul este imens. Trebuie să acţionăm chiar mâine. Doar printr-o întâmplare nemaipomenită s-ar putea că bucata de hârtie căzută în iarba deasă să poată fi găsită mai devreme de opt zile şi asta în cazul în care ar fi găsită… Dar în fine, pentru mai multă siguranţă, nu rămâneţi aici… În rest, nu schimbăm nimic din ce am hotărât.

  — Aveţi dreptate, doamnă, spuse Ragastens care ascultase cu atenţie aceste explicaţii. Voi părăsi hanul pe dată. Mâine noapte, chiar la orele unsprezece, ‘vom fi la portiţa secretă.

  — Cu bine dar! spuse Madeleine înfăşurându-se în mantie. Apoi clătină din cap, şi înainte ca Ragastens să fi putut să-i adreseze câteva cuvinte de mulţumire, ea se avântă către uşă şi dispăruse.

  Madeleine Ferron reluă cu pas iute drumul către parc şi ajunse fără peripeţii la portiţa secretă.

  Acolo, făcu din nou manevră care îi reuşise o dată.

  Dar cum încuia poarta şi mergea către desişul din spatele căruia urma să dispară, santinelă se întoarse şi o zări.

  — Stai aşa! strigă ea.

  Madeleine socoti că dacă nu s-ar opri, omul acesta ar da alarma.

  Pentru ea, nu era nici o pagubă: n-avea decât să facă două salturi pentru a se pierde în parcul scăldat în întuneric.

  Dar dacă santinela raporta acest fapt, poarta ar fi fost supravegheată cu străşnicie a doua zi. Se opri deci şi merse drept către santinelă.

  — Cine sunteţi dumneavoastră? întrebă soldatul…

  — Ofiţer al regelui! răspunse ea cu voce îngroşată. Nu face zgomot, imbecilule! Nu vezi că dacă intru pe poarta secretă cu cheie de la Majestatea Sa, o fac pentru a nu fi observat!

  — Scuzaţi, domnule ofiţer…

  — N-ai văzut nimic, înţelegi! dacă, cel puţin, ţii la pielea ta!

  — N-am văzut nimic, domnule ofiţer.

  — Cum te numeşti?

  — Guillaume le Picard…

  — Bine. Am să aflu dacă ţi-ai făcut datoria.

  Ea se îndepărtă în linişte, în timp ce santinela îşi relua rondu! monoton mormăind în barbă:

  — Ofiţerii ăştia umblă tot timpul teleleu…

  Din fericire am avut inspiraţia să nu-mi dau numele adevărat! …

  Şi începu să râdă gândind la farsa straşnică cu care l-a păcălit pe ofiţer.

  Madeleine ajunse la povilionul gărzilor fără să mai dea peste careva. Lovi de trei ori în oblon aşa cum stabilise, îşi spuse numele cu glas scăzut, îl pronunţă şi pe cel al Margentinei, fereastra se deschise, şi ea sări cu vioiciune în interior.

  — Mâine veţi fi salvate, spuse ea lui Margentine. Aceasta îşi împreună mâinile, cuprinsă de o asemenea bucurie încât deveni lividă.

  — Este cu neputinţă! murmură ea.

  Madeleine îi povesti atunci ceea ce făcuse de curând.

  — Ah! ne salvaţi! repeta biata mamă nebună de bucurie.

  . Voia s-o trezească pe Gillette ca să-i spună ce se petrecea, să-i spună că Manfred se afla la Fontainebleau foarte aproape de ea.

  — Cruţaţi-o, făcu Madeleine. Mâine va trebui să fie în putere. Dacă îi veţi spune că logodnicul ei se află aproape nu va mai dormi.

  După plecarea Madeleinei Ferron, s-au purtat discuţii în odaia cea mare a hanului „Carol cel Mare”. Triboulet era neliniştit şi nervos.

  — Nu ştiu de ce, vorbi el în cele din urmă, dar eu nu mă încred în femeia asta.

  Mai ales povestea asta cu scrisoarea pierdută, mi se pare peste măsură de necurată.

  — Dacă ar fi vrut să ne trădeze, spuse Lanthenay, îi era lesne să aducă cu ea oameni care ar fi împresurat hanul; din contră ea ne-a rugat să nu rămânem aici.

  — Garantez pentru ea! spuse la rândul său Manfred.

  — Şi eu, adăugă Ragastens. Triboulet clătină din cap.

  — Oricum ar fi, spuse el, mâine ne vom duce la întâlnire. E o şansă: trebuie să profităm de ea… să ştiu de bine că pier din asta! Dar până atunci să ne luăm precauţii.

  — Singura precauţie de luat, ar fi să părăsim hanul chiar pe dată. Dar ca să mergem să batem în poarta altui han la asemenea oră, ar însemna multă agitaţie, iar noi vrem să evităm orice primejdie.

  În cele din urmă, isprăviră punându-se de acord că era mai bine să rămână la hanul Carol cel Mare, având grijă totuşi să facă de pază cu rândul până a doua zi.

  Noaptea se petrecu în tihnă.

  Cei cinci prieteni, retraşi în fundul hanului de unde nu mai ieşiră, îşi ocupară ziua cu pregătirea supremei încercări.

  Spadacape lustruia armele cavalerului şi ale lui Triboulet.

  Cât despre Manfred şi Lanthenay, aceştia nu lăsau niciodată treaba asta în grija altuia.

  Ragastens avusese o discuţie cu gazdă care a înţeles să-i facă rost pentru seara aceasta de o trăsură cu doi cai.

  Manfred, Lanthenay şi Ragastens îşi aveau caii în grajd.

  Cât despre Spadacape acesta făcea oficiul de vizitiu.

  Triboulet urma că călărească pe calul credinciosului slujitor al cavalerului.

  Către orele opt seara, toţi cei cinci se aşezară la masă să mănânce zdravăn.

  Manfred şi Triboulet au fost meseni abătuţi, dar la insistenţele cavalerului, se străduiră să mănânce.

  La orele nouă seara totul era pregătit.

  Trăsura gata de drum se afla în faţa hanului.

  Caii erau înşeuaţi.

  La orele nouă şi jumătate seara, Ragastens dădu semnalul de plecare.

  Manfred se aruncă în braţele tatălui său, care îl îmbrăţişa spunându-i:

  — Curaj! Vom izbândi…

  Încălecară pe cai.

  Spadacape se urcă pe unul din caii de la trăsură.

  În afară de săbii toţi erau înarmaţi cu pistoale şi pumnale.

  Pofniră la drum.

  Trăsura înainta la pas. Cei patru călăreţi veneau în urma sa. Oraşul dormea adânc. Noaptea era fără lună.

  În definitiv expediţia se arăta prielnică.

  Ajunseră fără necazuri pe drumul ce se întindea de-a lungul zidului parcului.

  Chiar la orele zece şi jumătate seara Spadacape se opri la zece paşi de portiţa secretă.

  Caii de călărie fură legaţi atunci cu hăţurile de roţile trăsurii.

  Cei de la trăsură fură pironiţi de un copac. Apoi toţi merseră să se aşeze în faţa portiţei. O linişte adâncă domnea în parc şi în împrejurimi. Şi fiecare dintre aceşti oameni îndrăzneţi nu auzeau altceva decât bătăile inimilor lor care zvâcneau cu putere.

  XXXVI DELIRUL PATIMILOR AMOROASE.

  Am fost de faţă când ducesa d’Etampes îi dăduse de ştire lui Francois I că Margentine şi Gillette se mutaseră în pavilionul gărzilor.

  În clipa în care ducesa ieşea de la rege, Sansac se făcu anunţat şi fu primit de îndată.

  Sosea de la Paris în goana mare, şi trebuia să fi avut a spune lucruri foarte serioase că să fie nevoit să se arate în plină zi cu chipul său brăzdat de îngrozitoarea cicatrice roşiatică.

  — Iată-te în sfârşit! izbucni regele. Pe Maica Prea Curată! dacă prietenii mei mă vor părăsi, am să mor de plictiseală.

  Ideea morţii evocată de Francois I, îl făcu să tresară, şi adăugă în sinea lui:

  — Dacă, totuşi, am timp să mor de plictiseală!

  — Sire, răspunse Sansac, mai este şi curtea…

  — Da, rânji regele, o gloată de ipocriţi care îşi petrec timpul întrebându-se dacă să facă sluj la picioarele mele, sau să se prosterneze în faţa fiului meu! E îngrozitor, Sansac… ei se bucură de pe acum de apropierea morţii mele… Uneori, când sosesc pe neaşteptate în apartamentul lui Henri, remarc jenă de pe chipurile lor, şi tăcerea care se lasă îmi dă de ştire despre succesiunea regelui ce moare…

  Sansac privi atunci către rege.

  Il văzu palid, slăbit, cu ochii încercănaţi, de roşu; cu bube pe faţă, şi, în colţul buzelor, ai fi zis că apăruse un fel de lepră.

  — Totuşi Majestatea Voastră are o mină bună, spuse gentilomul.

  — Să lăsăm asta!. Făcu regele clătinând din cap. Ai venit să te întâlneşti cu noi, şi lucrul ăsta mă bucură tare… O să trimit după La Châitaigneraie şi d’Esse…

  — Sire, spuse Sansac, Maiestatea Voastră mă va ierta. Doresc să plec de la Fontainebleau cât mai de grabă posibil. Am venit doar să-i dau de ştire regelui despre anumite fapte destul, de ciudate ce se petrec la Paris…

  — Vorbeşte, făcu regele mirat.

  — Ei bine, sire, acum două zile, a trebuit să mă întâlnesc cu marele magistrat.

  — Cu Monclar?

  — Da, sire. Şi m-am dus către seară – căci nu umblu decât noaptea, precum bufniţele, m-am dus aşadar, la palatul Marii Dregătorii. Or ştiţi d-voastră ce am aflat când am ajuns acolo? Că marele magistrat Conte de Monclar, a înnebunit dintr-o dată, a părăsit palatul şi că nu se mai ştia ce se întâmplase cu el!

  — Ce tot îndrugi acolo? izbucni Francois I pălind.

  — Adevărul, sire.

  — Şi nu am fost informat despre faptul acesta! Fără îndoială, prinţului i s-a dat de veste!

  Regele făcu câţiva paşi prin cabinet, cu obrazul în flăcări de un acces de mânie nestăpânită ce făcea să tremure Luvrul şi Parisul şi uneori Franţa întreagă.

  Cu o lovitură de pumn, răsturnă un preţios porţelan care împodobea şemineul.

  — O să vedem noi, mormăi el, dacă mai sunt încă rege…

  Sansac o să pleci la Paris împreună cu La Châtaigneraie şi d’Esse… Nu am încredere decât în voi trei. Te numesc mare magistrat, ai priceput?

  Sansac se înclină fără bucurie.

  Pentru acest gentilom, viaţa se isprăvise din ziua în care nu mai era „frumosul Sansac”…

  — Te investesc cu puteri depline, adăugă cu furie regele care, în timp ce vorbea astfel începuse să scrie şi completa felurite pergamente. Vei lua în posesie marea dregătorie. Vei da ordin să fie aruncaţi în Bastilia marele cancelar şi guvernatorul Luvrului… Ah! o să vedem noi… pleacă de îndată… Montgomery!

  Căpitanul gărzilor se înfăţişă.

  — Montgomery, spuse regele cu o voce răguşită, duceţi-vă pe dată în apartamentul prinţului şi la cel al doamnei Diane…

  — Sire! Voi să intervină Sansac.

  — Linişte! îl veţi aresta pe fiul meu, Montgomery. O veţi aresta pe d-na Diane… Plecaţi… şi vedeţi dacă nu cumva Châtaigneraie şi d’Esse se află pe acolo…

  — Sire, spuse Montgomery care era un pic palid la faţă, în clipa în care Majestatea Voastră m-a chemat, tocmai alergam către ea ca să-i spun… ca să-i dau de veste…

  — Să-mi spui ce! Hai… vorbiţi o dată, domnule!

  — Sire, a fost găsit adineauri întins pe peluza parcului, la o sută de paşi de lac, cadavrul d-lui d’Esse, cu pieptul străpuns din loc în loc.

  — D’Esse este mort! izbucniră în aceiaşi clipă regele şi Sansac. Dar vestea aceasta produse un efect diferit asupra celor doi bărbaţi. În. Vreme ce Sansac lăsa să-i scape o înjurătură de furie şi punea mâna pe garda săbiei ca şi cum ar căuta duşmanul care îl ucisese pe tovarăşul său, regele alunecase într-un fotoliu, copleşit de asemenea veste.

  — Cine este mizerabilul? … răgni Sansac. Iertaţi-mă, sire!

  — Nu se ştie nimic! răspunse Montgomery.

  În acea clipă se făcu mare zarvă în antecameră şi Bassignac, valetul de cameră se ivi strigând:

  — Sire! Ce veste înspăimcintătoare pentru Majestatea Voastră! D-l de La Châtaigneraie este mort!

  — Mort! repetă înăbuşit regele.

  — Mort! izbucni Sansac şi Montgomery, de data asta cu un început de groază.

  — Mort, asasinat, reluă. Bassignac; adineauri au adus la castel cadavrul nefericitului gentilom şi oamenii care au îndeplinit acest oficiu funebru mărturisesc că au găsit trupul pe o stradă retrasă care se numeşte strada Fagots.

  Montgomery tresări, păli şi îşi murmură în barbă:

  — Aş pune capul că ucigaşul este Triboulet.

  — Bine, Bassignac, spuse regele, lasă-ne! Valetul de cameră se retrase.

  Montgomery aştepta, cu presimţirea că această ştire ar aduce vreo schimbare în intenţiile regelui.

  Acesta într-adevăr, părea năucit.

  Ridică priviri rătăcite spre Sansac şi îl zări atunci pe căpitanul gărzilor care nemişcat, îl privea.

  — Montgomery, spuse regele cu greutate… ceea ce v-am spus…

  — Va trebui să execut, sire?

  — Nu! Consideraţi că nu v-am spus nimic… Şi ca nimeni să nu afle!

  — Eu! sire… Majestatea voastră ştie bine…

  — Da… d-voastră sunteţi un om de nădejde… Plecaţi Montgomery.

  Montgomery ieşi.

  Abia ajuns în antecameră, căpitanul se întrebă:

  — Oare trebuie să-l previn pe prinţ… pe regele de mâine?

  Francois I, rămas singur cu Sansac, se ridică şi îşi reluă plimbarea dar, de data asta, înceată şi abătută. Gentilomul observă atunci cât de prăbuşit sufleteşte era regele şi ce teribile schimbări se produseseră în persoana lui de când părăsise Parisul…

  — Să plec, sire? întrebă el.

  — Nu, răspunse regele pe un ton aproape rugător; rămâi… nu te mai am decât pe tine în care să mă încred aici!

  Şi ceea ce reuşi să-l înspăimânte pe Francois I a fost însăşi atitudinea lui Sansac. Altădată, în împrejurări asemănătoare, gentilomul l-ar fi sfătuit pe rege la violenţă… Acum tăcea…

  — Oh! gândi el cu o adâncă amărăciune. Aşadar este foarte adevărat că sunt condamnat!

  Veştile astea aduse una după alta, nebunia contelui de Monclar, moartea lui La Châtaigneraie şi a lui d’Esse, îi dăduseră o lovitură teribilă lui Francois I.

  Simţea în jurul lui că-i fuge pământul de sub picioare.

  Era ca o năruire.

  Şi în sufletul acesta ros de egoism după cum îi era şi trupul ros de o boală incurabilă, nu avu un regret sincer faţă de bunul său slujitor care fusese marele magistrat, faţă de vitejii însoţitori ai petrecerii şi ai primejdiei care fuseseră La Châtaigneraie şi d’Esse.

  Regele îşi deplânge doar propria-i soartă.

  Apoi puţin câte puţin, cum se întâmplă uneori firilor excesive, durerea să se transfigura, imaginile tovarăşilor săi plutiră neclar, isprăviră prin a dispare şi fură înlocuite cu imaginea Gillettei.

  Trădat, părăsit – o ştia prea bine – prietenii săi căzuţi în preajma lui, loviţi poate de mâini care se pregăteau să-l lovească pe el însuşi, regele se refugie în pasiunea sa cu un fel de turbare.

  Chiar durerea aţâţa isteria simţurilor.

  Câteva ore după ştirea marilor nenorociri, Francois I nu se mai gândea decât să pună mâna pe Gillette.

  Dar în loc să se gândească la ea cu ezitări cum făcuse până atunci, acum o făcea ou furie.

  Visa la o moarte hidoasă.

  Simţea o bucurie funestă, cu tremurături nervoase, închipuindu-şi propriul său cadavru sufocând în braţele-i îngheţate pe tânăra fecioară biruită… Cine ar fi putut să-l vadă pe Francois I în clipa aceasta ar fi fost îngrozit. Petele vinete de pe obrajii săi păreau să ia culoarea fierii.

  Prăbuşit într-un fotoliu, cu privirea fixă, cu capul agitat de un tremur senil, cu buzele schimonosite de un rânjet nervos, el rostea cu glas scăzut numele lui Gillette, pentru ca, tot pronunţând numele acesta, îşi plăsmuia mai bine imaginea căreia îi dădea viaţă din frânturi.

  Şi imaginea erotică se împresura de imagini funebre; înfăţişarea lui Gillette, înfăţişare a vieţii şi a dragostei, chema figurile tovarăşilor săi morţi.

  În delirul de dragoste a lui Francois I, viaţa şi moartea, împletite, încâlcite, alcătuiau un tablou straniu al cărui desen macabru se trasă cu tuşe de foc în închipuirea sa înfierbântată.

  Apoi a fost frumoasă doamnă Ferron care urmă pe dinaintea ochilor săi, provocatoare, desfrânată, admirabilă frumuseţe în goliciunea trupului ei, dar o mască de schelet rânjea pe chipul ei.

  Şi mereu revenea la această fantastică închipuire a delirului său.

  Era mort… ucis de dragoste… ucis de voluptate.

  Şi braţele sale de cadavru înlănţuiau într-o strângere copleşitoare trupul lui Gillette tresăltând de viaţă şi groază.

  Printr-un efort de voinţă, Francois I s-ar fi putut lepăda de aceste obsesii.

  Dar el se complăcea într-o asemenea stare.

  Ele îi cauzau o spaimă fără nume şi în acelaşi timp o inexplicabilă voluptate.

  Când să se culce, îl concedie pe Bassignac care, neliniştit se postă în antecameră şi aşteptă.

  Timp de ore întregi, regele se chinui, căută, dădu viaţă înşiruirii de privelişti care îl încântau şi îl ucideau.

  Era o agonie de voluptate.

  Când şi când i se părea că era asemeni unei flori… floare hidoasă crescută într-o atmosferă vătămătoare, o floare care se otrăvea pe ea însăşi prin propriile sale miresme şi care se sfârşea într-o înăbuşire de spaimă şi de desfătări…

  O sudoare rece cu miros înţepător îi curgea pe frunte fără să o şteargă. Frânturi de cuvinte ţâşneau de pe buzele sale învineţite şi negricioase.

  Curând dureri ascuţite îi atacară creierul.

  În acelaşi timp, măruntaiele se răsuceau cuprinse de chinurile răului. Trecuse de mult de miezul nopţii şi regele răbda durerile în tăcere. Starea asta mai dură două ore …

  Vedeniile nu dispăruseră deloc. Din contră, se limpezeau cu un fel de cruzime.

  Pe neaşteptate, durerile din măruntaie se potoliră, dar, curând i se păru că cineva îi înfigea ace de foc în pleoape. Închise ochii, şi nu se simţi mai uşurat…

  Atunci, grozăviile morţii i se arătară ca şi cum ea ar fi fost foarte aproape. Voi să se ridice ca să scape de nălucirile delirului său, făcu doi paşi şi căzu cu greutate, cu un strigăt sfâşietor.

  Este ora trei după miezul nopţii.

  — Regele moare… Regele o să moară! …

  În castelul în care mişuni încoace şi-n colo nişte lumini, ce strălucesc la toate ferestrele, vorba asta alerga din gură în gură.

  Locuitorii castelului, treziţi pe neaşteptate, din somn aşteaptă sfârşitul crizei…

  Şi apartamentele lui Francois I erau pustii.

  Singuri, Bassignac şi Sansac, pătrunseseră în cabinetul regal, şi Bassignac se năpustise afară în căutarea medicului lui Francois I.

  După ce îl căută în zadar pe medic peste tot, isprăvi prin a-l găsi în apartamentul prinţului. Acolo era îmbulzeală.

  În rândul din faţă al curtenilor îndatoritori să salute răsăritul de soare, Montgomery povestea cu glas scăzut fiului lui Francois I o întâmplare care fără îndoială trebuia să-l intereseze foarte mult, căci prinţul asculta cu o atenţie deosebită.

  Un grup de gentilomi înconjura această ceată, cu chipuri arzând de nerăbdare, aşteptând să le vină rândul.

  În urmă se afla mulţimea fremătândă în speranţa apropiatei goane după onoruri.

  Zărind pe medic în dreptul unei ferestre, Bassignac traversă mulţimea. Sosind la fereastră observă că medicul discuta cu d-na Diane de Poitiers. Ce putea ea să-i spună?

  Fără să se îngrijească de etichetă, Bassignac îl trase pe medic de mânecă.

  — Ce se petrece, Bassignac? făcu Diane de Poitiers surâzând.

  — Regele este serios indispus; nu ştiaţi de faptul acesta, doamnă? spuse valetul de cameră.

  — Oh! Dumnezeule! … trebuie să-i dăm de veste monseniorului prinţ! izbucni Diane care se îndepărtă de îndată aruncând o privire medicului.

  Acesta îl urmă pe Bassignac.

  Cum valetul de cameră pleca alergând, se izbi de Jarnac care scoase un strigăt de durere însoţit de o înjurătură. Bassignac era prea preocupat.ca să se oprească. Dar medicul se opri.

  — Imbecilul ăsta v-a izbit? întrebă el.

  — Da, la naiba şi mă arde aici…

  — Bun! … Am să vă consult pe dată umărul. Important este că nu a căzut compresa… Chirurgul se avântă şi el mai departe.

  Jarnac intră în apartamentul prinţului şi merse drept către Diane de Poitiers.

  — Ce vă mai face umărul? întrebă aceasta.

  — Cât se poate de bine, cu toate că turbatul care mi-a dat lovitura de sabie, folosindu-se de întuneric, nu prea şi-a curăţat arma… dar mă voi revanşa când voi dibui cu ce afurisit am avut de-a face! Până atunci alta e povestea… Adineauri, în speranţa că voi da de o urmă, după ce mi se pansase rana, m-am dus cu o făclie în locul în care m-am întâlnit cu necunoscutul în chestiune. Ştiţi ce am găsit în iarbă? …

  — Să vedem! făcu Diane. Jarnac întinse un petec de hârtie.

  — Am avut curiozitatea să-l deschid, mai spuse el. Citiţi şi veţi vedea că este destul de interesant…

  Diane de Potiers deschise scrisoarea şi o citi de câteva ori.

  Fruntea i se cută de la efortul căutărilor febrile.

  — Ce spuneţi de asta? întrebă Jarnac.

  — Să avem răbdare! reluă Diane… Medicul are să-mi aducă deîndată un răspuns. Depinde de acest răspuns dacă scrisoarea se va dovedi inutilă sau nu. În orice caz, asta e bine venită.

  În patul său vast pictat cu embleme, Francois I horcăia.

  Tapiseriile scumpe ale încăperii primeau o strălucire plăcută de Ia lumină unui sfeşnic cu opt făclii de ceară, iar personajele eroice ale acestui sfeşnic, în poziţii de luptă, cu căşti şi zale de fier, se înfăţişau regelui că nişte fraţi de cavalerie veniţi în goană să ia parte la funerariile sale.

  Ideea morţii căpătase înlăuntrul lui o întindere monstruoasă. Dar ea nu reuşea să înăbuşe pasiunea care delira în trup. Din contra, după cum am spus-o ea se alătura acestei pasiuni şi o irita.

  Cuvintele care îi scăpau trădau această dublă stare sufletească şi trupească.

  — Să mor în braţele lui Gillette… să mor împreună cu ea… oh! este îngrozitor să mori atât de tânăr… dar voi muri sufocând-o cu sărutări…

  — Sire! sire! alungaţi asemenea idei…

  — Oh! ochii mei… Ochii mei mă ard! Ah! ce flăcări îmi ard pleoapele! … Sunt sigur că un sărut al tinerei fecioare le-ar răcori.

  — Beţi, sire, spuse medicul ducând spre buzele regelui o băutură calmantă. Regele bău cu lăcomie.

  — Ah! d-voastră sunteţi! spuse el apucând mâna medicului. Unde e Rabelais? Vreau ca Rebelais să fie la mine! …

  Medicul schiţă o grimasă de dispreţ:

  — Ilustrul meu confrate nu se află la castel, sire, mă strădui să-l înlocuiesc atât cât stă în puterea palidei mele ştiinţe.

  — Da… da… şi d-voastri sunteţi un savant…

  Regele se ridică într-o rană.

  La un semn îl concedie pe Bassginac.

  — Regelui îi este mai bine! spuse medicul.

  Bassignac se grăbi să iasă ca să răspândească ştirea falsă, bucurându-se dinainte de consternarea curtenilor.

  — Du-te şi tu, îi spuse cu blândeţe Francois I lui Sansac.

  Sansac îl consultă din priviri pe medic.

  — Majestatea Sa a avut adineauri o criză puternică… criza a urcat până la punctul ei culminant, acum scade treptat.

  Răspund de zilele Maiestăţii Sale, dacă binevoieşte să-mi urmeze prescripţiile…

  — Dumnezeu să-l aibe în pază pe Majestatea Sa! murmură Sansac.

  Şi omul acesta de fier ieşi plângând. Căci, tot împărţind desfătările şi primejdiile regelui, se legase profund de el.

  Fie că băutura calmantă ar fi acţionat într-adevăr asupra lui, fie că criza de isterie ar fi fost în descreştere, el părea mai liniştit.

  — Vorbiţi-mi despre starea mea, zise el cu o anumită fermitate.

  — Starea Majestăţii Voastre nu este îngrijorătoare. Nu are nevoie decât de odihnă.

  — Şi eu, vă spun că sunt condamnat! … Poate mai am trei luni de trăit… Da?: la ce bun! …

  — Majestatea Sa este în putere. Sângele se poate regenera sub influenţa ierburilor ce calmează şi purifică…

  Francois I clătină din cap.

  — Pentru ce minţiţi? spuse el cu asprime. Ştiţi mai bine decât mine că răul de care sunt atins este nevindecabil… Vă spun că abia mai am trei luni de trăit…

  Medicul păstră tăcere.

  — Vă rog! izbucni regele cu o disperare îndârjită.

  — Sire! … Mărturisesc că boala Majestăţii Voastre este anevoie de vindecat. Dar nu este vorba numai de trei luni de viaţă, dacă doriţi…

  — Şase luni, nu-i aşa? spuse regele eu o inexprimabilă amărăciune…

  De data asta medicul rămase tăcut.

  — Ascultaţi, spuse atunci Francois I, aceste câteva mizerabile zile de existenţă care îmi mai rămân, nu mi le doresc… Ascultaţi-mă… tăceţi… şi supuneţi-vă… Vreau ca de acum şi până în zorii zilei, să-mi preparaţi o băutură care să-mi redea toate forţele timp de opt zile, chiar şi pentru mai puţin… Vreau, ca în ultimele ceasuri ale vieţii, să redevin tânăr, înfocat, în fine precum eram acum douăzeci de ani… o puteţi face?

  — Da, sire… Dar dacă vă dau această băutură, vă ucid i

  — Oricum preparaţi-o şi aduceţi-mi-o… voi vedea…

  — Sire, repet Majestăţii Voastre că această băutură vă ucide

  — Tăceţi, domnule! horcăi regele. Să am în dimineaţa asta băutura! e în joc viaţa dumneavoastră! …

  — Regele o porunceşte?

  — Da! Vă poruncesc! …

  — E bine, fie… Vi se va da ascultare…

  Poate că era un om onorabil medicul ăsta.

  Poate doar îi era teamă… dar el hotărî să tacă şi să încerce apoi un ultim efort pentru a-l îndepărta pe Francois de la funestul său plan.

  Ieşind de la rege, o zări pe Diane de Poitiers care aştepta cu nerăbdare.

  — Ei bine? întrebă ea avântându-se dinaintea lui.

  — Majestatea Sa a avut o criză, dar nimic nu dovedeşte că regele se află în pericol… Va fi salvat dacă consimte să se odihnească. Şi mai ales, adăugă el… să fie îndepărtată cu grijă de el… cauza excitaţiei.

  — Care cauză? întrebă Diane de Poitiers pironind o privire ascuţită în ochii bărbatului.

  — Femeile! răspunse acesta cu o asprime hotărâtă. El se îndepărtă.

  — Femeile! gândi Disne… Şi poate fi salvat! Ah! scrisoarea!

  Medicul se avântă către apartamentul său. Unde era instalat un laborator.

  Am spus că era poate un om de onoare.

  Ideea preparării băuturii pe care o promise regelui îl revoltă.

  Se aşeză într-un fotoliu, şi, sprijinindu-şi capul în mâini începu să reflecteze.

  Departe, în vreun turn de clopot, sună de ceasurile patru.

  În clipa aceea, cineva bătu la uşă, şi nchipuindu-şi că veneau să-l caute ca să alerge la rege, se grăbi să deschidă.

  Era Diane de Poitiers.

  Intră şi închise din nou uşa cu băgare de seamă.

  — Hai, spuse ea aşezându se, spuneţi-mi tot ce ştiţi…

  — Nu pot decât să vă repet ceea ce v-am spus, doamnă. Ptegele poate fi salvat… în clipa de faţă, cel puţin…

  — Ce ar trebui făcut pentru asta?

  — Odihna cea mai deplină… mă înţelegeţi, doamnă? … Cu alte cuvinte nu numai odihna trupului, dar şi aceea a minţii.

  Şi prin odihnă, doamnă, înţeleg numai… odihna… simţurilor.

  — Vorbiţi deschis, zise Diane de Poitiers; împrejurările sunt prea grave ca să pierdem timp cu metaforele.

  — Fie, doamnă. Afirm deci că regele poate şi trebuie să se ocupe de exerciţiile sale obişnuite, chiar şi de cele mai obositoare.

  Din contră; vânătoarea, turnirurile, tot ceea ce poate să ducă la transpiraţii din belşug şi să îmblânzească simţurile nu-i poate fi decât favorabil. Dar trebuie să înceteze într-un fel absolut orice legătură cu femeile; trebuie chiar să alunge în întregime din mintea să orice gând de dragoste… cu ajutorul căruia…

  — Lămuriţi-mă…

  — Urmând aceste prescripţii cu stricteţe supunân-du-se medicaţiei motivate, Majestatea Sa ar mai putea trăi cinci sau şase ani.

  — Cinci sau şase ani! repetă cu glas înăbuşit Diane de Peitiers.

  — Şi poate chiar, concluziona medicul, ar reuşi să oprească mersul bolii mulţumită deosebitei sale vigori… Din nefericire…

  Apoi, medicul tăcu pe neaşteptate.

  — Aţi spus „din nefericire”… Desăvârşiţi-vă intenţia, izbucni Diane; şi luaţi bine seama, domnule. – este, indispensabil pentru salvarea statului ca dumneavoastră să fiţi în clipa de faţă de o sinceritate absolută.

  — Ei bine, doamnă, daca trebuie să vorbesc limpede, nu cred că Majestatea Sa renunţă la obiceiurile sale. Temperamentul său, de o ardoare nemăsurată, a pus stăpânire pe voinţa sa. Departe de a căuta liniştea care poate să-l salveze, regele mi-a poruncit să-i prepar o băutură excitantă…

  — Excitantă? întrebă Diane.

  — O băutură care, pentru câteva zile, i-ar reda toate puterile şi toate aparenţele tinereţii…

  — Asemenea băutură… o puteţi prepara?

  — Pot, doamnă, dar nu o voi face î

  — De ce?

  — Pentru că l-aş ucide pe rege cu o băutură magică de felul acesta la fel de sigur că şi un glonte de muschetă în cap sau o lovitură de pumnal în piept…

  — Înţeleg, maestre, însă vă este foarte greu să vă opuneţi pe faţă poruncilor Maiestăţii Sale…

  — De aceea, doamnă, nu mă voi opune pe faţă. Voi prepara pentru Majestatea Sa o băutură calmantă, şi îi voi spune că este băutura dătătoare de puteri pe care mi-a cerut-o.

  — Şi atunci când regele îşi va da seama că l-aţi înşelat, veţi fi arestat şi aruncat în temniţă…

  Medicul păli.

  Diane de Poitiers se ridică şi merse către el.

  — Trebuie să preparaţi băutura magică, spuse ea cu răceală în glas.

  — Doamnă, mă întreb ce pretindeţi de la mine de fapt! …

  — Ascultaţi-mă bine, maestre: minutele sunt preţioase. În spatele acestei uşi se află pe culoar doi oameni care vor pătrunde aici… la chemarea mea… Ia priviţi…

  Numaidecât Diane deschise uşa.

  Medicul zări într-adevăr pe coridor doi oameni.

  Erau mascaţi şi nu putu să-i recunoască.

  Diane închise din nou uşa.

  — Vă daţi seama, maestre, ce se va întâmpla dacă îi voi chema?

  — Nu mă îndoiesc de asta, doamnă, spuse medicul care, din vânăt precum era se făcu alb ca varul.

  — Ei bine, aceşti doi oameni vor pătrunde aici şi vor înfige fără milă pumnalul în dumneavoastră. Aveţi un minut să vă hotărâţi. Ori vă asumaţi răspunderea să pregătiţi băutura magică, ori de nu îi chem pe cei doi de afară…

  Medicul şovăi cam douăsprezece secunde, răstimp destul de mare, dacă socotim că o considera pe Diane de Poitiers incapabilă să ameninţe în zadar şi dacă ne gândim că deja aţâţase spiritele împotriva nenorocitului în apartamentul prinţului.

  — Doamnă, îngăimă el, voi pregăti băutura.

  — Bine, maestre, este tot ceea ce vă cer. Acum, liniştiţi-vă. Conştiinţa dumneavoastră va fi la adăpost de orice reproş. Mie, doar mie îmi veţi înmâna licoarea.

  În privinţa regelui, veţi proceda după cum aţi spus: îi veţi aduce băutura calmantă. Băgaţi de seamă numai ca acele două sticluţe să fie identice. Dacă, atunci când veţi aduce regelui băutura ce se află la dumneavoastră, se va afla vreo persoană în apropierea Majestă-ţii Sale, va fi bine ca persoană să ştie că băutura este nevătămătoare. În schimbul îndeplinirii acestor prescripţii, după cum spuneţi, veţi fi numit medicul Majestăţii Sale Henri al II-lea, rege al Franţei. Veniturile vi se vor dublă şi vi se vor acorda titluri de nobleţe. Vi se pare îndestulător?

  Medicul se înclină tremurând.

  — Să isprăvim cu asta, maestre. Cât timp vă trebuie ca să pregătiţi cele două băuturi… pe cea bună şi pe cea rea? …

  — Cam două ceasuri, doamnă.

  — Să zicem trei. La orele opt, mă voi înfăţişa aici. Cred că suntem de acord în toate privinţele nu-i aşa?

  — Da, doamnă! …

  — La orele opt! spuse Diane de Poitiers, cu o inflexiune a vocii care îl făcu să tremure pe nefericitul medic.

  Puţin după ora opt, medicul se îndreptă către apartamentul regelui.

  Chiar în clipa în care ajunsese în anticarperă se ivi pe dată dintr-o cameră alăturată o femeie care îl cuprinse de braţ.

  Era ducesa d’Etampes.

  — Aţi adus regelui băutura pe care v-a pretins-o? … spuse ea cu glas scăzut.

  — Doamnă…

  — Am auzit totul, noaptea trecută, când Majestatea Sa v-a vorbit! Aţi cugetat, domnule, că a da ascultare regelui însemnează a-l ucide? …

  — Doamnă, spuse medicul plecând privirea, băutura pe care o aduc este nevătămătoare…

  — Cum aşa?

  — Nu pot să mă explic mai mult, doamnă, dar vă jur pe mântuiră sufletului meu că aduc regelui o băutură calmantă şi nu băutura magică pe care mi-a pretins-o.

  — Sunteţi un om de onoare! izbucni ducesa care-l sărută pe amândoi obrajii pe medicul ce părea năucit, şi dispăru precum apăruse.

  — Regele nu va muri! gândi ducesa privind spre apartamentele sale.

  Ah! scumpa mea Diane, cine râde la urmă râde mai bine!

  Din acest proverb, se poate dovedi că bună ducesă nu era cu nimic mai prejos decât rivala sa şi că de fapt., veghind asupra vieţii regelui, o făcea mai ales pentru a-şi menţine poziţia sa influentă de la curte.

  — Cum a petrecut regele restul nopţii? întrebă atunci medicul pe Bassignac.

  Credinciosul valet de cameră, nu dormise şi îşi petrecuse toată noaptea în antecameră, trăgând cu urechea la uşa regelui, deschizând-o câteodată să privească înăuntru…

  — Majestatea Sa n-a întârziat să adoarmă, spuse el.

  — Este efectul băuturii pe care l-am sfătuit să o ia…

  — Dar somnul i-a fost întrerupt de coşmare, dacă e să ne luăm după vorbele neclare care-i scăpau Majestăţii Sale.

  — O să-l consult în privinţa asta…

  Şi medicul dori să-şi continue drumul.

  — Maestre! zise Bassignac cu o voce rugătoare, reţinându-l.

  — Ce doriţi prietene? …

  — E în intenţia dumneavoastră să daţi ascultare Maiestăţii Sale… poruncii pe care v-a dat-o?

  Deodată, el îi arătă lui Bassignac sticluţa ce-o avea asupra lui:

  — Vedeţi sticluţa aceasta, nu-i aşa?

  — Da! rosti cu înfocare valetui de cameră. Medicul privi cu nelinişte în jurul lui.

  — Ascultaţi-mă bine, zise el pe neaşteptate aplecându-se către Bassignac. Atâta vreme cât regele nu va bea decât din conţinutul acestei sticluţe, răspund de viaţa sa, m-aţi înţeles?

  — Înţeleg… Oh! Fiţi binecuvântat!

  — Dar, adăugă medicul pe un ton atât de scăzut că abia de se înţelegea ce spune, dacă sticluţa este schimbată, nu mai răspund de nimic…

  Şi lăsându-l pe Bassignac fremătând de speranţă şi spaimă, intră în camera regelui.

  XXXVII BĂUTURA MIRACULOASĂ.

  Francois I se trezise. O mare tristeţe se citea pe trăsăturile chipului său obosit. Doar, ochii îi străluceau cu o licărire ciudată.

  O clipă, medicul speră că o dată cu încetarea crizei de isterie, regele să renunţe la gândul său funest.

  Dar de la primele cuvinte pe care le rosti bolnavul, el pricepu că nu era deloc aşa.

  — Ei bine, domnule, exclamă Francois I, aţi izbutit să-mi preparaţi băutura aceea?

  — Medicul aşeză pe o masă aflată în mijlocul camerei, sticluţa pe care o adusese.

  — Sire, bâigui el, licoarea pe care mi-a comandat-o Majestatea Voastră este bine cunoscută, şi compoziţia sa, adusă în Franţa de către asiatici, nu poate fi ignorată de către un medic…

  — De ajuns, maestre, spuse regele a cărui privire se înflăcăra şi mai mult.

  — Dacă Majestatea Voastră ar binevoi să îngăduie…

  — Nu, maestre, nu! … Ştiu ce aţi putea să-mi spuneţi… Orice vorbă este de acum înainte de prisos…

  V-aţi îndeplinit misiunea, puteţi să vă retrageţi…

  — Îndrăznesc să sper că răul ce poate surveni nu se va abate asupra mea! spuse medicul care, după ce se înclină, se retrase.

  Acum, antecamerele erau înţesate de lume.

  Vestea că regele se simţea mai bine, şi că s-ar putea vindeca, lăsase locul gol în jurul prinţului Henri şi atrăsese în preajma bătrânului rege mulţimea de curteni.

  Singur în camera sa, Francois I rămase câteva minute gânditor, cu privirile aţintite în tavan.

  La ce se gândea în clipa asta în care putea, potrivit dorinţei sale să-şi prelungească existenţa sau să o curme?

  La împăratul Charles?

  La dezbinările ce învrăjbeau biserica şi ameninţau în esenţa sa principiul de autoritate divină pe care se sprijinea monarhia?

  La suferinţele poporului său strivit de dări şi de corvezi pentru a-i susţine fastul?

  La acei poeţi şi scriitori pe care aparent îi apreciase pentru a merita numele de Tată al Literelor, pe care câte unii il acordau, şi pe care îi persecutase în secret, pentru a fi pe placul bisericii? La umbra lui Etienne Dolet ce se apleca asupra patului său pentru a-l blestema, sau la figura ameninţătoare a lui Loyola care i se înfăţişa pentru a-i porunci să-i supună torturilor pe gânditorii din timpul domniei sale? …

  Nu! …

  Un nume de femeie îi venea pe buze.

  Pe: patul său de suferinţă, atât de aproape de moarte, Francois I rămăsese ceea ce fusese întreaga sa viaţă: un vajnic soldat pentru care femeia reprezintă marea fortăreaţă de cucerit.

  Bassignac intră şi îi spuse că doamna Diane de Poitiers, pretindea să i se înfăţişeze regelui imediat.

  Franşois I avea pentru Diane o stimă deosebită.

  Poate că fusese metresa lui înainte de a deveni cea a fiului său, dar asta nu e sigur.

  Regele iubea în persoana ei frumuseţea profundă, şi dispreţul ei pentru sulimanuri sau artificii, pe care ştiu să o păstreze intactă până la sfârşit.

  Admira la ea îndrăzneala uşor deşănţată, tenacitatea şi în fine, trecea drept o fiinţă ponderată, în stare de un sfat bun în afacerile serioase.

  Totuşi femeia asta il trăda: voia să-i ucidă.

  El nu ştia lucrul acesta.

  Şi acesta este blestemul grandorii al celor pe care Bussuet îi numeşte mai-marii pământului: ei sunt înconjuraţi de trădare, respiră ipocrozie şi mor chiar de mâna acelor pe care i-au stimat cel mai mult.

  Doar omul liber caută în fiinţa sa izvorul fericirii, flacăra de bucurie şi de măreţie care străluceşte asupra a tot ce-l înconjoară. Sclavul şi stăpânul sunt nevoiţi să se completeze unul prin celălalt, şi unirea lor inevitabilă naşte ura…

  Diane de Poitiers nu îl ura pe Francois I, ci pe acela care ocupa locul lui Henri II. Căci ea credea cu tărie că încoronarea prinţului s-ar completa cu propria ei încoronare.

  De aici reiese că ea putu să se aplece, asupra bătrânului rege muribund cu un chip plin de considerare şi simpatie, în vreme ce inima ei era plină de amărăciune, de ură şi nerăbdare.

  Aceasta este înfăţişarea tuturor nefericiţilor care tind spre acest sumbru abis ce se numeşte: Putere…

  — Sire, puse ea cu vocea sa un pic masculină, constat cu fericire că ni s-a făcut o descriere falsă.

  — Ce descriere, scumpa mea Diane?

  — Ni s-a spus că Majestatea Voastră ar suferi de un rău nevindecabil…

  Regele deveni livid din cauza acestei împunsături atât de aspre.

  — Şi că suferinţele din noaptea trecută ameninţau să-l sfârşească, mai spuse Diane neîndurătoare. Bag de seamă, se grăbi ea să adauge, că nimic nu e adevărat din toate astea şi că prin voia Domnului, regele va mai dura multă vreme.

  — Regele moare, întrerupse cu o voce înăbuşită Francois I.

  — Sire, sire! ce tot spuneţi? … Sunt convinsă că suferiţi doar de un pic de plictiseală, şi că ar fi de ajuns un pic de distracţie ca să vă smulgă gândurilor ce vă întristează… Îngăduiţi-mi sire, să vorbesc cu toată sinceritatea…

  — Vorbiţi, scumpa mea prietenă…

  — Ei bine! de la sosirea noastră la Fontainebleau, Majestatea Voastră nu se înconjoară decât de feţe triste şi severe… fără petreceri, fără turniruri… Abia dacă vânătoarea izbuteşte să frângă aspra monotonie a zilelor sale… Vai sire, doar nu suntem la manevre! … Chemaţi din nou în jurul dumneavoastră pe poeţii pe care i-aţi îndepărtat, pe trubadurii ale căror povestiri ne vrăjeau odinioară, alcătuiţi o curte care să arate ca un strat cu flori. Nu lipsesc tinerele şi fermecătoarele femei a căror privelişte o să risipească gândurile triste ale Majestăţii Voastre… Şi iată, sire, la ce mă gândesc… Fără a îndrăzni prea mult… pentru ce aţi alungat din cartel şi aţi surghiunit în fundul parcului pe atât de frumoasa Gillette pe care noi o îndrăgim cu toţii…

  Regele sorbea aceste cuvinte şi se îmbăta cu ele asemeni unei otrăvi care te prinde în mrejele ei.

  Auzind pomenindu-se de, Gillette, îl trecură fiorii.

  Diane putu să cântărească dintr-o privire întreaga grozăvie a distrugerilor pe care pasiunea le poate cauza unei inimi care a trecut de vârsta iubirilor şi care se îndârjeşte în ale iubirii…

  Deodată bătu din palme:

  — Dar asta îmi aduce aminte de o întâmplare destul de curioasă pe care vreau s-o fac cunoscută Majestăţii Voastre pentru a o dispune.

  — Sunteţi o fiinţă încântătoare, Diane şi din pricina vorbelor d-voastră, simt că trăiesc din nou!

  — Din fericire, Majestatea-Voastră, n-are nevoie de sprijinul cuiva ca să trăiască…

  — Să vedem despre ce întâmplare e vorba… La cine se referă.

  — Păi… la tânăra ducesă de Fontainebleau…

  Ochii regelui străluciră.

  — Un grădinar, continuă Diane, a găsit în parc o scrisoare ciudată care este semnată: O prietenă, a lui Gillette…

  Scrisoarea este adresată unui domn… de… am uitat… Dar priviţi, Sire, iată scrisoarea…

  Diane întinse regelui bucata de hârtie pe care acesta începu s-o citească şi s-o recitească.

  Din discreţie, fără îndoială, şi pentru a-l lăsa pe rege să cugete în voia sa, Diane se trase îndărăt şi se strecură până la masa pe care medicul aşezase băutura.

  După ce a citit scrisoarea, regele, ridică în fine privirile către Diane de Poitiers.

  — Vă mulţumesc, scumpa mea Diane, spuse el.

  — Pentru ce, sire?

  — Pentru cuvintele frumoase şi pentru scrisoarea pe care mi-aţi adus-o.

  — Oh! Dumnezeule, are cumva vreo oarecare importanţă?

  — O importanţă însemnată, Diane. Binevoiţi a mă lăsa… Dar înainte de a vă retrage, faceţi-mi un ultim serviciu… Aduceţi-mi sticla care se afla în apropierea dumneavoastră, pe masă… Nu o vedeţi?

  — Iertare, sire… Nu o vedeam, într-adevăr. Diane apucă sticla şi o aduse regelui.

  Apoi, după ce a făcut o frumoasă reverenţă se retrase zâmbind.

  Regele privi cu o uitătură sumbră sticla ce semăna aidoma cu aceea pe care medicul a aşezat-o pe masă.

  Şi cu o mişcare neaşteptată umplu un pahar de argint, pe care îl goli dintr-o înghiţitură.

  Apoi dădu ordin să vină Motgomery.

  Căpitanul gărzilor se înfăţişă de îndată

  — Luaţi douăzeci de oameni de nădejde, spuse regele, duceţi-vă la hanul Carol cel Mare şi arestaţi-l pe cavalerul de Ragastens, care se află acolo. Dacă se află în compania altor persoane, arestaţi şi pe aceste persoane. De grabă!

  Montgomery, se înclină şi dispăru.

  — Bassignac! striga regele.

  — Iată-mă, sire! …

  — Ajută-mă să mă îmbrac…’

  În timp ce începea să-l gătească pe rege, Bassignac aruncă o privire sticlei cu băutură şi o recunoscu pe cea pe care i-o arătase medicul.

  — Iată că totul e bine. Murmură printre dinţi bătrânul servitor.

  — Ce spui? întrebă regele.

  Lui Francois I îi plăcea tare mult să flecărească cu valetul său. Şi însemna chiar o mare destindere pentru el asemenea oră petrecută cu pregătirea toaletei, în timpul căreia Bassignac îl distra povestindu-i faptele mărunte de la curte. Vaietul făcea în felul acesta oficiul de foaie de informaţie.

  — Spun, sire, răspunse acesta la întrebarea pe care i-o pusese Francois I, spun că Majestatea Voastră a început să ia băutura şi că sunt fericit de faptul acesta…

  — De ce eşti fericit? zise regele care, revenit din gândurile sale funebre, tresări.

  — Pentru că licoarea este calmantă, sunt sigur de asta, şi Majestatea Voastră poate s-o bea fără teamă.

  Vorbele acestea care în mintea valetului de cameră, se refereau la scurtă discuţie pe care o avusese cu medicul, nu fură pricepute de Francois I.

  — Ai dreptate, spuse el cu o voce sumbră; băutura asta magică trebuie să-mi liniştească simţurile înfierbântate ale trupului meu. Mai umple-mi paharul…

  Bassignac se grăbi să dea ascultare poruncii. Regele bău dintr-o înghiţitură precum făcuse adineauri, cu un soi de disperare cumplită.

  — Beau moarte! gândi el în sinea lui.

  În acest răstimp, pe când Bassignac vorbea fără noimă, regele se studia, se ascultă, se consultă pe sine însuşi ca să zicem aşa.

  Primul efect imediat al băuturii magice a fost o stare plăcută în tot trupul care se răspândi în mădularele sale zdrobite de oboseală.

  Sudoarea rece şi acră care îl chinuise atâta se opri.

  Durerile confuze în măruntaie dispărură, zvâcnirile pleoapelor, slăbiră atât de mult încât atunci când Bassignac dăduse perdelele la o parte, el putu să privească cerul strălucitor inundat de lumină aurie a dimineţii primăvăratice.

  În vremea asta, Montgomery, ieşise din apartamentele regale pradă unei tulburări vecină cu nebunia. Ei se gândea în sinea lui:

  — Ce se întâmplă? … La Châtaignerie a fost ucis la hanul Carol cel Mare, nu mă îndoiesc de faptul acesta… Ucis de Triboulet, e sigur. Îmi închipui scenă ca şi cum aş fi fost de faţă.

  Afurisitul de bufon mă va pierde chiar în momentul când îmi făceam o poziţie la curte… în timp ce cugetă astfel, Montgomery coborâse în curtea castelului şi dăduse ordine unuia dintre ofiţerii săi.

  Curând ofiţerul veni să-i spună că cei douăzeci de oameni de care era nevoie erau gata de drum.

  — Ei bine, urmaţi-mă! zise căpitanul. Porni la drum către strada Fagots.

  — Sunt pierdut! murmură el. Dacă mă duc la hanul Carol cel Mare, sunt obligat să-l arestez pe Triboulet. Bufonul este adus la rege. Şi favoarea mea, sprijinită pe o minciună, se năruie în acelaşi timp cu minciuna…

  — Unde mergem, domnule? îl întrebă în clipa aceea ofiţerul care mergea în dreptul său în fruntea celor patruzeci de archebuzieri.

  — Mergem în strada Fagots, răspunse căpitanul.

  Şi pe dată regretă acest răspuns.

  — Avem de făcut vreo arestare? … continuă ofiţerul.

  — Da, chiar aşa… o arestare la han.

  — La care dintre hanuri? Sunt două în strada Fagots…

  — Aha! sunt două hanuri…

  — Păi da, domnule… e hanul Carol cel Mare şi Soarele de Aur.

  — Ei bine, domnule, la Soarele de Aur mergem! spuse Montgomery inspirat de o idee neaşteptată.

  Şi pe un ton firesc, adăugă:

  — Carol cel Mare nu este un han, este un loc mizerabil, iar persoana pe care o s-o arestăm e de condiţie bună.

  — Pot să aflu despre cine e vorba? …

  — Secret de stat! răspunse căpitanul gărzilor. Ofiţerul se înclină.

  Ajunseră în strada Fagots şi, la un semn făcut de Montgomery, mica trupă se opri în faţa hanului Soarele de aur, care era într-adevăr o pensiune bine întreţinută faţă de vecina sa.

  Montgomery intră în odaia cea mare.

  Ofiţerul postă soldaţi la toate. Ieşirile, apoi se întoarse la căpitan în fata căruia hangiul şi soţia sa, tremurau şi făceau nenumărate plecăciuni.

  — Domnule spuse Montgomery ofiţerului, o să deschideţi toate uşile camerelor din han şi să le aduceţi la mine pe toate persoanele pe care le găsiţi în aceste camere.

  Fără să spună un cuvânt, hangiul, se grăbi să-i arate ofiţerului drumul.

  După douăzeci de minute, cei cinci sau şase drumeţi din han erau adunaţi în faţa căpitanului gărzilbr, care luă un aer dintre cele mai severe. Şi încruntă sprâncenele.

  Drumeţii erau palizi şi se priveau unii pe alţii tremurând. Niciunul nu îndrăznea să protesteze împotriva brutalităţii cu care erau trataţi.

  Pe cât de nevinovaţi erau, drumeţii aceştia tremurau aşadar care mai de care, în timp ce Montgomery îi trecea în revistă fără să binevoiască a le adresa vreun cuvânt.

  În fine, căpitanul rosti aceste cuvinte care fură primite cu un oftat de uşurare:

  — Persoana pe care o căutăm nu se află aici! … Şi se adresă hangiului:

  — N-aţi avut acum vreo trei zile un drumeţ tânăr, cam de treizeci de ani, cu mustaţă şi păr blond, cu vestă violetă şi pană albă la tocă?

  — Nu, monseniore răspunse hangiul aplecat până la pământ. Niciodată un asemenea drumeţ nu s-a ivit la hanul meu. De altfel, monseniorul se poate informa, Soarele de Aur are un bun renume şi…

  — Bine, bine, hangiule! zise Montgomery pe un ton aspru. În orice caz suntem cu ochii pe dumneata, şi altă dată nu veţi mai scăpa aşa ieftin!

  Hangiul, năucit, se descoperi şi strigă cu o voce gâtuită de spaimă:

  — Trăiască regele! …

  Ofiţerul îşi adună soldaţii, şi curând trupa se îndepărtă, spre marea bucurie, a drumeţilor, dar nu şi a nefericitului hangiu ai cărui clienţi în trecere se grăbiră să-şi adune boarfele şi să se retragă într-o casă în care nu trebuie să suporte asemenea emoţii.

  Reîntors la castelul Fontaihebleau, Montgomery se înfăţişă dinaintea regelui, escortat de ofiţerul care îl însoţise.

  — Sire, spuse el, am făcut în hanul cu pricina o percheziţie amănunţită, şi nu am dat de persoana pe care mi-a desemnat-o Majestatea Voastră.

  — Mă paşte neşansa în clipa aceasta, zise cu amărăciune regele.

  Şi, fără să insiste mai mult, îi concedie cu an semn al mâinii pe căpitan şi pe ofiţer, destul de mirat că a fost adus în faţa regelui că şi cum ar fi fost nevoie de mărturia sa.

  — Of! zise Montgomery, e timpul ca regele să se ducă să li se alăture, onorabililor săi strămoşi! Situaţia devine de nesuportat!

  Şi îi spuse ofiţerului:

  — Aţi văzut, domnule, ne-am supus întocmai ordinelor regelui! Şi totuşi l-aţi auzit plângându-se! Ah! domnule, să nu ajungeţi niciodată căpitanul gărzilor Majestă-ţii Sale, dacă vă place tihnă! …

  Regele n-a fost contrariat de această nouă nereuşită după cum se temea Montgomery sau se prefăcea a se teme.

  El era cufundat în gândurile sale care se îndreptau către Gillette şi către scrisoarea pe care i-o dăduse Diane de Poitiers. Scrisoarea era astfel alcătuită:

  — Aflaţi-vă mâine seară la orele unsprezece la portiţa din parc.

  — Mâine seară, murmură regele, cu alte cuvinte în seara asta dacă scrisoarea a fost pierdută ieri. Şi era semnată: O prietenă a lui Gillette. Cine poate fi această prietenă a lui Gillette? De ce îi scrie cavalerului de Ragastens? … Ce se pune la cale? …

  Timp de un ceas, regele se gândi la această scrisoare bizară.

  Apoi, deodată, porunci valetului de cameră să trimită după Sansac.

  Fără îndoială că luase o hotărâre.

  Atunci, regele simţea o deosebită forţă străbătându-i venele. Era efectul puternic al băuturii magice.

  Căci ceea ce luase regele era într-adevăr un elixir al iubirii, al juneţii.

  Groaznica oboseală datorată crizei dispăruse de tot. Se simţea sprinten, gata de luptă – oricare ar fi fost ea! …

  Culoarea din obraji îi reveni.

  Şi ochii săi, care şi-au pierdut funesta licărire cauzată de febră, străluceau ca şi cum într-adevăr ar fi întinerit cu mai mulţi ani.

  Sansac, căruia îi poruncise să vină, sosi şi scoase mn strigăt de veselă uimire.

  — Pe toţi dracii, se pare că Majestatea Voastră a reînviat.

  — Reînviat este chiar cuvântul potrivit, spuse regele.

  Şi, de data asta, surâse fără amărăciune în timp ce se privea în oglindă.

  Şi într-adevăr vigoarea de moment pe care o simţea, starea plăcută ce pusese stăpânire pe el, îl făcea să uite că această reizbucnire de forţă vitală era nenaturală.

  O imensă speranţă îl cuprindea.

  Şi simţindu-se atât de viguros, ajunsese să creadă că biruise boala.

  — Vino, spuse el lui Sansac, vreau să respir aerul curat al acestei dimineţi. Vom merge până la heleşteu, vrei?

  — Sunt la ordinele Majestăţii Voastre.

  — Da, dar nu vreau să fim escortaţi. Vei da de ştire că vreau să merg numai cu tine în parc.

  Francois I trecu atunci prin anticameră şi prin saloanele înţesate de curteni.

  Răsunară puternice aclamaţii de „Trăiască regele!” Se fluturau toci.

  A fost un deosebit elan de entuziasm.

  Să-i fi desconspirat pe nedrept? gândi Francois I, deja gata să se lase convins de sinceritatea acestei bune dispoziţii şi a acestui devotament ce se citea pe toate aceste chipuri.

  Şi el trecu printre cei adunaţi de faţă, împărţind vorbe bune şi surâsuri, în timp ce Sansac îi repetă lui Montgomery că regele voia să meargă neînsoţit de escortă în parc.

  Parcul imens şi pustiu râdea de prospeţime, cu verdeaţa sa abia ivită, încă plăpândă şi de cântatul primelor păsărele.

  Francois I mergea în tăcere, escortat de Sansac care îi respecta visarea.

  Ajunse la heleşteu, dar nu se opri acolo, ca în alte daţi pentru a arunca bucăţele de pâine crapilor.

  Îşi continuă drumul, trăgând cu nesaţ aer în piept, făcând mişcări ca pentru a se convinge că era cu adevărat viu, departe de moarte.

  Deodată, se opri, ascuns printre tufe de liliac care nu înfloriseră încă, dar ale căror ciorchini de muguri păreau pregătite să izbucnească în înfloriri înmiresmate.

  Ii făcu semn lui Sansac să se oprească şi să nu facă nici un zgomot.

  Atunci îndepărtă încetişor tufele dese ale boschetului de arbuşti, şi Sansac zări, casa cu aspect părăginit…

  Era pavilionul gărzilor.

  Regele fremăta.

  Într-adevăr, inima îi bătea ca în zilele îndepărtate ale primelor sale iubiri.

  — Tot ceea ce iubesc se află acolo! murmură el. Şi asemeni unui tânăr student care îşi pândeşte de departe metresa, regele aştepta, cu privirile aţintite asupra pavilionului.

  Deodată păli şi apucă mâna lui Sansac.

  În dreptul uneia dintre ferestrele aflate la parterul clădirii se ivea un chip de tânără fată care părea că priveşte întrebător cu nelinişte spre cerul albastru şi că aşteaptă vreun eveniment de care depindea viaţa sa.

  — Este ea! mormăi cu glas înăbuşit regele. Era într-adevăr Gillette.

  Dar tânăra fecioară nu întârzie să dispară de la fereastră, şi degetele ce se încleştară pe mâna lui Sansac, slăbeau strânsoarea puţin câte puţin.

  Atunci regele se întoarse cu faţa către gentilom şi îl întrebă:

  — Ai văzut, Sansac?

  — Da, sire…

  — Nu-i aşa că e frumoasă?

  — Sire, eu nu ştiu dacă femeile sunt frumoase sau urâte!

  Regele nu mai asculta.

  Privirile sale, atrase de o forţă nevăzută erau încă aţintite asupra bătrânului pavilion părăginit, spre acea fereastră, aşteptând strălucitoarea apariţie pe care o spera.

  Multă vreme, Francois I rămase astfel cufundat în contemplarea sa.

  În fine păru să se trezească şi cu un suspin adânc, porni din nou în direcţia castelului.

  — Aşadar, întrebă Sansac, Majestatea Voastră tot o mai iubeşte pe această tânără fecioară?

  — De-a pururi! Mai nebuneşte ca niciodată! Iubirea asta mă chinuie şi mă duce la disperare… dar s-a isprăvit…

  Sansac îl privi fix pe Francois I.

  — Regele este stăpânul grăi el.

  — Da, fir-ar să fie, eu sunt stăpânul… Iţi spun că s-a isprăvit Sansac! În seara asta o răpim, pricepi?

  — Bine, sire, spuse cu nepăsare Sansac. La ce oră? Când va începe să se lase întunericul.

  XXXVIII O SEARĂ DE PRIMĂVARĂ.

  Intre Margentine şi Medeleine Ferron rămăsese stabilit ca Gillette să nu fie încunoştinţată desprea ceea ce se pregătea decât în ultimul moment.

  Ziua se scurse aşadar pentru tânăra fecioară într-un calm relativ.

  Totuşi, spre seară, starea nervoasă a Margentinei începu s-o neliniştească.

  — Ce vi se întâmplă, mamă? întrebă ea în repetate rânduri.

  Margentine îi răspunse cu ocolişuri.

  Cum soarele cobora către orizont, Margentine începu a pregăti de grabă masa de seară.

  Madeleine care, pe timpul zilei rămăsese închisă în camera sa, se arătă în acel moment. Era mai palidă ca de obicei. Şi Gillette nu se putu stăpâni să nu i-o spună.

  — Copilă scumpă, spuse Madeleine, nu vă neliniştiţi din pricina mea… Ea o atrase către fereastră deschisă şi amândouă îşi dăruiră o clipă. Această tihnă de nedefinită seninătate care face ca pădurea să-şi recapete înfăţişarea atât de maiestuoasă, la căderea nopţii se întindea peste parc, în acelaşi timp cu primele umbre ale înserării.

  Miresmele discrete ale tinerelor vlăstare moleşeau atmosfera deja călduţă.

  Cerul era fără lună, dar pe fondurile unui albastru deschis se aprindeau câteva stele ce licăreau ca luminile sfioase peste care adia briză.

  — Ce seară frumoasă! murmură Madeleine Ferron. Ce mult mi-aş dori să pot iubi din suflet şi să las frâu liber inimii… în loc să…

  — Ce vreţi să spuneţi, doamnă? … Oh! vorbiţi… simt că aveţi în adâncul sufletului o imensă durere şi mi-aş dori atât de mult să vă aduc alinare!

  — Biată micuţă! Uitaţi de tristeţile voastre care sunt întemeiate ca să încercaţi să-mi consolaţi capriciile… Credeţi-mă, copila mea nu prea simt nevoia să fiu consolată… am isprăvit cu amărăciunile şi grozăviile vieţii… Dumneavoastră, din contră, atât de tânără, plină de freamătul speranţei şi al iubirii… nu roşiţi… iubirea este o trăsătura nobilă…

  Ea adăugă cu un oftat înăbuşit:

  — Totul este să fii iubită! … Dar dumneavoastră, sunteţi cu siguranţă iubită.

  — Cum se face că ştiţi asta, doamnă? făcu cu însufleţire tânăra fecioară.

  — Ştiu eu. Vai! am prea multă experienţă despre aceste lucruri ca să mă pot înşela. Sunteţi iubită, nu vă îndoiţi de faptul acesta.

  Gillette îşi simţea pieptul tresăltând.

  Fremăta sub mângâierea acestor cuvinte care răspundeau gândurilor intime pe care le trezea înlăuntrul ei frumoasa seară de primăvară.

  În clipa aceea Margentine le chemă.

  Închiseră fereastra şi se aşezară la masă cu veselia rezervată a persoanelor ce au a-şi ascunde vreo nelinişte.

  Madeleine şi Margentine schimbară priviri ce o surprindeau pe Gillette şi pe care ea nu le înţelegea.

  Cina se sfârşi în tăcere.

  Madeleine se aplecă spre Margentine.

  — Acum vine ora nouă, murmură ea. E timpul s-o prevenim. Eu mă duc să văd dacă nu cumva se petrece vreun fapt alarmant prin împrejurimi.

  Se ridică, se înfăşură în mantie şi ieşi.

  Gillette rămase visăoare; gândul ei era cu siguranţă tare departe de pavilionul acesta în care era închisă.

  Gândul ei zbura către căsuţa din strada Trahoir de unde, într-o seară de primăvară asemeni acesteia, îl zărise pentru prima oară pe acel tânăr ce se uita spre ea cu o privire atât de gingaşă şi totodată atât de arzătoare.

  — La ce te gândeşti? întrebă Margentine surâzând. Vrer să îţi spun eu? Te gândeşti la iubitul tău.

  — Da, mamă, spuse ea cu simplitate. Şi ochii i se întristară.

  — El e atât de departe, spuse ea cu un suspin. Nu ştie, că mă aflu aici. Şi cine ştie dacă se gândeşte la mine!

  — La cine vrei să se gândească? zise cu naivitate Margentine. Spui că se află foarte departe de locul ăsta… Poate nu se află aşa de departe precum crezi.

  — Mai că nu-mi vine să cred, mamă! izbucni Gillette pălind.

  Margentine îi cuprinse mâinile.

  — Ascultă, copila mea… A sosit ceasul să-ţi destăinui ceea ce ţi-am ascuns până acum; a venit clipa să sperăm… Ce-ai zice tu dacă ţi-aş spune că Manfred se află la Fontainebleau.

  — Oh! E cu putinţă!

  — Că se gândeşte la tine! că se pregăteşte să te salveze!

  — Tăceţi, mamă!

  — Ce-ai zice dacă, după ce ar intra în parc, ar veni să te caute! …

  — Când? Oh!. Spuneţi-mi când?

  — În seara asta, fiica mea, în seara asta! Peste două ore, poate mai curând, va bate la uşa asta…

  În clipa aceea o izbitură în uşă se făcu auzită. Gillette dădu un ţipăt sfâşietor, ţâşni la uşă, şi trase cu putere zăvorul, uşii pe care o închisese Margentine.

  — El este! el este! ţipă ea înainte ca Margentine să poată face vreun gest cu care s-o oprească.

  Pe uşa deschisă, intrară doi oameni.

  Gillette se trase înapoi, de data asta cu un strigăt de groază…

  Primul dintre aceşti doi bărbaţi, era regele! …

  Margentine, cu un fel de urlet sălbatic, se aruncase asupra lui Francois I.

  Dar în clipa în care urma să-l atingă, ea simţi o lovitură puternică în creştetul capului; i se păru că se despică pământul, şi căzu pe spate, leşinată.

  Autorul loviturii era Sansac.

  — Mamă! ajută-mă, mamă! …

  Gillette voi să strige, voi să se zbată…

  Dar un căluş îi înăbuşi glasul, şi două braţe puternice o apucară, şi, readucând-o la neputinţă, o luară pe sus…

  Medeleine Ferron ieşise să cerceteze împrejurimile.

  Ea se îndepărtă destul de mult, cerceta prin boscheţii copacilor, cerceta ungherele întunecoase, toate astea le făcea pe direcţia portiţei. – cu alte cuvinte în direcţia aproape opusă celei castelului.

  — Totul e în ordine, murmură ea, în fine întâlnirea din noaptea trecută nu a fost decât o întâmplare; nu avem să ne îndoim de nimic; peste două ore, Gillette va fi salvată şi regele Francois îmi va aparţine din clipa aceea… Un pic de răbdare, Majestate, vom muri împreună!

  Convinsă că totul era liniştit şi că nimic n-ar împiedica fuga pregătita, Medeleine reveni la pavilion.

  Ea zări uşa deschisă.

  — S-a întâmplat o nenorocire! spsue ea.

  Din două salturi, ajunse în interior şi văzu pe Margentine leşinată, întinsă la pământ…

  Gillette dispăruse.

  Un blestem teribil ţâşni pe buzele Madeleinei. În grabă mare, ea începu să umezească cu apă rece tâmplele Margentinei.

  Curând această deschise ochii.

  — Fiica mea! putu ea să murmure.

  — Ce s-a petrecut? întrebă Madeleine care stătea îngenuncheată.

  — Regele! răspunse Margentine.

  — A venit?

  — Da!

  — A răpit-o?

  — Da!

  Margentine făcu un efort puternic pentru a se ridica. Dar căzu din nou cu toată greutatea, fără cunoştinţă.

  Aflată în faţa acestei nenorociri neprevăzute, Madeleine Ferron îşi păstra acel straniu sânge rece pe care l-a avut în toate ocaziile de după noaptea tragică în care soţul ei o târâse la spânzurătoarea din Montfaucon. Se ridică încet şi socoti:

  — Este nouă şi jumătate. Ei trebuie să vină la unsprezece. Trebuie să. Pun la socoteală nerăbdarea iubirii şi afecţiunea părintească adunate în Manfred şi în Fleurial. Peste o jumătate de oră vor fi la întâlnire…

  În timp ce monologa astfel, ea pregătea o compresă cu vin dulce şi ulei.

  O aşeză pe rană şi puse un bandaj cu o îndemânare pe care ar fi admirat-o şi un medic.

  Femeia aceasta nemaipomenită excuta aceste îndeletniciri cu acelaşi calm cu care s-ar fi îngrijit de lucru, la o broderie sau orice altă ocupaţie ce i-ar reveni unei femei.

  De data asta, Margentine îşi reveni pe de-a-ntregul la viaţă.

  — O să-ţi treacă, spuse Madeleine… Ei bine! încotro alergaţi? adăugă ea postându-se în faţa bietei mame care năvălea, către uşă.

  — Lăsaţi-mă să trec! mormăi Margentine cu o voce îndârjită.

  — Niciodată! Veţi fi ucisă degeaba…

  — Lăsaţi-mă să trec sau vă ucid pe d-voastră!

  — Să mă ucideţi! izbucni Madeleine. Ah! Nici nu bănuiţi ce serviciu mi-aţi face! Dar nu este vorba despre mine. Vă împiedic să faceţi o nebunie care v-ar pierde pe d-voastră şi pe fiica d-voastră… Vreţi s-o pierdeţi pe Gillette? Ce-o să faceţi? Să ţineţi piept unor oameni înarmaţi care vă vor înhăţa şi vă vor arunca într-o temniţă… Şi astfel să daţi de bănuit răpitorilor; aţi grăbi astfel pierderea copilului d-voastră… Vreţi să mă ascultaţi? Vreţi s-o salvaţi pe Gillette?

  Cuvintele astea pronunţate cu vigoare făcură impresie asupra Margentinei. Ea izbucni în hohote de plâns.

  — Salvaţi-mi fiica! strigă ea. Mi-aş da viaţa pentru asta.

  Atunci Madeleine dădu drumul mâinilor mamei pe care le ţinuse strâns pentru a o domoli şi se duse în linişte să închidă din nou uşa cu zăvorul…

  — Ascultaţi-mă, spuse ea revenind lângă Margentine, aveţi încredere în mine?

  — Da! căci mi-am dat seama de ura ce o purtaţi în inimă şi am mai înţeles că, pentru a satisface această ură trebuie ca d-voastră să-mi salvaţi copila.

  — Aveţi dreptate, spuse pe un ton nepăsător Madeleine. Ura mea împotriva lui Francois I vă arată zelul cu care mă voi strădui să vă salvez fiica şi nu este nevoie să invoc afecţiunea pe care ea a început să mi-o inspire…

  — Iertaţi-mă! spuse Margentine aruncându-se în braţele Madeleine… durerea mea de mamă m-a făcut să fiu nedreaptă. Vorbiţi. Mă încred în d-voastră. Este cea mai mare dovadă de afecţiune pe care pot să o dau în clipa de faţă.

  — E timpul să mă despart de voi, murmură Madeleine, căci voi două aţi reuşit să mă împăcaţi cu viaţa… şi ar fi fost prea târziu… Să nu mai vorbim despre asta… Ştiţi că întâlnirea cu Manfred este pentru ora unsprezece… Vă simţiţi în stare să mergeţi până la portiţă?

  — Până la Paris dacă trebuie!

  — O să ieşim amândouă şi vom ajunge la timp la întâlnire. Mă ocup să deschid portiţa secretă. Veţi ieşi…

  — În vreme ce fiica mea… oh! niciodată!

  — Aşadar d-voastră vreţi să stricaţi totul? Am să aduc în parc cinci bărbaţi viteji, puternici, bine înarmaţi. Prezenţa d-voastră, o biată femeie nervoasă, rănită ce ar trebui protejată, ar însemna un mare obstacol…

  — Aşa e! zise Margentine frângându-şi mâinile. Din contră, dacă plecaţi, dacă ne aşteptaţi în linişte noi ne putem mişca nestingheriţi şi atunci garantez pentru tot… Să mergem! adăugă ea cu mai multă hotărâre. În clipa de faţă, prin calmitate şi sânge rece trebuie să vă dovediţi curajul… Sunteţi pregătită?

  — Sunt! spuse Margentine convinsă, dar e atât de groaznic…

  — Aşteptaţi-mă, aici, spuse Madeleine, care se avântă spre camera ei.

  Câteva minute mai târziu, Margentine o zări ivindu-se îmbrăcată în costum de călărie.

  Ea purta la centură, în afară de spadă, un pumnal, armă de temut în mâinile ei.

  Era pumnalul pe care i-l oferise Francois I.

  Cu arma asta l-a înjunghiat pe soţul ei Ferron, apoi, mai târziu, pe Jean le Pietre…

  — Vă spuneam că urma să aduc aici în parc cinci bărbaţi, zise ea surâzând; cu mine, vor fi şase.

  Or, ce nu pot face şase oameni hotărâţi, gata să-şi dea viaţa! Dacă aţi şti câtă forţă stă în faptul acesta, de a fi pregătit să-ţi dai viaţa!

  Margentine o privea cu o admiraţie amestecată cu spaimă. Şi i se părea foarte firesc că Madeleine Ferron să se asemene cu un bărbat.

  — Urmaţi-mă, spuse ea lui Margentine. Ce vă face rana?

  — Nu o mai simt!

  Madeleine ieşi, urmată de Margentine. Ea porni de îndată pe drumul ce ducea la poarta secretă.

  Ţinea pumnalul în mână. Dar nu se servi de el.

  Tocmai bătu ora zece când ajunse la boschetul de arbori de unde, în noaptea trecută, scrutase rondul pe care îl făcuse santinela.

  — Nu vă mişcaţi de aici! îi şopti ea la ureche Margentinei.

  Aceasta, printr-o strângere de mână, îi dădu de înţeles că se va supune.

  Atunci Madeleine merse drept către santinelă, nu numai fără a-şi lua precauţii pentru a nu fi zărită ci din contră exagerând zgomotul făcut de paşii săi.

  — Stai aşa! strigă soldatul.

  — Ofiţer! răspunse Madeleine, cum răspunsese în ajun.

  Şi ea continua să meargă spre santinelă, care, luând-o drept ofiţer tânăr însărcinat să-i transmită vreun consemn, o lăsă să se apropie.

  Dar cum venea către el, aceasta avu fără îndoială bănuieli, căci încercă să încrucişeze halebarda.

  — Prietene, spuse Madeleine îndepărtând cu un gest lancea armei, ce-aţi zice dacă v-aş oferi o mie de livre? …

  — Aş spune ca mi-i oferiţi fără îndoială pentru a-mi trăda consemnul. Îndepărtaţi-vă, domnule ofiţer…

  — Vă ofer o mie de livre ca să tăceţi timp de un ceas, orice s-ar întâmpia.

  — Înapoi! răspunse soldatul, sau vă arestez, cât sunteţi dumneavoastră de ofiţer.

  — Doream să folosesc un alt mijloc, mormăi Madeleine, dar de vreme ce tu o vrei… ţine!

  Ea ţişni asupra soldatului şi, înainte ca acesta să fi putut face vreo mişcare sau să scoată vreun strigăt îi împlântase pumnalul în gât.

  Soldatul căzu cu greutate.

  — Cu atât mai rău! murmură Madeleine un pic palidă… Dealtminteri, îşi va reveni, poate!. Şi ea se îndreptă către poartă.

  În acel moment, în depărtare, întrezări o lumină care se legăna şi înainta către ea. Probabil un rond de noapte.

  — Dacă nu aflu parola, gândi Madeleine cu spaimă, totul este pierdut! Şi acolo… un rond de naopte care se îndreaptă încoace! Dacă acest rond nu întâlneşte santinela în faţa porţii…

  Parola de veghe se pronunţa din santinelă în santinelă…

  Trecură câteva clipe…

  Parola fu pronunţată şi de soldatul de gardă cel mai apropiat de poarta secretă, adică la două sute de paşi spre stânga.

  Madeleine nu stătu pe gânduri…

  Se întoarse cu faţa către santinela din dreapta, mascată de întuneric, şi strigă:

  — Santinelă, „în gardă”!

  În clipa următoare, ea auzi soldatul repetând parola care se continua îrrdepărtându-se şi slăbind din intensitate, făcând, înconjurul parcului.

  Luminiţa se apropia din ce în ce mai mult.

  Era cu siguranţă un rond de noapte.

  Peste câteva minute, ar fi aici! Ar observa cadavrul soldatului ucis… S-ar da alarma…

  Deodată, Madeleine se aplecă către corpul soldatului, îl apucă de picioare, şi începu să-l târască spre boschetul de arbori unde o lăsase pe Margentine.

  Acolo, din câteva mişcări, îi scoase mantaua, şi se înfăşură în ea.

  Apoi îşi puse pe cap toca cea grea.

  În fine, apucă halebarda, şi, revenind la poartă, începu a se plimba încet, fără a se îndepărta prea mult.

  Zece minute mai târziu, rondul de noapte ajunse în preajma ei.

  Rondul se compunea din patru archebuzieri, un sergent şi dintr-un purtător de felinar.

  — Vegheaţi atent! strigă sergentul în treacăt. Şi nu vă îndepărtaţi de poartă…

  Madeleine scoase un bombănit oarecare, în acelaşi timp cu un suspin de uşurare.

  Ea se temuse că sergentul rondului să nu cumva să-şi îndeplinească misiunea după tipic şi să-i pună întrebări.

  Din fericire, sergentul ăsta, asemănător cu mulţi alţi sergenţi din trecut şi din prezent, nu avea decât un gând: să-şi termine iute corvoadă şi să sforăie din nou pe patul său de campanie.