Procesul lui Etienne Dolet, care durase şase zile se terminase în ajun la orele douăsprezece.

  Ar fi inutil să relatăm ultima fază a procesului dacă nu s-ar fi produs un incident care a dus definitiv la condamnare.

  Procesul fusese condus de către Mathieu Orry, inchizitor şi oficialul Etienne Faye…

  Erau doi bărbaţi despre care nu se putea spune că sunt răi ori buni; aveau nişte feţe pe care niciodată nu se putea zări un zâmbet ori o urmă de emoţie…

  Nimeni nu auzise vrodată ca Mathieu Orry să se fi enervat. Vorbea cu delicateţe, şi cu o vece mângâietoare ordona călăului să-şi pregătească uneltele de tortură pentru a le folosi îa chestionarea unui acuzat.

  Dealtminteri era considerat un model de cucernicie şi îşi îndeplinea datoriile cu un zel care-l situa printre cei mai devotaţi.

  Cât despre Etienne Faye, acesta era o matahală, cu faţă netedă, cu cearcăne în jurul ochilor, şi înfăţişarea morocănoasă, replică admirabilă a lui Mathieu Orry.

  Nici o dificultate nu-i stânjenea pe cei doi bărbaţi. De îndată ce se aflau în faţa unei neclarităţi, în cadrul unui proces, dădeau ordin că acuzatul să fie trimis în camera de tortură.

  Rar dacă treceau vreodată mai mult de zece minute fără ca Mathieu Orry să nu poată spune cu vocea sa mângâietoare:

  — Problema în litigiu este lămurită.

  — Amin! răspundea Faye.

  — Într-adevăr, pe scaunul de tortură, nefericitul căruia i se sfărâmau oasele mărturisea tot ce se dorea de la el. Unii se învinuiau de grozăviile cele mai fantastice, ca de exemplu de a fi călătorit prin văzduh pe coada măturii ori că e în relaţii directe cu diavolul.

  Odată ieşiţi din camera de tortură nenorociţii se căiau cu amărăciune de mărturisirile lor, dar era prea târziu. Dolet nu a fost supus torturii.

  Printr-un ultim gest de pudoare, dintr-o instinctivă revoltă împotriva tiraniei preoţilor, Franşois I se opuse acestui tratament. Socotea că şi aşa era prea mult că Dolet era ars pe rug fără să albe vreo vină.

  Şi atunci când Loyola află că editorul nu avea să fie supus torturii, nu insistă asupra acestei probleme.

  Îşi aminti că Dolet publicase o carte intitulată: Faptele lui Frangois I de Valois, rege al Franţei, şi presupuse poate că Franţois I avea faţă de autor un fel de recunoştinţă pentru această carte faţă de care se arătase foarte mulţumit şi mândru.

  Intrăm aşadar în marea sală a Palatului de Justiţie în cea de-a şasea şi ultima a procesului.

  Mathieu Orry îndeplinea funcţia de acuzator.

  Etienne Faye prezida, asistat de asesori.

  Exista în sală o numeroasă asistenţă formată din burghezi şi oameni de rând, dintre care niciunul nu îndrăznea să-şi afişeze pe chip mila pe care o simţea de fapt pentru acuzat.

  Într-adevăr, de jur împrejurul sălii existau gărzi înarmate cu halebarde.

  Dar teama provenea în special de la prezenţa unor călugări răspândiţi prin mulţime; se ştia că aceşti oameni aveau auzul fin şi privirea ageră, şi nimeni nu-şi dădea osteneala să ajungă să fie tras pe roată de viu pentru a arăta pe faţă vreun sentiment uman.

  Etienne Dolet, stând în picioare în faţa tribunalului, cu mâinde legate la spate, asculta cu atenţie ceea ce spuneau când oficialul Faye, când acuzatorul Orry.

  Din când în când, se întorcea către mulţime şi căuta din priviri pe cineva care urmărise toate peripeţiile procesului.

  Acesta era Lanthenay care se măcina de disperare.

  Într-adevăr, acuzatul era adus în fiecare zi în sală printr-o trecere secretă care dădea spre închisoarea Conciergerie.

  Aşadar nu exista nici un mijjloc de a-l putea răpi pe Dolet pe timpul procesului, după cum sperase Lanthenay la început.

  În ziua aceea, cea din urmă, către orele unsprezece dimineaţa, Mathieu Orry şi oficialul Faye au ajuns în încurcătură – Etienne Dolet se încăpăţâna să nu recunoască acuzaţiile ce i se aduceau.

  Şi nu se puteau folosi de marele izvor al adevărului, camera de tortură.

  O spaimă nedefinită apăsa asupra sălii tăcute în care nu se auzea decât vocea judecătorilor şi cea a lui Dolet care riposta.

  — Aşadar, spunea Faye, afirmaţi că nu sunteţi deloc eretic.

  — Nu sunt.

  — Aşa spune dumnealui, izbucni Orry, dar nu a fost el cel care l-a tipărit pe Platon cu acea monstruoasă erezie, încât nu mai e nevoie de alte probe?

  — L-am tradus pe Platon, răspunse Dolet. Contestaţi dreptul de a-i traduce pe autorii antici? Prescrieţi studiul pentru limba greacă?

  — Aţi tipărit cărţi scandaloase, aţi publicat o Biblie în limba franceză.

  — Cărţile de care vorbiţi au fost aduse în imprimeria mea: dacă le-aş fi tipărit s-ar fi găsit urme ale încercărilor de tipar.

  — Mărturisiţi, reluă Faye, că sunteţi schizmatic? Asta nu o puteţi contesta. Aţi favorizat pe apărătorii noilor dogme.

  — Nu cunosc niciunul dintre ei; cum aş fi putut să-i favorizez.

  Faye şi Mathieu se priviră.

  Mărturia acuzatului era pe atunci piesa principală a unui proces. Era atât de uşor de obţinut!

  Se întâmpla arareori să se încerce stabilirea vinovăţiei unui acuzat prin probe acumulate în afara negaţiilor şi afirmaţiilor.

  Faptul că Dolet persista în a nega, producea asupra mulţimii asistenţilor un efect uimitor. Şi cum justiţia nu era susţinută pe probe materiale atât de solide ca în zilele noastre, condamnarea lui Dolet devenea anevoioasă.

  În clipa asta, un bărbat înainta către oficialul Faye.

  Era un călugăr.

  Creştetul îi era acoperit de o glugă neagră. Fiecare putea observa că păşea cu greutate. Ce aducea sinistra apariţie? …

  Călugărul se aplecă spre oficial, scoase o hârtie din sân şi, i-o întinse lui Faye spunându-i:

  — Lntrebaţi-l pe acuzat dacă pergamentul acesta este scris chiar de mâna lui.

  Faye citi cu iuţeală conţinutul hârtiei, apoi îl trecu lui Mathieu Orry care îl citi şi el.

  — Mârşăvie şi sacrilegiu! bombăni el.

  — Gărzi, aduceţi-l mai aproape pe prizonier, spuse Faye.

  Etienne Dolet se apropie el însuşi şi se aplecă asupra pergamentului.

  — Dumneavoastră aţi scris aceste rânduri, întrebă Faye.

  — Da, spuse stăpân pe sine Dolet.

  Şi, deosebit de calm, îşi reluă locul.

  Orry scoase un fel de bombănit de bucurie.

  Se ridică, ţinând hârtia în mână.

  Pergamentul, era cel pe care Dolet îl scrisese la Conciergerie într-un moment febril şi pe care soldaţii i-l confiscaseră ca să-l dea lui Gilles Le Mahu.

  Mathieu se ridică şi dădu citire documentului. Apoi îl comentă, ne putem închipui în ce fel. Mai ales ultimul pasaj îi excita verva.

  Reieşea într-un mod categoric faptul că acuzatul punea mare preţ pe ştiinţă, cauza tuturor relelor şi izvorul principal al tuturor ereziilor.

  Călugărul care adusese pergamentul acuzator se retrăsese într-un colţ.

  El îl zări pe oficialul Faye aplecându-se către asesori.

  Aceştia aprobară din cap.

  Atunci oficialul citi sentinţa, care îl declara pe Etienne Dolet vinovat, scandalos, schizmatic, eretic, apărător al ereziilor.

  Sentinţa condamna pe savant să fie ars pe rug în piaţa publică.

  Citirea sentinţei fu primită cu o tăcere de moarte. Gărzile îl înşfăcară pe Dolet imediat. Mulţimea care părăsea sala, era tristă, îngrozită peste măsură.

  Doar o femeie exclamă:

  — Mare păcat să arzi pe rug un bărbat atât de frumos şi care vorbeşte atât de bine.

  Femeia fu arestată pe loc. Şi ai săi nu mai avură niciodată vreo veste despre ea.

  După citirea condamnării, Lanthenay ieşise odată cu mulţimea, şi, nebun de disperare, scrisese cele câteva rânduri pentru Manfred. Cocardere încalecă deîndată. Restul povestirii se cunoaşte.

  Călugărul cu glugă neagră, auzise şi el pronunţarea tribunalului, după care ieşise, se urcase într-o caleaşca, şi o porni la palatul marelui magistrat.

  În timp ce intra în cabinetul lui Monclar, omul acesta îşi scoase gluga.

  — Ce imprudenţă! izbucni Monclar, zărindu-l. Dacă rana d-voastră s-ar deschide din nou, sfânt tată! …

  Loyola tresări şi-i spuse cu calm:

  — Îmi atribuiţi un nume ce nu se acordă decât papei, fiule.

  — În sinea mea, doream să aduc un omagiu sanctităţii voastre… şi de fapt, de ce nu aţi fi numit mai degrabă aşa?

  — Niciodată! spuse liniştit Loyola. Aş pierde jumătate din puterea mea dacă aş accepta mitra papală… Cât despre rana mea, fiţi liniştit… Tocmai am venit să vă aduc o veste bună: Dolet este condamnat… Restul vă priveşte, în calitatea dumneavoastră de mare magistrat.

  — Când doriţi să se înaâţe rugul?

  — Mâine, fiule.

  — Mâine!

  — Da, Dolet are prieteni îndrăzneţi; până când nu văd cu ochii mei flăcările rugului ridicându-se în jurul lui, nu voi avea linişte.

  — Ceea ce doriţi, părinte, este în afara uzanţelor.

  — Trebuie să-l luăm prin surprindere pe duşman. Dealtminteri, oficialul nu a ezitat să declare public faptul că acuzatul îşi va ispăşi pedeapsa chiar de mâine.

  — Fie, părinte.

  — Rămâne de ştiut în care loc o să-l ardem pe rug.

  — Există piaţa Greve…

  — Da ştiu piaţa voastră spaţioasă, spuse Loyola. Discuţia dintre cei doi mai dură încă un ceas; ceea ce a fost hotărât în cadrul acestei discuţii, nu vom întârzia să aflăm2

  XI LOCUL ÎN CARE A FOST ÎNĂLŢAT RUGUL.

  Revenim la Manfred şi Lanthenay pe care i-am lăsat stând lângă podul Saint-Michel.

  Podul avea câte o poartă la fiecare din cele două extremităţi ale sale.

  Porţile nu se închideau decât arareori, exceptând zilele în care era vreo răzvrătire la Universitate şi când se voia să fie împiedicaţi studenţii să se răspândească prin oraş.

  Ziua ce se ivea părea, cenuşie şi sinistră.

  Era aproape ora şase.

  Doler trebuia să iasă de la Conciergerie pe la ora şapte pentru a fi condus la locul supliciului, adică în piaţa Greve, după cum fusese anunţat.

  În momentul de faţă, erau aproape trei mii de persoane masate la intrarea podului Saint-Michel, fără a mai socoti mulţimea enormă care se revărsa din străzile învecinate şi invada piaţa Greve.

  Oamenii masaţi lângă pod erau cu toţii cerşetorii de la Curtea Miracolelor.

  Lanthenay şi Manfred ocupaseră poziţie chiar în faţa porţii podului. Păreau foarte calmi şi nu-şi adresau nici un cuvânt.

  La orele şase şi jumătate două sute de călăreţi se aşezară de-o parte şi de alta a porţii luând poziţii de luptă.

  În spatele lor se postară trei tunuri mici de campanie.

  — Se apropie momentul! spuse cu glas înăbuşit Lanthenay.

  În timpul acesta, nişte soldaţi, încărcară tunurile, în mod făţiş, şi le îndreptară în trei direcţii diferite asupra mulţimii.

  Această demonstraţie ameninţătoare fu remarcată de toată lumea şi primită cu strigăte de groază. Numai cerşetorii nu manifestară nici o surpriză.

  Doar, după ce au aruncat o privire asupra înşiruirii de pe pod, Manfred şi Lanthenay constatară mai multe lucruri care le dădură o nelinişte vagă.

  Mai întâi, toate dughenele podului erau închise, ceea ce nu se întâmpla niciodată în asemenea împrejurare, prăvăliaşii din Paris fiind din contră avizi de asemenea spectacole.

  Într-adevăr, dughenarul parizian avea un temperament războinic, şi cum rareori are ocazia să-şi satisfacă instinctele, adoră orice spectacol în care sunt omorâţi oameni.

  În plus, Manfred şi Lanthenay remarcară faptul că podul era înţesat cu soldaţi; erau poate două regimente masate pe pasajul îngust ce era liber între cele două rânduri de dughene.

  Alte şase tunuri la vedere desăvârşeau să dea podului aspectul unei fortăreţe care se pregăteşte să susţină un asalt.

  Clopotul din turnul Palatului de Justiţie sună orele şapte.

  Se făcu în mulţime o vastă şi profundă mişcare ce indică freamătul de spaimă, şi care, plecat dintr-un centru de fierbere, se pierde în rândurile mărginaşe prin ondulaţii ample.

  În momentul ăsta, poarta podului fu închisă.

  — Ce se petrece? murmură Lanthenay devenit livid.

  — Vin din piaţa Greve, gâfâia o voce în apropierea lui.

  Manfred şi Lanthenay priviră înapoi cu repeziciune.

  Omul care vorbi astfel era Cocardere.

  Şi cuvintele astea atât de simple totuşi răsunară aidoma unui dangăt de clopot.

  Chiar în aceeaşi clipă, dangătul începu să răsune într-adevăr la Saint-Germain-l’Auxerrois şi la Notre Dame, apoi la Saint-Eustache, apoi la celelalte biserici, ajungând din aproape în aproape ca o voce lăuntrică prevestitoare de nenorocire care s-ar preschimba în ecou de doliu…

  În depărtare, de cealaltă parte a Senei, se auzi cântul a sute de călugări care, acoperiţi de glugi şi cu lumânarea în mână – lumânări care erau mai degrabă torţe pentru incendiat! … – formau cortegiul condamnatului.

  — Sosesc din piaţa Greve! reluă Cocardere, şi ştiţi ce se petrece acolo? Se află într-adevăr un rug, dar în jurul rugului, nici urmă de călău şi nici ajutoarele sale.

  Nu în piaţa Greve va fi ars pe rug! Lanthenay scoase un ţipăt sfâşietor. Manfred răcni o înjurătură teribilă. Fu printre cerşetori o agitaţie violentă. Şi strigătele neaşteptate, repetate de voci furioase, izbucniră, tunară:

  — În piaţa Maubert! In piaţa Maubert!

  O mie de cerşetori năvăliră asupra porţii podului, şi se produse acolo o învălmăşeală de nedescris, în timp ce din toate părţile alerga o mulţime îngrozită.

  Cum să te descurci?

  E îngrozitor!

  Cum să treci dincolo de pod? Cum să-i sar în ajutor?

  Cu mintea răvăşită, şi părul zbârlit, Lanthenay răcnea aceste întrebări întrerupte de înjurături din care se dezlănţuia disperarea.

  Şi, deodată, îi trecu o idee prin mintea-i răvăşită de gânduri.

  — Înainte! urlă el.

  Din câteva salturi, coborâse malul abrupt. Existau bărci legate cu frânghii de ţăruşi înfipţi în nisip. Dar mai era timp să dezlege bărcile?

  E sigur că nu le zări.

  Intră în apă!

  Lanthenay dădu de apă adâncă şi aproape de îndată se porni să înoate cu o asemenea îndârjire încât traversă curentul de apă aproape în linie dreaptă.

  Atunci, se întâmplă o scenă nemaiîntâlnită, un spectacol de vis sau de coşmar.

  În urma lui Lanthenay, Manfred; în spatele lui Manfred, Cocardere şi Fanfare, zece, o sută, o mie de cerşetori se aruncară în apă, urlând, vociferând, împingându-se; Sena se îngeri de tot se acoperi de capete furioase, de pumni care se agitau deasupra capetelor.

  Şi dangătul clopotelor, răsuna lugubru, asemeni unui plânset care ar fi îngânat în surdină miile de strigăte şi de blesteme ce se înălţau din apa Senei!

  XII PIAŢA MAUBERT.

  Da! în piaţa Maubert cele două mii de gărzi ale poliţiei, însoţite de mai mult de cinci sute de călugări, îl conduceau pe Etienne Dolet.

  Era o idee inteligentă pe care o avusese Loyola.

  Temutul călugăr şi-a explicat minuţios atacul de la Curtea Miracolelor împotriva cerşetorilor, şi izbânda lor extraordinară!

  Înlăuntrul său, admirase această faptă de arme el care odinioară mânuise cu atâta dibăcie sabia.

  Şi murmurase:

  — Acesta este Marignan-ul lui Lanthenay!

  Dar dintr-o dată conchise:

  — Omul ăsta e capabil de orice. Tentativa să de răpire a lui Doleţ de la Conciergerie este opera unui erou ori a unui nebun, două categorii de oameni la fel de periculoşi.

  Şi hotărâse să-şi ia precauţii pentru ca Dolet să nu-i fie smuls la momentul potrivit.

  Am văzut cum a decurs convorbirea lui cu Monclar.

  Ii dădu sfaturi, sau mai degrabă ordine, care se rezumară la aceste manevre foarte simple:

  Să răspândească zvonul că Dolet ar fi ars în piaţa Greve, şi să ridice acolo uh rug pentru a înşela mai bine pe cei din Paris; apoi, către orele cinci dimineaţa, să ridice iute un rug în piaţa Maubert, să dea ordin să se blocheze podurile şi să fie păzite de forţe importante.

  Astfel sunase planul lui Loyola.

  Nimeni, nu avu acces la acest secret. Până în ultima clipă Dolet însuşi crezu că ar fi condus în piaţa Greve.

  Imediat după sentinţa de condamnare citită de oficialul Faye, Dolet fusese înşfăcat de gărzi care îl înconjurară şi îl duseră în temniţa sa prin pasajul subteran ce lega închisoarea Conciergerie de Palatul Justiţiei.

  Fu lăsat liniştit întreaga zi.

  Numai că Gilles Le Mahu dublă numărul temnicerilor ce staţionau în permanenţă pe culoar şi triplă numărul gărzilor plasate în temniţa în care se găsea Dolet.

  Către orele şapte seara, Gilles Le Mahu pătrunde în celulă şi îi spuse lui Dolet că i-ar satisface toate dorinţele şi cerinţele.

  — Doriţi, adăugă el, să fiţi servit cu o cină pe cinste, pe care s-o stropiţi cu un vin din propriile mele pivniţe?

  Gilles Le Mahu conta deosebit de mult pe efectul acestei propuneri. Nu concepea ca un om ce mai avea puţin de trăit să fi putut să-şi dorească altceva.

  De aceea a fost surprins când îl auzi pe Dolet răspunzându-i:

  — Mulţumesc, jupâne Le Mahu, pâinea îmi va fi de ajuns.

  — Ce aţi dori oare?

  — Să mă lăsaţi să dorm în linişte; căci sunt foarte obosit.

  Gilles Le Mahu se retrase foarte uimit.

  Etienne Dolet se aruncă într-adevăr pe grămada să de paie şi închise ochii.

  Teribilă a mai fost această ultimă noapte…

  Câte gânduri supreme îl asaltară pe savant…

  Cu câtă groază agonia bietei sale inimi distruse, preceda groaznica agonie a trupului care, în câteva ore, avea să devină pradă flăcărilor…

  Ce pană ar putea să descrie toate acestea?

  Şi ce povestitor ar găsi curajul să adaste asupra inexprimabilelor sale mistere ale sufletului?

  Şi care cititor ar fi acela care s-ar hrăni tihnit cu povestirea unui astfel de martir?

  E lesne de înţeles de ce lăsăm să cadă vălurile nopţii asupra condamnatului.

  Dolet nu dormi.

  Abominabila discuţie între patru ochi cu suferinţa lui dură până în ultima clipă.

  Dar la orele cinci dimineaţa când se deschise uşa celulei sale şi când reapăru Gilles Le Mahu, Etienne Dolet era în picioare şi avea un chip senin.

  Un preot îl însoţea pe Gilles Le Mahu.

  — Fiule, spuse preotul, vin să să vă aduc consolările pe care religia noastră întru iertare, cu bunătate şi resemnare o rezervă tuturor copiilor săi, chiar şi celor mai îndărătnici.

  Rostise vorbele acestea pe un ton glacial.

  — Domnule, răspunse Dolet, mă găsiţi într-o stare deosebit de dezolantă; aşadar nu am nevoie de ajutorul dumneavoastră… Pentru care vă mulţumesc cu toată sinceritatea.

  — Cum, fiule! Nu binevoiţi, nici acum să apăreţi înaintea Domnului, să mărturisiţi greşelile, rătăcirile şi păcatele voastre? … Vă aduceam iertarea de păcate.

  — M-am iertat eu însumi, spuse Dolet.

  — Nelegiuire! … veţi asculta totuşi divinul sacrificiu al slujbei!

  — Trebuie neapărat să fiu dus acolo!

  Preotul făcu semnul crucii, care era fără îndoială un semnal convenit, căci în aceeaşi clipă chiar gărzile şi temnicerii se năpustiră asupra lui Dolet, îl culcară la pământ, îl legară şi îi luară pe sus, în capela în care fusese adus condamnatul, începea slujbă funerară…

  Călugării, rânduiţi în jurul capelei, întăreau corul ameninţător pe care Dolet, în lanţuri, înconjurat de gărzi, îl auzea şi îl tălmăcea în sinea lui.

  Cu un soi de furie sumbră oficialul interpretă cântul celor morţi. În apropiere de condamnat se afla un călugăr care nu cânta.

  Il privea pe Dolet.

  Şi prin cele două găuri ale glugii, condamnatul vedea strălucind doi ochi negri. – o privire aparte, o privire de ironie, de forţă şi izbândă.

  Tortură slujbei funerare luă sfârşit.

  Ii dezlegară picioarele lui Dolet. Dar îi strânseră din nou legăturile de la mâini. Dolet era cu capul descoperit îmbrăcat cu o vestă neagră care punea în evidenţă înfăţişarea sa îndrăzneaţă.

  Era palid. Dar o incomparabilă fermitate dădea privirilor sale o expresie de tragică indiferenţă faţă de ceea ce se pregătea.

  O cută de dispreţ îi arcuia gura. Ţinea fruntea sus.

  Cortegiul se formă.

  Confrerii de pocăiţi îmbrăcaţi în negru şi în alb, purtau crucifixe grele, urmau şiruri de călugăriţe, apoi preoţi cătând monton rugăciuni pentru cei în pragul morţii, apoi numeroşi călugări, cu toţii acoperiţi cu glugi şi cu toţii purtători de lumânări groase de ceară.

  Urma Dolet, înconjurat de călugări.

  Întreg cortegiul de la un capăt la celălalt, era încadrat de trei rânduri de soldaţi, înarmaţi cu archebuze încărcate.

  În frunte şi la coadă, companii de călăreţi, deschideau şi închideau drumul cu lancea în mână.

  Dolet avea un mers foarte hotărât.

  Aproape de ei înainta călugărul a cărui privire stranie o remarcase.

  Abia se urni cortegiul şi bisericile toate începură să bată clopotul.

  Dolet îşi dădu seama anevoie că se îndreptau către piaţa Maubert şi nu spre piaţa Greve.

  În depărtare, de cealaltă parte a podului Saint-Michel, se ridica în aer un freamăt de voci înăbuşit. Totuşi de-a lungul acestui drum se formaseră grupuri. Oameni din Preş de la Cite şi de la Universitate, alergau şi se postau de-a lungul străzilor.

  Sentimentul care domina mulţimea era cel ai milei.

  Se manifestau imperceptibile atitudini de mânie şi indignare.

  Câţiva oameni strigau în gura mare că era o mârşăvie să ucizi un nevinovat şi că tortura aceasta se va abate asupra oficialului Faye, care s-a făcut vinovat de pronunţarea unei condamări nedrepte.

  Majoritatea femeilor plângeau.

  Călugărul care mergea lângă Dolet observă lacrimile mulţimii, şi cu o voce plină de ironie înţepătoare murmură:

  — Dolet pia turba dolet! 3

  Condamnatul tresări; recunoscu vocea lui Loyola! Îşi ridică fruntea şi răspunse fără să tremure:

  — Şed Dolet ipse non dolet4. Aha! dumneavoastră sunteţi domnule de Loyola? Ei bine, o să vedeţi cum ştie să moară un bărbat care nu se teme de nimic; nici măcar de dumneavoastră în momentul de faţă.

  Loyola nu mai spuse nimic.

  Curând se ajunse într-o piaţă strâmtă în jurul căreia se masară călăreţii, soldaţii şi călugării.

  Cei ce ţineau în mina lumânări înconjurară rugul. Se, construise o scară pentru a se ajunge la platforma rugului.

  Călăul şi ajutoarele sale se apropiară şi voiră să-l apuce pe condamnat pentru a-l obliga să urce scara.

  — Opreşte-te, călău, spuse Dolet. Nu vreau să fiu ajutat.

  Omul rămase pe loc.

  În acelaşi timp Dolet urcă treptele, cu toate că nu se putu ajuta de mâinile sale care erau legate. Ajuns pe platformă se plasă lângă stâlp. Deîndată călăul îl legă de stâlp cu o frânghie pe care o petrecu de mai multe ori în jurul trupului.

  Dolet îşi purta privirile în depărtare.

  O mulţime imensă, încremenită într-o atitudine de groază şi spaimă, umplea străzile învecinate. Călăul coborî.

  Dolet voi să înceapă să vorbească. Dar, la un semn al lui Loyola, călugării intonară „De Profundis” cu o voce sălbatică; nu se putea auzi nici un cuvânt din ce spunea. Nefericitul savant.

  În aceiaşi clipă călăul apucă o torţă pe care ajutoarele sale o aprinseră. Dar Loyola i-o smulse din mâini.

  — Astfel pier duşmanii lui lisus! izbucni el cu furie. Şi înclină torţa către vreascurile uscate ce formau temelia rugului.

  Cât ai clipi din ochi, toate luminările fură aplecate spre vreascuri. Un fum cânepiu şi înecăcios, precum fumul de la cuptoarele brutarului, se ridică în aer şi îl învălui pe Dolet în vârtejurile lui.

  Câteva secunde încă se mai zări chipul său senin.

  Deodată, flăcările urcară, împrăştiind fumul cu dâre roşietice: vâlvătăi unduitoare, suple, se legănau în vânt aidoma unor stindarde funeste care aţinteau către condamnat, ascuţişuri ce păreau să şuiere…

  Un strigăt, un imens şi sfâşietor strigăt de milă se ridică din mulţime…

  Apoi dintr-o dată a fost o agitaţie de groază; izbucniră urlete; a fost o fugă disperată şi două sau trei sute de fiinţe înebunite, cu părul ciufulit, din care picura apa se năpustiră asupra călăreţilor câte înconjurau rugul şi în fruntea lor Lanthenay, Manfred, livizi, înverşunaţi! …

  — Foc! foc cu toate armele! tună Loyola. Un om călare pe cal comandă:

  — Ochiţi! Foc! … Era Monolar.

  Tunetul a două archebuze descărcate dintr-o dată se rostogoli asupra acestei părţi a Parisului, în acelaşi timp cu tunetul strigătelor mulţimii; căzură vreo cincizeci de cerşetori; printre ei Manfred, cu braţul zdrobit.

  — Înainte! urlă Lanthenay cu o voce care nu mai avea nimic omenesc în ea. Se năpusti.

  Erau vreo sută…

  O nouă salvă răsună lugubră.

  Morţi claie peste grămadă, răniţi rostogolindu-se blestemând înfiorător.

  Cocardere şi Fanfare nedespărţiţi căzuseră unul lângă celălalt.

  — Înainte! urlă Lanthenay fără a-şi da seama că nu mai erau decât vreo zece. Ochii săi ieşiţi din orbite, îndârjiţi, încrâncenaţi, se aţinteau asupra înspăimântătoarei scene… acolo, la câţiva paşi de el, deasupra capetelor călugărilor şi soldaţilor… imagine roşie, neagră şi cenuşie, flăcările care urcau, urcau răsucindu-se, şuierând, se înălţau mai sus decât coama caselor vecine, stâlpul calcinat, imensul tăciune arzând care se prăbuşea în puzderii roşietice, cuptorul monstruos în mijlocul căruia un biet trup oribil la vedere, crispat, deformat, chircit, dispărea în foc! …

  Deodată imaginea dispăru…

  Rugul se prăbuşi.

  Stâlpul căzu şi el…

  Ceea ce mai rămăsese din Etienne Dolet dispăru într-o ultimă şi violentă trombă de fum negru. Se sfârşise.

  Lanthenay, se năpusti cu pumnalul în mina.

  Îşi croia drum înainte, nebuneşte, groaznic, supraomenesc… La fiecare pas, braţul său, se ridica şi se cobora cu un gest fulgerător, doborând câte un soldat.

  Îşi croia astfel un drum de sânge către Monclar care, nemişcat în şa cu priviri fixe, îl zărea venind, cum se vede în coşmaruri venind fiara Apocalipsului.

  Lanthenay nu rostea un cuvânt.

  Dar la fiecare din mişcările sale ucigătoare, un soi de mormăit furios îi sfâşia gâtlejul, înainta către Monclar. Îl avea în mână.

  Soldaţii, îngroziţi peste măsură, în faţa acestui tăvălug se îndepărtau.

  Lanthenay izbuti să ajungă lângă calul lui Monclar. Îşi făcu elan.

  Pregătea saltul uimitor prin care s-ar trezi faţa în faţă cu Monclar… în clipa asta, din spate, o mână uscată, violentă şi nervoasă îi apăsă ceafa.

  A fost un brânci teribil.

  Lanthenay se rostogoli…

  Mâna care a îmbrâncit era mâna unei femei!

  Şi femeia asta, era Gypsie!

  Într-o clipă, douăzeci de gărzi se năspustiră asupra lui Lanthenay.

  După încă o clipă, se trezi legat fedeleş!

  XIII DUPĂ CE TOTUL S-A SFÂRŞIT.

  Monclar lăsă să-i alunece o privire asupra lui Gypsie. Şi de data asta, privirea asta, mai umană, lăsa să se ghicească un soi de recunoştinţă uimită.

  Era pentru a doua oară când bătrâna ţigancă îl salva pe marele magistrat.

  Şi tot din mâna lui Lanthenay îl salvase.

  Într-adevăr, dacă Gypsie nu l-ar fi îmbrâncit pe Lanthenay, chiar în clipa aceea când acesta avea să se arunce asupra lui Monclar, s-ar fi sfârşit cu marele magistrat.

  Se aplecă spre ea.

  — Ce vrei! întrebă el.

  În mintea lui, asta voia să însemne:

  — Ce recompensă doreşti pentru că m-ai salvat? Ea răspunse cu glas scăzut:

  — Iertarea acestui om! Ea arătă spre Lanthenay.

  Aceasta nu o zărise încă. Era înconjurat de soldaţii care îl legaseră. Recunoscându-i vocea ţigăncii, el îşi întoarse cu iuţeală capul spre ea.

  Un soldat crezu că avea să încerce o ultimă tentativă de rezistenţă şi îi trase o lovitură zdravănă în cap.

  Lanthenay căzu leşinat.

  Dar înainte să-şi piardă cunoştinţa, avu acest ultim gând:

  — Biata Gypsie! Bună. Mamă Gypsie! A dat buzna să mă salveze!

  Marele magistrat încruntase sprâncenele şi uitătura lui luă aerul de atonie glacială, care făcea acest chip atât de nepătruns şi atât de temut., Scutură din cap.

  — Monseniore, spuse cu vioiciune ţiganca, vă cer în schimb să binevoiţi să mă primiţi în palatul dumneavoastră.

  — Fie. Vino în seara asta la orele nouă.

  — Vă cer totuşi să nu ordonaţi nimic împotriva lui Lanthenay înainte de a mă fi ascultat…

  — Sunt de acord şi cu asta.

  Şi mormăi printre dinţi:

  — Nu va pierde nimic aşteptând!

  Satisfăcută, ţiganca se îndepărtase în grabă.

  Lanthenay fu azvârlit într-o şaretă, căci îl legaseră atât de strâns că i-ar fi fost cu neputinţă să facă un pas.

  În jurul şaretei. Monclar plasă două sute de călăreţi, cu sabio ori pumnlul în mână.

  — La palatul meu! ordonă el atunci.

  Într-adevăr, palatul marelui magistrat era pevâzut cu vreo jumătate de duzină de celule care nu erau mai prejos ca cele de la Conciergerie, de la Châtelet ori de la Bastilia.

  O oră mai târziu, Lanthenay era în lanţuri într-una din aceste temniţe.

  În jurul tăciunilor negri care se sfârşeau de ars, nu mai rămâneau decât călugării care cântau rugăciunile celor morţi.

  Mulţimea o luase la fugă în momentul sosirii cerşetorilor.

  Aproape două sute de cadavre zăceau pe pământul străduinţei, în încercarea de a ajunge până la rug.

  Soldaţii erau ocupaţi să-i adune pe cei morţi. Cât despre răniţi, aceştia dispăruseră. Unii se târâră cum putuseră mai departe de locul bătăliei pentru a scăpa de răzbunarea marelui magistrat.

  Ceilalţi fuseseră adunaţi de către destrăbălate. Cartierul era plin de destrăbălate. Ele se străduiseră să-i ascundă pe cerşetorii răniţi, nu numai pentru că menirea lor de destrăbălate făcea din ele aliatele fireşti ale cerşetorilor, dar poate şi pentru că era încă mai multă milă în sufletele lor neinstruite.

  După cum s-a văzut, Manfred căzuse printre cei dintâi, cu braţul zdrobit. Rămase leşinat timp îndelungat.

  Când se trezi, într-o scânteiere de raţiune după ce îl lăsă febră, se văzu culcat pe o grămadă de paie, într-o tristă şi sumbră magherniţă.

  O femeie îl privea. Era aşezată pe un scăunel şi cânta cu jumătate de gură un fel de bocet care suna cam aşa:

  În grădina vecinului, Am cules crini albi.

  Şi observând că Manfred deschise ochii, ea încetă să mai cânte şi râse cu gravitate.

  — D-voastră m-aţi salvat? întrebă Manfred.

  — Salvat? Nu ştiu… Mesange şi Bigorne, cele două femei te-au adus aici…

  — Cine sunteţi?

  — Sunt Margentine, nu ştiţi? Margentine cea blondă… Manfred închise ochii şi începu să murmure cuvinte fără şir.

  Începu să delireze din nou.

  Cât despre Cocardere şi Fanfare, aceştia dispăruseră.

  Erau morţi?

  Sau doar răniţi?

  În jurul tăciunilor mulţimea, în clipa de faţă, îşi revenise din teroare, se apropie şi privi în tăcere, cu o curiozitate avidă, grămada de tăciuni şi cenuşe.

  Din capul lui Dolet nu se mai zărea nimic decât câteva oase care se confundau cu tăciunii.

  Era pe la orele trei după amiază.

  Rugul fusese aprins la orele şapte şi jumătate.

  Totul era stins. Osemintele ce se zăreau mai distinct se răciseră de mult.

  Călugării se aflau tot acolo.

  Aşadar, către orele trei, mulţimea se strânse în jurul călugărilor. O femeie din mulţime strigă:

  — Să fie luată cel puţin cenuşa şi să fie înmormântată cum se cuvine în pământ creştin!

  Loyola auzi cuvintele astea, tresări şi păru că iese din letargia imobilă în care se găsea încă de dimineaţă.

  Livid sub gluga sa, cu priviri fixe, nu pierduse nici un amănunt măcar din supliciu, visând la torturi mai crunte, mai mostruoase…

  Strigătul de milă al femeii îl aduse la realitate.

  Vorbi cu voce puternică:

  — Fără slăbiciuni i Fără iertare faţă de nelegiuiţi şi eretici! Fraţilor luaţi cenuşa şi aruncaţi-o, împrăştiaţi-o în vreun loc părăsit! Dinăuntrul unei şarete călăul şi ajutoarele sale scoaseră o urnă mică din lemn alb şi nişte lopeţi. Doi călugări apucară lopeţile. Osemintele savantului fură aruncate în urnă pe care cei doi călugări, fără îndoială învăţaţi dinainte, le luară.

  — Aşa pier duşmanii lui Iisus! mai strigă Loyola. Şi la vocea asta ameninţătoare mulţimea fremăta şi plecă fruntea.

  — Amin! răspunse corul imens al celor 500 de călugări.

  XIV ŢIGANCA.

  După ce l-a părăsit pe Monclar şi după ce a plecat din piaţa Maubert, Gypsie s-a îndreptat deîndată la Curtea Miracolelor.

  Cum tocmai ajungea în strada Mauvaises-Garcons, ea văzu înaintea ei doi bărbaţi care, pe un fel de targa improvizată, îl purtau pe un al treilea. Aproape de targa mergeau două femei căci ea recunoscu deîndată pe două dintre destrăbălate. Se apropie şi pe targa îl zări pe Manfred, palid la faţă, cu ochii închişi.

  — E mort? întrebă ea.

  — O! nu, doar leşinat. Are braţul frânt, răspunse una dintre cele două destrăbălate.

  — Unde îl duceţi?

  — Păi mergem acasă la tine Gyipsie!

  — La mine! spuse ea cu o voce care le îngheţă pe cele două destrăbălate. Nu voi mai fi nici în seara asta şi nici mâine acasă la mine… Şi apoi ascultaţi-mă, nu ar fi în siguranţă la Curtea Miracolelor…

  Uimite peste măsură, cele două femei ascultau fără să priceapă.

  Ţiganca cugeta. Ce se petrecea în această conştiinţă obscură? Era o privire de milă care lumina în clipa de faţă aceste priviri sălbatice?

  — Duceţi-l la Margentine! spuse ea dintr-o dată.

  — Ia nebună? … Ei aş, ce ai astăzi Gypsie? …

  — Ascultaţi-mă pe mine, apuse ea, trebuie să fie dus la Margentine… pentru motive… pe care nu le ştiţi… şi pe care eu le ştiu!

  Destrăbălatele se priviră din ce în ce mai uimite, atât era de mare autoritatea morală de care se bucura Gypsie, pe cat era de mare reputaţia sa de ghicitoare, în această lume naivă şi credulă încât ele nu mai obiectară de loc.

  Cei doi bărbaţi ridicară din nou targa şi ţiganca îi zări intrând în casa lui Margentine cea nebună. Atunci se întoarse în mare grabă la Curtea Miracolelor. Ajunsă la ea acasă, Gypsie începu să scrie pe îndelete. Căci ea ştia să citească, să scrie şi să socotească, îndeletniciri cu care avusese grijă să nu se mândeaiscă. Ea făcu munca asta cu o tihnă aparenţă care ar fi uimit pe orişicine ar fi putut să citească atunci în mintea sa.

  Isprăvind de scris împături pergamentul, îl sigilă, şi dădu fuga acasă la Margentine unde îl zări pe Manfred instalat pe o grămadă de paie aruncată pe jos.

  — Vei avea grijă de el? întrebă ea.

  — Da, da, făcu Margentine; m-a scăpat într-o zi când nişte bărbaţi alergau după mine…

  — Bine. Ai nevoie de bani?

  Fara să aştepte răspunsul, puse câţiva scuzi în palma Margentinei.

  — Acum vrei să-ţi destăinui ceva, Margentine? Ei bine, el te va ajuta să-ţi regăseşti fiica dacă îl îngrijeşti cum se cuvine.

  — Ascultă! continuă Gypsie, vezi asta? Ea îi arătă plicul sigilat.

  — Ei bine, când va fi vindecat, dar nu mai înainte, ascultă-mă cu atenţie…

  — Nu mai înainte! Am înţeles…

  — Atunci îi vei da hârtia asta.

  — Bine! daţi-mi-o!

  Margentine luă pergamentul şi se duse să-l ascundă într-un fel de nişă practicată în perete, care îi servise de dulap nebunei şi în care ascundea ceea ce credea că are de preţ.

  — Ţine minte, mai spuse Gypsie, nu înainte de a se fi vindecat!

  — Nu înainte!

  — De ajuns! gândi în sinea ei Gypsie, asta înseamnă mai mult de opt zile… mai mult timp decât am nevoie.

  Aruncă asupra lui Manfred care delira o ultimă privire în care abia de se zărea un început de emoţie, apoi plecă.

  Odată ajunsă acasă, Gypsie adună într-un pachet un un anumit număr de lucruri preţioase, mai ales bijuterii, de o valoare destul de considerabilă.

  Puse într-o centură de piele aurul pe care îl avea într-o ascunzătoare şi se încinse cu centura pe dedesubtul îmbrăcămintei.

  Umbla încolo şi-ncoace fără grabă, ca şi cum şi-ar fi văzut liniştită de treburile ei zilnice.

  Se gândea la Manfred, sau mai degrabă îşi impunea să se gândească la el bombănind vorbe fără şir.

  — Puteam să mă îndoiesc că mă voi ataşa de el şi şi că voi ajunge să-i doresc fericirea? … Ah! Monclar ăsta! Cum o să mai sufere! … Ce-mi pasă mie de fericirea lui Manfred? … Acum nu mai poate să-l ia de lângă mine pe fiul marelui magistrat! … O să plângă în hohote! … Numai să nu înnebunească! … Sau să nu moară din cauza asta imediat.

  Astfel, se ducea mereu cu gândul la suferinţele pe care voia să le provoace marelui magistrat.

  Lanthenay, vinovat de revoltă, tentativă de răpire a lui Dolet, de la Conciergerie, vinovat de a fi crut să-l omoare pe Ignace de Loyola, vinovat că a pătruns cu forţa în Luvru în fruntea cerşetorilor, că s-a răsculat împotriva autorităţii regale în momentul atacului Curţii Miracolelor, vinovat în sfârşit că i-a condus pe cerşetori împotriva lui Monclar când Dolet a fost ars pe rug, Lanthenay era pierdut.

  Ar fi fost condamnat în urma unui proces, sumar. Ar fi fost spânzurat cel târziu răspoimâine. Şi ea, Gypsie, ar asista la condamnare. Şi în vreme ce Lanthenay şi-ar fi dat obştescul sfârşit ea s-ar întoarce către contele de Monclar şi i-ar spune:

  — Îţi cauţi fiul. De mai bine de douăzeci de ani, îl deplângi.

  — Priveşte, iată-l!

  La evocarea aceasta a durerii lui Monclar, ochii ţigăncii aveau o strălucire înfiorătoare.

  O bucurie puternică punea stăpânire pe ea.

  Şi viziunea spânzurătorii, a ştreangului la capătul căruia s-ar legăna Lanthenay, spre disperarea marelui magistrat, fu atât de limpede, atât de vie, încât începu să vorbească cu glas ridicat:

  — Priveşte, Monclar! iată-ţi fiul! … Suferi, plângi… nu vei plânge niciodată atât cât am plâns eu! Aminteşte-ţi curn mă târâsem la picioarele tale şi cât de necruţător ai fost!

  Tot aşa, am văzut şi eu un cadavru atârnând de un ştreang, şi cadavrul acela era al fiului meu! …

  La orele nouă seara, ţiganca se prezentă la palatul marelui magistrat. Fără îndoială că fuseseră date ordine în privinţa ei, căci fu de îndată introdusă.

  O conduseră în cabinetul contelui de Monclar.

  Acesta o examină cu atenţie, căutând să citească în înfăţişarea-i enigmatică motivele ascunse ce îi munceau mintea.

  Dar chipul ţigăncii rămânea de nepătruns precum cel al marelui magistrat.

  — Vorbeşte, spuse el cu o bunăvoinţă care nu-i era în obicei. Ce vrei de la mine?

  — Monseniore, spuse Gypsie, făcând un efort deosebit să nu-şi trădeze ură care i se revărsa din inimă, vă amintiţi că, odinioară, am venit la dumneavoastră să vă cer o favoare?

  — Îmi amintesc, spune cu răceală Monclar.

  — Omul care avea să fie spânzurat, era fiul meu… Vă amintiţi monseniore?

  — Îmi amintesc, repetă Monclar.

  — Da ştiu, că aveţi o memorie bună, monseniore.

  — Poate că tu o ai mai bună decât a mea! spune marele magistrat pe un ton atât de profund încât Gypsie tresări, cuprinsă de o spaimă de moarte la gândul că se trădase.

  — Monseniore, reluă ea, am o memorie bună, într-adevăr! Căci ceea ce am suferit în ziua în care a fost spânzurat fiul meu, am suferit în fiecare zi, de la acea îngrozitoare dimineaţă… Ori, monseniore, este atât de groaznic încât o nouă suferinţă de felul acesta m-ar ucide…

  — Aha! ştiu unde baţi…

  — V-am salvat viaţa de două ori, monseniore; în schimb, daţi-mi-o pe cea a lui Lanthenay…

  — Credeam că îl urăşti…

  — Eu, monseniore! Cine v-a spus aşa ceva? ce a putut să vă facă s-o credeţi? Am nevoie, de Lanthenay… Lanthenay…

  — Dar, când am căzut în mâna cerşetorilor, tu însăţi te-ai îngrijit să mă informezi că Lanthenay îmi voia moartea…

  — Şi ce reiese din asta? întrebă ea cu vioiciune.

  — Că voi fi necruţător ca şi el…

  Dar asta nu-mi explică atitudinea ta, care îmi pare ciudată… Mi-l denunţi pe Lanthenay, îmi atragi atenţia asupra lui în câteva rânduri, şi vii să-mi ceri iertarea lui!

  — Pentru că am nevoie de el, monseniore! Nu ţin la el şi nici nu-l urăsc, v-am mai spus-o într-o, seară… Dar am nevoie de el… nu mi-l ucideţi…

  — Şi de ce ai tu nevoie de el? … Vorbeşte sincer… Şi voi vedea, căci am obligaţii mari faţă de tine.

  Ţiganca Gypsie tremură.

  Dar continuă, fără să se îndepărteze de la ceea ce plănuise:

  — Am nevoie de el ca să duc la bun sfârşit o faptă de răzbunare.

  — Vreun cerşetor pe care vrei ca Lanthenay să-l înjunghie? … spuse el cu un zâmbet sinistru.

  — Nu poate nimeni să vă ascundă ceva, monseniore! Da, este vorba de un cerşetor, de unul dintre cei mai ticăloşi, mai hidoşi! … Omul ăsta mi-a pricinuit un rău de neiertat… Şi pentru a face legea ochi pentru ochi şi dinte pentra dinte, după cum e obiceiul la noi nomazii, am nevoie de Lanthenay… Monseniore, ştiam că o dată şi-odată, ar cădea în mâinile dumneavoastră de temut! Şi de aceea m-am purtat aşa… v-am salvat. Salvaţi-mă acum pe mine cruţându-l pe Lanthenay!

  Marele magistrat clătină din cap.

  — Imposibil! spuse el pe un ton sec.

  — Imposibil! Ah! acelaşi cuvânt groaznic pe care l-aţi pronunţat odinioară! Uitaţi, monseniore, iată-mă la picioarele dumneavoastră, ca şi atunci! Ca pentru fiul meu, vă cer: Iertare! îndurare pentru tânărul acesta!

  Gypsie se aruncă în genunchi.

  — E atât de tânăr, monseniore! Cum! Cugetaţi la acest lucru îngrozitor: fiinţa asta tânără şi frumoasă, plină de viaţă, sortită poate să aducă fericirea unei mame sau unui tată… să i se pună ştreangul de gât! Să fie preschimbată în cadavru! … Gândiţi-vă la disperarea tatălui său, monseniore! … Nu vă daţi seama cât de groaznic este ceea ce vreţi să faceţi! …

  Marele magistrat se ridică.

  — Destul! spuse el. Poimâine în zori, mizerabilul va fi plătit pentru toate crimele sale…

  — Cum! poimâine! … Ah! nu este posibil aşa ceva… Mai e şi procesul, monseniore! Trebuie negreşit să aibe loc un proces de condamnare! …

  — Te înşeli. Ticălosul a fost prins asupra faptului. Prin urmare nu depinde decât de bunul meu plac… Aş fi putut să ordon să fie spânzurat pe loc.

  — Necruţător! Oh! Necruţător! … Nu voi găsi dară cuvinte care să vă mişte inima! … Ah! monseniore, măcar să am trista mângâiere să-i aduc alinare în ultimele sale clipe! … să ştiu cel puţin locul şi ora când va fi spânzurat! …

  — Fie, poimâine la orele opt dimineaţă în strada Croix du Trahoir…

  — Vai! nimic nu-l poate salva.

  — Nimic…

  — Pentru ultima oară, monseniore, îndurare faţă de nenorocosul tânăr!

  — Destul îţi spun! Ridică-te… şi dacă nu ai altceva să-mi spui, pleacă! …

  Se ridică ştergându-şi ochii.

  — Sunteţi neîndurător, spuse ea.

  Monclar avu un surâs palid de orgoliu. Faptul acesta îi satisfăcea vanitatea.

  — Ei, hai, spuse el, ce pot să fac pentru tine… în afară de rugămintea imposibilă pe care mi-ai făcut-o adineauri?

  — Pentru mine? … Acum, nimic! … Bun rămas! Amintiţi-vă măcar că v-am implorat în genunchi să-l iertaţi pe Lanthenay şi să-l lăsaţi în viaţă… Căci poate e mai puţin vinovat decât socotiţi… şi poate… da! poate veţi regreta că l-aţi ucis… ah! monseniore! că l-aţi ucis! Dumneaovastră îl ucideţi… Aţi putea cu un cuvânt să-i redaţi libertatea…

  — Haide! iar începi! … Pleacă! Şi în ceea ce priveşte vinovăţia lui, nu te nelinişti.

  — Bun rămas, monseniore.

  Marele magistrat făcu un semn, şi lacheul care o introdusese pe Gypsie o conduse din nou până la portiţă.

  — N-aţi reuşit aşadar biata de dumneavoastră spuse omul acesta care era înduioşat de disperarea ţigăncii.

  — Vai! nu… Aţi văzut…

  — După cât se spune cerşetorul ăsta este pare-se, un mare nelegiuit…

  — Oh! dacă ar putea măcar să evadeze î… Lacheul clătină din cap.

  — Nici să nu vă gândiţi… făcu el.

  — E atât de sever păzit? …

  — Are câte un lanţ la fiecare mână şi la fiecare gleznă; se află într-o celulă care se găseşte la treizeci de picioare sub pământ; celula asta nu are aerisire… Nimeni nu-l poate salva… Haide, consolaţi-vă, ce naiba! La urma urmei, nu este fiul dumneavoastră!

  — Mulţumesc, mulţumesc, omule cumsecade! murmură ţiganca.

  Afară, pe strada întunecată şi pustie, Gypsie izbucni într-un râs funebru, al unei nebune care l-ar fi înspăimântat pe marele magistrat dacă l-ar fi auzit.

  Ce-l puţin, bombăni ea în timp ce mergea cu paşi mari, nu va putea să spună că nu l-am prevenit… Ah! Ce spaimă, aş fi tras adineaori dacă mi-ar fi acordat iertarea lui Lanthenay!

  Se opri înspăimântată de gândul acesta.

  — Dar nu, reluă ea, nu, nu putea să ierte! E chiar aşa cum speram… necruţător… necruţător cu fiul său! Ce o să gândească, ce are să spună când va afla! Plângeţi, domnule de Monclar, plângeţi cum am plâns eu… Priviţi-vă fiul!

  Bărbatul închis în temniţă – pus în lanţuri de dumneavoastră – omul acesta care va fi spânzurat – pe care dumneavoastră îl trimiteţi la moarte! – este fiul dumneavoastră! Ah! v-am rugat pentru iertarea lui, m-am târât la picioarele voastre… Necruţător! E drept… e foarte bine… e admirabil! Apoi continuă:

  — Ei hai… a spus că poimâine dimineaţă, pe strada Croix du Trahoir! Numai să nu fi minţit, în definitiv mi-e tot una. Chiar de mâine dimineaţă, mă aşez în faţa uşii lui Monclar şi nu mă mai mişc de acolo! Voi fi acoio la momentul potrivit. Ce-ar însemna petrecerea asta fără mine? Voi fi de faţă acolo, să nu vă îndoiţi de asta, domnule de Monclar!

  Ajunse la Curtea Miracolelor, unde toţi erau agitaţi din cauza evenimentelor petrecute în dimineaţa aceea; dar ea trecu printre grupuri fără să dea atenţie planşetelor destrăbălatelor şi ameninţărilor apocaliptice adresate lui Monclar; intră în casă, se trânti îmbrăcată cum era pe un pat, după ce a mâncat o bucată de pâine, şi adormi cu un zâmbet pe care nu-l mai avusese de atâta amar de ani…

  XV CONTELE DE MONCLAR.

  Marele magistrat fu în picioare cu noaptea în cap, potrivit obiceiului, său.

  Era un truditor îndârjit; doar munca izbutea uneori să-l facă să uite amărăciunea din suflet şi vidul existenţei sale.

  Se dedică deci, chiar de când se trezi, ocupaţiilor sale obişnuite, adică primi rapoartele agenţilor săi, dădu ordine, dictă scrisori.

  Către orele nouă dimineaţa, primi vizita călăului.

  În fiecare dimineaţă călăul venea acasă la marele magistrat; nu trecea o zi în care să nu fie spânzurat cineva, şi, zilnic, călăul venea să afle ce va face a doua zi.

  Contele de Monclar îi spuse fără emoţie:

  — Mâine, la orele opt dimineaţa, pe strada Croix du Trahoir, îl veţi spânzura pe cerşetorul Lanthenay deţinut în temniţele palatului meu… Duceţi-vă!

  Călăul ieşi fără să spună un cuvânt.

  Atunci marele magistrat privi în jurul său. Era. Singur, O plictiseală sumbră il măcina. Cu melancolie: Se, ridică, făcu câţiva paşi, se apropie de o fereastră care dădea spre stradă. Îşi sprijini fruntea înfierbântată de un vitraliu.

  — Tânărul va muri, murmură el. Nu simt nici măcar bucurie la gândul că va muri unul dintre cei care mi-au ucis fiul… şi pe ea!

  Odinioară, pe vremea când puteam să poruncesc să fie spânzuraţi, unul dintre aceşti cerşetori, una din aceste ţigănci blestemate, resimţeam un soi de plăcere teribilă care mă delecta…

  Acum, nu se mai întâmplă aşa…

  Şi cum nu izbutea să-şi răcorească fruntea, întredeschise fereastra. De cealaltă parte a străzii, o femeie aşezată sub o streaşină, discuta cu un bărbat.

  Monclar, îi recunoscu pe amândoi.

  — Gypsie! Ce face ea aici? Şi de ce îi vorbeşte călăului?

  După câteva clipe călăul plecă.

  Gypsie rămase în acelaşi loc, cu ochii pironiţi pe poarta castelului.

  Marele magistrat o supraveghe zece minute. Ea nu se mişcă şi părea că aşteaptă. Atunci, închise fereastra.

  Acum îl treceau fiori. Merse să se aşeze într-mn fotoliu vast de lângă şemineu unde ardea un foc straşnic.

  — O fi încercat să-l corupă pe călău? gândi în sinea lui… Dar călăul este incoruptiibil aproape tot atât ca şi mine însumi. E de neclintit. Nimic nu l-ar mişca. Aş fi putut să-i dau ordin adineauri să-şi spânzure fratele, dacă ar avea unul, s-ar fi supus ordinului cu aceeaşi indiferenţă şi mâine l-ar fi spânzurat.

  Ce făcea femeia aceea acolo? Ce aştepta ea? Insistenţa ţigăncii îi dădea de gândit. Nu era departe de el gândul că ea avea un oarecare motiv de ură împotriva lui Lanthenay.

  — Atunci de ce a mai venit să-i ceară graţierea? Enervat se ridică şi intră într-o încăpere la care numai el avea cheia şi unde intră singur. Era un dormitor.

  Dar Monclar nu-şi petrecea niciodată noaptea acolo. În încăperea asta se afla portretul soţiei şi fiului său. Marele maigstrat avea o grijă deosebită faţă de acest tablou, îl scutură de praf şi îl ştergea… Era tot ceea ce îi mai rămânea dintr-un trecut rămas prea viu înlăuntrul său.

  Monclar nu intra aici decât când avea sufletul zbuciumat. Venea aici să caute alinare şi nu găsea cel mai adesea decât un surplus de durere.

  În dimineaţa aceea, mai ales, nu putu suporta s-o privească pe tânăra soţie care sturâdea în marele său cadru aurit al tabloului. Il examina câteva secunde cu o privire abătută, îşi înăbuşi un suspin, apoi se întoarse de grabă în cabinetul său.

  În cabinetul marelui magistrat exista un crucifix pe unul din panouri; pe crucifix un Crist de argint masiv îşi plecă fruntea încoronată de spini. La picioarele crucifixului se afla o perniţă de rugăciuni. Monclar se aşeză pe perniţă în genunchi, îşi ascunse chipul în mâini şi se rugă.

  După cum am spus-o, credea sincer şi căuta la cer o alinare a suferinţelor de pe pământ. Cerul încă nu-i răspunsese! Cineva bătu încet în uşă. Monclar nu auzi.

  — Dumnezeule puternic! murmură el, Dumnezeule drept, Dumnezeule bun nu m-am rugat eu îndeajuns, n-am suferit destul?

  Uşa se deschise. Apăru Loyola. Cu un gest călugărul îl concedie pe lacheul care îi deschise, apoi închise cu grijă uşa şi se apropie de omul îngenunchiat.

  — Doamne! doamne! spunea Monclar, care nu ai milă de mine? Oh! dacă aş putea uita! Totuşi, Doamne, am făcut totul ca să-ţi intru în voie… Am urmărit cu o ură fără cruţare pe defăimători şi eretici… Nu sunt decât umilul servitor al oastei lui lisus… şi totuşi nu-mi aflu tihnă!

  — Pentru că nu credeţi cu destulă ardoare! spuse cu asprime Loyola.

  — Dintr-un salt, marele magistrat fu în picioare, cu sprâncenele încruntate… îl recunoscu pe Loyola.

  — D-voastră, părinte! izbucni el.

  — Da, fiule. I-am obligat pe oamenii d-voastră să-mi deschidă uşa asta; adevărul mă obligă să mărturisesc că a trebuit să mă folosesc de ameninţări…

  — Părinte, pentru una: ca asta, chiar de-ar fi şi regele, fără ordinul meu, l-aş fi alungat; dar pentru d-voastră, părinte… Aşteptaţi…

  Chemă…

  Uşierul şi lacheul de antecameră se iviră tremurând.

  Monclar le aruncă o pungă cu galbeni.

  — Iată pentru că v-aţi supus cucernicului părinte care îmi face distinsa onoare de a mă vizita; orice ordin ar da este stăpân aici, aţi înţeles?

  Cei doi valeţi se aplecară profund, aruncând asupra lui Loyola o privire de teamă şi admiraţie; apoi se retraseră.

  Loyola nu mulţumi marelui magistrat.

  Onorurile acestea i se cuveneau.

  Se aşeză în timp ce contele de Monclar rămânea în picioare, cum ar fi procedat faţă de rege.

  — Aşadar, vă spuneam fiule, că Dumnezeu nu a auzit până acum rugăminţile voastre, pentru că vă lipseşte credinţa… Iisus vrea sacrificiul absolut al trupului şi sufletului nostru. Or, ce-i oferiţi d-voastră? Gândul vostru se îndreaptă în întregime spre cei pe care altădată i-aţi îndrăgit… Sunt afecţiuni, omeneşti care n-au nimic de a face cu iubirea pentru Iisus. Deplângeţi, fiule, dar nu o faceţi împotriva mârşăviei celor ce blasfemiază numele sfânt… Ceea ce se află înlăuntrul d-voastră este o suferinţă care n-ar putea fi pe placul lui Dumnezeu… Trebuie să vă devotaţi pe deantregul. Iisus nu adrnite asemenea împărţeală. Trebuie, zic eu, să vă smulgeţi din inima dumneavoastră orişice gând care nu este pentru gloria Ordinului din care aveţi acum fericirea să faceţi parte…

  — Jur că n-am să mă mai gândesc de acum înainte decât la sarcina asta.

  — Liniştiţi-vă, credinţa va veni, şi odată cu credinţa, forţa! Atunci veţi deveni invincibil. Atunci, asemeni mie, vă veţi scoate din suflet orice durere, orice bucurie, orice emoţie omenească… Atunci, asemeiii mie, veţi arunca asupra acestui ţinut de pângărire o privire mânioasă, nu veţi gândi decât să-l răzbunaţi pe Iisus… Fiindcă veni vorba… bărbatul care m-a rănit…

  — Se află în temniţele mele, părinte, mâine în zorii zilei, va plăti pentru crima lui.

  — Trebuie! Orişicine loveşte un oştean al lui Iisus trebuie să piară. Aşadar, nimeni nu-l poate salva!

  — Nimeni, părinte… nimeni pe lume!

  — Veneam să mă asigur asupra acestui punct important. Am mai venit, fiule, şi pentru a vă aduce felicitările mele. Veţi fi unul din stâlpii cei mai solizi ai ordinului nosfru! Graţie dumneavoastră, nelegiuitul care corupea ţara a murit… Mâine, fiule, voi părăsi… Franţa… Nu uitaţi că aveţi, o misiune de cea mai mare importanţă… Voi încerca să găsesc în celelalte ţări ale Europei alţi slujbaşi al lui Dumnezeu la fel de fideli ca dumneavoastră… dar mă îndoiesc… în sfârşit, dacă deja, cu ajutorul dumneavoastră, îl avem în mână pe regele Franţei, e important, căci Franţa, fiule, este ţara aleasă de noi. Asemenea ţară vrem să cucerim… şi nu va exista linişte în lume atâta timp cât Franţa nu ar fi devotată sufletului sfânt al lui Iisus…

  — Îmi iau rămas bun de la dumneavoastră, cucernice părinte…

  — Nu… încă, fiule. Vreau, înainte de a pleca să asist la slujba mizerabilului pe care din fericire l-aţi capturat. Este o satisfacţie meritată pe care mi-o acord… putină odihnă pentru viaţa mea fără o clipă de linişte… Voi încerca să-l văd pe omul acesta până să meargă la spânzurătoare. Poate aş reuşi să obţin de la el informaţii preţioase despre unii de teapa lui.

  Loyola se ridică.

  Pe mâine dimineaţă, părinte. Supliciul va avea loc în strada Croix du Trahoir, la orele opt dimineaţa.

  Loyola făcu un semn de bun rămas. Şi se retrase, escortat da marele magistrat până la poarta palatului.

  În clipa în care poarta se închidea din nou, Monclar constată că Gypsie se afla tot în locul acela.

  Şi aceeaşi întrebare din nou, se înfiripă în mintea lui:

  — Ce face femeia asta acolo? Ce gând ascuns o călăuzeşte? Aş! Ce importanţă are pentru mine, îm definitiv? Ţiganca vrea numai să ia parte la supliciul ticălosului… De ce? Puţin îmi pasă… Să nu ne mai gândim la asta.

  Şi el continua să mediteze la lucrul acesta.

  Cu timpul, faptul acesta devenea o obsesie,.

  Cu cât orele se scurgeau, cu atât îl muncea gândul să ştie de ce Gypsie se afla acolo nemişcată, cu ochii aţintiţi asupra porţii palatului său. Din timp în timp, se ducea la fereastră să vadă dacă ea cumva plecase. O zărea mereu în acelaşi loc.

  Ar fi putut s-o izgonească.

  Ca să nu recurgă la asemenea gest, pretextă că de fapt biata bătrână îi salvase viaţa. De altminteri, ce rău făcea ea?

  În realitate, curiozitatea lui – o curiozitate sumbră şi bolnăvicioasă – era surexcitată în ultimul grad. Acum, ar fi simţit o decepţie puternică dacă ţiganca ar fi găsit de cuviinţă să plece.

  Dar ea nu plecă.

  Veni noaptea.

  În întuneric, Monclar nu reuşea s-o zărească… dar el avu o imagine limpede că ea se afla tot în locul acela…

  Un lacheu veni să aducă lumânări.

  Monclar se instala ca şi cum şi-ar petrece noaptea lucrând.

  Asta i se înâimpla adesea.

  Căci omul acesta care nu avea teamă de nimic şi de nimeni, îi era frică să se afle singur în camera sa, fără o ocupaţie, chemând în zadar somnul.

  Instalat pentru a lucra la un raport amplu pe care voia să-l redacteze pentru rege asupra incidentelor supliciului lui Dolet, Monclar apucă pana de scris îşi sprijini capul în mina şi începu să scrie involuntar câteva cuvinte.

  Apoi pană, de scris îi scăpă din mână. Şi se trezi după mai multe ore constatând că n-a făcut nimic altcevd decât că s-a gândit la Gypsie.

  Nici o clipă, absorbit de aceste gânduri, nu se gândi la Lanthenay. Lanthenay nu conta, nu exista.

  Însă Gypsie cucerea în mintea să o importanţă enormă. Cu minuţiozitate îşi schiţă din nou rarele incidente în care se aflase în legătură cu ea şi căuta să-şi amintească precis cuvintele, gesturile, înfăţişarea ei, semnificaţia privirii sale. Or, toate aceste lucruri se alipeau, se înlănţuiau în legătură cu două fapte.

  Primul… ţiganca venea să-i ceară graţierea fiului său.

  Al doilea… ţiganca îl imploră pentru Lanthenay.

  Cât despre misteriosul raport ce putea să existe între aceste două evenimente, el nu le sesiză.

  Se ridică plin de mânie şi începu să se plimbe cu agitaţie.

  Mult timp după asta, se trezi la masă, reflectând tot la ţiagncă.

  Sună de ora patru.

  Tresări şi se ridică spunând:

  — Trebuie să cobor să-l văd pe tânărul ăsta în celula sa.

  Cititorii noştri vor lua act că hotărârea asta de a merge să-l vadă pe Lanthenay era o concluzie logică a întregii meditări a lui Monclar, doar că logica asta îi scăpase cu desăvârşire din vederile sale.

  XVI FIUL MARELUI MAGISTRAT.

  În acest timp, ceva de o deosebită importanţă se petrecea în mintea lui Lanthenay. Aşadar acum o să ne ocupăm de el, fără de care şirul povestirii noastre ar fi de neînţeles.

  S-a văzut cum în momentul în care, în apropiere de rugul lui Dolet, Lanthenay întorcea capul către Gypsie, primise o lovitură puternică de la un soldat după care căzuse în leşin.

  Fu aruncat legat fedeleş într-o şaretă care luă de îndată drumul castelului marelui magistrat.

  Lanthenay îşi reveni chiar în momentul în care era adus în curtea palatului a cărei poartă se închidea în urma lui.

  Lanthenay nu intrase niciodată în curtea asta.

  Din tot palatul marelui magistrat, nu zărise decât zidurile înegrite de vreme.

  Ori, în momentul în care deschise ochii pe curtea asta i se păru într-un mod sigur, evident şi convingător, i se păru, spunem noi, că se afla în prezenţa unui loc cunoscut.

  Se cunoaşte forţa irezistibilă a acestui fenomen aparte al minţii care se cheamă o asociaţie de idei.

  Uncuvânt auzit din întâmplare, un gest întrezărit sunt de ajuns să trezească în memorie un întreg discurs, un întreg peisaj care se afla în memorie.

  Lanthenay încerca o violentă surpriză care îi puse mai întâi imaginaţia în derută şi îl scoase din minţi.

  De altminteri, toată întâmplarea, dură o clipită;

  — Sunt nebun! spune el.

  Soldaţii care se aflau lângă el îl auziră şi începură să râdă.

  Dar el nu le dădu nici o atenţie, şi închise dintr-o dată ochii.

  — Ei haide, reflectă el cu intensitatea şi rapiditatea pe care mintea o dobândeşte în anuţnite momente de paroxism, dacă nu sunt nebun, dacă nu mă aflu pradă unui coşmar sau a unei halucinaţii, trebuie să se afle în stânga mea o uşă la care se ajunge urcând trei trepte, şi dincolo de care, un felinar de fier…

  Deschise ochii şi privi.

  Uşa, cele trei trepre, şi felinarul îi apărură.

  Lanthenay rămase înmărmurit.

  Nu avea nici o idee de ceea ce se întâmplă cu el.

  Il coborâră în celulă, îl puseră în lanţuri, închiseră uşa fără ca el să-şi fi dat seama.

  Fu năucit timp de câteva ore, şi nu se trezi decât atunci când auzi uşa temniţei sale deschizându-se.

  Un temnicer îi aducea de mâncare.

  — Prietene, zise Lanthenay cu o spaimă care făcea să-i tremure vocea, vreţi să-mi faceţi un serviciu imens… Oh! un serviciu care nu încalcă deloc consemnul dumneavoastră…

  Vocea lui Lanthenay era rugătoare. Temnicerul care tocmai intrase nu era poate un om rău la suflet.

  Dădu din cap şi gândi în sinea lui:

  — Iată, aşadar pe teribilul cerşetor care a ţinut piept armatelor regelui! Iată-l înfrânt, neputincios ca un copil. Uite ce înseamnă care va să zică o temniţă sigură!

  Şi, cu voce sigură, îl întrebă cu asprime:

  — Ce serviciu?

  — Spuneţi-mi numai atât… Poarta care se află la stânga în curte, acolo sus, nu dă spre grădină?

  Temnicerul aruncă, o privire de neîncredere asupra prizonierului său.

  — Nu vă temeţi de nimic! izbucni acesta. De ce v-aţi teme? … Legat în lanţuri cum mă aflu, nu pot încerca nimic…

  — E chiar aşa… Da, poarta comunică cu grădina demnului mare magistrat!

  — Grădina domnului mare magistrat… Spuneţi-mi… ah! … spuneţi-mi… nu se află cumva în grădina asta, de fiecare parte a porţii, doi ulmi tineri?

  — Pe legea mea, chiar există doi ulmi… nu ştiu dacă sunt tineri.

  Lanthenay simţea că leşină.

  — Încă o întrebare, viteazule, una singură… Nu cumva, pornind dinspre poartă, se află o alee lungă mărginită de trandafiri?. Aleea asta nu cumva ajunge la o terasă mică înălţată deasupra taluzurilor Senei? …

  Toate astea sunt chiar aşa cum aţi spus, dar ce importanţă au toate astea pentru dumneavoastră? ‘

  Lanthenay scoase un strigăt sfâşietor şi se prăbuşi.

  Emoţia pe care o simţi era atât de violentă încât o fiinţă mai slabă de înger decât el n-ar fi putut să reziste şocului.

  Când îşi reveni în fire, temnicerul nu mai era acolo.

  Se afla singur pe întuneric.

  Uimitorul efort de memorie pe care îl făcea în momentul acesta proba o întreagă putere de gândire.

  Uită de supliciul lui Dolet… Logodnica sa, Avette nu mai exista.

  Nu mai ştia dacă era arestat, în lanţuri…

  Nu mai ştia nimic pe lume decât acest fapt exorbitant. Doar că recunoştea locul, ca şi cum ar fi locuit în interiorul palatului marelui magistrat!

  Ce? Ce se petrece?

  Lanthenay încercă mai întâi să se încredinţeze că nu se afla în prezenţa unei simple reminiscenţe.

  — Ia să vedem, voi fi intrat într-o zi aici… voi fi traversat curtea… voi fi trecut de poarta cu felinar de fier… voi fi străbătut grădina în toată lungimea sa… Când am… făcu aşa ceva? Cu siguranţă că am făcut-o, de vreme ce doar ce am văzut curtea şi mi-am amintit o mulţime de amănunte…

  Ei hai… să nu ne pierdem cu firea… Când şi cu ce ocazie am intrat în palat? … Să urcăm pe firul anilor…

  Nu… oh! nu reuşesc! Niciodată n-am intrat în palat… niciodată! niciodată! …

  Voi să-şi cuprindă capul în mâini şi îşi dădu seama atunci că era în lanţuri. Se aşeză pe vine, strânse cu putere din ochi… Totuşi se afla într-un întuneric deplin… dar chiar întunericul acesta îl deranja în efortul său…

  — Niciodată nu am intrat! … Ia să vedem… poate cineva care a intrat mi-a zugrăvit cu exactitate interiorul… şi descrierea mi-a rămas întipărită în minte? Cine mi-a descris ceea ce văd? … Oh! nimeni! Iţi vine să înnebuneşti nu alta!

  Gâfâia, simţea că îi plesneşte capul…

  Dacă mă întorc în timp cu ani în urmă, oricât de mult, mă închipui la Curtea Miracolelor… Acolo… poate vreun cerşetor ar fi fost arestat şi mi-ar fi povestit… Dar nu! Oh! licăririle astea de imagini care-mi trec prin minte! Oh! să-mi fi povestit cerşetorul ceea ce văd!

  Văd! … Văd! … scara de piatră care duce acolo sus… acolo… vastul vestibul… apoi cabinetul unde lucră un om tânăr şi surâzător… apoi camera în care sunt… oh! Ia să vedem… Cum stau? … Stau în picioare… lângă o femeie tânără… şi cineva dinaintea noastră lucrează… Cine este aceasta? … Văd! … e un pictor… ne face portretul… portretul meu… şi cel al tinerei femei… mama mea, mama mea!

  Cuvântul „mama mea”, făcu, ca să spunem aşa, explozie în mintea lui Lanthenay în acelaşi timp în care ţâşni de pe buzele sale un strigăt răguşit discordant.

  Cuvântul acesta făcu să cadă, pulverizând, toate obstacolele adunate de ani asupra memoriei.

  Cuvântul, dacă putem spune astfel, dădu formă şi culoare profunzimilor amintirii. Şi cu cât Lanthenay îl repeta, cu atât peisajele evocate se îngrămădeau. După peisaje, interioarele… apoi cuvinte uitate, înmormântate, chipuri familiare, o întreaga viaţă care se ivea din adâncurile memoriei sale.

  Dacă nimic nu s-ar fi schimbat în dispunerea palatului, el putea să traseze din nou cele mai neînsemnate detalii, de la marea sală de recepţie până la oficiu, de la camera unde se găsea patul său, un pătuţ în formă de barcă, cu perdele de muselina, până la grajdurile în care se ducea uneori să privească la cai, până şi corpul de gardă unde soldaţii îl lăsau să atingă imensele halebarde şi care îl luau în braţe…

  Da! nu mai era nici o îndoială în mintea lui. Locuise la palat.

  Prima sa copilărie se petrecuse aici. Aici se născuse!

  Atunci, concluzia se arătă dinaintea lui, îngrozitoare, oribilă:

  Aceea că era fiul marelui magistrat! încerca mai întâi să se convingă că această concluzie nu era absolut riguroasă. Putea să fie născut în palat, în momentul în care era locuit de altcineva.

  Dar era bine ştiut că domnul conte de Monclar ocupase dintotdeauna palatul de când fusese învestit cu teribile funcţiuni de care se achita cu o atât de rece şi constantă cruzime.

  Nu era mai puţin notoriu că Domnul de Monclar era mare magistrat de mai bine de treizeci de ani.

  Lanthenay convins că era chiar fiul marelui magistrat, nu se gândi o clipă că faptul acesta putea să-l salveze.

  Convingerea aceasta nu-i aducea decât o nouă suferinţă.

  Îndârjirea lui Monclar îl ucisese pe Dolet. Iată, ce era preponderent în meditaţia sa. Era fiul asasinului lui Etienne Dolet!

  Noaptea îşi urma cursul.

  Un pic de calm revenea cu încetul în mintea tânărului.

  Puternică emoţie pe care o încercase adineauri nu îi lăsă decât un soi de mirare profundă, şi spiritul său scânteia în faţa acestei lumini neaşteptate aşa cum ochii trec dintr-o dată de la întuneric la o lumină orbitoare.

  Nu luase nici o hotărâre în ceea ce-l privea pe Monclar.

  Nu era probabil să-l revadă, gândi el.

  Trebuie să adăugăm că Lanthenay nu îşi ştia sfârşitul atât de aproape. Se aştepta să fie judecat şi nu cunoştea hotărârea pe care o luase marele magistrat.

  Toată această parte a nopţii se scurse aşadar fără ca spiritul său să se fi oprit la condamnarea lui.

  Faptul acesta nu-i apărea decât un lucru nedefinit şi îndepărtat.

  Cugetă numai la faptul că-şi regăsise tatăl, şi că departe de a simţi o bucurie în aceasta, nu resimţea decât, un fel de oroare pe care nu reuşea s-o’domine.

  În momentul acesta auzi zgomotul de zăvoare al temniţei sale.

  Venise cineva.

  Un temnicer, fără îndoială…

  Uşa se deschise.

  Domnul de Monclar apăru.

  Marele magistrat se sculase din fotoliul său zicând

  — Trebuie să. Cobor să-l văd pe tânărul acesta!

  În clipa aceea era ora patru dimineaţa. Se înfăşură în mantia sa, luă cu el un felinar, şi coborî în curte, apoi se îndreptă spre temniţe.

  Există la parter un corp de gardă unde dormeau câţiva temniceri. Din sala aceasta începea scara care cobora la temniţe.

  — Veniţi să-mi deschideţi uşa unde se află prizonierul, spuse Monclar.

  Temnicerul căruia i se adresă luă cheile.

  — Monseniorul coboară singur? întrebă el.

  — Da, de ce întrebi asta? făcu cu asprime marele magistrat.

  Omul tăcu încurcat. Căci era pentru el într-adevăr o mare îndrăzneală să-l întrebe pe marele magistrat, totuşi întrebarea îi era dictată de bune intenţii.

  — Monseniorul are să mă ierte, îngăimă el.

  Şi înainta cu stângăcie spre scări.

  Monclar îl urmă şi coborî în linişte.

  În josul scărilor era o pivniţă de formă rotundă!

  În jurul acestei rotonde, cinci sau şase uşi masive întărite cu drugi de fier şi prevăzute cu zăvoare grele.

  Erau uşile temniţelor.

  Domnea acolo un aer greu, fetid şi rece.

  Temnicerul se îndreptă către una dintre uşi.

  Dar Monclar îl opri cu braţul.

  — Tu mi-ai pus o întrebare acolo sus? întrebă el.

  Întrebare foarte simplă şi căreia, în oricare alt moment, contele de Monclar nu i-ar fi dat decât o atenţie neînsemnată.

  Dar se afla într-o stare de spirit astfel încât lucrurile cele mai nesemnificative căpătau o importanţă extraordinară.

  — Da, monseniore, răspunse temnicerul tremurând.

  — Repet-o…

  — Întrucât monseniorul porunceşte! … Îl întrebăm pe monsenior dacă coboară singur în temniţa, prizonierului.

  — Singur! … Ce vrei să spui tu prin asta?

  — Doream să ştiu dacă monseniorul nu ar vrea să fie excortat de câteva gărzi…

  — Aha! făcu Monclar, cu un surâs. Îţi era teamă pentru mine… Mulţumesc, viteazule!

  — Că, monseniorul… făcu temnicerul cu îndrăzneală.

  — Vorbeşte deschis, ţi-o poruncesc…

  — Ei bine,. Monseniore,. Prizonierul a înnebunit!

  — Nebun! … Nu mai spune! …

  — Da monseniore, nebun! Cât se poate de nebun! Şi se spune… Că nebunii capătă, o forţă nemaipomenită… puteam aşadar să cred… puteam să presupun…

  Monclar rămase un moment adâncit în gânduri…

  — Şi cum ştii tu că omul acesta este nebun? întrebă el atunci. În ce constă nebunia lui? A strigat, a ameninţat.? …

  — Nu monseniore…

  — Atunci? …

  — Atunci, uitaţi ce e, monseniore. Când sosise sau mai degrabă când fusese adus la palat, în clipă în care şareta se oprea în curte, şi-a revnit din leşin, a deschis ochii, a privit în jurul lui… soldaţii care îl înconjurau l-au văzut pălind ca şi cum ar fi primit o altă lovitură la cap la fel de tare ca aceea care îl adusese în starea asta!

  — Spune odată!

  — Ei bine, soldaţii l-au văzut pălind, şi l-au auzit spunând cu glas tare: Înnebunesc! … şi era clar că avea o înfăţişare tare ciudată, monseniore.

  Monclar ridică din umeri…

  — Dar asta nu-i totul, monseniore, făcu temnicerul care ţinea să arate stăpânului său că este perspicace şi poate cu aceeaşi ocazie să-şi pregătească avansarea:

  — Ce mai e?

  — Cea ce mi-a mai rămas de spus este şi mai curios, monseniore… După cum bine. Ştiţi, către sfârşitul zilei, am. Coborât să-l văd pe prizonier. Era ora la care trebuia să-i aduc de mâncare. Deci am luat bucata de pâine cuvenită şi cană cu apă şi am coborât.

  Temnicerul era confuz.

  Se complăcea în detalii fără importanţă pentru ceea ce avea să spună.

  Pe timp de veghe sau în oricare altă ocazie, Monclar i-ar fi întors spatele.

  Dar, acestor detalii, le dădea o importanţă aparte.

  Ascultă aproape cu pasiune, ca şi cum temnicerul i-ar fi povestit o întâmplare uimitor de interesantă.

  Atât de mult îl interesa încât viteazul temnicer, văzând atenţia cu care îl onoră, fu prins şi el de povestirea sa şi începu să gândească în sinea lui:

  — Oho! să fie oare mult mai grav decât aş fi gândit la început? …

  — Continuă! spuse Monclar pe un ton scurt.

  — Îndată ajung şi acolo, monseniore. Aşadar iată-mă coborât. Pun cana într-un colţ, aproape de prizonier. Bun. Îi arăt pâinea. Bun. Îmi iau din nou felinarul şi dau să ies. Atunci, monseniore, iată că prizonierul, care nu dăduse atenţie nici pâinii nici cănii cu apă, ceea ce era deja un semn rău pentru un om care se părea fără îndoială că moare de foame şi de sete…

  — Spune odată, imbecilule! …

  — Iată aşadar că prizonierul începe să mă privească… cu priviri, atât de calde, atât de rugătoare, atât de pline de lacrimi, încât eu care nu mă las prea uşor înduioşat, m-am simţit profund mişcat… Poate că nu este bine, monseniore, din partea unui temnicer…

  — Nu, făcu cu blândeţe Monclar.

  Şi rostise acest „nu” involuntar, fără să ştie.

  Şi abia o spusese că fu uimit şi de faptul acesta.

  Era el, el Monclar, el necruţătorul mare magistrat care spunea asta.

  — Oh! monseniore! exclamă temnicerul, iată că dumneavoastră vorbiţi exact ca el… sau mai degrabă… este sunetul vocii care e la fel…

  — Continuă! făcu cu glas înăbuşit marele magistrat.

  — Atunci, îmi vorbeşte, îmi pune întrebări.

  — O încercare de instigare la dezertare! gândi marele magistrat revenindu-i stăpânirea de sine. Ţi-a vorbit… Tu nu i-ai spus nimic, sper! …

  — Iată, monseniore! … I-am răspuns dar n-am crezut că fac rău… Monseniorul va cântări fapta aceasta.

  — Tu ştii totuşi că este interzis!

  — Da monseniore…

  — În sfârşit ce ţi-a spus el? … Ţi-a oferit bani… avere, cunosc toate astea!

  — Ei bine nu, monseniore! Mai întâi am fost neîncrezător, după cum monseniorul poate să-şi dea seama. Dar am observat imediat că nenorocitul, departe de el gândul să fugă, îşi pierduse complet capul.

  — Hai spune odată ce te-a făcut să crezi asta?

  — A început să-mi pună întrebări… întrebări fără cap şi fără coadă… dacă existau într-adevăr doi ulmi la intrarea în grădina monseniorului, dacă aleea trandafirilor dădea chiar la o terasă de la marginea apei, în sfârşit, lucruri de astea care n-au nici o importanţă…

  Asta-i tot? făcu Monclar. În mintea lui era limpede, că prizonierul căutase să aibe un plan al palatului în cazul unei evadări. Evadare imposibilă, o ştia bine!

  — Dar spreanţa este atât de tenace în inima prizonierilor gândi el.

  — E tot ce m-a întrebat, monseniore reluă temnicerul; dar în toate astea, vedeţi dumneavoastră, ceea ce a fost mai ciudat, este felul în care îmi vorbea, şi mai mult felul în care îmi primea răspunsurile. Când i-am spus că existau doi ulmi de fiecare parte a porţii din grădină, a părut în întregime rătăcit, ca şi cum îi anunţasem un eveniment extraordinar. Vedeţi că e nebun, monseniore… să mă duc după gărzi? …

  — Nu se află în lanţuri? …

  — Da, monseniore.

  — Ei bine… lasă-ţi cheile aici şi. Felinarul şi pleacă. Temnicerul se retrase fără surprindere.

  Era într-adevăr, un obicei al marelui magistrat să intre singur în celula prizonierilor; mai întâi că era mereu posibil ca un prizonier să aibe de făcut mărturisiri, şi în continuare că nu-i părea rău să arate subalternilor că nimic nu-i sperie.

  În timpul acesta, cum temnicerul începea să urce scara, îl chemă cu un cuvânt.

  — Apropo… făcu el.

  — Monseniore? spuse temnicerul oprindu-se.

  Monclar reflectă câteva momente. Apoi spuse:

  — Nu nimic… Du-te.

  De data asta temnicerul dispăru.

  Chemându-l pe omul acesta, contele de Monclar se gândise pe dată la Gypsie, şi cuvântul care-i veni în minte fusese acesta:

  Ia seama dacă nu cumva o anume ţigancă în vârstă care şi-a petrecut ziua sub streaşină în faţa palatului… Se află tot acolo…

  Apoi, aproape tot atât de brusc, consideră întrebarea inutilă.

  De ce ca urmare a flecărelilor temnicerului, marele magistrat se dusese dintr-o dată cu gândul la Gypsie? De ce, acum, cele două figuri a ţigăncii şi a prizonierului erau unite în mintea lui?

  Se producea în mintea lui Monclar o frământare care îl uimea. Dacă s-ar fi găsit cineva în apropierea lui în acest moment l-ar fi auzit murmurând:

  — Pentru ce Gypsie era atât de înverşunată faţă de moartea acestui om? Căci iată adevărul ieşit la lumină! Ea vrea să-l vadă murind… Scena ei de ieri nu este decât comedie…

  Lăsase felinarul jos, acolo unde îl pusese temnicerul.

  Cu braţele încrucişate, cu bărbia într-o mână, cu privirile în mod straniu aţintite pe uşa temniţei, lui Lanthernay era adâncit în gânduri.

  Murmură încă ceva:

  — De ce omul acesta a cerut asemenea detalii despre palat? … Poate nu pentru a evada. E prea inteligent ca să nu-şi dea seama imediat despre imposibilitatea evadării…

  A fost un sfert de oră lung de linişte apăsătoare, timp în care gândurile lui Monclar evoluară, se rostogoliră asemeni norilor în furtună, şi în sfârşit, cugetarea duse la această întrebare nouă care îi dădu fiori marelui Magistrat…

  — Dar, de fapt, cum, de cunoştea asemenea detalii? Atunci, cu calm, luă felinarul, trase zăvoarele, deschise uşa şi pătrunse în temniţa lui Lanthenay…

  Noi ne-am străduit să schiţăm atât de exact pe cât ne-a fost cu putinţă starea de spirit a lui Lanthenay.

  Am încercat în continuare să reconstituim şirul gândurilor contelui de Monclar.

  Şi acum iată cei doi oameni unul în faţa celuilalt! …

  Ce are să iasă din şocul celor două conştinţe?

  Intrând în temniţa, Monclar, îndreptă fascicolul de lumină a felinarului său spre chipul lui Lanthenay şi îl privi, am putea spune îl studie cu o asemenea aviditate încât inima îi pulsa cu putere.

  Erau ani de zile de când inima marelui magistrat nu bătuse atât de violent.

  În timpul acesta, Lanthenay, îl examină cu ardoare.

  Întâia sa privire a fost una de ură absolută, de ură de moarte de ură dezlănţuită.

  Si primul său cuvânt a fost:

  — Asasin!

  Apoi numaidecât, se îngrozi cu totul de cuvântul pe care îl rosti aproape fără voia lui. Se înspăimântă simţind că privirea sa, cu toată împotrivirea lui, nu putea să susţină cu aceeaşi intensitate ura ce se străduia să o arate că privirile i se împăijeneau, ochii i se umezeau! că pieptul îi tresaltă! că mâinile sale, se întindeau cu o mişcare nedefinită! … Şi că el se legăna pe picioare ca şi cum ar fi fost gata să cadă în genunchi! …

  Monclar aşezase felinarul pe podea şi înainta cu doi paşi… Nu auzise cuvântul „asasin”.

  Se apropie, şi cu o voce înăbuşită în care se simţea un munte de spaimă, întrebă:

  — Întrebările pe care le-aţi pus temnicerului… adineauri… Se opri, neîndrăznind, neştiind ce urma să spună.

  — Groază şi nebunie! gândea Lanthenay. Nu Visez.! Simt că mi se întunecă mintea… Cum! Tatăl meu. E aici! Tatăl meu! … Tatăl meu care vine să constate dacă sunt bun de aruncat în mâinile călăului?

  Tatăl meu! …

  Izbucni într-un hohot de plâns.

  — Plângeţi! făcu Monclar cu o voce a cărui gingăşie îl înspăimânta.

  — Vai! ce se întâmplă oare?

  Venise să-şi facă datoria de mare magistrat! Venise să-i smulgă unui prizonier, înainte de a-l conduce la ştreang, ultimele mărturisiri, informaţii asupra complicilor săi! …

  Şi se trezea tulburat de plânsetul acesta!

  El! …, El! …

  Respirând din greu, chinuit, distrus de un sentiment fără nume întrucât sentimentul acesta nu se asemăna cu nimic, concret şi normal, contele de Monclar reluă:

  — Întrebările… întrebările puse temnicerului… spuneţi… vreţi să mi le puneţi… mie! …

  Lanthenay rămase tăcut preţ de un minut.

  Nu pentru că n-ar şti ce să spună…

  Dar ar fi vrut să spună atâtea dintr-o dată! … în sfârşit grăi:

  — Să vă întreb pe dumneavoastră! … oh! … acestea sunt întrebări… E o descriere pe care vreau s-o fac! …

  — O descriere! gâfâi Monclar.

  Acolo sus… o cameră… o cameră mare, frumoasă, cu tapiserii vechi… Una dintre tapiserii reprezintă pe cei patru fii ai lui Aymon… O alta îl reprezintă pe Roland şi sabia lui vitează… Celelalte două… Ah! … celelalte două… nu mai ştiu…

  Hipnotizat, livid, scuturat de un tremurat nervos, cu fruntea lac de sudoare, Monclar asculta.

  Sorbea cuvintele acestea.

  Nu asculta numai cu urechile, asculta cu ochii, asculta cu toată fiinţa sa…

  Lanthenay continua:

  — Există fotolii mari de lemn negru pe braţele cărora sunt sculptate înflorituri şi pe spătare au un ecuson… Ecusonul… nu… nu mai ştiu…

  — Apoi! Apoi! horcăi Monclar clătinându-se.

  — Două ferestre… se deschid spre o grădină vastă… ele sunt deschise… soarele intră în valuri, cu parfumuri de trandafiri… căci în grădină se află o întreagă alee mărginită de trandafiri…

  — Apoi! … apoi!

  — Unul din fotolii a fost tras în apropiere de cea de-a doua fereastră; foarte aproape… zic bine… da, a doua fereastră… când se intră prin cabinet… în spatele fotoliului cade perdeaua ferestrei… o podea de mătase broşată… în fotoliu e aşezată o femeie… oh! e tânără, atât de frumoasă… atât de veselă… un pictor se află acolo şi pictează un portret… A intrat un bărbat… a sărutat-o pe frunte pe tânăra femeie… şi ea! … ea l-a privit cu dragoste… apoi bărbatul a examinat munca pictorului… i-a adus elogii cu un surâs pe chip… apoi a intrat în cabinetul său… după ce a bătut uşor cu palma obrajii copilului… Şi copilul… şi copilul s-a sprijinit de mama lui… şi copilul… ah! … surâse din toată inima… este fericit… mai fericit ca niciodată, mai fericit decât ar fi fost… vreodată! …

  Căci acum nu-l mai are decât pe tatăl său… Şi pe atunci… avea o mamă… mama mea!

  — Fiule!

  Cuvântul acesta rostit cu mare greutate, ca un suflu, de pe buzele tumefiate ale lui Monclar… Voi să înainteze, clătinându-se, îmbătat, delirând… Dar, la primul pas, căzu la pământ, palid, neânsufleţit… dar cu chipul transfigurat, cu gura destinsă de un surâs de extaz! …

  Lanthenay făcu un efort supraomenesc pentru a înainta mai mult decât îi permitea lungimea lanţurilor. Gemea ca un copil care plânge. Şi repetă, în neştire:

  — Tatăl meu… tatăl meu…

  Şi întinzându-se, făcând să-i sângereze încheieturile mâinilor, reuşi să-l apuce pe Monclar şi cu încetineală, cu un sirgăt răguşit, îl trase spre el, şi îl puse pe genunchii săi, îl învălui cu braţele sale împovărate de lanţuri, şi o ploaie caldă de lacrimi îl trezi pe marele magistrat! …

  — Tată! … Tată! …

  — Copilul meu! … Fiule! …

  Timp de zece minute, nu se auzi în temniţa întunecoasă decât sublimul concert al gemetelor lor, al cuvintelor, gângăvite, incoerente, fără expresie umană…

  Şi doar cuvintele acestea, repetate cu beţia, cu încântarea extaziată a celor două mângâieri în oare se revărsau comorile de tandreţe refulată, acumulată, exasperată timp de un sfert de secol.

  — Fiule! … Copilul meu! …

  — Tată! … Tată! …

  Monclar îşi privea fiul cum ar fi privit la un fenomen miraculos. Curios e că: nu era mirat de întâlnire; abia s-ar fi putut spune că simţea o bucurie, dar o bucurie vecină cu nebunia. Dacă comparaţia n-ar fi brutală, cu toată exactitatea ei, am spune că încerca o senzaţie analoagă cu aceea a unui om care ar fi postit timp îndelungat, care ar fi pe jumătate mort de foame, şi care, dintr-o dată, ar putea să-şi potolească foamea…

  Tot aşa căuta să se potolească inima marelui magistrat.

  — Lasă-mă să te privesc, murmură el. Ai acelaşi surâs luminos şi vesel. Asta trebuia să se întâmple. Înţelegi tu! … Ştiam că trăieşti… M-am gândit atât de mult la tine… Şi tu, te-ai gândit uneori la mine? Ce mare şi ce puternic eşti! De necrezut… Cine te-a crescut… hai! Vreau să-i cunosc… pe oamenii de treabă, care te-au crescut… Ba da! Vreau să-i îmbogăţesc…

  Lanthenay răspunse involuntar:

  — O nomadă de la Curtea Miracolelor… O cheamă Gypsie…

  — Gypsie! răcni marele magistrat.

  Ţâşni în picioare, şir fără să se gândească la fiul său că-l lăsa în lanţuri, se năpusti în afara temniţei, urcă scările din câteva salturi, traversă ca o furtună corpul de gardă şi curtea…

  O lumină orbitoare se făcea în mintea sa.

  Înţelesese în sfârşit drama vieţii sale!

  — Gypsie, mormăi el. Oh! numai să fie tot în locul acela!

  Da! Se afla tot acolo! …

  În stradă, sub aceeaşi streaşină, în nedefinita lumină a zorilor cenuşii şi triste, zări silueta mereu nemişcată a ţigăncii.

  Într-o clipă se năpusti asupra ei.

  O înşfăca violent de braţ, o târî fără să spună un cuvânt.

  În curând fură în cabinetul lui.

  — Aşadar, ţigancă vrei să asişti la condamnarea lui Lanthenay?

  Gypsie tresări. Vocea schimbată a marelui magistrat, felul în care a venit s-o caute, s-o târască, uimitoarea întrebare, totul îi spunea că era ameninţată de-o nenorocire.

  — Monseniore, spuse ea, cu politeţe, tot vă mai cer graţierea lui…

  — Graţierea lui! E prea târziu! Mi-a scăpat!

  — A evadat! bombăni ţiganca blestemând înăbuşit.

  — Mai ceva decât evadarea! A murit!

  Gypsie înţelese chiar de atunci, sau crezu că înţelege atitudinea marelui magistrat.

  — Mort! repetă ea. Mort… cum?

  — S-a omorât! Îţi spun că mi-a scăpat!

  — Sunteţi sigur că a murit?

  — E mort, îţi spun! făcu Monclar pălind.

  — Şi nu mai putea fi salvat?

  — Deloc! Medicii au încercat orice…

  Gypsie izbucni într-un. Râs macabru. Îndârjită… se apropie de Monclar.

  — Râvneam, făcu ea, cu o voce stridentă, râvneam la o altă răzbunare…

  — Ce vrei să spui, bătrână nebună?

  Ea îi cuprinse mâna lui Monclar, şi o scutură cu violentă.

  — Nu sunt nebună! continuă ea. Spuneţi aşadar că e mort, monseniore?

  Monclar dădu din cap în semn că da.

  — A murit în temniţele dumneavoastră?

  — Da! în temniţele mele.

  — Arestat de dumneavoastră?

  — De mine!

  — Ah! Deci dumneavoastră l-aţi omorât! Dumneavoastră!

  — Da! eu!

  — Ei bine, mizerabile! să ştii dară! Tânărul! … Lanthenay! Aveai un fiu! Aveai o soţie! … Am venit să-ţi cer să cruţi trup din trupul meu! Şi te-ai arătat necruţător! Fiul tău! Pe fiul tău l-am furat! Auzi tu? Eu! eu l-am crescut! Eu am făcut din el un cerşetor! Eu l-am învrăjbit împotriva ta! Şi fiul tău, mare magistrat, este Lanthenay…

  Du-te să-l îmbrăţişezi şi să-i plângi cadavrul!

  — Vrăjitoare a iadului! Ai pierdut ocazia să te răzbuni! Mori de turbare pecum era să mor eu de, durere… E în viaţă! Va trăi!

  Gypsie căscă ochii mari…

  Voi să dea un ţipăt…

  Dar nu avu timp.

  Căzu pe spate, dintr-o dată, înţepenită…

  Fără să-i mai dea atenţie Monclar se avântă spre temniţei.

  Ţiganca rămase leşinată câteva minute.

  Revenindu-şi în fire aruncă o privire cumplită în jurul ei şi se ridică.

  Nu ţipă, nu spuse un cuvânt.

  Legănându-se pe picioare, se îndreptă spre poartă… Era prizonieră?

  Nu! poarta era deschisă.

  Coborî, traversă curtea, şi cum fusese văzută intrând cu marele magistrat, cum nici un ordin nu fusese dat împotriva ei, fu lăsată să treacă fără dificultate.

  În stradă, Gypsie respiră cu nesaţ.

  Îşi întoarse privirea către palat, asupra căruia aţinti o privire de ură.

  Pumnul i se ridică ameninţător.

  Murmură:

  — Nu e totul pierdut!

  Apoi se afundă în Paris.

  XVII STĂPÂNUL CEL MARE.

  Contele de Monclar coborâse din nou în grabă în temniţa Jui Lanthenay, repetând cu o încăpăţânare în care exista cu siguranţă un început de demenţă:

  — Gata cu îndoielile e chiar fiul meu! Acum plângea.

  Se aruncă asupra lui Lanthenay, îl cuprinse în braţe şi îi spuse:

  — Vino!

  Lanthenay îi arătă lanţurile.

  Un hohot de plâns izbucni din gâtlejul lui Monclar, se lovi cu pumnul închis peste frunte.

  — Nebun ce sunt! Mi-am pus fiul în lanţuri! Şi nici măcar nu m-am gândit să i le scot.

  Se urcă din nou spre corpul de gardă, luă cheile lacătelor, coborî din câteva salturi. Toate astea au însemnat pentru Monclar o treabă de câteva secunde.

  Atunci, încercă să deschidă lacătele.

  Mâna lui tremura prea tare.

  — Ai puţină răbdare, ai puţină răbdare, broasca lacătului este ruginită…

  Vorbea aşa fără să ştie prea bine de ce o făcea, poate ca sa se convingă că nu visa.

  Şi Lanthenay însuşi deschise cele două lacăte enorme. Lanţurile se prăbuşiră cu mare zgomot, încât doi temniceri în grabă mare şi apărură în uşa temniţei.

  — Cine v-a chemat? bombăni el.

  Temnicerii înspăimântaţi, îngroziţi, dispărură. Atunci Monclar se întoarse spre Lanthenay. Îi cuprinse mâinile.

  — Bietele tale mâini… Ai suferit mult, spune?

  — Nu tată, nu-i nimic…

  — Şi încheieturile mâinilor! Oh! învineţite! lovite! … Oh! … blestematele astea de lanţuri…

  — Să nu ne mai gândim la asta, tată…

  — Tată! … Ah! ce minunat să te auzi chemat astfel! Sunt mai mult de douăzeci de ani de când nu m-a m-ai strigat nimeni aşa! Şi cum mai aşteptam! cum mai încercam să-mi imaginez vocea ta!

  — Biet tată! …

  — Acum, hai spune-mi… te gândeai la tatăl tău? Încercai să-ţi aduci aminte, spune? Cât a trebuit să suferi… Ţinea În mâinile sale mâinile lui Lanthenay şi le frământa cu strângerile sale.

  — Da, am suferit, spuse Lanthenay. Şi pentru faptul că nu reuşeam să-mi aduc aminte…

  — Vino… Nu… Să mai rămânem încă aici… Aici mi-am regăsit fiul! Fiul meu… Doamne! Destul am plâns… Aşadar, n-ai fi izbutit…

  — Uneori, frânturi de imagini îmi treceau prn minte… mi se părea că dacă aş fi putut găsi capătul firului, aş fi descurcat iţele amintirilor mele… Este ceea ce mi s-a întâmplat când am intrat în curtea palatului…

  — Bineînţeles! Ai fi recunoscut cu siguranţă că bătrânul tău tată se afla aici! … Dar cât de corect te exprimi! Vorbeşti cu eleganţă… cu dezinvoltură…

  — E o moştenire părintească.

  — Nu, nu… sigur… s-ar spune că ai fi fost şcolit. Cine te-a instruit? Ce om venerabil şi deosebit de cumsecade a luat în grijă educaţia ta? … căci nu oribila vrăjitoare…

  Lanthenay deveni livid, veselia sa încetă dintr-o dată. Fu cât pe aci să pronunţe numele lui Dolet, dar pentru fiinţa asta generoasă păstra toate durerile… Dealtminteri, Monclar prins de volubilitatea febrilă ce se remarcă în cuvintele şi gesturile sale de când se afla în temniţă, exclamă:

  — Ce nebun sunt! Te ţin aici, în temniţa asta infectă… Şi tu poate că eşti înfometat… Vino, vino… am să comand că ţi se pregătească o masă pe cinste.

  Îl apuca pe Lanthenay de braţ şi-l trase după el.

  În clipa asta, apăru în faţa uşii temniţei o umbră.

  Şi vocea lui Loyola bombăni:

  — Ei bine! Ce înseamnă asta? Marele magistrat ajută la evadarea unui prizonier? Aţi înnebunit, conte de Monclar? …

  Da, erau vorbele lui Loyola.

  Ora condamnării lui Lanthenay se apropia, şi reverendul venea să-i ofere prizonierului alinările serviciului religios, cărora ţinea să le acorde o importanţă deosebită.

  Căci nu s-ar fi deranjat pentru alţi condamnaţi chiar de ar fi fost în cauză nobili distinşi.

  Însă Lanthenay îl înfruntase cu o îndrăzneală care îl surprinsese. Lanthenay îl lezase foarte grav, pe el. Care se credea de neînvins în mânuirea săbiei.

  De aici, izvora ură care se dezlănţuise împotriva lui Lanthenay.

  Poate căi îl ură mai mult decât îl urâse pe Dolet.

  În zori, Ignace de Loyola plecase în grabă mare din mănăstirea unde se refugiase de la păţania sa din „Bârlogul Ploşniţelor”, şi luase drumul palatului marelui magistrat.

  Nu numai că voia să ia parte la spânzurarea lui Lanthenay, cât mai ales să-l întâlnească înainte de execuţie, aşa cum îl anunţase pe Monclar.

  Aiungând la palatul marelui magistrat, Loyola văzu gărzile şi slugile adunate în curte care, discutau cu însufleţire.

  De îndată ce apăru el, discuţiile încetară, şi toţi aceşti oameni luară o înfăţişare umilă şi slugarnică proprie lacheilor care se treziră deodată în prezenţa Stăpânului.

  Ordinul dai de Monclar însuşi de a da ascultare, în orice ocazie călugărului, respectul deosebit pe care marele magistrat i-l arătase, grijă de a-l însoţi el însuşi până la poartă, şi multe asemenea indicii contribuiseră în ochii slugilor la preţuirea în mod deosebit a lui Loyola. Cu simţul special pe care îl au servitorii, ei ghiciră în persoană lui pe omul de temut, mult mai sus pus decât contele de Monclar, în faţa căruia tremurau curtea şi oraşul, şi de care se temeau şi ei.

  Loyola, observase dintr-o privire că se întâmplase ceva ciudat. Se îndreptă către sergentul care comanda postul de pază.

  — Ce se petrece, viteazule? întrebă el.

  — Părinte, făcu soldatul pe un ton încurcat, nimic chiar atât de grav…

  — Unde este domnul conte de Monclar?

  — Tocmai… discutam despre dânsul… Monseniorul marele magistrat se află jos la temniţe, stând de vorbă cu un prizonier…

  — Cu Lanthenay?

  — Chiar cu el, prea cucernice.

  — Ei bine, ce-i atât de extraordinar în asta? Sergentul tăcu, neîndrăznind să repete ceea ce bănuiau gărzile şi slugile.

  Şi ceea ce vorbeau între ei, era că marele magistrat înnebunise din senin. Însufleţirea ciudată cu care umblă încoace şi-n colo, felul în care o târâse pe Gypsie, ameninţarea neobişnuită care o rostise faţă de cei doi temniceri ce alergaseră auzind zgomot de lanţuri, toate astea erau de ajuns pentru a tulbura minţile acestor oameni despre cel pe care îl ştiuseră mereu rezervat şi glacial, care abia catadixea să scoată un cuvânt, schiţând arareori un gest…

  — Conduceţi-mă la domnul mare magistrat, făcu dintr-o dată Loyola…

  — Îndată, prea cucernice, spune sergentul care era curios să afle ceea ce se petrecea în temniţa lui Lanthenay.

  Dar speranţa îi fu înşelată.

  Căci, la ultima treaptă, călugărul reverend îi făcu semn să plece.

  Loyola se opri la ultima treaptă de jos a scării, nemişcat, ciulind urechea la intrarea în temniţa rămasă deschisă şi slab luminată de felinarele lui Monclar…

  Şi când auzise ceea ce-şi spuneau tatăl şi fiul, când înţelesese că Lanthenay îi scăpa, călugărul surâse cu o ură înspăimântătoare.

  Şi din fostul cavaler, abilul mânuitor de arme, nu mai rămăsese decât sumbrul visător de despotisme supraomeneşti, stoicul şi sinistrul teoretician care născocise că scopul scuză mijloacele…

  Cu un mers lent, urcă la corpul de gardă, arătă un înscris sergentului, îi dădu ordine rapide şi clare… Apoi, cu acelaşi surâs, coborî spre temniţe.

  Auzind vocea lui Loyola, Lanthenay tresări de spaimă, fruntea i se brobonea de sudoare şi, involuntar, pipăi locul unde îşi ţinea pumnalul pe care acum nu-l mai avea.

  Dar Menclar izbucnise într-un strigăt de veselie.

  — Părinte! exclamă el înaintând spre călugăr, ce o să vă mai bucuraţi de fericirea care mă copleşeşte! Ah! fiţi binecuvântat de o sută de ori! … căci nu mă îndoiesc, că prin mijlocirea rugilor dumneavoastră…

  — Conte de Monclar, îl întrerupse cu asprime Loyola, aţi înnebunit de-a binelea! Cum, tocmai dumneavoastră îi eliberaţi pe răzvrătiţi! Căci omul acesta, o ştiţi foart bine, este răzvrătit, trădător de rege şi de Dumnezeu; a încercat să-l asasineze pe Majestatea Sa chiar în palatul său la Luvru!

  Şi vai de oricare din supuşii regatului care ar ezita să-l aresteze! Vai de oricare dintre servitorii regelui care ar ezita să vă aresteze chiar pe dumneavoastră, dacă vă faceţi complicele ereticului, răzvrătitului, convins de faptele sale inadmisibile precum atentatul împotriva Majestăţii Sale.

  — Părinte, spuse Monclar uluit, uitaţi, mi se pare… Am să vă explic pe scurt…

  Gărzi! tună Loyola, în numele regelui pe care îl reprezint aici, în numele Bisericii a cărui împuternicit sunt, faceţi-vă datoria!

  Loyola dispăru.

  Pivniţa era înţesată de gărzi.

  Monclar strigă înnebunit:

  — Mizerbililor! cutezaţi să ridicaţi mâna asupra stăpânului vostru.

  — Sergent! mârâi Loyola, dacă ţineţi la viaţa dumneavoastră, supuneţi-vă!

  Gărzile, care ezitaseră pentru o clipă, se aruncară atunci asupra lui Monclar. Într-o secundă, fu smuls din temniţa a cărui uşă fu închisă cu violenţă în faţa lui Lanthenay, în clipa în care acesta se năpusti pentru a-i veni în ajutor marelui magistrat.

  — Ajutor! urlă Mondar. Ajutor! Laşilor! Mizerabili! Copilul meu! îmi fură copilul!

  Voi să se năpustească asupra uşii. Loyola făcu un semn.

  Marele magistrat fu înşfăcat, luat pe sus…

  Voi să implore să plângă… El care arestase atâta lume şi pe care lacrimile nu-l emoţionase niciodată!

  Dar nu mai avea glas, o ceaţă îi treeu pe dinaintea ochilor, şi îşi pierdu cunoştinţa.

  Când Monclar îşi reveni în fire, se trezi în cabinetul său, aşezat în fotoliu.

  O lumină palidă pătrundea prin fereastră.

  Îşi trecu mâinile peste frunte, cu senzaţia clară că avusese un coşmar…

  Da! aşa s-a întâmplat!

  Ţiganca… coborâtul la temniţe… cuvintele lui Lanthenay… sosirea lui Loyola… toate astea n-au fost decât un vis… un vis îngrozitor! …

  Moţăia la masa lui de lucru.

  Privirile sale dădură peste redactarea pe care o începuse: „Sire, „Am onoarea de a aduse la cunoştinţa Majestăţii Voastre amănuntul împrejurărilor care au însoţit condamnarea şi moartea ereticului Etienne Dolet şi o rog să bine…:

  Era tot ceea ce scrisese în raportul său.

  Îşi sprijini capul între mâini, puse coatele pe masă.

  Focul se stingea în şemineu.

  Monclar era cuprins de tremurat.

  Dar nu luă în seamă faptul acesta.

  — Ia să vedem, murmură el, cu sprâncenele încruntate de un efort de concentrare, nu sunt nebun nu-i aşa? … Sunt în toate minţile? … Asta-i chiar masa mea… biroul meu, uite şi raportul pe care îl începusem… am în faţa mea chiar fraza pe care voiam s-o scriu… pe care aş putea s-o termin… sunt pe deplin lucid… Ce mi s-a întâmplat? …

  Mintea lui era încordată peste măsură.

  I se părea că dacă ar face un singur gest, pereţii palatului urmau să se prăbuşească asupra lui…

  Îşi reluă monologul lamentabil:

  — Să procedăm cu metodă… să nu lăsăm mintea să o ia razna… Am fost lovit de o imensă nenorocire, ştiu astă… în două rânduri am simţit tulburătoarea, spaimă care mă gâtuia, golul din stomac, senzaţia mâinii de fier încleştându-se pe inima mea… Ştiu! … Prima oară când mi-a fost furat copilul… a doua oară, când ea muri în braţele mele… De unde vine nenorocirea? Ce catastrofă s-a mai abătut asupra mea? … Să ne străduim să reconstituim întâmplările nopţii… Aşadar: ieri reverendul Loyola… cel care este acum stăpânul meu… mai important decât regele (În vreme ce pronunţa aceste cuvinte fu scuturat de un tremur prelung) a venit… Mi-a spus că voia, ca înainte de condamnare, să coboare în temniţă să-l interogheze pe prizonier… Care prizonier? … (Oricât se strădui Monclar nu izbuti să rostească numele care îi stătea pe limbă) … Chiar aşa.:. Apoi am cinat… am dat ordine… m-am instalat în cabinet, chiar aici… voiam să lucrez… n-am putut… de ce? … A! da, din cauza ţigăncii care stătea în faţa porţii palatului… am dormit am cugetat?

  Îmi amintesc de tulburarea stranie care mă frământa… atitudinea ţigăncii era cauza gândurilor, care mă uluiau… Apoi… îmi amintesc, că era ora patru dimineaţa… asta e… am coborât în temniţă… am coborât acolo! … Şi l-am văzu? … pe el! i-am vorbit! …

  Ultimele cuvinte reuşiseră să risipească vălul care se aşternuse asupra minţii lui Monclar…

  Se ridică în picioare, izbucnind într-un strigăt teribil care se termină cu un hohot de plâns care imploră:

  — Copilul! … redaţi-mi copilul! îndurare, domnilor… e fiul meu! …

  — E un răzvrătit! spuse o voce aspră.

  Monplar îşi întoarse privirile spre cel care vorbea.

  Într-un colţ al cabinetului său, stând în picioare, cu braţele încrucişate în sutana de călugăr, îl zări pe Loyola care îl săgeta cu o privire împietrită.

  — Dumneavoastră! bombăni marele magistrat, în timp ce făcea doi paşi spre călugăr.

  — Eu, conte de Monclar!

  — Dumneavoastră! … chiar dumneavoastră… mi-aţi smuls inima! Mi-aţi furat fiul! om hain la suflet! impostor oribil… Dumneavoastră omul pe care l-am urât din instinct încă din prima clipă! În faţa căruia m-am înclinat tremurând, înspăimântat de formidabila voastră putere! … Ei bine, să ne răfuim! …

  — Îmi provocaţi milă, spuse cu o voce tărăgănată Loyola.

  Şi Monclar se îndreptă spre el.

  — Încă un pas, şi vă leg, şi vă bag într-una din temniţele voastre, şi orice speranţă de a vă revedea fiul va fi pe veci pierdută…

  Monclar se opri.

  Îi tremurau genunchii, îşi împreună mâinile, ochii îi ardeau de lacrimi fierbinţi, şi vocea sa, slabă şi gângăvită precum vocea unui copil, rosti:.

  — Nu, venerabile părinte… iertare! Ah! Spune-ţi-mi numai că pot spera să-l revăd! Spuneţi-mi că nu va muri! …

  — Mai întâi cer să mi se dea ascultare! bombăni călugărul. Aşezaţi-vă! (Monclar se supuse). Aşa! acum, aflaţi câteva amănunte: mai întâi, că în spatele fiecărei uşi se află zece gărzi înarmate care vor da buzna la chemarea mea…

  Sunteţi hotărât să mă ascultaţi fără să încercaţi vreun gest violent inutil?

  — Da, părinte, se bâlbâi Monclar!

  — Bine! acum, aflaţi că am prezentat şefului gărzilor voastre înscrisul pe care aţi binevoit să mi-l daţi din ziua în care v-aţi înrolat în ordinul nostru.

  Monclar fremăta.

  — Actul acesta, după cum ştiţi, semnat de dumneavoastră, sigilat cu sigiliul dumneavoastră, ordonă: oricărui agent de pază, gardian, temnicer de la oricare din închisori, şi în general slujbaş al autorităţilor să-mi dea ascultare în orice împrejurare, oricare ar fi ordinul pe care vreau să-l dau, şi cei ce nu se supun, sunt pedepsiţi cu ştreangul.

  Marele magistral, consternat, îl privea pe călugăr aşa cum se spune despre unele păsări care nu-şi pot lua privirea de la şarpele care le hipnotizează.

  Foarte calm, Loyola continuă:

  — De asemenea vă reamintesc, doar ca să vă reîmprospătez memoria, că sunteţi legat de Ordinul lui Iisus printr-un legământ categoric, cu forme în regulă semnat şi parafat, act prin care juraţi supunere deplină, fără împotrivire prin vorbe sau prin fapte stăpânului absolut al Ordinului, fie şi împotriva prietenilor, fie şi împotriva familiei voastre, a regatului, a regelui vostru! Ar fi de ajuns pe de o parte, să dau un ordin să fiţi arestat şi asta în virtutea propriei voastre porunci; pe de altă parte, să trimit regelui Franţei angajamentul prin care juraţi să-i trădaţi interesele dacă interesul superior al Ordinului o pretinde. Vă încredinţez, domnule mare magistrat, grijă de a trage concluzii.

  Chiar de ar fi ascultat contele Monclar propria sentinţă de condamnare la moarte şi tot n-ar fi fost mai înspăimântat ca acum. Cuprins de un tremurat nervos, îl asculta pe Loyola, şi clătinările sale din cap păreau a-l aproba.

  Loyola se apropie atunci de marele magistrat.

  Înţelese că îl ţinea sub dominaţia sa.

  Vocea sa, la început calmă, căpătă asprimea de care se folosea în anumite ocazii.

  — Ce sunteţi dumneavoastră în mâinile mele? O biată unealtă. Nu trebuie să aveţi nici păreri personale, nici sentimente de iubire sau ură care să nu fie în folosul Ordinului lui Iisus căruia îi aparţineţi. Să fac un semn, să pronunţ un cuvânt, şi sunteţi pe dată înlăturat din înalta şi strălucitoarea siuaţie pe care o deţineţi. Potrivit capriciului meu. Sunteţi un nobil puternic temut de oricine, sau un criminal pe care îl aşteaptă ştreangul…

  Fiţi aşadar ascultător, oştean al lui Iisus; fiţi supus, nu vă împotriviţi! Nici vorbele nici faptele voastre nu trebuie să se ridice împotriva poruncii stăpânului vostru.

  Nu uitaţi vreodată: sunteţi în mâinile mele perinde ac cadaver! 5

  Lui Monclar îi scăpă un geamăt ca şi cum într-adevăr ar fi avut senzaţia că nu mai însemna decât un cadavru, un lucra fără viaţă de care stăpânul suprem al Ordinului lui Iisus se folosea după bunul său plac.

  Loyola se aşeză.

  O schimbare neaşteptată se petrecu în înfăţişarea sa care deveni părintească, binevoitoare. Reluă cu blândeţe:

  — Acum că aţi revenit la calea supunerii absolute, singura care duce la Domnul, acum fiule, spuneţi-mi ce aveţi pe suflet…

  Monclar voi să vorbească, o întreagă pledoarie îi stătea pe limbă; nu putu decât să izbucnească în hohote de plâns îngăimând:

  — E fiul meu! … Oh! ştiţi doar… fiul după care am plâns atâta… fiul acesta… e el! Înduraţi-vă de fiul meu… Disperarea m-a aruncat la picioarele dumneavoastră… Durerea a făcut din mine sclavul vostru… Şi acum când l-am regăsit… Ce vă pasă că-mi iubesc fiul? … Mă va împiedica asta să vă fiu şervitor fidel? … O părinte… lăsa-ţi-mi…

  — Rătăciţi din nou spre un sentiment care nu poate decât să vă îndepărteze de Iisus…

  — Iisus! … Ce înseamnă aşadar Dumnezeul acesta groaznic care îi împiedică pe taţi să-şi iubească fiii! … E posibil aşa ceva? …

  Nu-i posibil… Minţiţi! …

  — Mă aşteptam la aşa ceva: revolta naşte blasfemie… Adio dar!

  Loyola se ridică. Monclar căzu în genunchi.

  — Îndurare! răcni el; iertare pentru el… şi faceţi din mine ce doriţi…

  — Nu există iertare pentru un criminal!

  — E fiul meu! …

  — Nu există iertare pentru, cine se răzvrăteşte!

  — E copilul meu! …

  — Nu există îndurare pentru cine loveşte un oştean al lui Hristos!

  — E copilul meu! urlă Monclar rămas în genunchi frământându-şi mâinile.

  — Vă înşelaţi! Nu aveţi fiu… Sau mai degrabă, fiul vostru, este totodată tatăl vostru, mama, familia, totul este Societatea lui Iisus… Omul despre care vorbiţi nu vă este nimic î

  — Groaznic! E groaznic să torturaţi astfel o inimă!

  — Alegeţi, domnule de Monclar; supuneţi-vă sau răzvrătiţi-vă pe faţă. În primul caz Lanthenay trebuie să moară; în al doilea caz, ştiu ce-mi rămâne de făcut…

  — Nu mă supun! răcni Monclar. Şi tu, călugăr al iadului, tu n-ai să ieşi viu de aici!

  Vorbind astfel, marele magistrat ţâşni în picioare şi se aşeză între uşă şi Loyola.

  Acesta, la fel de iute, se postă în spatele biroului.

  Atunci Monclar izbucni în râs.

  — Eşti la mâna mea! spuse el.

  Loyola ridică din umeri.

  — De ajuns mormăi marele magistrat. N-ai decât să ridici din umeri cât vei dori, vei muri; te urăsc; urăsc religia ta; pe Dumnezeul tău, Ordinul tău josnic, teoriile tale monstruoase. Nu însemni în ochii mei decât ceea ce are mai oribil şi mai abject abuzul de forţă. Ah! vrei să-mi ucizi fiul! …

  Ei bine, ai să vezi de ce e în stare un tată!

  Loyola se crezu pierdut.

  Monclar înainta spre el.

  Părea că e în pragul nebuniei, încercă să-l oprească.

  — Vă previn, spuse el, că dacă nu părăsesc locul acesta într-o oră, un călăreţ va pleca pentru a-i înmâna regelui angajamentul pe care vi l-aţi luat de a-l spiona mereu şi de a-l trăda la nevoie.

  — Eşti nebun! bombăni Monclar. Ce-mi pasă dacă mă spânzură sau dacă mi se taie capul, atâta timp cât fiul meu e salvat! … Pe legea mea, călugării ăştia sunt glumeţi! Caraghioşi! Credeţi că totul vă este permis, şi născociţi torturi noi pentru inima taţilor! Credeţi că nu se suferă îndeajuns din cauza voastră! Socotiţi că n-aţi adunat destulă impostură, n-aţi făcut să se verse destul sânge nevinovat, n-aţi provocat destulă ruină! Vă mai rebuie să pătrundeţi cu forţa în conştiinţele oamenilor, să secaţi în ei izvorul oricărei bucurii! N-aţi pus stăpânire încă pe inimile lor ca, să le striviţi sub formidabila piatră de moară a tiraniei voastre! …

  Şi cu ce scop? Ca să urziţi ce? Să întemeiaţi nu ştiu care putere nevăzută în faţa căreia să tremure universul! … Răbdare, puţină răbdare, monstrule! Am să scap lumea de prezenţa ta! Să facă oricine astfel de fiecare dată când întâlneşte un călugăr în drumul său… Să nu-şi irosească timpul cu discuţii… Să-l zdrobească fără milă cum am să te zdrobesc eu! …

  Loyola, care nu asculta vorbele acestea, îşi concentra întreaga putere de dominare şi imaginaţie.

  În clipa în care Monclar era gata să se arunce asupra lui, un zâmbet de triumf lumină chipul călugărului. Ridică braţele şi rosti cu voce tare.

  — Doamne! Doamne! Facă-se voia ta! Dacă a sosit ceasul la care trebuie să mă întorc la tine, binecuvântat fie ceasul acesta! … Şi vai celor ce nu pricep că Abraham a putut să-i aducă fiul pe altarul ofrandei şi să pună mâna pe cuţit pentru a-l jertfi! Vai de cei care nu-şi amintesc că tu trimiteai în crângul acela un miel pentru a-l înlocui cu fiul lui Abraham! …

  Monclar se apropie pe dată.

  — Ce zice? murmură marele magistrat.

  — E pierdut, gândi în sinea lui Loyola. Şi cu voce tare, cu sânge rece exclamă:

  — Loviţi, domnule, nu mă apăr.

  — Ce spuneaţi?

  — Nimic! … în afară de faptul că Abraham nu ezitase să apuce cuţitul pentru ca să-şi jertfească fiul!

  — Dar Dumnezeu, parcă spuneaţi, trimitea un miel…

  — Nesocotitule! tună călugărul, cine îţi spune că în clipă supremă, mielul nu va ţâşni din crâng! Cine îţi spune că Dumnezeu n-a vrut cumva să pună la încercare credinţa şi fidelitatea ta aşa cum a făcut-o cu Abraham! … Cine îţi spune că va lăsa să se îndeplinească groaznicul sacrificiu. Tu ne acuzi, o fiul meu! …

  Aşadar crezi că în adâncul fiinţei suntem fără simţire şi că inima noastră e de piatră! … Nu înţelegeţi… Nu… nu!

  Nu mai vreau să adaug nimic… loviţi…

  — Vă implor, izbucni Monclar delirând, lămuri-ţi-mă! … oh! dacă ar fi cu putinţă să înţeleg! … Dacă ceea ce desluşesc ar fi un adevăr luminos! …

  — Ei bine! … nu pricepeţi, biet tată ieşit din minţi că în faţa mulţimii e nevoie de pilde salvatoare. Nu înţelegeţi că pentru Paris, pentru binele religiei, Lanthenay trebuie să meargă la moarte! … Şi nu înţelegeţi că totul este pregătit pentru a-l salva şi că astfel spiritul de autoritate n-ar suferi ştirbiri iar dumneavoastră v-aţi păstra fiul, şi înalta voastră situaţie şi putere! …

  Arma pe care o ţinea Monclar îi scăpă din mâini.

  — Aşa, bâigui el… fiul meu va fi salvat! …

  — M-am săturat să tot explic! izbucni Loyola. Am încălcat pentru dumneavoastră legea Ordinului nostru care cere ca stăpânul absolut să fie ascultat fără să dea explicaţii.

  Monclar se înclină adânc.

  Nefericitul!

  Credea! …

  Avea convingerea că Loyola dorise să-l pună la încercare.

  — Ce să fac să uitaţi de cuvintele mele neleiguite? murmură el.

  — Care cuvinte, fiule? N-am auzit nimic… nimic altceva… afară de faptul că vă supuneţi!

  — Da, da! …

  — Că credeţi în puterea Ordinului lui lisus! …

  — Da, da! …’

  — Că credeţi în atotputernicia stăpânului nostru aici de faţă! …

  — Da, da! … repetă Monclar cu fruntea plecată.

  — Nu vă mai rămâne decât să daţi ordin chiar dumneavoastră să fie condus la ştreang sceleratul care a lovit pe Hristos lovind în mine!

  Monclar fremăta, zgâlţâit din cap până-n picioare.

  — Şi acum că stăpânul Ordinului a vorbit, omul din mine adaugă… în timp ce se străduie să probeze iarăşi slăbiciunea pe care o are faţă de dumneavoastră: Fiţi fără teamă; fiul dumneavoastră nu va ieşi de aici. Am prevăzut totul. Peste cinci minute, el se va afla în braţele dumneavoastră…

  Monclar scoase un strigăt de bucurie nebună.

  — Părinte, spune el, când îmi veţi cere să-mi sacrific viaţa? …

  — Grăbiţi-vă, fiule! spuse Loyola surâzând.

  — Gardă! chemă Monclar cu o voce tunătoare, în acelaşi timp, cuprinse mâinile lui Loyola:

  — Cucernice părinte! imploră el. Îmi juraţi că va fi salvat? …

  — Vă jur… Fiul vostru va fi salvat.

  — Juraţi, reluă Monclar fremătând, că nu va ieşi nici măcar din palat?

  — Jur că fiul vostru nu va ieşi de aici! … În sinea lui, Loyola adăugă:

  — Dar cum nu ştiu dacă Lanthenay este fiul lui Monclarf nu mă văd obligat să mă conformez jurământului.

  În timpul acesta, la chemarea marelui maigstrat gărzile deschiseseră cele două uşi ale cabinetului. Monclar văzu atunci că Loyola nu minţise: erau câte zece gărzi la fiecare uşă.

  Sergentul, destul de stânjenit, privea când pe călugăr când pe marele magistrat.

  — Supuneţi-vă ordinelor cucernicului părinte, spuse Monclar.

  — Luaţi-l pe prizonier, porunci călugărul.

  Gărzile coborâră în curtea palatului, uimite.

  De îndată în urma lor venea Monclar, palid şi agitat de tremurături, apoi Loyola.

  În curte, marele maigstrat se opri şi-l întrebă din priviri pe călugăr.

  — Răbdare! spuse Loyola.

  Gărzile şi temnicerii coborâseră la temniţe.

  — Părinte, făcu Monclar fremătând, încercarea n-a fost destul de grea? …

  — Răbdare!

  — Mizerabilii ăştia o să-l chinuie…

  — Nu, nu… nu vă temeţi de nimic…

  — Oh! … iată! ascultaţi! … Nu mai pot suporta… Destul! …

  Într-adevăr se auzea răbufnirile unei lupte. Monclar se repezi.

  În aceeaşi clipă, apărură gărzile şi, în mijlocul lor Lanthenay legat fedeleş.

  — Dezlegaţi-l! răcni Monclar… sau mai degrabă!., am să-l dezleg eu! …

  — Gărzi! ordonă Loyola cu vocea sa glacială, conduceţi-l pe prizonier în strada Croix-du-Trahoir!

  Monclar îşi întoarse privirea spre el, şi, pe chipul său. Răvăşit, se strădui să schiţeze un surâs. Surâsul acesta era dezolant.

  — S-a isprăvit, nu-i aşa, cucernice părinte? murmură el.

  — S-a isprăvit, într-adevăr, spuse Loyola.

  — Tată! tată! strigă Lanthenay, îngăduiţi să fiu condamnat?

  — Fiule! Aşteaptă! Te voi salva! … Monclar se aruncă asupra temnicerilor.

  — Gărzi, crdonă Loyola, puneţi mâna pe răzvrătitul acesta care după ce s-a prefăcut că s-a cuminţit, nesocoteşte iarăşi autoritatea regală şi religioasă!

  — Iertaţi-mă, monseniore! spuse sergentul înşfăcându-l de guler pe Monclar.

  — Mizerabil! … Laş prefăcut! bâigui marele magistrat.

  Se zbătea, vrând să se arunce asupra lui Loyola, târând cu el cele cinci sau şase gărzi care îl ţineau.

  Vocea deja îndepărtată a lui Lanthenay se auzea strigând:

  — Ajută-mă, tată, ajută-mă! …

  — Iertare! urlă Monclar, iertare pentru fiul meu! … Ajutor! … Săriţi! … Îmi este răpit fiul! …

  — Vedeţi foarte bine că a înnebunit! spuse sergentul. Ei, haide, haide, monseniore! …

  — Nu vreau! nu vreau! Oh! E din cale-afară de oribil! Săriţi! ajutor! …

  Trântit la pământ, căutând să se elibereze din strânsoarea gărzilor, Monclar nu mai rostea nici un cuvânt. Clocotea de mânie…

  Ochii săi, ieşiţi din orbite, ce aruncau priviri cumplite, nu mai plângeau…

  Deodată, din grupul nedefinit pe care Loyola îl contemplă cu o privire sumbră, ţâşni un hohot de râs! …

  Şi hohotul acesta de râs, macabru, sfâşietor, provenea de la contele de Monclar.

  — Lăsaţi-l acum! porunci Loyola cu blândeţe. Gărzile se supuseră.

  Marele maigstrat se ridică în picioare.

  Aduse mâinile amândouă la frunte.

  Apoi privi cu spaimă în jurul lui.

  Soldaţii îl văzură cum începe să scotocească prin toate ungherele curţii.

  Loyola îl examina o clipă, apoi, cu pas grăbit, se alătură escortei care îl târa pe Lanthenay.

  Contele de Monclar, sfârşi prin a intra în corpul de gardă şi scoase un strigăt de bucurie zărind felinarul cu care coborâse la temniţe.

  Îl înşfacă iute.

  Atunci, cu felinarul stins în mină, năvăli afară, traversă curtea şi dispăru, în stradă.

  Nişte oameni care îl zăriră îl auziră mormăind:

  — Fiul! mi-a fost răpit fiul! …

  XVIII MAMA LUI GILLETTE.

  În vreme ce se petrecea, la palatul marelui magistrat scenele pe care vi le-am prezentat adineauri, evenimente importante se desfăşurau în cocioabă lui Margentine.

  Îl lăsăm aşadar pe contele de Monclar cu nebunia lui pe Lanthenay mergând spre strada Croix unde îl aştepta călăul, uimit de întârzierea cu care îi va fi adusă prada, şi să-i conducem pe cititorii noştri în trista magherniţă a unei alte nebune: Margentine cea blondă.

  În momentul detunăturii archebuzierilor postaţi în jurul rugului lui Etienne Dolet, Manfred primise un glonţ în braţ.

  Rana nu era atât de periculoasă căci glonţul îi traversase prin braţ fără să-i fi atins osul.

  De aici, reiese că Manfred nu avea deloc braţul zdrobit cum spuseseră cele două femei compătimitoare care, urmând sfatul lui Gypsie, aduseseră rănitul acasă la Margentine.

  Dar rana asta, cu toate că nu era gravă, nu-l făcea să sufere mai puţin pe tânărul bărbat, s-a văzut cum o febră urmată de delir se arătase la început.

  Din fericire, rănitul era înzestrat cu un temperament viguros. Tinereţea şi forţa să nu întârziară să lupte cu febra.

  Îl vom întâlni chiar în ziua în care se petrecuseră faptele pe care le-am povestit.

  Era după-amiaza.

  Ziua întreagă din ajun şi toată noaptea, Margentine îl îngrijise pe tânăr cu o îndemânare remarcabilă pentru o nebună.

  Se ştie de altminteri că numeroşi nebuni devin foarte de treabă de îndată ce nu este zgândărit motivul nebuniei lor.

  Atât timp cât nu se aducea în discuţie fiica sa, era capabilă să raţioneze cu o anume logică, şi faptele sale se înlănţuiau cu naturaleţe.

  Aşa s-a întâmplat că în îngrijirile pe care le dădu lui Manfred, manifesta un adevărat spirit metodic şi, de dibăcie, schimbând compresele de vin tonic la timpul cerut, tamponând din când în când cu o cârpă umedă tâmplele, fruntea şi buzele tânărului pentru a-i calma accesul de febră.

  Îngrijrile au sporit în intensitate când Margentine îl auzise pe Manfred, în timp ce delira, chemând-o pe Gillette în repetate rânduri.

  Mai întâi şi întâi, descoperirea era cât pe ce să-i fie fatală lui Manfred.

  — Ce zice? mormăi Margentine. Aminteşte de Gillette?

  Şi ea adăugă:.

  — Încă un intrigant care se foloseşte de numele fiicei mele!

  Margentine medită o clipă dacă n-ar trebui să-l pedepsească pe tânăr pentru că s-a pretat la intriga pe care o presupunea îndreptată împotriva ei şi a fiicei sale. Îşi aduse aminte atunci de vizita lui Gypsie.

  Ori ţiganca îi spusese!

  — El e cel care te va ajuta să-ţi regăseşti fiica! … De atunci, Margentine nu se mai îndoi că rănitul n-ar fi interesat îndeaproape s-o repăsească pe Gillette. Care să fie cauza acestui interes? Nu găsi chiar răspunsul la asemenea întrebare; sau mai degrabă presupuse că tânărul era musai împins de o forţă nevăzută ca să-i aducă fiica înapoi.

  Cu o teamă nervoasă Margentine aşteptă ca Manfred sa înceteze să mai aiureze, ca să-l poată întreba.

  În aşteptarea asta, petrecu noaptea la căpătâiul lui Manfred.

  Ziua se ivi; o bună bucată de vreme se scurse.

  După primele ore de febră. Manfred căzu într-un somn de plumb; nu mai vorbi; timp în care, copleşită de oboseală, isprăvi prin a adormi ea însăşi pe scaunul fără spătar. Către orele două ale după-amiezii, Manfred se trezi. Aruncă în jurul lui o privire uimită care urmă crizelor sale de febră; îşi amintea vag că zărise deja ceea ce vedea într-un moment de luciditate.

  Lângă el o zări pe Margentine adormită.

  — Nebună! murmură el.

  Voi să facă o mişcare ca pentru a se ridica şi violenta durere pe care o resimţi în braţ îi aminti de tot ce se întâmplase până atunci.

  Ca într-o imagine tulbure se revăzu aproape de podul Saint-Michel aşteptând cu Lanthenay sosirea cortegiului lui Etienne Dolet.

  Apoi sosise Cocardere…

  Apoi fantomatica traversare înot a Senei, cursa furioasă către Piaţa Moubert… năvala în străduţa care ducea în piaţă… urletele… rugul, ale cărui flăcări urcau până Ia cer… detunătura archebuzelor.

  Şi apoi, totul se isprăvise! …

  Gândul puternicei disperări care părea să-l copleşească pe Lanthenay îi veni în minte.

  Ce se întâmplase cu prietenul său?

  Căzuse pe stradă, printre cerşetori? Mai trăia?

  Şi în cazul acesta, cât de trist trebuia să fie! … Manfred şi-l imagina pe prietenul său rătăcind în jurul rugului stins, neîndrăznind să părăsească oribila privelişte… apoi şi-l închipuia revenind la Curtea Miracolelor şi îşi reprezenta scena sfâşitoare: Lanthenay dându-i de ştire lui Julie şi lui Avette că suplicul lui Dolet se sfârşise! …

  Atunci înlănţuirea ideilor îl aduse pe Manfred în stare să-şi spună că nu mai era nimic de făcut la Paris. Venise să-l ajute pe Lanthenay să-l salveze pe Dolet… Norocul îl trădase…

  Dolet murise ars pe rug.

  Manfred încercă o insurmontabilă groază la gândul de a mai rămâne mult timp în oraşul în care văzuse săvârşindu-se o asemenea mârşăvie. Planul său fu alcătuit la iuţeală: va merge să-l întâlnească pe Lanthenay şi să-l scoată din starea în care se afla.

  L-ar fi luat cu el împreună cu Avette şi cu Julie… Chiar în clipa aceea gândul său zbură la Fontainebleau. Ce se petrecea acolo?

  Planul pregătit de bătrânul Fleurial reuşise?

  Toate aceste gânduri, toate aceste întrebări se ciocneau şi se amestecau în mintea lui Manfred.

  O spaimă teribilă îl gâtuia şi gândul de a rămâne închis în magherniţa asta, nemişcat, neputincios, îi deveni insuportabil.

  Îşi adună toate puterile şi izbuti să se ridice şi să se îmbrace. O dată în picioare, observă că în partea dureroasă a braţului său nu simţea o altă stânjeneală decât o anumită slăbiciune provocată de pierderea de sânge. Privi în jurul său căutând să zărească vreo doctorie întăritoare sau ceva vin.

  Margentine dormea adânc. Tânărul nu voi s-o trezească.

  — Biata femeie! murmură el contemplând pentru o clipă chipul tras de oboseală al nebunei.

  Şi cum nu găsea ceea ce căuta, zări într-un ungher o gaură, un fel de dulăpior practicat în zid.

  — Aici, poate… gândi el.

  Merse încetişor către dulap şi scotoci înăuntru. Mâna sa dădu de o bucată de pergament. Manfred apucă hârtia şi o parcurse distrat.

  Deodată tresări. Hârtia, pergamentul împăturit şi sigilat în formă de scrisoare avea scris ceva pe el.

  Citi:

  — Pentru Manfred.

  Despre care Manfred era vorba? De el, poate. Scrisul era ferm, deloc stângaci. Nu cunoştea asemenea scris.

  Manfred se hotărî atunci s-o trezească pe Margentine, pe care o atinse cu blândeţe pe braţ. Nebuna izbucni într-un strigăt de mirare, apoi începu să râdă.

  — Te-ai şi vindecat? spuse ea.

  — Da, buna mea Margentine. Dar, ia spune-mi, ce-i cu scrisoarea asta? …

  — Cine ţi-a dat-o?

  — Gypsie! Mi-a zis: „îi vei da scrisoarea când se va vindeca, peste opt zile, dar nu mai devreme.”

  — Ah! Ţi-a zis Gypsie asta? … Da, dar sunt vindecat. Şi vorbind astfel, Manfred se aşeză pe marginea patului şi deschise curios scrisoarea, încă de la primele rânduri, făcu feţe-feţe şi Margentine observă că mâinile lui tremurau uşor.

  Manfred devoră toată scrisoarea dintr-o privire, apoi o citi din nou cu atenţie de mai multe ori.

  Iată curioasa scrisoare pe care o reproducem în întregime, chiar şi cu anumite amănunte care sunt absolut utile pentru povestirea noastră.

  Scrisoarea lui Gypsie către Manfred.

  Acum când lucrul acesta nu-mi mai poate face nici un rău, am să-ţi destăinui în care ţară te-ai născut şi cum îl cheamă pe tatăl tău.

  Am şovăit înainte de a mă hotărî, pentru că jurasem pe Aldebaran marea stea a destinului meu, să nu vorbesc niciodată de asta.

  Dar. Ce vrei? Se poate prea bine că această credinţă în Aldebaran să fie moartă în inima mea, după cum au murit atâtea alte credinţe.

  Poate ţi-aş fi dezvăluit de mai mult timp amănunte despre locul unde te-ai născut – căci m-am ataşat de tine şi îţi purtam un fel de afecţiune – dar mă temeam de ceva de care nu e nevoie să-ţi explic. Azi teama asta nu-şi mai are motiv.

  Astfel, citeşte cu mare atenţie, căci n-ai să mai mă revezi nicicând şi lămuririle pe care ţi le dau aici conţin amănunte care vor fi de folos pentru aţi regăsi părinţii.

  Iată, aşadar, Manfred:

  Se vor împlini în curând douăzeci de ani de când străbăteam Italia de la sud la nord cu o parte din tribul meu. Veneam din ţinuturile îndepărtate ale Asiei, ţinuturi de care nu-mi mai amintesc şi unde locuiau cei mai bătrâni oameni ai poporului nostru. Şi străbătusem Arabia, apoi Egiptul unde am făcut un lung popas, şi unde am deprins numeroase ştiinţe.

  Întreg tribul se îmbarcase la Alexandria; în vreme ce o parte urca pe un vas care se îndrepta spre Hellespont pentru a merge în ţara turcilor, cealaltă parte a tribului, în care mă aflam şi eu naviga spre Sicilia. Din Sicilia trecurăm în Italia şi acolo, tribul nostru se împărţi în numeroase grupuri care luară fiecare un drum diferit.

  Împreună cu omul pe care îl alesesem drept soţ şi cu fiul meu o pornirăm de-a lungul întregii Italii. Merserăm la Neapole, de la Neapole la Roma, apoi la Florenţa şi la Mantua. Mă ocupam cu ghicitul. Omul meu lucra împletituri de răchită pe care le vindea la preţ bun. Eu însămi câştigam mult; îmi iubeam fiul până la adoraţie, eram fericită… da, fericită!

  Îţi povestesc toate astea, Manfred, pentru că în clipa asta simt o plăcere înecată de tristeţe amintind de această perioadă în care trăia fiul meu.

  Fiul acesta, Manfred, avea pe atunci şaisprezece ani. Era frumos şi chipeş, după cum eşti şi tu.

  Ne aflam în vremea aceea la Mantua, după cum ţi-am spus. Ne aflam acolo de o lună şi ne hotărâsem să împingem mai departe destinul nostru de nomazi, când fusei lovită de o grea nenorocire.

  Insultat, batjocorit în plină stradă de către un tânăr nobil, fiul meu îl pălmuise pe acesta. De îndată îl arestară.

  — Pentru asemenea faptă, riscai pe puţin închisoare pe viaţă, de nu condamnarea la moarte.

  Ieşita din minţi, umblam încoace şi-n colo să mă informez.

  — Cine este cel care domneşte peste Mantua? întrebai eu.

  Mi se răspunde printre zâmbete:

  — Ducele domneşte peste Mantua, dar seniora Lucreţia de Borgia domneşte peste duce.

  Alergai la palatul ducal.

  Numai după două zile am izbutit să intru acolo să fiu adusă dinaintea Lucreţiei de Borgia, celebra femeie de care fără îndoială că ai auzit vorbinidu-se, căci faima frumuseţii sale trecuse munţii.

  M-am aruncat la picioarele nobilei Lucreţia şi îi povestii ceea ce i se întâmplă fiului meu. I-am spus că dacă nu mi-aş mai revedea fiul, aş muri de supărare, în sfârşit, plânsei şi implorai în genunchi vreme îdelungatâ.

  Seniora Lucreţia mă ascultase la început cu o indiferenţă trufaşă.

  Apoi puţin câte puţin, păru că se interesează de întâmplarea şi de durerea mea.

  Mă cercetase cu atenţie.

  Concedie pe doamnele care o înconjurau, şi în inima mea se înfiripă speranţa.

  — Aşadar îl iubeşti mult pe fiul tău? … mă întrebă ea atunci.

  — E viaţa mea! izbucnii eu hohotind de plâns.

  — Ştii că va fi fără îndoială condamnat la moarte; un nomad mizerabil care îişi permite să pălmuiască un fiu al nobilimii… Da, asta înseamnă pedeapsă cu moartea… dar dacă vrei… tu poţi să-l salvezi. Ascultam, plină de spaimă.

  — Dacă îţi iubeşti fiul, reluă ea cu înfăţişare sumbră, înseamnă că eşti dispusă să faci orice ca să-l salvezi?

  — Orice! orice! seniora…

  Păstră pentru o vreme tăcerea, cercetându-mă cu atenţie, şi, fără îndoială îşi dădu seama de sinceritatea şi de dragostea mea de mamă care mă copleşea, căci isprăvi prin a-mi spune:

  — Ei bine, poate că vom putea să ne înţelegem… Ascultă-mă…

  — Ascult, seniora, izbucnii eu, sorbindu-i cuvintele Aici, Manfred, trebuie să citeşti cu atenţie, căci în acest moment al vieţii mele a fost hotărâtă fapta care a legat destinul tău de al meu.

  Seniora Lucreţia Borgia reluă:

  — Cunoşti oraşul Monteforte?

  — Nu îl cunosc, dar îl voi cunoaşte dacă trebuie.

  — Iţi voi da de altminteri toate indicaţiile necesare. Aşadar ai să te duci ia Monteforte… Până acolo sunt aproape zece zile de mers… şi tot atâtea ca să te întorci… zece zile ca să poposeşti acolo… ăsta înseamnă în total treizeci de zile… Trebuie să te pregăteşti să pleci cât mai degrabă…

  — Sunt gata, seniora; pot pleca pe dată…

  — Bine! … Dar ai pe cineva care să te poată ajuta la o anumită treabă… în care dealtminteri e nevoie mai mult de şiretenie decât de forţă? …

  — Sunt în stare, seniora…

  — În cazul acesta poţi pleca chiar de azi, vei merge pe jos căci este nevoie ca ajungând la Monteforte să treci neobservată.

  — Şi ce voi face la Monteforte, seniora?

  Lucreţia Borgia avu o ultimă şovăire.

  — Bizuiţi-vă pe mine, îi spusei pe un ton hotărât, voi îndeplini misiunea dumneavoastră oricare ar fi ea, căci pentru a-mi salva fiul, sunt capabilă de orice, chiar şi de o crimă!

  Vorbii astfel cu tâlc, căci ghicisem de îndată că urma să mi se propună să fac o crimă.

  Într-adevăr, cuvintele acestea o încredinţară pe seniora.

  Se apropie de mine şi îmi zise pe un ton scăzut:

  — Există la Monteforte un bărbat pe care îl urăsc atât de mult pe cât îţi iubeşti tu fiul; există la Monteforte o femeie pe care o urăsc după cum l-ai urî tu pe călăul fiului tău… Pe bărbatul acesta şi pe femeia asta vreau să-i lovesc… Eşti dispusă să mă ajuţi?

  — Hotărâtă la orice, seniora!

  Şi vorbind astfel, Manfred, ochii mei se aţintiră asupra lui seniora Lucreţia. Avea trăsăturile feţei tulburate de ură…

  Am mai văzut şi eu multe chipuri pe care se întipăriseră sentimente violente, dar niciodată, pe nici un alt chip omenesc, n-am mai regălsit expresia asta implacabilă.

  Totuşi, nu avui teamă.

  Din contră, mi-am zis că femeia asta atât de puternică ar putea să se ţină de cuvânt, şi dacă o ajutăm, ea mi-ar salva fiul.

  Ea păru mulţumită de nerăbdarea mea şi îmi spuse atunci:

  — Omul de care îţi vorbesc, este… Ea ezită din nou şi îmi zise:

  — Dacă verodată mă trădezi…

  — Dacă vă trădez, seniora, omorâţi-mi copilul, şi asta ar însemna propria mea moarte!

  — Bine… Omul acesta, este cavalerul de Ragastens, devenit conte de Alma şi senior de Monteforte.

  Femeia, este soţia lui, prinţesa Beatrix… Ei locuiesc în Palatul rezervat cenţilor din oraşul Monteforte. Sunt fericiţi şi vreau să-i lovesc…

  — Ce trebuie făcut? … izbiicnii eu. Sunt meşteră în arta preparării otrăvurilor., şi dacă doriţi…

  Ea ridică din umeri, şi, cu o voce care îmi dădu fiori de gheaţă, îmi răspunse:

  — Otravă! Şi eu cunosc toate secretele de preparare a otrăvurilor… dar otrava… înseamnă prea puţin pentru Beatrix! şi prea puţin pentru Ragastens!

  Aştepta-i dar, întrebându-mă ce supliciu voia să le aplice teribila femeie acestor oameni pe care nu-i cunoşteam.

  Atunci ea îmi zise:

  — Ascultă… Ragastens a avut doi copii… amândoi au murit… Un al treilea s-a născut… E un băiat… şi acesta va trăi căci a moştenit întreaga forţă, de la tatăl său… Ori, copilul ăsta, este marea iubire a celor doi; nu mai trăiesc decât pentru el… este Dumnezeul lor.

  — Cred că vă înţeleg, seniora, trebuie să-l ucid pe copil?

  Spusei asta cu răceală, Manfred, şi îţi jur că pentru a-mi salva fiul aş fi omorât copilul contelui de Alma, dacă seniora Lucreţia mi-ar fi dat ordin.

  Dar nu asta dorea ea.

  — Nu mă întrerupe, îmi spune ea. Să îl omori pe copil cu siguranţă că ie-ar produce o durere puternică… dar durerea, cu timpul, s-ar risipi… Cel ce e mort, mort rămâne, şi până la urmă este dat uitării. Din contră, dacă băiatul este pierdut pentru ei, şi totuşi ei ştiu că trăieşte, îţi dai seama ce viaţă plină de dezamăgire vor duce! Certitudinea că fiul lor, luat de nomazi, umblă prin lume, oropsit, bătut… şi că se topeşte pe zi ce trece… certitudinea asta poate să-i facă să-şi piardă minţile…

  Să-i vezi seara, întorcându-se în căminul lor pustiu spunându-şi: „În Clipa asta, copilul nostru e martirizat. În care colţ al lumii? Sub care cer? … Iată ce nu vom şti niciodată!” este pedeapsa la care am visat pentru ei!

  — Atunci, trebuie să fur copilul? întrebai eu.

  — Da, să-l furi, să-l iei cu tine, să faci din el un nomad, un bandit care va sfârşi într-o zi pe eşafod!

  — Mă oblig să îndeplinesc toate acestea! spusei eu atunci.

  — Va trebui să-mi arăţi copilul.

  — Cum as putea şti că este chiar el? Cine vă va dovedi că nu vă prezint un alt copil pe care l-aş cumpăra…

  — Întrebarea ta îmi place şi îmi dovedeşte că vei reuşi. Cât despre a-l recunoaşte pe copilul lui Ragastens, fii liniştită: îl cunosc. L-am văzut îndeajuns ca să fiu sigură că tu n-ai putea să mă înşeli… Aşadar vei veni să-mi arăţi copilul…

  — Chiar aici?

  — Nu, la Ferrare, căci nu locuiesc la Mantua decât câteva zile. Dacă vei reuşi, vei avea cinci sute de ducaţi.

  — Aurul este un lucru bun, seniora, dar dacă-mi redaţi fiul, nu vă cer altceva.

  La aceste cuvinte am plecat de la seniora Lucreţia.

  De îndată pornii la drum,. Singură.

  Căci pentru o treabă de felul ăsta, nu mă încredinţam decât în mine. Dădui întâlnire omului meu la Marsilia, în Provenţa, oraş mare. Prin care noi trebuia să trecem cu uşurinţă neobservaţi în mulţimea de lume ce debarca de pe nave venite din toate colţurile lumii.

  Aşadar am plecat şi după opt zile sosi la Monteforte, oraş strălucitor prin grădinile sale şi prin palatul ce-i adăpostea pe conţi. Oraşul este situat în munţi. Şi se ajunge cu greutate la el.

  Chiar în aceiaşi seară a sosirii mele, Manfred, reuşisem să mă strecor pe ascuns în grădinile palatului. Şi acolo l-am văzut pe copilul pe care trebuia să-l fur. Copilul acesta, Manfred, erai tu! Tu aveai pe atunci trei ani sau aproape…

  Poate, cu siguranţă chiar, tu mă vei urî peritru dezvăluirea pe care ţi-o fac. Da, ai să mă urăşti. Dar ura ta, Manfred, îmi este indiferentă. Nimic nu mai contează pentru mine pe lumea asta, de vreme ce mi-am pierdut fiul pentru care consimţisem să devin criminală. După tot ce am suferit, pot să-mi dau seama cât au suferit părinţii tăi. Urăşte-mă dar, Manfred, o merit…

  Şi totuşi, consideră că nimic nu mă obligă să-ţi scriu scrisoarea asta şi dacă voiam, n-ai fi aflat niciodată! După cum îţi spuneam, că am isprăvit prin a te îndrăgi, cu toate că tu nu ţi-ai dat seama niciodată de asta. Atât de bine reuşisem să-ţi ascund asemenea fel de tandreţe care puţin câte puţin mi se strecura în inimă. Poate că femeile nu reuşesc să trăiască fără iubire şi că au nevoie mereu de un copil pe care să-l îndrăgească? Se poate foarte bine să fie aşa.

  Nu este mai puţin adevărat că erau zile în care mi se întâmpla să mă întreb dacă nu cummva erai fiul meu…

  De asta doresc să fii de acum înainte fericit.

  Pedeapsa mea va fi să cuget că tu mă urăşti.

  Dar iată că mă înduioşez… Nu, nu… am cu totul altceva de făcut.

  Deci, după cum ţi-am destăinuit, izbutii încă din prima zi să văd copilul, pe tatăl său şi pe mama sa, fără să fiu observată eu însămi.

  Tatăl şi mama îşi adorau cu adevărat fiul! N-aş fi putut să mă înşel în privinţa asta; ştiam şi eu asta! Dar nu am stat pe gânduri. Acum să-ţi destăinui cum am făcut să-l răpesc pe copil ar fi o poveste prea lungă; îţi va fi deajuns să afli că a trebuit pentru ca să-mi ating scopul, să cer ajutorul unui tânăr napolitan care se afla la Monteforte, şi că, mulţumită acestui ajutor, în seara celei de-a cincea zi, plecam din Monteforte luându-te în braţele mele.

  Mi au trebuit opt zile să merg de la Mantua la Monteforte.

  Nu mi-au trebuit decât şapte să merg de la Monteforte la Ferrare.

  Cu totul, am lipsit douăzeci de zile – cu zece mai puţin decât îmi acordase seniora Lucreţia Borgia.

  Abia ajunsă la Ferrare, te-am dus la Lucreţia Borgia. Ea te privi cu atenţie cu o uitătură sumbră, şi apoi murmură:

  — E chiar el!

  Atunci, îmi numără 800 de ducaţi de aur şi nu 500 cum îmi promisese. Două ore mai târziu, puteam să-mi strâng în braţe fiul pe care ea aranjase să fie adus la Ferrare.

  Se hotărî să te iau cu mine la Paris şi că niciodată să nu mai revin în Italia. Lucreţia Borgia îmi spuse că are să vină la Paris să se încredinţeze că-i respectam într-adevăr instrucţiunile.

  Plecai deci cu fiul meu şi cu tine, ajunsei la Marsilia unde îl întâlnii pe omul meu; apoi, pe tot felul de drumuri ocolite, izbutirăm să ajungem la Paris unde ne instalarăm la Curtea Miracolelor…

  Vai! Crima asta nu mi-a ajutat, căci… dar restul nu te priveşte.

  Cât despre tine, Manfred, să-ţi spun ce mai plângeai la început întrebând de mama ta, apoi că ai uitat de tot de Italia, ar fi inutil.

  Restul îl cunoşti…

  Iar pe tatăl tău, cavalerul de Ragastens, şi a ta mamă, prinţesa Beatrix, i-ai văzut zilele acestea, le-ai vorbit. Trebuie că ştii unde sunt.

  Manfred. Nu mai am nimic să-ţi spun…

  Îmi iau bun. Rămas de la tine pentru totdeauna. Dacă te vei gândi vreodată la mine, urăşte-mă dacă vrei, dar cugetă şi la faptul că nu am executat niciodată promisiunea de a te schingiui… niciodată n-am consimţit să-ţi fac rău… Şi apoi, gândeşte-te şi la faptul că bătrâna care îţi scrie a suferit mult… da, tare mult!

  Adio, Manfred!

  Aceasta a fost strania scrisoare pe care Manfred, tremurând, o citi de mai multe ori.

  Scrisoarea dovedea că deşi Gypsie, săvârşise o faptă mârşavă, ea nu era totuşi în întregime denaturată. Romancierii au obiceiul să prezinte personaje care sunt pe de-a-ntregui dezagreabile… În privinţa asta, ei se înşeală: nimic nu este absolut, mai ales firea omenească, şi viaţa se compune din antagonisme adesea greu de explicat.

  Nu l-am văzut noi pe marele magistrat transformân-du-se sub ochii noştri? … De altfel, noi nu facem decât să povestim, fără altă pretenţie decât să prezentăm limpede o întâmplare pe care am considerat-o destul de mişcătoare ca să constituie subiectul unei celebre povestiri.

  În timp ce citea scrisoarea, Manfred, era prea frământat ca să observe că nici măcar o dată Gypsie nu adusese vorba de Lanthenay pe care totuşi ea păruse să-l prefere lui însuşi.

  Starea de spirit în care se găsea tânărul după ce a citit şi recitit scrisoarea a fost un fel de extaz…

  Nu mai simţea durerea.

  Nu se mai gândea la Gypsie.

  Evenimentele care se petrecură se îndepărtau din atenţia lui.

  Se plimba agitat prin camera sărăcăcioasă, în timp ce Margegntine îl privea umblând de colo-colo.

  Se străduia să şi-o închipuie pe prinţesa Beatrix pe care abia o zărise în casa din strada Saint-Denis, dar a cărei frumuseţe şi demnitate îl mişcase profund.

  Apoi gândul său îl ducea la cavalerul de Ragasitens care îi strângea mâinile cu putere, în timp ce ochii săi se umezeau de lacrimi.

  — Iată aşadar, gândi în sinea lui, tâlcul întrebărilor pe care mi le punea la Curtea Miracolelor, în noaptea atacului!

  Îşi căuta fiul… şi fiul tău se afla dinaintea ta, o tată… în clipa aceea, nebuna se apropie de el.

  — Ascultă-mă, spuse ea.

  Trezit brusc din visare, Manfred, tresări.

  — Ce vrei de la mine? întrebă el cu blândeţe.

  — Gypsie mi-a zis că tu ai să mă ajuţi să-mi regăsesc fiica. Oh! n-am uitat, chiar aşa mi-a zis…

  — Fiica ta, biata femeie!

  — Da, o fetiţă, care are abia şase ani, păr blond… ai văzut-o, nu?

  Ea implora, cu mâinile împreunate.

  Şi Manfred, mişcat, se simţi destul de stânjenit când deodată se auzi un zgomot de paşi grăbiţi şi uşa se deschise.

  În uşă apărură Cocardere şi Fanfare, veşnic nedespărţiţi

  — În sfârşit am dat de tine! izbucni Cocardere. Ai habar ce se întâmplă?

  — Cum aş putea să ştiu? De ieri, m-am luptat cu febra…

  — Ei bine, află că Lanthenay o să fie spânzurat! Eşti în stare să mergi?

  — Haideţi! mormăi Manfred care, în clipa asta, nu se mai gândea la nimic altceva.

  Toţi trei se năpustiră în stradă.

  — Oh! izbucni în plâns Margentine. Pleacă! … Nu va mai reveni! …

  XIX O NOUĂ APARIŢIE A FRATELUI THIBAUT ŞI A FRATELUI LUBIN.

  Să ne întoarcem cu puţin în urmă la momentul în care cerşetorii, încercau să-l salveze pe Etienne Dolet.

  Se ştie că au fost întâmpinaţi de un puternic foc de archebuze.

  În momentul detunăturii, Cocardere îl văzu pe Fanfare căzând lângă el.

  Fanfare gemea înăbuşit. Aşadar nu murise.

  Cocardere îl luă în spinare, căci pentru nimic în lume nu şi-ar îi abandonat prietenul. Pe de altă parte, nu voia să-l abandoneze nici pe Lanthenay şi pe Manfred în îndrăzneaţă lor tentativă.

  Cerşetorul îşi propunea să-l pună la adăpost pe prietenul său, apoi să se alăture de îndată agresorilor.

  Avându-l în cârcă pe Fanfare, el privea în jurul lui şi zări câteva femei care îi făceau înduioşate semne de chemare.

  Cocardere zâmbi, punând această înduioşare pe seama înfăţişării sale semeţe şi a mustăţilor lui fermecătoare. Se grăbi să intre în magherniţa în care ele îl chemaseră.

  După ce închiseră uşa în urma lui, Cocardere îl aşeză pe rănit pe o saltea şi îngenunche lângă el ca să-şi dea seama de gravitatea rănii.

  Fanfare, care îşi revenea în fire, îşi duse mâna la cap.

  Cocardere se grăbi să-i scoată casca de fier a prietenului său;

  Căci Fanfare avea o cască pe care o purta în ocazii deosebite.

  Eliberat de strânsoarea acestei armuri supărătoare, Fanfare respiră în voie, şi nu întârzie să se ridice în picioare. Zări atunci că nu avea altceva decât o uşoară rană la cap şi că fusese doar ameţit de şocul glonţului care lovise casca de fier.

  — Hai înapoi! spuse atunci Cocardere.

  — Degeaba! făcu una dintre femei care, aplecată peste fereastră, privea la ceea ce se petrecea cu o deosebită curiozitate comună femeilor din popor ale Parisului, pentru care o revoltă, o încăierare sunt mereu spectacole de un interes deosebit.

  Cocardere se repezi la fereastră.

  Într-adevăr, orice intervenţie era inutilă! …

  Văzu strada presărată cu cadavre şi cu răniţi; nişte femei îi transportau pe răniţi cu riscul de a fi lovite de vreun glonte. Acolo jos, la capătul străzii, îl zări pe Lanthenay înconjurat de gărzi… Totul se isprăvise! …

  Cocardere se prăvăli pe un scaun plângând cu amărăciune.

  — Ce să-i faci? îi spuse Fanfare care, din fire, era mai filosof, azi e rândul lui… mâine va fi al nostru! …

  Dar Concardere nu-l lua în seamă.

  Se înapoie la fereastră şi examina ceea ce se petrecea în jurul rugului. Trecură două ore.

  Puţin câte puţin, el văzu mulţimea, domolită de spaimă, adunându-se din nou în jurul rugului.

  — Să mergem într-acolo! îi spuse el lui Fanfare. Poate aflăm veşti.

  Fanfare, schimbându-şi casca pe o tocă ce îi fusese împrumutată de către una din femei, îşi urmă prietenul, şi amândoi, coborând în stradă, merseră să se amestece prin mulţimea enormă care înconjura rugul.

  Aşa se făcu că asistară la toate peripeţiile spectacolului înfricoşător.

  — Hai. Să plecăm! spune Fanfare tulburat.

  — Aşteaptă…

  Era momentul în care Loyola, replicând manifestării milei unei femei, declama că cenuşa celui condamnat va fi risipită în vânt.

  Nişte călugări cu lopeţi în mână, puseseră osemintele nefericitului Dolet într-o urnă pentru a fi duse.

  Când totul se isprăvi, călugării se împrăştiară, fiecare grup întorcându-se la mănăstirea de care aparţinea.

  — Să mergem î spuse Cocardere.

  — Încotro? …

  Cocardere îi arătă prietenului său pe cei doi călugări care duceau urna funerară…

  — Să-i urmărim! spuse el.

  — La ce bun? … întrebă Fanfare nedumerit.

  — N-ai auzit că osemintele nefericitului vor fi aruncate într-un loc neştiut de nimeni?

  — Da! şi? …

  — Şi? … Nu ţi se pare că lucru acesta este înspăimântător, mă inimă de tinichea! Nu ţi se pare mârşavă persecuţia asta care se îndârjeşte până şi asupra unor oseminte! Nu crezi că acei călugări care consimt la asemenea treabă sinistră de călăi ai morţilor merită o chelfăneală?

  — Pe legea mea! spuse Fanfare, nu mă gândeam la aşa ceva, dar de vreme ce tu socoteşti astfel…

  Amândoi se avântară, urmărindu-i pe călugării care duceau cu ei urna.

  Pe drum, când fură destul de departe de locul torturii, călugării îşi dădură glugile pe spate. Cocardere şi Fanfare îi recunoscură pe cei doi cărăuşi.

  — Fratele Thibaut! …

  — Şi fratele Lubin! …

  — Treaba asta li se potriveşte caraghioşilor ăstora, reluă Cocardere.

  — Nu vorbi cu păcat: le-am păpat bănuţii.

  Cei doi cerşetori îi urmară de departe pe călugării care se îndreptau spre mănăstirea lor, situată dinspre partea Bastiliei, spre mijlocul colinei Saint-Genevieve.

  Ii văzură intrând într-o mănăstire de augustini.

  — Şi-i aşteptăm! spuse atunci Cocardere…

  — Să aşteptăm! spuse Fanfare cu resemnare.

  Aşteptarea fu lungă.

  Ziua trecu fără ca fraţii călugări să se mai arate. Veni şi noaptea.

  Totul deveni tihnit şi tăcut în jurul mănăstirii.

  Către orele zece noaptea, totuşi, zăriră sosind un călugăr care bătu la poarta mănăstirii şi dispăru înăuntru.

  Călugărul pe care Cocardere şi Fanfare nu-l recunoscură, era Loyola; venea de la marele magistrat.

  Fanfare blestema de mama focului faţă de pânda pe care i-o impunea prietenul său.

  — Să aşteptata până la miezul nopţii, spuse Cocardere. Atunci o să plecăm, dar zău, tare mi-ar fi plăcut să le trag o bătută mizerabililor ăstora.

  Perseverenţa lui Cocardere avea să fie răsplătită.

  Către orele unsprezece noaptea, poarta mănăstirii se deschise din nou, şi cei doi călugări ieşiră ducând urna cu. Ei, Cocardere şi Fanfare îi recunoscură de îndată: erau fratele Thibaut şi fratele Lubin.

  Loyola, care împingea până la capăt sinistra comedie pe oare o născocise, dăduse într-adevăr ordin celor doi călugări – favoriţii săi – să ducă cenuşa lui Dolet în mănăstirea în care se stabilise de când părăsise locuinţa din locul numit „Bârlogul-Ploşniţelor”.

  Tot din ordinul său, fură cântate liturghii întreaga zi asupra rămăşiţelor pământeşti ale condamnatului.

  În sfârşit, când Loyola se întoarse la mănăstire, trimise după Lubin şi Thibaut şi le spuse că sosise ceasul ca asupra ereticului să se abată blestemul de după moarte pe care îl plănuise.

  — Cum, prea cucernice, în toiul nopţii! izbucni Thibaut, mai totdeauna rezervat.

  — V-ar conveni s-o faceţi la lumina zilei şi să riscaţi să ridicaţi mulţimea împotriva voastră? Căci în Parisul acesta blestemat nimic nu se mai respectă!

  Cei doi călugări fură de îndată convinşi de asemenea argument şi se declarară pregătiţi să se supună ordinului.

  — Mergeţi dar, fraţii mei, spuse Loyola, şi Dumnezeu să vă aibe în pază.

  Fratele Thibaut apucă de urnă şi, urmat de fratele Lubin, ieşi din mănăstire.

  Cei doi călugări tremurau de spaimă, potrivit obiceiului lor. De fapt nu erau la prima lor expediţie nocturnă şi nu-şi pierdeau cumpătul.

  Se îndreptară către o pajişte de cealaltă parte a colinei Saint-Genevieve, aproape de locul unde s-a înălţat mai târziu o mănăstire ce avea să devină închisoarea Saint-Pelagie.

  Acolo se afla pe atunci un loc pustiu, adică o pajişte oarecare neîmprejmuită de ziduri ori de zăplazuri.

  În locul acesta trebuiau aruncate rămăşiţele pământeşti ale lui Dolet, potrivit poruncii lui Loyola.

  Cât timp se aflau în apropierea Universităţii, călugării străbătuseră drumul cu destul curaj. În jurul Universităţii, se aflau o mulţime de mănăstiri şi biserici cât şi cârciumi dintre care un anumit număr, prin privilegiu, aveau permisiunea să dea de băut studenţilor până la o oră destul de înaintată în noapte.

  Unele din cârciumi erau încă deschise, cei doi călugări nu întârziară să intre într-una din ele ca să-şi recapete curajul care începuse să-i părăsească.

  E de la sine înţeles că fură întâmpinaţi de către glumele proaste le studenţilor.

  — Hei! Afurisitule de Thibaut! Ce duci în cufărul ăsta?

  — Sufletul lui pe care i-l vinde lui Lucifer!

  — Nu! E o comoară pe care o s-o ascundă!

  — O comoară! Virtutea lui! Thibaut şi Lubin îşi îngroapă virtutea! …

  Călugării nu le răspundeau nimic, îşi goliră obişnuitul pahar cu vin şi îşi reluară peregrinările.

  Aşa că cenuşa lui Etienne Dolet fu dusă spre locul eternei sale odihne…

  A fost o treabă oribilă, tulburătoare, plimbarea asta macabră a urnei ce conţinea oasele lui Dolet prin cârciumile de pe lângă Universitate! …

  După ultimul popas al călugărilor în ultima cârciumă deschisă, urna era pătată de vin, un student beat considerând nimerit să arunce conţinutul cănii sale, cu toată puterea, asupra fratelui Thibaut.

  Cei doi gropari improvizaţi – dacă totuşi asemenea termen poate să se potrivească celor doi călugări – se îndreptau cu paşi nesiguri spre pajişte, după ce trecuseră de ultimile case de lângă Universitate.

  Noaptea era neagră, şi rafale de vânt şuierau jalnic prin crengile plopilor ce mărgineau un râuleţ.

  Beţivăniile celor doi călugări le dădură într-o oarecare măsură curaj, curaj foarte relativ de altfel şi care le permitea doar, să nu arunce urna într-un loc dosit şi să fugă cât îi ţin picioarele.

  Dar dacă Lubin şi Thibaut se temeau foarte tare de vreo apariţie diabolică sau de vreun atac din partea unor borfaşi, se temeau şi mai mult încă de mânia lui Ignace de Loyola…

  Înaintară, deci, contând pe reflexele lor, încurajân-du-se mutual, oprindu-se la cel miai mic zgomot ca să se sprijine unul de celălalt.

  În sfârşit, ajunseră la pajişte, scopul final al sinistrei lor călătorii.

  Fratele Thibaut lăsă urna pe pământ…

  Solul pajiştei, mereu răvăşit de alergăturile copiilor, era dezgolit, peticit de gazonul ce nu mai creştea decât pe alocuri; era ceea ce azi se numeşte un loc viran.

  — Uf! răsuflă Thibaut, iată-ne aici!

  — De fapt, bine că nu ne-a ieşit careva în cale, reluă Lubin.

  — Da, frate, dar mai avem de mers şi înapoi!

  — Să sperăm că vreo cârciumă va fi deschisă. Aţi observat, fratele meu, cât de piperată este spaima?

  — Ce? făcu Thibaut tulburat.

  — Vreau să zic că te face să-ţi fie sete…

  — Ei aş! … Vă mărturisesc că mi-e sete mai mereu. Dar de vrem, după cum întrevedeţi speranţa, să găsim o cârciumă deschisă, trebuie să ne grăbim cu urna asta.

  Precum o ladă cu gunoaie, după expresia cucernicului Loyola!

  În timpul acesta fratele Thibaut îngenunchease; Lubin îngenunebe lângă el, şi amândoi îşi uniră eforturile să ridice capacul bătut în cuie al lăzii.

  Chiar în momentul acela cei doi călugări dădură împreună un ţipăt disperat de ajutor, de groază şi durere.

  O formidabilă lovitură cu ceva dur şi noduros se abătu asupra spinărilor lor.

  Uluiţi, îngroziţi de moarte, Lubin şi Thibaut ţâşniră în picioare.

  O nouă lovitură îi trăsni peste coaste.

  — Îndurare! vocifera Thibaut.

  — Ingeri ai cerurilor! urlă Lubin.

  Invocaţiile, cu toată ardoarea lor, rămaseră fără rezultat; nici un înger nu veni să le arate îndurarea. Din contră, o mână de fier se înfipse în câte unul din braţele călugărilor şi începu să plouă cu lovituri grele aidoma grindinei.

  Când Cocardere şi Fanfare obosiră să mai lovească le dădură drumul victimelor.

  Suflecându-şi sutanele, călugării o luară la sănătoasa, precum cerbii încolţiţi de haită de câini, urmăriţi îndeaproape de agresorii lor, prinzând din fugă când şi când câte o lovitură de ciomag.

  Doar la capătul pajiştei şi spre primele case de lângă Universitate se simţiră scăpaţi; dar nu-şi încetară goană nebună în salturi către mănăstire unde ajunseră extenuaţi, frânţi, pisaţi, şi unde boliră mai mult de trei luni de zile, de câte lovituri primiseră şi de groază pe care o păţiseră.

  Cocardere şi Fanfare reveniseră lângă ladă.

  Amândoi începură să sape pământul cu pumnalele.

  După o oră de muncă, săpaseră o groapă de o anumită adâncime, în care aşezară urna funebră.

  Apoi, cu mâinile, prăvăliră pământul în groapă pe care o astupară cât putură mai bine.

  Atunci Cocardere avu o idee.

  Apucă cele două ciomege din lemn de corn cu care le mângâiaseră spinările călugărilor, şi, împreunându-le făcu din ele o cruce! …

  Şi crucea asta, o înfipseră în biata grămăjoară de pământ ce acoperea osemintele lui Etienne Dolet.

  Cocardere şi Fanfare erau într-adevăr buni creştini, şi ar însemna să-i judecăm greşit pe cerşetorii din vremea aceea încât să ne închipuim în privinţa lor o emancipare reală a gândirii.

  După ce-şi isprăviră treaba, cei doi cerşetori se înclinară – poate mai mult din compasiune decât din milă – şi spuseră de bine de rău un Tatăl Nostru.

  Apoi plecară.

  Aşa se întâmplă ca Dolet, care nu şi-ar fi dorit poate o cruce pe mormântul său, avu totuşi una; şi astfel rămăşiţele sale pământeşti fură înhumate creştineşte împotriva voinţei preoţilor.

  Cât despre cruce, ea rămase mult timp acolo.

  Niciodată nu se ştiu ce era cu ea acolo, singuratică, în mijlocul pajiştei peticite cu gazon.

  Dar ea intră în obicei, şi a fost respectată de copiii, care erau stăpânii de drept ai acestui pământ pe care ei se hârjoneau.

  Se presupune că ea ar reprezenta ex-voto al vreunui suflet chinuit, şi cum e nevoie ca orice lucru să fie etichetat şi catalogat, locul se numi Crucea Pajiştei…

  XX SPÂNZURĂTOAREA DIN STRADA TRAHOIR.

  Cei doi cerşetori se întoarseră în grabă mare în oraş, şi odată ajunşi la Curtea Miracolelor dormiră până dimineaţa.

  Cocardere se sculă cu noaptea-n cap şi îşi trezi prietenul.

  Lanthenay fusese arestat…

  Cocardere voia să ştie în care închisoare fusese aruncat acesta începu prin a se interesa de Manfred, şi află că şi el dispăruse.

  Voi să se informeze la Gypsie, dar nimeni nu ştia unde se află ţiganca.

  O mare deznădejde domnea printre cerşetori. Cocardere constată că mult timp de acum înainte nu ar mai putea fi atraşi într-o nouă aventură.

  Nu-şi slăbi căutările.

  Cu Fanfare, rătăci toată dimineaţa de la Conciergerie la Châtelet, de la Châtelet la Bastilia, căutând să afle, folosindu-se de şiretlicuri ca să întrebe pe câte un temnicer.

  Către prânz, cei doi amici, destul de obosiţi şi destul de descurajaţi de inutilitatea strădaniilor lor, se întorceau la Curtea Miracolelor, cu speranţa secretă că se întâmplase vreun lucru nou în timpul absenţei lor.

  Se opriră într-o cârciumă unde cinară copios, căci niciodată teama nici neliniştea nu-i făcea să-şi piardă pofta de mâncare.

  Când se întoarseră, trecură în apropiere de strada Croix du Trahoir. Acolo se afla una din numeroasele spânzurători cu care erau înţesate străzile Parisului.

  Un ajutor de călău, căţărat pe o scară, era preocupat să agaţe de stâlpul spânzurătorii, o frânghie nou nouţă, a cărui rezistenţă o încerca trăgând de ea, şi pe care o unse apoi meticulos cu seu.

  Câţiva gură-cască se distrau la aceste pregătiri, dar nu cu mai multă emoţie decât am privi azi la unul care zugrăveşte o firmă sau pe un altul care spală felinarul unui bec cu gaz.

  — O să-l spânzure pe careva! spulse Fanfare cu indiferenţă.

  Faptul era foarte frecvent şi nu era în asta un motiv care să uimească.

  Dar în starea de spirit în oare se afla, priveliştea asta îl afectă în mod penibil pe Cocardere şi-i aţâţă curiozitatea.

  Se aşeză în primul rând al acelor gură-cască, şi, cum ajutorul de călău, cobora de pe scară, examina treaba pe care o făcuse cu o satisfacţie evidentă…

  — Trainică frânghie! spuse Cocardere.

  — Nou-nouţă, spuse ajutorul de călău.

  — La naiba, celui căruia îi este sortită nu va avea de ce să se plângă!

  Ajutorul de călău începu să râdă şi ridică din umeri.

  — Veche sau nouă, o frânghie e tot o frânghie! Observă el cu filosofie.

  — Şi… pe când distracţia, prietene?

  — Mâine dimineaţă, răspunse acesta, flatat că fusese numit prieten de un bărbat care purta la cingătoare o sabie atât de mare, şi avea la tocă o pană care se lăsa până pe spate.

  — Un păhărel de vin? propuse cerşetorul.

  Figura ajutorului de călău exprimă o jubilare care, în ochii celor mai puţin avizaţi, ar putea să treacă drept o acceptare formală.

  Două minute mai târziu, ajutorul şi cei doi cerşetori erau aşezaţi la masă în cea mai apropiată tavernă, în faţa unor căni cu vin.

  — Aşadar o să-l spânzuraţi? întrebă Cocardere.

  — Pe cine? făcu ajutorul de călău.

  — Păi pe omul de mâine dimineaţă!

  — A! da… ei bine, acela o merită.

  — La naiba! Dar ce a făcut?

  — E unul dintre acei afurisiţi care atacă gărzile monseniorului mare magistrat, unul dintre cei mai feroce…

  — Şi cum îl cheamă? Iertaţi-mi curiozitatea…

  — Nu-i nici o supărare, spuse ajutorul de călău golindu-şi cana. Omul se numeşte Lanthenay…

  — Lanthenay! izbucni Fanfare lovind puternic cu pumnul în masă…

  — Ei bine! Ce v-a apucat? zise uimit ajutorul de călău.

  Fanfare se pregătea să vorbească, dar Cocardere îl calcă pe picior şi se grăbi să răspundă:

  — Nu-i daţi atenţie. Prietenul meu a avut de-a face într-o zi cu banditul ăsta, acest… cum spuneţi că-l cheamă?

  — Lanthenay.

  — Chiar aşa. Ei bine, prietenul meu a încasat-o zdravăn de la acest Lanthenay; din pricina asta, vă daţi seama ce bucurie l-a apucat când a auzit că ticălosul o să fie spânzurat…

  Incă un pic de vin?

  — Ei bine, spuse ajutorul de călău, în timp ce întindea cana, izbucnind în râs, în onoarea dumneavoastră, vă promit să am grijă de omul vostru…

  — Cum aşa? zise Cocardere pălind.

  — E foarte simplu: ori de câte ori ni se atrage atenţia asupra unui condamnat… înţelegeţi?

  — Da, da, spuneţi…

  — Ei bine, facem în aşa fel încât să sufere un pic mai mult

  — Aha! izbucni cerşetorul a cărui frunte era scăldată de sudoare. Şi cum faceţi asta?

  — E o mică şmecherie a meseriei… în clipa în care condamnatul se leagănă în ştreang, după cum ştiţi este legat şi de picioare… Tragem de funia aceea care face să se frângă oasele gâtului… şi atunci… chiţ!

  Ajutorul de călău avea un fel de a pronunţa acest chiţ, încât li se făcu părul măciucă celor doi auditori.

  El reluă:

  — Aşadar, vă daţi seama, dacă în loc să tragem de funia cu care îi sunt legate picioarele o dată şi bine, o facem mai lent, spânzuratul moare încetul cu încetul, şi asta uneori durează minute în şir.

  — Oribil! murmură Cocardere care totuşi nu prea arăta să fie slab de înger.

  — Ce spuneţi de asta?

  — Zic că e de-a dreptul amuzant…

  — Păi, în meseria noastră, ştiţi, ne distrăm cum putem.

  — Şi spuneţi că Lanthenay ăsta va fi spânzurat mâine dimineaţă?

  — La orele şapte; dacă vă dă inima ghes, veţi putea să vă distraţi un sfert de oră privind la isprava asta.

  — Vom veni negreşit, ce naiba! Şi în care închisoare l-au aruncat pe ticălos?

  — Asta nu cunosc… Ni-l aduce pe condamnat mâine dimineaţă, asta-i tot ce ştiu.

  Şi cum Cocardere tăcea consternat, ajutorul călăului, dispus de vinul băut, continuă:

  — De altminteri, nu veţi fi singurii care o să vă distraţi zgâindu-vă la asemenea privelişte. Banditul a fost recomandat de o manieră foarte specială meşterului meu…

  — Meşterului dumitale?

  — Da… călăul. A primit ordine deosebite, nu numai de la marele magistrat, dar şi de la unul care, este şi mai puternic…

  — Nu-i altul decât regele care e mai puternic decât marele magistrat.

  — Se vede treaba, spuse ajutorul călăului a cărui limbă se împleticea, că nu ştiţi ce ştim noi… şi că habar n-aveţi cât e de temut… regele, e regele… nu zic nu… dar pentru noi, marele magistrat e regele… şi există cineva care e şi mai de temut decât marele magistrat…

  — E de necrezut!

  — Dacă-i fi văzut, precum am văzut eu şi meşterul meu pe impunătorul conte de Monclar tremurând în faţa acestui călugăr, n-aţi mai vorbi aşa!

  — Aşadar e vorba de un călugăr?

  — Da… dar nici că vă zic numele lui! adăugă omul privind în jurul său cu nelinişte… Mai bine să am de-a face cu toţi diavolii din iad decât să-mi atrag ura acestui reverend!

  Şi ca şi cum ar fi fost cuprins dintr-o dată de o groază inexplicabilă, ajutorul călăului se grăbi să-şi golească paharul şi, în mare grabă, îşi luă bun rămas de la cei doi cerşetori.

  Câteva clipe mai târziu, Cocardere şi Fanfare ieşiră în stradă.

  — Ce zici de toate astea? întrebă primul… Fanfare clătină din cap:

  — Zic ca bietul nostru Lanthenay e pierdut de-a binelea…

  — Aii! dacă am fi avut măcar opt zile dinaintea noastră! … Dar e pentru mâine! mâine dimineaţă!

  Şi Cocardere grăbea pasul, ca şi cum speranţa l-ar fi mânat nu se ştie unde!

  Sabia lui cea lungă nu mai sălta cavalereşte, mantia-i peticită, şi imensa pana cu care era împodobită toca lui spânzura jalnic. Mergea adus de spate şi lacrimi mari îi curgeau din ochi.

  Ajungând la Curtea Miracolelor, avu totuşi o clipă de bucurie. O destrăbălată îi destăinui că Manfred care era rănit la braţ, se afla în îngrijirile lui Margentine nebuna.

  — Cel putin acesta era salvat!

  Alergară la Margentine acasă unde dădură de Manfred, după cum am povestit.

  XXI JUPANUL LEDOUX.

  În jurul închisorii Petit Châtelet se afla o sumedenie de străduţe, încrucişate oare formau un soi de pânză cu ochiuri dese în mijlocul căreia celebra închisoare era aşezată precum un păianjen monstruos.

  Erau stradele urât mirositoare, fără aer şi lumină, cu pârâiaşe care duceau cu ele rămăşiţe de tot felul.

  Una dintre aceste stradele se numea, nu ştiu pentru care motiv, stradela cu pisici.

  Era cea mai mohorâtă şi cea mai pustie.

  Oamenii cartierului o considerau suspectă. Şi, odată cu lăsarea serii, rarii trecători care erau obligaţi s-o străbată, o făceau alergând.

  Graba era datorată unei spaime nedefinite care se accentuă când aceiaşi trecători ajungeau în faţa unei case situate la mijlocul străzii.

  Casa aceasta, în care cititorii noiştri îşi vor aminti poate că l-au însoţit pe cucernicul părinte Ignaoe de Loyola, era apărată de o poartă solidă ferecată în care era practicată o vizetă protejată de gratii.

  Aici locuia călăul Parisului, persoană importantă care se afla în relaţii directe cu marele magistrat şi poruncea unei adevărate mici armate de valeţi, ajutoare şi lucrători.

  Se numea Ledoux6, nume pe care îl purta cu modestie şi care i se potrivea.

  Într-adevăr, dacă nimeni nu putea să se laude că l-a văzut vreodată râzând, nu se putea lăuda nici că l-a văzut mânios vreodată.

  Jupanul Ledoux îndeplinea cu indiferenţă groaznicile îndeletniciri de schingiuitor-şef. Zdrobea piciorul condamnatului, în camera de tortură, cu aceeaşi calmitate cu care îi punea ştreangul de gât unui cerşetori ori când ridică securea asupra unui nobil.

  Jupanul Ledoux trăia singur în casa din stradela cu pisici. Stătea tot timpul închis în casă şi nu ieşea de acolo decât pentru o execuţie.

  Aşa că vecinii, ori de câte ori vedeau deschizându-se poarta de stejar căptuşită cu fier, îşi spuneau între ei:

  — Cine va muri azi?

  Nu i se cunoştea nici slugă, nici servitoarea, nici soţia, nici amanta, sau pe careva din familie. Era în deplina accepţie a cuvântului, „un singuratic”.

  Din înfăţişarea mistreţului, poseda robusteţea şi uitătura fioroasă.

  În momentul în care jupanul Ledoux se pregătea să se ducă la culcare, cineva ciocăni în poartă de stejar.

  Jupanul Ledoux acoperise focul din vatră cu grijă, pentru a putea să-l reaprindă dimineaţa. Se afla în sala vastă împrejurul căreia era orânduită, atârnată de pereţi, faimoasa lui colecţie de securi, cleşti, ciocane şi pumnale.

  Auzind bătându-se la poarta sa, călăul mormăi câteva cuvinte de neînţeles şi păru că ezită dacă să deschidă sau nu. Totuşi, se hotărî şi merse să se uite prin vizetă. Văzu trei bărbaţi.

  — Cine sunteţi voi? întrebă el.

  — Trei cerşetori de la Curtea Miracolelor, răspunse cu îndrăzneală unul dintre cei trei.

  Răspunsul nu făcu decât să-l uimească pe călău.

  Sinceritatea asta îi impuse un oarecare respect. Totuşi, bombăni:

  — Sunteţi tare grăbiţi să faceţi cunoştinţă cu mine. Ei haideţi, asta o să se întâmple cât de curând! Ce vreţi dela mine?

  — Să vă destăinuim ceva ce vă interesează cât se poate de mult… cu speranţa că ne veţi recompensa zelul cu câţiva scuzi.

  — Hm! Şi ce anume?

  — Nu putem să vă. Spunem decât după ce ne plătiţi. Aflaţi însă că sunteţi ameninţat să vă pierdeţi funcţia… După câte am aflat din întâmplare, mâine, Parisul va avea un alt călău.

  Fără îndoială, cel ce grăia astfel cunoştea efectul pe care asemenea vorbe le-ar produce asupra jupanului Ledoux. Călăul nu alerga după femei, nu avea darul beţiei, era o fire ursuză, avea într-adevăr toate virtuţile care constituie ceea ce numim un om de treabă. Să spunem totuşi că avea un cusur: îşi iubea meseria cu patimă. Mângâia cu mâna colecţia de securi asemeni avarului care îşi mângâie aurul. În ziua în care jupanul Ledoux n-ar mai fi călău, ar muri! … Când însoţea cortegiul unui condamnat, cu securea pe umeri şi când cu coada ochiului supraveghea tremurul de groază care agita mulţimea, încerca înlăuntrul fiinţei sale o mare satisfacţie ce nu se traducea prin nici un semn exterior, dar care nu era mai puţin intensă.

  Cuvintele rostite de către necunoscut îl făcură pe jupanul Ledoux să pălească.

  În definitiv ce riscă? Acasă la el nu era nimic de furat. Şi apoi francheţea, accentul de sinceritate al celui ce îi vorbea îl impresiona puternic.

  Jupanul Ledoux ezită câteva clipe apoi deodată se hotărî şi deschise spunând:

  — Intraţi!

  Cei trei dădură ascultare invitaţiei. Călăul închise poarta în urma lor şi îi privi din nou bănuitor.

  — Vă previn că nu-i nimic de furat din casa mea, în afară de câteva lovituri de pumnal în cazul în care veţi fi venit cu gânduri necurate.

  — Fiţi liniştit, jupâne, răspunse cel ce vorbise până acum, nu avem nici un gând necurat.

  Atunci călăul îşi conduse vizitatorii nocturni în sala cea mare unde o torţă cu răşină ardea ţinând loc de sfeşnic.

  Cei trei cerşetori erau: Manfred, Cocardere şi Fanfare. Ce aveau ei să facă în casa călăului?

  Cocardere îi povestise lui Manfred convorbirea pe care o avusese cu valetul jupanului Ledoux. Când se adusese vorba de călugăr, al cărui nume nu a vrut să fie pronunţat de acesta, Manfred ghici pe dată că era vorba de Loyola. Care altul putea să se îndârjească împotriva lui Lanthenay, dacă nu cel din cauza căruia a pierit Dolet, cel ce fusese rănit chiar de Lanthenay.

  Manfred înţelese din clipa aceea că nimic nu-l putea salva pe prietenul său. Dar tăria caracterului său îl făcu să nu se dea bătut şi să încerce ceva. Ce anume? Nu ştia.

  Adânc îndurerat şi înnebunit de iminenţa fatalului eveniment îşi pierdu două ore făcând planuri fanteziste respinse îndată ce erau concepute.

  Se făcu seară.

  Manfred nu ştia nici măcar în care închisoare era deţinut Lanthenay. Reconstitui drumul pe oare Cocardere îl făcuse dimineaţa, dar fără prea mult succes.

  Curând se făcu noapte… Mai erau câteva ore până când Lanthenay avea să fie executat…

  Atunci Manfred se duse cu gândul la călău. Da, doar călăul era singurul eare-i putea da o ştire sigură! …

  Manfred nu pierdu timpul să chibzuiască asupra ideei care îi venise. El i-o împărtăşi lui Cocardere şi lui Fanfare care nu îl părăsiseră. Şi aşa se întâmplase că spre miezul nopţii toţi trei ajunseră să bată la poarta jupanului Ledoux.

  Abia intrat în sala mare, Manfred îşi îndreptă privirea spre călău.

  — Meştere, îi spuse el, mai întâi trebuie să vă spun că am minţit pentru a vă obliga să ne dechideţi poarta. Situaţia d-voastră nu este ameninţată sau dacă este, nu ştiu deloc…

  Straniu, cuvintele astea, în loc să-l adumbrească pe călău îi descreţiră fruntea, atât cât se putea descreţi o fire ursuză ca a lui. Jupanul Ledoux tremurase la gândul că nu mai este călăul Parisului. Certitudinea că fusese înşelat îl linişti.

  — Atunci, ce vreţi? bombăni el.

  — Dacă aţi avea suflet, v-aş spune că am venit cu gândul să vi-l înduioşez… dar prefer să vă fac o propunere în folosul d-voastră… Pot ca în două ore să strâng o mie de scuzi şi să vi-i ofer.

  — Pentru ce?

  — Ca să aflu în care închisoare se află omul pe care trebuie să-l spânzuraţi mâine în zori… adică foarte curând.

  — Lanthenay?

  — Da, Lanthenay. Călăul rămase neclintit.

  — N-am nevoie de bani, spuse el cu voce joasă; nu cheltui nici măcar un sfert din ceea ce câştiig.

  Manfred păli. Îşi dădu seama că gâdele era incoruptibil.

  Ultima sa speranţă se risipi.

  — Va să zică, se bâlbâi el, nu sunteţi de acord…

  — Sunteţi o fiinţă glumeaţă, spuse călăul. Încercaţi să aflaţi unde se găseşte omul care urmează să fie spânzurat. Ca să încercaţi să-l salvaţi. Şi tocmai mie vă adresaţi. Manfred îl privi pe călău cu ochi rătăciţi.

  Ledoux se îndreptă fără grabă spre locul unde erau atârnate securile şi luă una dintre ele spunând:

  — Chiar de-aţi fi şi zece m-aş încumeta să vă alung pe toţi. Şi chiar daca aţi reuşi să mă legaţi şi să mă torturaţi, n-aş scoate un cuvânt… O singură dată m-am lăsat ispitit de câştig! O singură dată m-am abătut de la îndatoririle mele şi am îndurat prea mult ca s-o mai mai fac încă o dată… Grăinid astfel, fizionomia călăului se transfigura. Din ursuză şi bestială cum era, fu deodată marcată de o suferinţă şi o timiditate stranie.

  Şi Manfred îl asculta ce murmura:

  — Ah! nopţile mele fără odihnă… Ah! … ce coşmar să spânzuri o femeie fără sentinţă de condamnare! …

  Cu toate că vorbele acestea fuseseră pronunţate cu glas scăzut, Manfred le auzi. Un fulger îi lumină gândirea şi îl copleşi. Dintr-o dată îi trecu pe dinaintea ochilor scena de la spânzurătoarea din Montfaucon, trăsura greoaie care trecea pe dinaintea lui, femeia care se zbătea în braţele călăului scoţând ţipete îngrozitoare…

  Înaintă un pas către jupanul Ledoux care, îngândurat, cu privirea în gol, părea să contemple ceva îndepărtat… poate chiar scena aceasta!.

  — Meştere, spuse el pe nepusă masă, de când n-aţi mai dat pe la Montfaucon?.

  — Cine vorbeşte aici de Montfaucon? …

  — Eu! spuse Manfred. Eu care mă aflam la Montfaucon într-o seară geroasă de iarnă… iată meştere, era cam pe la ceasurile acestea…

  Călăul scoase un grohăit abia perceptibil care, la el trebuia să insemne fără îndoială un soi de plânset. Îl privi pe Manfred cu un aer îngrozit…

  — Noaptea era tare neagră, reluă Manfred, dar am priviri agere… Şi o trăsură, urcând anevoie colina… se opri în cele din urmă lângă spânzurătoare… Un bărbat ieşi din trăsură târând după el o femeie…

  — Pe ea! mârâi călăul fremătând de groază.

  — În acelaşi timp, continuă Manfred, vizitiul trăsurii sări de pe capră şi o luă în primire pe femeie… Apoi, jupâne, ştiţi ce a făcut vizitiul ăsta?

  — Nu, nu ştiu! Nu vreau să ştiu! …

  — A înşfăcat-o pe femeie… o femeie tânără, frumoasă, demnă de milă, a înşfăcat-o cu putere şi a târât-o după el…

  — Tăceţi… Tăceţi! …

  — Nefericita implora! … Dar vizitiul era fără îndoială nemilos, căci o dusese până la spânzurătoare şi îi petrecu ştreangul de gât! …

  — Îndurare! bâlbâi călăul în culmea îngrozirii în faţa unei asemenea scene atât de viu retrăită.

  — O clipă mai târziu, trupul nenorocitei se legăna în gol! … Atunci bărbatul urcă din nou în trăsură, vizitiul pe capră şi vehicolul se îndepărtă în direcţia satului Montmartre… Or, ştiţi cumva cine era omul acela? …

  — Nu! nu ştiu! urlă jupanul Ledoux făcând câţiva paşi înapoi.

  — Era Ferron, un burghez de treabă. Şi femeia era soţia să! Şi vizitiul ştiţi cine era? …

  — Nu! Nu! … Nu vreau să aud!

  — Eraţi d-voastră, meştere Ledoux! D-voastră călăul şef, care săvârşeaţi o crimă mârşavă, un asasinat, monstruos! … Jupanul căzu în genunchi.

  — Îndurare! horcăi el… Dacă aţi şti cât am mai suferit de la această noapte îngrozitoare! … Da… Aşa e! Pentru întâia oară m-am lăsat ademenit… Imbecilul de mine! … Ca şi cum aş fi fost unul dintre cei avizi să cheltuiască aur! … Şi cel pe care îl câştig acum… Şi pe acesta! … Nu ştiu cum să-l cheltui! … Era o cutie de argint cizelat… am sfărâmat-o cu lovituri de secure… Mai era şi un colier de perle cu care m-aş fi îmbogăţit… Am dat toate perlele… De atunci nu mai am somn! îndată ce închid ochii o văd pe femeia aceea cum se leagănă atârnată în ştreang, îi aud ţipetele… Şi totuşi câte femei şi câţi bărbaţi am spânzurat la viaţa mea fără să am remuşcări! …

  Atunci Manfred se aplecă peste el!

  — Şi dacă ţi-aş reda tihnă? Şi dacă ţi-aş reda liniştea corectitudinii tale, ce ai face pentru mine? …

  — Ce vreţi să spuneţi? se bâlbâi călăul.

  — Răspunde mai întâi: unde se află Lanthenay?

  — La palatul marelui magistrat! spuse jupanul Ledoux.

  — Acum mai spune-mi ceva: vrei să mă ajuţi să-l salvez?

  Călăul se ridică şi clătină din cap cu spaimă: Dacă ăsta e preţul cu care îmi veţi reda liniştea de odinioară, totul este inutil! …

  — De ce? …

  — Pentru că nu am nici o putere! Dacă refuz să-l spânzur pe Lanthenay, unul dintre ajutoare o va face în locul meu…

  — Ah! răgni Manfred, aşadar nu există nici o posibilitate! …

  — Ascultaţi-mă, zise călăul… Pretindeţi că…

  — Da, te asigur! Cu un cuvânt pot să-ţi îndepărtez remuşcările tale…

  — Oh! dacă ar fi cu putinţă!

  — Aşa va fi, ţi-o jur!

  — Ei bine, voi face imposibilul ca să vă dau răgaz să acţionaţi… Cum am s-o fac? nu ştiu deloc! Dar vă jur că execuţia va fi întârziată până la orele zece… E tot ce pot să fac… şi nimeni pe lume n-ar putea face mai mult!

  — Şi te obligi să-i spui lui Lanthenay că mă aflu acolo şi că mă strădui să-l salvez?

  — Mă oblig! zise călăul cu convingere.

  Şi după o clipă de tăcere adăugă cu nelinişte:

  — Acum e rândul d-voastră.

  — Călăule, spuse Manfred, ai o inimă de vreme ce suferi, de vreme ce te căieşti! … Fii aşadar încredinţat asupra soartei nenorocitei pe care tu ai spânzurat-o la Montfaucon… ea se află în viaţă.

  Nimic n-ar putea să ne dea o idee despre tulburarea care apăru pe chipul jupanului Ledoux. Faţa lui era atât de radioasă, exprima atâta fericire încât părea mai omenoasa la vedere.

  — Trăieşte! murmură el, în timp ce lacrimile îi întunecau privirea cumplită.

  — Da, spuse cu simplitate Manfred, am ajuns la timp ca s-o salvez…

  — D-voastră?

  — Eu.

  — Aţi salvat-o…

  — Am tăiat frânghia şi am readus-o la viaţă pe biata femeie.

  — Şi sunteţi sigur că trăieşte?

  — Foarte sigur, am văzut-o acum câteva zile.

  Călăul scoase un oftat adânc şi tot ceea ce însemna bucurie pentru firea asta ursuză îi apăru pe chip şi se traducea printr-un fel de admiraţie fără margini. De altfel, nu-şi manifestă prin cuvinte sentimentele care îl tulburau. Dar îl privea pe Manfred cu o blândeţe ce contrasta puternic cu înfăţişarea bestială a chipuiui său.

  Manfred nu îl vedea pe călău. Cu braţele încrucişate, cu capul în piept, medita, urmărind gândul ce se înfiripase în mintea lui.

  Totuşi, înainte de a se retrage, încercă pentru ultima oară să-i înmoaie inima călăului.

  — Aşadar, îi spuse el, în schimbul la ceea ce v-am adus, nu puteţi decât să întârziaţi ora execuţiei?

  — Nu pot decât atât! spuse călăul. Şi totuşi…

  — Şi totuşi ce!

  — Mi-aş da zece ani din viaţă ca să vă pot feri de o asemenea îndurerare.

  — Nu-mi trebuie viaţa dumitale… ci pe aceea a nefericitului meu frate pe care trebuie s-o salvez!

  — Este fratele d-voastră?

  — Da, e fratele meu!

  Jupanul făcu câţiva paşi în imensă şi sumbră încăpere.

  Mintea lui era muncită de gânduri.

  — Ascultaţi, spuse dintr-o dată oprindu-se dinaintea lui Manfred, în loc să amân execuţia până la ora zece, aş putea s-o amân până seara… asta ar face să aveţi o întreagă zi la dispoziţie… Şi apoi… mi-ar permite poate… Am mai văzut o întâmplare ca asta…

  — Ce vreţi să spuneţi? întrebă Manfred cu febrilitate.

  — Va să zică… Execuţia nu ar avea loc decât la căderea nopţii; de treaba asta, mă ocup eu şi vă dă o şansă în plus ca să acţionaţi la adăpostul întunericului… Dar dacă nu reuşiţi… dacă… fratele d-voastră este spânzurat…

  — Ei bine? vorbi Manfred gâfâind.

  — Ei bine! nu vă îndepărtaţi de spânzurătoare… Aşteptaţi ca gărzile să plece… şi atunci… da, atunci, îi scoateţi ştreangul! … Voi încerca minunea asta… dar nu uitaţi că nu răspund de nimic! Să nu uitaţi că în momentul acela sunt şi şanse să duceţi cu voi un cadavru!

  Manfred fremăta.

  Ce încercare de temut voia să izbutească jupanul Ledoux? Ce luptă mişcătoare avea să se dea între moarte şi călău, având ca teren de luptă spânzurătoarea?

  Tânărul se simţea purtat în lumea, întâmplărilor ireale…

  Poate că febra rănii sale, înteţită de efortul făcut de creier puse din nou stăpânire pe el…

  Privea în jurul lui şi pereţii mânjiţi cu roşu îi apărură ca o mare de sânge; securile agăţate aruncau sclipiri fulgurante, şi călăul, în acest decor fantastic creat de imaginea sa lua o anvergură fără margini…

  Manfred făcu un efort suprem să iasă din starea aceasta, apoi făcu semn tovarăşilor lui să-l urmeze şi după ce a aruncat o privire de supremă apreciere, se grăbi să se îndepărteze de casa blestemată.

  Rămas singur, jupanul Ledoux închise din nou uşa cu grijă şi se înapoie să se aşeze lângă vatră. Îndepărtă cenuşa care acoperea focul, aruncă o scurtătură de lemn peste jar şi o flacără vie lumină dintr-o dată trista încăpere.

  Cu coatele sprijinite de genunchi şi cu bărbia sprijinită în mâini, călăul privea nemişcat flacăra. Era serios şi sever după obiceiul său. Părea că nimic nu s-ar fi schimbat în adâncul fiinţei sale, de obicei şterse ori cumplite, ochii îi străluceau cu licărul deosebit pe care lacrimile le dau privirii. De fapt o profundă tulburare se întâmplase în fiinţa aceasta, fără ca el să-şi fi dat seama. Sentimentul profund uman, recunoştinţa urca înlăuntrul său crescând ca o floare ce creştea pe un pământ îngrăşat.

  Din timp în timp, mormăia fraze, neînţelese.

  — E al naibii de bine, totuşi… Să poţi privi în cele mai întunecate unghere fără teamă că vei mai descoperi acolo spectrul femeii… să poţi asculta vântul şuierând în vatră fără să auzi urletele moartei… să poţi privi şi asculta în interiorul fiinţei mele.

  Apoi, după o tăcere îndelungată, adăugă, urmărind fără îndoială înşiruirea unui gând.

  — Da, cu siguranţă… între occipital şi maxilar… Nu, asta ar fi un adevărat miracol…

  Şi încă ceva pe care el o mormăi mult timp după aceea:

  — Totuşi, nu doresc ca tânărul să sufere!

  Călăul se ridică pe neaşteptate şi începu să se plimbe domol cu mâinile la spate. Murmură:

  — Toată problema e să aflu dacă corpul poate rămâne suspendat luând ca punct de sprijin osul occipital şi osul maxilar, fără a zdrobi vertebrele… Urma să să convingă…

  Se îndreptă spre uşă şi trecu într-o încăpere folosindu-se de lumina torţei. Într-un colţ al încăperii, un obiect alungit stătea. În poziţie verticală sprijinit de perete înveşmântat în serj.

  Cu mişcări încete, meticuloase, călăul, îndepărtă serjul şi obiectul apăru. Era un schelet în întregime. Era admirabil şi nu lipsea nici, cel mai mic oscior: jupanul Ledoux depusese o trudă de mai multe luni în execuţia acestei îndeletniciri care ar fi făcut de râs lucrările de acest gen ce se execută pentru muzeele de anatomie. Lucrul acesta reprezentase o mare distracţie pentru călău. Şi o distracţie nu mai puţin atrăgătoare fusese pentru el să studieze îndeamănunt scheletul ăsta. Era sigur că jupanul Ledoux s-ar fi arătat superior faţă de cel mai savant chirurg în materie de schelete.

  Dezvelind scheletul, călăul îl contemplă cu înduioşarea specifică a artistului care îşi contemplă capodopera. Şterse cu grijă puţinul praf ce se aşternuse pe craniu şi pe omoplaţi. Apoi degetul său se aşeză pe vertebrele gâtului.

  — Iată ce nu trebuie zdrobit! mormăi el.

  Se pierdu într-o îndelungă meditaţie, apoi murmură:

  — Totuşi s-a văzut aşa ceva! Lucrul acesta s-a întâmplat lui Gaspard Flamandul. O să-mi aduc aminte de asta toată viaţa. Era în anul o mie cincisute douăzeci, în luna aprilie, chiar la Montfaucon. Ce făcuse, Gaspard? Nu mai ştiu de fapt! Şi totuşi într-o frumoasă dimineaţă de aprilie îl spânzurai de-a binelea, de gât. Ori ce se întâmplă? … Se întâmplă că după mai mult de opt minute de la execuţie, cum mă pregăteam să plec, Nicolas Bigot, unul dintre valeţii mei mă apucă de braţ pe neaşteptate şi strigă, palid de groază: „Meştere, priviţi la Gaspard Flamandul”. Îl privii pe spânzurat şi văzui că avea ochii larg deschişi, nu din cauza agoniei ci liniştiţi şi plini de viaţă… Şi ochii ăştia mă priveau cu un aer şiret… Când văzu că privesc fix la el, caraghiosul se grăbi să-i închidă… Mă apropiai de el şi îi spun: „Hei! Aşadar n-ai răposat? …, întrebare la care nu dădu nici un răspuns dealtminteri… Mă urcai pe scară şi zării atunci că nodul ştreangului nu alunecase până în dreptul gâtului şi că bunul Gaspard rămânea suspendat în gol fără altă jenă decât că nu putea să deschidă gura, căci frânghia îl susţinea pe dedesubtul maxilarului…

  Faptul m-a surprins într-o asemenea măsură că mi-am permis să-l dau jos pe bietul nenorocit şi să-l fac scăpat… Călăul adăugă atunci:

  — Ceea ce i s-a întâmplat lui Gaspard Flamandul dintr-o brodire nu i se poate întâmpla altuia prin voinţa mea?

  Jupanul Ledoux avu în privire o licărire de orgoliu.

  Se simţea stăpânul unei vieţi omeneşti.

  Atunci se-nhămă la o treabă neobişnuită.

  Deasupra scheletului, bătu un piron; de piron, agăţă o frânghie şi îi făcu laţ.

  Petrecu laţul în jurul oaselor gâtului.

  Atunci plasă frânghia. Cu nod strângând-o în aşa fel încât ea să se sprijine cu o parte pe bărbie şi cu cealaltă pe osul occipital. Apoi trase.

  Scheletul se afla suspendat.

  — Bun! făcu jupanul Ledoux; iată cum voi proceda cu omul meu! Ce trebuie să fac în momentul ăsta? Trebuie să mă proptesc de picioarele lui şi să-l trag în jos cu o zmucitură foarte seacă… Ce urmează? … Vertebrele gâtului se frâng şi moartea survine pe dată… Da, dar dacă nu smucesc? … Dacă mă prefac doar că smucesc? … Vertebrele rămân intacte, şi omul nostru rămâne în poziţia asta destul de mult timp… dacă totuşi nu se sufocă! … s-o luăm de la capăt!

  Mai bine de zece ori, jupanul Ledoux exersa în acest macabru şi fantastic exerciţiu.

  Slăbea laţul scheletului, îi scotea frânghia.

  Apoi îi reaşeza nodul şi trăgea de frânghie.

  Repetă astfel până ce din prima încercare, fără să ezite, i se întâmplă să plaseze nodul alunecător în locul exact pe care şi-l stabilise.

  Atunci jupanul Ledoux rânji cu toată gura.

  Înfăşură scheletul cu multă grijă.

  Socoti să se odihnească un pic.

  Dar în momentul în care se-îndrepta către pat, cineva bătu cu putere în poartă. Se duse să deschidă. Era unul din valeţii săi.

  — Stăpâne, e timpul să vă treziţi! spuse omul.

  — Dar cât este ceasul? …

  — Este ora şase, stăpâne.

  Noaptea trecuse cu o iuţeală pe care jupanul Ledoux nu o luă în seamă.

  — Bine, spuse el, mă duc într-acolo! …

  XXII STRADA SAINT-ANTOINE.

  L-am văzut pe cucernicul Loyola avântându-se, în momentul în care izbucnea nebunia contelui de Monclar, avântându-se, spunem noi, în afara palatului marii dregătorii pentru a ajunge din urmă gărzile care îl însoţeau pe Lanthenay ca să asiste la supliciul nefericitului tânăr.

  Cu mâinile strâns legate, ţinut din scurt de către doi temniceri, înconjurat de vreo douăzeci de gărzi, Lanthenay mergea fără să opună rezistenţă.

  O frământare – extraordinară – într-un asemenea moment – l-ar fi împiedicat dealtminteri să se gândească serios la opunerea unei rezistenţe.

  Nenorocitul nu pricepea nimic din ceea ce i se întâmpla… Tatăl său il recunoscuse! …

  Regăsindu-l, împărtăşise, o bucurie, o emoţie vie…

  Şi tatăl său îl lăsa să fie dus la ştreang…

  Ce se petrecuse oare în mintea marelui magistrat? …

  Inima sa se împietrise oare în asemenea măsură din cauza exerciţiului îndatoririlor sale, încât ar sacrifica până şi pe fiul său! …

  Lanthenay, simţea, datorită acestor întrebări, o durere care îi părea firească…

  Cât de mult îl mai ura pe marele magistrat pe vremea când nu bănuia că era fiul acestuia!

  Dar nu simţise el topindu-se ura asta precum zăpada în bătaia razelor de soare în clipa în care fusese sigur că îşi regăsise tatăl?

  Şi acum! …

  Ce tată! urma oare el să moară aruncându-i un ultim blestem?

  Cum reflecta la lucrurile acestea, aproape nedându-şi seama că merge la ştreang, auzi lângă el o voce zeflemitoare., era aceeaşi voce ironică care răsunase pe neaşteptate la urechea lui Dolet, care mergea spre rug.

  — Sunteţi pregătit să muriţi?

  Lanthenay îl recunoscu pe Loyola.

  Ridică din umeri.

  — Sper, reluă Loyola, că veţi folosi cele cinci sau sau şase minute ce vă vor rămâne de trăit penţiu a vă reconcilia cu Dumnezeu.

  — Vă sfătuiesc, spuse cu asprime Lanthenay, să mă lăsaţi să mor în tihnă.

  — Cum! nici un cuvânt de căinţă… Sau măcar nu lăsaţi o vorbă pentru nimeni? Există totuşi fiinţe pe care le îndrăgiţi… care vă iubesc…

  Un nor îi umbri fruntea nefericitului.

  Se simţea înfrânt gândindu-se la logodnica sa.

  Dar deja Loyola se grăbea să adauge:

  — Sunt sigur că ar fi mângâietor pentru bietul d-voastră tată să vă primească urările de bun rămas, pentru care mă oblig de bunăvoie să i le transmit…

  — Tatăl meu! murmură Lanthenay devenind livid.

  — Da! Tatăl dumneavoastră care vă iubeşte. Mi-a destăinuit-o… Tatăl dumneavoastră care încearcă o durere foarte vie sacrificându-vă datoriei sale.

  — Aşadar, mormăi Lanthenay, mor din voia marelui magistrat? …

  — Nu, din voia lui Dumnezeu cel Mare! … dar cu consimţământul său… Ah! este o pildă măreaţă exemplul de abnegaţie de care dă dovadă contele de Monclar, tatăl dumneavoastră.

  Lanthenay tăcea.

  Se sufocă de amărăciune.

  — Nu vreţi să-i duc nici un cuvânt din partea dumneavoastră? Ar fi atât de fericit să ştie că aţi murit creştineşte, căindu-vă pentru crimele voastre…

  — Ei bine, spuneţi-i dar… spuneţi-i aceastui tată atât de tenace care îşi dă fiul în mâna călăului… spuneţi-i că la toate crimele pe care le-am făptuit mai adaug una… pe aceea de a-l urî cum îl urăşti pe călău, aceea de a-l dispreţui cum sunt dispreţuiţi valeţii călăului! Spuneţi-i asta, acestui tată demn, şi să sperăm că faptul acesta îi va asigura câteva nopţi de somn tihnit…

  — Dorinţa voastră este sfântă pentru mine, spuse Loyola, căci este dorinţa unui muribund. Dar Dumnezeu îmi este martor, că aş fi dorit să-i transmit alte vorbe nefericitului meu prieten…

  — De ajuns! spuse Lanthenay cu un aer sumbru; şi acum îndepărtaţi-vă. Nu rămâneţi în preajma mea… sau vă jur că cu toată slăbiciunea în care mă aflu vă gâtui după cum o meritaţi, vă voi scuipa de faţă cu toată mulţimea…

  Loyola se dădu înapoi cu doi paşi spunând cu voce tare…

  — Dumnezeule, iartă-l pe nenorocitul ăsta, căci nu ştie ce spune! …

  Şi, în mulţime, fu admirată mărinimia călugărului.

  Din momentul acela, Lanthenay, mergea cu capul plecat, absorbit de ultima dintre meditaţiile sale.

  Dintr-o dată, îşi dădu seama că se opriră.

  Înălţă privirile în jurul lui, şi văzu spânzurătoarea.

  Ajunseră în strada Croix du Trahoir!

  Lanthenay surâse dispreţuitor. În faţa morţii iminente, îşi reluă întreaga sa libertate de spirit. Umbra tatălui său care îl obseda se risipi.

  El înainta către spânzurătoare şi spuse călăului:

  — Străduieşte-te s-o faci iute şi bine! Se spune că eşti foarte priceput; am să-mi dau seama dacă reputaţia ta este justă.

  Spre surprinderea întregii asistenţe, călăul îi răspunse. Niciodată jupanul Ledoux nu vorbea la momenetul dinaintea execuţiei.

  I se întâmpla adesea că nefericitul condamnat să-i adreseze o rugăminte, o înjurătură, o apreciere. Niciodată nu s-a pomenit ca gâdele să-i răspundă orice s-ar fi întâmplat.

  De data asta el vorbi.

  — Fiţi liniştit, făcu el cu un soi de bucurie, am să mă străduiesc în privinţa dumneavoastră aşa cum n-am mai făcut-o pentru nimeni.

  — Hai odată, şi fă-o iute!

  În clipa asta, cântecele a doi sau trei călugări care fuseseră desemnaţi şi care se aflau la piciorul stâlpului spânzurătorii, se ridicară în slăvi.

  Jupanul Ledoux se apropie şi aranja cu mişcări energice gulerul vestei lui Lanthenay. Ca să facă treaba asta el s-a plasat în spatele lui Lanthenay.

  Şi Lanthenay fu scuturat ca de un fior fulgerător când auzi o voce – vocea călăului care îi murmură la ureche:

  — Nu vă miraţi în nici un chip, şi luaţi seama! Fratele dumneavoastră veghează…

  În acelaşi timp, călăul se trase înapoi, şi se adresă ajutorului principal:

  — Ei bine! izbucni el, ce aştepţi, secătură, de nu încerci trăinicia frânghiei.

  Surprins, valetul – căci asemenea formalitate nu era în obicei – nu aşteaptă să i se poruncească a doua oară. Se agăţă de frânghie şi trase cu putere de ea. Se auzi un troznet.

  Stâlpul spânzurătorii căzu la pământ! …:

  Călăul blestemă cumplit.

  Cântecele călugărilor încetară…

  Inima lui Lanthenay zvâcnea cu putere în piept.

  — Fir-ar să fie! toţi stâlpii spânzurătorilor din Paris sunt putrezi, blestemă călăul.

  Loyola, se apropie şi se aplecă asupra stâlpului căzut la pământ şi cercetă ruptura. Se ridică zicând:

  — Stâlpul nu era putred… a fost slăbit de tăietura fierăstrăului.

  — E cu putinţă! izbucni călăul în timp ce se apropia. Dar, deja Loyola, adresându-se mulţimii şi părând a căuta printre cei adunaţi duşmani necunoscuţi, izbucni:

  — Condamnatul nu va rămâne nepedepsit. Orice împotrivire este zadarnică faţă de autoritatea bisericii şi autoritatea regelui!

  Atunci se întoarse către jupanul Ledoux:.

  — Călău, conduceţi condamnatul la cea mai apropiată spânzurătoare!

  — Imposibil! prea cucernice.

  — Imposibil? făcu Loyola încruntând sprâncenele. Şi de ce mă rog?

  — Pentru că am primit ordinsă spânzur prizonierul în locul numit Croix du Trahoir, şi nu în altă parte.

  În definitiv, prea cucernice, neajunsul va fi de îndată înlăturat

  — Fie! Cât timp îţi trebuie?

  — Pai! cam toată ziua. Chiar în seara asta, aş putea relua discuţia cu viteazul ăsta care pare că se bucură nespus de întârziere.

  — Călău, reluă Loyola, sunteţi pregătit să-mi daţi ascultare? Priviţi asta…

  Călugărul arătă jupanului Ledoux un pergament cu sigiliul marelui magistrat.

  — Prea bine, cucernice părinte, spuse Ledoux sunt gata să mă supun! Porunciţi.

  — Nu-l puteţi spânzura decât în locul acesta?

  — Da, prea cucernice. Pentru că aşa porunceşte şeful meu direct.

  — Fie! Vă veţi întoarce acasă şi veţi aştepta acolo ordinele mele. Persoana care va veni la dumneavoastră o să vă prezinte actul pe care l-aţi văzut adineauri. Veţi da ascultare?

  — Sunt chiar obligat s-o fac, prea cucernice, devreme ce monseniorul, marele magistrat porunceşte.

  — Bine. Peste o oră, veţi fi înştiinţat de către mine. Străduiţi-vă atunci să acţionaţi fără zăbavă. Sau, mai bine încă, aşteptaţi aici.

  — Voi aştepta, prea cucernice, spuse călăul uimit.

  — Gărzi, ordonă Loyola, supravegheaţi cu străşnicie prizonierul cât timp lipsesc, şi trageţi asupra oricui ar încerca să se apropie!

  — Fiţi liniştit, prea cucernice tată! spuse sergentul.

  Loyola porni de grabă în direcţia palatului marii dregătorii.

  Planul său era foarte simplu.

  Il va obliga pe Monclar să semneze ordinul de execuţie-pentru Lanthenay valabil la oricare altă spânzurătoare.

  În starea în care se afla, marele magistrat ar semna orice se va dori.

  Atunci Loyola ar transmite ordinul său, mai bine l-ar duce el însuşi, şi Lanthenay ar fi spânzurat.

  Nu era decât o întârzierp cel mult de o oră.

  Aşa gândea Ignace de Loyola în timp ce se îndrepta în grabă mare către palatul marelui magistrat.

  Parcurgea cu paşi mari strâmta şi întortocheata stradă Saint-Antoine, aproape pustie în clipa aceea, căci poporul se adunase în strada Croix din Trahoir, nu atât pe motivul execuţiei, care era un fapt banal cât pentru notorietatea condamnatului.

  Lanthenay era considerat, într-adevăr, unul dintre cei mai de temut cerşetori.

  În clipa în care Loyola trecea prin faţa unei case scunde, a cărei poartă era deschisă, se simţi pe neaşteptate înşfăcat de braţe puternice.

  Voi să strige.

  Dar nu mai avu timp.

  I se astupă de îndată gura cu un căluş strâns legat în acelaşi timp, călugărul fu târât către poarta deschisă şi dispăru odată cu agresorii săi în interiorul casei, în vreme ce poarta fusese închisă în urma lor.

  Toate astea s-au petrecut cu iuţeala fulgerului.

  Doi sau trei vecini zăriră răpirea asta care se petrecuse atât de brutal.

  Dar la vremea aceea, era un fapt destul de obişnuit.

  Fiecare îşi vedea de propriile sale treburi şi nu se ştia niciodată cu ce te puteai alege de pe urma unor asemenea întâmplări.

  Chiar dacă, au fost oameni care au asistat la răpirea lui Loyola, niciunuia nu-i trecu prin minte să pară uimit, emoţionat sau să intervină.

  Abia fusese târât în casă şi uşa fusese de îndată închisă. Loyola se trezi atunci azvârlit într-un loc întunecos; se simţi împins spre o scară ce părea să coboare spre nişte hrube; la ultima treaptă de jos a scării – Loyola fu îmbrâncit cu putere într-o pivniţă a cărei uşă deschisă pentru o clipă se închise din nou. O clipă după aceea cineva intră cu o torţă în mână.

  Loyola se trezi atunci în prezenţa a patru bărbaţi. Unul dintre ei îi scoase căluşul spunându-i;

  — E inutil să strigaţi, nu vă va auzi nimeni… Dealtminteri, nu vrem să vă facem nici un rău.

  — Ce vreţi de la mine? întrebă călugărul cu o voce calmă.

  Trei dintre aceşti bărbaţi erau Manfred, Cocardere şi Fanfare.

  Părăsind casa călăului, pe timpul nopţii ei se întorseseră la Curtea Miracolelor. Prinseseră doi iepuri dintr-o dată.