Ajunseră la bifurcaţie, o crestătură destul de adâncă în peretele de stâncă. De-acolo, Brazii ieşi de pe drumul de munte şi intră pe un drumeag abrupt, cu doar câţiva centimetri mai larg decât maşina. Drumeagul urca până la un platou arid, acoperit cu zăpadă. Brazii traversă platoul şi făcu o întoarcere în U, cam la cincizeci de metri de locul unde se termina râpa pe care urcase. Se uită la José.

  — Acum, du-te şi stai pe ieşitura aceea de stâncă şi uită-te înapoi, cât de mult poţi. Rămâi acolo, până te chem înapoi. Dacă vezi o altă maşină, ridici mâna dreaptă şi fugi până unde începe râpa. Te iau eu de-acolo. Apoi o să coborâm până aproape de şosea şi o să aşteptăm. Acolo e locul ideal pentru o ambuscadă. Avem un pistol-mitralieră în spate, pe podea, sub pătura de călătorie.

  — Iau eu arma cu mine, sugeră José. I-aş putea omorî pe cei din maşină.

  — Nu, n-ai putea să-i omori. Dacă ei ajung în dreptul ieşiturii pe care stai, n-o să-i mai vezi. Fă aşa cum îţi spun eu, José.

  Brazii aşteptă până când José se îndepărtă de maşină înainte să-i dea lui Igor o comandă scurtă, de un singur cuvânt. Dulăul sări pe locul din faţă, pe care stătuse José mai devreme. Începu să se agite când Brazii deschise torpedoul, scoase de acolo o mănuşă neagră şi şi-o puse pe mâna dreaptă.

  Îl antrenase pe Igor la o şcoală de dresaj din Germania. Îi spusese patronului şcolii că există un joc pe care lui îi plăcea să-l joace. Apoi îi dăduse detalii. Stătea, apoi îşi punea mănuşa ca să-l întărâte pe Igor – folosise manechine din papier mâche [22] de mărimea unui om.

  José ajunsese chiar la marginea aflorimentului sau a proeminenţei de stâncă ce acoperea porţiunea de şosea de sub el. Se uită, preţ de o clipă, în fundul nevăzut al prăpastiei care se prăvălea mai mult de trei sute de metri în jos, apoi îşi îndreptă atenţia spre porţiunea de şosea pe care putea s-o vadă.

  În maşină, Brazii arătă spre José cu unul dintre degetele mâinii sale înmănuşate şi se aplecă să deschidă uşa de la locul pasagerului. În mintea sa se derula înregistrarea telefonului trădător al lui José, pe care i-o pusese Gustav. Un informator, un trădător.

  Igor ieşi din maşină. Se îndrepta cu viteză crescândă spre locul unde stătea José, fără să facă vreun zgomot prin zăpadă. Apropiindu-se de bărbatul care stătea cu spatele la maşină, Igor făcu un salt în aer, lovi puternic spatele descoperit, apoi ateriză pe burtă pe platou, aşa cum era antrenat să facă după ce lovea o ţintă.

  José, cocoţat pe margine, îşi pierdu echilibrul, ridică mâinile când plonja în spaţiu, trecând pe lângă drumul de munte doar la câţiva centimetri; corpul i se rostogoli în aer, iar urletul lui de groază îşi găsi ecou în eternitate. Apoi, Valais-ul îşi regăsi liniştea; o linişte de rău augur.

  Igor stătu lângă stăpânul său, pe scaunul din faţă, restul drumului care mai era de făcut până la vilă. Ştia că îşi interpretase „şmecheria” bine.

  Brazii conduse ultimii metri de urcuş şi ieşi pe un platou larg. În imediata apropiere, în spatele unui mare post de observaţie din beton care păzea împrejurimile, se ridica vila albă, aproape de marginea platoului. Imediat sub ea se întindea gheţarul, care se topea acum din cauza soarelui ce strălucea slab deasupra lui.

  — De ce nu e nimeni în postul de observaţie? Se întrebă Brazii cu voce tare. Oamenii ăştia trebuie zgâlţâiţi un pic.

  Elicopterul care îl adusese pe Marco se odihnea pe patinele sale în interiorul unui perimetru încercuit cu un gard de sârmă înalt de trei metri şi jumătate. Gardul protector era destul de aproape de vilă. Pe acoperişul orizontal era o adevărată pădure de antene.

  Brazii intră pe poarta pe care i-o deschise Marco, opri şi coborî din limuzină, urmat de Igor. Urcă în fugă scările spre larga terasă din faţa vilei. În aerul proaspăt de munte, se simţi mai bine decât oricând. Marco deschise uşa grea de la intrare, căptuşită în interior cu oţel.

  — Marco, unde dracu’ sunt toţi? Nu era nimeni în postul de observaţie.

  — Când am ajuns, am aflat că aici nu se află decât menajera, Elvira. Gărzile au înţeles greşit mesajul pe care l-aţi trimis când eram în avion.

  — Au înţeles greşit! Am spus să meargă o parte din gărzi la laborator, să întărească paza.

  — Ştiu, domnule, încuviinţă Marco pe un ton calm, dar probabil că mesajul a fost deformat. Au crezut că dumneavoastră aţi spus ca toate gărzile să meargă la Kellerhom.

  — Dacă ar fi avut vreun pic de bun-simţ, şi-ar fi dat seama că eu n-aş trimite niciodată un astfel de mesaj. Asta înseamnă că numai tu eşti aici. În afară de Elvira?

  — Da, domnule, mă tem că aşa este.

  — Ştii, comentă Brazii, uitându-se în spate, ar fi trebuit să ridicăm gardul ăsta mai încolo, mai departe de vilă. Acum nu se mai poate face nimic.

  — E o mică problemă, îl informă Marco, urmându-l într-o sală cu pardoseală de marmură. Mai bine s-o aflaţi acum.

  — Bine, dă-i drumul. Trebuie să mă duc la transmiţător ca să trimit primul semnal în următoarele treizeci de minute. Nu, în mai puţin de treizeci de minute, spuse el, uitându-se la ceas. Satelitul va fi pe orbită deasupra Germaniei.

  — Aţi fost urmărit pe munte, spuse Marco repede, aşteptându-se la o răbufnire.

  — Eşti sigur? Întrebă Brazii liniştit.

  — Da, o maşină cu un singur om.

  — Un singur om? Dumnezeule, Marco, dar asta n-ar trebui să fie o problemă pentru tine.

  — O, nici n-o să fie, zise Marco sigur pe sine, dar m-am gândit c-ar fi bine să ştiţi şi dumneavoastră. S-ar putea să auziţi zgomote pe-afară.

  — Scapă de el, asta e tot. Asigură-te că n-o să mai coboare muntele cu maşina. Sunt o mulţime de locuri unde poţi ascunde un cadavru cu uşurinţă. Gheţarul, de exemplu.

  — M-am gândit şi eu la asta.

  — Trebuie să mă duc la transmiţător!

  Se opri când o femeie scundă şi foarte grasă, cu o faţă negricioasă, apăru în holul de la intrare. Femeia făcu o plecăciune.

  — Îmi pare bine să vă văd, domnule. Ce-aţi dori să mâncaţi?

  — Trebuie să mă duc la transmiţător.

  Se duse repede la una dintre cele câteva uşi de pe hol, scoase nişte chei, alese două dintre ele şi deschise o uşă grea, cu două yale, dublată cu oţel, când se trezi cu Marco după el.

  — Acum ce mai e?

  — Vă deranjează dacă Elvira îi dă pilotului elicopterului să mănânce înainte să luaţi dumneavoastră masa?

  — Să-l îndoape până nu mai poate.

  Descuie uşa şi intră într-o cameră imensă, cu o fereastră mare din geam blindat. O privelişte superbă cu îndepărtatul vârf Kellerhom se vedea de pe fereastră. Şi sub vârf, clădirile de unde Luigi urma să trimită primul semnal către satelit. De aici vedea şi mulţimea de case în care stăteau savanţii împreună cu soţiile sau cu prietenele lor.

  „Primul semnal va semăna panică în lume, îşi zise el, dar nu va fi nimic în comparaţie cu ce se va întâmpla după cel de-al doilea semnal, pe care îl voi trimite mâine sau poimâine.”

  Brazii nu se simţise niciodată mai încrezător decât acum, aşezat în scaunul lui moale de secretariat, în faţa transmiţătorului, îşi puse căştile, îşi scoase ceasul, ca să poată cronometra totul perfect şi îşi ţinu mâinile suspendate în aer, deasupra clapelor.

  Când plecase de pe aerodrom cu José, îl văzuse în oglinda retrovizoare pe grasul Luigi urcându-se în celălalt elicopter, cu care urma să ajungă pe Kellerhom. Sistemul condus de Luigi va funcţiona perfect. De îndată ce avea să primească semnalul trimis de el, Luigi va pune în funcţiune turnul mobil ca să dea de urma satelitului, îl va bloca pe poziţie cu pilonul direcţional flexibil, apoi va apăsa pe buton.

  Când limba mare a ceasului ajunse în poziţia corectă, începu să transmită mesajul. Tot iadul era pe punctul de a se dezlănţui.

  — Ce ţi-a spus profesorul Grogarty când i-ai dat telefon? Întrebă Monica.

  Tweed zâmbi încruntat. Se trezise mai devreme, se dusese la baie, făcuse un duş şi îşi pusese haine curate. Când se întorsese, îi ceruse Monicăi să încerce să ia legătura cu Grogarty.

  — Studiază din nou fotografiile acelea. Cele pe care i le-ai trimis prin curier a doua oară. Fotografiile făcute în secret în Guyana Franceză, chiar înainte de lansarea satelitului, când era cu toate măţăraiele afară.

  — Acum, că a mai meditat la ele, a început să-şi facă griji?

  — Ai pus punctul pe i, spuse Tweed. E convins pe deplin că este vorba de un sistem extrem de sofisticat, proiectat pentru sabotarea comunicaţiilor mondiale. Încă n-a stabilit în întregime cum a fost făcut, dar insistă că undeva există o staţie la sol care controlează întregul sistem.

  — Dac-ar suna Newman, zise Monica pe un ton meditativ.

  — O va face la timpul potrivit. Ce-i asta.?

  Când se întorsese de la baie, lăsase uşa deschisă, ca să se mai aerisească. Dintr-odată, un sunet îngrozitor de pătrunzător umplu încăperea. Şi mai rău, era însoţit de lumini care străluceau orbitor cu intermitenţă. Tweed îşi dădu seama că fenomenul venea de la etajul superior şi de jos. Monica îşi acoperi urechile cu mâinile, cu o expresie de agonie pe figură.

  Tweed sări în sus, fugi la biroul Paulei unde ştia că ţine ea pungi de polietilenă în care are dopuri pentru urechi. Le folosea atunci când se afla aproape de locul unde ateriza un elicopter mare. Luă una dintre pungi, o rupse, văzu ochelarii fumurii ai Paulei şi îi luă şi pe aceia.

  Se duse repede la Monica şi îi puse o pereche de ochelari negri la ochi. Când ea îşi deschise ochii, Tweed arătă cu degetul spre dopuri, apoi spre propriile-i urechi. Monica îşi înfundă urechile, la fel făcând şi Tweed. Îşi luă perechea lui de ochelari fumurii dintr-un sertar, şi-i puse la ochi şi ieşi în fugă pe palier. Se uită în jos, pe scări şi îl văzu pe Howard, abia trezit din somn, poticnindu-se pe hol.

  — Howard! Răcni el. Intră în cabinet, închide uşa şi stai acolo. Mişcă-te naibii odată.

  Şocat de violenţa ordinelor, Howard se supuse şi dispăru în cabinetul său, trântind uşa.

  — George! Strigă Tweed, cu toată puterea, la fostul soldat care stătea de pază la uşa de la intrare. Fugi în sala de aşteptare. Închide uşa şi stai acolo până vin eu jos.

  George, cu o faţă uimită, intră în sala de aşteptare, clătinându-se şi închise uşa.

  Tweed trase adânc aer în piept şi îşi potrivi dopurile în urechi. Sunetul acela sfredelitor, de mulţi decibeli îi răsuna în cap. Făcu un efort să urce scările în fugă. Uşa de la camera comunicaţiilor era deschisă. Iar se lucrase până târziu. Se lucrase.

  Îngrozit, Tweed intră în încăperea spaţioasă. Monitoarele computerelor o luaseră razna. Nu mai erau verzi, afişau cu o rapiditate fulgerătoare o varietate incredibilă de culori strălucitoare şi orbitoare. Culorile păreau că dispar o fracţiune de secundă, ca apoi să erupă din nou din monitoare.

  Sunetul violent emis de monitoare varia în intesitate, izbucniri asurzitoare pe care le auzea clar, în ciuda dopurilor din urechi, dar ceea ce-l îngrozi cel mai tare fu starea celor trei oameni care lucraseră aici. Reginald era căzut pe spate în scaunul lui, cu capul atârnându-i într-o parte. Tweed îi verifică pulsul. Nimic.

  Îşi impuse să lupte cu sentimentul de confuzie care ameninţa să pună stăpânire pe el. Ceilalţi doi zăceau în dezordine pe podea, lângă scaunele lor. Le verifică şi lor pulsul: nimic.

  Se uită prin cameră, căutând cablul principal. Asumându-şi un mare risc, îşi încleştă mâna pe el şi îl smulse din mufă. Monitoarele muriră repede, lăsând locul unor ecrane fără viaţă. Zgomotul diabolic muri treptat, crescând şi scăzând în intensitate. Tweed îşi scoase dopurile din urechi şi fu izbit de liniştea profundă din jurul lui, îşi dădu jos ochelarii fumurii. Ieşi din cameră, fugi la parter şi deschise uşa cabinetului său.

  Monica, foarte şocată, tocmai îşi scosese un dop. Când îl văzu pe Tweed fără ochelari, îi dădu şi ea jos.

  — Ce s-a întâmplat? Murmură ea.

  — Îmi închipui că telefonul nu funcţionează.

  Tweed ridică receptorul şi fu surprins să audă tonul normal. Îi întinse receptorul Monicăi.

  — Cheamă urgent o ambulanţă. Trei oameni inconştienţi, este posibil să fie morţi.

  Ieşi din cabinet în timp ce Monica începu să formeze numărul de telefon, înnebunită. Nu prea spera să se mai poată face ceva pentru ei, nici chiar de către paramedici, dar în medicină nu se ştie niciodată. Coborî în goană la parter şi deschise uşa sălii de aşteptare.

  — Ce-a fost asta, domnule? Întrebă George. Începutul celui de-al Treilea Război Mondial?

  — Nu chiar atât de rău. Poţi să te întorci la pupitrul tău.

  Tweed fugi la cabinetul lui Howard şi deschise uşa. Şeful său se uita pe fereastră. Se întoarse cu o expresie uimită.

  — Ce se întâmplă? Şopti el.

  — Brazii a început. Asta a fost doar prima fază. Trebuie să-l oprim înainte s-o lanseze pe a doua. Pari descompus. Du-te acasă şi te culcă. Preiau eu conducerea.

  Plecă, înainte ca Howard să poată replica, dar îl simţi că nu va protesta. Se întoarse în fugă la etaj, deschise uşa încăperii în care lucra schimbul de noapte. Din fericire, aici nu erau computere, sau vreun alt subansamblu de acest fel. Patru oameni se uitară la el, de parcă atunci ar fi ieşit dintr-un vis. Faptul că uşa lor fusese închisă îi salvase de la o experienţă asurzitoare.

  — Ce-a fost asta, domnule? Întrebă cel mai în vârstă dintre ei. Am deschis uşa şi apoi am închis-o la loc.

  — Aţi făcut un lucru al naibii de bun. Sunteţi teferi. Toţi?

  — Da, domnule.

  — Atunci, continuaţi cu ceea ce vă ocupaţi înainte să înceapă toată povestea asta. N-o să se mai întâmple. Am redus la tăcere echipamentul din camera computerelor. Nu vă duceţi acolo.

  În drum spre cabinetul său, în fugă pe scări, Tweed îl strigă pe paznic:

  — George, paramedicii trebuie să sosească în orice moment. Arată-le unde e camera computerelor, apoi întoarce-te la postul tău. Spune-le unde mă găsesc.

  Se întoarse în cabinetul său şi închise uşa. Monica vorbea la telefon, îi făcu semne disperate să ridice şi el telefonul.

  — Vin paramedicii. Vorbesc cu un tip de la MoD. Manders. E groaznic de speriat.

  — Bună, Manders. Tweed la telefon.

  — S-a întâmplat o catastrofă. Toate computerele noastre sunt la pământ. Operatorii sunt morţi. Am avut lumini violente, intermitente şi.

  — Ştiu despre ce e vorba, îl întrerupse Tweed. Noi am păţit la fel. Ştiu ce e.

  — Ştii?!

  — Da. Tweed fu autoritar. Aşa că las-o în seama mea.

  — GCHQ e scoasă din funcţiune. Acolo sunt mai multe cadavre. Un membru al personalului mi-a telefonat din afara clădirii.

  — Am spus că ştiu ce e. Repet, las-o în seama mea. Trebuie să închid. La revedere.

  GCHQ. Asta era staţia-cheie de comunicaţii din Cheltenham. Oamenii de-acolo ascultau semnale şi conversaţii telefonice din toată lumea. Până şi americanii apreciau munca celor de-aici.

  — Am uitat ceva.

  Tweed sări în sus, fugi la uşă şi o deschise la timp ca să vadă jos echipa de paramedici condusă de George, urcând la etaj. Îl opri pe primul paramedic.

  — Trebuie să ştiţi ceva. Pe podea e un cablu scos din priză. Aşa că aveţi grijă.

  — Mulţumim, domnule.

  Paramedicul le strigă peste umăr celorlalţi, care o luaseră repede în sus, pe scări, apoi dispărură în camera computerelor.

  Tweed se întoarse în cabinetul său şi închise uşa. Se uită la Monica.

  — Ar fi bine dacă l-ai prinde la telefon pe Cord Dillon, la Langley. Tweed ştia că directorul adjunct al CIA lucra tot timpul şi că rareori nu era în cabinetul său. Monica se întinse după telefon, când acesta începu să sune. Monica ridică receptorul, ascultă, spuse:

  — E aici.

  Şi se uită fix la Tweed.

  — Cord Dillon. la telefon.

  — Bună, Cord, tocmai voiam să te contactez, reuşi Tweed să-i spună.

  — Tweed, la Washington e o panică totală. Casa Albă a înnebunit cu totul. Toate computerele noastre au fost sabotate. Avem mulţi morţi în clădire, adăugă Dillon calm.

  — Am fost şi noi supuşi aceluiaşi atac. E Brazii. Leopold Brazii. Te-am avertizat să nu ai încredere în el. Aceasta este faza întâi a unei operaţiuni globale care depinde de Potlogar Unu.

  — Faza întâi, ai zis. Vrei să spui că anticipezi o a doua fază în curând? Întrebă Dillon cu aceeaşi voce lipsită de expresie.

  — Nu o anticipez, Cord. O aştept. Nu-ţi face griji. Ştiu ce se întâmplă. Oamenii mei sunt în Europa şi îi vânează dispozitivul principal.

  — Spune-le să-l ucidă pe ticălos.

  — Cred că s-ar putea să aibă aceeaşi idee. Totul e sub control.

  — Pentagonul e imobilizat. Sunt multe cadavre acolo. Eu trebuie să mă duc să mă întâlnesc cu preşedintele. Pe actualul preşedinte nu-l ştii. Predecesorul său te admira. Deci, ce să-i spun? Tweed spune că situaţia e sub control? Să nu vă faceţi griji? O să zică: cine naiba e Tweed?

  — Atunci, pune tu o vorbă bună pentru mine, sugeră Tweed amabil.

  — Bănuiesc că atâta pot să fac. Îţi rămân dator câteva servicii. Să mă mai suni.

  Tweed sugeră cât de bine-venită ar fi o cafea în timp ce punea receptorul jos. Monica se duse repede într-un colţ unde se găsea filtrul. Tweed bău două ceşti una după alta. Atunci sună din nou telefonul.

  Monica răspunse, apoi faţa i se lumină ca şi cum ar fi vorbit cu un iubit de mult pierdut. De-abia reuşi să-l strige pe Tweed:

  — Bob Newman la telefon.

  — Îmi pare bine să te-aud, Bob, spuse Tweed. De unde suni?

  — De la o cabină telefonică de pe stradă. Dintr-un loc numit Sion, în Valais. Am localizat staţia de la sol. de fapt, Paula şi Philip, care au ajuns mai devreme, au dat de urma ei. Au avut parte de ceva acţiune.

  — Sunt teferi amândoi?

  — În cea mai perfectă formă. Paula e plină de vervă. Să-ţi dau detalii. Tweed ascultă. Newman era în stare, mai bine decât oricine, să comprime o situaţie complexă în cât mai puţine cuvinte cu putinţă. Tweed bănui că totul se datora practicii şi experienţei sale de corespondent de presă.

  — Deci, concluzionă Newman, cel mai devreme pentru lansarea unui atac la staţia de la sol e ziua de mâine. Treaba e ca şi făcută. Dacă vrei să iei legătura cu mine, sunt la hotelul Elite. Numărul de telefon.

  — Poţi să laşi pe cineva acolo cu care să pot vorbi în absenţa ta?

  — Nu. Tonul lui Newman fu dur. Am nevoie de toată echipa pentru treaba pe care o avem de făcut.

  — Am înţeles. Tweed trase adânc aer în piept. Bob, e esenţial ca staţia de la sol să fie distrusă, chiar dacă asta înseamnă să fiţi pregătiţi pentru ce-i mai rău.

  — Mesajul e clar.

  Monica, auzind totul, îl fixă îngrozită pe Tweed cum pune receptorul jos. Îşi muşcă buza, apoi spuse:

  — Niciodată, de când lucrez cu tine, nu te-am auzit dând un asemenea ordin.

  — Ce crezi că jucăm. Scrabble? Izbucni Tweed.

  — Îmi pare rău.

  — Atunci, fă-mi legătura cu prim-ministrul. Nu, îl sun chiar eu. Îl ignoră pe secretarul personal care răspunse la telefon şi care încercă să scoată de la el motivul pentru care voia să-l vadă pe primul-ministru. Am spus că vreau să vorbesc cu prim-ministrul. Dă-mi-l la telefon sau îţi pui slujba în joc.

  — Poftim, domnule?

  — Am spus că-ţi pui slujba în joc, mormăi Tweed.

  — Într-un minut.

  În mai puţin de un minut, primul-ministru fu pe fir.

  — Tweed aici, domnule prim-ministru. Da, ştiu ce s-a întâmplat. În cincisprezece minute sunt în Downing Street. Sper să mă primiţi de îndată ce ajung acolo.

  Închise telefonul înainte să mai primească vreun răspuns. Se ridică de la birou şi îşi puse paltonul.

  — Să chem pe cineva să te ducă cu maşina până acolo? Întrebă Monica.

  — Sunt perfect capabil să merg singur cu maşina. Şi-o să fiu mai rapid.

  Tweed se întoarse două ore mai târziu şi intră în cabinet cu un pas vioi. Îşi agăţă paltonul în cuier şi se aşeză la birou.

  — Mai vrei puţină cafea? Întrebă Monica într-o doară.

  — Monica, puţină cafea ar fi excelentă. Şi cred că circumstanţele cer două ceşti, te rog.

  — Cum te-ai înţeles cu prim-ministrul? Întrebă ea în timp ce-i turna cafeaua în ceaşcă.

  — Ceea ce s-a întâmplat l-a zguduit până în temelii. Aşa cum m-aşteptam, era exact în acea dispoziţie în care să mă asculte fără să mă întrerupă sau să mă contrazică. Cafeaua e foarte bună. Mulţumesc.

  — A luat vreo hotărâre?

  — Între noi fie vorba, eu am fost cel care a luat hotărâri pentru el. Riscul de a părea dictatorial. Forţa de Reacţie Rapidă va fi desfăşurată pe aerodromurile strategice din Germania. Primele avioane decolează astă-seară.

  — Deci cancelarul german a rămas pe poziţie?

  — La început, nu, spuse Tweed îndârjit. După ultima mea vizită în Downing Street, şi-a consultat cabinetul din Bonn. Sufletele slabe şi-au exprimat îngrijorarea. Voiau să consulte NATO. I-am spus prim-ministrului să sune Bonn-ul din nou.

  — Ce s-a întâmplat?

  — În timp ce vorbea prim-ministrul, ascultam şi eu la un alt telefon. Practic, l-am supravegheat pe prim-ministru de aproape, dictându-i conversaţia prin note pe care i le scriam repede pe un carneţel şi i le împingeam sub nas. Comunicaţiile principale din Germania au fost distruse şi există multe cadavre. Cred că ăsta a fost factorul care l-a convins pe cancelar. A fost de acord să primească Forţa de Reacţie Rapidă. A mers până-ntr-acolo, încât i-a mulţumit prim-ministrului pentru cooperare. Când am plecat din Downing Street, prim-ministrul arăta extenuat.

  — Nu mă surprinde. Dacă l-ai supravegheat de aproape, comentă Monica pe un ton acru.

  — Acum, încearcă să-l prinzi pe Newman la numărul acela pe care mi l-a dat.

  În timp ce Monica încerca să obţină legătura, Tweed stătea cu mâinile în poală. Apoi, fără să-şi găsească astâmpăr, se ridică şi îşi turnă o a treia ceaşcă de cafea din filtru. Băuse deja jumătate, când Monica îi făcu semne.

  — Bob? Se opri. Operator, legătura e foarte proastă. Aşteptă. Fie ca operatorul să-i răspundă, fie să audă acel sunet de închidere al unui alt telefon. Nu auzi nimic. Suntem singuri, continuă el. Te-am sunat numai ca să-ţi spun că o să vin cu avionul la Sion cât de curând. Cu bunăvoinţa domnului Brazii, deşi el nu ştie că i-am împrumutat unul din avioane. Cel care are Brazii, scris mare, pe tot fuzelajul.

  — Nu-ţi pot recomanda aşa ceva. Zona e periculoasă, îl avertiză Newman.

  — Ţi-am cerut eu să-mi recomanzi ceva? Trebuie să-ţi aduc aminte că eu mă ocup de această operaţiune? Eu doar îţi spun, ca nu cumva să dobori vreun avion cu numele lui Brazii pe el.

  — O să încerc să evit să se întâmple aşa ceva, spuse Newman, care îşi recăpătase simţul umorului.

  Nici nu puse bine receptorul jos, că Tweed o rugă din nou ceva pe Monica:

  — Te rog, sună-l pe Jill Corcoran, şeful securităţii de la Heathrow. Spune-i să anunţe echipajul aeronavei că voi zbura în curând la Sion. Spune-i lui Jim că o să-i dau de ştire doar cu o oră înainte ca avionul să fie în aer – şi eu la bordul lui.

  — N-o să-i placă. N-are prea mult timp.

  — Tu spune-i aşa. Până acum probabil că a auzit veştile că Brazii loveşte în comunicaţiile mondiale. Asta o să-l facă să-şi dea toată silinţa.

  — Altceva? Întrebă Monica. Înainte să dau telefonul ăsta?

  — Da, în caz că uit. Mai târziu, sună-l pe Arthur Beck la Zurich şi spune-i ce o să fac, dar asta după ce m-am suit în avion.

  — Nici lui nu cred c-o să-i placă.

  — Nu fac treaba asta ca să ajung celebru. O fac ca să-l distrug pe Brazii.

  Marler, care urmărise limuzina lui Brazii sus, pe munte, frână când ajunse pe platou, văzu gardul, vila, acoperişul ei împodobit cu antene, limuzina goală parcată la baza unui şir de trepte. Era complet descoperit, nu avea unde să se ascundă şi habar n-avea de câţi paznici dispunea Brazii.

  Văzu un drumeag îngust coborând de la capătul platoului, lăsă frâna şi intră pe drumeag. Aici nu mai putea fi văzut din vilă. Coborî pe drumul acela, când se opri brusc. Drumeagul se termina. Într-o margine abruptă ce cobora în gheţar.

  „Ar fi trebuit să-mi aduc puşca Armalite”, se gândi el.

  Ieşi din maşină şi se apropie prudent de margine. Peisajul care se desfăşura sub el era una dintre cele mai spectaculoase privelişti pe care le văzuse vreodată. Marea transparentă de gheaţă sclipea în lumina soarelui, refractând culori diferite.

  Se încruntă, clipi, închise ochii, apoi îi deschise din nou. Da, nu se înşelase. Gheţarul se mişca. Foarte încet, ca un animal incredibil, vânându-şi prada. Gheaţa se desfăcu, scoţând la iveală crevase parcă fără fund. Totul îi aminti de un cimitir al dinozaurilor. Pentru că gheţarul era la fel de străvechi ca şi animalele preistorice care nu mai hoinăreau pe pământ.

  Era ceva sinistru, predestinat, în mişcarea lui aproape imperceptibilă, implacabilă. Hipnotizat, reuşi să-şi dezlipească ochii de pe acest fenomen al naturii celei puternice. Cu sacul de pânză pe umăr, începu să urce pe marginea drumeagului. În dreapta lui, o pantă troienită cobora pieziş din vârful platoului. Trebuia să găsească o cale să se apropie de vilă, fără să fie văzut. Se hotărâse deja că trebuie să distrugă antenele de pe vilă, pe care el le considera cheia comunicaţiilor lui Brazii cu lumea exterioară. În vilă nu era, probabil, nici un telefon. Nici chiar inginerii elveţieni nu se înghesuiau să monteze fire telefonice în creierul munţilor, iar radiotelefoanele puteau fi interceptate. Se opri brusc. Apăruse o siluetă.

  Marler era aproape de primul semn de vegetaţie pe care îl văzuse. Un copac fosilizat, fără nici o frunză, întortocheat şi noduros, cu trunchiul gros aplecat într-o parte, cu cele câteva crengi îndreptate spre cer ca într-o rugă. Se duse până în faţa trunchiului, apoi se uită în sus.

  Marco, cu soarele în faţă, purta ochelari negri şi îşi înfofolise trupul slab într-o haină de blană. Marler se holbă la el. Ceva îi pâlpâi undeva, în memorie. Reeperbahn, celebrul cartier din Hamburg. Ajunsese într-o seară acolo. În faţa unui club, văzuse imaginea unui aruncător de cuţite. Plătise intrarea şi se alăturase publicului dinăuntru.

  Aruncătorul de cuţite distra publicul aruncând cuţite în siluete umane pictate pe cearşafuri. Fiecare cuţit se înfipsese în pieptul siluetei. Iar siluetele în care arunca apăreau fără nici un avertisment şi din toate direcţiile. Aruncătorul de cuţite era Marco, omul care acum stătea şi se uita la el.

  Faţa cea albă rânji, un rânjet aducător de moarte. Marco îşi desfăcu haina, sub care se vedea o centură ce îi înconjura mijlocul, având în ea cel puţin o duzină de cuţite cu lamă lată. Îşi ridică mâinile, le făcu pâlnie şi strigă în franceză:

  — N-ar fi trebuit să vii, prietene. Fă-ţi rugăciunile.

  Într-o clipă scoase un cuţit, îl ridică deasupra capului şi îl azvârli în aerul îngheţat. Marler, rămas în faţa copacului, se feri. Auzi o şuierătură şi se uită spre copac. Dacă ar fi rămas acolo, cuţitul s-ar fi înfipt chiar în pieptul lui.

  Marler recunoscu că Marco avea avantajul tactic. Era mai sus. Trebuia să facă ceva. Era mult prea departe ca să tragă cu Walther-ul. Marler se strecură în spatele copacului, nemaifiind o ţintă uşoară.

  Aşa cum sperase, Marco începu să coboare, apropiindu-se într-o parte, ca să poată vedea în spatele copacului. Nu era încă suficient de aproape pentru Walther. Trebuia să-l încurajeze pe Marco să-şi folosească toată colecţia de cuţite.

  Se uită repede pe după copac şi se trase înapoi aproape instantaneu. Imediat urmă o şuierătură. Cuţitul era vârât în trunchi, în locul unde fusese capul lui Marler. Marler bănui că Marco se va aştepta ca el să apară în partea cealaltă a copacului. Scoase capul în aceeaşi parte.

  Încercând să-şi menţină echilibrul pe pantă, Marco fu nevoit să arunce în altă direcţie. Cel de-al treilea cuţit se înfipse în locul în care îşi scosese Marler capul. Mult prea aproape ca Marler să se simtă în siguranţă. Apoi se făcu linişte. Marler era sigur că Marco încerca o tactică nouă. Băgă mâna în sacul de pânză şi scoase primul obiect pe care îl apucă. Riscase, scoţându-şi mănuşa. Marco avea mănuşi în ambele mâini.

  Marler ieşi din ascunzătoare şi fugi pe marginea drumeagului. Avusese dreptate. Aruncătorul de cuţite coborâse în fugă panta, ca să-l poată ţinti din spatele copacului. Luat prin surprindere de mişcarea bruscă a inamicului său, Marco, aproape de marginea pantei, ridică o mână în care avea alt cuţit. Marler aruncă petarda. Aceasta ateriză la picioarele lui Marco.

  Marco nu mai aruncă niciodată cuţitul. Ridică mâinile în sus, scăpă cuţitul, clătinându-se pe picioare. Marler îl privi răsucindu-se în aer şi prăvălindu-se spre gheţar. Căderea nu fu de la mare înălţime şi Marco, fără să-şi piardă de tot cunoştinţa, încercă să se ridice în picioare pe gheaţă. Îşi pierdu echilibrul pentru a doua oară. Marler îl privi pe aruncătorul de cuţite alunecând într-o crevasă şi dispărând. Gheaţa începu să se închidă deasupra lui.

  Urcând panta în grabă, Marler se uită în sus şi îşi dădu seama că, de la vilă, se văzuse ultimul duel mortal. N-avea ce face. Trebuia să se mişte repede.

  Din vilă, Brazii observase încercarea lui Marco de a se descotorosi de intrus, văzuse sfârşitul înfiorător al lui Marco. Dispariţia lui în crevasă. În camera transmiţătorului, Brazii se duse repede la uşă, o deschise şi strigă:

  — Elvira, avem un intrus. Marco e mort. Intrusul se apropie de vilă. Ocupă-te tu de el.

  — Eu nu ies din vilă. E gata masa.

  — Ai fost antrenată să foloseşti un pistol-mitralieră, urlă Brazii.

  — Aţi spus că Marco e mort. Omul care e în stare să-l omoare pe Marco e bun. Eu nu ies din vilă, spuse grăsana încăpăţânată. E gata masa.

  — Atunci, pune nenorocirea aceea pe sobă şi ţine-o caldă, ţipă Brazii la ea.

  Trebuia să ia legătura cu Luigi ca să-i trimită, cu elicopterul, câţiva paznici de pe Kellerhom. Avea un pilot, un localnic pe care îl angajase deoarece cunoştea zona. Se întoarse în fugă în camera transmiţătorului, închise uşa şi compuse în minte mesajul pe care urma să-l trimită.

  — Marco e mort, repeta Elvira ca o litanie, întorcându-se la bucătărie cu mersul ei legănat.

  Cu riscul de a mai apărea şi alţi paznici, Marler urcă panta în fugă, apoi se opri. Nici un semn de nicăieri. Cât se poate de ciudat. O luă din nou la fugă până când ajunse la câţiva metri de gard.

  Băgă din nou mâna în sac şi scoase de acolo ceva protejat cu foarte mare grijă. Tot drumul, în maşină, se temuse să nu dea peste vreo porţiune stâncoasă care să zguduie vehiculul. Avusese noroc, drumul fusese liniştit în întregime. Acum era foarte fericit să scape de ceea ce ţinea în mâna înmănuşată.

  Se opri o clipă, aproximând distanţa. Gardul nu fusese construit prea departe de vilă. Îşi ridică braţul drept, îl duse în spate, peste umăr şi aruncă batonul de dinamită cu toată puterea.

  Dinamita zbură prin aer, ateriză exact în locul în care fusese trimisă şi explodă cu zgomot în mijlocul reţelei de antene. Totul fu distrus, fragmente de metal zburau prin aer, bucăţi mari se rostogoleau unele peste altele. Acoperişul vilei era acum acoperit de grămezi de bucăţi metalice distruse, distorsionate, deformate. Marler se întoarse şi fugi la maşină.

  Aşezat în faţa transmiţătorului, Brazii fu zguduit de impactul exploziei, începură să cadă bucăţi din tavan, dar acoperişul rămase întreg.

  Fusese construit din beton armat ca să reziste la greutatea zăpezii şi a gheţii din timpul iernii.

  Strângând din buze, Brazii, cu căştile pe urechi, încercă să trimită mesajul. Nimic. Transmiţătorul era mort. Acum nu mai avea nici un mijloc de comunicare cu Luigi. Înjurând, se duse la bucătăria care servea şi ca sală de mese.

  Masa era pusă şi, când intră el, Elvira aducea un platou aburind cu paste făinoase şi carne tocată. Femeia se uită la el. Brazii se aşeză la masă şi se uită la pilotul care citea o revistă într-un colţ al încăperii.

  — Ai destul carburant? Întrebă el.

  — Rezervorul este plin, răspunse pilotul. Până aici a fost un zbor scurt.

  — Atunci, după ce mănânc, poţi să mă duci până la clădirile de pe Kellerhom?

  — Sigur, foarte simplu, dar ar fi mai sigur dacă am ateriza acolo înainte să se întunece.

  — Mâncaţi! Ordonă Elvira. Stomacul trebuie hrănit. Am auzit un bubuit, spuse ea calmă.

  — Nu-ţi face griji din pricina bubuitului.

  — Marco e mort, spuse ea.

  — Pentru numele lui Dumnezeu, n-o mai spune încă o dată, strigă Brazii, trântindu-şi tacâmurile pe masă.

  Marler coborî muntele mai fericit decât îl urcase. Era mai mult decât fericit că scăpase de dinamită. Şi îşi făcuse treaba. Ceea ce însemna că Brazii nu mai putea să-şi cheme mercenarii şi nu avea nici o şansă să se întâlnească cu ei în timpul coborârii.

  Era încă nedumerit de faptul că nu mai apăruseră şi alţi paznici, dar Marler nu-şi pierdea niciodată timpul şi nu-şi irosea energia cu mistere pe care nu le putea rezolva. Acum trebuia să ajungă în Sion înainte să se înnopteze, deşi valea de sub prăpastie era înghiţită de ceaţă.

  Ajunse jos oftând uşurat şi intră în Sion. Îşi parcă maşina şi parcurse restul drumului până la hotelul Elite pe jos, ca să-i dea raportul lui Newman asupra zilei sale de muncă.

  — Excelente veşti, comentă Newman în camera lui. Marler dăduse raportul, ascultat şi de Paula şi de Philip.

  — Fiţi atenţi, îi avertiză Marler, sunt sigur că Brazii e acum pe Kellerhom. Chiar când am ajuns în vale am auzit – apoi am văzut – un elicopter zburând dinspre vilă spre Kellerhom. Când am ajuns acolo, în faţa vilei, pe heliport era un elicopter.

  — Presupunem, deci, că Brazii a preluat controlul staţiei de la sol. Gata să pornească ceva mai îngrozitor. Să ne rugăm să fie acolo când o să atacăm noi mâine.

  — A fost destul de îngrozitor până acum, interveni Paula. Am ascultat la radio. Toate programele normale ale BBC din World Service au fost suspendate. Transmit în continuare ştiri despre sisteme de comunicaţii distruse în toată lumea. Ca să nu mai vorbim despre oamenii care au fost ucişi. În câteva cazuri, chiar oameni de afaceri care aveau în casă computere legate la marile sisteme informaţionale.

  — Plus, adăugă Philip, cele mai alarmante zvonuri vin de la Moscova. Oraşul e încercuit de trupe care înaintează. Divizii de şoc. Se presupune că un anume general Ivan Marov a dat o proclamaţie prin care a închis frontierele Rusiei de la Vladivostok, în Pacific, până la Bielorusia, în vest. Neoficial, preşedintele e bolnav, a fost dus la o clinică.

  — Tactici de teroare pentru descurajarea Occidentului, comentă Newman. Dar, de fapt, totul se reduce la un duel între doi oameni. Tweed împotriva lui Brazii.

  — Aveţi un plan de distrugere a staţiei de la sol? Întrebă Marler. Dacă aveţi, ar trebui să ştiu şi eu detalii.

  — Bineînţeles că avem un plan, îl asigură Newman, un plan pus la punct în detaliu, pe baza unor observaţii făcute de Philip când a fost pe Kellerhom cu Paula. Au muncit la el împreună. Eu l-am aprobat. O să-ţi dau detalii după ce pleacă Paula cu Philip.

  — Bob, spuse Paula autoritară, când ai dormit tu ultima oară?

  — Nu-mi aduc aminte.

  — Mă gândeam eu că nu-ţi aduci aminte. Imediat după ce plecăm noi, trage un pui de somn. Poţi să-i spui planul lui Marler după ce te scoli. Marler poate să stea de pază cât eşti tu în comă, ceea ce – după faţa ta – cred că se va întâmpla cum pui capul pe pernă.

  — Unde sunt Butler şi Nield? Întrebă Marler.

  — Umblă pe străzi, răspunse Newman. Îmbrăcaţi amândoi în costume din piele neagră, cu căşti, călare pe motociclete Fireblade, ca nişte Bombardiere de Piele. Caută semne ale opoziţiei. Butler stă cu ochii şi pe aerodrom.

  — Îl puteam împuşca, îi reproşă Marler.

  — Ne-am gândit la asta. Şi Pete şi Harry au cruci roşii vopsite pe căşti, în faţă şi în spate.

  — Unde se duc Paula şi Philip? Insistă Marler, căruia îi plăcea întotdeauna să aibă o imagine completă.

  Paula îşi scosese Browning-ul de 32 mm şi îl verifica. Philip îşi examina Walther-ul, scoţându-i încărcătorul şi împingându-l la loc, înainte să-l pună în tocul de la şold.

  — Se duc să încerce să găsească un bărbat pe nume Anton Marchat, îi spuse Newman.

  — Ultima oară a fost văzut la Devastoke Cottage, în Dorset, îşi aminti Marler.

  — Când îl găsiţi, continuă Newman, întrebaţi-l dacă ştie ceva despre Kellerhom, despre staţia de la sol.

  — O să facem tot ce putem, zise Philip, ridicându-se şi luând-o şi pe Paula. Mergem pe jos până acolo.

  Străzile din Sion erau pustii şi tăcute după căderea întunericului. Philip, care studiase planul străzilor, făcea pe ghidul pentru amândoi. Paula îşi dădu seama că se îndreaptă spre stânca enormă cu clădirea cea veche construită în vârful ei, care domina oraşul.

  — Cum te înţelegi cu Eve, Philip? Întrebă Paula. Sau nu vrei încă să vorbeşti despre asta? N-ai văzut-o cam de multişor.

  — Am hotărât că nu e potrivită pentru mine. E o mincinoasă desăvârşită. Mi-am dat seama de lucrul ăsta chiar şi atunci când mă simţeam bine lângă ea. O parte a creierului meu pare să funcţioneze, în ciuda durerii provocate de moartea lui Jean. Ştiu acum că sentimentele mele pentru Eve sunt o pasiune oarbă şi periculoasă.

  — Deci, vrei să scapi de ea?

  — Se poate spune şi-aşa. Philip râse trist. Cred că femeile sunt mai realiste decât bărbaţii când e vorba de alte femei. Şi mai nemiloase în aprecierile pe care le fac. Asta în cazul în care au ceva minte în cap, iar tu eşti dotată din plin cu aşa ceva.

  — Ştiu că nu m-am exprimat prea drăguţ. Se opri. Philip, suntem urmăriţi.

  — Ştiu. O luară după un colţ. Repede! Stai în uşa aceea. Şi să nu te mişti! Să nu scoţi o vorbă.

  Se înghesuiră amândoi sub o poartă asemănătoare unui alcov. Philip îşi scoase Walther-ul. Paula avea deja Browning-ul în mână. Aşteptară, încercând să prindă orice zgomot de paşi care se apropie.

  Paulei i se păru totul ciudat. Strada laterală pe care se aflau era neagră ca smoala. Cel mai apropiat felinar era departe de ei. Liniştea copleşitoare o apăsa ca o pătură grea. Continuară să aştepte fără să mişte nici un muşchi. Două figurine de ceară.

  După cinci minute, Philip îi spuse Paulei în şoaptă să rămână pe loc. Păşi încet pe stradă şi se uită după colţ. Nimeni. Nimic. Nici un sunet. Se întoarse la Paula.

  — Nu cred c-a fost imaginaţia noastră, dar, oricine a fost, a plecat. Hai să mergem. S-ar putea să avem o revelaţie. Când o să stăm de vorbă cu domnul Marchat, cel atât de evaziv.

  — Ştii, spuse Philip când se apropiau de marea stâncă, ar trebui să-l recunoaştem, fără probleme, pe Marchat.

  — Are o figură foarte neobişnuită, încuviinţă Paula.

  Studiaseră amândoi fotografiile lui Anton Marchat în camera lui Newman, înainte să vină Marler. Complet ras, pielea era netedă, fără nici un rid. Pe faţa rotundă, ochii erau partea cea mai fascinantă. Apăraţi de pleoape grele, te fixau din fotografie cu o privire plină de secrete. O faţă blajină, fără cea mai mică urmă de zâmbet, cu o notă de fermitate la nivelul obrajilor. Părul fusese pieptănat lins şi arăta de parcă ar fi fost pictat pe cap.

  — Ce-i asta? Şopti Paula, apucându-l pe Philip de braţ.

  Locul în care se aflau, ascunşi sub stânca masivă care se încovoia deasupra lor, îndemna la şoapte. Aşa cum o făcuse tot timpul, la intervale regulate, Philip se uită brusc în spate şi îşi vârî mâna în sacul de pe umăr.

  — Să nu te sperii, rosti el printre dinţi.

  Se întoarse şi aruncă obiectul pe care îl ţinea în mână spre locul unde văzuse o umbră încovoiată. Petarda ateriză şi umbra dispăru în spatele unui zid. Urmă explozia. Liniştea cea stranie fu spartă de oribila bubuitură. Philip rămase nemişcat cu Walther-ul în mână.

  — Ai înnebunit? Şopti Paula. Puteai să ucizi un trecător.

  — Sunt sigur că am văzut umbra unui bărbat care ne urmărea. Acum n-o să mai ţină morţiş s-o facă. Nu uita că Newman crede că Năluca e în Sion. Nu vreau să-l conducem noi la Marchat.

  — Bănuiesc că ştii ce faci.

  — Bine-nţeles că ştiu ce fac. Suntem aproape de strada pe care locuieşte Marchat.

  Când plecaseră de la hotel, norii acoperiseră luna, iar acum Paula se obişnuise cu întunericul. Se uită înainte. În faţa lor se ivise o colonie mică de case vechi şi Paula îşi dădu seama cum arătase odată Sion-ul.

  Ghemuite sub stânca impozantă de deasupra lor, casele construite din lemn erau aproape băgate unele în altele, aveau cel mult două etaje şi acoperişuri înclinate, de şindrilă. Una dintre ele era cocoţată pe o bucată de stâncă şi ajungeai la ea pe câteva scări de lemn. Toate ferestrele aveau obloane şi toate obloanele erau închise. Ici, colo, printre obloane, mai scăpa câte o rază de lumină, dar Paula era sigură că unele case erau goale. Constituiau o lume – un secol – foarte îndepărtată de modernul Sion.

  — Care e? Şopti Paula.

  — Sunt numerotate.

  Philip lumină scurt cu o lanternă-stilou un pătrat de lemn în care era cioplit, destul de vizibil, numărul casei.

  — Marchat locuieşte la numărul 14. Aceea trebuie să fie, retrasă mai în spate, băgată între alte două case.

  Aprinse şi stinse repede lanterna.

  — Asta e. Trage aer în piept. Spune o rugăciune mică. Suntem departe de Devastoke Cottage.

  Paulei i se strânse inima când nu văzu nici o lumină în locul unde se întâlneau obloanele. Philip ridică ciocănelul de lemn care semăna cu capul unui animal, ciocăni încet de câteva ori şi aşteptă.

  Li se părea că aşteaptă de o veşnicie, iar Paula, ridicându-şi privirea, ar fi putut să jure că stânca imensă de deasupra lor se apleca încet din ce în ce mai mult. Apoi se auzi sunetul unei chei învârtindu-se într-o broască şi uşa grea de lemn se deschise câţiva centimetri. Pe dinăuntru, un lanţ cu verigi uriaşe ţinea uşa, ca să nu poată intra nimeni. Se auzi vocea unei femei vorbind în franceză:

  — Cine e?

  — Am venit tocmai din Dorset, Anglia, ca să-l vedem pe domnul Marchat, spuse Paula, crezând că are mai multe şanse să convingă o altă femeie să-i deschidă uşa în toiul nopţii.

  — Cred că aţi greşit adresa. Nu e nimeni aici cu acest nume.

  — Eu sunt Paula Grey. Sunt cu un prieten, domnul Philip Cardon. Suntem englezi. Prietenul meu a văzut cum a ars Stemdale Manor împreună cu bătrânul general şi cu fiul său, Richard. Soţul dumneavoastră a scăpat de la moarte doar pentru că se afla într-un bar din Wareham.

  Urmă o pauză. N-o puteau vedea pe femeie, pentru că înăuntru nu era nici o lumină. Paula simţi că mai era cineva lângă femeie.

  — Toate astea nu-mi spun nimic, rosti femeia, în cele din urmă.

  „O, Dumnezeule, se gândi Paula. Am greşit presupunând că e soţia lui?” Continuă:

  — Omul responsabil pentru incendiul de la conac e Leopold Brazii. Are şi el o casă lângă Stemdale Manor. Se numeşte Grenville Grange. Din nou linişte. Paula era disperată. Am venit să-l avertizăm pe domnul Marchat că omul care l-a omorât pe Partridge, crezând că-l ucide pe domnul Marchat, e în Sion. I se spune Năluca.

  — Lasă-i să intre, Karin, se auzi vocea unui bărbat.

  Paula răsuflă uşurată când Karin scoase lanţul cel uriaş, deschise uşa şi le spuse să intre. Păşiră încet în întuneric, pipăind cu picioarele trepte invizibile, dar nu era nici o treaptă. Uşa fu închisă, se aprinse o lumină, un felinar suspendat cu un lanţ în mijlocul micii încăperi. Karin încuie uşa şi puse lanţul.

  Philip clipi, orbit de lumină. Într-un fotoliu-leagăn stătea un bărbat mic, cu faţa asemănătoare celei din fotografia pe care o studiaseră. Era îmbrăcat cu o jachetă verde, pantaloni groşi, maro-închis şi o cămaşă albă, curată, deschisă şi descoperind un gât puternic. Se uită la ei cu ochii mijiţi, apoi îi deschise larg. Avea o voce caldă.

  — Vă rog luaţi loc. Scaunele acelea două sunt foarte confortabile. Karin, adu-le oaspeţilor noştri nişte vin, te rog. Vinurile din Valais sunt foarte bune, îi spuse Paulei.

  — Poate că doriţi să vedeţi vreo dovadă a identităţii noastre, spuse Philip, scoţându-şi legitimaţia de la SIS.

  Marchat dădu legitimaţia deoparte. Zâmbi încet.

  — Am auzit tot ce-aţi spus. Informaţiile dumneavoastră sunt mai convingătoare decât orice legitimaţie. Lucrurile astea pot fi uşor falsificate. Cu ani în urmă, am scos bani buni pe legitimaţii falsificate. Făcute de mine.

  Philip ar mai fi aşteptat, dar Paula începuse să vorbească, aşa că el îşi roti privirea prin cameră. Totul era făcut din lemn. O masă pregătită pentru micul dejun. Karin era o soţie foarte meticuloasă. Scaunele solide aveau încrustaţii în lemn. Podeaua, acoperită ici şi colo cu covoraşe frumos colorate, era din scânduri de lemn. Se simţi de parcă ar fi fost transportat înapoi în timp, pe la începutul secolului, dar camera era confortabilă. În mijlocul încăperii trona o sobă veche din care se revărsa o căldură plăcută; fumul ieşea printr-un burlan vertical, care dispărea printr-o gaură în tavanul de lemn.

  — Nu cred c-aţi auzit, dar în lume e dezastru. Începu Paula.

  — Mă scuzaţi că vă întrerup, dar am auzit. Marchat arătă spre un radio de lemn, de tipul celor foarte la modă prin anii treizeci. O întrerupere a comunicaţiilor. E mâna lui Brazii?

  — E opera lui Brazii, confirmă Paula, dar ce e mai rău de-abia urmează. Dacă nu reuşim să distrugem staţia de la sol pe care şi-a construit-o pe Kellerhom. Ştiţi ceva despre ceea ce el numeşte staţie meteo?

  — Am văzut-o. Dar, mai întâi, beau în sănătatea dumneavoastră. Ridică un pahar, demodat, de vin. Paula îl ridică pe al ei, la fel Philip şi Karin care, după ce servise băuturile, se aşezase lângă soţul ei. Karin e soţia mea de mulţi ani, spuse Marchat, punându-şi paharul jos. L-am întâlnit pe generalul Stemdale întâmplător, mi-a zis că par a fi un bun muncitor şi mi-a oferit o slujbă la conacul său. Mă plătea foarte bine, cu bani gheaţă. O să ne prindă bine la bătrâneţe. Iar staţia meteo e ceva mult mai sinistru. Brazii are savanţi renumiţi din toată lumea, care lucrează pentru el. Îl plăteşte pe fiecare cu câte o avere.

  — Sunt aici de bună voie? Întrebă Philip, continuând să vorbească în franceză.

  — A, da. Câştigă mai mulţi bani într-o lună decât ar câştiga într-un an în ţările de unde i-a adus Brazii. A fost deştept. Le-a spus că le va aranja locuinţe luxoase, pentru ei şi pentru soţiile sau prietenele lor, ca să se simtă bine. Clădirile principale sunt înconjurate de un gard; acolo a fost un sat abandonat.

  — Abandonat? Întrebă Paula.

  — O, da. Sus, în munţi, mai sunt câteva astfel de locuri. Tinerii nu sunt dispuşi să îndure o viaţă grea, ca aceasta. Părăsesc Valais-ul şi se duc în Montreux sau Geneva, unde găsesc slujbe bine plătite. Valais-ul e pe moarte.

  — Îmi pare rău, v-am întrerupt, spuse Paula.

  — Da, complexul a fost construit de arhitecţi italieni care au transformat casele acelea, în aparenţă nefolosite, în adevărate palate în miniatură. Din când în când, soţiile sunt invitate, împreună cu soţii lor, la o cină într-una din camerele private ale unuia dintre marile hoteluri de pe lacul Geneva.

  — Ceea ce ne preocupă, interveni Philip, este cum să distrugem această falsă staţie meteo, de unde îşi foloseşte Brazii sistemul de anihilare a comunicaţiilor mondiale. Când am fost acolo azi-dimineaţă împreună cu Paula, am observat că panta de deasupra clădirilor pare cam instabilă.

  — E foarte instabilă. Într-o bună zi, dacă e deranjată, o să vină la vale. Acela va fi sfârşitul planului diabolic al lui Brazii. Arhitecţii italieni pe care i-a angajat i-au spus că e perfect sigură. Voiau să proiecteze ei locul. În final, Brazii le-a venit de hac.

  — Cum adică? Întrebă Paula.

  — Proiectul este terminat, Brazii îi suie într-un autobuz cu aer condiţionat ca să-i ducă la gară. Le dă câteva sticle de vin bun. Autobuzul pleacă. Pe la jumătatea drumului îl lasă frânele şi ajunge în fundul unei prăpăstii. Nimeni nu poate să spună nimic despre ce au construit ei.

  — Pot să vă întreb de unde ştiţi aceste lucruri? Se interesă Paula.

  — Pentru că, pe vremea aceea, locuiam aici. Chiar imediat după aşa-zisul accident al autobuzului, l-am întâlnit pe generalul Stemdale şi am plecat în Anglia. Înainte îmi luam un rucsac în spinare, cu un sac de dormit şi mâncare, şi-o luam la picior pe munte.

  — Urcaţi muntele pe jos?

  Paula era uimită. Nu putu să nu se uite la picioarele subţiri ale lui Marchat care i se vedeau prin pantaloni.

  — Mergeam încet. M-am împrietenit cu unul dintre muncitori, un bărbat din Slovenia care vorbea franceza. El mi-a spus ce se întâmplă acolo. M-am dus sus, îmbrăcat ca un muncitor şi paznicii nu m-au observat. Erau prea mulţi muncitori.

  — Cred că v-am răpit prea mult timp, spuse Paula. Informaţiile pe care ni le-aţi dat sunt foarte preţioase.

  — Folosiţi-le să-l distrugeţi pe acest om, mârâi Marchat.

  — Vă mulţumim pentru vin. Paula se întoarse către Karin, care, zveltă şi calmă, îi ascultase. Într-adevăr, a fost foarte bun.

  — Eu l-am făcut, recunoscu Karin şi se îmbujoră de plăcere. Marchat întinse o mână noduroasă, apucă afectuos încheietura mâinii soţiei sale şi o strânse.

  — Încă ceva înainte să plecăm, îi avertiză Philip, ridicându-se. Sub nici o formă, nu lăsaţi pe nimeni străin în casă. Orice v-ar spune. Ţineţi uşa închisă. Îi susţinu privirea lui Marchat. Ştim că Năluca e în oraş.

  Întorşi în camera de la Élite, Newman le ascultă raportul vizitei la Anton şi Karin Marchat.

  — Se pare că sunt un cuplu drăguţ, spuse el când terminară. Şi, fără să-şi dea seama, Marchat a confirmat că planul nostru va funcţiona. Să vină dimineaţa mai repede.

  — Bob, zise Philip pe un ton serios şi aplecându-se în faţă în scaunul său, cred că ar trebui să le asigurăm paza. Butler – sau Nield – ar fi ideal.

  — Nu pot să fac asta. Cu părere de rău, replică Newman ferm. Şi aşa o să fim puţini când o să atacăm. Am nevoie de toţi oamenii. Îmi pare rău, dar asta e. Prioritatea numărul unu e distrugerea acelei staţii de la sol.

  — Pe mine mă îngrijorează siguranţa lor, insistă Philip.

  — Eu sunt de acord cu el, interveni Paula.

  — Atunci, va trebui să vă calmaţi amândoi, le spuse Newman dur. Acum e timpul să luăm hotărâri importante. Tocmai am luat una.

  Se opri şi sări de pe scaun la auzul unui semnal ciudat, ciocănit în uşă. Deşi îl recunoscuse, descuie uşa cu Smith & Wesson-ul în mână; întredeschise uşa câţiva centimetri, apoi o deschise larg. Intrară Butler şi Nield, cu căştile în mână, îmbrăcaţi din cap până în picioare în costume din piele neagră. Paula observă crucile roşii pictate pe căştile lor.

  — Cafea? Le oferi Newman în timp ce încuia uşa. E caldă, a fost adusă pentru Philip şi Paula acum zece minute; chiar mai devreme.

  — Pentru mine, tare şi neagră ca păcatul, zise Butler. N-am dat de nici un păcătos pe stradă. De nici un Bombardier de Piele.

  — Şi nici doamnele de noapte, din nefericire, spuse Nield, pe un ton glumeţ.

  — Ruşine, îl tachină Paula.

  Newman, serios, aşteptă până ce Butler şi Nield îşi băură cafeaua, iar Paula le umplu din nou ceştile. După câteva minute petrecute în camera caldă, amândoi bărbaţii arătau mai vioi.

  — După ce vă beţi cafeaua – şi nu vă grăbiţi – credeţi că mai faceţi faţă unei alte patrulări prin Sion? De data asta, pe jos. Verificaţi toate barurile sau alte locuri pe unde se mai poate bea, inclusiv hotelurile.

  — Exact ceea ce-mi doream, glumi Nield, o plimbare pe afară, la ştiu şi eu câte grade sub zero. Exerciţiul va fi bine-venit.

  — Ce căutăm? Întrebă Butler, care întotdeauna voia să fie mai concis.

  — Pe Bill Franklin şi pe Keith Kent. Sunt şi ei pe undeva, prin Sion. Aş vrea să ştiu sigur unde anume. Nu vă apropiaţi de niciunul din ei; când îi găsiţi, îmi daţi telefon şi îmi spuneţi locul. Un nume, un loc şi atât.

  — Ar fi bine s-o pornim la drum, spuse Butler hotărât.

  — Întotdeauna mi-a plăcut la nebunie, spuse Nield sec, entuziasmul lui Harry. Eh, bine. Dacă e să îngheţăm, atunci să îngheţăm.

  — Să vă întoarceţi într-o oră, le ordonă Newman care îi conduse până la uşă. Trebuie să dormiţi, pentru mâine.

  — Nu înţeleg ce speri să rezolvi cu asta, spuse Paula după ce rămaseră singuri.

  — Dacă au puţin noroc şi îl localizează pe unul din ei, sau mult noroc şi dau de amândoi, îl sun pe Beck la Zurich. Îl întreb dacă poate lua legătura cu şeful poliţiei locale, ca să ceară supravegherea acestor doi oameni de către poliţişti în haine civile. Newman se uită la Paula. Mai mult de-atât nu pot să fac.

  — Dar cum vrei să-i recunoască pe Franklin sau pe Kent? Întrebă Paula.

  — Probabil eşti obosită. Atât Butler, cât şi Nield sunt profesionişti. Le-am dat două nume. Aleg un hotel. Intră cu o poveste scornită, că-şi caută doi prieteni cu numele astea. Dacă una din ţinte e în bar, vor cere să le fie arătată, apoi vor spune că trebuie să meargă la toaletă, se strecoară afară şi mă sună. Asta e numai una dintre variantele pe care le-aş folosi dacă i-aş urmări eu.

  — Probabil sunt obosită, încuviinţă Paula.

  Newman dădu drumul la radio, mai comandă cafea şi sandviciuri prin serviciul la cameră. În timp ce mânca şi bea, ascultă ultimele rapoarte despre întreruperea comunicaţiilor în altă parte a lumii.

  Philip şi Paula, aşezaţi pe canapea, discutau încet între ei. Exact după o oră, Butler şi Nield se întoarseră.

  — Cum a mers? Întrebă Newman.

  — N-a mers, spuse Nield. Nu cred că există vreun bar în Sion pe care să nu-l fi vizitat, plus un mare număr de hoteluri. Nici urmă de Franklin, nici urmă de Kent.

  — Aţi făcut tot ce-aţi putut, spuse Newman. Scoteţi-vă echipamentul ăsta şi faceţi-vă comozi când vă întoarceţi. O să mai comand mâncare şi cafea pentru voi.

  — Cred că eu mă duc să mă culc, spuse Paula, ridicându-se când plecară cei doi bărbaţi. Sunt frântă de oboseală. Ne vedem mâine dimineaţă.

  Se duse în camera ei, făcu un efort şi intră sub duş, apoi se aruncă în pat, stinse lumina şi începu să se gândească. Era supărată că Butler şi Nield nu putuseră să dea de urma nici unuia din cei doi. Se gândea la familia Marchat şi se îngrijora din ce în ce mai mult. „Dacă ar fi Tweed aici”, fu ultimul ei gând înainte să adoarmă.

  Tweed se uită la ceas, luând în considerare ora Elveţiei. Paramedicii plecaseră, luându-şi trista încărcătură. Şeful echipei de paramedici se opri în trecere pe la Tweed.

  — Îmi pare rău, domnule. Nici o veste bună. Toţi cei trei oameni din camera calculatoarelor sunt morţi.

  — M-am gândit eu că sunt morţi, spuse Tweed încet.

  — Nu pot să înţeleg ce s-a întâmplat cu ei. Ne va spune autopsia.

  — Pot să vă spun eu. Un şoc. Cauzat de presiunea unor sunete şi a unor imagini insuportabile. Organismele lor nu au făcut faţă acestei presiuni. Nu aţi auzit ştirile la radio?

  — Sunt prea ocupat ca să mai ascult şi ştiri.

  — O să auziţi. Nu vă mai reţin. Vă mulţumesc că aţi venit atât de repede. De îndată ce rămase singur cu Monica, îi spuse: încearcă şi prinde-l pe Newman la telefon. Ţine-mi pumnii să mai fie la Elite.

  — E Bob la telefon, strigă ea triumfătoare câteva minute mai târziu.

  — Tweed. O să formulez fraza cu multă atenţie, spuse el, ştiind că discuţia lor trece prin centrala hotelului. Îţi aduci aminte cu ce te antrenai împreună cu Philip când aţi fost ultima oară la Send?

  — Da.

  — Când e ora zero pentru petrecere?

  — Mâine dimineaţă, în zori. Cel puţin, atunci plecăm noi de aici.

  — Aduc unul cu mine în avion. Cu multe chestii din acelea care se bagă în el.

  — Cadoul acesta ar fi perfect pentru petrecere, zise Newman cu regret, dar o să ajungi prea târziu.

  — Ba nu. Să mă aştepte o maşină la aerodrom.

  — O să ajungi prea târziu, insistă Newman.

  — Nu şi dacă zbor în noaptea asta.

  — Nu poţi să faci aşa ceva, protestă Newman. Aerodromul e mic. Doar aterizările de zi sunt sigure.

  — Atunci, o să-l informez pe Beck. O să facă el aranjamente. Trebuie să facă asta pentru mine.

  — Trebuie să te sfătuiesc să nu faci o asemenea nebunie, spuse Newman foarte hotărât.

  — Iar eu trebuie să-ţi aduc aminte cine se ocupă de această operaţiune. Eu sunt şeful. Aşa că te rog frumos să ai mijlocul de transport gata să ia cadoul. Bănuiesc că asta poţi să faci, nu?

  — Aş putea.

  — Deci o vei face. Beck o să-ţi spună când ajung. Somn uşor. Închise telefonul, înainte ca Newman să poată protesta. Monica îşi împreună mâinile în poală şi spuse:

  — Nu i-a prea plăcut ideea unei aterizări nocturne pe aerodromul din Sion, nu-i aşa?

  — Newman e, uneori, prea precaut, replică Tweed cu blândeţe.

  — Şi are dreptate, spuse ea.

  — Aş vrea ca avionul care mă aşteaptă să decoleze de pe Heathrow pe la ora trei. Aş ajunge la Sion pe la patru şi jumătate sau la cinci şi jumătate, ora locală.

  — O să fie întuneric ca-n iad, strigă Monica disperată.

  — Uiţi ceva. Zbor cu piloţi elveţieni. Îşi cunosc spaţiul aerian mai bine decât orice alt pilot. Mă va ajuta şi luna.

  — Poate n-o să te-ajute. Luna e adesea ascunsă de nori.

  — N-o să fie ascunsă de nori. Eu sunt norocos. Acum ai multe de făcut. Începu să numere pe degete. În primul rând, sună-l pe Jim Corcoran la Heathrow şi spune-i că vreau să zbor la Sion. Roagă-l să anunţe echipajul. Cadoul pentru Newman e jos, am dat ordin să fie adus de la Send. E într-un jeep, împachetat cu grijă, păzit de George şi de oamenii care l-au adus. Să fie trimis la Heathrow, pentru a fi urcat în avion. Numai oamenii care l-au adus au voie să umble cu el.

  — Sper că nu e o bombă atomică, spuse Monica, jumătate în glumă, jumătate în serios.

  — Bineînţeles că nu e o bombă atomică. Deşi poate avea un efect similar. Verifică dacă echipajul e de acord să decolăm la ora trei. Avertizează-l pe Corcoran că la bordul avioului trebuie pusă o încărcătură delicată, că e pe drum spre aeroport, spune-i să avertizeze la rândul lui echipajul că această încărcătură e perfect sigură, că e vorba de arme care nu sunt încărcate.

  — Asta e tot?

  — Nicidecum. Pune-l pe Corcoran să te anunţe când avionul e în aer, după care, sună-l tu pe Beck. Spune-i că eu sunt în avion şi că o să aterizez la Sion la timpul stabilit. Roagă-l să înştiinţeze aerodromul să fie gata, ca să primească avionul după ce pilotul ia legătura cu turnul de control. În primul rând, nu-l suna pe Beck decât după ce decolez, zici c-ai uitat.

  — Beck o să explodeze.

  — Poate, dar o să facă tot ce-i stă în putinţă.

  — Mie nu-mi sună a bine.

  — Nimic nu e sigur în lumea asta. La un moment dat, ne aflăm toţi pe marginea unei prăpăstii.

  Tweed plecă în toiul nopţii din Park Crescent şi se duse acasă la profesorul Grogarty, în Harley Street. Îi telefonase mai devreme lui Grogarty ca să vadă dacă îi poate face o scurtă vizită. Răspunsul lui Grogarty fusese tipic.

  — Bine-nţeles. Unde credeai că sunt la ora asta? Credeai că dorm? Sunt sigur că ştii deja că eu – ca şi tine – lucrez cel mai bine când restul lumii doarme.

  Grogarty îi deschise lui Tweed, având, încă o dată, pince-nez-ul aşezat într-o rână pe nas. „Of, Doamne, îşi zise Tweed, iar n-o să ştiu la care ochi să mă uit.”

  — Hai să-ţi dau un coniac, spuse Grogarty jovial, conducându-şi oaspetele la un fotoliu confortabil. Da, ştiu că bei foarte rar, dar unul mic. Nu-mi place să beau de unul singur.

  — Dacă insişti.

  — Insist, domnule!

  Tweed se uită prin camera mare, bine pusă la punct, în timp ce Grogarty turna de băut. Pe un bufet clasic văzu un microscop ciudat, foarte turtit şi cu o mulţime de lentile. Grogarty îi surprinse privirea.

  — Da, cu ăsta am examinat fotografiile acelea din Guyana Franceză. Eu l-am proiectat. Mare parte din echipamentul cu care lucrez e născocit de mine. Nu obţin niciodată ceea ce am nevoie de la fabricanţi. Oamenii ăştia îmi tot spun că ce vreau eu e, teoretic, imposibil.

  — Şi asta te ambiţionează. Să le dovedeşti că n-au dreptate.

  — Exact. În sănătatea dumneavoastră, domnule. Ia zi, ce pot să fac pentru tine de data asta?

  — De data asta, n-o să stau prea mult, dacă tot a venit vorba. La ora trei trebuie să plec undeva cu avionul.

  — Tu întotdeauna pleci cu avionul undeva. La trei? Nu ştiam că sunt zboruri la ora asta.

  — Am inventat eu unul.

  — Ai vrea tu.

  Grogarty, un bărbat înalt, rămăsese în picioare şi îşi ţinea umerii încovoiaţi. Tweed se holbă la el într-un mod ciudat, atât de ciudat, încât gazda sa reacţionă.

  — Am un coş pe nas?

  — Scuză-mă, mă gândeam la ceva. N-are importanţă. Acum. Tweed îi descrise foarte concis – dar cu multă însufleţire – ceea ce se întâmplase în camera calculatoarelor din Park Crescent. Sfârşi prin a-i spune gazdei sale că cei trei operatori au murit. Asta e ceea ce s-a întâmplat, dar voiam şi părerea ta. E logică toată povestea asta?

  — Cât se poate de logică. Grogarty se aşezase într-un fotoliu, în faţa lui Tweed. În zilele noastre, imaginile TV – şi sunetul – transmise prin sateliţii care se învârt în jurul Pământului sunt o pacoste pentru noi, un adevărat blestem. Savanţii au devenit discipoli ai diavolului. Nu le pasă ce se întâmplă, atâta timp cât îşi pot face un renume inventând tot felul de maşinării infernale. Telefoane mobile. ca să nu mai avem nici un fel de intimitate, calculatoarele personale care pot fi operate de acasă etcetera etcetera, dar care este rezultatul acestui aşa-zis progres ştiinţific? Distanţele s-au micşorat atât de mult, încât toată lumea a devenit vecină cu toată lumea. Presiunea a crescut asupra minţii omeneşti. Care, şi-aşa, îndură atâtea. Eu sunt om de ştiinţă, dar ştiu că lumea asta ar fi un loc mai sigur dacă majoritatea oamenilor de ştiinţă de primă mână ar fi împuşcaţi.

  — Venind de la tine, acesta e un gând foarte original, remarcă Tweed.

  — Un gând pe care cred că l-am avut dintotdeauna. Problema cea mare e asta. Savanţii sunt atât de dornici să ajungă celebri în domeniul lor de activitate, încât nu stau niciodată să se gândească înainte la consecinţele a ceea ce intenţionează să inventeze. Sunt, pur şi simplu, amorali.

  — Un gând profund.

  — Încă ceva: mulţi dintre ei au impresia că sunt regii Pământului. Că vor schimba viitorul. Eu sunt de modă veche, cred că guvernele sunt cele care trebuie să ne scoată din pericol.

  — Ai pleda în favoarea controlului ştiinţei? Îi sugeră Tweed.

  — Am şi făcut-o, domnule! De multe ori. La seminarii secrete, cărora nu li s-a făcut nici un pic de reclamă. Am spus mai devreme că toată lumea a devenit vecină cu toată lumea. Unde în viaţa privată, apar cel mai adesea problemele? Peste gard. la vecin. Acum, savanţii ăştia afurisiţi creează o lume în care naţiunile se vor arunca una la gâtul celeilalte. Bănuiesc că omul care se află în spatele celor întâmplate în Park Crescent – şi peste tot, în lume – are intenţia să distrugă toată ştiinţa modernă. În special, comunicaţiile, cele care apropie atât de mult pe toată lumea. Beau în cinstea lui.

  Grogarty îşi ridică paharul, bău câteva înghiţituri de coniac şi-i zâmbi oaspetelui său.

  — Nu pari şocat.

  — Nu sunt şocat.

  — Deci, aşa cum am explicat – doar pe scurt – ceea ce se întâmplă acum e perfect posibil, dacă luăm în considerare progresul ucigaş al ştiinţei. Şi am foarte mare grijă când folosesc cuvântul ăsta. La nivel mental, ei distrug civilizaţia noastră, ne reduc la simplul rol de servitori ai unor maşini infernale. Şi mai cred că tu eşti hotărât să te opui acestei ameninţări teribile.

  — Fac şi eu ce pot, spuse Tweed, ridicându-se să plece.

  — Atunci, treaba e ca şi făcută.

  Brazii se simţi uşurat când elicopterul ateriza în interiorul perimetrului îngrădit, unde se afla complexul de pe Kellerhom. Convocă imediat o întrevedere cu Luigi în cabinetul aranjat preţios al subordonatului său. Pereţii erau decoraţi cu tapiserii ciudate şi cu postere vechi. Scaunele, aranjate în jurul unei mese rotunde din sticlă solidă, erau rigide, moderne şi deloc confortabile.

  Craig intrase în încăpere, îşi fâţâia trupul mătăhălos într-o parte şi-ntr-alta, încercând să-şi găsească o poziţie confortabilă. Renunţă şi se aplecă peste masă, rezemându-şi coatele groase de sticlă.

  — Felicitări, Luigi, fu prima remarcă a lui Brazii. Ai făcut o treabă splendidă. Se uită la Craig. Ai ascultat ştirile?

  — Am stat cu urechea lipită de radio. Haos peste tot. Aşa cum ne-am aşteptat. Ce urmează?

  — Voi trimite eu însumi al doilea semnal mâine, cel care va zdrobi complet moralul Occidentului. Asta va permite altor evenimente să aibă loc, în alte locuri. După care vom evacua această aşezare. După ce vom distruge echipamentul.

  — Ce facem cu savanţii noştri plictisitori şi soţiile lor morocănoase? Vru Craig să ştie.

  — Asta e treaba ta. După ce trimit semnalul, întrerupi sistemul de aer condiţionat care alimentează casele în care locuiesc şi muncesc.

  — Să-l întrerup? Craig ridică o sprânceană groasă. Cabanele alea vechi au fost construite etanş, astea au fost ordinele tale, aşa încât nici un strop din aerul de afară să nu ajungă înăuntru. Le tai aerul condiţionat şi în jumătate de oră sunt morţi.

  — Asta e ideea, spuse Brazii încet. Ca să zic o vorbă mare, morţii nu spun poveşti.

  — Aşa e, fu de acord Craig. Mâine, să-mi spui doar când s-o fac.

  — Oamenii de ştiinţă sunt blestemul umanităţii, gândi Brazii cu voce tare. Ne duc din ce în ce mai repede spre un viitor la care eu nu doresc să mă gândesc. Cu echipa condusă de Ed Reynold am organizat distrugerea sistemului mondial de comunicaţii pe care l-au creat ei. Şi au fost fericiţi s-o facă. Pentru bani şi ca să-şi demonstreze lor înşişi că se poate face aşa ceva. Aici, în acest fost sat părăsit, am strâns elita mondială a savanţilor. Îi eliminăm şi dăm ştiinţa înapoi cu câţiva am buni. Zâmbi răutăcios. Se poate spune că sunt un binefăcător al umanităţii. Deşi asta e numai o parte a unui plan global mai mare.

  — Unde e José? Întrebă Luigi.

  — L-am lăsat la vilă. Trebuia să mai rămână cineva acolo cu Elvira. Acesta e un aspect care mă priveşte pe mine.

  — Să începem să ne strângem lucrurile, gata de plecare? Întrebă Luigi.

  — Sigur. Luigi, tu du oamenii la Milano. Imediat ce aţi ajuns în Italia, să se împrăştie pe la casele lor. Sau prin hoteluri. Fiecare pe cont propriu. Luaţi mai multe trenuri, ca să plecaţi în număr mic. Aşa n-o să atrageţi atenţia asupra voastră.

  — Şi eu? Întrebă Craig.

  — Tu iei expresul de Geneva. Stai la un hotel de lux câteva zile. Relaxează-te. ai fost foarte stresat în ultimul timp. După o săptămână, întoarce-te la Grenville Grange; eu o să te aştept acolo. Dorset-ul o să fie o adevărată uşurare după atâţia munţi.

  — Poţi s-o mai spui o dată, zise Craig, aproape emoţionat.

  — N-am intenţia să mă repet. Brazii zâmbi sec. Eu o să mă întorc la Zurich ca să-mi golesc cabinetul şi să distrug toate hârtiile.

  — Şi Gustav? Întrebă Luigi. Şi Eve?

  — Pe ei i-am lăsat la Zurich. Când o să ajung acolo, o să le dau instrucţiuni.

  — Parcă asta ar fi tot, comentă Craig. S-a-ntâmplat ceva ciudat azi, mai devreme. Trei oameni de-ai noştri au dispărut. Ultima oară au fost văzuţi coborând într-o râpă. Nu se ştie de ce.

  — Poate au căzut într-o prăpastie, spuse Brazii.

  Avionul în care se aflau Tweed şi preţioasa încărcătură survola Franţa. Tweed stătea relaxat în scaunul său, amintindu-şi ultima discuţie pe care o avusese cu Cord Dillon de la CIA, care îi telefonase chiar când pleca de la Park Crescent.

  — Submarinul acela suspect pe care m-ai rugat să-l urmăresc, cel despre care credeai că trimisese un semnal unui conac din Dorset – a sosit la Murmansk, singurul port degajat de gheţuri pe care ruşii îl au în vest la ora actuală.

  — Deci era un submarin rusesc, replicase Tweed.

  — Sigur că era rusesc. Ultimul tip de submarin nuclear silenţios. Cele care te îngrijorează pe tine. Se mişcă precum o torpilă.

  — De unde l-ai urmărit? Întrebase Tweed.

  — De la baza noastră aeriană de lângă Keflavik, în Islanda. Crezând că nu e observat, a navigat destul de mult la suprafaţă, îi raportase Dillon. Aşa că avem poze cu el.

  — Când ai spus că a trimis semnale unui conac din Dorset, îl corectase Tweed, el primea semnale pe care, cred eu, le confirma. Philip Cardon, unul dintre cei mai buni oameni ai mei, s-a întâmplat să fie chiar acolo, pe coastă, sus pe faleză şi a văzut luminile care pâlpâiau dinspre Grenville Grange. E conacul lui Brazii. Probabil că unul din oamenii lui aştepta înăuntru ca să ia legătura cu submarinul, la o oră stabilită.

  — Brazii, din nou, spusese Dillon aspru.

  — Da. Urmărirea submarinului e un lucru foarte important. Avem, astfel, o legătură directă între Brazii şi generalul Marov. Am auzit că acum Marov controlează întregul aparat militar.

  — General? Întrebase Dillon.

  — Da. A fost foarte discret din punctul ăsta de vedere. Mulţumesc pentru telefon. Trebuie să închid.

  Tweed sfârşise discuţia.

  La bordul avionului, Tweed se minuna din nou de rolul pe care îl juca norocul în viaţa unui om. Philip avusese, pur şi simplu, noroc să se afle pe faleză cu Eve Warner când avusese loc schimbul de semnale. Philip îi spusese lui Tweed, accentuând că s-ar fi putut să i se pară. Când rămăsese singur, Tweed nu luase în considerare îndoielile lui Philip, amintindu-şi alte dăţi când Philip avusese dreptate.

  În timp ce avionul străbătea noaptea luminată de lună, Tweed îşi întoarse gândurile la situaţia din Sion. În mintea lui, încercă să se pună în locul lui Brazii. Îi veni o idee care putea fi cheia viitorului asalt, dar nu ştia dacă să intervină sau nu în planurile lui Newman.

  — Aterizăm în curând, domnule. Tweed reveni în prezent şi observă prezenţa copilotului în apropierea lui. Îi mulţumi. Încă ceva, continuă copilotul, ca să ne menţinem pe ruta corectă pentru aterizare, va trebui să trecem foarte aproape de vârfurile masivului Bernese Oberland. Să nu vă speriaţi de ce veţi vedea pe fereastră.

  — Ar fi trebuit să-mi aduc aparatul de fotografiat, glumi Tweed.

  În mai puţin de un minut, copilotul se întoarse şi îi întinse lui Tweed un aparat mic cu bliţ. Îi arătă cum funcţionează. Tweed ascultă răbdător, deşi modelul îi era cunoscut. Copilotul se întoarse repede în cabina echipajului.

  Avionul începu să se încline şi să coboare descriind o curbă. Pe geam Tweed văzu piscurile înzăpezite, care păreau doar la câţiva centimetri de fuzelaj. Văzu un vârf crestat care i se păru că seamănă cu un cuţit uriaş. Duse aparatul la ochi şi făcu câteva fotografii.

  Apoi apăru Valais-ul, partea netedă a Valais-ului, atât de aproape, încât pilotul se văzu nevoit să coboare într-un unghi foarte înclinat. În afară de lună, pilotul văzu şi o porţiune luminată care îi indica drumul corect pe aerodrom. Tweed îşi aminti de filmele despre război, pe care le văzuse la televizor. Acesta era momentul tensionat. Înainte ca roţile să atingă, în siguranţă, pământul. Se uită pe geam, încercând să prindă cât mai mult din peisajul de afară. Erau aproape jos. Nici urmă de pistă.

  Pilotul elveţian ateriza atât de încet, de parcă roţile ar fi sărutat betonul. De îndată ce avionul se opri, uşa de ieşire se deschise şi Tweed fu însoţit la scara mobilă care fusese adusă până la aparat. Newman îl aştepta jos, cu mâinile în şold.

  — Avem unde să ascundem avionul ăsta, ca să nu existe riscul de a-l vedea Brazii? Îl întrebă Tweed pe Newman care îl conduse într-un bufet.

  — Ia nu mai face atâta pe şeful. Newman îşi puse mâinile pe umerii lui Tweed. Era atât de fericit să-l vadă. Ne-am gândit şi la asta. Nield şi Butler sunt deja la bord, scot încărcătura de arme. Şi, înainte să întrebi tu, avem cu ce să-l transportăm de aici imediat.

  — Bun, spuse Tweed, plimbându-se dintr-o parte într-alta a bufetului bine încălzit, ca să-şi dezmorţească picioarele.

  — Şi, continuă Newman cu un zâmbet, avionul va fi apoi parcat într-un mic hangar, ale cărui uşi vor fi închise şi încuiate. Totul a fost gândit – şi aranjat – de Beck, care ţine tot timpul legătura cu controlorul aerodromului. Acum stai jos şi bea-ţi cafeaua.

  — Tu nu trebuie să pleci?

  — Iar o iei de la început. Încă două ore va mai fi întuneric. Cafeaua de aici e bună, nu-i aşa?

  — Aproape la fel de bună ca cea a Monicăi, spuse Tweed care se aşezase la o masă împreună cu Newman. E cât se poate de bine-venită. Ce mai face Paula?

  — Ultima oară când am văzut-o urla la mine. Voia să vină să te întâmpine. Practic, a trebuit să-i trag o mamă de bătaie ca s-o fac să stea în pat. Are nevoie de somn. E bine.

  — Şi Philip şi ceilalţi?

  — Toată lumea e bine. Inclusiv Marler, care n-a dormit atâta de când îl ştiu. A avut o zi foarte obositoare. Nu mă întreba de ce.

  — Bob. Tweed se opri, complet stăpân pe sine. Am o idee şi vreau să-mi spui ce părere ai despre ea. Înainte însă, subliniez că tu eşti la comanda acestei operaţiuni. Dacă nu-ţi place ideea mea, care nu e decât o sugestie, o arunci la coşul de gunoi.

  — Dă-i drumul.

  — Am încercat să mă pun în situaţia lui Brazii, fără să uit ce s-a întâmplat. Cred că e în al doisprezecelea cer. Realizarea lui îi conferă o stare aproape extatică. Sunt sigur că, pentru viitorul apropiat, a pus la cale ceva mult mai grav. Poate chiar pentru azi. Bob, nu cred că se aşteaptă la un atac împotriva staţiei de la sol în starea în care e el acum.

  — Ce observaţie uluitoare, spuse Newman gânditor.

  — Aşa stând lucrurile, continuă Tweed, nu-şi va pune armata de mercenari în stare de alarmă. Deci, noi avem nevoie de un singur lucru. Un atac masiv de cinci minute care să pice din senin, după care, fugim.

  — Dumnezeule, cred c-ai lovit în plin.

  — E doar o sugestie, îl avertiză Tweed.

  — Dar e una care-mi place. Îmi place mult de tot. Newman se ridică, îşi puse paltonul şi mănuşa stângă. Cu mâna dreaptă dădu noroc cu Tweed. A meritat să vii aici, chiar şi numai pentru ideea asta. Trebuie să mă duc înapoi şi să finalizez planul de bătaie. Aştepţi aici? Bine. După uşa aceea, e o baie mică, toaletă şi chiuvetă. De când am anunţat că vii, s-a făcut lună. Şi înainte mie mi s-a părut în regulă. Ne mai vedem.

  Paula se trezi. Avusese un coşmar. Năluca, un cocoşat fără faţă, o strângea de gât pe Karin Marchat cu mâinile lui imense care apăsau mai tare şi mai tare. Paula îl lovi în cap, pe la spate cu mânerul Browning-ului ei, dar părea să nu aibă nici un efect. Karin începuse să bolborosească oribil. Paula îl lovi din nou, cu toată puterea, încă o dată şi încă o dată. Apoi se trezi.

  — De ce dracu’ nu l-am împuşcat? Spuse ea tare.

  — Ce-a fost asta?

  Newman o scutura încet ca s-o trezească. După ce o avertiză, aprinse veioza de la capul patului. Ea se holbă la el şi oftă uşurată.

  — Nu-ţi face griji din pricina mea. Am avut un coşmar.

  — Atunci, bine că te-am trezit.

  — Nu m-ai trezit tu, îl repezi ea. Eu singură m-am trezit. Se ridică în capul oaselor, în pat şi îşi puse halatul. E timpul să mergem?

  — Nu, scuză-mă că ţi-am deranjat somnul. A intervenit o schimbare în plan. Trebuie să-i anunţ pe toţi. Mai târziu n-o să mai fie timp. Trebuie să pornim devreme. Am fost nevoit să scol pe toată lumea. Şi tu n-aveai uşa încuiată.

  — Îmi pare rău. Am fost foarte obosită. La tine în cameră?

  — E prea repede de-acum în cinci minute?

  — Nu dacă mă dau jos din pat acum.

  Paula putea să se îmbrace foarte repede. După ce îşi spălă faţa cu apă rece, îşi puse jambiere, două bluze de piele, două pulovere, haina îmblănită, îşi luă poşeta de umăr în care avea Browning-ul şi se duse în camera lui Newman. Deschise uşa, intră şi văzu că toată lumea era acolo.

  — Te-am trezit ultima, explică Newman, să te mai las să dormi puţin. Paula se uită în cameră. Butler şi Nield, complet echipaţi, şedeau în fotolii. Marler îşi adoptase poziţia obişnuită, se rezemase de un perete şi fuma o ţigară lungă.

  — Nu ne-am văzut de mult, spuse ea, uitându-se la Marler.

  — Am dormit somnul drepţilor.

  — Să mă înveţi şi pe mine cum se doarme, cândva, când ai timp. Se aşeză. Unde e Philip?

  — Pe el l-am sculat primul, îi spuse Newman. S-a dus să facă o scurtă vizită familiei Marchat. Trebuie să-i întrebe ceva extrem de important, care mi-a trecut mie prin minte.

  — Mă duc cu el, spuse ea, sărind în sus.

  — Stai jos! Îi ordonă Newman. A plecat mai de mult. O să se întoarcă în curând.

  — Nu-mi place chestia asta, îi spuse ea lui Newman pe un ton tăios. Ar putea să ducă Năluca la ei.

  — Chiar atât de puţină încredere ai în Philip? Întrebă Newman ironic.

  — Îmi pare rău, încă nu m-am trezit de tot. Imediat o să fiu compos mentis [23]. Văzu expresia de pe faţa lui Newman. Bine, dă-i drumul. O să înregistrez orice ai fi replanificat tu.

  Newman explică tehnica noului plan. Paula ascultă cu atenţie. După ce el termină, Paula întrebă:

  — Care e arma cea nouă?

  — Harry, spuse Newman, întorcându-se spre Butler, arată-i Paulei arma pe care ne-a adus-o Tweed.

  — Tweed e aici? Aproape că strigă Paula, apoi coborî vocea. Păi, Bob, unde e?

  — Aşteaptă la aerodrom. Stă acolo ca să preia el telefoanele lui Beck.

  — Aş vrea să văd şi eu arma asta care pare atât de importantă pentru noul plan. Sunt de acord că e sclipitor.

  — Nu e planul meu, o informă Newman. Tweed s-a gândit la el în avion, când venea încoace. Harry, arată-i şi ei.

  Butler se duse în spatele unei canapele, ridică ceva şi apăru cu un lansator de rachete, pe care îl sprijini pe umăr. Paula se uită la gura ţevii largă, pe care Harry o ţinea îndreptată direct spre ea. Se gândi că seamănă cu un tun în miniatură.

  — Nu te speria, îi strigă Harry, nu e încărcat.

  — Mulţumesc lui Dumnezeu pentru asta, spuse ea şi zâmbi.

  — Iată cu ce-l încărcăm şi ce aruncă la mare distanţă. Se aplecă din nou în spatele canapelei, lăsă lansatorul pe podea şi apăru cu un obuz sinistru. Face o gălăgie teribilă, continuă Harry. Newman o să-l folosească. Noi, restul, o să fim pentru protecţie. Tweed a adus obuze de rezervă.

  — Cineva trebuie s-o facă, spuse Newman. Dacă nu, am încurcat-o cu toţii.

  — Eu cred c-o să meargă, spuse Paula, care era întotdeauna optimistă. Se auzi un ciocănit cifrat la uşă. Newman o descuie, se uită afară, îl lăsă înăuntru pe Philip care îşi scoase haina de blană de îndată ce intră în cameră. În cameră era foarte cald acum.

  — Tot nu ninge încă, raportă el, dar e un frig de-ţi îngheaţă sufletul. În schimb, luna luminează puternic.

  — Cum te-ai descurcat? Întrebă îngrijorat Newman.

  — Când mi-au recunoscut vocea, au vrut să mă lase înăuntru, dar le-am spus să nu scoată lanţul. Nu se culcaseră, erau încă îmbrăcaţi complet. Bănuiesc că ceea ce le-am spus eu şi Paula le-a dat mult de vorbit.

  — Treci la subiect, îl îndemnă Newman.

  — E bine. Anton mi-a spus că nu mai sunt săteni pe Kellerhom. Acum câţiva ani, a avut loc o alunecare de teren şi chiar bătrânii au fugit şi nu s-au mai întors niciodată. Tinerii au plecat după o viaţă mai bună, aşa cum ne-a explicat Marchat.

  — Nu prea pricep, spuse Paula.

  — Bob era îngrijorat, explică Philip. Îngrijorat că, dacă ar mai fi sate populate pe munte, s-ar putea întâmpla o catastrofă. Elveţieni inocenţi.

  Newman spuse hotărât:

  — O să-i explic noul plan lui Philip. Noroc că avem jeep-ul ăla.

  — De unde naiba aţi făcut rost de un jeep la ora asta? Întrebă Paula.

  — Mai devreme, Butler şi Nield s-au dus la garajul care închiriază maşini şi s-au sprijinit în sonerie. Proprietarul locuieşte deasupra magazinului, îi spuse Newman. N-a fost prea încântat, cred eu, până ce Nield nu i-a arătat un pumn de bancnote elveţiene. După aceea ar fi putut cumpăra toată marfa din magazin. Ne-a dat trei maşini. Un jeep e de rezervă. În cazul în care unul din celelalte este scos din acţiune.

  — Eu nu mă mai întorc în pat, se hotărî Paula, acum, că m-am sculat şi m-am îmbrăcat, aşa rămân. Oricum, nici nu ştiu dacă aş mai apuca să dorm ceva până la răsăritul soarelui.

  Îşi scoase haina.

  — Stau şi eu cu tine, se oferi voluntar Philip, după ce termină Bob cu mine. Mai avem de mâncare şi pot să mă duc până jos să-l conving pe omul de noapte să mai facă nişte cafea. Dacă trebuie, îi arăt şi Walther-ul.

  — Sper că glumeşti, spuse Paula. Sigur că glumeşti.

  — Stau şi eu, zise Marler. Cine are chef de un pocher? Cu condiţia să jucăm pe bani mulţi.

  Un asalt de cinci minute. Într-una dintre maşinile care plecaseră la prima oră, Paula se trezi repetându-şi în minte aceste cuvinte. Aşa cum se întâmplase şi când ajunseseră Paula şi Philip prima oară în oraş, o ceaţă deasă coborâse peste Sion. Li se lipea dezgustător pe faţă, înăbuşea orice sunet. Parcă ieşeau dintr-un oraş fantomă.

  Philip şi Paula deschideau drumul, în maşina lor. Newman fusese de acord, de vreme ce ei cunoşteau drumul. După ei, călare pe motociclete Fireblade, veneau Butler şi Nield, îmbrăcaţi în haine de piele neagră, cu căşti pe cap. Urma să treacă ei în fruntea convoiului când începeau să urce.

  — Trebuie să-i zăpăcim puţin dacă ne văd venind, decisese Newman. În caz că suntem reperaţi prea repede, două Bombardiere de Piele vor crea confuzie în rândurile opoziţiei.

  În spatele motocicliştilor, Newman conducea jeep-ul în care avea lansatorul de rachete şi obuzele de rezervă. Alesese jeep-ul pentru că era uşor să sară din el.

  Asigurând spatele, Marler venea singur în cea de-a treia maşină. La fel ca Philip, Butler şi Nield, avea şi el un sac de pânză cu o bandă de pus pe umăr. Conduceau toţi cu faza mică, dar nu mai întâlniră nici o altă maşină, nici un alt suflet pe stradă.

  Lăsară Sion-ul în urmă şi, când apăru drumul de pe munte, se opriră. Butler şi Nield trecură în avangardă, iar Newman trecu în spatele lor.

  — O să fie ceaţă, comentă Philip.

  — E tocmai ce ne trebuie ca să ne acoperim plecarea, îl asigură Paula.

  — Nu conduci tu, îi aminti el.

  — Trec la volan oricând, ripostă ea.

  — Mai stau eu pe-aici o vreme.

  Ieşiră brusc deasupra păturii de ceaţă şi Paula fu surprinsă să constate cât de sus urcaseră. Deasupra lor, pe cerul azuriu nu se vedea nici un nor. Se uită în urmă şi se gândi că uriaşa stâncă de lângă locuinţa lui Marchat, plutind parcă deasupra ceţii, semăna cu o stampă japoneză.

  — Înaintăm bine, rosti Philip, luând o altă curbă îngrozitoare. Zăpada e bătătorită, aşa că putem să mergem mai repede.

  — Newman parcă zboară. Problema e că îi are pe Butler şi pe Nield în faţă. Pune-i pe ăştia doi pe motociclete şi-or să încerce să depăşească viteza sunetului.

  Se trezi pe neaşteptate cu un sentiment straniu. Treceau pe lângă grota din stâncă, unde paraseră ambuscada celor trei bărbaţi. „Nu te gândi la asta, îşi zise. Concentrează-te asupra pericolelor din faţă.”

  În urma lor, Marler fluiera o melodie încet. Aşteptase şi el jos când Newman preluase comanda, cu cei doi motociclişti în faţă. Era impresionat de felul cum lua Newman curbele, ţinând cont că nu avea experienţa pe care o căpătase el când urcase la vilă cu o zi în urmă.

  Butler şi Nield se avântaseră în sus, pe munte, încurajaţi de carosabilul tare, urmaţi îndeaproape de Newman. Staţia de la sol trebuia lovită înainte să se trezească paznicii. Se bazau pe peretele muntos care amortiza zgomotul făcut de convoiul lor năvalnic.

  — Mamă, exclamă Philip, da’ se duc!

  — Uită-te şi la noi, îi răspunse Paula.

  Încetase să se mai uite în jos, în prăpastie. Voia să fie dură ca o stâncă, din punct de vedere nervos – dură ca stânca peretelui pe lângă care treceau atât de aproape – la începerea bătăliei decisive. Îşi scoase Browning-ul şi-i verifică starea de funcţionare.

  — E a doua oară când faci lucrul ăsta, glumi Philip.

  — Îmi găsesc şi eu ceva de lucru.

  — Ştiu. În ceea ce mă priveşte, de-abia aştept să ajungem acolo şi să terminăm odată cu toată povestea asta.

  — E valabil şi pentru mine. Bob mă îngrijorează.

  — De ce? Întrebă Philip uşor surprins. Poate să-şi ducă singur de grijă.

  — Ştiu şi eu asta, dar, când vor vedea ce vrea să lovească, îl vor face ţinta principală. Duşmanii.

  — De aceea am fost şi noi incluşi în plan. ca să-i putem asigura spatele. Ne-a arătat, mai ţii minte? Cu cele două cutiuţe, sarea şi piperul, noi şi duşmanii.

  — Pe faţa de masă totul părea în regulă. Teorie.

  — Totul va merge conform planului, insistă Philip.

  — Faimoasele cuvinte de final.

  — Fii şi tu optimistă, ca mine, îi spuse Philip.

  — Păcat că nu poţi să te vezi. Arăţi la fel de sumbru ca unul din munţii ăştia.

  — Sunt atent la condus. Ceea ce mi se pare o idee foarte sănătoasă, nu crezi? În această situaţie.

  Curba care urmă era foarte periculoasă şi începea să urce foarte abrupt. Intenţionat o ţinea de vorbă, ca să nu-i dea timp să se gândească la ce îi aştepta. La un moment dat, apropiindu-se de platoul pe care era situată staţia de la sol, provocă chiar o mică ceartă.

  — Conduci foarte bine, Philip îi spuse ea.

  — Faimoasele cuvinte de final! Glumi el.

  — Aproape am ajuns, nu-i aşa?

  — Suntem foarte aproape. Mai bine ţi-ai mai verifica o dată Browning-ul, o înţepă el.

  — Ştiu de ce spui asta. Dar, dacă suntem foarte aproape, cred că o să-ţi urmez sfatul, chiar dacă m-ai luat peste picior.

  Îşi scoase Browning-ul din poşeta de umăr, îl puse pe genunchi cu ţeava îndreptată departe de Philip, simţind tensiunea crescând în ea când marele cap de mistreţ al Kellerhorn-ului apăru la orizont.

  Brazii se afla în clădirea principală a staţiei de la sol şi avu o presimţire legată de ceea ce îi aştepta. Dormise puţin. Îi plăcea să se mândrească cu nelimitata lui energie.

  — Eu sunt întotdeauna primul în picioare. Înainte să se trezească ceilalţi, le spusese multora. De aceea sunt înaintea restului lumii. În timp ce alţii dorm liniştiţi, eu muncesc.

  Mai erau încă două ore până când hotărâse să trimită cel de-al doilea semnal, cel major. Îşi luase micul dejun singur şi acum se uita pe fereastra mare din sticlă armată, de unde vedea împrejurimile şi înălţimile înconjurătoare. Spaţioasa încăpere servea de sediu central, sufragerie şi dormitor. Printr-o uşă se ajungea într-o cameră mai mare de unde se controla turnul mobil de deasupra, sofisticatul sistem radar cu ajutorul căruia se putea intra în legătură cu satelitul.

  Muncise aproape toată noaptea şi se luminase de mult când se hotărî să tragă draperiile. se holbă neîncrezător la convoiul de autovehicule care înainta spre staţie. Preţ de câteva minute preţioase fu derutat de motociclişti, luându-i drept Bombardiere de Piele, apoi declanşă alarma. De ce naiba nu pusese o pază serioasă în jurul perimetrului pe timpul nopţii? Îşi blestemă această scăpare. Apăsă pe butonul interfonului şi urlă în el:

  — Craig! Suntem atacaţi.

  Butler şi Nield, departe unul de celălalt, ca să nu fie o ţintă uşoară, luară ultimul colţ şi se îndreptară spre staţia de la sol. Newman înainta cu jeep-ul chiar la mijlocul distanţei dintre ei doi şi continua să se apropie de staţie.

  — Se duce prea aproape, zise Paula.

  — E hotărât ca primul obuz să aterizeze acolo unde trebuie, îi spuse Philip.

  Urmând ordinele lui Newman, Philip făcu o întoarcere în U, cu botul spre drumul pe care veniseră, gata pentru o retragere rapidă. Marler îşi aduse maşina aproape de a lor, făcu şi el o întoarcere în U, puse frâna şi lăsă motorul să meargă. Philip lăsă şi el motorul mergând, înainte să se dea jos după Paula.

  Paula alerga deja pe zăpada bine bătătorită, cu Browning-ul în mână, gata să tragă în orice moment. Îşi ridică automatul când lângă porţi apărură în fugă paznici, răspândindu-se şi venind spre ei. Bărbaţi îmbrăcaţi în haine de piele neagră, ca Butler şi Nield, siluete sinistre pe albul zăpezii.

  Deasupra lor, departe, pe fundalul staţiei, se ridica uriaşul vârf al masivului Kellerhom, iar sub el, ajungând chiar în spatele staţiei, cobora o pantă înzăpezită, străpunsă, la intervale regulate, de stânci.

  De data asta, Marler îşi adusese puşca Armalite. Stătea în câmp deschis, mult în stânga lui Newman, aproape de Nield, cu arma sub braţ. Un Bombardier de Piele, cu un pistol-mitralieră în mână, apăru în fugă şi se pregăti să tragă. Marler îl luă în cătare, apăsă pe trăgaci şi îşi văzu ţinta prăvălindu-se la pământ şi rămânând nemişcată. Aceasta fu prima împuşcătură. Se declanşă un adevărat război. Trăgeau paznicii care se revărsau prin porţile deschise, încercând să se apropie de Newman.

  Butler şi Nield îşi băgară amândoi mâinile în sacii lor de pânză, scoaseră grenade şi le aruncară în paznicii cei mai apropiaţi. Apoi aruncară altele şi altele. Paznicii cădeau ca popicele, nu apucau să ajungă prea aproape de atacatorii lor, ca să-şi folosească armele.

  Craig ieşi în fugă pe poartă, cu un pistol-mitralieră în mână, ferindu-se şi croindu-şi drum prin ploaia de gloanţe. Ţinta lui era Newman care, nemişcat ca o statuie, ochea cu grijă un punct de pe pantă, undeva la mijlocul distanţei dintre vârf şi staţie. Craig reuşise, cumva, să scape de gloanţele care zburau prin zăpadă şi se pregătea să tragă. Ridică pistolul-mitralieră.

  — Newman, nu mai ai timp să-ţi spui rugăciunile. Eşti terminat. Pentru totdeauna.

  În ciuda zgomotului, Newman îi auzi clar vocea plină de ură. Pentru o fracţiune de secundă revăzu bătaia de la Ursul Negru, în Wareham, când îl umilise pe Craig; probabil, Craig se gândea la acelaşi lucru.

  Toată lumea părea ocupată, respingând valul de paznici care continuau să apară. Faţa mare a lui Craig se lăţi într-un rânjet veninos, îşi ţinea degetul încordat pe trăgaci.

  Se mai auziră câteva împuşcături într-o linişte scurtă. se schimbau încărcătoarele. Una şi încă una. Craig se clătină pe picioare, cu o figură pe care uimirea era nedisimulată. Se apropie, poticnindu-se, de Newman. Alte câteva gloanţe îl loviră. Scăpă pistolul-mitralieră, ridică mâinile şi se prăbuşi. Alte gloanţe intrară în corpul lui întins la pământ.

  Marler se uită spre Newman şi o văzu pe Paula ţinând strâns Browning-ul în ambele mâini şi descărcându-şi toate cele opt gloanţe în Craig. Pe faţa ei nu se putea citi nimic. Băgă un încărcător nou şi îşi căută o altă ţintă.

  Ţinând lansatorul de rachete apăsat pe umăr, Newman apăsă pe trăgaci. Obuzul vâjâi în aer şi descrise un arc mare de cerc. Ateriză exact unde sperase Newman. Explodă pe panta cea instabilă la care se referise Marchat. Bucăţi mari de zăpadă şi de stâncă zburară prin aer. Apoi împuşcăturile fură acoperite de un zgomot cumplit, ca bubuitul unei cascade gigantice. Panta începea s-o ia la vale.

  — Evacuarea! Urlă Newman cu toată puterea.

  Paula observă că paletele elicei aparatului de pe heliportul din incinta perimetrului începură să se mişte, învârtindu-se din ce în ce mai repede. Brazii ieşi în fugă din clădire şi se urcă în elicopter, lângă pilot. Paletele nu se mai vedeau. se transformaseră într-o pată învolburată. Aparatul începu să se ridice.

  — Brazii scapă, îi strigă Paula lui Newman.

  — Evacuarea! Tună Newman din nou.

  Alergară toţi la maşini. În fugă, Philip aruncă o grenadă sub jeep. Acesta explodă, rezervorul de benzină se sparse, jeep-ul izbucni în flăcări. N-avea rost să le lase gărzilor ceva cu care puteau să-i urmărească. Butler şi Nield îşi distruseseră mai devreme motocicletele, când se dăduseră jos de pe ele şi, cu patul pistolului, le scosese din funcţiune o parte esenţială.

  Newman urcă la volanul uneia din maşini. Paula observă că Butler se clatină pe picioare, îl ajută să se suie în spatele maşinii lui Newman, apoi urcă şi ea. Newman demară imediat.

  Marler preluase volanul celeilalte maşini. Philip trecu în faţă, lângă el şi în spate se sui Nield. Îl urmară pe Newman care începuse deja să coboare, conducând ca un nebun.

  Un bubuit ameninţător, ca un tunet, o făcu pe Paula să se uite în urmă. Spectacolul era copleşitor. Muntele se prăbuşea în valuri de zăpadă şi stânci care se zdrobeau de gardul ce înconjura staţia, se revărsau asurzitoare peste clădiri, înghiţind căsuţele de lemn în care stăteau savanţii. Paula n-avea de unde să ştie că Craig le închisese mai devreme aerul condiţionat.

  Staţia dispăru, casele de lemn fură spulberate, distruse de valul a cărui viteză creştea din ce în ce mai mult. Newman aruncă o privire scurtă în oglinda retrovizoare şi spectacolul din spate îl îngrozi.

  — Am reuşit! Strigă Paula.

  — Acum trebuie să supravieţuim, îi avertiză Newman. Nu poţi să te iei la întrecere cu o avalanşă.

  Newman îşi aminti cuvintele instructorului de schi de la St Moritz. Acestea nu-l făcură să se simtă mai bine când începu coborârea pe drumul acela înspăimântător. Ştia că nu putea să coboare cu aceeaşi viteză cu care urcase. Observase că avalanşa se împărţise în două mari fluvii de zăpadă şi roci care înghiţeau totul în calea lor. Primul, cel mai mare, virase şi ieşise de pe drum. Cel de-al doilea, mai mic, însă nu mai puţin periculos, îl îngrijora pe Newman. Se îndrepta chiar spre marginea platoului şi, într-un anumit punct, urma să se năpustească peste şosea.

  La următoarea curbă îl văzu pe Marler în spatele lui, păstrând distanţa pe care o considera ca fiind necesară. Newman îşi dădu seama că, în spate, Paula vorbea cu Butler, cu gura lipită de urechea acestuia, apoi începu să-i desfacă geaca de piele. De-abia atunci realiză că Butler era rănit.

  Îşi înfrâna dorinţa de a merge mai repede. Nu putea să strige ca s-o întrebe pe Paula cât era de rănit Butler. Urletul implacabil al avalanşei era asurzitor. La o curbă, încetini câteva secunde şi se uită în spate. Paula îşi scosese trusa de prim ajutor din poşeta ei de umăr.

  „Mergi, continuă să mergi, îşi spuse. Poţi să te şi rogi puţin.”

  Paula îi deschisese geaca lui Butler, găurită în locul pe unde intrase glonţul. Cămaşa îi era pătată cu sânge. Paula avea o sarcină delicată. Trebuia să taie o bucată din cămaşă în timp ce maşina se legăna dintr-o parte într-alta. Reuşi şi fu surprinsă – şi uşurată – să descopere că Butler mai avea pe dedesubt doar o vestă de lână, îmbibată cu sânge. Îi spuse să stea cât se poate de nemişcat, apoi tăie şi o bucată din vestă. Văzu glonţul înfipt în carne.

  — O să te doară, îl avertiză ea, urlându-i în ureche. Trebuie să am grijă să nu se infecteze. Acum.

  Îi trată rana. Butler rămase nemişcat.

  — Doare? Întrebă ea.

  — Numai când râd.

  „Dumnezeule, gândi ea, domnul Harry Butler e un dur.” îi puse nişte feşe, îl bandajă şi îi aranjă hainele. Când îşi ridică privirea, se cutremură.

  Mâinile lui Newman se încleştaseră instinctiv pe volan. Deasupra drumului îngust pe care coborau, atârna o stâncă uriaşă. Peste ea, se revărsa o cascadă nesfârşită de roci imense, zăpadă şi argilă. În acel moment, se prăvăli cu totul în prăpastia care se deschidea în partea stângă a drumului.

  „E imaginaţia mea?” se întrebă Newman. Stânca păru să se încline încet sub greutatea celui de-al doilea val care se năpusti asupra ei. Cascada cobora încă cincizeci de metri sub ei, ca o perdea perfect întinsă. Newman văzu porţiuni de gheaţă în stratul de zăpadă care acoperea şoseaua. Rezistă încă o dată unui impuls aproape copleşitor de a mări viteza periculos de mult. Ochii nu i se mai dezlipiră de stânca uriaşă de care se apropiau din ce în ce mai mult.

  Zgomotul asurzitor crescu în intensitate. Cel puţin, dintr-un anumit punct de vedere, Paula se simţea uşurată. Se ocupase de rana lui Butler. Acum era, oricum, imposibil ca Harry să audă ce spunea ea. Stătea transfigurată, cu privirea pierdută la cascada de bolovani de care se apropiau. Butler îi dădu un ghiont.

  Paula se uită la el. Harry zâmbea şi ridică degetul mare ca s-o asigure că era bine. Ea se forţă să zâmbească, îl strânse de braţ, apoi se uită din nou în faţă. Aducându-şi aminte că Marler, în spatele lui, trebuia şi el să treacă pe sub cascadă, Newman apăsă încet pe accelerator. Simţi vehiculul derapănd şi îndreptându-se spre prăpastie, îl lăsă să-şi urmeze cursul, apoi întoarse încet de volan. La câţiva centimetri de marginea drumului, maşina răspunse la comenzi şi se întoarse pe făgaşul normal. Acum treceau pe sub cascadă. Zgomotul aproape le sparse timpanele. Trecură.

  Paula se uită repede în spate. Îi văzu faţa lui Marler şi parcă niciodată nu fusese atât de încruntată. El îi făcu semn din cap, trecu pe sub cascadă şi îi zâmbi. Paula continuă să privească în urmă şi văzu stânca cedând. O bucată mare de stâncă ateriză pe şosea, urmată de un torent de stânci, zăpadă şi argilă care blocară drumul. Oftă uşurată şi se aşeză înapoi pe locul ei. Zgomotul înfiorător începea să se audă mai încet. Butler se aplecă spre ea.

  — La fix, nu?

  În dreapta, Newman văzu elicopterul cu care fugea Brazii coborând spre aerodromul din Sion. Se întrebă ce făcea Tweed, cum avea să reacţioneze.

  Tweed trecuse prin una dintre cele mai agonizante experienţe din întreaga lui carieră. Stătea în faţa bufetului, într-un frig aspru, asistând la evenimentele dezastruoase de pe Kellerhom, privindu-le printr-un binoclu.

  „Cel puţin, dacă aş fi fost sus, cu ei”, îşi repeta el la nesfârşit.

  Nu putuse să recunoască pe nimeni, dar văzuse muntele prăbuşindu-se şi avalanşa pe care o provocase. Îşi dădu seama că lansatorul de rachete al lui Newman provocase totul. Se felicită pentru ideea de a fi adus arma, dar începu să se teamă pentru oamenii lui.

  Veghea lui fusese întreruptă doar de telefoanele lui Beck.

  — Cum merge treaba, Tweed?

  — Staţia de la sol a fost distrusă. O avalanşă imensă.

  — Una naturală, bineînţeles, replicase Beck imediat. Avem avalanşe tot timpul în perioada asta a anului. În Valais au fost deja câteva mai mici.

  — Asta de aici e un monstru.

  — Înţeleg. Tweed, pilotul lui Brazii a comunicat prin radio un plan de zbor, un plan de zbor pentru avionul care o să plece în curând spre Zurich.

  — Mai bine îl las să plece.

  — Aşa să şi faci, îl îndemnase Beck. O să-i urmărim toate mişcările, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru.

  Acesta fusese cel de-al treilea telefon. Apoi Tweed ieşise din nou afară, cu binoclul. Chiar şi fără binoclu, vedea un imens nor, ca de praf, ridicându-se de pe Kellerhom. Apoi văzu elicopterul. Se hotărî să stea ascuns când va ateriza. Brazii fugea de acolo, lăsându-i pe oamenii lui să înfrunte furtuna. „Şi ce furtună”, se gândi Tweed, apoi văzu maşinile coborând pe drumul de munte.

  Cu teamă, reglă binoclul pe cele două maşini. Avu impresia că-l vede pe Newman la volanul primei maşini şi pe Marler conducând-o pe cea de-a doua, imediat în spatele lui. Apoi, îngrozit, văzu avalanşa care se revărsa în prăpastie şi cele două vehicule apropiindu-se de ea.

  Ţinu binoclul nemişcat, aproape lipit de ochi. Număra câţi oameni sunt în maşini. Şase. Oftă uşurat. Avu impresia că o vede pe Paula în spatele primei maşini. Apoi uşurarea i se transformă într-o nelinişte aproape cronică. Se apropiau de cascada aceea îngrozitoare.

  Simţi o dorinţă irezistibilă de a nu se mai uita, dar continuă să privească prin binoclu. Îi văzu trecând pe sub cascadă, văzu apoi stânca prăbuşindu-se, îşi dădu seama că dacă s-ar fi întâmplat cu câteva secunde mai devreme ar fi azvârlit ambele maşini în prăpastie.

  — Iisuse! Spuse el cu voce tare.

  Puţini oameni îl auziseră pe Tweed înjurând. Nu-l auzise însă nimeni folosind un limbaj profanator.

  Lăsă binoclul jos. Braţele şi încheieturile îl dureau din cauza încordării. Elicopterul se apropie. Oamenii lui erau acum în siguranţă. Mai aveau doar de coborât ce mai rămăsese din drumul de munte. Era timpul să se ascundă. Intră în bufet, unde era de serviciu o elveţiancă drăguţă.

  — Mi-ar prinde bine nişte cafea, spuse el. Foarte tare. Te rog.

  — Păreţi extenuat, spuse ea în franceză, limba în care i se adresase el. Să pun şi o picătură de coniac în cafea?

  — Da, cred că ai face tare bine. După aceea, o să mă duc să stau în camera pregătită pentru mine. O să aterizeze un elicopter. Nu ştii că sunt aici.

  — Dar nu sunteţi aici, spuse ea şi îi zâmbi fermecător, întinzându-i ceaşca de cafea şi farfurioara.

  Ajuns în cameră, Tweed încuie uşa, se lăsă pe canapea şi sorbi din cafea. I se întâmpla rar să bea alcool, dar acum îi simţi căldura reconfortantă, răspândindu-se din stomac în tot corpul. Se ridică, trase perdelele, ca să nu se vadă nimic din afară şi se aşeză din nou pe canapea.

  Câteva minute mai târziu, auzi elicopterul aterizând. „Bine că nu am o armă, se gândea el. Aş ieşi şi l-aş împuşca pe porc.”

  Mai luă câteva guri din cafeaua cu coniac şi se întrebă de ce îi era atât de cald. Era încă îmbrăcat cu paltonul. Şi-l scoase şi se aşeză din nou. De afară se auzi vuietul unui motor de avion. „Lui Brazii nu-i place să piardă timp, îşi zise el. Bănuiesc că de-aceea a ajuns unde e. Ei, n-o să mai stea mult acolo sus, în vârful piramidei; am şi eu ceva de spus la capitolul ăsta.” Telefonul din cameră sună. Acoperi receptorul cu mâna ca să atenueze zgomotul.

  — Tweed? Din nou Beck.

  — La telefon. Elicopterul în care era Brazii a aterizat. Aud că a pornit motoarele avionului.

  — O să fie urmărit pe radar până ajunge în Zurich. Am trimis oameni la Kloten, ca să-l urmărească oriunde s-ar duce în oraşul ăsta.

  — Ai de gând să-l arestezi?

  — Pentru ce? N-am nici o probă.

  — Bineînţeles. Voiam doar să fiu sigur.

  — De fapt, eu te-am sunat să-ţi spun că inspectorul Leon Vincenau ajunge în scurt timp acolo, cu un expres care vine de la Geneva. E de înălţime medie şi gras. O să-ţi arate o legitimaţie. I-am dat instrucţiuni să stea la dispoziţia ta. Crede că a călătorit de curând cu unul dintre oamenii tăi de la Geneva, într-un expres de dimineaţă.

  — Cu Philip Cardon.

  — Mai vorbim. Îţi mulţumesc pentru tot ce faci.

  Tweed puse receptorul jos, surprins că Beck îi mulţumise. Apoi se gândi că Beck îl considera pe Brazii duşman. Dar, datorită poziţiei sale oficiale, Beck n-ar fi reuşit niciodată să facă ceea ce realizaseră oamenii lui Tweed.

  Auzind motoarele avionului ambalându-se, Tweed riscă şi trase puţin perdeaua într-o parte şi se uită afară prin crăpătură. Aparatul alb se afla chiar la marginea pistei şi se pregătea de decolare. Igor urcă scara încântat şi dispăru înăuntru, urmat de Brazii.

  Urmă o pauză, probabil până ce Brazii se aşeză, apoi scara mobilă fu îndepărtată. Zgomotul motoarelor se amplifică la maximum, avionul parcurse pista în viteză, se ridică şi se îndreptă spre cerul albastru şi senin.

  Tweed îl urmări cu privirea cum zboară spre vârfurile muntoase şi i se păru că o face la o altitudine periculos de joasă. Continuă să se uite după avion. Sperând vag că o să se izbească de unul dintre vârfurile acelea înspăimântătoare. Trecu de ele şi nu se mai văzu.

  — Ei bine, cel puţin ştiu unde te duci, prietene.

  Mai târziu, Tweed auzi cele două maşini apropiindu-se şi ieşi să-şi întâmpine oamenii. Un omuleţ corpolent, îmbrăcat într-un costum albastru, alergă spre el.

  — Domnul Tweed? Sunt inspectorul Leon Vincenau, din Geneva. Am primit ordin de la şeful meu, Arthur Beck, să stau la dispoziţia dumneavoastră.

  — Mulţumesc. Scuzaţi-mă, au venit oamenii mei.

  Paula coborî din maşina ei, fugi spre Tweed şi îl luă în braţe. El o îmbrăţişă.

  — Doamne, cât mă bucur că te văd! Spuse ea, dându-se înapoi. Harry Butler are un glonţ în umăr. L-am tratat şi l-am pansat cum am putut mai bine.

  — Mă iertaţi. Vincenau o auzise. Aveţi un om rănit? Cu un glonţ în el? Atunci trebuie să-l ducem repede la spitalul din Sion. Aranjez eu totul. Trebuie să dau un telefon.

  — Du-mă la Harry. Tweed făcu ochii mari. Uite, încearcă să coboare singur.

  Paula alergă la maşina din care Butler se străduia să se dea jos. Newman, care ieşise din maşină numai după ce-i spusese să rămână pe loc, se întoarse şi el şi fugi într-acolo. Paula ajunse prima, urmată îndeaproape de Tweed şi de Newman.

  — Nebun prost, îl admonestă ea pe Harry.

  — Aşa am fost, aşa voi fi, spuse el, zâmbind strâmb.

  Tweed îl luă de un braţ, Paula îl apucă de celălalt şi îl duseră spre bufet. Butler le tot spunea că nu era nevoie să-l ajute, dar ei nu-l băgară în seamă. După ce îl aşezară pe o canapea într-una din camere, Butler făcu o grimasă, apoi se uită la ei.

  — Atâta agitaţie de pomană. Toată lumea o să creadă că am fost împuşcat.

  Vincenau închise telefonul şi îi spuse lui Tweed că ambulanţa era pe drum. Paula îi anunţă că se duce cu Harry. Tweed îl sună pe Beck şi îi comunică ce se întâmplase. Beck ceru să vorbească cu Vincenau după ce aveau să termine de discutat.

  — O să-ţi dau numele spitalului din Sion la care va fi dus. O să-l sun pe administratorul-şef, să-i spun că, dacă Butler poate să se suie în avion după tratament, o să trimit o ambulanţă la Kloten, care să-l ducă de urgenţă la o clinică de aici. Dă-mi-l pe Leon, dacă eşti drăguţ.

  În timp ce aşteptau ambulanţa, Tweed studie feţele oamenilor săi. La toţi văzu semne de încordare. Mai puţin la Marler care se rezemase de un perete şi fuma o ţigară lungă. Marler era indestructibil. Văzu, mulţumit, că Butler adormise.

  — Care e următoarea mişcare? Întrebă Newman, cu faţa trasă de oboseală.

  — Rămânem aici să vă odihniţi, răspunse Tweed hotărât.

  — Brazii a plecat.

  — Ştiu. Lasă-l în pace. Cel puţin, pentru moment. Beck o să-l urmărească. În prezent, Brazii e în drum spre Zurich.

  — Poate să-l aresteze?

  — Nu. Şi eu l-am întrebat pe Beck acelaşi lucru. N-are nici o probă.

  — Nici o probă! Repetă Newman.

  Aşezat pe un scaun, rememora ceea ce văzuse pe câmpul de bătaie, în munţi. Oameni zăcând în zăpadă, fără viaţă sau doar arătând astfel. Unii întinşi în poziţii patetice, de parcă ar fi dormit. Mercenari, fără îndoială, oameni care trăiau de pe urma armelor, dar zăceau toţi acolo, pentru totdeauna, fără îndoială, din cauza unui om pe nume Brazii, care, probabil, acum savura o cafea în scaunul lui confortabil, la bordul luxosului său avion. Sosi ambulanţa şi Paula îl însoţi pe Butler, care încă protesta, la spitalul din Sion. Newman băuse deja câteva cafele tari şi se simţea mult mai omeneşte.

  Începu să-i dea lui Tweed un raport concis asupra celor întâmplate. Tweed îl asculta şi se uita la el, încercând să descopere semne de oboseală. La un moment dat, se întoarse intenţionat spre Nield, ca să-l roage să intre în detalii. Nield înţelese imediat că Tweed credea că Newman vorbise destul, aşa că termină el povestea. După ce termină, îşi netezi mustaţa elegantă, trecându-şi degetul mic peste ea.

  — Deci staţia de la sol e distrusă complet? Întrebă Tweed.

  — Complet scoasă din funcţiune, spuse Marler, intervenind pentru prima oară în discuţie. Strivită sub atâtea tone de rocă, încât nu cred că elveţienii o să se ostenească vreodată s-o dezgroape.

  — Şi cabanele pe care le ocupau savanţii?

  — La fel. Din aceleaşi motive.

  — Asta nu te deranjează? Gândul la toţi acei savanţi de elită care au pierit împreună cu soţiile lor?

  — Nu prea, răspunse Marler. La urma urmelor, ei au creat sistemul care a cauzat haosul ăsta mondial. Şi ştiau ce fac. Sunt sigur că au fost plătiţi regeşte ca să lucreze pentru Brazii. Lumea ar putea fi un loc mai liniştit fără ei.

  — Un interesant punct de vedere, medita Tweed.

  — Mă bucur că mai stăm prin Sion, spuse Newman, ridicându-se şi punându-şi paltonul.

  — Unde te duci? Întrebă Tweed pe un ton răstit.

  — La hotelul Élite, să dorm puţin. A fost propunerea ta. Trebuie să fiu în formă la noapte. Cred c-ar trebui să stăm toţi la Elite. Acolo o să stai şi tu într-o cameră decentă, Tweed. Arăţi un pic cam dezumflat, dacă nu te superi s-o spun.

  — Ba mă supăr! Tweed bătu în retragere. Eu am stat şi mi-am tocit fundul, iar voi eraţi pe Kellerhom.

  — Îngrijorându-te de moarte cât te-ai uitat prin binoclul ăla de lângă tine. Şi, vorbind de somn. Când ai dormit ultima oară? Faţa lui Tweed deveni inexpresivă. Îşi dădu seama că nici el nu poate să răspundă la această întrebare. M-am gândit eu că nu ştii, spuse Newman, citindu-i răspunsul pe faţă. Îţi recomand o masă bună de îndată ce ne întoarcem. Dacă mai rezişti. După care, direct în pat, domnule Tweed.

  — Şi aveam ciudata idee că eu conduc toată expediţia asta, zise Tweed pe un ton lamentabil.

  — Toţi ne facem iluzii, comentă Marler impasibil.

  — Mai vrea cineva să facă comentarii pe marginea sănătăţii mele? Întrebă Tweed, uitându-se în jur.

  — Da, zise Philip, care până atunci tăcuse. Arăţi groaznic.

  — Parc-ai fi Paula, îi replică Tweed.

  — Eu mă duc la Elite, spuse Newman complet restabilit. Îl iau pe Philip şi pe Nield cu mine. Marler te poate aduce mai târziu, după ce te mai odihneşti aici puţin. Chiar că arăţi groaznic!

  — Bob! Strigă Tweed când Philip, care îşi pusese paltonul, deschise uşa şi dispăru. Newman se opri în pragul uşii deschise. De ce ai spus mai devreme, continuă Tweed, că trebuie să fii în formă la noapte.

  — Pentru că Năluca e în Sion. Vreau să-l omor înainte să mai omoare el pe altcineva.

  Tweed clipi, încercând să-şi ţină ochii deschişi. Se ridică şi fugi la uşă.

  — Bob, strigă el. Eu ştiu cine e Năluca.

  Cuvintele lui se pierdură; Philip, la volan, porni motorul, iar Newman se afundă în scaunul de lângă el.

  Întunericul se lăsase peste Sion când Philip, trezit de ceasul deşteptător, îşi impuse să se scoale, se duse la baie, împleticindu-se pe picioare, deschise robinetul de apă rece şi îşi băgă faţa, mâinile şi braţele sub jetul de apă. Camera i se păru tăcută în timp ce se îmbrăcă, repede, pentru frigul de afară. Nu-i plăcea liniştea când era singur. Îi aducea aminte de Jean.

  Se decise că n-are rost să dea drumul la radio. Prietenul lui în astfel de momente. Ieşi din cameră, coborî la parter şi se pomeni afară, în noaptea siberiană. Se ducea la familia Marchat. Simţea că, cel puţin, atâta putea să facă, să le spună ce s-a întâmplat. La urma urmei, informaţiile pe care i le dăduseră ei ajutaseră la succesul operaţiunii de pe Kellerhom.

  Noaptea i se păru mai răcoroasă decât cea în care fusese la familia Marchat împreună cu Paula. Din când în când, se oprea brusc şi se uita în spate, încercând să pătrundă cu privirea tunelul întunecos al străzii pe care mergea, temându-se să nu conducă Năluca la alte două posibile victime. Nu văzu nimic, nu auzi nimic. Tăcerea grea a unei nopţi fără vânt i se părea apăsătoare. Luna era ascunsă după nori.

  Zgomotul paşilor săi era înghiţit de zăpada bătătorită şi tare ca piatra; în cele din urmă, dădu colţul de unde ajungea la colonia de case vechi. Îşi ţinea Walther-ul în mână, o precauţiune pe care şi-o luase de când ieşise din Elite şi pornise la drum.

  Ca şi data trecută, nu se vedea nici o lumină la vechea casă unde locuiau cei doi Marchat, casa lor situată mai în spate şi încadrată de alte două case. Nici măcar prin crăpăturile obloanelor nu se strecura vreo rază de lumină. Uitându-se pentru ultima oară în urmă, Philip merse pe lângă zidul altei case până la uşa grea de la intrare a familiei Marchat. Acolo se opri.

  Uşa era întredeschisă. Fără lanţ. Ochii lui Philip se obişnuiseră deja cu întunericul. Frigul îi pătrunsese de mult pe sub palton, dar acum îl simţea până în oase. Doar că nu mai era frigul, ci groaza.

  Deschise uşa încet, de frică să nu scârţâie. Uşa se deschise fără nici un zgomot. Karin Marchat avea grijă să ungă bine balamalele. Păşi înăuntru, cu o lanternă în mână şi ciuli urechile, încercând să prindă suflul respiraţiei altei fiinţe. Nici un alt sunet, doar cel al respiraţiei sale înăbuşite.

  Chircindu-se la pământ, pentru a nu fi o ţintă prea mare, aprinse lanterna. Fasciculul de lumină îl descoperi pe Anton Marchat, întins lângă balansoarul lui preferat, cu gâtul răsucit într-un unghi grotesc, cu ochii pierduţi, fixând eternitatea. Philip înjură murdar, deşi n-o făcea aproape niciodată. Înaintă în cameră.

  Uşa care, bănuia el, dădea în bucătărie era deschisă. Întuneric total. Se apropie cu grijă, văzu că nu are de ce să se împiedice şi stinse lanterna care îl transforma într-o ţintă perfectă. Ajunse la uşa deschisă şi îşi încordă din nou atenţia, pentru a auzi dacă mai e cineva în casa aceea. Nu auzi nimic.

  Rămase în pragul uşii şi aprinse lanterna. Aproape că o scăpă din mână. Partea de sus a corpului lui Karin era prăbuşită pe bufet; capul, scufundat, în chiuveta plină cu apă, era răsucit într-o poziţie ciudată, făcând ca unghiul în care era rupt gâtul să pară şi mai grotesc.

  Ca şi cum ar fi asistat la crimă, Philip văzu ce se întâmplase. Karin fugise în bucătărie, urlând, urmărită de Nălucă după ce îl omorâse deja pe Anton. Urletul ei îl deranjase; dăduse drumul la ambele robinete, chiuveta se umpluse repede, apoi îi vârâse capul sub apă, ca s-o facă să tacă. Probabil că era înecată pe jumătate când îşi terminase treaba ticăloasă şi îi rupsese gâtul. Toată pardoseala de gresie era acoperită de apă.

  Philip părăsi acea casă a morţii şi se întoarse în fugă la Elite, ca să-i povestească lui Newman.

  Newman se trezise dintr-un somn adânc, se spălase, se îmbrăcase, se pieptănase, când sună telefonul.

  — Da, cine e?

  — Sunt sigur că-mi recunoşti vocea.

  Era Archie. Vocea lui caldă şi calmă, ca de obicei. Aproape şoptită.

  — Da, îţi recunosc vocea.

  — Mă duc sus, pe stânca din spatele casei lui Marchat. Până sus nu e decât o singură potecă. Porneşte chiar din spatele casei. Năluca e în oraş. O s-o atrag sus, pe stâncă. De data asta, poţi să pui mâna pe ea – nu poate să coboare decât pe un singur drum – pe potecă.

  — Archie!

  În disperarea lui, Newman îi pronunţă numele. Veni tonul.

  Se pregătea să-şi ia paltonul, când bătu cineva la uşă. În ciuda grabei şi neliniştii de a pleca imediat, Newman descuie uşa cu pistolul în mână, o întredeschise câţiva centimetri, apoi o dădu de perete. Philip, palid ca un mort, intră în cameră şi închise uşa.

  — Vin de la familia Marchat. Voiam să le spun ce s-a întâmplat, să le mulţumesc pentru ajutor.

  — Trebuie să plec.

  — Anton şi Karin Marchat sunt morţi, au gâturile rupte. Pe Karin aproape c-a înecat-o într-o chiuvetă plină cu apă înainte să-i rupă gâtul.

  — M-a sunat Archie. Newman îşi punea paltonul şi îşi lua mănuşile. Se duce sus, pe stânca aceea imensă din spatele casei lor. Năluca e încă acolo. Archie face pe momeala. M-am dus.

  — Vin cu tine.

  O luară la fugă prin noapte. Fugeau unul lângă altul, ca doi alergători de maraton pe ultima sută de metri. Străzile erau tot pustii, dar acum era explicabil, era miezul nopţii. Nu ningea, dar pământul era acoperit de zăpada bine bătătorită, aşa că nu dădură de nici o porţiune de gheaţă pe care să cadă. Luna strălucea puternic.

  Undeva, în faţa lor, apărură contururile imensei mase de piatră. Philip o luă înainte, cunoscând drumul spre casa lui Marchat. Se duse în spatele casei, se orientă repede şi găsi o potecă îngustă şi abruptă, protejată într-o parte de un zid de piatră. Se opriră să-şi tragă răsuflarea şi Newman zise:

  — Philip, aşteaptă aici. Dacă Năluca mă dă gata pe mine, n-are pe unde să coboare decât pe aici. Când apare, îl ucizi.

  — Mai bine aş veni cu tine.

  — Cine comandă aici? I-o reteză Newman. Ăsta a fost un ordin.

  Philip strânse din dinţi, se uită după Newman care începuse să urce pe potecă, cu mişcări repezi şi silenţioase, cu Smith & Wesson-ul în mână. Îl pierdu din vedere când dispăru după o cotitură, undeva mai sus, apoi se retrase în umbra caselor şi îşi scoase Walther-ul din toc.

  Pentru că nu putea să vadă – sau să audă – ce se întâmpla sus, Philip nu-şi găsea locul. Nu-şi dezlipi nici o clipă ochii de pe potecă, făcând plimbări scurte dintr-o parte într-alta. Fu pe punctul de a nesocoti ordinul lui Newman şi a se duce sus, dar toată pregătirea lui îi aducea aminte că te supui ordinelor superiorului tău.

  Newman, mulţumit că luna îi lumina drumul, îşi continuă urcuşul pe poteca pe care mai apăreau, ici, colo, porţiuni de gheaţă şi pietre ascuţite din zăpadă. În dreapta lui se deschidea panorama acoperişurilor înzăpezite ale Sion-ului, un oraş mort la ora aceea din noapte. O privi o singură dată, apoi se concentra asupra urcuşului, nerăbdător să ajungă în vârf şi gândindu-se la micuţul Archie, aflat la mila unei maşini profesioniste de ucis.

  Puţin mai sus de locul unde ajunsese Newman, Archie îşi ridică gulerul paltonului, apărându-se de frigul îngheţat. Stătea în umbra Capelei, o clădire veche, o ruină în lumina lunii. Cu mâna stângă îşi potrivi chiştocul în colţul gurii. Veşnica lui ţigară pe jumătate fumată îi dădea un anumit confort.

  Archie era chiar în capătul potecii şi în faţa lui, la câţiva metri mai încolo, zidul de piatră se prăbuşise într-un loc, lăsând o gaură mare în el. Îşi mişcă degetele de la picioare, ca să-şi repună circulaţia în mişcare.

  O umbră care aşteptase ţâşni pe neaşteptate şi fără zgomot din spatele lui. Archie îi conştientiza prezenţa când se trezi cu gâtul în menghina unui braţ puternic. Se simţi tras în spate.

  — Ai vorbit cam mult, îi spuse o voce piţigăiată în engleză. Acum n-o să mai vorbeşti niciodată.

  Mâna stângă a lui Archie bâjbâi în buzunarul de la palton după micul pistol automat, pe care îl presă pe braţul care îl strângea de gât, chiar sub cot. Apăsă pe trăgaci. Strânsoarea slăbi, urmă un geamăt de durere, apoi braţul căzu într-o parte.

  Archie apucă automatul cu ambele mâini şi ţinti spre stomacul siluetei care stătea dreaptă în faţa lui. Cei doi bărbaţi se uitară unul la celălalt timp de câteva secunde tensionate.

  — Nu poţi să mă împuşti din nou, zise Bill Franklin cu vocea lui normală.

  — Ba pot să golesc tot încărcătorul în stomacul tău, fără să stau prea mult pe gânduri, spuse Archie. Acum, întoarce-te cu spatele la mine sau trag din nou. Pe faţa lui Franklin se amestecară teama şi neîncrederea. Se întoarse şi rămase cu spatele la Archie. Fă câţiva paşi în spate, ca să nu mai stăm atât de aproape, zise Archie, trăgându-se într-o parte.

  Franklin făcu câţiva paşi, aşa cum i se ordonase, forţându-se să-şi mişte braţul drept, flexându-şi degetele mâinii drepte, aşteptând momentul potrivit ca să se arunce asupra lui Archie şi să-i dea la o parte arma.

  În acel moment, apăru în fugă Newman. Se opri buimac la vederea scenei care se derula în faţa lui şi rămase nemişcat, ca să nu-i distragă atenţia lui Archie. Nu se mai simţise niciodată atât de luat prin surprindere.

  — Am spus să mergi, ordonă Archie. Să ştii că o să apăs pe trăgaci până rămân fără gloanţe, dacă nu faci ce-ţi spun.

  Era ceva în tonul liniştit al lui Archie care îl sperie pe Franklin. Observă că automatul îndreptat spre stomacul său era neclintit în mâinile lui Archie, că nu tremura deloc. Newman îl privi fascinat pe Franklin cum se supune ordinului.

  Următorul pas pe care îl făcu fu în gol, în spaţiul de deasupra prăpastiei. Urlă, căzu şi se agăţă cu ambele mâini de marginea potecii, pipăind cu disperare micile pietre care ieşeau de sub zăpadă.

  — Ajută-mă! Ţipă el. Pentru numele lui Dumnezeu, ai milă.

  — Depinde, dacă-mi spui adevărul sau nu, spuse Archie. Mai întâi, tu eşti Năluca?

  — Da! Craig mă plăteşte cu o groază de bani.

  — Ca să-l omori, printre alte victime, continuă Archie, pe Ben, barmanul, în Bowling Green din Wareham?

  — Da! Da! Ţipă Franklin disperat.

  — Rico Sava din Geneva a fost altă victimă?

  — Da! Nu mai pot să mă ţin.

  — Şi Anton şi Karin Marchat aici, în Sion, continuă Archie fără milă.

  — Da! Da! Da.

  Mâna dreaptă a lui Franklin alunecă de pe piatra de care se ţinea. Rămase agăţat în mâna stângă, iar picăturile de sudoare care îi acopereau faţa se transformau, aproape instantaneu, în bobiţe de gheaţă. Reuşi să se prindă din nou şi cu dreapta.

  — E timpul să plec, spuse Archie.

  — Nu poţi să mă laşi aici! Urlă Franklin. Nu pot să mă mai ţin.

  — Oamenii aceia pe care i-ai ucis cu bestialitate erau prietenii mei, îi replică Archie.

  Începu să coboare pe potecă, urmat de Newman. Pentru o vreme, îşi continuară drumul în tăcere. Newman nu găsea nimic de spus. Era încă uluit de cele întâmplate. Cine s-ar fi gândit? Archie! Dintre toţi oamenii.

  — Trebuie să fi căzut deja, spuse Newman când ajunseră jos. Philip stătea în partea cealaltă a drumului, în lumina lunii şi se uita în sus. I se alăturară şi priviră spre vârf. O siluetă minusculă mai atârna încă acolo, suspendată deasupra prăpastiei presărate din loc în loc cu aflorimente de bolovani imenşi. Niciunul nu mai vorbi după ce Newman îi spuse lui Philip:

  — E Năluca acolo, sus. Ghici cine e. Bill Franklin.

  În secunda imediat următoare, silueta atârnată la marginea prăpastiei începu să cadă. Franklin plonjă în gol, lovi un afloriment cu o forţă care îl făcu pe Newman să se tragă în spate, fu aruncat într-o parte, se răsuci în aer şi ateriză pe zăpadă, cu un sunet neplăcut, la aproape o sută de metri de locul unde stătuseră.

  — De ce nu l-ai terminat acolo, sus? Întrebă Newman.

  — Nu sunt un sadic, replică Archie, nici pe departe, dar i-a făcut pe mulţi să sufere, pe prietenii şi rudele tuturor acelor oameni pe care i-a ucis. Eu cred în crimă şi pedeapsă.

  — Cum Dumnezeu ai ştiut că Năluca e Bill Franklin? Îl întrebă Newman pe Tweed. Parcă te-am auzit strigându-mi ceva când am plecat de pe aerodrom.

  Era a doua azi, spre seară; se întorceau la aerodrom: Newman conducea, lângă el stătea Tweed, iar în spate erau Paula şi Butler. Butler insistase să fie scos din spitalul din Sion, nesocotind cuvântul doctorului.

  — Hazardul, explică Tweed. Eram în Harley Street, la profesorul Grogarty, un bărbat înalt, bine făcut. La un moment dat, s-a cocoşat, apoi a revenit la poziţia iniţială. Asta mi-a amintit că Keith Kent e de înălţime medie, aşa cum arăta Grogarty când s-a cocoşat. Când profesorul stătea drept, era de înălţimea lui Bill Franklin. Ştim, din descrieri, că Năluca stă cocoşată. Astfel ascundea faptul că e înalt. Simplu.

  — Simplu, strigă din spate Paula, dar tu ţi-ai dat seama de lucrul ăsta – spre deosebire de mulţi alţii care n-au fost în stare – şi ai tras concluzia corectă. Nu reuşesc să-mi revin. Bill a fost Năluca. Părea un tip foarte de treabă.

  — Aşa spun toţi despre mulţi criminali după ce sunt înlăturaţi, îi aminti Tweed.

  Ziua fusese plină. Lui Butler i se scosese glonţul la spital. Doctorul spusese că fusese o rană adâncă, dar că avusese noroc. Butler îi înşirase o poveste despre cum îşi verifica Walther-ul, cum nu-şi dăduse seama că e încărcat şi se împuşcase din greşeală. Paula îi explicase doctorului că Arthur Beck, şeful Poliţiei Federale, era un prieten de-al lor şi asta îl satisfăcuse. În afară de faptul că Beck aranjase să fie aşteptaţi de o ambulanţă, la coborârea din avion pe aeroportul din Zurich.

  Tweed vorbise la telefon de la hotelul Elite, unde se mutase şi de unde îl sunase pe Beck. Aşa aflase că Brazii stătea tot la Baur-en-Viile, pe Bahnhofstrasse. Tweed era hotărât să ajungă în Zurich, înainte ca Brazii să părăsească oraşul.

  Tot Sion-ul vorbea despre avalanşa de pe Kellerhom.

  Înainte ca Tweed să plece de pe aeroport, asistase la o a doua avalanşă care coborâse, vuind, din vârf. Cel de-al doilea val de zăpadă şi de argilă îngropase, fără îndoială, trupurile oamenilor lui Brazii. Scrutase muntele prin binoclu, dar nu mai văzuse nici o urmă din dezastrul de pe Kellerhom. Nu spera să mai descopere cineva, vreodată, cadavrele.

  — N-am nevoie de ambulanţă când ajungem în Zurich, strigă Butler. Mă simt mai în formă decât oricând.

  — Ba o să mergi în ambulanţă, îi spuse Paula cu severitate. Eu o să vin cu tine. Nu putem să riscăm să faci vreo infecţie. Aşa că las-o mai moale.

  — Faci pe şefa, mârâi Butler.

  — Ştiu, răspunse Paula şi începu să râdă.

  În spatele lor, la o distanţă nu prea mare, venea Marler la volanul altei maşini, însoţit de Philip şi de Nield. Aveau cu ei sacii de pânză cu armamentul care le mai rămăsese. Când coborâseră, în ziua precedentă, de pe munte, Newman oprise pentru puţin timp la trecerea pe lângă o despicătură îngustă în munte. Luase lansatorul de rachete, se strecurase prin crăpătura aceea şi, în măruntaiele muntelui, dăduse peste o gaură în podeaua de piatră. Dăduse drumul lansatorului şi aşteptase să-l audă atingând fundul. Nimic; ştia că alesese ascunzătoarea perfectă.

  Mai era încă lumină când ajunseră la aerodrom. Tweed îl anunţase pe controlor că sosesc şi îl rugase să spună echipajului să fie gata de plecare. Paula îl luă pe Butler de braţ, ca să-l ajute să urce scara mobilă. Singurul comentariu pe care îl făcuse Harry fusese amabil:

  — Şi eu care credeam că nu-ţi pasă.

  Avionul decolă la câteva minute după ce se instalară toţi la bord, începu să urce şi se îndreptă spre munţi. Paula, aşezată pe un scaun la geam, se uită în jos, spre Kellerhom, dorindu-şi să nu-l mai vadă niciodată. Apoi se întunecă. Tweed le atrase atenţia celorlalţi:

  — Beck ştie că venim. O să ne aştepte două maşini neînmatriculate, care o să ne ducă la Schweizerhof. O să ajungem la timp pentru cină.

  După ce avionul lui alb aterizase la Zurich, Brazii se dusese la o bancă de pe Bahnhofstrasse. Spre disperarea lui, văzu că banca tocmai închisese. Înăuntru se aflau beneficiile obţinute din vânzarea secretă a unora dintre obligaţiunile la purtător pe care le poseda. Considerabila sumă de bani în care fuseseră convertite acestea era acum singura lui sursă de venit.

  Furios, îi ordonase şoferului să-l ducă la Baur-en-Ville. Asta însemna că trebuia să rămână peste noapte în oraş. Nu era planul pe care şi-l dorise. Nu voia altceva decât să se întoarcă în Dorset, să plece cât mai repede din Elveţia.

  Intră în holul hotelului şi o văzu pe Eve care şedea într-un fotoliu şi citea o revistă de modă. Era îmbrăcată într-un costum alb din două piese pe care tocmai cheltuise o avere.

  — Ai călătorit bine? Îi strigă ea.

  Brazii trecu pe lângă ea, ca şi cum nu i-ar fi băgat în seamă existenţa. Dispăru într-un lift. Eve aruncă revista cât colo.

  — Diavol spurcat, murmură ea. Du-te şi te-mpuşcă.

  Ca să-i treacă supărarea, îşi aprinse o ţigară de la cea pe care tocmai o fumase, se ridică şi intră agale în bar. Se cocoţă pe un scaun, comandă o votcă mare, o dădu pe gât şi comandă alta. Se uită în ochii mai multor bărbaţi care o priveau cu interes. Le reţinea privirea atât cât să-i facă să creadă că ar fi interesată, apoi dădea din cap dispreţuitoare şi se uita în altă parte.

  Petrecu în bar câteva ore, bând votcă, dar rămase perfect trează, de parcă n-ar fi băut decât apă. Apoi se hotărî să facă o plimbare mai lungă. Se gândea la Newman. Acum, că Brazii se întorsese, era sigură că Newman şi Tweed vor apărea şi ei în curând. Newman era ţinta ei. Nu se mai gândise la Philip de când Brazii plecase la Sion.

  Îi era ciudă că, din cauza frigului, trebuia să-şi pună paltonul, pe care îl cărase după ea în bar. I-ar fi plăcut să defileze pe Bahnhofstrasse în noul ei costum, uitându-se la bărbaţi cum îşi ling buzele la vederea ei.

  Merse înspre Bahnhofplatz şi spre hotelul Schweizerhof. Intră în hol şi se duse la recepţie, foarte stăpână pe sine.

  — Am o întâlnire cu domnul Robert Newman când soseşte, minţi ea.

  — E aşteptat să vină dintr-o clipă într-alta.

  Recepţionerul tăcu, întrebându-se dacă nu cumva comisese o indiscreţie. Îl înlocuia pe recepţionerul permanent şi încă nu-şi dăduse seama cum stăteau lucrurile. Femeia aceasta frumoasă, care îl abordase cu aerul ei arogant, îi dăduse impresia că stă în hotel, şi, de altfel, aceasta fusese şi intenţia lui Eve.

  „Bărbaţii pot fi prostiţi la orice oră”, se gândi ea în timp ce cobora scările spre bistrou, restaurantul unde se ajungea direct din holul hotelului.

  Mişcarea ei îi confirmă recepţionerului bănuiala că femeia ar fi un oaspete al hotelului şi-l făcu să se simtă mai bine. Nu s-ar mai fi simţit atât de uşurat dacă ar fi văzut-o pe Eve ieşind imediat din Bistro, pe uşa care dădea în stradă.

  Coborî pe o scară rulantă în Shopville, complexul comercial de sub piaţă. Fără să acorde importanţă magazinelor – prefera Bahnhofstrasse, unde preţurile erau astronomice – urcă la suprafaţă cu o scară din celălalt capăt al complexului şi ieşi în gara mare. Rămase în incinta gării, în capul scărilor. Din acel loc, putea să vadă pe oricine ar fi intrat în Schweizerhof.

  Era atât de concentrată asupra senzaţiei pe care i-o dădea noul costum pe sub palton, încât nu-i trecu prin minte că putea fi urmărită din Baur-en-Viile. Din cealaltă parte a scuarului, stând în cadrul unei uşi, Gustav aştepta răbdător, fără să-şi dezlipească ochii de pe Eve.

  Tweed şi Newman, cu valizele în mână, urmaţi de Philip, se dădură jos din maşina neînmatriculată care îi adusese de pe aeroportul Kloten şi dispărură în Schweizerhof. Precaut, Tweed aranjase ca Marler şi Nield să stea la Gotthard, un hotel din apropiere.

  Pe aeroport i se acordase prioritate lui Butler care, aflat în grija lui Paula, fusese scos primul din avion, urcat în ambulanţa care îl aştepta şi dus repede la spital, unde fusese examinat de îndată.

  Doctorul, care se aştepta la ceva mult mai serios, fusese surprins. Îl tratase pe Butler şi îi schimbase bandajul. Apoi stătu de vorbă cu Paula pe coridorul din faţa rezervei unde Butler făcea tărăboi:

  — Nu am găsit nici o infecţie, domnişoară Grey, doctorul din Sion a făcut o treabă bună. Pacientul e o persoană foarte rebelă. Ce s-ar întâmpla dacă i-aş da drumul acum?

  — L-aş duce la un hotel şi l-aş pune în pat să se odihnească.

  — Sincer, ceea ce îi trebuie acum e un somn bun.

  — O să am grijă să doarmă bine, răspunse Paula pe un ton hotărât.

  — Domnul Beck v-a pus la dispoziţie o maşină de poliţie neînmatriculată, cu care să plecaţi de aici când vă dau eu liber. Văd că domnului Butler nu-i place nimic medical. Cred că ar trebui să-l duceţi la un hotel.

  Aşa se făcu că Eve, care traversase scuarul până la mijloc şi stătea acum cocoţată pe un refugiu pietonal, apucă să vadă o maşină oprind în faţa hotelului, din care ieşi un bărbat cu o înfăţişare dură, ţinut bine de braţ de Paula.

  Paula îşi aruncă din întâmplare o privire prin scuar şi o văzu pe Eve holbându-se la ei. Privirile li se întâlniră pentru câteva secunde. A Paulei nu spunea nimic, dar Eve avea numai venin în ochi. Nu-i plăcea de Paula şi rânji de una singură. „Deci ăsta e prietenul ei, gândi ea şi s-a prins de braţul lui ca o lipitoare.”

  Paula intră cu Butler în hotel şi îi spuse recepţionerului că prietenul ei a căzut şi îl întrebă dacă putea să-l ducă imediat în cameră. Ea va veni imediat cu paşaportul şi va semna în registru. Recepţionerul acceptă fără să stea pe gânduri şi îi dădu cheia unei camere bune de la etajul întâi.

  Paula, îngrijorată, îl duse pe Butler în camera lui şi aşteptă în baie în timp ce el se dezbrăcă şi trecu în pijamalele pe care le despachetase din valiza cărată de ea. Vederea atât de neaşteptată a lui Eve o îngrijora şi o umplea de furie. Să-i spună lui Philip? În ciuda celor spuse de el ultima dată, Paula ştia că există femei care n-au altceva de făcut decât să pocnească din degete şi bărbaţii vin la ele, în fugă.

  După ce se întinse în pat şi îi dădu Paulei paşaportul, Butler adormi imediat. Paula telefonă la recepţie, ceru şi primi numărul de la camera ei şi asigurarea că femeia de serviciu o va aştepta în faţa camerei, cu cheia.

  Despachetă repede, coborî la recepţie, completă şi semnă registrul şi se duse în camera lui Tweed. Stăteau toţi trei în fotolii. Tweed, Newman şi Philip. Paula trase aer în piept, se întoarse spre Philip şi se aşeză recunoscătoare, picior peste picior.

  — Philip, am văzut-o pe Eve învârtindu-se prin piaţă.

  — Las-o să se învârtă, din partea mea, până ameţeşte. Nu mai vreau s-o văd niciodată pe femeia aceea. Niciodată.

  — Curios că se învârte pe lângă hotelul acesta, spuse Tweed, suspicios ca întotdeauna.

  — Bănuiesc că stă cu Brazii, remarcă Paula.

  — Să-i fie de bine, spuse Philip. Fac un cuplu drăguţ.

  Eve traversă scuarul până în faţă la Schweizerhof, cântărind în minte dacă să se ducă să întrebe de Newman sau nu. Nu, mai bine să-i dea telefon, fără să uite ce avea de gând să-l întrebe.

  Se întoarse repede la cabina telefonică de pe Bahnhofstrasse, pe care o mai folosise şi înainte. Deschise un carneţel, căută numărul de la Schweizerhof, îl formă şi ceru cu domnul Robert Newman.

  Urmă o pauză. Newman tocmai se întorcea în camera lui şi, când intră, auzi telefonul sunând. Încuie uşa şi alergă la telefon.

  — Da, cine e?

  — Bob, sunt eu, Eve. Mi-a fost dor de tine.

  — Bine. Ce vrei?

  — Nu fi rău. Noi doi am putea să ne înţelegem bine.

  — Nu cred. Legătura e cam proastă.

  — Nu eşti deloc drăguţ cu mine.

  — Treci la subiect.

  — O să trec. Vocea i se aspri. Ce-ai zice de ştirea carierei tale? Ceva atât de senzaţional, încât vei face vâlvă în toată lumea.

  — Dă-i drumul, dacă trebuie.

  — Eu pot să-ţi dau adevărata poveste a lui Leopold Brazii. Am probe cu care s-o demonstrez. Cum i-a sedus pe douăzeci dintre cei mai mari savanţi ai lumii ca să lucreze pentru el.

  — Chiar aşa? Întrebă Newman cu o voce plictisită.

  — Ascultă-mă, mârâi ea. Am note pe care le-am luat din dosarele lui secrete, cu detaliile cele mai intime referitoare la savanţii dispăruţi. Mai târziu, am reuşit să fotocopiez şi pagini întregi din dosarele acelea. Ed Reynolds, Irina Krivitsky şi alţii. Mă asculţi?

  — Vag.

  — Vreau o sută de mii de lire pentru informaţie.

  — Nici nu vrei prea mult, nu?

  — Poţi să-ţi vinzi povestea, ca fiind a ta. Te mai îmbogăţeşti o dată. Eu ţi-o ofer ieftin cu o sută de mii de lire. Alţii ar plăti mult mai mult.

  — Du-te la alţii.

  — Ai face cea mai grozavă treabă cu un subiect ca ăsta. Ţi-am citit şi eu câte ceva din ce-ai scris. Şi, în afară de cele o sută de mii, vreau şi cinci la sută din profitul total.

  — Mă faci să-mi lase gura apă, spuse el cinic.

  — După ce te mai gândeşti, o să ajungi la cuvintele mele. Eu stau la Baur-en-Ville. Dă-te drept Cross când mă suni.

  — Domnul Double-Cross [24]?

  Newman puse receptorul jos. Simţi o repulsie totală.

  Eve se năpusti afară din cabina telefonică şi se întoarse în fugă la Baur-en-Ville. Se duse direct în bar. Avea nevoie de o votcă mare.

  Gustav o urmărise din faţa unui magazin de pe partea cealaltă a străzii. De îndată ce fu ascunsă de un tramvai, Gustav traversă în fugă şi se duse la cabina telefonică. O femeie cu o înfăţişare morocănoasă întinsese mâna să deschidă uşa cabinei. Gustav o dădu la o parte şi nu-i luă în seamă injuriile, prefăcându-se că se uită după un număr de telefon.

  După ce femeia plecă, Gustav detaşă aparatul miniaturial de înregistrare pe care îl ascunsese acolo, trăgând tare de ventuzele care îl ţinuseră lipit. Gustav sperase că, dacă Eve va mai da vreun telefon, o va face din cabina telefonică pe care o mai folosise.

  Nu mai pierdu timpul şi se întoarse imediat în camera sa de la hotel. Ajuns înăuntru, încuie uşa, scoase caseta, o puse în casetofon şi ascultă conversaţia cu un interes crescând. N-o plăcuse niciodată pe Eve.

  Ieşi pe coridor şi se îndrepta spre camera lui Brazii, când şeful lui îl prinse din urmă. Gustav se trase înapoi când Eve ieşi din camera ei. Se înviorase şi acum se ducea la bar.

  — Unde e José? Întrebă ea.

  — José s-a hotărât să-şi ia o vacanţă, îi spuse Brazii vesel. Cred că s-a dus acasă.

  — Eu sunt la bar dacă ai nevoie de mine, spuse ea.

  — Unde altundeva? Replică Brazii şi mai vesel.

  Îşi descuia uşa de la cameră, când Gustav veni în spatele lui şi îi spuse că ar vrea să stea de vorbă cu el.

  — E important? Întrebă Brazii.

  — Cred că ar trebui să judecaţi singur.

  — Of, bine. Mai bine să intrăm, dar nu mă ţii mult.

  Brazii se aşeză la biroul lui, sperând ca Gustav să plece repede. Voia să asculte ultimele buletine de ştiri. În special dacă se aflase ceva referitor la situaţia din Moscova.

  — Vreau să vă pun o casetă, spuse Gustav.

  Brazii se încruntă, dădu din cap aprobator şi se lăsă pe spate în timp ce Gustav introducea banda în casetofonul de pe biroul său. Apoi apăsă pe butonul de pornire. Nimic nu se schimbă în expresia lui Brazii, ascultând banda. Brazii avea o stăpânire de sine de invidiat. Când banda se termină, Gustav se uită la şeful lui, aşteptând.

  — Am mai văzut-o intrând în cabina aceea telefonică, explică el. Aşa că, gândindu-mă că s-ar putea să se mai folosească de ea, am pus unul dintre dispozitivele mele de înregistrare înăuntru. Acelaşi pe care l-am pus şi sub biroul lui Jose.

  — Lasă-mi banda.

  — Nu vreţi să.

  — Vreau să te duci şi să-ţi vezi de treaba ta.

  Aşteptă până ce Gustav plecă, se ridică, încuie uşa şi se întoarse la birou. Gustav derulase banda înainte să plece. Brazii apăsă pe butonul de pornire şi ascultă din nou.

  Ştirea carierei tale.

  Pot să-ţi dau adevărata poveste a lui Leopold Brazii.

  Am reuşit să fotocopiez pagini întregi din dosarele acelea.

  O sută de mii de lire pentru informaţie.

  Când banda se termină, Brazii o derulă, scoase caseta şi o băgă în buzunar. Se aşeză din nou la birou, cu o figură încruntată.

  „Am avut încredere în ea, gândi el. Am plătit-o regeşte, dar n-a fost de ajuns. Altă trădare în rândul oamenilor mei. E mânată de lăcomie. Nu e loială decât propriei şi hidoasei sale persoane.”

  Brazii rămase multă vreme holbându-se la peretele din faţa lui, derulându-şi în minte ceea ce ascultase pe bandă. Îşi reveni, cu o tresărire şi deschise radioul.

  Acum nu mai putea să trimită al doilea semnal. Care ar fi distrus toate comunicaţiile mondiale, dar făcuse destule pentru a-i da lui Marov ocazia să preia controlul. Rusia era din nou o mare putere, o ameninţare care va trezi Occidentul.

  Newman rămase o vreme în camera lui. Notă repede esenţialul conversaţiei sale cu Eve Warner. Apoi se spălă bine, se pieptănă şi se duse în camera lui Tweed.

  Tweed asculta buletinul de ştiri al BBC-ului, World Service, care difuza din ce în ce mai multe rapoarte. Paula stătea pe un scaun lângă Philip, ascultând şi ei. Tweed închise radioul când Philip îi deschise uşa lui Newman.

  — Brazii şi-a atins multe puncte din planul său, îi spuse Tweed lui Newman. E ciudat, dar încă mă trezesc aprobând multe dintre ideile netrebnicului ăstuia. Sunt sigur că Brazii intenţiona să trimită şi un al doilea semnal – probabil s-o facă chiar el, de vreme ce se afla la staţia de la sol – dar l-aţi oprit, distrugând staţia. Ceea ce e o adevărată binecuvântare.

  — De ce? Întrebă Newman.

  — Unul dintre agenţii noştri a reuşit să ajungă în Rusia, înainte ca Marov să închidă graniţele. A încercat să mă sune din Frankfurt şi a vorbit cu Monica în lipsa mea. Există zvonuri că ruşii masează trupe la graniţa lor cu Ucraina. Sunt sigur că Marov – cu ajutorul considerabilei populaţii ruse din Ucraina – vrea să ocupe această ţară. Atunci, am avea de a face cu o mare criză mondială.

  — Pentru că Ucraina are o graniţă întinsă cu Polonia, sugeră Newman.

  — Exact, încuviinţă Tweed. Armata rusească ar ameninţa Europa de Vest. Oamenii uită că ruşii au încă mult armament pe care l-au strâns în timpul Războiului Rece. E absolut clar că s-a dat o proclamaţie, prin care toate magazinele particulare sunt transformate în proprietăţi de stat. S-a reintrodus raţia la pâine. Probabil că ruşilor nu le place să stea la coadă, dar vor şti că pâinea pe care o cumpără zilnic e la un preţ controlat.

  — Asta înseamnă comunism, obiectă Newman.

  — Ba nu e comunism. Marov e foarte deştept. Se foloseşte de ideile comuniste care au garantat rezerve de hrană. Dar declaraţia a fost făcută în Numele Tuturor Ruşilor. Preşedintele cel suferind a semnat-o, iar Marov a contrasemnat-o. Deci acum ştim cine e, de fapt, la conducere.

  — Dar economia lor e încă la pământ, obiectă din nou Newman.

  — Nu chiar. A fost când Gorbaciov s-a jucat de-a economia de piaţă. Şi mafia a preluat puterea. S-a mai anunţat că statul preia toate fabricile. Inclusiv pe cele de armament. Cu graniţele închise bine, economia se va stabiliza. Tweed schimbă subiectul. Ţi-a luat cam mult să faci o baie.

  Newman se uită la Philip, apoi le relată lunga conversaţie telefonică cu Eve. Philip explodă.

  — Vedeţi! Acum îşi arată adevărata faţă. Ar face orice ca să mai pună mâna pe nişte bani.

  — Cred că o să încerce să mai ia legătura cu mine, comentă Newman. Dacă o va face, o s-o ascult din nou şi n-am să-i spun nimic.

  — În timp ce voi vă distraţi, spuse Tweed cu un umor prefăcut, eu am primit un telefon de la Monica. Howard iar se învârte în jurul cozii. Iau un taxi şi mă duc până la Beck, la sediul central al poliţiei. Am nevoie de un telefon sigur ca să vorbesc cu primul-ministru.

  — Ce s-a întâmplat? Întrebă Paula nerăbdătoare.

  — Howard l-a deranjat pe primul-ministru, evident. Eu l-am calmat, i-am sugerat crearea unei a doua Forţe de Reacţie Rapidă şi trimiterea acesteia în Germania. Apoi să reintroducă obligativitatea serviciului militar. Şi să facă anunţul în Camera Comunelor înainte să informeze Casa Albă. Am spus că Marea Britanie va aprecia o mână de fier la conducere. Cu asta l-am dat gata.

  — Şi Brazii? Întrebă Philip.

  — O, o să-l terminăm şi pe el, într-un fel sau altul.

  Gustav ieşi din camera lui de la Baur-en-Ville şi se întâlni cu Eve, care tocmai se întorcea după o lungă şedere la bar. Faţa lui urâtă avu o tentativă de zâmbet, cel puţin aşa îşi imagină el că ar arăta un zâmbet, dar nu reuşi să afişeze decât un rânjet chinuit.

  — Şeful nu e prea mulţumit de tine, spuse el.

  — A, da? Ciudat. Credeam că e invers. Că nu e deloc mulţumit de tine. De unde ştii că nu e mulţumit de mine? Am impresia că minţi.

  Eve tăcu, aşteptând. Îl provocase, ca să-l facă să-i dea mai multe informaţii. Era o tactică pe care o folosea adesea. Gustav rânji din nou.

  — Mi-a spus o păsărică.

  — Şi cum o cheamă pe păsărică?

  — Ţi-ar plăcea să ştii? Trebuie să plec.

  Atmosfera deveni tensionată. Eve era hotărâtă să-l facă să vorbească.

  — Văd că iar te-ai îmbrăcat frumos să ieşi la plimbare prin oraş. Iar cauţi vreo femeie destul de ieftină şi care să se potrivească cu tine?

  — Mă duc să supraveghez Schweizerhof-ul, se trădă el, înfuriat. Şeful crede că Tweed şi lingăii lui s-au întors în oraş.

  — Nu te-ai prins ce vrea de la tine, de fapt? I-o trânti ea, în timp ce mintea îi lucra cu rapiditate, hotărâtă să se răzbune pe ticălosul ăsta care o insulta. Îşi coborî vocea. Şeful vrea ca tu să-l omori pe Tweed. Gândeşte-te la bonusul gras pe care ţi l-ar da dacă ai putea să rezolvi treaba asta.

  Gustav, un bun expert în luptele de stradă – un şi mai bun expert în atacurile armate – era, destul de îngust la minte, după cum îşi dăduse şi ea seama. Se holbă la ea.

  — Crezi că asta vrea el, de fapt?

  — Sigur că asta vrea, idiotule. Clocotea încă de furie, dar avea grijă să n-o arate. El dă adesea instrucţiuni într-o manieră foarte sugestivă. Gândindu-se că ai destulă minte ca să-ţi dai seama ce vrea de la tine.

  — Înţeleg.

  Gustav descuie din nou uşa de la camera sa şi intră, lăsând-o pe Eve afară, urmărindu-l prin uşa deschisă. Descuie un sertar din care scoase un Luger de 7,65 mm, băgă arma într-un buzunar adânc al paltonului, ieşi din cameră şi încuie uşa. Îi aruncă o privire pofticioasă.

  — Nu crezi că sunt în stare s-o fac, nu?

  — La naiba, sigur că nu eşti în stare, replică ea, întărâtându-l. Privindu-l dispărând după un colţ, Eve se gândi că poate mersese prea departe. Fugi în camera ei, îşi puse o haină de caşmir, ieşi, încuie uşa şi străbătu coridorul în fugă, apucând să-l mai vadă pe Gustav dispărând în stradă.

  Eve ştia că, în izbucnirea ei de furie, luase în calcul faptul că Tweed va fi bine păzit şi, în cazul în care Gustav ar încerca să-l asasineze, va fi împuşcat. Acum încerca să găsească o soluţie ca nimic din toate astea să nu se întâmple. Brazii îi spusese cât de mult îl admiră pe Tweed, chiar dacă era liderul opoziţiei.

  Ajunse în hol, ieşi în fugă în stradă, chiar la timp pentru a vedea silueta lui Gustav, înveşmântată în negru, mergând cu pas grăbit pe Bahnhofstrasse. Se luă după el.

  — I-am promis prim-ministrului că-l sun cam pe la ora asta, spuse Tweed, uitându-se la ceas în dormitorul său. Asta înseamnă o plimbare vioaie până la sediul central al poliţiei, unde pot găsi un telefon sigur.

  — Ia un taxi, ca data trecută, îi sugeră Newman. Afară e întuneric, iar Brazii ţi-o coace.

  — Sunt sigur că nu se gândeşte el la aşa ceva. Noi ne-am înţeles foarte bine şi aici e toată ironia situaţiei. În plus, mi-ar prinde bine o gură de aer curat.

  — Atunci, venim cu tine, spuse Paula, punându-şi paltonul şi trecându-şi cureaua poşetei peste umăr.

  — De acord, spuse Newman plin de vervă. Mi-ar prinde bine şi mie o gură de aer rece ca gheaţa.

  Coborâră cu liftul. Tweed, încadrat de cei doi însoţitori, se îndreptă spre ieşire, coborî treptele de la intrare, după ce uşile automate se deschiseră şi se pierdu în noaptea fulgerată de luminile maşinilor care treceau în viteză pe lângă hotel.

  Gustav, îmbrăcat cu paltonul lui negru, se plimba hotărât, cu pasul greoi, pe stradă. Inteligenţa lui limitată nu-l ajuta prea mult ca să analizeze ceea ce îi spusese Eve. Sau de ce o femeie pe care o ignorase sau o tratase cu dispreţ i-ar face lui o favoare.

  Se concentră pe ceea ce avea de făcut. După ce îl va împuşca pe Tweed, se va duce în Shopville, va traversa scuarul pe dedesubt şi va ieşi în gara principală. Acolo va intra într-o toaletă publică, va şterge cu grijă amprentele de pe armă, apoi se va plimba pe lângă râul Limmat unde se va opri pe pod, îşi va pune mâinile înmănuşate pe balustradă şi va arunca arma în apă.

  Gustav era unul dintre acei criminali care se fereau cel mai tare de poliţie. Apăreau de nicăieri, îşi împuşcau ţintele şi dispăreau pe un drum pe care îl planificaseră dinainte. Rar erau prinşi. Gustav îşi ucisese prima victimă când avea optsprezece ani – împuşcase un bărbat în Soho, apoi se evaporase. Îl instruise un bătrân, îi arătase cum să scoată seria unei arme şi insistase că trebuie să cunoască foarte bine zona unde va ucide pe cineva.

  — Dacă te înhaţă poliţia, după ce-ai scăpat de armă, nu spui nimic, îi băgase bătrânul în cap. Şi dacă te ţin ore întregi cu luminile alea în ochi şi ţi se face sete, le spui că vorbeşti dacă îţi dau ceva de băut. Dai tot paharul pe gât, le zici „mulţumesc” şi atât. Dacă insistă, le mai zici „păi, am vorbit. V-am spus mulţumesc.”

  În urma lui, Eve se străduia să-l ajungă, dar nu ştia ce să-i spună. Cel mai mult se temea să nu fie prea nervos şi să-şi folosească arma împotriva ei. Era într-una din periodicele ei stări de nesiguranţă. Pornise o treabă pe care nu mai ştia cum s-o oprească.

  Gustav ajunse în colţul scuarului, lângă hotelul Schweizerhof, după ce traversă strada. Se opri într-un loc de unde putea să vadă ieşirea şi studie traficul. Nu era prea mare aglomeraţie la ora aceea, doar, din când în când, câte un autocamion mare, care trecea pe lângă gară, ocolind-o şi continuându-şi drumul peste podul care traversa Limmaţ-ul. Îşi ţinea mâna dreaptă în buzunarul paltonului, strângând cu putere mânerul Luger-ului. De data asta, nu putea să dea greş, dacă era destul de norocos ca Tweed să iasă din hotel. Gustav avea multă răbdare, putea să aştepte mult timp până îi apărea ţinta. Ceea ce nu ştia era că, pe partea cealaltă a străzii, era un alt bărbat care avea şi mai multă răbdare.

  Păşind pe trotuarul din faţa Schweizerhof-ului, Newman, Tweed şi Paula se opriră, ca să se obişnuiască cu frigul aspru. Din poziţia în care se afla Gustav, Paula îl proteja pe Tweed. Acesta aşteptă.

  Apăru camionul condus de un şofer obosit şi făcu ocolul scuarului, trecând pe lângă gară. Şoferul se afla la volan de prea multe ore, peste limita permisă. Newman, Tweed şi Paula porniră spre sediul central al poliţiei. Gustav îşi ridică Luger-ul şi ţinti drept spre Tweed. Se auziră trei împuşcături atât de rapide, încât parcă ar fi fost una singură.

  Gustav se clătină pe picioare cu trei gloanţe în spate şi căzu de pe marginea trotuarului în faţa camionului. Prea târziu, chiar şi pentru frâna pusă de şofer. Imensul vehicul trecu peste corpul întins pe şosea, strivindu-l.

  — Continuă să mergi, spuse Newman repede. Uită-te vizavi. Marler îşi puse arma cu care trăsese înapoi în buzunar, veni lângă ei şi îi însoţi până la poliţie. Tweed nu spuse nimic până ce cotiră pe o stradă laterală. Auziră sunetul îndepărtat al unei sirene de poliţie care se apropia de scuar.

  — Mulţumesc, Marler, spuse Tweed încet. De unde ai ştiut?

  — M-am gândit că mai bine mi-aş face datoria, stând de pază la intrarea hotelului. L-am observat pe tipu’ ăla care stătea, pur şi simplu, fără să facă nimic, dând din picioare de parcă i-ar fi fost frig, dar fără să se mişte. M-am hotărât să nu-l scap din ochi.

  — Spuneai că Brazii te admiră, rosti nervos Newman.

  — Am văzut-o pe Eve la capătul lui Bahnhofstrasse, spuse Paula. A şters-o destul de repede când a văzut ce s-a întâmplat. Nu m-aş da în lături să spun că drăcoaica asta a pus la cale atacul ăsta.

  Mintea lui Eve o luase razna în timp ce se grăbea să se întoarcă la Baur-en-Ville. Se băgase într-o încurcătură mare şi o ştia. Trebuia să fie prima care să-l informeze pe Brazii despre cele întâmplate. Intră în Baur-en-Ville, luă liftul şi se grăbi spre camera ei, inventând în tot acest timp o poveste pentru Brazii.

  Ajunsă în cameră, îşi turnă un pahar mare de votcă, îşi aprinse o ţigară şi se gândi. Ca să-şi mai dea curaj, îşi schimbă haina şi îşi puse un trenci lung, cu revere largi. Mai devreme, când se întorsese de la lac, pe Bahnhofstrasse, din cauza lungimii, trenciul se înfăşurase în jurul ei la o rafală de vânt. Stinse ţigara, trase aer în piept, se îndreptă alene spre camera lui Brazii şi, de data asta, bătu la uşă.

  — Intră.

  Brazii, aşezat la biroul lui, zâmbi larg când văzu cine e. Eve închise uşa şi veni spre el, când Brazii remarcă:

  — Îmi place trenciul ăsta. Eşti foarte elegantă, draga mea.

  — Ultima mea achiziţie. Trebuie să-ţi povestesc ceva îngrozitor.

  — Mai întâi, scoate-ţi trenciul. E cald aici. Stai jos, fă-te comodă. Bănuiesc că ţi-ar prinde bine ceva de băut.

  — Ar fi foarte plăcut.

  Eve aşteptă până ce el turnă votcă în două pahare. Pentru ea o porţie mai mare. Brazii se întoarse la scaunul din spatele biroului, ridică paharul şi zâmbi din nou.

  — Noroc! Acum, linişteşte-te şi spune-mi despre ce e vorba.

  — Gustav e mort, izbucni ea. E îngrozitor. A încercat să-l împuşte pe Tweed, dar l-a împuşcat altcineva mai înainte. A fost groaznic. Gustav a căzut în faţa unui camion care tocmai trecea pe-acolo.

  — Aşa că, probabil, zise Brazii după ce sorbi din băutură, poliţiei nu-i va fi uşor să-l recunoască. În orice caz, după cum ştii şi tu, oamenii care lucrează pentru mine nu au niciodată acte de identitate asupra lor când sunt în misiune. Mă întreb de ce a încercat să-l omoare pe Tweed.

  — Când a ieşit, era beat. Am trecut pe lângă el pe coridor şi mirosea a băutură. Nu ştiam ce are de gând să facă, aşa că mi-am pus paltonul şi l-am urmărit pe Bahnhofstrasse.

  — Spui că Gustav era beat?

  — Şi încă bine, aş putea spune, dar nu ca să se clatine. Pe stradă mergea chiar drept. După aceea, când Tweed a ieşit din hotel cu Newman şi cu Paula Grey, a încercat să-l împuşte pe Tweed.

  — Din fericire, se pare că Tweed avea pe cineva postat în afara hotelului şi acel cineva era înarmat. Le-am dat drumul, lui Francois şi celuilalt paznic, pe care l-am lăsat aici, după ce i-am plătit bine. Aşa că, pentru plecarea de mâine, nu mai suntem decât eu şi cu tine.

  — Plecare? Unde? Întrebă Eve, privindu-l peste marginea paharului.

  — În Dorset. Grenville Grange. Mai e un bancher pe care vreau să-l îmbunezi pentru mine.

  — Nu mai e nici o bancă mare – sau oameni importanţi, oricum – în regiunea aceea adormită.

  — O, ba da. Mai e unul. Care vine şi stă la ferma lui de la ţară în weekenduri. E despărţit de soţie, aşa că va fi interesat de o companie feminină.

  — Nu şi în dormitor, îl avertiză ea.

  — Bineînţeles că nu. Ţi-am cerut eu vreodată să mergi atât de departe? Sunt mai flexibili când speră. Vom zbura până acolo cu avionul, vom ateriza pe aeroportul internaţional Bournemouth şi am aranjat deja să ne aştepte acolo o maşină.

  — Se pare că te-ai gândit la toate.

  — Crede-mă că m-am gândit. Acum, hai să mergem jos şi să luăm o lungă şi plăcută cină. Zâmbi din nou. Mi-ar prinde şi mie bine o companie plăcută. Poţi să-ţi faci valiza mâine. Eu trebuie să mai trec pe la o bancă.

  Înainte ca Paula şi Newman să intre în sediul poliţiei, Tweed le atrase atenţia să nu spună nimic despre atacul asupra sa.

  — I-ar putea face viaţa grea lui Beck. va trebui să investigheze circumstanţele în care a fost ucis cel care voia să tragă, indiferent cine l-a trimis. Asta te va implica pe tine, Marler. Vreau ca plecarea noastră din Zurich să nu fie amânată în nici un fel când pleacă Brazii. Şi sunt sigur că va pleca în curând.

  Marler se oferise să rămână afară, de pază.

  — Nu putem spune cât de disperat este Brazii. S-ar putea să-şi fi schimbat părerea despre tine, Tweed. Ştiu că ăsta e sediul central al poliţiei, dar patru oameni cu pistoale-mitralieră ar putea năvăli aici şi ar intra cu uşurinţă.

  — Să nu stai până îngheţi, îi spuse Tweed. Noi o să ne grăbim cât putem.

  Beck sări de la biroul lui, întâmpinându-i călduros. Îi spuse ofiţerului care îi adusese sus, la el, să comande cafea şi prăjituri pentru toată lumea.

  — Produsele de cofetărie vor fi de la Spriingli, spuse el, după ce ofiţerul ieşi din încăpere.

  — O să mă fac cât un porc, îi spuse Paula.

  — De-aceea le-am şi comandat, îi replică el, zâmbind. Am veşti. Brazii ne joacă feste, sunt sigur. Vrea să ne inducă în eroare.

  — De data asta, ce fel de feste? Întrebă Tweed.

  — Pilotul avionului care aşteaptă pe Kloten a completat trei planuri de zbor provizorii. Unul pentru o decolare la ora unsprezece. Unul pentru ora treisprezece. Al treilea pentru cincisprezece. Toate trei provizorii.

  — Asta ca să mă inducă în eroare, spuse Tweed. Cu ce destinaţii?

  — Toate trei pentru aceeaşi destinaţie. Aeroportul internaţional Bournemouth.

  — Deci se întoarce de unde a plecat. Grenville Grange, în Dorset. Interesant. Ne ducem după el.

  — Bănuiam eu că aşa o să faci, spuse Beck cu un zâmbet strâmb. Nu te dai niciodată bătut. Apropo, după ce ai aterizat cu avionul lui Brazii într-o zonă mai retrasă, i-am cerut controlorului de zbor să nu ţină avionul la vedere, ci undeva, ascuns, în aceeaşi zonă. Aşa că aparatul te aşteaptă, cu plinul făcut. Un echipaj elveţian va fi gata de decolare când vei vrea. Vor fi, probabil, aceiaşi oameni care te-au dus la Sion. Îşi petrec noaptea dormind.

  O poliţistă în uniformă intră cu o tavă cu cafea şi prăjituri. Paula se întinse după un amestec exotic, cu multă ciocolată şi frişcă.

  — Grozav, anunţă ea. Ce ofertă generoasă! O să mai vreau una.

  — De aceea sunt aici. ca să fie consumate, spuse Beck amuzat.

  — Ce-aş vrea eu să facem, spuse Tweed, e să fim toţi în avion pe la ora zece a.m. Astfel o să fim gata să decolăm de îndată ce pleacă Brazii. Indiferent de care dintre cele trei planuri se foloseşte.

  — Asta se va aranja, spuse Beck. În cazul ăsta, o să trimit două maşini neînmatriculate ale poliţiei să vă ia de la Schweizerhof la ora nouă fără un sfert. Dacă Brazii alege planul de ora unsprezece, voi o să fiţi deja la bordul celuilalt avion.

  — Serviciul şi organizarea ta sunt, într-adevăr, remarcabile, spuse Tweed. Îţi mulţumesc pentru tot ajutorul pe care mi l-ai dat.

  — O să-mi povesteşti, te rog şi mie ce s-a întâmplat, în cele din urmă, cu domnul Brazii. Dumnezeu ştie dacă a reuşit sau nu să întoarcă lumea cu fundu-n sus. După ce s-a auzit de decizia de la Londra, armata elveţiană a fost pusă în stare de mobilizare parţială.

  În timp ce Tweed îi telefona prim-ministrului, Beck puse câteva din prăjiturile care îi plăcuseră Paulei într-un şerveţel şi i le oferi, înclinându-se.

  — O să-ţi trimit ciocolată Spriingli, o cutie mare. Pentru o doamnă curajoasă.

  — Mulţumesc. Întotdeauna ai fost drăguţ cu mine.

  Beck o îmbrăţişă, apoi plecară şi îl găsiră pe Marler discutând cu poliţista cea frumoasă, care le servise cafeaua şi prăjiturile.

  — Îmi pare rău, spuse Tweed, bătându-l pe umăr, te cheamă datoria.

  Marler reacţionă aproape instinctiv şi o luă înaintea lor, prin noapte, oprindu-se să-şi arunce o privire după spaţiul pavat din faţa clădirii, făcându-le apoi semn să vină după el.

  — Mâine ar trebui să vedem câteva acţiuni interesante, remarcă Tweed pe drumul de întoarcere la Schweizerhof.

  — Am avut destule şi pe ziua de azi, i-o întoarse Newman.

  În timpul unei cine nesfârşite, Eve conversase cu Brazii, acordându-i doar jumătate din atenţia ei. Cu cealaltă jumătate încerca să găsească o modalitate de a-l contacta pe Newman, înainte să părăsească Zurich-ul. Era convinsă că Newman făcea pe durul, voia să se lase greu.

  Imaginea lui Gustav, strivit sub roţile camionului, nu mai făcea parte din gândurile ei. Nu-i trecuse nici o clipă prin minte că ea era responsabilă pentru moartea lui îngrozitoare.

  Spre disperarea ei bine mascată, Brazii prelungi cina cu mult după miezul nopţii. Urcară împreună pe scări şi, ajuns în dreptul apartamentului său, Brazii deschise uşa şi i-l arătă pe Igor care dormea pe o canapea, învelit cu o pătură.

  — I-am dat să mănânce înainte să coborâm noi la masă, îi spuse el. Lui Eve nu-i păsa nici cât negru sub unghie dacă lui Igor i se dăduse, sau nu de mâncare. Spuse „noapte bună” şi se duse în camera ei. Închise uşa, o încuie, îşi aprinse o nouă ţigară de la cea pe care o fuma, îşi turnă votcă într-un pahar mare şi începu să se dezbrace.

  Din punct de vedere psihologic, era prea târziu să-l sune pe Newman. Aşa că dimineaţă, când Brazii se va duce la bancă, ea va suna din nou la Schweizerhof. Sună telefonul. Alergă să răspundă, fiind sigură că o sună Newman. În schimb, era Brazii.

  — Să te scoli devreme mâine, să fii gata pentru micul dejun la ora opt. Mâncăm împreună.

  — Am înţeles.

  Trânti receptorul. Sperase să doarmă bine. Ajunse la concluzia că n-are rost să se mai dezbrace. Aruncă perna, de care, oricum, nu avea nevoie, pe podea, stinse ţigara, se băgă în pat, stinse lumina şi adormi repede. Conştiinţa n-o ţinuse niciodată trează pe Eve Warner.

  A doua zi, de dimineaţă, îl însoţi pe Brazii la micul dejun. Brazii comandă un mic dejun englezesc şi prelungi masa cât mai mult, în timp ce Eve încerca să-şi ascundă nerăbdarea. Brazii era într-o dispoziţie foarte bună, pălăvrăgea încontinuu cu ea, comandând cafea după cafea.

  Ea fuma ţigară de la ţigară, ascunzându-şi nervozitatea, întrebându-se când naiba avea Brazii de gând să plece la bancă. Era aproape ora nouă când el se ridică de la masă, avertizând-o să fie gata de plecare imediat ce el se va întoarce.

  — Cât timp lipseşti? Întrebă ea cu indiferenţă.

  — Cât stă cucul pe ouă? Îi replică el amabil.

  — Ei, cât stă? Insistă ea.

  — O să ştii când o să mă întorc şi o să-ţi bat la uşă, nu-i aşa?

  Furioasă, se duse la ea în cameră şi lăsă uşa întredeschisă câţiva centimetri. După ce îl auzi pe Brazii încuindu-şi uşa, aşteptă câteva secunde, îşi scoase capul şi se uită pe coridor, la timp să-l vadă dispărând după colţ, acelaşi colţ după care dispăruse Gustav în ultima sa plimbare fatală, dar gândul acesta nu-i trecu prin cap.

  Hotărâse că va risca şi îi va telefona lui Newman din camera ei. Brazii s-ar fi putut întoarce mai repede decât se aştepta ea. Să meargă pe jos până la cabina telefonică de pe Bahnhofstrasse ar fi pus-o într-o situaţie dificilă. Formă numărul de la Schweizerhof din memorie.

  — Vă rog faceţi-mi legătura cu domnul Robert Newman. Aşteaptă telefonul meu.

  — Mă tem că domnul Newman nu mai stă la noi.

  — Faceţi-mi legătura cu recepţionerul, atunci.

  — Recepţia.

  — Înţeleg că domnul Newman a plecat de la dumneavoastră. E adevărat?

  — Da, madame.

  — S-a întâmplat ceva şi trebuie neapărat să-i dau de ştire. Unde s-a dus?

  — N-am nici cea mai vagă idee, madame.

  — A luat trenul, avionul sau a plecat cu maşina?

  — Sincer, nu ştiu nimic.

  — Dar ştia că trebuie să sun. Probabil că a lăsat o adresă unde poate fi găsit. Uitaţi-vă în registru.

  — Nu a lăsat nici o adresă. Tonul recepţionerului începu să se răcească. Nu vă pot ajuta.

  — Eşti inutil! Ţipă ea la el şi întrerupse convorbirea.

  Se apucă, furioasă, să-şi facă bagajul, îndesând haine scumpe unele peste altele în valiză, îndesând înăuntru marginile care rămăseseră, atârnând, pe afară. O să le calce cei de la spălătorie. Şi-ar face bine să iasă perfect, altfel or să audă de ea.

  — Dracu’ să te ia, Bob Newman, murmură ea. Păi, în cazul ăsta, preţul a crescut la o sută cincizeci de mii de lire.

  Singurele lucruri cu care umblă cu atenţie fură paginile pe care le fotocopiase, din dosarele din cabinetul lui Gustav. Pe acestea le împături cu grijă, băgându-le într-un buzunar al genţii, din care scosese în prealabil tubul de Mace de la José. La sfârşit, puse tubul la loc şi îşi închise poşeta de umăr, trăgându-i fermoarul. Avea în ea o avere. cu toate foile acelea.

  După ce încuie valiza, se aşeză picior peste picior, bătând uşor cu unul din picioare, în timp ce se uita pe altă revistă de modă, hotărându-se ce să mai cumpere. Preţurile n-o interesau niciodată.

  La bordul avionului de pe Kloten, Tweed şedea răbdător şi citea un volum broşat. Îşi cumpărase o colecţie de astfel de volume de la Shopville. Newman stătea vizavi de el, pe rândul celălalt, citind ultimele ştiri.

  Marov izolase Rusia. Nici o navă nu avea voie să părăsească cele două porturi degajate de gheţuri. Murmansk, în vest, Vladivostok, pe coasta Pacificului. O nouă organizaţie a poliţiei secrete, numită MOVAK, patrula pe străzile Moscovei şi ale altor oraşe mari, arestând mafioţii. Parlamentul fusese dizolvat, „în aşteptarea noilor alegeri”. Nu fusese stabilită nici o dată când acestea urmau să aibă loc.

  În spatele lui, Butler, aşezat în cel mai confortabil scaun, ocupat în mod normal de Brazii, când acesta se afla la bordul avionului, adormise repede. Pete Nield, care nu-l scăpa din ochi, citea şi el un ziar. Paula, aşezată în faţa lui Tweed, era adâncită în volumul ei broşat. Mai avea unul de rezervă în poală. Paula citea repede. În dreptul ei, pe rândul lui Newman, stătea Philip. Îi aruncă o privire, îl văzu uitându-se în gol, puse cartea jos şi se duse la el.

  — Te gândeşti la Eve? Sau n-ar trebui să întreb? Rosti ea încet.

  — O, Doamne, nu! Adică, nu mă deranjează că întrebi, răspunse el repede. Mă gândeam la Jean. Am mai trecut o singură dată prin Valais, când ne întorceam amândoi dintr-o vacanţă la Verona. Ne-am simţit extraordinar. Jean iubea Verona. Atât de veche. Am fost prin amfiteatru. Păstrat, de altfel, perfect. Am făcut o excursie de o zi la Veneţia. Jean era de părere că o zi la Veneţia era suficient, cu toată magia acestui oraş. Eu am fost de acord cu ea. Ne-am întors cu un expres din Milano. Era ceaţă când am trecut prin Valais, aşa că n-am văzut mare lucru. Voiam să ne petrecem ultimele zile la Geneva. Am băut kir royales la Les Armures. A fost o seară superbă. Deşi nu mă aştept ca tu să ţi-o aminteşti cu plăcere, după câte ni s-au întâmplat acolo.

  — O amintire plăcută.

  — Da.

  Philip înghiţi în sec, îşi întoarse privirea şi spuse că se duce la toaletă.

  Marler apăru din cabina echipajului. Neobosit, ca întotdeauna, se plimbase pe interval, în sus şi-n jos, fumând o ţigară lungă şi sporovăind cu echipajul. Îşi continuă patrularea pe interval, apoi se întoarse în cabina echipajului.

  Reveni însă repede şi se opri lângă Tweed.

  — Pilotul tocmai mi-a spus că a venit Brazii, însoţit de o femeie. S-au suit în avionul lor. Se aşteaptă să decoleze la ora unsprezece. Cu aceeaşi destinaţie. Bournemouth.

  — Cum trece timpul.

  Tweed se uită la ceas, surprins să vadă că e aproape unsprezece dimineaţa. Îşi închise cartea şi văzu că Newman auzise ce-i spusese Marler.

  — Plecăm, zise Newman. Ultima fază, bănuiesc, a unei lungi saga.

  — Trebuie să mai aşteptăm, până suntem siguri că turnul de control ne lasă să decolăm la puţin timp după Brazii, le aminti Tweed. Aeroportul e aglomerat în zilele astea, chiar dacă e martie.

  — Sunt de acord cu tine, spuse Newman. O să fie destul de complicat. Trebuie să aterizăm pe Bournemouth după ce pleacă el spre Grenville Grange., dar nu prea curând.

  — De fapt, sublinie Paula, avionul nostru va trebui să aterizeze doar când Brazii e suficient de departe, ca să nu vadă aterizând un aparat cu numele lui pe tot fuzelajul.

  — Ai dreptate, spuse Newman. O să fie un război al nervilor.

  În absenţa lui José, Brazii ţinea lesa lui Igor când acesta urcă în avion, ţopăind pe scară. Lui Igor îi plăcea la nebunie să zboare. Se aşeză în scaunul lui preferat şi începu să se uite pe geam, în timp ce Brazii îi lega lesa de braţul scaunului.

  Se întoarse după valiză şi se întâlni cu Eve, îmbrăcată în trenciul ei lung, cărându-şi singură valiza. Eve îşi aruncă valiza cât colo, se duse şi se aşeză în spatele scaunului pivotant al lui Brazii. După ce acesta fu ocupat de Brazii, uşa exterioară se închise şi scara mobilă fu dată la o parte. Zgomotul motoarelor se transformă, din torsul monoton de încălzire, în vuietul asurzitor dinainte de decolare. Brazii se roti cu scaunul, ca să stea cu faţa la ea şi se uită la ceas.

  — Splendid! O să decolăm exact la unsprezece.

  — Excelent. Ţi-ai luat banii de la bancă?

  — Cine a zis că e vorba de bani? Bătu uşor în micul diplomat pe care îl ţinea în poală. Documente importante, minţi el.

  Avea în diplomat un milion de franci elveţieni în bancnote mari, câştigul rezultat din vânzarea obligaţiunilor.

  „Nu te cred”, gândi ea, aprinzându-şi o ţigară şi făcând un rotocol de fum. Îl desfăcu, băgându-şi un deget prin el. Apăru stewardul.

  — Eu vreau o votcă mare, strigă ea.

  — Nu e puţin cam devreme? Sugeră Brazii.

  — Nu e niciodată prea devreme.

  Avionul se desprinse de pistă, începu să prindă înălţime, lăsă în spate pâlcurile de brazi care încercuiau partea aceea de aeroport, trecu prin nori şi ieşi deasupra lor, în lumina strălucitoare a soarelui.

  — Odată şi-odată, spuse Eve, tot o să ai probleme cu Igor. Nu ai voie să-l scoţi din Anglia, aşa cum o faci. Igor ar trebui să stea şase luni în carantină.

  — O, îl pun în coşul lui special înainte să aterizăm. Compartimentul de sus e plin cu cutii de ciocolată elveţiană, în cazul în care e deschis la vamă, ceea ce nu se va întâmpla. Pe aeroportul din Bournemouth se ştie cine sunt şi faptul că sunt prieten cu primul-ministru.

  — Unde dracu’ e votca mea? Ar trebui să-l schimbi pe stewardul ăsta, să iei pe cineva care ştie să-şi facă meseria.

  De abia termină de vorbit, că apăru stewardul cu un pahar mare de votcă, echivalentul a trei porţii normale. Eve se lumină toată, trase o tavă şi puse paharul în scobitura pentru pahare.

  — Cel puţin, n-ai uitat că vreau una mare, spuse ea fără amabilitate.

  — O alta va fi gata îndată ce madame va dori.

  Stewardul îi cunoştea gusturile. Nu înţelegea cum poate să consume atâta băutură tare şi totuşi să coboare din avion trează. Îi zâmbi, dar Eve nu-l luă în seamă. „Să nu-i răsfeţi pe cei ce lucrează pentru tine”, ăsta era mottoul ei. Cei răsfăţaţi se pretează la familiarisme cu superiorii lor.

  Îşi aranjase cu grijă trenciul, pentru că era întotdeauna mândră de ultimele achiziţii. Coborând pe Bahnhofstrasse, după ce-l cumpărase, cu paşi mari şi cu mâinile în buzunare, se simţise ca un general la comanda trupelor sale.

  — Când aterizăm, o să ne aştepte o maşină, o informă Brazii. O să mergem direct la Grenville Grange.

  — Sper că i-ai anunţat pe servitori să cureţe locul înainte să ajungem noi acolo, îi spuse ea.

  — Am dat un telefon. Să sperăm că au înţeles bine data.

  — Ei bine, dacă n-au făcut-o ei, eu n-o fac. N-am fost angajată să fac treburi casnice.

  — Asta ar însemna să-ţi iroseşti talentele în alte direcţii, spuse Brazii, zâmbind.

  — Ăsta a fost un compliment? Întrebă ea, privindu-l, cu prudenţă, peste pahar.

  Băuse deja trei sferturi din conţinutul paharului şi se gândea că ar fi timpul ca stewardul să apară din nou.

  — Bineînţeles. Zâmbetul lui Brazii se lăţi şi mai mult. Un compliment original pentru o doamnă unică.

  — Steward! Strigă ea. Îşi golise paharul în timp ce vorbea Brazii. Repetă reprezentaţia. În timp-record.

  Stewardul se strădui să surâdă când îi luă paharul. Se gândea chiar c-ar trebui să-şi caute altă slujbă dacă Brazii continua să călătorească cu această femeie.

  — Ia uite, acolo e Bernese Oberland, zise Brazii, arătând cu degetul. O privelişte mai spectaculoasă decât oriunde în lume, inclusiv în America. Unde, cred americanii, au totul şi de toate la cel mai înalt nivel.

  Eve nu se osteni să se uite în depărtare, la masivul lanţ de piscuri crestate, acoperite cu zăpadă şi strălucind în lumina soarelui. Brazii privi Jungfrau-ul, pe care îl găsi impresionant, dar nu mai impresionant decât Kellerhorn-ul. Apoi îşi alungă din cap toate gândurile legate de Valais, în timp ce avionul se îndreptase spre Franţa.

  Controlorul de zbor îl contactase prin radio pe pilotul avionului lui Tweed, aşa cum îi ceruse Beck. Pilotul ieşi din cabină şi se opri în dreptul lui Tweed.

  — Îmi pare rău, domnule, dar va mai dura cel puţin o jumătate de oră până vom putea decola. Sunt planificate alte zboruri înaintea noastră. Celălalt avion a decolat la ora unsprezece.

  — Nu avem ce face, spuse Tweed amabil. Înţeleg. Controlorul are şi el priorităţile lui.

  — Asta înseamnă, interveni Newman după ce pilotul închise uşa de la cabina lui, că o să fie o treabă a dracului de grea să-l mai prindem pe Brazii din urmă, o să ajungem cu mult după el la Grenville Grange.

  — Nu neapărat, zise Philip, stând pe locul lui, vizavi de Paula. Am o idee.

  — Spune-mi-o şi mie, îl încurajă Paula.

  — Nu încă. Să vedem cum merg treburile când o să ajungem în Anglia.

  Paula scoase prăjitura cu frişcă pe care i-o dăduse Beck şi pe care o ţinuse în frigider peste noapte. Începu să muşte din ea, folosind celălalt şerveţel pe care Beck, grijuliu, i-l pusese în plus, ca să nu-i scape firimituri pe costum.

  — O să te îngraşi ca un purceluş, o tachină Philip.

  — Ba nu. Pot să mănânc cât vreau, greutatea mea rămâne constantă. Eşti gelos că nu ai şi tu una.

  — Îmi lasă gura apă, recunoscu el.

  Alese o bucată cu multă frişcă, o rupse, îi spuse lui Philip să deschidă gura şi i-o vârî înăuntru.

  — A fost bună, spuse el după ce termină de mâncat. Mulţumesc. Din punctul meu de vedere, eşti o doamnă foarte generoasă.

  Philip scoase din valiza sa o hartă a Dorset-ului. Paula era nedumerită că Philip studia harta Dorset-ului. După ce acesta o împături şi o puse la loc, Paula îi strigă:

  — Credeam că deja cunoşti Dorset-ul ca pe dosul palmei tale.

  — Voiam doar să verific ceva.

  — Ceva în legătură cu misteriosul tău plan? Îl presă ea.

  — Poate.

  — Anglia, frumoasa Anglie, rosti Brazii, uitându-se pe geam.

  Avionul intrase pe aeroportul internaţional Bournemouth şi se pregătea de aterizare. Eve era mai preocupată să-şi aranjeze trenciul decât să stea pe scaun, legată cu centura de siguranţă, aşa cum ar fi trebuit. Avionul cobora într-un unghi care nu o deranja prea mult.

  — Sper că şoferul ne aşteaptă cu limuzina, strigă ea.

  — Joseph nu se simte bine, aşa că nu va fi acolo.

  — Atunci o să avem alt şofer.

  — Da. Se întoarse cu scaunul lui. Te uiţi la el.

  — Adică o să conduci tu? Întrebă ea, cu o urmă de neîncredere în ton.

  — Poate ar trebui să-ţi reamintesc că mi-am dat examenul de conducere pentru şoferi profesionişti.

  — Aş putea să conduc şi eu, spuse ea. Sunt un şofer bun.

  — Poate mai târziu. Pentru început, o să stau eu la volan. Şi, oricum, dacă o luăm prin Corfe, nu e mult de mers.

  — Şoselele sunt inundate. M-am uitat pe geam. Probabil că a mai plouat. Zona rurală e un adevărat lac.

  — Aterizăm, spuse el şi se întoarse, ca să fie cu faţa spre cabina echipajului.

  Pilotul puse încet avionul pe pistă, îl lăsă să ruleze, apoi îl opri. Aşteptară. O lumină verde se aprinse deasupra cabinei echipajului. Eve se ridică, îşi încheie nasturii trenciului, dar cu ultimii nu se mai osteni.

  Îşi luă valiza şi apăru prima în capul scărilor, apoi începu să coboare, cu trenciul fâlfâindu-i în toate părţile. Brazii chemă un hamal care să-i ia cele două valize. Mai devreme, pe când se mai aflau în aer, îl luase pe Igor şi-l băgase în compartimentul de jos al coşului său, căptuşit bine cu pături şi dotat cu găuri de aerisire ascunse cu grijă. Uriaşul câine fusese liniştit şi destins, având încredere în stăpânul său şi ştiind că nu trebuie să scoată vreun sunet până ce nu i se dă drumul de acolo.

  Brazii pusese la loc cel de-al doilea compartiment, în care aranjase cutii mari de ciocolată Spriingli. În final, pusese capacul şi îl fixase cu patru şuruburi. Terminase totul cu un sfert de oră înainte de aterizare. Stewardul primise ordin să rămână în cabina echipajului, pentru că Brazii avea ceva foarte confidenţial de discutat cu Eve, care se uitase la şeful ei cum făcea singur toată treaba.

  Acum, că avionul era pe pământ, Brazii îşi demonstra forma fizică şi puterea, cărând singur coşul de la avion până la limuzină. Funcţionarii de la vamă făcură glume pe socoteala lui.

  — Iar aţi adus dulciuri pentru prietenele dumneavoastră, domnule?

  — Aşa se întâmplă când ai prea multe, glumi şi Brazii. Cincisprezece minute mai târziu, conducând pe un drum lăturalnic, Brazii ieşi în zona rurală care înconjura aeroportul şi băgă maşina într-un câmp liniştit, luminat de soarele care strălucea din mijlocul unui cer senin şi albastru. Bătea un vânt puternic. Îl scoase din coş pe Igor care adormise şi îşi reluă drumul.

  Seria obstacolelor începu când ajunseră la debarcaderul feribotului care traversa intrarea în portul Poole. FERIBOT IEŞIT DIN FUNCŢIUNE PÂNĂ JOI, îi anunţa o pancartă mare. Brazii se dădu jos din limuzină, înjurând.

  — Ce s-a întâmplat? Îl întrebă el pe un lucrător îmbrăcat cu o haină galbenă de ploaie.

  — Un cargobot a intrat şi a zgâriat feribotul care traversa ieşirea. E ţinut în dană la Shell Bay, acolo şi se lucrează la el.

  Brazii se întoarse la limuzină şi se aşeză la volan, în timp ce muncitorul se apropie de el.

  — Unde vă duceţi?

  — La Corfe, răspunse Brazii, coborând geamul.

  — Singurul drum este prin Wareham. Şi-o să daţi de mai multe belele. Se lucrează la drumuri. Semafoare, mers pe o singură bandă, tot tacâmul. Mergi de te saturi, spuse muncitorul cu satisfacţie.

  — Mulţumesc pentru avertisment. De ce le-o fi plăcând oamenilor ăstora să-ţi dea veşti proaste? Răbufni el, demarând şi luând-o spre îndepărtatul Wareham.

  — Pentru că celor din păturile inferioare le place la nebunie să-i dea cu tifla unuia care conduce o maşină decentă, comentă ea. Aş bea ceva. N-am putea opri la un hotel, undeva, pe aici?

  — Nu, n-am putea. O să mergem fără oprire, îi spuse el răstit.

  — Nu e nevoie să fii atât de bădăran.

  — Să nu mai vorbeşti niciodată aşa cu mine, îi replică el cu o voce calmă.

  Ocoliră portul Poole. Brazii observă formaţiuni noroase, semănând cu cele aducătoare de furtună, adunându-se dinspre vest. Vântul se înteţise şi el.

  Pe aeroportul din Kloten, controlorul se ţinu de cuvânt. Avionul primi permisiunea să decoleze. Tweed oftă uşurat. Aşteptă până ce aparatul se ridică deasupra norilor şi se duse să vorbească cu Butler şi cu Nield.

  Stewardul servise deja cafea şi sandviciuri pe porţelanuri de Coalport pe care le găsise într-un bufet. „Domnul Brazii se respectă”, îşi zise Tweed care ajunsese la locul unde Butler, trezit de-a binelea, devorase o farfurie cu sandviciuri şi o cerea pe a doua.

  — Harry, am luat legătura cu controlorul de la Bournemouth. O să te aştepte o maşină acolo.

  — Nu mai vreau ambulanţe! Se împotrivi Harry.

  — Am zis o maşină, îi aminti Tweed. O maşină; te duci cu Nield la o casă de odihnă. Stai acolo două zile şi, după aceea, te aduce Nield la Londra cu maşina. Ai avut un glonţ în tine.

  — Care nu mai e acolo. Doctorul din Zurich a zis că pot începe să fac exerciţii uşoare cât mai repede cu putinţă.

  — Bine. Du-te şi plimbă-te până în faţă.

  — Aş putea să conduc eu la întoarcerea la Londra, spuse Butler nervos.

  — Eu ţi-am dat un ordin. Pete conduce.

  După ce lămuri această problemă, Tweed se întoarse la locul său şi îşi continuă masa. Newman, care auzise conversaţia cu Butler şi cu Nield, veni şi se aplecă peste Tweed, vorbind aproape în şoaptă:

  — Fără Butler şi Nield o să fim inferiori numeric, luând în considerare faptul că Brazii mai are o bandă de mercenari la Grenville Grange.

  — O să ne descurcăm. Ne-am mai descurcat şi altă dată, îi spuse Tweed hotărât. Du-te la locul tău şi termină de mâncat. Nu ştim când o să mai mâncăm.

  Marler, care trecuse cu o farfurie în mână, aşteptă până ce Newman se întoarse la locul său. Pe umăr avea un sac. Vorbi şi el cu Tweed aproape şoptit:

  — Eu nu cred că trebuie să ne facem probleme, indiferent de ce ne aşteaptă. Dacă n-am mai trecut prin Controlul Paşapoartelor şi pe la Imigrări, am păstrat restul armamentului şi încă mai avem destul.

  — Să-l ascunzi bine când aterizăm, îl avertiză Tweed.

  Paula se uita pe geam, fascinată de priveliştea oferită de înfricoşătorul, dar magnificul Bernese Oberland. Tweed o bătu uşor pe umăr şi îi spuse să mănânce cât mai poate. De acum, preluase el comanda, simţind că sunt aproape de punctul culminant al lungii lor călătorii din Dorset la Valais.

  După ce aterizară pe aeroportul internaţional Bournemouth, inundat de un soare strălucitor, Tweed îl conduse personal pe Butler, care încă protesta, la maşină. Îl aştepta şi un şofer, aşa că Nield trecu în spate. În timp ce maşina dispărea în direcţia portului Poole, Marler arătă spre două maşini parcate în apropiere.

  — Asta e ceea ce am comandat, la sugestia ta, îi spuse el lui Tweed. O să mă ocup eu de acte, după care putem să-i dăm bătaie.

  În timp ce Marler se ocupa de acte, Tweed stătu de vorbă cu controlorul de zbor, făcând referiri şi la prietenul său, Jim Corcoran, şeful securităţii de pe Heathrow. I se spuse că Brazii plecase cu o doamnă, într-o limuzină mare, cu trei sferturi de oră mai devreme. Tweed se întoarse şi le spuse lui Newman şi lui Marler, în timp ce Paula stătea şi asculta.

  — Deci are un avantaj asupra noastră, spuse Newman, mohorât.

  — Norocul, şansa, replică Tweed.

  Plecară de pe aeroport, Philip la volanul primei maşini în care mai erau Tweed şi Paula. În spate, venea Marler, cu Newman lângă el şi cu valiza acestuia în spate.

  Conduseră până la debarcader pe un drum mai direct decât cel pe care venise Brazii şi se văzură în faţa aceleiaşi pancarte care le reteză avântul, anunţându-i că feribotul nu e în stare de funcţionare. Tweed îşi încreţi buzele şi luă următoarea decizie:

  — Va trebui s-o luăm prin Wareham; ocolim foarte mult, dar n-avem ce face.

  — Faceţi câteva ore până acolo, îi informă acelaşi muncitor care vorbise şi cu Brazii.

  Cu un minut mai devreme, le explicase vesel ce se întâmplase cu feribotul.

  — Nu e bine aşa, spuse Philip. Ştiu ce trebuie să facem.

  Făcându-i semn lui Marler să vină după el, dădu înapoi de la debarcader şi conduse pe un drum care mergea paralel cu vastul port. Din loc în loc, Paula vedea păduri de catarge legănându-se uşor printre copaci. Din spate, de lângă Paula, Tweed îi strigă lui Philip:

  — Philip, poate-mi spui şi mie ce vrei să ne propui.

  — Când am fost cu Eve sus, pe Lyman’s Tout, în noaptea incendiului, am observat un debarcader vechi la baza unui golf din apropiere. Până acolo se ajunge pe o potecă. Dacă închiriem un vas, ăsta e cel mai rapid mod de a ajunge în zonă.

  — Un vas?

  Tweed era îngrozit.

  — Ia astea, şopti Paula. Două pastile de Dramamine, contra răului de mare. Ai mai luat şi altă dată. Am şi o sticlă cu apă Tupperware – în geantă. Hai, nu protesta. Înghite-le.

  Fără tragere de inimă, Tweed făcu ce i se spuse şi înghiţi toată apa, ca să se ducă pastilele pe gât. Ura marea şi Paula o ştia.

  — Eşti sigur că o să ajungem mai repede acolo cu un vas? Întrebă el.

  — Sunt absolut sigur. Philip era pornit. Asta verificam eu pe hartă, în avion. Mai am încă mulţi bani, precum şi un certificat care îmi dă dreptul să manevrez orice fel de ambarcaţiune. Îmi place să navighez şi-o făceam des înainte s-o întâlnesc pe Jean. Pe vremea aceea eram aproape un copil.

  Întoarse, ieşi de pe şosea şi intră pe un drum lateral, cu un indicator care anunţa SPRE PORT. Ajunşi acolo, Tweed văzu catargele legănându-se. Se întoarse către Paula.

  — Se pare că marea e agitată.

  — E doar o hulă blândă, îl asigură Philip.

  — Cred că am mai auzit cuvintele astea şi altă dată, spuse Tweed, fără urmă de entuziasm.

  — Pastilele îşi vor face efectul când vom fi la bord, îi şopti Paula.

  Lângă Philip, veniseră Marler şi Newman. Philip îşi argumentă puternic punctul de vedere şi îi convinse că ştie ce face. Marler se pricepea şi el la navigaţie şi se stabili că îl va înlocui pe Philip dacă va fi nevoie. Următorul lucru pe care îl discutară fu alegerea vasului.

  Tweed începu să hoinărească prin micul port de ambarcaţiuni, însoţit de Paula. Chiar şi în port se simţea aşa-zisa „hulă blândă” a lui Philip. Tweed începu să vorbească, pentru a nu se mai gândi la calvarul care îl aştepta:

  — Brazii e un om ciudat. Bănuiesc că suntem toţi un amestec ciudat, dar el a schimbat mersul lumii, iar numele lui nu va apărea în nici o carte de istorie. Sunt sigur că ştie asta.

  — Atunci de ce a făcut-o? Vru să ştie Paula.

  — Nu pentru gloria personală, asta e sigur.

  — Totuşi, se pare că îi place să fie în termeni amicali cu ocupanţii din Downing Street, de la Casa Albă, de la palatul Elysee şi cu mulţi alţii.

  — Eu cred că îşi folosea puternica personalitate doar pentru a înţelege ce fel de oameni conduc lumea. Şi a fost îngrozit de lipsa de abilitate pe care a găsit-o în cercurile înalte.

  — Dar e un om fără milă, insistă ea.

  — Eu aş spune că, dacă te apuci să schimbi echilibrul puterii mondiale trebuie să fii neîndurător. Brazii e o combinaţie unică între un om de stat şi un ticălos. Aspectul neobişnuit al caracterului său este acela că, probabil, este complet lipsit de vanitate. Şi, spre deosebire de majoritatea oamenilor de sus, el are o concepţie globală.

  — Am impresia că nu-i plac comunicaţiile moderne.

  — Eu sunt sigur că nu-i plac. De altfel, nici mie nu-mi plac. Calea spre o explozie cu adevărat catastrofală este să aşezăm fiecare om de pe planetă unul peste altul. Oamenii stau în faţa televizoarelor, crezând că urmăresc ştirile. Tot ceea ce urmăresc ei sunt imagini senzaţionale, pline de orori, deseori despre ceva care nu are nici un efect asupra felului în care se mişcă lumea. Ştirile importante sunt ignorate dacă nu produc imagini sinistre. Aşa-zisele ştiri de la televizor sunt de fapt divertisment. Dacă acesta e cuvântul corect pentru ororile care ni se prezintă.

  — Şi nu ne plac telefoanele mobile. Cel puţin, mie nu-mi plac, zise Paula.

  — Poartă unul cu tine şi nu vei avea timp nici să gândeşti. Să ştii că poţi fi contactat de oricine, chiar când ai ieşit la o plimbare e foarte deranjant. Brazii avea dreptate despre savanţi. Nu se gândesc niciodată la posibilele consecinţe ale lucrurilor pe care le inventează.

  Se întoarseră amândoi, auzind pe cineva alergând în spatele lor. Era Marler.

  — Am dat peste o frumuseţe. Preţul e cam piperat pentru închiriere, dar o să ne ducă repede acolo.

  — Aştept cu nerăbdare, spuse Tweed ironic.

  Paula se uită îngrijorată la Tweed când ajunseră la locul unde vasul ales era ancorat. Era pregătită o schelă de acces la navă cu balustrade. Vasul era un iaht de croazieră de mare putere, cu o punte înaltă şi împrejmuită. Philip era deja pe vas, la pupitrul de comandă. Newman desfăcea o parâmă de pe un bolard, aşteptând să se ridice ancora şi să plece.

  — Dramamina a început să-şi facă efectul? Şopti Paula.

  — Da.

  — Avem şi o cabină cu un aspect foarte luxos. Cred că o să stai confortabil acolo.

  — Ei bine, eu sub punte nu cobor. În primul rând, e mai aproape de apă. În al doilea rând, vreau să văd ce se întâmplă. Mă duc pe puntea de comandă.

  — Dacă aşa vrei, replică Paula, suspicioasă.

  — Aşa vreau!

  Tweed urcă schela de bord cu un pas ferm. Nu se ţinu de balustradă, deşi schela se legăna în ritmul hulei. Newman o strigă pe Paula şi îi întinse un binoclu puternic pe care îl scosese din sacul lui.

  — Unul pentru tine, unul pentru Tweed.

  Philip pornise motoarele. Trase un geam, îşi scoase capul afară şi strigă:

  — Toată lumea la bord! Daţi-i zor acolo, jos!

  — E în elementul lui, comentă Paula, ajungându-l din urmă pe Tweed.

  Marler şi Newman desfăcură parâmele de la provă şi de la pupă, urcară repede schela şi o traseră la bord. Tweed ajunse pe puntea de comandă când Philip începu să manevreze iahtul pe canalul principal. Tweed se uită surprins în jurul lui, analizând mărimea punţii, sistemul de control, harta marină pe care le-o dăduse cel care le închiriase vasul.

  — Seamănă cu panoul de comandă al unui Boeing 747, îi spuse încet Paulei.

  — Nu-ţi face griji. N-o să înceapă să zboare.

  Sub puntea principală, Marler şi Newman strângeau parâmele. Trecură pe lângă Brownsea Island, o insulă joasă şi masivă, ascunsă de copaci, care semăna mai degrabă cu insula Diavolului decât cu o staţiune de odihnă şi agrement. Ajunseră apoi aproape de ieşirea din canal. Tweed apucă strâns o balustradă, bănuind ce va urma când vor naviga pe mare.

  Iahtul trecu doar la câteva noduri de feribotul nefolositor. Paula văzu locul unde coca fusese lovită de un vas mare şi unde rămăsese o urmă adâncă la care lucrau muncitorii. Ieşiră în larg, hula crescu în intensitate şi Philip dădu drumul motoarelor care vuiră îndelung în lupta cu valurile gigantice. Îşi desprinse o mână de pe cârmă preţ de câteva secunde şi arătă spre ţărm.

  — Acolo e Studland Bay.

  — Ştiu, spuse Tweed, care studia harta. Vara, pe plaja de la Shell Bay, nu se mai vede nisipul, doar corpuri aproape goale, întinse umăr lângă umăr. Sardele la soare. Şi uitaţi-vă la ea acum.

  O fâşie de plajă nisipoasă, pustie, străjuită în spate de o movilă acoperită cu arbuşti jalnici, cenuşii, bătuţi de vânt. Un singur cuvânt cuprindea în el toată întinderea acestei coaste. Dezolare.

  — Urmează bătrânele Harry Rocks, strigă Philip. Mergem bine. Grupurile ciudate de stânci calcaroase, izolate şi mari, se proiectau în mare ca nişte fiinţe preistorice. În spatele lor, ca un val, un val mult mai mare decât cele pe care urca şi cobora vasul lor, se ridicau dealurile din Purbeck. Aproape lipsite de copaci, aveau o înfăţişare sumbră şi nicăieri nu se vedea nici o urmă că cineva ar fi locuit acolo.

  — Pe-acolo, pe dealurile acelea, ne-am plimbat cu maşina, eu şi cu Eve, îşi aminti Philip. Ce pierdere inutilă de timp.

  Paula observă că tonul lui nu e deloc nostalgic. Relatase totul ca pe un fapt divers. Destul de departe de coastă, putură să admire grupurile de calcar în timp ce treceau prin dreptul lor. Trecură mai departe, lăsând în depărtare Swanage, cu golful său lung. Din câteva coşuri se ridicau mohorâte fire de fum, desfăcute de vânt de îndată ce apăreau pe cer. Paula privea pe geamul pe care Philip îl închisese.

  Marler şi Newman se adăposteau la tribord. Puntea de la babord fusese acoperită cu spumă şi apă de mare. Philip arătă spre un promontoriu.

  — Acela e Durlston Head. O să ajungem acolo. După ce trecem de el, mai avem doar St Alban’s Head. Şi am ajuns.

  Când se uitase la tribord, Paula văzuse că Marler avea puşca Armalite atârnată pe umăr, lângă sacul cu muniţie. Începu să se încordeze. Privindu-l pe Tweed, văzu că expresia lui nu trăda nici un semn de nervozitate.

  — Brazii, spuse el, trebuie să plătească pentru oamenii care au murit. Pentru Ben, barmanul de la Ursul Negru, pentru Partridge, un spectator inocent, luat din greşeală drept Marchat, la Devastoke Cottage, pentru Rico Sava, traficantul de arme din Geneva, pentru generalul Stemdale şi pentru fiul acestuia. Ca să nu mai vorbesc despre bancherii pe care i-a ucis. Eve Warner i-a fost complice de bunăvoie. Ea a închis ochii la ceea ce se întâmpla. Şi pentru Karin şi Anton Marchat. Da, Brazii trebuie să-şi plătească datoriile.

  EPILOG.

  Îndreptându-se spre Corfe, Brazii fuse ţinut în loc de lucrările de pe şosea. Niciodată nu mai condusese pe o porţiune de şosea cu atâtea semafoare care să controleze traficul pe o singură bandă. Şi de fiecare dată când ajungea în dreptul unuia, acesta era deja roşu.

  Eve, într-o dispoziţie cât se poate de proastă, pentru că fusese mutată în spate, bombănea încontinuu, ceea ce nu-l ajuta deloc pe Brazii să-şi înfrâneze nervii. Cel mai mult o deranja faptul că Igor stătea pe locul din faţă, lângă stăpânul său.

  — Nu înţeleg de ce eu trebuie să fiu vârâtă în spate, numai pentru a i se da unui câine cel mai bun loc, protestă ea.

  — Lui Igor îi place să vadă ce urmează, să privească peisajul, replică Brazii, aşteptând să se facă verde.

  — La naiba cu ce vede el, bombăni ea.

  — Tu nu te uiţi niciodată pe geam, îi aminti el. Ştiu ce te roade. N-ai ce să bei.

  — Mi-ar prinde bine o votcă, recunoscu ea. Ar trebui să avem şi noi o sticlă în maşină.

  — Atunci, am fi opriţi de un tânăr poliţist destoinic, care ar vedea sticla şi am pierde o groază de timp, cât ar trebui să suflu în fiolă.

  — Tu nu bei la volan, continuă ea să-l cicălească.

  — Da, dar asta nu se ştie până nu mă testează.

  — Eu n-am văzut nici un poliţist în Purbeck. Se aplecă în faţă, ca pentru a sublinia ceea ce spune. Şi m-am plimbat pe toate dealurile alea ude, cu maşina lui Philip Cardon.

  — Te-ai simţit bine cu el? Întrebă Brazii.

  — Aşa şi-aşa. Un bărbat în plus. Ţine ochii deschişi, zise ea dintr-o dată. S-a făcut verde.

  Brazii se întrebă cum reuşise ea să-i farmece pe toţi bancherii la care o trimisese. Norii ameninţători de furtună trecuseră, fără să cadă din ei o singură picătură de ploaie. Soarele strălucea din nou. Brazii se gândea că Purbeck-ul avea o frumuseţe plăcută, specifică regiunilor rurale ale Angliei. Fusese foarte inspirat să cumpere Grenville Grange. Ajunse la un alt semafor care se făcu galben, apoi roşu. Brazii puse frână.

  — Ai fi putut să treci pe galben dacă ai fi apăsat pe acceleraţie, declamă Eve. De ce nu mă laşi pe mine la volan? Aşa s-ar putea să ajungem şi noi la destinaţie.

  — Prefer să ajung acolo viu, spuse el, pe un ton tăios.

  — O să-ţi demonstrez că sunt un şofer al naibii de bun, replică ea, lăsându-se din nou în faţă.

  — Bravo ţie.

  Ea aprinse o altă ţigară, lăsând chiştocul celeilalte să fumege în scrumieră. Brazii se întoarse şi îi spuse să-l stingă. Îl strivi, nervoasă, cu un capac de ruj pe care îl scoase din poşeta de umăr. În graba ei, aproape că scoase şi tubul de Mace.

  Se lăsă pe spate continuând să fumeze şi scutură scrumul pe marginea scrumierei, aşa încât să cadă pe podeaua curată când se suise ea în maşină. „Poate să strângă altcineva”, îşi zise ea. Se făcu verde.

  — Să nu-l scapi şi pe ăsta, rosti ea printre dinţi.

  Brazii aşteptă să treacă de locul unde se lucra şi opri maşina. Se întoarse şi se uită la ea, spunându-i pe un ton rece:

  — Dacă nu taci din gură, va trebui să consider încheiat contractul tău.

  — N-ai decât. Să vedem dacă-mi pasă.

  Brazii porni din nou la drum, ajunse la intrarea în Corfe, trecu prin vechiul sat şi coti, începând să urce pe dealul abrupt care ducea spre Kingston. Pe şosea, nu reuşi să evite o baltă. Apa se răspândi peste tot, acoperi parbrizul pentru scurt timp şi se scurse pe geamul din dreptul lui Eve. Brazii se uită în oglinda retrovizoare. Eve rânjea răutăcioasă.

  — Condu pe mijlocul drumului şi vei fi în stare să eviţi ca aşa ceva să se întâmple, spuse ea, mimând un ton plictisit.

  — Când am în faţă o curbă oarbă, de unde poate apărea un alt vehicul în viteză?

  — Nu e prea mult trafic pe drumul ăsta. Mi-aduc aminte; când am fost pe aici cu Philip. El, cel puţin, a ocolit toate băltoacele, îl întărâtă ea.

  — Bravo lui.

  În limuzină se lăsă o tăcere apăsătoare, în timp ce îşi continuară drumul prin Kingston, apoi, mai târziu, ajunseră aproape de drumul care ducea spre Grenville Grange. Chiar şi în lumina strălucitoare a soarelui, vechiul conac avea o înfăţişare respingătoare. Apropiindu-se, Eve se aplecă în faţă.

  — Nu văd nici o lumină. Toate obloanele sunt închise. Am avut impresia c-ai spus că ai aranjat ca servitorii să pregătească totul pentru venirea noastră.

  — Poate că au înţeles greşit data.

  — În cazul ăsta, hai să luăm cina la hotelul Priory, din Wareham. Tonul îi devenise brusc plăcut, rugător. Mâncarea e foarte bună, chiar foarte bună.

  — Şi bănuiesc că nici barul nu e rău.

  — Ştii că au un bar bun. Mi-ai spus că ai luat cina acolo de câteva ori. Hai să întoarcem şi să mergem direct la Priory.

  — Vedem cum stă treaba pe aici mai întâi.

  — Sunt sigură că nu e nimeni acasă.

  — O să aflăm imediat, nu-i aşa?

  Iahtul lăsase St Alban’s Head în urmă, era în larg, la câteva mile de coastă, când Philip recunoscu o creastă abruptă – era Lyman’s Tout. Prin binoclul lui puternic Tweed văzu ceva ce Philip, concentrat asupra conducerii vasului, n-avea cum să vadă.

  Cocoţat în vârful pantei care se rostogolea până la buza prăpastiei chiar din dreptul lui, ca un turn de pază, se ridica Grenville Grange. Paula cerceta şi ea conacul prin binoclu. Lăsă binoclul jos şi întoarse capul ca Tweed.

  — Ciudat, nu se vede nici o lumină. Locul pare închis pe timp de iarnă.

  — E cam devreme ca să aprindă lumina, cugetă Tweed cu voce tare.

  — După câte văd eu, e genul de loc unde luminile trebuie ţinute aprinse tot timpul. Chiar şi obloanele par închise.

  — Aşteaptă până ajungem mai aproape.

  Philip trebui să-şi pună în valoare toată îndemânarea ca să controleze iahtul. Un curent puternic se formase perpendicular pe direcţia pe care voia el s-o apuce, spre stânci. Crezuse c-o să poată duce iahtul spre vechiul debarcader, pe care îl văzuse acolo, dar puterea curentului îl deranja. În cazul în care debarcaderul nu era protejat de un cap, undeva în apropiere, era cam complicat să ducă vasul lângă debarcader, ca să poată debarca.

  Ca un bun căpitan, îşi păstră neliniştile pentru el. Apăru Newman cu binoclul în mâini.

  — Am localizat debarcaderul unde vrei tu să ajungi. Din fericire, e protejat în partea de vest de o stâncă imensă. Marea pare destul de rezonabilă acolo.

  — O să reuşim, spuse Philip şi se concentră pe navigaţie.

  — Au apărut luminile unei maşini, o limuzină, spuse Paula, uitându-se din nou prin binoclu. Vine de după casă foarte încet. Nu văd încă cine conduce. Şi dacă mai e cineva înăuntru. Putem să mărim puţin viteza? Sau n-ar trebui să fac propuneri de genul ăsta?

  — Doamna va beneficia de mai multă viteză, o asigură Philip. Nu prea multă, doar un pic. Aşa.

  — Nici măcar n-au deschis porţile, explodă Eve când ajunseră la intrarea în Grenville Grange.

  Brazii nu răspunse. Scoase o cartelă, se aplecă în afară, până la o cutie prinsă pe un stâlp, introduse cartela, apoi o scoase afară. Porţile dirijate electronic începură să se deschidă încet.

  — Asta înseamnă că servitorii ăia blestemaţi nu sunt aici, răbufni ea.

  — Nu neapărat. Poate au închis porţile după ce au intrat, ca măsură de securitate. Obloanele din faţă sunt întotdeauna închise, dacă mai ţii minte.

  — Parcă e o morgă.

  — O să aruncăm o privire şi în spate. Poate că pregătesc masa.

  — Atunci de ce nu sunt paznici?

  — A, simplu. Am lăsat toţi paznicii răspândiţi prin Europa. Va trebui să angajez alţii.

  În timp ce îi răspundea, Brazii conducea încet spre conac. Ajungând în locul unde drumul se bifurca, o luă în stânga şi ocoli casa. Apăru marea şi maşina fu lovită de o rafală de vânt. Aplecându-se peste volan, Brazii continuă să conducă până la capătul drumului, până unde începea panta care se termina pe marginea falezei. Aici, din cauza terenului arid, presărat cu pietre, suprafaţa de rulare era dură. Opri limuzina.

  — De ce dracu’ am venit până aici? Întrebă Eve.

  — Vezi iahtul acela mare, de croazieră, de pe mare? Vine încoace. Şi jos e un debarcader vechi de unde, pe o potecă, se poate ajunge pe partea cealaltă a Lyman’s Tout-ului. Trebuie să aflăm cine e la bord. Se aplecă jos, apucă un binoclu şi i-l dădu lui Eve peste umăr. Ia binoclul, du-te la marginea falezei, ca să fii mai aproape şi vezi dacă recunoşti pe cineva.

  — Dar ăsta nu e un binoclu de mare putere.

  — Te descurci şi cu ăsta. L-am pierdut pe celălalt, minţi el.

  — Of, bine. Am impresia că trebuie să muncesc ca să primesc cina aceea de la Priory. Nu e nimeni în casă.

  Brazii o privi cum se îndepărtează, din limuzina oprită chiar în vârful pantei, înfăşurată în trenciul pe care i-l ridica vântul ca într-o mantie. Două cuvinte de pe caseta pe care i-o pusese Gustav îi răsunau în minte. Eve l-ar fi vândut lui Newman pentru o sută de mii. Şi nu crezuse nici o clipă că Gustav se hotărâse de unul singur să-l omoare pe Tweed. Cineva îi băgase ideea asta în cap. şi o legase, probabil, de un ordin fictiv al lui. Ştia cine era acel cineva.

  Eve ajunse la marginea falezei, se uită în jos şi se dădu, tremurând, înapoi cu câţiva paşi. Puse binoclul la ochi. Nu putu distinge cine e la bordul iahtului care se apropia.

  — Nebunu’ naibii, murmură ea. I-am spus eu că ăsta nu e bun. Acum trebuie să aştept până se apropie chestia aceea.