— Dispar peste noapte – împreună cu soţiile – dar, cel mai adesea, se ştie cu câteva luni înainte că vor dispărea. Prietenilor şi vecinilor li se dă întotdeauna un motiv plauzibil. E vorba despre o operaţiune foarte bine organizată. În mod direct, sau indirect, toţi sunt implicaţi în comunicaţii. Şi, în special. cu. În aşa-numita autostradă informaţională, un fel de Internet.

  — Da, zise Tweed.

  — Brazii îi angajează pentru salarii fantastice. Şi-a pus la punct undeva un laborator de înaltă tehnologie, dotat cu echipament avansat.

  — Chiar ştii asta? Întrebă Tweed, aplecându-se în faţă.

  — Am şi eu un informator. Nu pot să vă spun mai multe deocamdată.

  Tweed păstră tăcerea, nu făcu nici un efort în a-şi presa gazda să-i dea mai multe informaţii. Paula observase că Newman se purta de parcă Archie ar fi fost un străin, cineva pe care nu-l mai întâlnise niciodată. Era acea supapă de siguranţă care funcţiona între un agent şi un informator. Cu siguranţă că Archie îi ţinuse pe Marler şi pe Newman în compartimente diferite.

  Era, într-adevăr, intrigată de gazda lor. Bine îmbrăcat într-un elegant costum albastru, Archie purta mănuşi chirurgicale. Ea încercă să nu se uite la ele şi îşi roti privirea prin încăpere. Praful nu mai fusese şters de luni întregi. Archie păru că-i citeşte gândurile.

  — Vă intrigă mănuşile pe care le port, îi zise el. Purtându-le tot timpul, nu las amprente. Oamenii care mă caută sunt foarte pricepuţi. De asemenea, aţi observat că totul e plin de praf, iar camera arată de parcă n-a mai fost locuită de luni de zile. Este exact impresia pe care vreau s-o las, în caz că intră cineva aici.

  — Eşti foarte meticulos.

  — Secretul supravieţuirii.

  — Dar vecinii? Insistă ea. Dacă le pune cineva întrebări?

  — Vor spune că locul e gol de luni de zile, că e o casă de vacanţă. Într-un sătuc ca ăsta, localnicilor nu le plac străinii. Se uită la Marler. Puteţi să-mi oferiţi protecţie?

  — Nu avem oameni ca să aibă grijă de tine oriunde mergi, noaptea şi ziua. Ce fel de protecţie?

  — Doar pentru următoarele câteva ore. Am nevoie de cineva care să meargă cu mine până la Heathrow, dar până mâine mai e mult.

  — Portbagajul maşinii mele, sugeră Newman. N-o să fie prea confortabil, dar poţi să stai peste noapte la Ursul Negru din Wareham. Stă şi Marler acolo.

  — Confort? Ţigara din colţul gurii i se clătină când chicoti. Confortul e un lucru de care pot să mă lipsesc. Am dormit adesea în condiţii foarte proaste. Mai ales pe continent. Se întunecă.

  Fruntea îi fu brăzdată de o cută.

  Paula observase că se lăsa seara. În încăpere nu era nici o lumină şi Archie devenea o siluetă în semiîntuneric. Se ridică în picioare.

  — Ne întâlnim pe plajă. Mergeţi drept prin sat. Vă ajung din urmă. Trebuie să strâng pe-aici. Cana trebuie spălată. Mai sunt şi alte lucruri de pus la punct. Vin în câteva minute.

  — Pot să te ajut să strângi? Întrebă Paula în timp ce toată lumea se ridica.

  — Sunteţi foarte drăguţă, dar lucrez mai repede de unul singur.

  — Aş fi prea indiscretă dacă v-aş întreba de cine vă temeţi? Încercă Paula să-l tragă de limbă.

  — Plecaţi acum. Ca să vă răspund la întrebare, Năluca e liberă. A ucis pe cine nu trebuia la Devastoke Cottage.

  Conduseră încet până la ţărm, pe o şosea îngustă, cu câmpuri aride întinzându-se de-o parte şi de alta. Cu toate că nu era decât amurg, luna era sus şi Paula se cutremură. Sfârşitul lumii.

  Opriră într-o zonă netedă, situată deasupra mării, care servea, probabil, ca parcare în sezonul estival, iar Tweed opri motorul. Paula se dădu jos din maşină, încheindu-şi ultimul nasture de la hanorac.

  Golful era pustiu, străjuit în ambele părţi de stânci înalte. Un vânt aspru bătea dinspre marea care semăna cu un haos de valuri învolburate. Paula îşi întoarse privirile spre Kimmeridge şi văzu luminiţe. Newman era deja ocupat, îşi deschisese portbagajul. Ea se duse la el, iar Marler rămase în picioare, privind.

  Newman scosese păturile de călătorie din spate şi le aranja în portbagaj, ca un pat provizoriu.

  — O să poată să respire bine? Se interesă Paula.

  — E destul aer aici, o asigură Newman. O să claxonez din când în când de câte două ori, îl informă pe Tweed care venise lângă ei. Aşteptaţi-mă. O să am grijă ca Archie să se simtă bine. Poţi să-i faci rost de o cameră la Ursul Negru? Îl întrebă pe Marler.

  — E simplu. Probabil c-o să vrea să rămână în cameră. O să las vorbă că e foarte obosit, ca să-i trimită masa sus. Să veniţi mâine dimineaţă de la Priory, ca să-l duceţi la Heathrow.

  — Mă întreb unde-o şterge? Zise Paula.

  — Să nu-l întrebi, o avertiză Tweed. N-am mai întâlnit de mult un personaj atât de remarcabil. E straniu cum de ştie tot ce se întâmplă. Marler, tu îl escortezi pe Newman înapoi în Wareham.

  — Tu unde te duci?

  — Merg cu Paula până la Stemdale Manor.

  — Locul e deja o ruină, îi aminti Newman.

  — Da, dar îmi place să observ eu însumi locul crimei. Probabil că mi se trage din zilele când eram director la Scotland Yard.

  — Şi cel mai tânăr director de la criminalistică din istoria instituţiei, ciripi Paula. Ce te-aştepţi să găsim acolo? Îl întrebă când Tweed ridică din umeri la remarca ei.

  — Pe un vechi prieten. Cine dracu’ e ăsta care vine?

  Marler îşi scoase Walther-ul din toc şi-l ţinu lângă el. Pe drum, călare pe o bicicletă, venea spre ei o siluetă ca o sperietoare.

  Paula se uită cu neîncredere la bărbatul care sări de pe bicicletă. Purta o pălărie veche şi boţită, o pereche de ochelari aşezaţi într-o parte pe marginea nasului, un pardesiu ponosit, pătat cu ulei. Ţigara din colţul gurii fuse cea care îi spuse că e Archie.

  — Trebuie să scap de bicicletă, zise stăruitor Archie. O s-o arunc de pe stânca aceea în mare. A început refluxul.

  — Scap eu de ea, zise Paula hotărâtă.

  — Mulţumesc. Aveţi grijă cum mergeţi.

  Archie îşi scoase pălăria şi pardesiul, afişând acelaşi costum albastru pe dedesubt. Dintr-un coş de la spatele bicicletei scoase o geantă de călătorie şi se duse după Newman, să se bage în portbagaj.

  La lumina lunii, Paula împinse bicicleta pe panta din stânga ei. Ajunse într-un loc unde stâncile erau mai înalte, apucă bicicleta de şa, o îndreptă cu roata din faţă spre mare şi îi dădu un brânci zdravăn. Bicicleta era încă în aer, când un val uriaş se izbi de stâncă, împroşcă stropi fini până sus în aer şi bicicleta dispăru. Se grăbi să se întoarcă, în timp ce Tweed îi instruia pe Newman şi pe Marler.

  — După ce mă întorc cu Paula, luăm cina la Priory. Să nu uitaţi de întâlnirea de la unsprezece cu Ben. Bob, tu ştii drumul până la Bowling Green? O să fie întuneric.

  — E lună. Distracţie plăcută cu misteriosul tău prieten de la conac.

  Lăsând Corfe-ul în urmă, Tweed acceleră pe dealul plin de serpentine abrupte, încetini când trecu prin Kingston, apoi continuă să urce. Avea în cap harta regiunii Dorset şi o luă pe un drum asfaltat care ducea spre Stemdale Manor. În depărtare se vedeau lămpi puternice cu arc, strălucind pe dărâmături. Poliţişti în uniformă se învârteau prin zonă şi, în spatele unui mic camion, un excavator ridica ceva din resturile dezastrului. Tweed încetini când un poliţist se postă pe carosabil cu o mână ridicată.

  — Aşadar, ăsta e prietenul tău, zise Paula.

  În spatele poliţistului apăruse Buchanan. Se apropie de maşină şi Tweed se pregăti pentru o ceartă. În schimb, Buchanan se uită la amândoi şi zâmbi cinic.

  — Ca de obicei, punctuali până la secundă. Acum, că tot sunteţi aici, puteţi foarte bine să vedeţi.

  — Ce să vedem? Întrebă Tweed, ieşind din maşină împreună cu Paula.

  — Excavatorul. Ce are în cupă. Seiful bătrânului general. Problema e că, din cauza căldurii, uşa a explodat şi tot ce era înăuntru trebuie să fie acum cenuşă.

  Un vânt puternic mătura valea direct dinspre mare. Priviră cum seiful e coborât pe pământ. Imediat, un detaşament condus de un sergent ridică în jurul lui paravane înalte de prelată, cărora le puse şi un acoperiş, formând un cort, pentru a proteja seiful de vânt.

  — Sunt bine organizaţi, şopti Paula.

  — Buchanan e întotdeauna bine organizat, replică Tweed.

  Tocmai termină de vorbit, când inspectorul-şef le făcu semn, iar ei îl urmară în cortul de prelată când un poliţist deschise o clapă, pe care o închise apoi în urma lor. Buchanan îşi puse o pereche de mănuşi de azbest şi ridică cu grijă uşa deschisă. Înăuntru nu era decât cenuşă neagră. Nimic nu scăpase.

  — O să le trimitem experţilor, zise Buchanan, dar nu prea cred c-o să descoperim ce-a fost în acest seif.

  — Aş putea să te-ajut, îi sugeră Tweed. Oamenii mei lucrează cu o tehnologie foarte avansată pentru a detecta ce a fost scris pe hârtii din care nu a mai rămas decât cenuşa. Au avut multe succese.

  — Adevărat? Buchanan se gândea la asta, când sergentul Warden intră în cort. Să zicem că îţi dau o mostră. Dacă o strici? În schimb, ce-ar fi să ne explici şi nouă tehnica asta?

  — De acord.

  Buchanan se folosi cu grijă de o linguriţă pentru a scoate cenuşă, o puse în punga pentru mostre pe care i-o întinse Warden şi o sigilă. Warden îi dădu o pungă mai mare în care Buchanan o puse pe cea mică, apoi o sigilă şi pe aceasta. I-o înmână lui Tweed.

  — E mai sigură la mine în geantă, sugeră Paula.

  — Ia-o, atunci.

  Tweed şi Paula ieşiră din cort însoţiţi de Buchanan şi priviră ruinele. Unul din coşuri rezistase şi fusese înconjurat cu sârmă ghimpată. Buchanan arătă spre el.

  — E instabil. Va trebui să-l dăm jos.

  — Ne uităm la pagini întregi de istorie, spuse Paula. Generaţii, unele poate certate cu altele. Sfârşitul unei epoci.

  — Muncă de profesionişti, îl informă Buchanan pe Tweed. Ştim acum că nu s-a folosit numai benzină, ci şi bombe cu termit [18]. Câtă cruzime!

  — Păstrăm legătura, spuse Tweed, oricare ar fi rezultatul experimentelor noastre. S-ar putea să dureze câteva zile.

  — Asta e tot? Întrebă Buchanan pe un ton surprins. Poate descoperiţi voi ceva.

  Tweed veni din South Street şi intră în scuarul în stil georgian, de unde o alee scurtă ducea chiar la Priory, când una dintre maşinile parcate îşi aprinse farurile de două ori. Tweed opri. Paula îşi scoase Browning-ul automat şi îi atinse mâneca lui Tweed cu mâna stângă.

  — Fii atent. Nu mai e nimeni prin preajmă. Şi locul ăsta e întunecat. Ceea ce era adevărat. Iluminatul slab era asigurat de nişte felinare suspendate pe console.

  O siluetă subţire ieşi din maşina pe care Tweed o recunoscu ca fiind un Rover. Îl recunoscu pe Keith Kent, îmbrăcat cu jacheta lui de velur şi cu pantaloni largi, gri, călcaţi la dungă. Apăru la geamul pe care Tweed îl lăsase jos şi o salută pe Paula cu o mişcare a capului.

  — Hai să-ţi spun un cuvânt în urechea ta ca o scoică, îi spuse el lui Tweed.

  — Să trec eu la volan şi să duc maşina la Priory? Sugeră Paula, uşurată că e Kent.

  — Nu e nevoie, draga mea, o asigură Kent. Zâmbi. Spre deosebire de Franklin, el zâmbea foarte rar şi când o făcea dădea impresia că, într-adevăr, îi plăcea acel cineva căruia îi zâmbise. Sunt sigur că ştii cel puţin cât ştie şi Tweed din ce se întâmplă.

  — O să ieşim din maşină şi-o să hoinărim puţin prin scuarul ăsta împreună cu tine, decise Tweed.

  — Bună idee. Prefer să fim toţi trei, noi între noi. Am sunat la Priory de la o cabină de pe South Sreet. Mi s-a spus că nu te-ai întors, aşa că am aşteptat aici. L-am văzut pe Bob Newman întorcându-se în Mercedes-ul lui vechi şi puţin după aceea, s-a întors tipul ăla, Franklin, cu fata, Eve Warner şi cu Philip Cardon în spate.

  Se plimbau pe pietrele de pavaj ale scuarului pustiu, înconjuraţi de o linişte stranie. Tweed îl aşteptă pe Kent să vorbească.

  — Investigaţiile pe care m-ai rugat să le fac despre Leopold Brazii. Aş putea să încep din Londra. Are o casă în centrul comercial, dar instinctele îmi spun să mă sui în avion şi să mă duc fie la Paris, fie la Geneva.

  — Geneva, zise Tweed.

  — Mai vrei şi alte informaţii pe care le-aş putea culege despre Brazii? Adică, în afară de locurile de unde îi vin banii.

  — Orice informaţie, oricât de mică, ne-ar fi de folos. Ai undă verde.

  Kent se opri sub un felinar şi îşi lăsă capul într-o parte, o particularitate pe care Paula o observase la el atunci când se concentra asupra fiecărui cuvânt.

  — Undă verde, repetă Kent. Asta s-ar putea să fie un fel scump în meniu.

  — Cheltuieşte oricât ai nevoie, îi spuse Tweed când îşi reluară plimbarea. Apropo, ai auzit de un anume Marchat?

  — Nu, zise Kent prompt.

  „Puţin prea prompt”, gândi Paula. Şi el era prima persoană care nu întrebase cum se scrie.

  — Ar fi trebuit să aud de personajul ăsta? Se interesă el.

  — Aş fi fost surprins dacă ai fi auzit. Ar trebui să-ţi spun că Franklin conduce un mic lanţ de agenţii de detectivi printre care şi una la Geneva. Firma se numeşte Lumini. Ţi-am spus, ca să nu vă împiedicaţi unul de celălalt. Probabil că o să facă şi el cercetări despre Brazii, deşi încă nu l-am rugat s-o facă.

  — O să ştie că şi eu investighez aceeaşi ţintă?

  — Nu, spuse Tweed. Dacă ar şti, ar ieşi o harababură. El o să facă cercetările într-un mod diferit faţă de tine. El nu are cunoştinţele tale financiare.

  — Deci, eu ştiu de el, dar el nu va şti de mine? Sublinie Kent.

  — Te-ai prins.

  — Franklin mi s-a părut un tip extrem de competent, zise Kent în timp ce continuau să se învârtă încet în scuar.

  — A făcut parte din Serviciul de Informaţii al Armatei.

  — Bună pregătire ca să conduci agenţii de detectivi. Deci, dacă, din întâmplare, dau peste el, sunt acolo cu afaceri personale?

  „Tipic pentru Kent, se gândea Paula. Să pună la punct toate detaliile.” în trecut, dovedise că poţi avea extrem de multă încredere în el.

  — E cea mai bună acoperire, încuviinţă Tweed.

  — L-aţi găsit pe omuleţul acela ciudat, pe Archie, de care v-am pomenit la Bradfields?

  — Da. A fost o vizită scurtă. Am aflat că Archie se pregăteşte să iasă din ţară. Nu mă întreba încotro se duce. Nu e tipul care să spună prea multe.

  — Ăsta-i Archie. Niciodată la el nu ştie stânga ce face dreapta. Mie chiar îmi place, are curaj.

  — Îl mai foloseşti din când în când în diverse scopuri. Sau n-ar trebui să întreb? Se interesă Tweed.

  — N-am mai spus la nimeni, dar îşi câştigă şi el existenţa, aşa mi-a spus, vânzând ştiri interesante despre oameni importanţi ziarelor din toată lumea. Nu e vorba de scandaluri sexuale sau de alte mizerii de genul acesta. Date financiare. O companie mare care e în dificultate şi despre care nimeni nu ştie încă nimic. Poate să vadă neregulile de pe un raport financiar la fel de repede ca şi mine.

  — Cum ai ajuns să-l cunoşti?

  Kent se opri, îşi aplecă din nou capul într-o parte, se uită mai întâi la Tweed, apoi la Paula.

  — El a ajuns să mă cunoască pe mine. Un prieten din Paris n-a putut să mă ajute cu ceva, dar mi-a zis că Archie mă va contacta. Pentru un preţ. Mă bărbieream în camera mea de la Georges Cinq din Paris, când mi-a bătut la uşă. Ştia ce voiam să aflu. Onorariul a fost rezonabil. Bani gheaţă, evident. Sunt sigur că nu este un adept al plăţii impozitelor.

  — Atunci, ştii cum să iei legătura cu el, la Paris?

  — O, Doamne, asta nu! Chicoti Kent. Nu cu Archie. Când o să ajung acolo, o să ies să mă plimb pe rue St-Honore şi, dintr-odată, o să apară el tacticos lângă mine. E straniu. M-am întrebat dacă n-are cumva un amic la aeroportul Charles de Gaulle care să aibă acces la declaraţiile vamale ale pasagerilor. E doar o presupunere. Mie chiar îmi place, îl admir. Acum, am prins ideea, aşa că mai bine mă evapor. Fac şi eu figura cu Omul Invizibil. ca Archie.

  — Ţinem legătura.

  — Dacă nu eşti la cabinet când o să sun, ceea ce înseamnă că nici Paula n-o să fie, pot să-i las mesajul Monicăi?

  — Spune-i orice. Kent, ai grijă. Năluca e liberă.

  — Aşa e, să-mi adun curajul.

  Kent se strecură la volanul Rover-ului său şi fu afară din scuar înainte ca Tweed şi Paula să intre pe aleea spre Priory.

  — Pot să stau puţin de vorbă cu dumneavoastră, domnule? Cred că e ceva confidenţial.

  Proprietarul se aplecă peste tejgheaua de la recepţie, ca şi cum l-ar fi aşteptat pe Tweed să apară. Paula, plină de tact, urcă repede scările spre camera ei.

  O clipă mai târziu, apăru Eve în hol, cu un pahar de vodcă în mână. Se schimbase într-o rochie verde pe gât care îi scotea în evidenţă formele, strânsă la mijloc cu o curea aurie.

  — Hai, Tweed! Strigă ea. Noi suntem pe cale să ne udăm feţele jos, în temniţa subterană. Vrei să-ţi aduc ceva de băut?

  — Nu chiar acum, mulţumesc. Vin şi eu imediat.

  Proprietarul aşteptă până ce rămaseră singuri şi se aplecă mai aproape de Tweed.

  — Cea care a sunat, o doamnă, mi-a atras atenţia că nu trebuie să notez acest mesaj, ci să vi-l transmit oral când veţi fi singur.

  — Cred că acum sunt singur.

  — Numele celei care a sunat e Monica. A spus că destinaţia e Geneva. A repetat numele. Geneva.

  Tweed urcase scările, gândindu-se că nu făcea gălăgie, când uşa de la dormitorul Paulei se deschise. Purta un halat de baie şi îi făcu semn să intre, apoi închise uşa.

  — E în regulă. Sunt decentă. Tocmai fac un duş şi mi-am lăsat hainele în baie. Ai mai aflat ceva?

  — Monica a raportat că Brazii a zburat la Geneva.

  — Geneva. Ai ghicit bine. Cum ai reuşit, când ştiai că Brazii are reşedinţe la Paris şi la Zurich, dar nimeni n-a pomenit de Geneva?

  — În parte, tocmai din acest motiv. Încep să-l cunosc pe domnul Brazii. E foarte secretos. Aşa că probabil îşi ascunde adevăratul cartier general. Plus faptul că Geneva e un loc atât de internaţional. Şi încă un element pe care îl cunoşti şi tu.

  — Aşa, chinuieşte-mă. Ce element?

  — Fotografia lui Marchat, despre care ne-a vorbit Buchanan. Era înfăşurată într-un exemplar al ziarului Journal de Geneve.

  — Ar fi trebuit să-mi aduc aminte de asta. Şi, în paranteză fie spus, o să-mi pun costumul gri.

  — Arăţi bine în el. Eve este pusă la patru ace, să ne dea gata. Am văzut-o jos.

  — Îl poate da gata pe Philip. Ceea ce voiam eu să spun e că acest costum gri e călduros. Dacă îmi mai pun un hanorac pe deasupra o să-mi fie bine, indiferent cât de arctic e afară, pentru întâlnirea noastră cu barmanul Ben de la Bowling Green, după cină.

  — N-aveam de gând să te iau şi pe tine. Poate fi periculos.

  — De aceea şi insist să vin. O să ciocănesc eu la uşa ta când sunt gata. Cinci minute?

  — Bine. Eu doar mă spăl repede. Trebuie să mă gândesc la multe. În special la o remarcă pe care ne-a făcut-o azi cineva.

  — Şi pe care n-o să mi-o spui.

  — Nu încă.

  — O să-l rogi pe Franklin să-l verifice pe Brazii, aşa cum face Keith?

  — Da, m-am hotărât când am primit mesajul Monicăi.

  — Arunci o adevărată plasă în jurul domnului Leopold Brazii.

  — Ca să prinzi peşti mari ai nevoie de o plasă mare.

  Pe aeroportul Cointrin din Geneva, un avion alb ateriza pe o pistă depărtată de cele principale. O limuzină cu geamuri fumurii veni până la aeronavă în întuneric. Brazii, însoţit de Carson Craig, îmbrăcat într-un costum scump, coborî scara şi se urcă în spatele limuzinei.

  Evitând vama şi controlul paşapoartelor, limuzina părăsi aeroportul şi trecu pe lângă birourile unor faimoase companii internaţionale. Merse cu viteză moderată pe o scurtă distanţă şi, după ce intră pe şoseaua principală, prinse viteză.

  Un detectiv în haine civile îi telefona de la aeroport lui Arthur Beck, şeful Poliţiei Federale, la biroul lui din Kochergasse, din Berna.

  — Aici inspectorul Carnet, domnule. Vorbesc de la o cabină telefonică din Cointrin. Subiectul a sosit şi a fost întâmpinat de o limuzină de îndată ce avionul particular a aterizat.

  — Şi acum l-ai pierdut? Sugeră calm Beck.

  — Nu, domnule. Două maşini neînmatriculate şi un motociclist urmăresc limuzina. A luat-o către est, spre Ouchy şi Montreux.

  — Ţine-mă la curent, îl însărcină Beck. Dar, ca şi până acum, sună-mă întotdeauna pe linia mea personală.

  La subsolul hotelului Priory, în încăperea mare cu ziduri de piatră, unde se servea cina, Eve, în capătul unei mese lungi, perora. Tweed îi observă, peste umărul Paulei, demonstraţia de bravură în timp ce coborau spirala scărilor cu dale de piatră.

  — Mergem la petrecere, îi spuse Tweed chelnerului-şef.

  — Bine aţi venit la bairam, strigă Eve, agitând un pahar care, observă Tweed, fusese umplut din nou. În cealaltă mână, Eve avea o ţigară. Am avut o zi super, continuă ea, zâmbindu-i lui Tweed şi nebăgând-o în seamă pe Paula. Bill e un şofer excelent. Făcu o pauză şi îi dărui un zâmbet asemănător bărbatului din dreapta ei, la fel de bun ca şi Philip.

  Eve era încadrată de Bill Franklin într-o parte şi de Philip în cealaltă. Tweed o luă pe Paula de braţ pentru a-i arăta drumul.

  — Paula poate să stea lângă Bill, strigă Eve, ca şi când ea ar fi trebuit să asculte, la urma urmei. Tweed, locul tău e lângă Philip.

  — Plăteşti tu? Întrebă Tweed, încă în picioare alături de Paula. Întrebarea o descumpăni pe Eve. Tweed o dirijă pe Paula lângă Philip, apoi ocoli masa şi se aşeză lângă Franklin; Eve continuă să bea din votcă. Newman ocupa scaunul din capătul celălalt al mesei.

  — Nu v-aţi aşezat unde trebuie, zise Eve cu vehemenţă.

  — Sigur că nu, zâmbi Tweed. Dar, vezi tu, eu plătesc. Acum chiar că te-ai liniştit, o necăji el.

  — A, bine. Staţi unde vreţi. Zâmbi îmbufnată. Bănuiesc că n-ai de gând să ne spui ce-ai făcut pe unde ai fost cu Paula, spuse ea sugestiv.

  — Nu, răspunse Tweed amabil. De fapt, n-am să vă dau nici măcar un indiciu.

  O văzu pe Paula încruntându-se şi pe punctul de a spune ceva. Îi atinse piciorul pe sub masă, cu sensul de lasă-mă pe mine să mă ocup de asta.

  — Sună de parcă chiar v-aţi fi petrecut cel mai mult timp împreună, remarcă Eve, hotărâtă să continue subiectul.

  — Termină, zise Philip.

  Eve păru surprinsă. Se întoarse către el. Îl fixă cu privirea, ţinându-şi capul sus.

  — Ce-ai spus?

  — Am spus să termini, repetă Philip. Şi ia-o mai moale cu votca.

  Eve reacţionă golindu-şi paharul, chemând pe cineva să i-l umple din nou şi aprinzându-şi o nouă ţigară de la cea pe care tocmai o fumase. Franklin interveni cu un zâmbet larg.

  — Şi noi am avut o după-amiază încărcată. Am luat-o pe Eve şi am făcut înconjurul regiunii Purbeck. În final, am ajuns în Worth Matravers care, bănuiesc că ştiţi, e cocoţat sus de tot. Am intrat într-un băruleţ care avea o privelişte dramatică asupra mării. Mi-a părut bine că nu sunt pe mare. Parcă era un cazan.

  — Simpatic locşor, hanul ăla, interveni Eve. N-aveau votcă.

  — Asta n-a contat. Franklin râse plin de bună dispoziţie. Te-ai consolat bând coniac. Această doamnă, le spuse el tuturor, are capul ca o stâncă. Bănuiesc c-ar putea să mă bage sub masă.

  „Dumnezeule, se gândi Paula. Votcă, coniac şi iarăşi votcă.”

  Urmă o cină tihnită, în timpul căreia Eve îi acordă cea mai multă atenţie lui Franklin. Pe Philip nu părea să-l afecteze, se întoarse spre Paula şi conversă cu ea şi cu Tweed.

  Atmosfera deveni jovială şi glumeaţă, în timp ce Tweed făcea două lucruri în linişte. Îşi verifica ceasul în poală. Trebuia să plece la timp ca să se întâlnească cu barmanul Ben, la Bowling Green. De asemenea, o observa pe Eve.

  Hotărî că aşa e firea ei, că ea simte că trebuie să fie întotdeauna în centrul atenţiei. Bănui că totul se datorează unui complex de inferioritate bine ascuns. Şi totuşi, erau momente când era încântătoare, când se întorcea să vorbească cu Philip în timp ce îşi bea cafeaua. Sau o făcea pentru că nu-i plăcea ca el să-i acorde prea multă atenţie Paulei.

  — Sper că nu vă supăraţi, zise el, semnând nota de plată, dar eu, Philip şi Paula mergem să ne întâlnim cu cineva. Nu cred că stăm mai mult de o oră. Bill, mai poţi să-i ţii încă o dată companie lui Eve?

  — Va fi plăcerea mea, îl asigură Franklin şi zâmbi fericit.

  — Pot să vin şi eu? Insistă Eve. De-abia am putut să schimb câteva cuvinte cu Philip toată seara.

  — Îmi pare rău. Chiar îmi pare rău, îi spuse Tweed, dar e vorba de o problemă privind o asigurare confidenţială care se dovedeşte a fi foarte urgentă.

  — Atunci e în regulă. Eve îi zâmbi. O să-l aştept pe Philip până vine. Se întoarse spre Philip. Să nu întârzii prea mult, dragul meu. Eu mă duc cu Bill în hol, ca să ne îmbătăm.

  — Eu deja sunt beat, spuse Franklin în timp ce se ridicau, dar o să ţin pasul cu Eve. Este în joc reputaţia mea.

  Tweed îşi luă haina şi îl urmă pe Newman pe coridor de la parterul hotelului Priory care ducea spre ieşire. Paula mergea în spatele lui, iar Newman se opri să vorbească cu proprietarul care studia nişte hârtii cu cifre în spatele tejghelei de la recepţie.

  — Ieşim să ne plimbăm, îi explică Newman proprietarului. După cina excelentă, avem nevoie de o plimbare, dar o să mergem pe drumul de edec, pe partea cealaltă a râului Frome.

  — E noroi acolo şi alunecos, îi avertiză proprietarul, aruncându-şi o privire la pantofii lor.

  — Aşa am bănuit şi eu, continuă Newman. Aveţi cumva, din întâmplare, cizme de cauciuc, de rezervă?

  — Am o grămadă. Vizitatorii le lasă aici, le uită. Vă aduc câteva.

  — Sunt şi pentru mine? Strigă Paula.

  — Cred că putem să găsim.

  În câteva minute erau cu toţii echipaţi cu cizme de cauciuc. Newman ceru o pereche în plus, puţin mai mici decât ale lui.

  — Ne întâlnim cu un prieten, spuse el. O să ne lăsăm pantofii în maşină. Aşa n-o să aducem noroi pe covoarele dumneavoastră când o să ne întoarcem.

  Newman îi conduse până la Ursul Negru de unde îl luară pe Marler. Perechea în plus îi venea bine.

  — Archie s-a dus să se culce, iar Butler îi supraveghează camera, raportă Marler în timp ce Newman îi ducea înapoi pe drumul pe care veniseră.

  — Dacă nu mergem pe drumul de edec, de ce-am mai luat cizmele de cauciuc? Întrebă Paula. Şi ce e în sacoşa aceea de pânză pe care o cari cu tine?

  — O să vezi când o să ne suim pe Zidurile de Est, îi spuse Newman. Şi, deschise sacoşa de pânză, toţi ar trebui să avem câte o lanternă puternică, aşa că poftiţi. Întotdeauna le am cu mine, în spatele maşinii.

  — Sacoşa aceea nu e o pernă foarte confortabilă, comentă Marler. Presupun că suntem toţi înarmaţi. Eu mi-am adus un Walther. Dumnezeu ştie pe cine o să întâlnim la ora asta şi pe vremea asta. Poate dăm peste Nălucă.

  — Nu mai face glume de genul ăsta, protestă Paula. E destul de sinistru pe-aici, noaptea.

  La ora aceea, Wareham-ul era mort. Nu se mai vedea nici un suflet, în timp ce Newman îi conduse înapoi în scuar şi, pe un drum întortocheat, trecură de biserica ale cărei turle se conturau lângă hotelul Priory. Tweed i-o arătă cu degetul Paulei, lângă care mergea.

  — Are sute de ani vechime. Hotelul a fost o mănăstire de măicuţe. Wareham-ul e îmbibat de istorie.

  — Ce sunt Zidurile de Est de care ai pomenit? Îl întrebă Paula pe Newman.

  — Se pare că sunt zidurile pe care le-au construit saxonii, ca să se apere de invadatorii danezi. Se întind în partea estică a oraşului. Mai sunt şi Zidurile de Vest şi Zidurile de Nord. La un moment dat se unesc, aşa că poţi face un tur pe ele ca să ai o panoramă a Wareham-ului.

  — Şi Zidurile de Sud? Întrebă Paula.

  — Nu există Zidurile de Sud. Râul Frome constituia o barieră în calea invadatorilor, aşa că nu era nevoie de ziduri şi aici.

  — E foarte întunecat şi foarte tăcut, comentă ea.

  — O să fie şi mai întunecat şi mai tăcut. Am ajuns.

  Newman mersese cu paşi mari, aprinzând din când în când lanterna, ceea ce făcu şi acum. Dincolo de stradă, Paula văzu o potecă noroioasă şi abruptă care urca pe o movilă înaltă, acoperită cu iarbă.

  — Nu văd nici un zid, spuse ea când începură ascensiunea alunecoasă.

  — Ar trebui să fie sub noi, îi spuse Tweed. De fapt, aşa-zisele ziduri seamănă mai mult cu un baraj care încercuieşte trei sferturi din oraş.

  Sub ei, în partea stângă, se găsea un drum pustiu. În dreapta, se întindeau loturi jalnice de pământ în spatele câtorva case. Paula arătă spre drum.

  — N-ar fi mai uşor dacă am merge pe drum? Pare să meargă paralel cu porţiunea noastră plină de noroi.

  — E mai periculos, îi strigă peste umăr Marler, care mergea în spatele lui Newman. E mai uşor pentru cineva care ar sta acolo şi ne-ar aştepta, întotdeauna să fii la înălţime.

  Paula observă că Marler îşi scosese Walther-ul din toc şi îl ţinea pe lângă el. Când îşi scoase şi ea Browning-ul, Tweed îi zise încet:

  — Întrevederea noastră cu Ben va fi, probabil, lipsită de evenimente.

  — Faimoasele cuvinte de final.

  Continuară să meargă pe o potecă îngustă care cobora ici, colo de pe o movilă pe un drumeag sau pe un drum, apoi se căţăra din nou pe altă potecă nesigură. La lumina lunii, Paula văzu că după periferia Wareham-ului câmpurile de pretutindeni erau sub apă. Îşi continuară drumul, târşâindu-şi picioarele sub un cer presărat cu stele. Paula îşi încheie hanoracul până la gât. Era un frig amarnic, chiar fără să bată vântul. Deodată, Newman ridică o mână, făcându-le semn să se oprească.

  — Am ajuns. Cărarea coteşte la stânga şi devine Zidul de Nord. Şi iată Bowling Green.

  Îndreptă fasciculul lanternei într-o vâlcea ierboasă care se deschidea în stânga lor. Nu era nimeni acolo; Marler preluă comanda şi coti într-un unghi drept. Newman roti fasciculul de lumină în toată vâlceaua.

  — Nici urmă de Ben sau de câine. Probabil că e undeva mai încolo, pe cărare.

  — Ia uitaţi-vă câtă apă, remarcă Paula. Parcă ar fi un râu care şi-a ieşit din matcă.

  — Chiar aşa s-a şi întâmplat, zise Tweed. Wareham-ul e înconjurat de două râuri. Cel de la intrarea în Wareham, peste care am trecut noi, se numeşte Piddle [19]. Sau, dacă vrei să fii mai politicos, Trent.

  — Rămâneţi pe loc! Ordonă Marler.

  Inima Paulei începu să zvâcnească la tonul pe care îl folosise Marler.

  Marler se cocoţase pe o porţiune a potecii care străjuia vâlceaua din locul în care cotea spre vest. Fixase puternicul fascicul al lanternei sale într-o mocirlă de lângă poteca de unde Trent-ul se revărsase, inundând o zonă imensă.

  — O, Doamne, zise Philip, care mersese în urma Paulei şi a lui Tweed, asigurându-le spatele. E Ben. Probabil c-a alunecat.

  — A alunecat pe naiba, zise Newman mânios şi n-am chef de glume.

  — Nu mai e nimeni pe-aici, nu-i aşa? Întrebă Tweed încet, dându-şi seama de cel mai important aspect al problemei.

  — La ora asta, nu, răspunse Newman.

  Ţinu fasciculul nemişcat şi, în lumină, Paula văzu o parte din silueta unui om ieşind deasupra apei noroioase. Era în apă până la mijloc, cu o mână înţepenită în sus, ca şi cum ar fi cerut ajutor. Capul îi atârna pe spate într-un unghi grotesc.

  Folosindu-se de propria lanternă şi de fasciculul lui Newman pentru a-şi lumina calea, Marler îşi dădu drumul pe un mal abrupt, ajunse până la marginea zonei inundate, îşi înfundă cu grijă un picior în noroi până la jumătatea cizmei de cauciuc, până ce dădu de ceva tare.

  Paula îşi ţinu răsuflarea când Marler presă uşor artera carotidă a siluetei cu unul din degetele mâinii de pe care îşi scosese în prealabil mănuşa. Îşi trase apoi piciorul pe uscat, lângă celălalt şi se întoarse sus, pe pantă.

  — Ei? Zise Tweed.

  — E Ben. Are gâtul rupt.

  — Şi câinele? Întrebă Paula.

  — A, l-a aruncat în mlaştină de îndată ce l-a ucis pe Ben. Nu i-ar fi plăcut să-l lase alergând pe-aici şi să atragă atenţia asupra locului ăstuia prea repede. Deci, asta e, cam aşa stăm.

  — Cum stăm? Întrebă Paula năucă.

  — Năluca. Din nou, zise Marler.

  A doua zi de dimineaţă, toată lumea – cu excepţia unei singure persoane – se întoarse la Londra de la hotelul Priory. Pe Tweed îl băgase în criză descoperirea cadavrului din Bowling Green.

  — Trebuie să plecăm repede din Dorset, îşi informase el echipa, într-o scurtă şedinţă ţinută în camera lui.

  — De ce atâta grabă? Întrebase Paula.

  — Pentru că asta e cea de-a patra crimă şi, într-un fel sau altul, unii dintre noi au fost martori la aceste crime. Nu mai putem risca să rămânem aici până se apucă Buchanan să pună tot felul de întrebări tendenţioase. De asemenea, intenţionez să accelerez puţin lucrurile în Park Crescent.

  Pete Nield era singurul care fusese lăsat la faţa locului, cu ordinul de a fi cu ochii în patru şi de a raporta orice mişcare. La ora zece dimineaţa, Tweed era în cabinetul său împreună cu Paula, Newman şi Marler. Newman îi spunea lui Tweed cum se descurcase cu Franklin şi cu Eve.

  — M-am văzut cu fiecare în parte. I-am explicat lui Franklin că ai primit un mesaj urgent care te cheamă înapoi la Londra şi am lăsat-o aşa.

  — Cum a reacţionat?

  — Că lui îi convine să se întoarcă la Londra, ca să verifice cum mai merg anumite investigaţii.

  — Şi Eve?

  — Şi ea a zis că va fi fericită să plece. Se pare că imediat după ce noi am plecat să ne întâlnim cu Ben, stomacul i-a dat de lucru. S-a retras imediat în apartamentul ei, gândindu-se că nu i-a priit ceva din ce a mâncat.

  — Mai degrabă prea multă votcă şi coniac, zise Paula caustică.

  Sună telefonul. Monica răspunse, apoi îi făcu semn lui Tweed.

  — Arthur Beck, din Elveţia. Spune că ar vrea să vorbească cu tine urgent.

  — Necazuri, Arthur? Întrebă Tweed.

  — Am încercat să dau de tine ieri-noapte. Cam pe la unsprezece, ora voastră, cineva mi-a spus că Monica tocmai plecase. Brazii a aterizat ieri-noapte pe aeroportul Cointrin din Geneva. L-a aşteptat o limuzină. Unul dintre oamenii mei care supravegheau aeroportul l-a văzut plecând cu ticălosul ăla violent, Carson Craig. Limuzina a fost urmărită de două maşini fără numere de înmatriculare şi de un motociclist. A luat-o spre est, către Ouchy şi Montreux.

  — Curios. Am auzit că are birouri la Paris şi la Zurich, dar nu.

  — Lasă-mă să termin. În Ouchy, ambele maşini neînmatriculate l-au pierdut, dar tipul de pe motocicletă a fost mai isteţ. I-a văzut pe Brazii şi pe Craig schimbând, în Ouchy, limuzina cu una identică. Chiar cu acelaşi număr ca aceea care a plecat din Geneva. A urmărit-o până la Berna şi până aici. Brazii are un cartier general la nici o sută de metri de locul unde stau eu acum, în propriul meu cartier general, la sediul central al poliţiei.

  — Şmecher tip, comentă Tweed.

  — Cred c-o s-o ia din loc în curând. Ştii că avem un aeroport micuţ la Belp, în afara oraşului. Ei bine, avionul care l-a adus la Geneva a aterizat aici. Iar pilotul a completat un plan de zbor, ia ghici pentru unde?

  — Eu nu ghicesc niciodată.

  — Tu ghiceşti întotdeauna. Planul arată că aparatul trebuie să zboare la Geneva în această seară. Am şi eu observatori la aeroportul din Belp.

  — Seamănă cu o lăcustă dată naibii, acest domn Brazii.

  — Trebuie să închid. Ţinem legătura. Chiar dacă o să plătesc cu slujba.

  Tweed oftă, puse receptorul în furcă şi le spuse celorlalţi pe scurt ce vorbise cu Beck.

  — Ce credeţi? Întrebă el.

  — Că Geneva continuă să uimească, spuse Newman.

  — Sunt cam neîncrezătoare după ceea ce ne-ai spus, zise Paula rar, în timp ce îşi ridica privirea de pe blocnotes. Dacă aş fi în locul lui Beck, aş trimite pe cineva la aeroportul ăsta din Belp care să-l recunoască sigur cel puţin pe Brazii. Şi, dacă e posibil şi pe Craig. Să fie sigur că cei doi bărbaţi care se suie în avionul acela sunt chiar cei care se bănuieşte că sunt.

  — Cred că tocmai ai avut un moment de revelaţie. Tweed rămase pe gânduri o clipă, apoi se uită la Monica. Eşti drăguţă să-l suni din nou pe Beck şi să-i dai ideea Paulei? Spune-i că vine de la Paula – ştiu că o respectă – şi că eu sunt total de acord cu această sugestie.

  De-abia termină de vorbit, că telefonul sună din nou. Monica răspunse, se încruntă şi îl privi pe Tweed.

  — Bill Franklin aşteaptă jos. Spune că vrea să te vadă puţin, dacă ai timp.

  — Atunci o să ne facem timp pentru Bill. Sună-l pe Beck după ce pleacă el.

  Într-o vilă mică de piatră de pe Kochergasse, în Berna, nu departe de sediul central al Poliţiei Federale, Brazii stătea în spatele unui imens birou Ludovic al XV-lea. În camera cu pereţii acoperiţi cu tapiserii vechi, mai era doar un singur personaj, José, un bărbat înalt, slab, îmbrăcat într-un costum elegant, de culoare gri. Stătea într-un colţ, în spatele unui birou mult mai mic.

  — Ei, José, izbucni vesel Brazii, nu zici că i-am prostit azi-noapte? Ideea ta de a schimba limuzinele a fost sclipitoare.

  — Din câte am auzit despre Tweed, aş zice că e periculos să te arăţi prea încrezător.

  — Eu vorbeam despre Beck, nu despre Tweed, zise Brazii tăios.

  — Comentariul meu rămâne în picioare.

  Brazii se uită fix la confidentul său în care avea cea mai multă încredere. Apropiindu-se de patruzeci de ani, José era originar din Guyana Franceză, o fostă colonie a Hexagonului în America de Sud, acum un département al Franţei. José avusese o copilărie săracă, dar muncise din greu şi economisise bani pentru un bilet dus până în Statele Unite.

  Aici vânduse ziare pe stradă, spălase pe jos în restaurante şi locuise într-o cameră sărăcăcioasă, în timp ce noaptea învăţa ca să devină contabil. Îşi luase examenele cu note maxime şi ajunsese să lucreze într-una din marile companii din America conduse de Brazii, pe postul de contabil începător.

  Brazii intrase în cabinetul în care era intervievat José şi preluase el însuşi interviul. Fusese impresionat de inteligenţa lui José, de etica lui şi îl numise adjunctul său, post pe care José îl ocupa de când Brazii se mutase în Europa.

  Avea pielea de culoarea cafelei. Bine ras, se îmbrăca întotdeauna impecabil şi era singurul om care nu ezita să nu fie de acord cu şeful lui. Calitate pe care Brazii o admira.

  — Acum, că ai o clipă liberă, începu José, pot să-ţi spun de un telefon pe care l-am primit din Anglia la prima oră, azi-dimineaţă. Era informatorul pe care tu l-ai poreclit Receptorul.

  — Informaţii interesante?

  — Receptorul mi-a dat câteva nume ale oamenilor de bază din echipa lui Tweed. Robert Newman, Paula Grey şi – ceea ce era de confirmat – William Franklin.

  — Asta-i tot? În vocea lui Brazii se simţi o undă de nervozitate. Cât mai repede posibil trebuie să am numele tuturor membrilor de bază ai echipei lui Tweed. Asta mi-a adus aminte că trebuie să dau un telefon în Anglia.

  Pe când intra în birou, Paula se gândi cât de elegant arată Franklin. Purta o scurtă bleumarin, lungă până la coapse şi o pereche de pantaloni largi, asortaţi, croiţi impecabil. Îşi scoase scurta şi descoperi un sacou bleumarin cu nasturi aurii, o cămaşă cu dungi albastre şi o cravată gri-pal.

  — Neaţa la toată lumea, îi salută el pe cei de faţă. Afară e atât de frig, încât poţi să îngheţi un eschimos. Mulţumesc, răspunse el invitaţiei lui Tweed de a lua loc.

  — O ceaşcă de cafea? Sugeră Monica. Fără zahăr şi cu un pic de lapte.

  — Aveţi şi îngeri în personal, spuse el, zâmbind din nou şi privind-o pe Paula. Da, te rog, Monica.

  — Unde e Eve acum? Întrebă Tweed.

  — Cred că Philip a lăsat-o la apartamentul ei din South Ken. Nu departe de apartamentul tău, îi spuse lui Newman.

  — Înţeleg că i s-a făcut rău la puţin timp după ce am plecat noi, continuă repede Tweed.

  — Aşa e. A mâncat cam mult şi la scurt timp după ce voi aţi plecat a zis că se simte rău. Zicea că are nişte pastile la ea în apartament care-i aranjează stomacul şi dusă a fost. Aşa că am rămas de unul singur. Mi-am aprins o ţigară şi după câteva minute am ieşit în scuar, să iau o gură de aer. Mi se părea că e cam linişte şi peste ce-am dat? Peste un motociclist care rula cu viteză maximă pe South Street înspre North Street. Cred că-avea vreo nouăzeci la oră.

  — La cât timp după ce am plecat noi se întâmpla asta? Îl presă Tweed.

  — Cel mult zece minute.

  — Şi cât timp, întrebă Tweed, uitându-se la Newman, crezi că ne-a luat ca să ajungem în Bowling Green?

  — Maximum douăzeci şi cinci de minute. M-am uitat la ceas când am plecat şi l-am verificat din nou după ce am găsit ce-am găsit.

  — Şi ce-aţi găsit? Întrebă Franklin după ce îi mulţumi Monicăi pentru ceaşca de cafea pe care i-o întindea. Sau e secret de stat?

  Tweed scutură din cap.

  — Îmi pare rău! Franklin ridică o mână în semn de scuză. Bănuiesc că n-ar fi trebuit să întreb. De asemenea, n-ar trebui să vă reţin, aşa că o să trec direct la motivul pentru care sunt aici. Când eram în Dorset, ai zis că s-ar putea să vrei să te foloseşti de mine. O misiune importantă tocmai a aterizat pe biroul meu. E o chestiune plictisitoare şi aş da-o imediat cuiva din personalul meu. Asta în cazul în care vrei să mă ocup de vreo investigaţie.

  — Vreau. Doar de una mică. Tweed zâmbi răutăcios. E vorba de un om pe nume Leopold Brazii.

  — Înţeleg. Franklin îi întoarse sec zâmbetul. O nimica toată. Ce vrei să ştii despre acel domn, de unde propui să încep?

  — Vreau să ştiu tot ce poţi să scoţi la iveală. În special, toate locurile de unde operează. Începi cu Geneva. Ai spus că ai o agenţie acolo.

  — Geneva, sosesc. Franklin înghiţi restul de cafea, se ridică şi îşi puse scurta, aruncându-i o privire Paulei. Tweed, dacă va trebui să trimiţi pe cineva acolo, ca să ia legătura cu mine, aş fi foarte fericit dacă ar fi Paula.

  — Şi Paula ar fi foarte fericită să vină, zise Paula.

  Franklin îi salută scurt pe toţi. Apoi se uită la Marler care stătea rezemat de un perete, fumând o ţigară lungă şi care nu spusese nimic.

  — Nu cred că ştiu cum te cheamă.

  — Nu, nu ştii, replică Marler.

  — Alt secret de stat, îi spuse Franklin lui Tweed; zâmbi şi ieşi din încăpere.

  — Nu pierde prea mult timp, remarcă Paula.

  — Şi tu îl găseşti interesant, nu-i aşa? O tachină Tweed.

  — Da. E curtenitor, inteligent şi are simţul umorului. Şi îi plac femeile.

  — Ce poţi să vrei mai mult?

  — De ce erai atât de interesat să-l cronometrezi pe motociclistul pe care Bill l-a auzit imediat după ce am plecat noi de la Priory ca să mergem să ne întâlnim cu Ben? Întrebă ea, schimbând subiectul.

  — Pentru că am impresia că ar fi putut fi Năluca ducându-se la Bowling Green, ca să-l omoare pe Ben înainte ca noi să ajungem acolo.

  — Cum Dumnezeu ar fi putut cineva să ştie ora şi locul unde urma să ne întâlnim noi cu el?

  — Ai uitat, îi spuse Tweed. Când am făcut aranjamentele, Ben a ridicat vocea de câteva ori, iar la bar erau doi străini care aşteptau, cei care au bătut cu moneda în tejghea. Ei ar fi putut să spună altcuiva care, apoi, a dat instrucţiuni Nălucii. Cred c-ar fi trebuit să îmi dau seama de primejdie.

  — Nu te poţi gândi la absolut totul. Şi mă întreb cum se descurcă Philip cu Eve?

  Philip se întorsese din Wareham în Land Rover-ul lui, având-o pe Eve în spate, în Porsche-ul ei. De fiecare dată când putea, îl depăşea, pentru a fi ea prima. Apoi, Philip aştepta până ce avea şoseaua liberă în faţă şi o depăşea el, făcându-i cu mâna, aşa cum îi făcuse şi ea. Continuaseră această cursă până intraseră în traficul londonez.

  Philip fu surprins de cât de aproape era apartamentul ei de cel al lui Rob Newman. Eve locuia într-o casă mare din cărămidă roşie, care fusese împărţită în apartamente şi părea costisitoare. Ajunsă în apartamentul ei de la etajul întâi, Eve îşi aruncă, neglijentă, haina pe marginea unei canapele lungi.

  — Dulapul cu băuturi e chestia aceea de-acolo, îl informă ea. Pune-mi o votcă mare până mă duc la baie.

  Deschise dulapul, scoase un pahar în care turnă o cantitate modestă de votcă. Modestă pentru Eve. Apoi se duse la fereastra arcuită şi se uită jos, în South Ken. La ora aceea a dimineţii era liniştită.

  La micul dejun luat la Priory, Eve ajunsese foarte târziu, apoi mâncase două ochiuri cu şuncă şi roşii. Îi explicase de ce întârziase, între două îmbucături.

  — N-am dormit aproape toată noaptea. Am stat în pat şi am citit. Ceea ce, pe moment, lui Philip i se păru ciudat. Înainte să se ducă la culcare, se plimbase pe afară, în jurul apartamentului ei, dar nu era lumină în niciuna din camere.

  Se uita în jos şi se gândea la toate astea, când ea intră în cameră. Îi dădu paharul.

  — Asta numeşti tu o votcă mare? Pentru numele lui Dumnezeu!

  — Nu e puţin prea devreme.?

  — Nu, nu e, i-o întoarse ea, umplându-şi paharul. Tu nu bei? Poţi să-ţi torni un suc de portocale foarte tare.

  Se lăsă pe o canapea lungă şi-şi dezmorţi picioarele. El se aşeză în celălalt capăt şi o privi bându-şi votca din două înghiţituri. Se întinse şi o luă de mână.

  — Nu încă. Nici nu ne cunoaştem, dragul meu. Sări în picioare şi se aşeză într-un fotoliu din apropiere, etalându-şi zâmbetul cald. Se aplecă în faţă. Nici despre munca ta nu ştiu nimic.

  — Lucrez în asigurări, îi răspunse Philip, pus dintr-odată în gardă.

  — Ce fel de asigurări? Cine sunt oamenii de bază? În branşa ta, Tweed e şeful? E simpatic. Cu cine mai lucrează, în afară de tine? Mă interesează.

  — Tu nu-mi spui nimic despre munca ta, îi aminti el. Doar că e confidenţială.

  — Şi a ta e confidenţială? Întrebă ea repede.

  — Nu, dar mă plictisesc să vorbesc despre munca mea. Ţi-am mai spus că lucrez în asigurări. Îşi privi ceasul. Acum, că te-am văzut în siguranţă acasă, trebuie să ajung la serviciu.

  Deranjat de schimbările ei de atitudine, nu-şi dorea decât să iasă de-acolo. Ea făcu un pas mare din fotoliu, îl luă în braţe, îl sărută puternic pe gură, apoi îi dădu drumul din îmbrăţişare.

  — Sună-mă diseară, Philip. Înainte de şase. S-ar putea să plec în străinătate pentru o treabă.

  — Unde?

  — Dumnezeu ştie şi cu şeful meu. Eu o să ştiu când o să-mi spună.

  — O să-ţi dau eu un telefon.

  Tweed se plimba în jurul biroului, dus pe gânduri, în timp ce se juca cu piesele mozaicului pe care încerca să-l asambleze.

  — Îl înconjuri pe Leopold Brazii într-o cortină de fier, comentă Paula. Primul a plecat la Geneva Keith Kent. Acum, Bill Franklin se îndreaptă spre aceeaşi metropolă elveţiană, ca să-şi pună în mişcare detectivii.

  — Va fi nevoie de o cortină de fier ca să anihileze ceea ce pune la cale Brazii.

  — Eşti sigur că pune ceva la cale?

  — Eu mă iau după ce mi-a spus Beck. Altfel, la ce atâta agitaţie ca să scape de oricine l-ar urmări. A schimbat maşina la Ouchy, a ajuns la Berna, a trimis avionul la aeroportul Belp? Ridică perdele de fum ca să ascundă ceva. Întrebarea e ce anume. Apropo, Bob, ai venit aici la puţin timp după ce l-ai dus pe Archie la Heathrow. Cum se simţea?

  — L-am luat de la Ursul Negru. Newman îşi compuse o figură resemnată. Părea că este miezul nopţii. Era dis-de-dimineaţă. Archie era proaspăt ras şi vioi ca o veveriţă. Am ajuns la Heathrow la timp ca să prindă avionul.

  — Ai verificat unde se duce? Discret?

  — Nu joci astfel de jocuri cu Archie. El spera să poată avea încredere în tine. Când am ajuns în aglomeraţie, mi-a spus să-l aştept la standul de ziare. L-am văzut îndreptându-se spre casa de bilete a Swissair şi m-am gândit că e ultima oară când îl văd. Apoi voiam să vin încoace.

  — Şi s-a întâmplat ceva? Întrebă Tweed.

  — Ceva neaşteptat. Archie s-a întors la mine. Mi-a arătat biletul. tichetul şi buletinul de bord. Ia ghiceşte unde se ducea? Cred c-a ajuns acum câteva ore.

  — Spune-mi, zise Tweed nerăbdător.

  — Geneva.

  După ce Newman raportă destinaţia lui Archie, în cabinet urmară câteva minute de tăcere. Tweed şedea în scaunul său, privind fix o hartă a Europei pe care Paula o pusese pe perete la cererea lui.

  Tweed înfipsese bolduri colorate în anumite oraşe mari de pe hartă. Paris, Zurich, Berna, Geneva, Ouchy şi Montreux. Paula avea impresia că el nu se uita la hartă, că gândurile îi erau departe. Brusc, îşi îndreptă spatele.

  — Monica, sună-l pe Butler acasă, spune-i să-şi facă bagajele pentru vreme rece şi după aceea să vină aici. Când sună Pete Nield din Dorset, spune-i să ajungă aici în timp-record. Dacă nu sună într-o oră, caută-l până dai de el la Ursul Negru.

  — Şi noi? Întrebă Paula.

  — Să fiţi gata să zburaţi spre Europa în orice moment, toţi. Cu echipament pentru vreme rece.

  — De ce vreme rece? Se interesă Marler, tot rezemat de perete.

  — Pentru că, atunci când m-am întors aici, am verificat în ziar temperaturile din Elveţia. Sunt cu mult sub zero şi a nins zdravăn. Şi, în concordanţă cu ultimul factor, luaţi şi încălţăminte pentru zăpadă şi pentru gheaţă.

  — Aventurile din ziua de azi, zise Paula. Plecăm în vacanţă.

  — Nu încă, zise Tweed, dar vreau ca toată lumea să fie gata de plecare. Se ridică în picioare. Şi acum am întâlniri cu doi oameni şi trebuie să le respect.

  Tăcu când sună telefonul. Monica răspunse, păru surprinsă, deşi a-şi exterioriza emoţiile era un lucru rar pentru ea. Acoperi receptorul cu mâna.

  — Tweed, n-o să crezi, dar la telefon e Leopold Brazii. Nu vreun ajutor de-al lui. Marele om în persoană. Vrea să vorbească cu tine.

  — Notează mesajul pe care vreau să i-l repeţi cuvânt cu cuvânt. Domnul Tweed e plecat toată ziua. Monica stenografie la repezeală exact ce-i spuse Tweed în continuare. Ştiu că domnul Newman i-a transmis cererea dumneavoastră de a-l întâlni, dar în acest moment e extrem de ocupat. Acesta e mesajul. Începi conversaţia prin a-i spune că legătura e proastă şi că te muţi la un alt telefon. Apoi faci o pauză şi începi să vorbeşti când ridic şi eu, ca să aud ce zice.

  Tweed ridică receptorul când Monica îi făcu semn din cap şi ascultă foarte concentrat. După ce termină de transmis mesajul, Brazii vorbi din nou:

  — Aţi putea fi atât de drăguţă să-i spuneţi domnului Tweed când îl vedeţi că trebuie să-l văd urgent, înainte să aibă loc o catastrofă. Am un avion cu reacţie la dispoziţie care poate să-l ia de pe Heathrow şi să-l ducă pe orice aeroport din Europa pe care îl alege dumnealui. Aş prefera să vină singur. Eu voi fi singur. Vă mulţumesc foarte mult.

  Tweed puse receptorul jos odată cu Monica. Le repetă şi celorlalţi ce spusese Brazii, apoi se uită la Newman.

  — L-am întâlnit o dată, cu mult timp în urmă şi n-am discutat decât foarte puţin cu el. Ascultându-l la telefon, mi-a lăsat impresia unui om plin de şarm, dar şi a unuia cu o mare autoritate, totuşi fără urme de aroganţă. Are o voce cu un timbru puternic, dar am simţit o urmă de cruzime. Care a fost impresia ta când l-ai întâlnit la Grenville Grange?

  — Exact aceeaşi ca şi a ta.

  — Interesant. Mă bucur că mi-am luat precauţiunile pe care Monica le va pune imediat în aplicare.

  — Trebuie să dau o fugă până acasă, zise Marler.

  — Atunci, ai face bine să pleci acum.

  — Doar n-ai de gând să te întâlneşti cu el în condiţiile astea, pentru numele lui Dumnezeu, nu-i aşa? Protestă Newman. Să treci graniţa în avionul lui înseamnă că te va avea în palma mâinii sale dure.

  — Vom vedea.

  — Trebuie să ai pe cineva în spate, insistă Newman.

  — Vom vedea, repetă Tweed, ridicându-se şi punându-şi paltonul. Acum trebuie să mă grăbesc.

  — Nu ne-ai spus cu cine o să te vezi, zise Paula îngrijorată.

  — Îmi pare rău, mă gândeam la altceva. Prima dată mă duc s-o văd pe domnişoara Maggie Mayfield. Am rezervat o cameră la Brown’s Hotel, ca să putem avea linişte.

  — Cine naiba e?

  — Nepoata generalului Stemdale şi singura rudă rămasă în viaţă. Trebuia să stea cu el în noaptea când a ars conacul, dar era foarte răcită şi nu s-a mai dus.

  — Şi cea de-a doua întâlnire? Continuă Paula.

  — Cu profesorul Grogarty, pe Harley Street. Numele ăsta spune cuiva ceva?

  — Cel mai mare om de ştiinţă în mai multe domenii care mai trăieşte, spuse Newman.

  — Asta îmi aduce aminte de ceva, îi zise Tweed Monicăi. Voi avea nevoie de lista celor douăzeci de oameni de ştiinţă pe care ai făcut-o, în care apare specialitatea fiecăruia dintre ei. Monica îi înmână un dosar. Tweed îşi aruncă o privire prin încăpere în timp ce îşi punea dosarul sub braţ. Când mă întorc, s-ar putea să avem o idee mai bună despre ceea ce se întâmplă. Grogarty e excentric, dar e un geniu.

  În cabinetul său din Berna, Brazii puse receptorul jos, după încercarea de a vorbi cu Tweed şi privi în gol. Reacţia sa semăna, în mod ciudat, cu o atitudine de-a lui Tweed. José păstră tăcerea câteva minute, înainte de a începe să vorbească.

  — Nu era disponibil, domnule?

  — Nu sunt sigur, dar cred că Tweed mi-a ascultat fiecare cuvânt. L-am simţit în timp ce asistenta lui mă îndopa cu minciuni, îmi zicea că e plecat.

  — Un bărbat foarte evaziv, Tweed al nostru, remarcă José.

  — Asta mă face să-mi doresc şi mai mult să-l întâlnesc din nou. de data asta pentru o conversaţie cu adevărat profundă. Bănuiesc că el ştie.

  — Şi noi între timp aşteptăm?

  — N-aşteptăm! Tună Brazii, ridicându-se în spatele biroului şi fixându-şi asistentul. Mergem înainte cu proiectul nostru, care nu va fi gata înainte de câteva zile. Vreau să-l suni pe Konrad şi să-i spui că totul merge mai departe, conform planului. Konrad e numele de cod cam ciudat al unui rus, Karov, adevăratul om al puterii.

  Tweed dădu mâna cu Maggie Mayfield în camera rezervată la Brown’s. O femeie modestă, de vreo patruzeci de ani, durdulie, dar cu o faţă cu trăsături de o inteligenţă izbitoare şi cu ochi şireţi şi căprui. Îi zâmbi lui Tweed.

  — Îmi pare rău că v-am făcut să aşteptaţi, începu Tweed.

  — Întotdeauna ajung la întâlniri cu zece minute mai devreme. Zâmbi răutăcioasă. Sunt cunoscută ca apărând în momentele cele mai proaste. Acum, ce pot face pentru dumneavoastră?

  Se aşezară şi ea turnă cafea în ceşti pentru amândoi. Tweed îşi scosese paltonul şi acum stăteau şi se priveau peste o măsuţă lunguiaţă şi antică.

  — După tragedia de la Stemdale Manor, am fost de faţă când poliţia a scos seiful acela mare despre care mi-aţi spus. Conţinutul a fost făcut cenuşă, dar oamenii mei lucrează cu o tehnologie care să scoată la iveală ce scria pe hârtiile acelea.

  — Prostii. O să dea de prostii.

  — De ce sunteţi aşa de sigură?

  — Pentru că, atunci când i-am telefonat unchiului meu, ca să-i spun că nu pot veni la el, l-am întrebat dacă obligaţiunile la purtător au fost returnate. Mi-a spus că erau oferite ca împrumut unui om remarcabil, pentru finanţarea unui proiect care să facă din Europa un loc mai sigur.

  — V-a dat numele acestui aşa-zis om remarcabil?

  — Nu. A refuzat categoric. Spunea că e afacerea lui, dar mi-a spus că obligaţiunile vor fi înapoi în seif până la sfârşitul lunii. Şi-acum suntem aproape de sfârşitul lui februarie.

  — Când aţi avut această convorbire telefonică cu generalul?

  — Acum două zile. Mă refac după răceală, dar, după cum puteţi probabil, să vă daţi seama, încă nu m-am însănătoşit.

  — Deci vă îndoiţi sincer că obligaţiunile erau în seif când a avut loc incendiul?

  — Sunt absolut sigură de acest lucru. Îl cunosc – îl cunoşteam – bine. Ca să mă liniştească, a spus sfârşitul lunii, când, probabil, se referea la sfârşitul lui martie.

  — Aţi văzut vreodată dacă obligaţiunile erau ţinute în seif?

  — Da, după cum v-am spus la telefon, o dată l-a deschis în prezenţa mea. Îmi pot aminti exact cuvintele lui: „Vrei să vezi trei sute de milioane de lire, grosul capitalului băncii?” Apoi a deschis seiful care era plin cu dosare. A deschis unul şi mi-a arătat una dintre obligaţiuni. Am ameţit când am văzut cât poate să valoreze una singură. Erau emise de o mare companie petrolieră. Am uitat care anume. Asta, bineînţeles, era înainte de a le fi împrumutat acestui personaj necunoscut.

  — Vă amintiţi culoarea dosarelor?

  — Da. Erau tipul vechi, cu arc. cu compartimente diferite. Culoarea era un verde şters. Am avut sentimentul că stau acolo, în seiful acela, de ani de zile.

  — Şi totuşi, mai credeţi că această sumă imensă nu era tot capitalul băncii?

  — Nu, generalul a făcut un efort şi mi-a explicat că toate sucursalele au propriile lor fonduri şi investiţii, mai mult decât suficient pentru a le menţine.

  — Şi l-aţi crezut? Întrebă Tweed încet.

  — O, da. Zâmbi slab. Unchiul meu a fost un om cinstit. Nu ar fi privat niciodată sucursalele de propriile lor fonduri. Simţea că are datoria de a garanta siguranţa sucursalelor pe care le foloseau deponenţii.

  — Dacă aţi fi putut accepta invitaţia lui de a sta la conac în noaptea aceea, greşesc oare dacă mă gândesc că singurele lui rude ar fi fost toate acolo? Şi că erau singurele trei persoane care ştiau că împrumutase obligaţiunile cuiva?

  — Da, aveţi dreptate. Richard, fiul lui, ştia şi el despre obligaţiuni şi nu era de acord cu ceea ce făcuse tatăl lui. Mai luă o gură de cafea şi îl fixă pe Tweed în timp ce punea ceaşca jos. Vă gândiţi, dacă aş fi fost şi eu acolo, n-ar mai fi rămas nimeni care să ştie despre obligaţiunile acelea, nu-i aşa?

  — Ei bine, da. Tweed o admira pentru curajul ei. Deci, cine mai ştia că trebuia să veniţi la conac?

  — Doar Marchat, care făcea pe majordomul, pe bucătarul şi pe menajera. Şi ce mai vreţi dumneavoastră. Un omuleţ drăguţ şi foarte liniştit.

  — Ar fi putut să vorbească cu cineva despre vizita dumneavoastră. Şi despre faptul că ce a mai rămas din familie va fi la conac în noaptea aceea?

  — Nu văd de ce n-ar fi făcut-o. Marchat obişnuia să treacă seara pe la un bar, un bar din Wareham. N-avea nici un motiv să facă din vizita mea un secret. Nu mă îndoiesc că, după câteva pahare, devenea chiar vorbăreţ.

  — Domnişoară Mayfield, cred că ar fi bine să vă avertizez că o persoană de la Scotland Yard, inspectorul-şef Roy Buchanan, se pregăteşte să vă interogheze, mai devreme sau mai târziu. Spuneţi-i tot ce mi-aţi spus şi mie. cu excepţia porţiunii despre Marchat. Şi subliniaţi faptul că banca va rămâne solvabilă, că sucursalele sunt în regulă. Odată ce o informaţie ca aceea – despre obligaţiuni – începe să se răspândească, ar putea produce panică.

  — Îi voi spune. M-a căutat deja la telefon acasă şi mi-a spus că i-ar plăcea să mă vadă cât mai curând.

  — Vă mulţumesc pentru timpul dumneavoastră, spuse Tweed şi o ajută să-şi îmbrace paltonul. Mi-aţi fost de mare ajutor.

  Ea se întoarse şi se uită fix la el. Îi tremurară buzele, apoi gura i se strânse şi îşi luă o mină foarte hotărâtă.

  — Am auzit zvonuri, domnule Tweed. Am citit articole în ziare. Unchiul meu a fost ucis?

  — Da. Nu există nici o îndoială în această privinţă. Îmi pare rău că v-o spun atât de direct, dar am impresia că sunteţi genul de femeie care preferă francheţea.

  — Aşa e. Vă mulţumesc pentru sinceritate. Ezită. Există vreo şansă ca persoana sau persoanele responsabile să fie aduse vreodată în faţa justiţiei?

  — Mă ocup de asta personal. Dacă voi dovedi vreodată cine a făcut-o, voi avea grijă să plătească cu vârf şi îndesat. Şi să nu repetaţi ceea ce tocmai v-am spus.

  — N-o voi face. Încă o dată, mulţumesc, spuse ea, întinzându-i o mână.

  — O ultimă întrebare. Aveţi cumva idee ce naţionalitate are domnul Marchat?

  — Da. E elveţian. Muncesc din greu, elveţienii ăştia.

  În taxiul care îl ducea la profesorul Grogarty, Tweed încerca să-şi facă puţină ordine în gânduri. Îi plăcea Maggie Mayfield. Era tipul de femeie cu care credea că s-ar căsători, dacă şi ea ar vrea. Dar, bineînţeles, soţia lui, care îl părăsise brusc cu mult timp în urmă, ca să trăiască cu un magnat grec, care se ocupa cu vapoarele, era încă soţia lui. El nu-şi bătuse niciodată capul cu un divorţ.

  Era un subiect pe care oamenii lui nu-l aduceau niciodată în discuţie. Singura persoană cu care vorbise ocazional era Paula. „Eşti un idiot numai dacă te gândeşti la asta”, îşi spuse.

  Se gândi la Philip, îndrăgostit de Eve. Maggie Mayfield ar fi o alegere mai bună, dar nu avea nici o intenţie să se amestece. Philip trebuie să decidă singur, la bine şi la rău.

  Marchat. Nu putea să-şi scoată numele ăsta din cap. Încă credea că Marchat putea fi cheia care să rezolve misterul. Doar dacă l-ar găsi pe Marchat. Şi dacă Marchat era încă în viaţă.

  — Salut, Tweed! Îl întâmpină profesorul Grogarty cu vocea lui stridentă. Ia-ţi un scaun, dacă găseşti vreunul liber. Vrei un scotch? Eu îmi permit câte unul pe zi, după ora unsprezece dimineaţa. Nici un minut mai devreme. Tweed îşi scoase paltonul, aruncă o privire prin cameră, care aparţinuse cândva unui specialist. Fotolii pretutindeni, cu învelitorile tocite şi decolorate, pline cu teancuri de cărţi şi dosare cu hârtii. Dădu la o parte un teanc de ziare şi le aşeză cu grijă pe podea.

  — Pun pariu că te întrebi cum găsesc eu câte ceva pe-aici, bombăni Grogarty. Ei bine, pun mâna pe o anumită foaie unde am o statistică şi ajung la ceea ce caut într-o clipită. Noroc! Îmi pare rău că nu bei cu mine un scotch.

  Tweed şedea în fotoliu şi îşi studia gazda. Nu înceta să fie fascinat de extraordinara sa personalitate, de înfăţişarea sa.

  Grogarty era un bărbat voinic, înalt de un metru optzeci, cu umeri largi, puţin cocoşat. Avea un cap mare, o chică dezordonată de păr cărunt, sprâncene groase şi pungi sub ochii de un albastru intens, un nas proeminent, acvilin pe care atârna, într-un unghi înclinat, un pince-nez, aşa încât un ochi te fixa prin lentilă, în timp ce celălalt clipea pe deasupra celei de-a doua lentile. Sub gura mare făcuse guşă.

  — Întotdeauna vii la mine când ai o problemă, Tweed şi cred că de-aceea ai venit şi azi. De ce nu-mi faci şi mie o dată o surpriză, să treci pe-aici la un pahar de vorbă şi unul de scotch? Perfect, despre ce este vorba?

  Cu mâna liberă, împinse cărţile de pe un fotoliu şi se aşeză şi el.

  — Acum dosarele tale s-au dus dracului, îl tachină Tweed.

  — Nu s-au dus. Grogarty se afundă în fotoliu cu spatele drept. Pe covor sunt douăsprezece cărţi şi-o văd de-aici pe fiecare în parte. Sunt gata, domnule!

  — Sunt sigur că ai auzit că douăzeci de savanţi eminenţi au dispărut. Deşi, lucru ciudat, ştirea n-a ajuns la ziare. Nici chiar în Statele Unite, ceea ce e ceva.

  — Ai dreptate, am auzit. E sinistru. L-am sunat pe Joe Katz, astrofizicianul din Carolina de Sud. Mi-a răspuns un străin care mi-a spus că domnul Katz a plecat în străinătate. Şi ăsta e un om de vârf. Katz a inventat un sistem prin care un satelit aflat la peste trei sute de kilometri, pe orbită, se poate ghida după constelaţii.

  — E pe lista celor care lipsesc, cu o notă despre ciudata sa specialitate. Grogarty luă dosarul pe care i-l înmâna Tweed, îl deschise, îşi aranjă pince-nez-ul, astfel încât ambii ochi să se folosească de lentile şi parcurse lista în câteva secunde. Îi dădu lui Tweed dosarul înapoi. Viteza cu care reuşea să reţină fiecare amănunt al unei foi acoperite cu litere bătute la maşină nu înceta să-l uimească pe Tweed. Grogarty mai luă o înghiţitură.

  — Cauţi o caracteristică, ceva care ar face din aceşti şaisprezece bărbaţi şi patru femei o echipă, aşa cred eu.

  — Te-ai prins imediat. M-am uitat la lista asta ore întregi, e ceva acolo, dar să fiu al naibii dacă ştiu ce e, îi destăinui Tweed.

  — E ceva, sunt de acord. Grogarty se uită la tavanul plin de mucegai, ca şi cum răspunsul s-ar fi aflat acolo. E vorba de comunicaţii. Sigur că da. Globale. Mondiale. Sistemul de care am devenit mult prea periculos de dependenţi. Internetul. Marea autostradă informaţională, o frază stupidă, inventată de ziarişti ignoranţi, dar lista asta e mai mult decât atât.

  — Atunci ce e? Îl îmboldi Tweed.

  — Lasă-mă puţin, amice. Grogarty continua să fixeze tavanul. Reuşi oarecum să mai ia o înghiţitură de scotch, cu capul lăsat pe spate. Un om de pe lista aceea e jucătorul principal al jocului. Numai de-aş putea să-mi dau seama care dintre numele acelea declanşează ceva în subconştientul meu.

  Tweed tăcu. Se uită prin camera mare din care se vedea Harley Street. Mobila împinsă la perete consta din piese vechi şi originale. Tablourile de pe pereţi erau nepreţuite. Unul era semnat de Gauguin. Grogarty era un om bogat.

  Nimeni n-ar fi crezut asta după felul cum se îmbrăca. Purta o vestă veche, tricotată, de culoare gri, cu ochiuri duse la tiv, cu doi nasturi lipsă şi cu un al treilea care se pregătea să-şi urmeze amicii pierduţi. Cămaşa în carouri era deschisă la gât, iar gulerul era şifonat. Pantalonii cafenii nu mai văzuseră un fier de călcat de ani de zile.

  — E ciudat că Irina Krivitsky e pe listă; e cea mai mare autoritate mondială în materie de laseri şi aplicaţiile lor în controlul sateliţilor, zise Grogarty dintr-odată. O să mă scuzi dacă vorbesc cu tine în timp ce gândesc.

  Tweed se uită amuzat la Grogarty. Ştia că adoptă această ciudată tehnică mentală când lucra la o problemă dificilă. O parte a creierului lua parte la discuţie, în timp ce cealaltă se concentra cu furie asupra problemei cu care se lupta.

  — Poţi să vorbeşti şi tu cu mine, îi aminti gazda lui Tweed. N-o să mă distragă. Dimpotrivă.

  — Ce e ciudat în legătură cu Irina Krivitsky? Întrebă Tweed.

  — Ultima oară când am auzit de ea – pe drumuri foarte ocolite – lucra într-unul dintre laboratoarele secrete ruseşti, dincolo de munţii Urali, în Siberia.

  Grogarty se opri. Clătină din cap şi pince-nez-ul se aşeză din nou într-o rână pe podul nasului său. Părea să nu fi observat, dădea doar din cap ca pentru sine. Ceva se lega.

  — Continuă, zise Tweed.

  — Aceste laboratoare ascunse – îngropate sub tundră – nu pot fi localizate de sateliţii americani. Sunt atât de strict păzite, de parcă ar fi pe vremea lui Stalin. Aşa că de ce s-o fi lăsat să plece ca să lucreze în afara Rusiei?

  — Dacă este în afara Rusiei, sublinie Tweed.

  — O, trebuie să fie. Câteva dintre numele de pe lista ta n-ar accepta niciodată să treacă frontiera în Rusia şi să muncească singuri acolo.

  — Poate au fost răpiţi, sugeră Tweed.

  — O, dar n-au fost răpiţi. Reynolds, un american, a vorbit cu mine chiar înainte să dispară. La telefon. Mi-a spus că a primit o ofertă pe care n-o poate refuza, că o să plece de la compania unde lucra în California şi-o s-o ia şi pe nevastă-sa cu el. Mi-a zis că e oarecum secret, dar Ed n-a putut niciodată să ţină un secret.

  — Mie mi se pare cam ştiinţifico-fantastic. Începu Tweed.

  — Nu! Nu e. Ştiinţa avansează cu paşi de uriaş. Asta mă îngrijorează. Avântul ăsta e nebunie curată. Numai Dumnezeu ştie unde o să ne oprim.

  — O să aflăm la timpul potrivit.

  Nu mai apucă să-şi termine propoziţia. Grogarty păru dintr-odată că se trezeşte, ca şi cum ar fi ieşit din transă.

  — Ed Reynolds! Aproape urlă el. Ed Reynolds. El e jucătorul principal. Specialitatea lui e sabotajul întregii reţele de comunicaţii.

  — Sabotajul?

  Nervii lui Tweed erau deja încordaţi, dar din alt motiv. Cuvântul îl făcu să se aşeze pe marginea fotoliului. Gazda lui părea emoţionată.

  — Vreau să spun că lucrează cu o tehnologie care ar putea sabota comunicaţiile mondiale şi ar arunca lumea în haos. Obiectivul lui era găsirea unor mijloace care să contracareze orice tehnologie de acest gen. Ca un doctor care lucrează la un vaccin care să protejeze oamenii de o anumită boală. Acum înţelegi ce vreau să spun?

  — Da, dar are vreo legătură cu ceilalţi savanţi?

  — Sigur că are. Dacă adevăratul secret al cercetărilor care au loc undeva este sabotajul.

  — Asta e?

  — Asta e, încuviinţă Grogarty, ridicându-se. Mi-a părut bine să te văd, Tweed. Mai bine te-ai grăbi. Chestia asta e la nivel global. S-ar putea să ducă la o schimbare totală a balanţei puterii mondiale.

  Philip se pregătea să plece din apartamentul lui Eve, cu părere de rău, când închise uşa de la intrare şi se întoarse în sufragerie.

  — Ce repede te-ai întors de la birou, zise Eve înţepată.

  El se uită la ea, aşezată într-un fotoliu, cu picioarele-i frumoase puse unul peste altul. Purta o pereche de pantaloni albastru-închis şi un pulover albastru-pal. Mâinile i se odihneau pe braţele fotoliului, în timp ce el venea spre ea.

  Văzu un bărbat trecut de treizeci de ani, cu părul negru, bine ras şi cu ochi gânditori. Philip era din nou năpădit de o tulburare interioară. se simţea enorm de atras de această femeie plină de viaţă, dar amintirea soţiei moarte îl umplea de durere. Nu era sigur de sentimentele lui.

  — Bine, am numărul tău. Începu el, ca s-o lase să înţeleagă că o va suna în seara aceea.

  — Am şi eu numărul dumneavoastră, domnule Philip Cardon, îi replică ea, vrând să spună ceva cu totul diferit, când sări din fotoliu şi îl sărută pe obraz.

  El continua să se apropie de ea, când, brusc, Eve îşi ridică mâinile şi-i făcu semn să se îndepărteze. Rămase în picioare, cu mâinile la piept.

  — Am putea eventual să plecăm în vacanţă într-un loc cu adevărat fascinant. În Bermude. Când o să am timp.

  — O idee excelentă, zise Philip.

  — Am spus eventual.

  — Dacă va trebui să pleci în străinătate, cât o să stai? Întrebă el.

  — Habar n-am. Stând în faţa unei oglinzi de perete, îşi folosi ambele mâini ca să-şi aranjeze părul de un negru intens, lipindu-l de cap, apoi se întoarse şi-l privi drept în faţă. N-am nici cea mai vagă idee, dar o să te sun. Când o să pot, adăugă ea. Care e numărul tău de la birou? S-ar putea să nu fiu în stare să te sun decât în timpul zilei.

  — Nu pot să ţi-l dau. Fac gălăgie şefii dacă primim telefoane personale la birou.

  — Urâcioşii din asigurări. Atunci, va trebui să stai în fiecare seară în casa aceea a ta goală din Hampshire şi să te holbezi la telefon.

  Remarca îl duru, simpla referire la casa goală, dar faţa lui Philip nu trăda nici o urmă a reacţiei sale. O privi cum ia o ţigară aprinsă dintr-o scrumieră şi îşi aprinde cu ea una nouă. Se trezi că-i admiră silueta zveltă.

  — Ce faci, mă analizezi? Îl întrebă ea. Ar trebui să ştii deja cum arăt. Philip, trebuie să fac un duş.

  — Tocmai plecam.

  Închise uşa de la intrare după el, coborî încet scările, cu emoţiile răscolite haotic. Eve avea obiceiul de a-l ridica şi apoi de a-l coborî. Ştia că anumite femei foloseau această tactică cu bărbaţii, dar Eve era expertă.

  Tweed intră în cabinetul lui, unde o găsi doar pe Monica şi pe Newman. Newman tocmai ridica receptorul.

  — Alo, Archie. Da, Bob la telefon. Cum te descurci?

  — Am veşti, Bob. Vorbesc din Geneva. Un oraş amăgitor. Unii oameni încearcă să mă urmărească. Cred că m-am descotorosit de ei. Ştirile. se pare că Brazii face o listă cu toţi oamenii lui Tweed. Până acum ştie de tine şi de Paula Grey. L-a trecut şi pe Franklin ca posibil membru.

  — Eşti sigur de asta?

  — Am totală încredere în informatorul meu. Şi nici măcar n-o face pentru bani, ceea ce e un atu în plus. Trebuie să închid. Sper că ajutorul e pe drum.

  Newman se ridică şi îi dădu lui Tweed, care îşi scosese paltonul, scaunul din spatele biroului. Îi repetă ceea ce-i spusese Archie.

  — Crezi că a pus ochii pe oamenii mei. Brazii? Întrebă încet Tweed.

  — Seamănă cu o listă neagră, admise Newman bine dispus.

  Tweed se ridică din nou în picioare şi începu să se plimbe prin cabinet, în timp ce număra pe degete.

  — Tu, Paula. Poate şi Franklin, care nu e în echipa noastră. Absenţii sunt foarte importanţi. Marler, Butler şi Nield.

  — Nu te înţeleg, zise Newman.

  — Dorset. Există doar trei oameni care ar fi putut să transmită lista asta. Franklin în persoană, Eve Warner şi Keith Kent.

  — De ce s-ar fi pus Franklin pe listă?

  — Pentru siguranţă. Ştiu că nu prea ţine.

  — Eu sunt încă pe jumătate adormit după ce m-am trezit cu noaptea-n cap, recunoscu Newman, dar tot nu înţeleg cum i-ai scos pe cei trei ca posibili informatori ai lui Brazii.

  — Ia gândeşte-te! Dorset. Marler a rămas sub acoperire tot timpul. Niciunul dintre cei trei suspecţi nu l-a văzut, iar când Marler a fost în birou şi Franklin l-a văzut, n-a vrut să-i spună lui Franklin cum îl cheamă. Nici Butler, nici Nield n-au apărut.

  — E cam sinistru, comentă Monica.

  — A şi ce-a fost chestia aceea cu care a încheiat Archie, cu „sper că ajutorul e pe drum”? Întrebă Tweed.

  — Archie a sunat înainte de a veni Bob, îi explică Monica. Îmi spusesei despre el şi mi-a zis că are nevoie urgentă de întăriri. Paula s-a oferit să se ducă. A plecat într-o fugă la Heathrow, ca să prindă avionul pentru Geneva. Monica văzu expresia de pe faţa lui Tweed. O încânta ideea.

  — Ai lăsat-o să plece! De una singură! Explodă Tweed. Se duce în gura lupului şi neînarmată. Nu-i aşa? Plec de la serviciu pentru câteva ore şi tu laşi să se întâmple o asemenea nebunie!

  Tweed era într-unul din rarele lui momente de furie. Monica era îngrozită. În atâţia ani de când lucra cu el, nu-l auzise niciodată vorbindu-i astfel. Tweed măsura încăperea cu paşi mari.

  — N-am. Putut. Să. O. opresc, rosti ea sacadat.

  Newman, calm ca de obicei, îşi aprinse o ţigară. Îl privi pe Tweed cum dă ocol biroului şi se prăvăleşte în scaunul lui. Preţ de o clipă Tweed nu spuse nimic, apoi îl fixă pe Newman.

  — Îmi dai şi mie o ţigară?

  — La ce oră e următoarea cursă?

  — Peste două ore, cită Monica din memorie.

  — Ei bine, în cazul ăsta.

  Fu întrerupt de Philip care intră în cabinet îmbrăcat într-un palton gros, cu guler de blană, pe care şi-l scoase imediat.

  — Mi-am lăsat jos valiza cu haine pentru pol.

  — Monica, rezervă-i lui Philip un loc pentru cursa următoare spre Geneva, zise Tweed, cu aerul că a luat o hotărâre clară. Dă-i toate datele pe care ni le-a furnizat Archie. Inclusiv cele despre traficantul de arme. Philip, s-ar putea ca Paula să dea de mai multe necazuri decât poate să facă faţă un om. Şi faptul că e femeie n-are nici o legătură cu asta.

  Leopold Brazii stătea la fereastra spaţiosului său cabinet, în vila sa din Berna. Intimitatea îi era protejată de draperii masive. În spatele lui stătea Carson Craig, îmbrăcat într-un costum gri care-l costase o mie de lire sterline.

  — E timpul să plec la aeroportul Belp, îi aminti el şefului său. Ţi-am pregătit dublura ca să se urce în avion cu mine. O să aterizăm pe Cointrin, în Geneva, cât ai zice peşte.

  — Craig, ai zis „dublura” mea. Brazii se întoarse şi se uită la el. Unor şefi le-ar displăcea ideea de a avea pe cineva care să arate la fel ca ei.

  — Îmi pare rău. Faţa brutală a lui Craig se crispă într-o expresie prin care, speră el, să-şi ceară scuze. Nu arată chiar la fel ca tine.

  Brazii se amuză. Nu-i păsa cât de tare îi semăna aşa-zisa dublură, dar îi plăcea să-l deruteze pe favoritul său, căruia îi lipsea simţul umorului.

  — Eu nu mi-aş face prea multe griji în privinţa asta, Craig, dar acum vorbesc serios. Ia-o încet la Geneva.

  — Avem motive să credem că problemele vin de la Londra, zise Craig încăpăţânat. Observatorul nostru de la Heathrow a raportat că unul dintre lacheii lui Tweed – femeia, Paula Grey – a luat avionul spre Geneva. Receptorul i-a dat o descriere bună a ei. Am de gând să-i termin pe scandalagiii lui Tweed înainte s-apuce să facă vreo mişcare.

  — Aşa cum ai făcut la Stemdale Manor? Tonul lui Brazii se înăspri. Nu ţi-a spus nimeni să-i omori pe toţi din casa aceea. Ordinul meu a fost să răvăşeşti seiful, să-l faci să arate ca după o spargere.

  — N-am putut să intrăm în casă, insistă Craig. Am folosit planul meu.

  — Am zis s-o iei încet la Geneva. Asta-i tot.

  Craig ieşi din cameră şi se întâlni cu Gustav, omul lui de încredere, care aştepta în anticameră. Gustav era un bărbat gras, cu o înfăţişare răutăcioasă, accentuată de o gură aspră, cu buze subţiri.

  — Iar m-a luat cu fraze de tipul să fim cuminţi la Geneva, mormăi Craig în timp ce coborau la parter, pe o scară largă, de marmură. Ţi-ai luat sculele? Întrebă el, aruncând o privire spre sacul de prelată pe care îl căra Gustav.

  — Am luat tot, şefu’. Geaca de piele neagră, pantalonii şi casca. Motocicletele ne-aşteaptă la Geneva, cu restul echipei.

  — Bine. O să vadă ei pe dracu’! Se apropie cam mult de laborator.

  — Tacă-ţi fleanca, mârâi Craig.

  Telefonul lui Arthur Beck, din clădirea Poliţiei Federale, pentru Tweed ajunse o oră mai târziu.

  — Tweed, cred c-ar trebui să ştii că avionul a plecat de pe Belp cu trei oameni la bord acum câteva minute. Omul meu a raportat că Craig era sigur unul dintre pasageri. Un altul aducea puţin cu Brazii, dar nu era el.

  — De unde ştie? Întrebă Tweed.

  — Limbajul corpului. El observă cum se mişcă oamenii.

  — Şi unde a zburat avionul?

  — La Geneva. Ar trebui să ajungă acolo imediat. O să fie tărăboi, un tărăboi îngrozitor, aşa zic eu – dacă Craig e cu ei. Deocamdată asta e tot.

  În Park Crescent, Tweed puse jos receptorul şi se uită la Newman şi la Marler cu o expresie gravă. Le spuse şi lor ce-i zisese Beck.

  — E ca şi cum Paula s-ar fi băgat drept în gura lupului, spuse el rece.

  — Atunci e bine că l-ai trimis pe Philip, îi spuse Newman. Şi nu mai fi aşa de îngrijorat. Philip îşi va fi lăsat emoţiile acasă. Şi o place pe Paula.

  — Dacă aş fi ştiut mai devreme, v-aş fi trimis pe amândoi să-l susţineţi pe Philip, dar vreau să discut cu voi despre întrevederea mea cu profesorul Grogarty. Ce credeţi c-a vrut să-mi spună profesorul, în felul lui încurcat?

  — Cred, zise Marler, că, dacă se poate aranja ceva sigur, ar trebui să te întâlneşti acum cu Leopold Brazii, cât mai curând cu putinţă. Repet, dacă se poate aranja în aşa fel, încât să-ţi fie garantată securitatea. De către noi.

  — Ce propui?

  — Cel puţin patru dintre noi, deghizaţi, să fim în vecinătatea locului de întâlnire, care nu trebuie să fie o speluncă. Când zic patru, mă refer la Bob, la mine, la Butler şi la Nield.

  — Pe Pete Nield îl aşteptăm să se întoarcă din Dorset în orice moment, îi spuse Tweed. Am trecut cu vederea un singur lucru: am uitat să-i pun lui Eve Warner o codiţă.

  — Nu-ţi face griji, replică Newman bine dispus. Ştiu că ai fost prins până peste cap, aşa că ieri-noapte i-am dat un telefon scurt lui Philip, în apartamentul lui de la Priory şi i-am cerut adresa lui Eve. Locuieşte într-un apartament chiar lângă mine. Foarte elegant. De-aceea a ajuns Marler mai târziu.

  — Treci la subiect, Bob.

  — Marler a urmărit-o când a ieşit din apartamentul ei, după ce-a plecat Philip de-acolo. A urmărit-o până la Heathrow unde s-a suit într-un avion. Cu destinaţia Geneva.

  „Mulţumesc lui Dumnezeu că mi-am adus haine de iarnă”, se gândi Paula.

  Avionul zbura la joasă altitudine deasupra Elveţiei. Era întuneric, dar cerul era plin de stele, iar luna strălucea puternic. Treceau peste munţii Jura acoperiţi de zăpadă, iar ceea ce se vedea undeva, jos, era un mic lac de gheaţă solidă.

  La fel ca alte curse, avionul urmă ruta est-sud-vest, peste lacul Geneva. Ateriză uşor pe aeroport şi americanul de lângă ea, cu care discutase, se ridică. Ea călătorise la clasa business şi îşi puse repede paltonul căptuşit cu blană pe care i-l aduse stewardesa din locul de unde fusese atârnat în timpul zborului.

  — Ştiţi, îmi amintesc aeroportul ăsta de când era destul de mic, zise americanul care o ajunsese din urmă pe coridorul nesfârşit pe care mergeau. Acum e al naibii de mare. Şi devine tot mai mare.

  — Mi-l amintesc şi eu în zilele acelea, îi spuse Paula. Era comod şi nu trebuia să mergi deloc pe jos.

  — Văd că sunteţi singură, doamnă. Aţi vrea să luaţi cina cu mine în seara aceasta? Fără nici o obligaţie. Vorbesc serios.

  — Sunteţi foarte drăguţ, dar am o întâlnire astă-seară.

  — Atunci, distracţie plăcută. Îmi pare bine că v-am cunoscut.

  El iuţi pasul, iar Paula răsuflă uşurată. Americanul era un bărbat drăguţ, era plăcut să realizeze că era încă o femeie atrăgătoare, dar nu avea timp de pierdut.

  De la Cointrin, luă un taxi până la Hotel des Bergues, reţinu o cameră şi îi dădu bacşiş hamalului după ce îi cărase bagajul greu până sus. Camera spaţioasă avea vedere spre Rhone şi în depărtare sclipeau, cu intermitenţă, lumini de neon. Luminile se reflectau de apă ca nişte unde distorsionate. Formă numărul din Park Crescent şi îi răspunse Monica.

  — Paula. Sunt la Hotel des Bergues, camera numărul.

  — Am notat, zise Monica.

  Paula puse receptorul jos, despachetă repede şi se întoarse în hol, îmbrăcată din nou cu haina de blană.

  — Fiţi atentă, domnişoară, o avertiză portarul când se pregătea să iasă în stradă. Parc-ar fi patinoar acolo.

  Afară se opri, testă aderenţa ghetelor îmblănite şi văzu că e bună. Purta o pereche de ghete a căror talpă specială avea mici crampoane. După ce stătuse câteva minute la căldură, în hotel, aerul rece de afară o lovi, aşa că îşi trase gluga de la haină pe cap.

  În avion verificase adresa traficantului de arme şi descoperi că strada îi e cunoscută; era strada care mergea în paralel cu Rhone-ul, apoi traversa fluviul. O luă pe jos peste puntea care traversa fluviul în zigzag. Un vânt aspru îi îngheţă obrajii neprotejaţi; era un vânt ce venea tocmai de la gheţarul îndepărtat al Rhone-ului şi cobora până la Geneva, în lac. Deşi purta mănuşi groase, fiind nevoită să se ţină de bară pentru a-şi păstra echilibrul, simţi frigul trecând prin mănuşi. Erau multe grade sub zero.

  După ce ieşi de pe pod, mai merse puţin, o luă pe strada care făcea la dreapta şi verifică numerele. Destinaţia ei se dovedi a fi un magazin pe frontispiciul căruia scria Antiquateren. Numele lui Rico Sava nu apărea nicăieri. În timp ce trecea podul, verificase de mai multe ori, ca să se asigure că nu era urmărită. Iar strada pe care se găsea era goală. Deci, se părea că magazinul e locul unde trebuia să ajungă. Peste ferestrele întunecate era un grilaj. Uşa veche şi masivă avea o ferestruică cu gratii. Apăsă pe butonul soneriei de lângă uşă şi apăsă de mai multe ori când văzu că nu-i răspunde nimeni. „Doamne, s-o fi dus acasă, se gândi ea Dar eu am nevoie de un pistol.”

  Se auzi un zăngănit şi ferestruica se deschise. Nu se vedea cine e în spatele ei.

  — Rico Sava? Întrebă ea.

  — Oui.

  — Vorbiţi engleza? Întrebă; deşi vorbea franceza fluent, se gândi că Sava ar putea fi mai convins de identitatea ei. Un prieten, Marler. Marler, repetă ea, m-a trimis aici. Mi-a spus că aţi putea să mă aprovizionaţi cu ceva special.

  — Vorbesc engleza. Sunteţi singură? Spuneţi că sunteţi. Acum închideţi ochii.

  Învăluită de mister, făcu ce i se spuse şi o lumină orbitoare se revărsă pe deasupra uşii. Era atât de puternică, încât îşi dădu seama de ea chiar cu ochii închişi. Auzi mai multe încuietori descuindu-se, zăvoare trase, apoi uşa se deschise. Rămase cu ochii închişi.

  — Puteţi să deschideţi ochii acum.

  Lumina dispăruse. Ea clipi şi rămase cu privirea pironită pe o mică siluetă care se întrezărea în întuneric. Sava îi spuse să intre, îi atrase atenţia asupra unei trepte care cobora, apoi închise uşa şi aprinse o lumină normală.

  Rico Sava era scund, avea un început de burtă, era îmbrăcat în pantaloni de catifea cord, o vestă neagră neîncheiată, lăsând să se vadă o cămaşă albă impecabilă, deschisă la gât. Paula îl găsea trecut de şaizeci de ani, cu un cap în formă de nap terminat la capătul subţire cu bărbia. Pielea închisă la culoare era brăzdată de riduri, dar ochii erau luminoşi şi activi.

  — Descrieţi-l pe Marler, spuse el cu mâinile în şold.

  Paula îl descrise, scoţându-i în evidenţă accentul pretenţios şi felul apatic de a fi.

  — Imitaţi-i vocea, îi sugeră vesel Sava.

  Paula îi imită vocea, exagerând modul tărăgănat în care vorbea Marler. Sava dădu din cap satisfăcut.

  — Sunteţi precaut, comentă Paula.

  — În meseria mea trebuie să fiu. Deci, spuneţi-mi cum pot să vă ajut, spuse el cu un zâmbet care îi lumină figura posacă.

  — Vreau un Browning automat 32, în perfectă stare de funcţionare. Şi încărcător de rezervă. Aveţi aşa ceva?

  — Da, cred că aş putea să vă ajut. Sava se duse repede spre o bibliotecă pe un perete ce nu se vedea prin vitrinele magazinului. O deschise după ce, în prealabil, o descuiase, luă o altă cheie din inelul de chei pe care îl avea în mână şi o introduse într-o broască pe care nici Paula, cu tot spiritul ei de observaţie, n-o văzuse. Întreaga bibliotecă, din podea şi până în tavan, se roti ca o uşă imensă, descoperind un alt compartiment în spatele ei. Pe unul dintre rafturi, aranjată cu grijă, se găsea o colecţie apreciabilă de arme. Sava se întoarse şi îi întinse un Browning. În stare perfectă, aşa aţi spus. Ăsta a căzut dintr-un camion care se ducea spre o armurărie a poliţiei. Chicoti. E o glumă englezească, nu-i aşa?

  — Aşa e, răspunse Paula, zâmbind.

  Se asigură că arma nu e încărcată şi îi verifică mecanismul. Sava îi dădu un încărcător. Îl introduse în pistol, îl împinse cu podul palmei, apoi apucă arma cu ambele mâini, o ridică pentru a-i testa greutatea şi pentru a o simţi în timp ce se uita prin cătare. O adăposti în căuşul palmelor, aşa cum făcea cu propria armă, în Park Crescent.

  — Superbă, spuse ea. Pur şi simplu, superbă! Cât face. cu încărcătorul de rezervă?

  — Pentru dumneavoastră, trei mii de franci. Inclusiv încărcătorul.

  — Şi pentru altcineva? Îl tachină ea.

  — Trei mii şi jumătate, spuse el serios, iar ea îl crezu. Pentru că sunteţi prietenă cu Marler, îi explică el.

  Îl plăti cu bancnote de o mie şi strecură arma în tocul de la şold. În mod normal, îşi ducea arma într-un buzunar special din geanta de umăr, dar degetele îi erau atât de reci, cum de altfel şi anticipase că se va întâmpla, încât ştia că va putea să scoată arma mai repede din toc.

  Când se întoarse să vorbească cu Sava, acesta închisese şi încuiase deja falsa bibliotecă. Era un om foarte grijuliu.

  — Vă mulţumesc pentru ajutor.

  — Transmiteţi-i salutări domnului Marler din partea mea când îl mai vedeţi.

  — O să-i transmit. Şi îi voi spune de generoasa dumneavoastră reducere.

  — N-a fost nimic.

  Îşi desfăcu mâinile, apoi se încruntă. Paula aşteptă, gândindu-se că, poate, el se întreabă dacă să mai spună ceva.

  — N-aş îndrăzni să vă întreb de ce sunteţi aici, începu Sava, dar sper că nu mergeţi undeva, aproape de Oraşul Vechi astă seară.

  — Aş putea să vă întreb ce e cu acest avertisment?

  — Sigur că puteţi să mă întrebaţi. Prin zonă patrulează o bandă de ucigaşi, pe care noi am poreclit-o Bombardierele de Piele. Sunt bărbaţi îmbrăcaţi în haine de piele neagră, călare pe motociclete, iar noaptea trecută au dat peste o femeie care traversa una dintre vechile străzi. Au luat-o de jos şi au azvârlit-o la spatele uneia dintre motociclete şi duşi au fost.

  — Îngrozitor. Mulţumesc pentru avertisment.

  Paula se grăbi să se întoarcă la Hotel des Bergues, luă masa de seară la restaurantul Pavilion, aflat la capătul holului. Simţi că seara aceea e o mare necunoscută şi se simţi mai vioaie după o masă uşoară.

  După ce plecă din restaurant, chemă un taxi şi îi ceru şoferului s-o ducă la Les Armures. Şoferul dădu din cap, în semn că ştie unde e şi trecu peste Pont du Rhone, podul mare de peste fluviu.

  Din acel moment, lăsară în spate luminile orbitoare ale metropolei internaţionale Geneva şi începură să urce în întunericul Oraşului Vechi, aflat undeva mai sus. Deşi avea cauciucuri pentru zăpadă, taximetristul înainta cu grijă. Ascensiunea devenea tot mai anevoioasă, curbele mai periculoase şi pe ambele părţi ale străzii înguste, pavate cu piatră cubică, Paula privea la clădirile vechi de piatră care îi dădeau impresia unui cartier părăsit. Maşina derapă de trei ori, dar şoferul reuşi s-o menţină pe carosabil. Urcară tot mai sus, până când, spre uşurarea Paulei, îşi făcu apariţia catedrala construită pe o culme, un edificiu ameninţător în lumina lunii.

  Şoferul trase pe dreapta, pe o platformă fantomatică de piatră şi o privi peste umăr.

  — Restaurantul e acolo. Nu pot să ajung mai aproape, zise el în franceză.

  Paula îi plăti şi rămase pe pavajul amăgitor, acoperit cu gheaţă. Taxiul dispăru. Urmă o tăcere pe care aproape că o auzea cum o împresoară. Nu mai era nimeni prin preajmă. Se uită la ceas. Limbile fosforescente arătau ora opt seara. Ajunsese intenţionat cu o oră mai devreme faţă de primul reper pe care îl dăduse Archie. Voia să verifice zona.

  Avionul lui Philip ateriză la Geneva, iar acesta se duse imediat la un telefon şi o sună pe Monica.

  — Sunt Philip. Sun de pe aeroportul Cointrin. Acum am ajuns. Vreo veste de la Paula?

  — Da. Stă la Hotel des Bergues, camera numărul.

  — Mulţumesc. Trebuie să închid.

  — Pune receptorul în furcă şi eşti concediat. Auzi vocea lui Tweed, morocănoasă.

  — La dracu’ cu chestiile astea, izbucni Philip. Am ajuns târziu. Avionul a fost ţinut pe Heathrow. Ceva cu întreţinerea motoarelor. Pentru numele lui Dumnezeu, aici e ora opt.

  — Informaţii care o să-ţi trebuiască. Vocea lui Tweed era acum calmă. Cam acum o oră am vorbit cu Beck. Carson Craig a plecat spre Geneva, cu avionul. Beck m-a informat despre o bandă de motociclişti care goneşte prin oraş. Au ucis o femeie şi au luat-o cu ei. Poliţia n-a putut să-i localizeze.

  — Am notat. Acum închid.

  — Noroc, îi ură Tweed, dar Philip nu mai auzi; pusese receptorul în furcă.

  Trebuia să alerge ca un disperat ca să ajungă la Les Armures la nouă. Dar, mai întâi, trebuia să se ocupe de nişte chestiuni vitale. Fugi ca să iasă din aglomeraţie, luă un taxi şi ceru să fie dus la Hotel des Bergues.

  La hotel, îşi luă repede o cameră şi îşi lăsă bagajul să-l ducă un hamal sus. Se opri doar ca să întrebe dacă prietena lui, Paula Grey, era în hotel.

  — Nu, domnule. A ieşit.

  — Mulţumesc.

  Philip ieşi în fugă şi fu cât pe ce să cadă pe gheaţă, deşi avea ghete speciale cu crampoane, ca să nu alunece. Se urcă apoi în taxiul care îl aştepta şi îi dădu şoferului adresa traficantului de arme al lui Marler. Ajuns la destinaţie, îi dădu şoferului o sumă care depăşea cu mult costul călătoriei.

  — Aşteaptă-mă şi vei avea un bacşiş gras. Să nu pleci, pentru Dumnezeu. Am întâlnire cu prietena mea şi am întârziat.

  — O să fiu aici. Şoferul avea simţul umorului. Mottoul meu e să nu faci niciodată o femeie să te-aştepte.

  Philip vorbise în franceză, pe care constata că şi-o aminteşte cu uşurinţă. Aproape îşi ieşi din fire când Rico Sava îl supuse aceleiaşi proceduri pe care o adoptase şi cu Paula, luându-i secole să deschidă ferestruica, apoi uşa. Cerându-i o descriere a lui Marler.

  — Am nevoie de un Walther automat 7.65 mm, cel cu opt focuri.

  — S-ar putea să aveţi nevoie de mai mult decât atât.

  — Ce vreţi să spuneţi? Întrebă Philip, controlându-şi îngrijorarea care creştea tot mai mult.

  — A fost pe-aici o doamnă foarte drăguţă. A achiziţionat un Browning automat.

  — Chiar aşa?

  — Am avertizat-o să nu se ducă în Oraşul Vechi, dar cred că nu va ţine cont de avertismentul meu. Dacă sunteţi aici ca s-o protejaţi, o să aveţi nevoie de mai mult decât de-atât, repetă Sava.

  — Bănuind c-aş fi aici ca să fac ce?

  — E o bandă de ticăloşi pe motociclete.

  — Am auzit de ei.

  — După ce a plecat doamna, a trecut pe-aici unul cu o faţă de criminal şi a cheltuit o avere. Am auzit când şi-a oprit motocicleta undeva, mai jos, pe stradă.

  — Şi ce-i cu asta?

  — Acum eu calc regula de aur. Sava părea că regretă. Să nu dau informaţii unui client despre un altul, dar dumneavoastră veniţi din partea lui Marler. Şi mie nu mi-a plăcut omul ăla.

  — A cheltuit o avere, ziceţi. Ce-a cumpărat?

  — Multe petarde. Şi grenade de armată. Mortale. Douăsprezece pistoale, multă muniţie. Asta m-a zăpăcit. Îl luă pe Philip, traversară magazinul, intrară într-o altă încăpere, unde îi arătă o lampă imensă ca un reflector. Nu era grea sau incomodă. Sava i-o dădu lui Philip care fu surprins cât de puţin cântărea. Sava îi arătă cât de uşor se aprindea. Motociclete, îi aminti Sava. Ce vreţi? Vă pot pune reflectorul într-un sac de pânză cu o bandă, ca să-l agăţaţi pe umăr.

  — Dar grenadele şi petardele?

  — Au fiecare buzunarele lor separate în interiorul sacului.

  — Cât costă? Nu uitaţi de Walther cu încărcătoarele de rezervă.

  — Scump, mai ales reflectorul. Cincisprezece mii de franci.

  — Împachetaţi-le repede. Puneţi totul în sac, în afară de Walther. Repede, vă rog.

  Mulţumind lui Dumnezeu că Tweed insista întotdeauna ca oamenii importanţi din echipa lui să aibă la ei mulţi bani, în bancnote mari de franci elveţieni şi de mărci germane, Philip numără cincisprezece hârtii.

  — Iertaţi-mă, îi zise Sava când ieşea, sunteţi un om curajos.

  Cu sacul pe umăr, Philip se sui în taxiul care îl aştepta şi îi spuse şoferului să meargă la Les Armures.

  — Îmi pare rău, domnule, zise şoferul după ce demară, dar nu vă pot duce mai departe de catedrală. În Oraşul Vechi e tărăboi mare. Poliţiştii nu s-au prins. Stau la periferia Genevei şi-i verifică pe toţi cei care intră în oraş, dar oamenii pe care îi caută ei sunt deja aici.

  — Bine, atunci, la catedrală.

  Philip se uită la ceas. Nouă fără zece. Îi luase prea mult totul. Avu o senzaţie îngrozitoare că o să întârzie.

  În timp ce taxiul ei dispărea în întuneric, Paula urcă cele câteva trepte spre platforma de piatră veche, acoperită şi deschisă în trei părţi. Trecu pe lângă două tunuri vechi, coborî treptele prin partea opusă, iar un chelner îi deschise uşa de la Les Armures.

  — Bună seara, madame. Sunteţi singură?

  — N-o să mai fiu. Mă întâlnesc cu prietenul meu aici mai târziu.

  — Doriţi să beţi ceva de la bar cât aşteptaţi?

  — Nu, mulţumesc. Vreau o masă liniştită, într-un colţ.

  „Asta ar vrea şi Archie”, se gândi ea. Mergând în faţa ei, chelnerul îi arătă o masă mică, pentru două persoane, în unghiul făcut de doi pereţi într-un colţ. Paula se uită înapoi, spre intrare şi observă că nu se vede din locul acela.

  — E perfect. S-ar putea să mai întârzie.

  — Nu e nici o problemă, madame. Masa e a dumneavoastră.

  Când chelnerul plecă, Paula aruncă o privire prin restaurant. Locul era aşa cum şi-l amintea de când cinase o dată aici cu Tweed, foarte vechi, cu o arcadă prin care treceai într-o altă cavernă. Atmosfera era veselă. Majoritatea meselor erau ocupate şi nu se-auzea decât o hărmălaie de voci, râsete şi clinchet de pahare. Feţele de masă păreau nou-nouţe, iar chelnerii fugeau încoace şi-ncolo. Archie nu era în cavernă, dar ea ajunsese mult prea devreme. Se întoarse la uşă. Chelnerul ei apăru imediat.

  — Nu cumva madame iese din nou?

  — Lui madame îi place aerul curat.

  — Aer curat! Afară e ca la Polul Nord. Şi trebuie să vă previn că pe pavaj e gheaţă.

  — Ştiu. Zâmbi. O să fiu atentă.

  După căldura minunată din restaurant, aerul o izbi aproape dureros. „Ar fi trebuit să-mi scot haina cât am stat în Les Armures”, gândi ea. Urcă treptele până pe platforma cea ciudată care era foarte mare şi înaltă. În spatele tunurilor se găsea un zid solid de piatră, mult în spate faţă de străzile înguste care îl înconjurau.

  Coborî în strada principală unde o lăsase taxiul şi aproape căzu. „Ia fii atentă, fata mea”, îşi zise.

  „Asta e strada principală care coboară abrupt de la catedrală”, îşi aminti ea. Singura sursă de lumină erau câteva felinare ataşate unor console care ieşeau din zidurile străzii. Ciuli urechile. Liniştea aceea totală o deranja.

  Merse în josul străzii pavate cu piatră cubică, păşind cu grijă. Pe ambele părţi se găseau clădiri vechi cu magazine la parter, în cea mai mare parte anticariate şi galerii de antichităţi şi tablouri. Se opri în faţa unuia şi se uită la singurul tablou înrămat, un peisaj cu o cascadă. Nici un preţ.

  Începu să exploreze străzile laterale şi aleile din dreapta ei, care coborau foarte abrupt. Locul era tot pustiu. La fel fusese şi atunci când se întorsese cu Tweed în centrul Genevei, ca şi cum aici n-ar locui nimeni.

  Atmosfera era misterioasă, acesta era cuvântul ei preferat pentru o astfel de ambianţă. Se întoarse mai târziu şi exploră o stradă opusă platformei. Când se uită la ceas, văzu că e aproape ora nouă. Umblase mai mult decât îşi dăduse seama. S-ar putea ca Archie să fi venit.

  Urcă scările spre platformă, pentru a se întoarce la Les Armures, pe unde nu erau acoperite cu gheaţă, când apăru primul motociclist, urcând dealul cu zgomot şi cu farul strălucind orbitor. Se lipi de zidul din spate, îşi scoase mănuşa, şi-o băgă sub braţul stâng şi scoase Browning-ul automat. Farul motocicletei o lumină scurt, iar motociclistul îmbrăcat în haine de piele neagră încetini şi aruncă ceva spre ea.

  Paula observă, pentru puţin timp, obiectul în formă de ananas în lumina farului, cum descrie un arc de cerc în aer, aterizează în celălalt capăt al platformei şi explodează cu un bubuit asurzitor. „O petardă”, îşi zise. Bărbatul era un ţintaş prost.

  Motocicleta trecu prin dreptul ei şi atunci văzu o mică armată de faruri urcând în viteză pe drum, îndreptându-se spre ea. Nu mai avea timp să alerge până la Les Armures. Şi nu avea nici o garanţie că bărbaţii care veneau spre ea erau ţintaşi la fel de proşti.

  Cel de-al doilea motociclist o prinse în lumina farului şi ridică o mână. Paula îşi scosese deja o pereche de ochelari de soare din geantă şi şi-i pusese la ochi, pentru a neutraliza lumina orbitoare a farurilor. Ridică Browning-ul şi apăsă pe trăgaci. Motociclistul îngheţă în şa, rămânând în mână cu ceea ce voia să arunce spre ea. Motocicleta îi scăpă de sub control, iar, în cădere, grenada explodă cu un bubuit diferit. Clădirile de pe ambele părţi fură împroşcate cu schije, dar ea bănui că mare parte din încărcătura mortală a grenadei lovise trupul inert care zăcea în stradă.

  Apăru un alt motociclist, urmat de alţii. În acel moment, un puternic fascicul de lumină izbucni de pe ultima stradă laterală din partea stângă pe care o explorase ea mai devreme. Paula era strălucitoare ca o stea pe scena unui musical. Totul se transformase într-un coşmar nenorocit.

  Rămase lipită cu umerii de zidul din spatele ei. N-avea unde să fugă. Aruncase o privire spre Les Armures şi văzuse un chelner coborând grilajul peste uşa de la intrare. Scrâşnind din dinţi, avu o idee. Să doboare cât de mulţi putea. Nervii îi erau mai reci decât gheaţa de pe şosele. Îl ţinti pe următorul motociclist care se apropia, care avea un braţ ridicat, ţinând ceva în mână. Îi ţinti farul. Brusc, acesta se stinse. Motocicleta alunecă pe gheaţă şi-l proiectă pe bărbat, ca pe o bombă, într-un zid, în timp ce motocicleta se rostogoli, căzu la pământ, cu roţile încă învârtindu-i-se. Lumina puternică de reflector, de pe strada laterală, care rămăsese pe ea, era cea care o îngrijora cel mai mult pe Paula.

  O siluetă neclară apăru în dreapta ei pe platformă. Brusc, Paula schimbă ţinta Browning-ului.

  — Sunt Philip, răcni o voce.

  Sosirea lui îi distrase atenţia pentru câteva secunde importante. Un alt motociclist apăru şi aruncă ceva care ateriză la picioarele ei. O grenadă. Philip plonjă în faţă, o luă de pe jos şi o aruncă spre reflector. Ea auzi explozia, auzi sunetul schijelor izbindu-se de clădirile din apropiere. Ar fi ucis-o. Dar, în locul ei, muri reflectorul. Lumina dispăru, confundându-se cu întunericul. Paulei i se păru că aude un ţipăt din aceeaşi direcţie. Se apropia un alt motociclist.

  — Îl iau eu, zise Philip. Le dau puţin din propriul lor medicament. Băgă mâna în sac, înşfacă o grenadă, îi scoase cuiul, numără şi o aruncă. Grenada nimeri în poala motociclistului care se apropia şi explodă cu un zgomot puternic. Detunătura îl ridică în aer de pe motocicletă, apoi bărbatul căzu în stradă, un cadavru mototolit, ciuruit de schije. Motocicleta se rostogoli de câteva ori în mijlocul străzii înguste.

  — Asta o să-i reţină pe ceilalţi, zise Philip.

  Scoase repede reflectorul lui din sac, îl aşeză între cele două tunuri şi îl aprinse. Fasciculul puternic lumină o bună parte din stradă. Paula îl văzu pe motociclistul din frunte ducându-şi mâna la ochelari, oprind motocicleta atât de brusc, încât cel care venea în spatele lui intră direct în el. Strada semăna cu o învălmăşeală de metal distrus. În depărtare, la extremitatea fasciculului, văzură mai mulţi motociclişti oprind, apoi întorcând şi dispărând în întuneric.

  — E timpul să mergem, zise Philip.

  — E timpul să verificăm dacă Archie e înăuntru, la Les Armures.

  Chelnerul care îi rezervase Paulei masa o recunoscu, ridică grilajul şi deschise uşa. În timp ce traversau platforma, Paula băgase un încărcător plin în Browning. În restaurant era o linişte de mormânt. Clienţii păreau figurine de ceară. Când intrară ei, nimeni nu mânca. Philip spuse repede:

  — O bandă a încercat să omoare pe cineva. Nu ştim pe cine, continuă el în franceză.

  Miza pe faptul că nimeni nu avusese curajul să se uite pe geam.

  — A sosit invitatul meu? Întrebă Paula pe un ton vioi.

  — E acolo, răspunse chelnerul. Înghiţi în sec. Vă simţiţi bine?

  — Perfect. Îi întinse o bancnotă. Dar, după asta, ne-a pierit pofta de mâncare. O să-l luăm doar pe prietenul nostru.

  Archie stătea la masa din colţ, cu un kir royale şi un pahar de apă în faţă. În colţul gurii avea o ţigară stinsă, pe jumătate fumată. Paula se aplecă spre el şi-i şopti:

  — E timpul să mergem. O să comand cina la mine, la hotel.

  — Bine.

  E tot ce spuse Archie. Mulţi şi-ar fi pierdut timpul întrebând „Ce s-a întâmplat? Cred c-a fost înfiorător afară.” sau alte chestii de genul ăsta. Nu şi Archie.

  El se ridică, îşi scoase ţigara din gură, o puse în buzunar, cu mâinile protejate de mănuşi chirurgicale. Chelnerul îi aduse paltonul, Archie şi-l puse şi îşi înfăşură faţa într-un fular, încât mica lui mustaţă nu se mai vedea. Totul în câteva secunde. Paula îşi dădu seama că îşi ascunde înfăţişarea obişnuită.

  — Pe aleea asta, zise Paula când ieşiră. Ajungem la podeţul de peste Rhone. Poliţia poate să pice în orice moment.

  Cu Paula în frunte, Archie după ea şi Philip asigurând spatele, îşi continuară coborârea alunecând tot mai mult pe pavajul acoperit cu gheaţă. De când ajunsese Paula prima oară sus, gheaţa căpătase un luciu diabolic.

  Paula continuă să se mişte, tremurând la fiecare val de frig care îi intra prin haine. La trecerea podeţului peste Rhone, fură nevoiţi să se ţină de balustradă ca să-şi păstreze echilibrul. Când ajunseră la hotel, auziră ţipătul nesfârşit al sirenelor de poliţie. Cu girofarurile în funcţiune, maşinile treceau una după alta podul peste Rhone din dreapta lor, îndreptându-se spre Oraşul Vechi.

  Intrară în hotel şi urcară în camera ei, care, de fapt, era un apartament, cu sufragerie, dormitor şi baie. Paulei îi îngheţaseră mâinile; îşi scoase haina de blană şi o aruncă pe un scaun.

  — Vin şi eu în câteva minute, zise ea şi fugi în dormitor, lăsând uşa pe jumătate deschisă. Apoi izbucni în plâns.

  Philip o auzi, îi spuse lui Archie să stea jos şi să se simtă ca acasă, împinse uşa de la dormitor până la perete, apoi intră şi o închise după el. Paula stătea chircită într-un fotoliu, tremurând, scuturată de un plâns nervos pe care nu-l mai putea controla.

  Intră în baie, găsi un pahar, îl umplu cu apă, luă o bucată de flanel, o ţinu sub jetul de apă caldă, o puse pe un prosop, apoi se întoarse la Paula care se uită la el printre degetele cu care îşi acoperise faţa.

  — Foloseşte flanelul ăsta cald, îi zise el ferm. După aceea, şterge-te cu prosopul. Apoi bea ceva.

  — Ce-i asta? Mi-ar prinde bine un coniac.

  — Ba nu. Băuturile spirtoase sunt ultimul lucru de care ai nevoie într-o stare de şoc întârziat. Hai.

  — Mulţumesc, Philip. Eşti drăguţ.

  Îşi acoperi faţa cu flanelul, se şterse cu prosopul, apoi începu să bea apa cu înghiţituri mari.

  — Nu aşa de repede, îi spuse el. Soarbe câte puţin.

  — Aşa o să fac.

  Bău toată apa, trase aer în piept, se ridică şi se duse la oglinda de perete.

  — Arăt ca dracu’.

  — Arăţi bine. Nu glumesc.

  — Ce face Archie? Întrebă ea.

  — Fumează o ţigară.

  — Ce face?! Credeam că nu fumează.

  — Nu fumează. A aprins o ţigară, a tras de vreo două ori din ea, apoi a pus-o în scrumieră. Cred c-o s-o stingă când o să se ardă pe jumătate şi-o să şi-o înfigă în colţul gurii.

  — Philip, e ridicol.

  Începu să râdă, un râs piţigăiat din care nu se mai putea opri. Philip se duse la ea şi o plesni tare peste faţă. Ea clipi, se uită la el, dar se opri din râs.

  — Erai isterică, îi spuse el încet.

  — E prima oară când un bărbat îmi face aşa ceva fără ca eu să ripostez. Philip, nu ţi-am mulţumit. Mi-ai salvat viaţa.

  — Suntem o echipă.

  Ea se apropie de el şi îşi îngropă faţa la pieptul lui. El o luă în braţe şi o strânse în timp ce ea plângea liniştit. În cele din urmă, ea se desfăcu cu blândeţe din îmbrăţişare şi îşi şterse uşor ochii cu o batistă. Când vorbi din nou, timbrul vocii revenise la normal:

  — Cum te împaci cu Eve? Sau poate n-ar trebui să întreb.

  — Nu văd de ce să n-o faci. Sunt complet dezorientat. Dădu din mâini deznădăjduit. Nu pot să mi-o scot din cap, dar mă doare amintirea lui Jean. Asta ar putea să-mi afecteze judecata.

  — N-am mai întâlnit pe nimeni ca ea.

  — Nici eu. Poate să intimideze şi lucrul ăsta mă îngrijorează. Simţi că atmosfera devenea extrem de încărcată din punct de vedere emoţional şi schimbă subiectul. Cred c-ar trebui să-l sunăm pe Tweed şi să-i spunem ce s-a întâmplat în seara asta.

  — Nu înainte să fac un duş şi să mănânc o cină bună. Îmi chiorăie maţele. Apropo, s-au făcut copii după fotografia lui Marchat, am luat şi eu una cu mine. Crezi c-ar trebui să i-o arătăm lui Archie?

  — Mă îndoiesc c-a auzit de el, dar am putea încerca. După cină. Du-te şi fă un duş care să te relaxeze.

  — Nu o să dureze mai mult de zece minute. Comandă tu cina în cameră, bine? Ştii ce-mi place.

  — O să dureze douăzeci de minute, după care poţi să te duci să faci duş şi să te schimbi în altceva. O să-ţi ridice moralul.

  — Philip, ştii al naibii de multe despre femei.

  — E Beck la telefon, te sună din Berna, îl informă Monica pe Tweed care tocmai se aşeza din nou în scaunul lui pivotant. Pare într-o pasă proastă.

  — Tocmai de asta am nevoie. Tweed le aruncă o privire lui Newman şi lui Marler care se întorseseră din oraş, unde luaseră cina împreună, dar aş face mai bine să răspund.

  — Tweed? Vocea lui Beck era aproape dură. E vreun om de-al tău la mine în ogradă. În Geneva, ca să fiu mai exact?

  — De ce? Întrebă Tweed, mascându-şi îngrijorarea. Nu obişnuiesc să dau raportul tuturor unde îmi sunt oamenii.

  — Pentru că în faţa restaurantului Les Armures din Oraşul Vechi a avut loc un măcel. Ţinta a fost o femeie.

  — Atunci, spune-mi ce s-a întâmplat. Nu mai bate câmpii. Tweed ţinea receptorul strâns. Expresia feţei îi era gravă.

  — A atacat-o o bandă de motociclişti. Terorizează zona de vreo două zile. Nu am decât primele rapoarte, dar se spune că au fost recuperate şase cadavre.

  — Ce s-a întâmplat cu ţinta? Fă-mi o prezentare completă, te rog.

  — Ai o voce îngrijorată. Se pare că femeia a scăpat nevătămată; a dispărut. A fost ajutată de un bărbat. S-au tras focuri de armă, au explodat grenade, mai ştiu şi eu?

  — De unde ştii toate astea? Întrebă Tweed, pentru a devia discuţia.

  — De la sursa obişnuită. O doamnă băgăreaţă care locuieşte în apropiere a privit masacrul prin perdea. Tweed, eu plec la Geneva de îndată ce termin de vorbit cu tine. O să iau la întrebări personalul de la Les Armures, căruia i s-a spus să stea acolo până ajung eu.

  — Bună idee. Arthur, spui că banda asta terorizează Oraşul Vechi de două zile. Cum naiba ai permis ca situaţia asta să se întindă atâta?

  Aşa cum sperase, întrebarea lui provocatoare îl înfurie pe Beck.

  — Din cauza unui idiot de inspector din Geneva care se ocupă de chestiunea asta şi care şi-a băgat în capul lui sec să-şi ţină oamenii în afara oraşului, ca să supravegheze toate intrările în Geneva. Ar fi trebuit să-i pună să patruleze chiar prin Oraşul Vechi. Nici măcar nu i-a trecut prin cap că ăştia s-ar putea să se fi ascuns acolo. De-aceea.

  — O greşeală prostească.

  — Să nu crezi că n-am observat că nu mi-ai răspuns la întrebarea dacă ai oameni în oraş!

  La celălalt capăt, telefonul fu trântit, iar legătura se întrerupse. Tweed n-ar fi crezut că Beck îl poate trata astfel. Se lăsă pe spate, oftă uşurat şi le relată celorlalţi ce se întâmplase.

  — Cel puţin, se pare că Paula a scăpat, spuse el. Sunt sigur că bărbatul de care a pomenit e Philip. Locul de întâlnire cu Archie era Les Armures.

  — Vrei s-o sun pe Paula la Hotel des Bergues? Întrebă Monica.

  — Cred c-ar fi mai cu tact să vedem dacă mă sună ea astă-seară. Se pare că ea şi Philip au fost nevoiţi să facă faţă unui război în toată regula. S-o lăsăm vreo două ore. Apropo, cât aţi fost voi plecaţi a venit sus Fred, de la subsol. A descoperit ce era pe rămăşiţele carbonizate din seiful generalului Stemdale.

  — Ce era pe ele? Îl îmboldi Monica.

  — Numere de telefon. Şi rămăşiţe dintr-un material dens, verde-pal. Maggie Mayfield. V-am spus că m-am întâlnit mai devreme cu ea, azi, la Brown’s. Azi a fost? Sigur c-a fost azi. Ultimele câteva ore mi s-au părut cât o săptămână. Mi-a spus că generalul i-a arătat adevăratele obligaţiuni, pe care el le ţinea în dosare de un verde şters, de tip vechi, cu arc. Fred spunea că resturile acelea aveau urme de dosare de culoare verde-pal, cu arc.

  — Şi numerele de telefon? Se interesă Marler.

  — Cu siguranţă, rămăşiţe ale unor vechi cărţi de telefon. Puse în dosare ca să fie pline, ca şi cum obligaţiunile ar fi fost încă acolo. În mod clar obligaţiunile la purtător nu mai erau în seif.

  — Trei sute de miliarde de biştari. Newman trase o fluierătură. Nici nu-i aşa de mult, cum se spune prin cercurile cultivate.

  — Dar ar contribui mult la finanţarea proiectului la care lucrează Brazii, oricare ar fi acela, le atrase atenţia Tweed. Dacă el este omul căruia i-a împrumutat Stemdale obligaţiunile. Se ridică în picioare. Mi-am adus aminte. Când m-a sunat mai devreme, Beck mi-a spus că Craig o să ajungă la Geneva în seara asta.

  — E chiar persoana potrivită să conducă un masacru, comentă Newman.

  Sună telefonul. În timp ce Monica ridica receptorul, Tweed se încruntă.

  — Ceva îmi spune că va fi o noapte lungă. Aşa o să fiu şi eu mulţumit că Butler şi Nield sunt nerăbdători să coboare.

  — Keith Kent la telefon, strigă Monica.

  — Ai dat de ceva, Keith? Întrebă Tweed repede.

  — Sun de la un telefon public de pe aeroportul din Geneva, aşa că pot vorbi. Vocea rafinată a lui Kent făcu o pauză. Cred că am aflat de unde scoate bani. Am sunat pe cineva din Zurich care ştie ce se întâmplă acolo. O bancă particulară, Zurcher Kredit, aproape a dat faliment. Un mare număr de obligaţiuni a dispărut. Ia ghici cine era consultant al acestei bănci, un fel de director neexecutiv? Leopold Brazii. Ceea ce s-a întâmplat cu preşedintele o să te intrige.

  — Dă-i drumul. Intrigă-mă.

  — Preşedintele Băncii Zurcher Kredit a fost ucis. Cineva a intrat în vila lui în timp ce soţia lui era plecată şi i-a rupt gâtul.

  — I-a rupt gâtul? Tweed observă că atât Newman, cât şi Marler se holbau la el. Există vreun suspect?

  — Beck, continuă Kent cu felul lui repezit de a vorbi, crede că trebuie să fi fost cineva priceput să negocieze intrarea în vilă. Preşedintele avea un sistem de securitate teribil, care a fost găsit intact.

  — De unde ştii?

  — De la un prieten al unui prieten care îl cunoaşte pe Beck. Aceeaşi poveste ca la Stemdale. Deşi acolo nimeni nu s-a deranjat să ceară voie să intre în casă. O să încep imediat investigaţiile la o altă bancă particulară. O să-ţi raportez concluziile la care o să ajung.

  — Keith, în Geneva acţionează o bandă de motociclişti şi.

  — Ştiu. O liotă de scandalagii. Nişte puşti teribili care fac pe grozavii băgând frica în doamnele în vârstă.

  — Sunt mai mult decât atâta. În seara asta s-a tras cu arma în Oraşul Vechi. Şase cadavre. Toţi motociclişti. Sunt ceva mai mult decât nişte puşti teribili.

  — I-auzi. Pe moment, Kent făcu o pauză. Geneva nu pare prea sigură. Mulţumesc pentru avertisment. Plec la Berna mâine-dimineaţă. După ce mi-ai spus tu, mâine-dimineaţă devreme. Mai vorbim.

  Tweed puse receptorul jos şi le spuse Monicăi şi celor doi bărbaţi ce auzise.

  — Acum avem o legătură directă între Brazii şi obligaţiunile care lipsesc, comentă Newman.

  — Aşa s-ar părea, replică Tweed.

  — Nu i-ai spus lui Kent despre Nălucă, zise Marler, lungind cuvintele.

  — Mi-a scăpat. Tweed luă un plic de pe birou, scoase două fotografii, îi dădu una lui Newman şi pe cealaltă lui Marler. Acestea sunt copii ale fotografiei lui Marchat pe care am adus-o din Dorset. Asta aşa, în cazul în care îl găsim. Monica mi-a spus că şi Paula a luat o copie înainte să plece la Geneva.

  Uşa cabinetului se deschise şi intră tacticos Howard, pomposul lor director. Un bărbat înalt, bine făcut, bătând spre şaizeci de ani, impecabil îmbrăcat, ca întotdeauna.

  Era îmbrăcat într-un costum albastru, elegant, cu o dungă albă, unul dintre costumele Chester Barrie cumpărat de la Harrods. Avea o faţă roză, era bine ras şi afişa o atitudine de lord.

  — Bună seara la toată lumea, începu el cu vocea lui de profesor de şcoală, nimic nou pe frontul de vest?

  Era o glumă. Nimeni nu zâmbi. Tweed se ridică, se duse la fereastră, trase perdeaua şi rămase cu privirea pierdută în noapte.

  — Se poate spune şi-aşa, răspunse el.

  — Cred că nu vă mai ţineţi după domnul Leopold Brazii. Prim-ministrul a fost foarte supărat că am început să facem investigaţii cu privire la persoana lui. Îl aşteaptă în curând pe Brazii în Downing Street, ca să bea ceva împreună.

  — Ce frumos din partea prim-ministrului, răspunse Tweed.

  Howard se aşeză, îşi trecu un picior peste braţul fotoliului şi îşi aranjă cuta perfectă de la pantaloni.

  — Echipamentul computerizat pe care l-am instalat la etajul de deasupra voastră merge ca un vis. Reginald e foarte bun.

  — Reginald? Întrebă Marler.

  — El e vrăjitor în comunicaţii; el e şeful care o să ne ducă în secolul douăzeci şi unu. O să puteţi arunca la gunoi vechiul vostru sistem cu cartele, Tweed.

  — O să-l las să funcţioneze în continuare, ripostă Tweed, cu spatele la cameră şi la Howard.

  — De ce Dumnezeu să-l mai laşi să meargă?

  — Pentru că ştiu că orice sistem de stocare a informaţiilor vitale operat de computere poate fi penetrat. Tweed se întoarse şi îşi privi şeful în faţă. Spart, ăsta e jargonul care se foloseşte.

  — Voiam să vă propun. Howard se opri, se uită la Newman şi la Marler care îl fixau cu figuri inexpresive, ca şi cum el nici n-ar fi fost acolo. Voiam să vă propun, începu din nou Howard, mai puţin încrezător, să folosim şi noi un computer, pentru a păstra numele tuturor informatorilor noştri.

  — Nu, zise Newman.

  — Nu, zise Marler.

  — Nu cred, domnilor, că dumneavoastră hotărâţi ca.

  — Aceşti domni hotărăsc. Tweed înconjură biroul, se aşeză în scaunul lui şi se uită înverşunat la Howard în timp ce continuă: Aceşti domni hotărăsc dacă spun cuiva – chiar şi mie – numele informatorilor lor secreţi. Nu-ţi dai seama că sunt vieţi în joc. Vieţile informatorilor noştri?

  — Ei bine. Howard se ridică, îşi băgă un deget în gulerul cămăşii, ca şi cum l-ar fi deranjat. Ei bine, dacă ţii atât de mult la asta, putem să amânăm includerea lor.

  — Pentru totdeauna! Rosti scurt Tweed.

  — Da, înţeleg. La urma urmei, e responsabilitatea voastră.

  — Tot timpul a fost responsabilitatea noastră, replică Tweed, refuzând să-l ajute câtuşi de puţin sau să se mai ostenească să fie politicos cu Howard.

  — Aş aprecia dacă m-ai ţine la curent. Când poţi, bine-nţeles.

  Cu această notă defensivă, Howard se retrase din birou. Închise uşa după el foarte încet.

  — Asta l-a condus la uşă, ciripi Monica, fără să-şi ascundă încântarea.

  — Habar n-are despre ce e vorba, mormăi Tweed. Biroul e la următorul etaj, chiar lângă scări. În încăperea aceea mare e suficientă aparatură ca să conduci Pentagonul. Reginald, un veteran, are câteva calculatoare, laptopuri, trei oameni, cabluri care leagă aparatura aceea la telefon, monitoarele alea verzi şi oribile. Probabil c-a costat o avere. Howard spera să facă din dosarele noastre exponatul principal al noului său departament de jucării. Acum, că am ucis această idee, Dumnezeu ştie cu ce-o să se mai joace ca să-şi justifice existenţa.

  — Am un prieten, Abe Wilson, care îşi ia de lucru acasă, zise Newman. Are şi el o groază de deşeuri din astea. Nevastă-sa mi-a spus că noaptea, după ce termină treaba, se duce în sufragerie şi se uită la televizor. După aceea adoarme imediat. M-a întrebat pe furiş dacă n-aş vrea s-o scot în oraş, la cină.

  — Frumoasă? Întrebă Marler.

  — Foarte. I-am refuzat invitaţia cât am putut de tacticos. Abe ar înnebuni.

  — Bob, se amestecă Tweed, ce părere ai despre cum se împacă Philip cu Eve?

  — Amărâtul ăsta nu ştie dacă-i albă sau e neagră. Ea se joacă cu el ca şi cu o marionetă, dar când e vorba de lucru, devine vechiul Philip pe care-l ştim noi.

  — Mă întreb unde este Eve Warner în acest moment? Se întrebă Tweed.

  Coborând din avionul care o adusese la Geneva, Eve se mişcă repede după ce trecu pe la controlul paşapoartelor şi pe la vamă. Se duse direct la biroul de închiriat maşini, se legitimă şi semnă actele pentru Renault-ul pe care îl închiriase prin telefon din Heathrow, apoi plăti fetei de la ghişeu. Rămase în apropiere fumând încă o ţigară, aruncând priviri fugare celor câtorva pasageri care se grăbeau spre ieşire. La sfârşitul lui februarie, aeroportul era mai liniştit decât în timpul sezonului.

  Se uita după cineva care ar fi putut s-o urmărească. Eve avea o memorie fotografică atunci când era vorba de feţe, chiar şi când le vedea doar pentru câteva fracţiuni de secundă. Nu văzu pe nimeni care să-i trezească suspiciuni. Se întoarse repede la ghişeu şi-i spuse fetei cu care încheiase afacerea că e gata de plecare.

  Însoţită până la Renault-ul care o aştepta, Eve luă cheile de la fată şi se uită la ea.

  — E roşu, rosti ea tăios şi lovind capota cu mâna înmănuşată. Am subliniat că doresc o culoare care să nu bată la ochi.

  — Îmi pare rău, madame, dar la telefon aţi fost foarte insistentă când aţi spus că vreţi un Renault. Acesta este singurul care a mai rămas.

  — Bănuiesc că va trebui să mă descurc cu ăsta. Mulţumesc pentru osteneală.

  Îşi scoase haina din păr de cămilă şi o aruncă în spate. Îşi ascunsese părul negru sub o eşarfă şi purta o pereche de ochelari negri. N-o puteai recunoaşte decât după mers.

  Ieşi din oraş şi intră pe autostrada care se îndrepta spre nord-est. Păstrând limita maximă de viteză, depăşi toate maşinile care îi ieşiră în cale. Şoferul unui camion claxonă după ea când îl depăşi în linie dreaptă. Ea îi făcu cu mâna peste umăr.

  O oră mai târziu, opri la un mic hotel aflat la intrarea într-un oraş. Mâncă repede şi îşi permise un pahar de votcă, apoi, nervoasă, se dădu cu parfum pentru a masca orice miros de alcool, oricât de slab. Poliţiştii elveţieni erau nişte ticăloşi dacă te prindeau băut la volan.

  Înainte să plece de la hotel, găsi un telefon şi formă un număr din memorie. Când auzi vocea celui care îi răspunse, i se lungi faţa. Canalia aceea.

  — Sunt Eve Warner şi vorbesc din Geneva. Mă sui imediat în maşină şi ajung la voi astă-seară. Transmite mesajul.

  Trânti receptorul, ieşi şi îşi continuă drumul spre nord-est, pe o autostradă principală. Trecuse mai devreme pe lângă munţii Jura, cu zăpada strălucind în lumina lunii, trecuse prin sate frumoase, cu turnuri de biserici ca nişte ace. Nu văzuse nimic din toate astea. Decorurile magnifice n-o interesau. Conducea aprinzându-şi ţigară de la ţigară şi continuând să depăşească maşini. Nu suporta să aibă altă maşină în faţă. Se simţea foarte bine lăsând maşinile în spatele ei, arătându-le celorlalţi ce şofer minunat e ea. Ajunse la destinaţie devreme. Îi plăcea să-i surprindă pe oameni.

  În cabinetul său din Berna, furia lui Brazii devenea tot mai ameninţătoare. Se învârtea prin încăpere cu paşi mari, cu mâinile la spate şi tuna. Igor, câinele-lup, îl privi, apoi se uită la cel căruia îi era destinată furia lui Brazii.

  Înalt şi zvelt, câinele avea un cap mic, iar urechile îi erau ridicate, simţind starea de spirit a stăpânului său. Craig, care se întorsese de la Geneva cu avionul, aterizase la Belp, apoi venise la vila de pe Kochergasse cu maşina care îl aşteptase la aeroport; acum se holba la câine, care avea gura deschisă şi dinţii dezveliţi.

  Craig îi raportase lui Brazii groaznicul fiasco din Oraşul Vechi al Genevei. Deşi avusese grijă să nu folosească cuvântul „fiasco”. Brazii fusese nevoit să-şi supună adjunctul unui interogatoriu sever pentru a scoate adevărul de la el.

  — Eşti cel mai mare idiot din lume! Urlă Brazii. Cadavre lăsate în stradă – oamenii tăi – chiar acum, când n-avem nevoie de publicitate nefavorabilă, ca să nu mai vorbesc de morţii de care eşti răspunzător. Ţi-am spus, sau nu ţi-am spus, după masacrul de la Stemdale Manor, că nu trebuie să te dai în spectacol?

  — Au avut mulţi oameni care ne aşteptau, minţi Craig.

  — Am eu surse independente, care pot verifica această afirmaţie. Poate crezi cumva că eşti şeful Cooperativei Crima? Am trăit o astfel de experienţă în Statele Unite, de aceea am părăsit acea ţară violentă. Tu trebuie să sperii oamenii, să-i intimidezi, nu să-i omori, răcni Brazii.

  — Ei au tras primii, minţi Craig din nou.

  — Care „ei”? Întrebă Brazii.

  — Oamenii lui Tweed, bănuiesc.

  — Bănuieşti! Acum minţi. Eu îl cunosc un pic pe Tweed, l-am întâlnit o dată foarte puţin. Nu e genul de om care să opereze în acest fel.

  — Nu puteţi fi sigur de asta.

  — Să nu îndrăzneşti să mă întrerupi! Sunt sigur de acest lucru. În curând va trebui să mă întâlnesc cu Tweed, dacă va mai fi de acord să ne vedem după nenorocirea asta. Brazii slăbi lesa. Câinele începu să se ducă spre Craig, care se dădu înapoi. Şi încă ceva, continuă Brazii pe acelaşi ton. Începând din acest moment, cu ajutorul unor anumiţi bancheri elveţieni care îmi sunt prieteni, Arthur Beck e scos din joc. Stătea aproape nemişcat, cu mâinile în şold. În caz că te-a lăsat memoria, Beck este şeful Poliţiei Federale, care are cartierul general la o aruncătură de băţ de locul unde stau eu acum. Dacă cumva găseşte cea mai mică legătură între mine şi ceea ce s-a întâmplat la Geneva, o să mi se suie în cap. chiar acum, când proiectul pe care îl coordonez e pe cale de a fi lansat.

  — Dacă aş şti despre ce proiect e vorba. Începu Craig imprudent.

  — Nu ştii şi nici nu vei şti. Nu înainte de ora zero. Aş aprecia enorm dacă ai dispărea din faţa mea, dacă ai ieşi din camera asta. O să-ţi fac instructajul mâine dimineaţă. Ieşi! Pentru numele lui Dumnezeu.

  Ajungând la vilă, Eve fu primită de José, apoi urcă în fugă scara în spirală care ducea la cabinetul lui Brazii, urmată îndeaproape de José. Prin uşa grea a cabinetului, Eve auzi vocea lui Brazii şi bănui că urlă la Craig.

  „Trebuie să văd asta”, gândi ea. Îl detesta pe Craig care o ignora mai tot timpul. Puse mâna pe clanţă, când José o înhăţă din spate.

  — Nu poţi să intri acolo.

  — Ba pot. Am informaţii.

  — Trebuie să aştepţi.

  Eve îl dispreţuia pe José cel cu pielea fină şi se luptă să scape din mâinile lui. Ridică un picior şi-l lovi în fluierul piciorului. Îl auzi mârâind, dar nu-i dădu drumul.

  — Dă-mi drumul, scârnăvie columbiană.

  — Sunt din Guyana Franceză, zise José calm.

  Continuă s-o ţină şi-i prinse mâinile la spate. Ea nu-şi dăduse seama că e atât de puternic. Îl înjură, dar el o ţinea strâns şi nu se osteni să-i răspundă la insultă. Atunci, se deschise uşa. Craig, aprins la faţă, închise uşa după el. Se uită la ea.

  — Se pare c-ai avut parte de o ciomăgeală bună, i-o întoarse ea cu un zâmbet perfid.

  Craig plecă. José îi dădu drumul lui Eve. Ea îşi luă haina şi eşarfa, deschise uşa şi intră în cabinet urmată de José, care se aşeză la locul lui, în spatele mesei din colţ.

  — Nu te aşteptam aşa de repede, spuse Brazii care se calmase.

  — Sunt un şofer bun, spuse ea şi se aşeză la biroul lui Brazii. N-a. Arătă spre José, fără să se uite la el. N-a uitat să-ţi dea numele oamenilor de bază din echipa lui Tweed, pe care i-am descoperit eu? Bob Newman, Paula Grey. Şi, probabil, William Franklin?

  — José nu uită niciodată. Mi-a dat numele.

  — Mai am unul ca să-l punem pe listă. Philip Cardon.

  — Iar asculţi pe la uşi?

  În apartamentul Paulei de la Hotel des Bergues, cei trei tocmai terminaseră o cină excelentă pe care le-o aduseseră nişte chelneri pe două mese cu rotile, puse apoi una lângă alta.

  — Calcanul a fost minunat, spuse Paula. Mă simt ca o femeie nouă.

  — Mâncarea a fost superbă, zise Archie. Mulţumesc foarte mult. Scoase din buzunar jumătatea de ţigară şi şi-o puse în colţul gurii.

  Philip se întrebase dacă va lua masa cu chiştocul la locul lui obişnuit.

  — Haideţi să ne aşezăm pe canapeaua aceea lungă, ca să ne bem cafeaua, sugeră Paula.

  Aşteptă până ce se aşezară toţi, apoi scoase fotografia lui Marchat din geantă. I-o întinse lui Archie.

  — Bănuiesc că habar n-ai cine e acest personaj.

  Archie studie fotografia, ţinând-o sub o lampă de pe măsuţa pentru cafea. Se holbă la ea aproape un minut. „Nu ştie, se gândi Paula. Bună încercare.” Archie îi înapoie fotografia.

  — E un personaj important? Întrebă el.

  — Ar putea fi important.

  — Înţeleg.

  Archie îşi luă ceaşca şi sorbi din cafea, cu ţigara în gură, fără să verse nici o picătură. Puse ceaşca la loc cu grijă. Paula observase deja că toate mişcările lui Archie erau cumpănite. Luă un şerveţel şi se şterse la gură.

  — S-a întâmplat ceva? Întrebă Philip.

  — Omul din fotografie e în pericol? Întrebă Archie, la rândul lui.

  — Ar putea fi în foarte mare pericol. Trebuia să moară în incendiul de la Stemdale Manor, din Dorset. Aşa cum s-a întâmplat cu generalul Stemdale şi cu fiul său, Richard. Ca şi cu singura rudă rămasă, care trebuia să fie acolo, dar care nu s-a simţit bine şi n-a mai ajuns.

  — Înţeleg, zise din nou Archie.

  — Nu te grăbi, îl linişti Paula. Gândeşte-te bine. Vorbesc serios.

  — Anton Marchat, zise Archie dintr-odată. Elveţian. Locuieşte cu soţia lui în Valais.

  Paula împietri pentru o clipă. Nu se aşteptase la un răspuns afirmativ.

  — În vale? Repetă ea. Care vale?

  — În cantonul Valais. Mult la est faţă de locul unde stăm noi acum.

  — Ce prostie din partea mea, spuse Paula, supărată pe ea. Eu ştiu franceză, dar noi vorbeam engleză. Marchat a dispărut din Anglia. Ştim că a luat avionul spre Geneva, dar asta e tot.

  — O regiune aspră, Valais-ul, medită Archie. Oamenii sunt rezistenţi. Trebuie să fie rezistenţi ca să poată trăi acolo. Mai ales acuma, iarna. E cel mai rău, iarna.

  — Crezi că s-a întors acolo? Îl presă Paula.

  — Era speriat?

  — Eu aş spune că-i era o frică de moarte, îi spuse Philip. Un asasin a încercat să-l omoare, dar a ucis pe altcineva în locul lui.

  — Atunci, dacă a venit la Geneva. Archie făcu o pauză, gândindu-se. Îşi îndreptă spatele şi chiştocul i se clătină. Dacă a venit la Geneva, repetă Archie, e mai mult decât probabil că a luat unul dintre expresele internaţionale din gara Cornavin. Apoi o să coboare în Valais, o să se ducă acasă şi-o să stea acolo.

  — Nu-i ştii adresa? Întrebă Philip într-o doară.

  — Se duce cineva să-i facă o vizită, să-l protejeze?

  — Mă duc eu, zise Philip.

  — Mergem noi, spuse Paula.

  — Ştiu ce s-a întâmplat lângă Les Armures, zise Archie rar. Unul dintre chelneri s-a ghemuit în spatele unei mese de unde putea să vadă ce se întâmplă afară. A spus că nu erau decât o femeie şi un bărbat. Gândiţi-vă la cei doi lichidând o bandă de criminali. Se uită mai întâi la Paula, apoi la Philip. Cred că aţi fost într-o situaţie cumplită când v-a atacat banda de motociclişti.

  — Să spunem c-am avut o seară foarte agitată, replică Philip precaut.

  Răspunsul păru suficient pentru Archie. Luă un carneţel cu însemnele hotelului, de pe masă, rupse o foaie, îl întoarse şi începu să scrie pe spatele lui cu un creion pe care îl găsise lângă carneţel.

  Paula observă că scrie foarte uşor. Nu apăsa, aşa că nimic din ceea ce scria nu se putea imprima pe carton. Rămase cu foaia în mână după ce aruncă pe masă carneţelul.

  — Sion, spuse el.

  — Unde? Întrebă Paula.

  — Sion.

  — E chiar în mijlocul Valais-ului, îi spuse Philip. Expresele internaţionale care pleacă din Geneva spre Milano au doar trei opriri în Valais. La Martigny, la Sion şi la Brig.

  — Vremea o să fie oribilă, îi avertiză Archie, ţinând încă în mână foaia de hârtie. Zăpadă din plin, multă gheaţă. E o regiune aspră, Valais-ul. Anton Marchat locuieşte într-o casă veche, aproape de ieşirea din oraş. Casa e construită sub o stâncă imensă, un deal aspru şi râpos, ca un munte mai mic, în vârful căruia e cocoţat un castel. Sau o catedrală? Dealul se vede de îndată ce trenul se apropie de Sion. Iată adresa. I-o dădu Paulei care i-o arătă lui Philip. Archie rămase cu aceeaşi mină gânditoare, strângându-şi ţigara între dinţi. Dacă vă duceţi acolo, aţi face bine să fiţi înarmaţi. Ochii îi luciră când se uită la Paula, dar atunci, cei doi oameni din faţă de la Les Armures aveau arme. Asta e important. Dacă vă duceţi. Dacă îl vedeţi pe Anton Marchat sau pe soţia lui, trebuie să amintiţi numele meu. Altfel, vă puteţi trezi cu uşa trântită în nas.

  Philip luă foaia de hârtie, o împături şi o puse într-un compartiment secret al portofelului său. Archie se ridică şi se uită în jur după palton.

  — Doar nu ieşi în seara asta? Întrebă Paula îngrijorată. Am găsit aici o canapea – aceea de-acolo – care se poate desface ca un pat. Aşa poţi să rămâi aici în seara asta, iar în registrul hotelului n-o să apară nimic care să confirme c-ai fost aici.

  — Acum, trebuie să plec, dar mulţumesc pentru invitaţie. Paula îi aduse paltonul din dormitor şi îl ajută să şi-l pună. Munca mea nu se termină niciodată. Trebuie să prind un tren de noapte.

  — Unde te duci? Se interesă Philip. Sau n-ar trebui să întreb?

  — Va fi mare agitaţie într-un anumit oraş mâine. Trebuie să fiu acolo, ca să văd ce se întâmplă. Poate c-ar trebui să fiţi şi voi acolo.

  — Unde? Insistă Philip.

  — La Berna.

  Monica răspunse la telefon şi păru luată prin surprindere. Toţi cei care se aflau în birou observară acest lucru. Niciodată n-o văzuseră pierzându-şi cumpătul.

  — Agenţia de Asigurări General şi Cumbria, zise ea.

  — Bună seara. Îmi cer scuze pentru acest telefon, la această oră înaintată. La telefon e Carson Craig, continuă vocea curtenitoare. Domnul Brazii m-a rugat să văd dacă pot aranja o întâlnire între Domnia Sa şi domnul Tweed. Când îi convine domnului Tweed.

  — Vă rog să rămâneţi la telefon. Nu sunt sigură dacă aţi format bine.

  — Vă rog să nu credeţi că sunt nepoliticos, dar eu ştiu că am format bine. Rămân la telefon. Nu e nici o grabă.

  Monica acoperi receptorul cu mâna şi îi transmise lui Tweed mesajul lui Craig. Se uită la Newman şi la Marler.

  — Credeam că e un necioplit. Pare un om foarte cultivat.

  — Vorbesc eu cu el, spuse Tweed spre surprinderea tuturor.

  Îi făcu semn Monicăi să-i dea telefonul ei lui Newman, ca să asculte şi el.

  — Bună seara, domnule Craig. Tweed la telefon. Nu cred c-am avut plăcerea să fac cunoştinţă cu dumneavoastră, spuse el mieros.

  — Asta aşa e, dar lumea e mică, domnule Tweed, aşa se zice. Sper să putem remedia această situaţie într-o zi. Domnul Brazii a plecat la Bonn, ca să se întâlnească cu cancelarul german. Bănuiesc că şi el lucrează până târziu, dar mâine-dimineaţă, la prima oră, domnul Brazii va fi înapoi.

  — Îmi permiteţi să vă întreb de unde vorbiţi?

  — Bineînţeles. Mii de scuze. Mă aflu în cabinetul domnului Brazii din vila sa de pe Kochergasse, în Berna. Domnul Brazii a revăzut oferta precedentă de a vă întâlni şi crede că, poate, dumneavoastră nu doriţi s-o acceptaţi şi să călătoriţi cu avionul pe care se pregătise să vi-l pună la dispoziţie. Dacă preferaţi să ajungeţi la rendez-vous cu mijloace proprii, domnul Brazii va fi foarte încântat de idee.

  — Aşa am să fac, zise Tweed. Şi ce fel de rendez-vous sugeraţi dumneavoastră?

  — Credem c-ar fi mai înţelept dacă ne-aţi spune dumneavoastră unde vă puteţi întâlni cu Domnia Sa. Oriunde va fi, domnul Brazii va fi acolo.

  — La Zurich.

  — Desigur. Fusese o mică pauză înainte ca Craig să fie de acord. Aţi putea să-mi spuneţi sigur locul şi timpul?

  — La hotelul Schweizerhof. Tweed tăcu o clipă şi-l văzu pe Newman ridicând degetul mare în semn de aprobare. Este vizavi de gara mare, în Bahnhofplatz. Ştiţi unde e, domnule Craig?

  — Bineînţeles că ştiu la ce vă referiţi, deşi n-am fost niciodată în acel hotel. V-aţi gândit la o anumită oră?

  — Da. Mâine-seară, la ora şapte. Ora Elveţiei. Îl voi aştepta pe domnul Brazii în hol.

  — Domnule Tweed, nu numai că domnul Brazii va fi foarte mulţumit, dar, mai ales, uşurat. Nu cred că voi fi şi eu cu Domnia Sa, dar sper să ne întâlnim o dată la un pahar sau chiar să luăm cina împreună, la ora şi în locul care vă convin dumneavoastră.

  — Vă mulţumesc pentru telefon. Noapte bună, domnule Craig.

  — Ăsta a fost Craig? Îl întrebă Tweed pe Newman după ce puse receptorul jos.

  — Da. Categoric. Newman era uluit. Doctorul Jekyll şi domnul Hyde. L-am întâlnit pe Hyde cel rău în Dorset, iar tu tocmai ai vorbit cu agreabilul domn Jekyll. E incredibil. N-am întâlnit în viaţa mea o personalitate atât de duală.

  — Îmi spune şi mie cineva despre ce e vorba? Întrebă Marler.

  — L-ai văzut – şi l-ai auzit – în timpul încăierării de la Ursul Negru. Newman se învârtise cu scaunul ca să i se adreseze lui Marler care stătea în picioare, rezemat de un perete. Cum l-ai fi descris?

  — Un bătăuş grosolan şi cu gura mare.

  — În nici un caz tipul de om pe care să-l inviţi la clubul tău, comentă Monica, imitând vocea afectată a lui Howard.

  — Ceva în genul ăsta, încuviinţă Marler. Şi?

  — Ei bine, acum, la telefon, continuă Newman, a fost omul de afaceri rafinat şi cultivat. Curtenitor şi plin de respect faţă de Tweed.

  — De ce ai ales Zurich-ul? Vru Monica să ştie.

  — Deoarece, îi răspunse Newman, cred că Tweed şi-a amintit cât de bine cunoaştem noi zona.

  — Tweed e şi el aici, spuse Tweed. Trebuie să acţionăm. Probabil că vom fi aici toată noaptea. Monica, ia bilete pentru primul zbor de mâine spre Zurich. Pentru mine, pentru Newman, Marler, Butler şi Nield. Apoi rezervă-ne camere la hotelul Schweizerhof. Mie şi lui Newman. Pentru Marler, Butler şi Nield rezervă camere la hotelul Gotthard.

  — Care e chiar în spatele hotelului Schweizerhof, spuse Monica.

  — Exact. Iar eu mai bine mi-aş reface valiza din dulapul de colo cu haine groase.

  — Pot s-o fac eu, sări Monica.

  — Ba nu. Tu apucă-te şi fă rezervările pentru biletele de avion şi pentru camerele de hotel. Acesta era evenimentul pe care îl aşteptam. Răbdarea lui Brazii a ajuns la limită. Ceea ce înseamnă că, oricare ar fi proiectul planificat, e pe cale de a fi pus în acţiune. Vă amintiţi că, într-un telefon anterior pe care mi l-a dat, a folosit cuvântul „catastrofă”? Balonul a început să urce.

  Eve îşi pilea unghiile, în timp ce Craig vorbea cu Tweed. Îl ascultă pe Craig şi zâmbi dispreţuitoare, ca pentru sine. După ce el termină convorbirea, ea încercă să-l ia peste picior. La urma urmei, Craig avea probleme cu Brazii, aşa că acesta era momentul prielnic ca să-l lovească.

  — Cât de slugarnici putem fi? Începu ea. Te-ai cam linguşit pe lângă Tweed.

  — Putem fi atât de slugarnici cât trebuie. Când trebuie, îi răspunse amabil Craig.

  Eve stătea picior peste picior, vizibile până unde permitea crăpătura fustei. Craig se uită la ele aprinzându-şi o ţigară. „Mă întreb dacă aş putea să-l agăţ şi după aceea să-i dau papucii cu tam-tam”, se gândi ea.

  — Păi, trebuia să-ţi faci treaba. Îi zâmbi. Şi, de fapt, ai făcut-o chiar bine. Peştele a muşcat momeala?

  — Tweed se întâlneşte cu şefu’ mâine, aici, dacă asta voiai să ştii.

  — O să câştigi medalii în loc de urlete.

  — Cel puţin, eu nu atrag oameni puternici în capcană, remarcă el.

  — Ce-ai spus? Eve era furioasă. Îşi îndreptă spatele, foarte băţoasă. Insinuezi c-aş fi o prostituată de lux? Eu am o înţelegere foarte clară cu Brazii: nu ajung în pat cu niciunul dintre bărbaţii pe care îmi cere să pun ochii.

  — Ştiu asta, zise el liniştit, dar îţi sare ţandăra cât ai zice peşte. Eu nici măcar nu pot să zic peşte.

  — Ha, ha! Ce glumă bună. Dacă tu spui bancuri proaste pe care nici un comic care se respectă n-ar visa să le spună. Ascultă, Carson, am putea fi prieteni, în loc să ne ciondănim tot timpul. Nici lui Leopold nu-i place chestia asta. Şi apropo, animalul ăla de-acolo n-ar trebui să fie aici. A fost în Anglia când şefu’ a vizitat Grenville Grange. Şase luni de carantină, zice regula britanică.

  — Şeful a avut grijă. L-a scos pe Igor pe furiş din avion, pe aeroportul internaţional Bournemouth şi l-a ţinut în limuzina lui. Cât a stat la vilă, Igor nici măcar n-a văzut vreun alt animal.

  — A încălcat legea, insistă Eve, dar asta-i treaba lui, zise ea repede. Dacă mă pârăşti, o să-i spun că ai inventat.

  — Tu ai face-o. Cred că tu şi cu mine am putea să ieşim şi noi, să bem câteva pahare cu votcă, să bârfim, cum se zice, cine o zice.

  — Poate, zise ea. Unde are loc întâlnirea cu Tweed?

  — Asta e o informaţie secretă.

  — Am auzit că ziceai ceva de un hotel. Care? Încercă ea să-l tragă de limbă.

  — E tot secret. Se ridică. Să nu dai vina pe mine şi să începi să urli. Ordinele şefului. Eu sunt plătit să fac ce-mi spune el.

  — Dar nu eşti plătit la fel ca mine.

  — N-am de unde să ştiu. José împarte pâinea.

  — Eu n-am încredere în José, spuse ea şi se uită la Craig cu ochii mijiţi.

  El mergea spre ea. Ea se aştepta ca el să-i pună o mână pe picior. În momentul în care ar fi făcut-o, ar fi primit un întreg pahar de votcă în faţă, paharul ei şi pe frumosul lui costum. Craig trecu pe lângă ea şi se duse să mângâie câinele. Igor stătea într-un colţ, cu limba scoasă şi cu o figură visătoare. Cinase de curând. Se ridică şi mârâi când Craig se apropie.

  — Fii atent. Eve îşi dădu votca pe gât, se ridică şi se îndreptă spre uşă. Se uită la Craig peste umăr. Eu merg să mă culc. Singură, zise ea dulce.

  În dormitorul ei de la Hotel des Bergues, Paula nu putea să adoarmă. Aprinse veioza şi se uită la ceasul ei de călătorie. Două dimineaţa. Excelent.

  Ridică receptorul şi chemă serviciul de cameră, comandă două cafele, deşi era sigură că Philip se culcase imediat. Îşi puse halatul, îi legă cordonul şi deschise încet uşa de la sufragerie. Philip nu dormea.

  Tolănit pe canapea, cu veioza aprinsă, Philip citea un volum broşat. Când intră Paula, el puse cartea jos, îşi puse halatul peste pijama şi îşi coborî picioarele pe podea.

  — Şi tu? Zise el.

  — Cam aşa ceva. A fost o seară foarte agitată. Am comandat cafea, chiar şi pentru tine, asta în cazul în care ai fi fost treaz. Deşi nu mă aşteptam.

  Chelnerul ciocăni la uşă, aduse, pe o măsuţă cu rotile, cafea şi fursecuri şi, după ce plecă cu un bacşiş generos, Paula turnă în ceşti pentru amândoi.

  Telefonul sună tocmai când se pregătea şi ea să-şi bea cafeaua.

  — Vă caută un bărbat la telefon, domnişoară Grey. N-a vrut să-şi spună numele, dar a insistat că aţi vrea să vorbiţi cu el.

  — Vorbesc.

  — Paula, la telefon e invitatul de la cină. Îmi pare foarte rău că te sun la ora asta, dar am ajuns la destinaţie. Am verificat împreună cu un prieten. Tăcu. Paula îşi dădu seama că se referea la un informator. Mi-a dat un singur cuvânt. E un nume de fată. Ariane. A spus că e foarte important. Noapte bună.

  Paula îi spuse lui Philip:

  — Un nume de fată. Ariane. Îţi spune ceva?

  — Absolut nimic. Probabil că Archie a crezut că e foarte important dacă te-a sunat la ora asta. Am impresia că are un informator într-o poziţie cu adevărat importantă.

  — Chiar a spus că e foarte important. La naiba, sunt trează de-a binelea şi tu la fel. Îl sun pe Tweed. S-ar putea să fie încă treaz.

  Tweed se întoarse în cabinet, ştergându-se pe cap cu un prosop, apoi se pieptănă într-o oglindă pe care i-o împrumutase Monica. Se uită la Newman şi la Marler.

  — Mă simt gata pentru încă douăzeci şi patru de ore. E uimitor cât de mult te poate împrospăta o baie. Vă recomand acest remediu.

  Tăcu, se duse la birou, când telefonul sună din nou. Monica răspunse.

  — René Lasalle, din Paris. Pare urgent.

  — Fă-mi legătura. Bună dimineaţa, René. Deci şi tu arzi lumânarea la ambele capete.

  — Tweed, trebuie să ştii şi tu asta. De abia am aflat-o şi eu. Brazii şi-a trimis o echipă la Cayenne. Guyana Franceză. Eu am aflat şi mi-am trimis propria echipă, dotată cu camere speciale. Tu ştii despre Ariane, sistemul nostru de lansare a rachetelor pe care îl avem în Guyana. Ariane. Brazii îşi trimisese deja propriul satelit cu avionul pentru a-l lansa pe orbită cu ajutorul lui Ariane. Ştii că noi facem bani închiriind sistemul oricui dispune de fonduri pentru a se folosi de Ariane ca să lansese un satelit în spaţiu.

  — Ştiu.

  — Ei bine, s-a întâmplat ceva complicat. Echipa lui Brazii a spus că verifică satelitul, au ridicat un paravan din pânză, dar echipa mea a zburat cu elicopterul pe-acolo tocmai la momentul potrivit şi a făcut câteva fotografii. Satelitul a fost înlocuit cu un altul, diferit, iar noi am primit pozele din Guyana. Aşa-zişilor experţi de primă mână pe care îi am eu, acestea nu le spun nimic, deşi au fotografii chiar şi cu interiorul satelitului.

  — Ciudat, spuse Tweed.

  — Ştiu că tu îl cunoşti pe savantul ăla ţicnit care a dat de capăt unor probleme pe care nimeni nu le putuse veni de hac. Mi-am permis să-ţi trimit copii ale fotografiilor. Curierul vine cu un avion mic chiar acum, va ateriza la Heathrow.

  — Când să le-aştept?

  — Cam într-o oră sau două. La Park Crescent. Am sunat la Heathrow şi am aranjat ca să-l aştepte o maşină.

  — Îl sun pe profesorul Grogarty acum.

  — Nu te mai ţin. Am fost din nou chemat la Elysée şi am fost muştruluit de preşedinte în persoană. Ameninţat cu o destituire subită dacă oamenii mei se mai învârt în jurul lui Brazii. Asta e.

  Tweed închise telefonul şi le spuse lui Newman, Marler şi Monicăi ce aflase de la Lasalle.

  — Ce naiba vrea să facă omul ăsta? Întrebă Monica.

  — S-ar putea să ştim mai multe dacă Grogarty poate să scoată ceva din pozele acelea. A inventat un microscop cu care poate citi cifruri tridimensionale minuscule. Monica, încearcă să-l prinzi pe Grogarty la telefon. Lucrează toată noaptea.

  Telefonul sună din nou, înainte ca Monica să înceapă să formeze numărul profesorului. Răspunse, ascultă şi strigă încet:

  — E Paula la telefon, pentru tine.

  Tweed înşfacă receptorul. Trase adânc aer în piept, ca să-şi ascundă îngrijorarea.

  — Mă bucur să mai aud de tine. M-am gândit mult la tine.

  — Mulţumesc, zise Paula repede. Vorbesc de la Hotel des Bergues, îl avertiză ea. Din dormitorul meu. Tocmai am primit un telefon de la prietenul nostru care aprinde ţigările, dar nu fumează. Ştii la cine mă refer?

  — Da.

  Tweed avu grijă şi nu pomeni numele lui Archie.

  — A obţinut informaţia dintr-o sursă foarte sigură. E ciudată. Nu conţine decât un cuvânt. Un nume de fată. Ariane.

  — Ştiu cine e, ştiu ce vrea să spună.

  — Slavă cerului. E şi Philip aici, încearcă să doarmă pe canapeaua din sufragerie. Nu putem să dormim. Suntem prea agitaţi.

  — Eşti teafără? Am auzit de Oraşul Vechi. Beck m-a sunat ca turbat. Nu-ţi face griji. Tu cum te simţi?

  — Bine. Chiar bine. Şi Philip se simte bine. Se pare că rivalii noştri ştiu dinainte ce mişcări o să facem.

  — Sunt bine organizaţi şi au o groază de bani la dispoziţie. Asta le prinde bine.

  Tweed asculta atent fiecare cuvânt pe care îl spunea ea, încercând să detecteze vreun semn de tensiune sau de stres. Vocea Paulei era limpede şi clară.

  — Un anumit om important, pe care Newman l-a întâlnit în Dorset, are o bază la Berna? Întrebă Paula.

  — Da. De ce?

  — Ne ducem şi noi mâine acolo.

  — Pe Kochergasse, zise Tweed grăbit. Vă duceţi amândoi? Bun. Vreau să încercaţi amândoi să veniţi să vă întâlniţi cu mine la Schweizerhof, mâine, mai spre seară. Am mai stat acolo. Mai ţii minte?

  — Sunt sigură că ne vom vedea mâine. Sigur ne vom vedea. N-ar trebui să încerci să dormi puţin?

  — Acelaşi lucru aş putea să-ţi spun şi eu. Trebuie să mai dau un telefon. Ai grijă, ai mare grijă.

  Îi făcu semn cu capul Monicăi care formă numărul profesorului şi spuse că Tweed vrea să vorbească cu el.

  — Tweed! Deci şi tu eşti o bufniţă, ca mine. Grogarty scoase un chicotit răguşit. Eu lucrez cel mai bine la ore matinale. Iar ai vreo problemă. Bineînţeles! Altfel nu m-ai fi sunat.

  Tweed simţi un chef nebun să-l întrebe dacă pince-nez-ul nu e cumva strâmb, dar se abţinu.

  — Da, am o problemă. Una foarte ciudată.

  Îi povesti despre telefonul de la Paris, fără să pomenească numele lui Lasalle, încheind că un curier era pe drum şi aducea fotografiile satelitului care fusese substituit, în secret, celui iniţial.

  — Pare uimitor, comentă Grogarty. Şi tu vrei părerea mea astăzi?

  — Nu, zise Tweed, ieri.

  — Atunci, de ce nu reţii curierul, te uiţi şi tu la poze, apoi le trimiţi direct la mine cu acelaşi curier?

  — Mâine, la prima oră plec în străinătate. Cum se crapă de ziuă.

  — Atunci ai face mai bine să-l trimiţi pe curierul ăla aici cât poţi de repede. Şi încă ceva, Tweed, mi-ar prinde bine dacă i-aş cunoaşte orbita. Zonele de pe Pământ pe care le va survola.

  Tweed puse jos receptorul şi înjură cu voce tare, dar nu pătimaş, ceea ce nu i se întâmpla foarte des.

  — Nu vrea să coopereze? Întrebă Monica.

  — Mi se pune la dispoziţie cu trup şi suflet, dar acum vrea să-i ştie şi orbita. Ce părţi ale planetei va traversa. Iată o problemă pentru tine.

  — Uşoară. Monica începu să formeze un număr din memorie. Cu puţin noroc, o să am şi răspunsul. Cord Dillon, director adjunct la CIA şi un vechi prieten de-al tău. Lucrează până târziu şi, oricum, cartierele generale din Langley sunt pe ora Washingtonului, aşa că sunt cu cinci ore în urma noastră.

  — Ce m-aş face fără ea? Îl întrebă Tweed pe Newman în timp ce se ridica.

  — Ai claca, i-o trânti Newman.

  — Eu mă duc sus. Poate vii şi tu peste un minut. Mergem să-l vedem pe Reginald şi toată aparatura lui. Am şi eu o cheie de la camera aceea.

  Tweed găsi deschisă uşa de la centrul de comunicaţii, cum fusese denumit şi pe Reginald înăuntru, împreună cu doi dintre oamenii săi. Newman intră în camera spaţioasă, urmat de Tweed şi Marler.

  — Poftiţi înăuntru, domnule Tweed, zise Reginald care era aşezat în faţa celei mai mari maşinării din toată încăperea.

  — Sunt înăuntru.

  — Voiam să spun că sunt încântat de faptul că sunteţi, în sfârşit, interesat de munca noastră, că aţi fost convertit la tehnica modernă.

  — N-am fost.

  Cei trei vizitatori îşi plimbau agale privirea prin camera în care se găseau computere mai mici şi mai mari pe mese de metal lipite de pereţi. Lumina verde a monitoarelor era înnebunitoare, pe unele ecrane se găseau încă texte, rând după rând.

  Reginald avea peste douăzeci de ani, era slab şi purta ochelari cu lentile groase, iar faţa îi era aproape cadaverică. Făcu un semn spre maşinăria cea mare în faţa căreia stătea, cu degetele aşezate deasupra tastaturii.

  — Acesta e computerul principal, de aceea e mai mare, deşi tendinţa actuală e ca toate calculatoarele să fie din ce în ce mai mici. Computerul principal în faţa căruia stau eu e legat la sistemul telefonic, ca şi celelalte. Securitatea noastră e totală şi sigură.

  — Ba nu e, zise Tweed. L-am întrebat de curând pe directorul băncii în care îmi ţin economiile dacă-mi poate garanta că nimeni nu poate să-mi penetreze contul. L-am pus în încurcătură, apoi a recunoscut că acest lucru e posibil, contul meu fusese spart de mai multe ori. De obicei, lucraţi aşa de târziu?

  — A, nu, dar de când a venit Monty, suntem nerăbdători să-i facem toate legăturile.

  — Monty? Întrebă Tweed.

  — Aşa am botezat computerul principal.

  — Vă lăsăm să vă continuaţi munca.

  — Monty! Spuse Tweed dezgustat în timp ce coborau scările spre cabinetul lui. Mă întreb ce-o să le facă luminile acelea ochilor lor.

  Când intrară în cabinet, Monica tocmai punea receptorul jos, cu o figură mulţumită.

  — Cord a scos aşii din mânecă. La ei acolo, la Langley, sunt furioşi că Parisul nu i-a informat că lansează un nou satelit.

  — Parisul? Întrebă Tweed. E satelitul lui Brazii.

  — E clar că a ascuns faptul că el e proprietarul şi a lansat mai departe ideea cum că e vorba de un nou satelit francez. Bănuiesc că ceea ce l-a ajutat au fost bunele relaţii pe care le are cu preşedintele de la Elysée. Cord mi-a spus că au auzit că Ariane lansează Potlogarul Unu şi că i-au urmărit traiectoria.

  — Potlogar Unu?

  — Aşa l-au botezat cei din Langley. Mie mi se pare un nume chiar bun.

  — Un nume bun pentru Leopold Brazii, zise Marler.

  — Domnul Brazii s-a întors, îi zise José lui Eve. Vrea să te vadă în bibliotecă.

  — N-am mâncat de dimineaţă. Trebuie să mănânc.

  — Tu ai dormit. Domnul Brazii nu a dormit deloc. Şi când doarme, nu-i trebuie decât patru ore. Are multă energie, are o personalitate foarte dinamică.

  — N-ar trebui să aştepţi să fie şi el de faţă ca să-l linguşeşti? Rosti Eve pe un ton batjocoritor. Dacă îmi spui mie lucrurile astea, n-o să câştigi nici o medalie.

  Expresia de pe figura tuciurie a lui José nu se schimbă. Nu se schimba aproape niciodată. Îi spuse lui Eve că domnul Brazii o aşteaptă în bibliotecă.

  Ea coborî la primul etaj, nu se osteni să bată la uşa bibliotecii şi intră. Igor, care era întins lângă scaunul în care stătea Brazii la biroul lui, se ridică şi mârâi.

  — Igor ar prefera să baţi la uşă, spuse Brazii blând. El o consideră o chestiune de maniere.

  — A, înţeleg. Eve clătină din cap. Vrei să ies din nou, să bat respectuoasă la uşa ta şi să aştept până îmi spui să intru?

  — Nu fi impertinentă. Stai jos.

  Brazii era îmbrăcat într-un costum gri, foarte elegant, cu o cravată asortată pe care şi-o cumpărase pe Bond Street. Radia o aură de putere şi de succes. Pe birou se găsea un plic gros. Se amuza privind-o pe Eve care încerca să nu se uite la plic. De îndată ce Eve se aşeză cu faţa la el, începu din nou să vorbească cu vocea lui profundă:

  — Astăzi, mai târziu, o să mă întâlnesc cu Tweed. Lucrezi pentru mine pentru flerul tău de a cântări bărbaţii, de a le descoperi punctele slabe, de a face ce vrei cu ei. Ce fel de om e Tweed? Ai putea să-l faci să-ţi mănânce din palmă?

  — E o enigmă.

  — Ei, hai. Poţi mai mult de-atâta. Mi-ai spus că ai luat cina cu el într-o seară, la hotelul Priory. Cina e un moment foarte bun ca să-ţi dai seama ce fel de om este cel cu care o iei.

  Eve se încruntă, străduindu-se să nu se uite la plicul cel gros care era singurul obiect de pe biroul lui Brazii. Ca de obicei, încerca să găsească răspunsul care l-ar fi mulţumit pe şeful ei.

  Brazii aşteptă şi păru că-i citeşte gândurile.

  — Nu vreau să-mi spui ce crezi tu că mi-ar plăcea să aud. Vreau o apreciere onestă. Tu trebuie să fii perspicace când bărbaţii sunt preocupaţi.

  — E cel mai dificil om de analizat din câţi am întâlnit. Îşi schimbă des felul de a fi. Uneori e foarte amabil, chiar glumeţ. Alteori, nu-ţi poţi da seama la ce se gândeşte doar uitându-te la el.

  — E insignifiant? Sugeră Brazii.

  — Nu, nici pomeneală. Aş spune că e precaut, vrea să fie sigur de un anumit lucru, înainte de a face vreo mişcare. Nici o femeie nu l-ar putea prinde. Dacă li s-ar părea c-au făcut-o, ar avea o surpriză foarte neplăcută. Îl plac femeile, dar e foarte judicios în ceea ce le priveşte pe cele cu care are de-a face.

  — Zi mai departe. E mai bine. Mult mai bine.

  — Ia-o pe Paula Grey. Aş putea să spun că ea e cineva în care are încredere.

  — Bine. Ce fel de femeie e Paula Grey?

  — Frumoasă, spuse Eve fără tragere de inimă. E şireată, probabil foarte devotată lui Tweed. Cred că au o relaţie foarte specială, bazată pe respect reciproc. Uneori credeam că e îndrăgostită de el.

  — Dar el de ea?

  — Dacă da, n-o arată niciodată. Sau, cel puţin, eu n-am putut să-mi dau seama de asta.

  — Crezi c-au avut vreodată momente de intimitate?

  — Sunt sigură că nu. E o relaţie permanentă, dar fără aşa ceva, sunt sigură. O femeie realizează astfel de lucruri.

  — Hai să ne întoarcem la Tweed: dacă ar fi să facă faţă unui duşman pe care el îl consideră foarte periculos, cum ar reacţiona. Până acum, am imaginea unui om foarte inteligent, atent, cu multă stăpânire de sine şi foarte tăcut. Cum ar reacţiona? Repetă el.

  — Ar fi nemilos. Ar lua decizii foarte repede şi s-ar mişca asemeni fulgerului.

  — Interesant. Te-ai descurcat bine. Acum poţi să iei plicul ăsta de pe birou, te-ai cam chinuit să nu te uiţi la el. E salariul tău, plus o primă generoasă.

  — Mulţumesc.

  Plicul dispăru în geanta ei ca într-o scamatorie. Ardea de nerăbdare să-l deschidă, simţise bancnotele foşnind înăuntru, dar ştia că ar fi fost o greşeală să-l deschidă în faţa lui Brazii. Ar fi vădit lăcomie.

  Habar n-avea că atunci, la început, când Brazii o angajase, simţise că lăcomia e una dintre trăsăturile de bază ale caracterului ei. Acum, că-şi primise plicul, se hotărî să pună întrebarea care o preocupase atât de mult:

  — După ce am făcut cunoştinţă cu preşedintele Băncii Zurcher Kredit, m-am dus acasă la el cu un bărbat cu care mi-ai spus să mă întâlnesc în staţie, la ceas. Mi-ai spus să-l prezint ca pe domnul Danziger Brown; îl convinsesem pe preşedinte că acest domn are o idee despre cum ar putea banca să obţină un profit imens. I l-am prezentat preşedintelui pe acest om după ce s-a lăsat întunericul şi am plecat, aşa cum aveam instrucţiunile. Mai târziu, am citit în ziare că preşedintele a fost omorât.

  — I l-am prezentat preşedintelui pe omul care l-a ucis?

  — Descrie-l pe domnul Danziger Brown.

  — N-am putut să-mi dau seama dacă era înalt sau de înălţime medie, părea foarte gras. Nasturii de la palton stăteau să plesnească. Mergea încovoiat, ca şi cum ar fi fost rotund în umeri. N-am văzut ce culoare avea părul lui. Purta o şapcă neagră. Nu i-am văzut faţa. Era o seară răcoroasă şi avea aproape toată faţa acoperită cu un fular.

  — Era un consultant financiar. Cel care l-a ucis pe preşedinte trebuie să fi intrat după ce a plecat el.

  — La fel s-a întâmplat şi când m-am împrietenit, la îndemnul tău, cu bancherul acela din Geneva. Şi el a fost ucis în noaptea în care l-am dus pe alt bărbat să se întâlnească cu el.

  — O coincidenţă, zise Brazii afabil.

  — Aha. Ezită. Ai auzit de unul căruia i se spune Năluca?

  — Cum?

  — Năluca.

  — Nu. E pilot de curse?

  Brazii minţea, dar nimic pe faţa lui nu-l trăda. Doar din acest punct de vedere îi semăna lui Tweed.

  După ce Eve părăsi încăperea, Brazii îl mângâie pe Igor şi începu să vorbească încet cu câinele:

  — Tweed pare a fi o persoană foarte promiţătoare. Dacă l-aş putea convinge, am fi doi parteneri imbatabili.

  În toiul nopţii, în apartamentul ei de la Hotel des Bergues, Paula avu o discuţie cu Philip şi, pe moment, niciunul nu fu dispus să renunţe.

  — Eu spun că ar trebui să luăm un tren la prima oră spre Berna, zise Paula.

  — Eu nu sunt de acord cu mijlocul de transport, replică Philip. O să închiriem o maşină cu care o să mergem până acolo.

  — Drumurile o să fie ca dracu’, spuse Paula cu vehemenţă.

  — Conduc eu. Sper că nu-mi pui la îndoială această abilitate, nu-i aşa?

  — Bine-nţeles că nu! Nu mai fi aşa de sensibil. Şi trenul ne duce acolo. Trenurile elveţiene întotdeauna.

  — Mai târziu va trebui să ajungem la Zurich, în caz c-ai uitat.

  — N-am uitat! Paula începu să măsoare camera în lung şi-n lat, cu paşi mari, ca Tweed. Tu ai uitat că există trenuri expres de la Berna la Zurich.

  — Ştiu asta.

  — Atunci de ce eşti atât de încăpăţânat?

  — Nu sunt încăpăţânat. Privesc doar lucrurile în perspectivă, se răsti Philip. Putem să mergem cu maşina din Berna până la Zurich şi să fim acolo la ora pe care a propus-o Tweed.

  — Cred că trenul e mai sigur.

  — Ba nu. Dacă bătăuşii lui Craig au aflat că stăm aici, pot lua acelaşi tren ca şi noi.

  — De unde naiba să afle că stăm aici? Întrebă ea. Făcu o pauză. Sau s-ar putea să afle?

  — Da, făcând pe detectivii, cerând la recepţie să se uite în registru. Crezi că Craig nu s-a gândit la asta, nu şi-a înzestrat mai de mult oamenii cu legitimaţii false de poliţişti?

  Paula rămase nemişcată, apoi îşi încrucişă braţele la piept. Philip turnă cafea în ceşti pentru amândoi.

  — Mulţumesc, zise Paula automat. Philip, cred că ai dreptate. O să închiriem o maşină. Mă întreb ce naiba înseamnă Ariane? Se pare că Tweed ştie.

  În Park Crescent, curierul francez sosise cu fotografiile din Guyana Franceză. Tweed îl rugă să aştepte jos, scoase din plic un teanc de poze mari, lucioase şi le împrăştie pe birou. Marler, Newman şi Monica veniră lângă el.

  — Nu-mi spun nimic, zise Tweed după ce le examină cu o lupă. Îi dădu lupa lui Newman, care studie repede fotografiile.

  — O grămadă de nimic. Să sperăm că Grogarty e mai deştept decât noi.

  — Monica, pune-le într-un plic cu adresa profesorului, du-te jos la curier, care, după câte mi-am dat seama, când am vorbit cu el, ştie engleză. Pune-l pe Butler sau pe Nield să-l ducă pe curier cu maşina la Grogarty, pe Harley Street şi spune-i curierului să aştepte dacă profesorul vrea să-l trimită repede înapoi.

  — Am pregătit plicul.

  După ce Monica se întoarse şi le spuse că Butler îl duce pe curier cu maşina la profesor, Marler vorbi:

  — Am hotărât să plec la Geneva. Nu la Zurich. Am acolo pe cineva căruia aş vrea să-i fac o vizită. O să avem nevoie de un depozit întreg de arme. Se gândea la Rico Sava, traficantul de arme. După aceea o să iau un expres până la Zurich şi-o să ajung la timp, chiar înainte de întâlnirea cu Brazii.

  — Monica, te rog schimbă-i biletul lui Marler cu unul pentru Geneva. Pentru unul din primele zboruri; cel mai devreme posibil, îi ceru Tweed.

  De-abia puse Monica receptorul jos, după convorbirea cu aeroportul Heathrow, că telefonul sună din nou. Monica ridică din sprâncene a uimire.

  — Ai zis tu c-o să fie o noapte lungă, îi spuse ea lui Tweed. E Keith Kent, sună de departe, îi zise după ce răspunse.

  — Cum mai merge treaba, Keith? Începu Tweed.

  — Probabil voi obţine informaţia despre banca din Geneva mâine. Nu, azi. Unde pot lua legătura cu tine?

  — Rămâi la telefon. Tweed îi strigă Monicăi: Care e numărul de la Schweizerhof, din Zurich?

  Ea i-l dădu imediat. Tweed îl repetă pentru Kent.

  — Zurich? Kent chicoti. Îmi verifici informaţia despre Zurcher Kredit? Glumi el.

  — Sigur. Întotdeauna îţi verific informaţiile, glumi şi Tweed. Acum ştii unde să dai de mine. Începând cu ora cinci după-amiaza, ora Elveţiei.

  — Mai vorbim.

  — Keith Kent e la Geneva, le spuse Tweed celorlalţi după ce puse receptorul jos. Se pare că Geneva e un loc foarte popular.

  Nici nu termină de vorbit, că se auzi din nou telefonul.

  — Bill Franklin la telefon, îl informă Monica pe Tweed.

  — Nu mai doarme nimeni în zilele noastre, îl salută Tweed pe Franklin.

  — Eu chiar mă întreb dacă tu ai dormit vreodată, replică Franklin cu un chicotit. Rezistenţa ta n-a încetat niciodată să mă uimească.

  — Nici tu nu te descurci prea rău. Ce s-a întâmplat?

  — Speram să te prind. Telefonul meu e sigur. Franklin făcu o pauză. Al tău cum e?

  — Las-o baltă, Bill. Ştii că am secretizor.

  — Bravo ţie! Că n-ai uitat să apeşi pe buton, îl tachină Franklin. Adoptă un ton de afaceri. Oamenii mei de la agenţie au fost foarte ocupaţi. Domnul Brazii se află momentan la vila sa din Berna. Pe Kochergasse. Aproape vizavi de hotelul Bellevue Palace. Ieri-seară a venit aici o femeie cu un Renault. Unul roşu.

  — Descri-o.

  — E cam greu. Avea un batic pe cap şi un altul care îi acoperea faţa de la bărbie până la nas. Din garajul subteran unde şi-a parcat maşina, a mers foarte încet. Garajul e chiar sub capătul estic al hotelului Bellevue Palace. Omul meu crede că are în jur de cincizeci, poate şaizeci de ani. După mers.

  — Asta dacă nu e foarte deşteaptă, spuse Tweed.

  — Ce vrei să spui cu asta?

  — Nimic. Un gând răzleţ. Mai e ceva?

  — Da. Carson Craig, adjunctul lui Brazii, a venit înaintea femeii. A intrat în vilă cu un individ tare urât, un bărbat înalt şi slab. O să-ţi spun mai multe când o să ştiu mai multe.

  — Notează numărul ăsta. Tweed îi dădu numărul de la hotelul Schweizerhof din Zurich. O să fiu acolo mâine-seară.

  — Iar pleci la plimbare. Carevasăzică, lansezi o ofensivă mare?

  — Nu neapărat. Ţine-mă la curent cu ce se mai întâmplă.

  — Nu închide, zise Franklin repede. Încă ceva. Omul meu, care supraveghează vila lui Brazii, a spus că imediat după ce Craig şi ceilalţi au venit, pe Kochergasse a apărut o bandă de zece motociclişti. Şi-au lăsat motocicletele în garaj şi au intrat în vilă. Erau îmbrăcaţi în haine de piele neagră, cu cască pe cap. În Geneva, noaptea trecută, a fost o bătaie în Oraşul Vechi între nişte motociclişti similari şi altcineva. Nu ştiu cine. Localnicii, speriaţi de moarte, i-au poreclit Bombardierele de Piele. Se pare că acum şi-au făcut apariţia şi la Berna.

  — Foarte interesant. Mulţumesc, Bill.

  În timp ce Tweed le relată celorlalţi ce-i spusese Franklin, Marler, rezemat de un perete, răsucea între degete o ţigară lungă, fără s-o aprindă. Era încruntat.

  — Ultima ştire primită de la Franklin mi-a dat o idee, zise el încet. Vei avea nevoie de protecţie, Tweed, când ajungi la Zurich.

  — Da, aşa e, spuse şi Newman cu vehemenţă. Eu tot cred că s-ar putea să fie o cursă.

  — Eu nu sunt de acord cu tine, replică Tweed. Acum ştiu cam ce fel de om e Brazii. În ciuda ticăloşiilor de care s-ar putea să fie responsabil, cred că are propriul său cod de onoare, mai ciudat, într-adevăr. Acum, cred c-o să moţăi vreo jumătate de oră. Asta dacă cumva nu sună telefonul să ne-aducă aminte că e şi el pe-aici.

  Îşi scosese haina de la costum şi cravata, îşi lărgise gulerul de la cămaşă, când intră Pete Nield.

  — Deranjez? Întrebă el, uitându-se la Tweed.

  — Nu. Ce e?

  — N-am avut ocazia să-ţi spun ce-am descoperit cât am stat de unul singur în Dorset. Buchanan a luat-o razna. Şi-a băgat în cap că personajul-cheie al celor patru crime e dispărutul Marchat şi întoarce Dorset-ul cu fundul în sus ca să-l găsească.

  — Mulţumesc pentru informaţie. Îi urez succes. Tweed continuă: Marchat e undeva prin Elveţia.

  Apoi închise ochii şi adormi.

  Când plecară din Geneva, la primele ore ale dimineţii, ningea. Philip conducea un Audi închiriat, pe care îl luase de la aeroport. Paula, lângă el, îşi zicea în gând „ţi-am spus eu”, dar se abţinea să spună tare ceva.

  Luna pălea, făcând loc unei noi zile, întâmpinată de o luminozitate stranie, creată de fulgii uşori care cădeau. În stânga, Paula privea în depărtare conturul înalt şi alb al munţilor Jura, satele vechi cu acoperişurile caselor ascunse sub zăpadă.

  — Peisajul e superb, remarcă ea. Apropo, aşa, ca fapt divers, crezi că suntem urmăriţi?

  — Până acum, urmăritorii n-au dat nici un semn de viaţă.

  — Cam la ce oră crezi că ajungem la Berna?

  — Chiar la timp ca să ne luăm micul dejun la Bellevue Palace. Mă întreb la ce s-a gândit Archie când a menţionat Berna.

  — Probabil că urmăreşte o altă piesă care să se potrivească în mozaicul pe care îl construieşte Tweed.

  — Mă mai întreb unde e acum Năluca.

  — Hai, nu-mi strica ziua. Uite cât e de frumoasă.

  Ceea ce era foarte adevărat. Paulei, un şofer experimentat, îi plăcea foarte mult să meargă cu maşina condusă de cineva care să ştie, într-adevăr, să stăpânească volanul, iar pe Philip îl considera un şofer excelent. Chiar când se gândea la asta, maşina derapă. Philip lăsă maşina liberă, apoi remedie situaţia, chiar înainte să intre în bariera laterală.

  — Gheaţa se formează din cauza zăpezii ăsteia uşoare, zise el.

  — Ai făcut tot ce trebuia să faci, replică ea. A fost o mişcare foarte inteligentă să-l întrebi pe recepţioner, înainte să plecăm, care e cel mai bun drum spre Basel.

  — Ei bine, dacă se interesează cineva unde am plecat, o să piardă ceva timp căutându-ne.

  — Cred că asta a fost şi intenţia ta. Ştii, am impresia că această călătorie la Berna se va desfăşura fără incidente.

  — Faimoasele cuvinte de final.?

  Tweed se trezi, îşi dezmorţi mâinile, se ridică, îşi încheie cămaşa, îşi puse haina şi îşi aranjă cravata, într-o oglindă pe care i-o ţinea Monica. Se simţea la fel de proaspăt ca după un somn bun.

  — Ai dormit adânc, îi spuse Monica. Treizeci de minute. Cord Dillon a sunat de la cartierul general al CIA din Langley, dar n-ai mişcat o pleoapă.

  — Ce-a spus?

  — Din câte pot spune ei – informaţia a fost verificată de două ori – Potlogar Unu, satelitul lui Brazii, descrie o orbită care include Asia, Europa, Londra, Atlanticul, Washington-ul, San Diego şi Pacificul. Spunea că orbita pare să varieze spasmodic, ceea ce e lipsit de sens. E furios şi din cauză că orbita principală pare să treacă peste Pentagon. Ne va spune mai multe mai târziu.

  — Curios.

  Tweed se duse până la o masă dintr-un colţ pe care se găsea un glob pământesc şi urmări cu degetul orbita pe care i-o explicase atât de detaliat Cord. Sună telefonul în timp ce el studia globul.

  — Profesorul Grogarty, strigă Monica.

  — S-a mişcat repede. Sau poate are vreo nelămurire.

  — Tweed? Grogarty începu cu acelaşi chicotit răguşit. I-am dat de cap, cu ajutorul microscopului pe care l-am inventat eu. Dificilă problemă, de data asta. Fotografiile arată că satelitul tău e o centrală telefonică mobilă. Foarte ingenios. Mii de numere, dar eu am recunoscut unul.

  — Care?

  — Cel strict secret de la Pentagon. Cel care e legat, după câte ştiu eu, la computerele lor.

  — Ştii tu numărul ăsta? Întrebă Tweed sceptic.

  — Sigur că-l ştiu, omule. Îmi pun tot timpul întrebări, aşa că trebuie să le ştiu numărul ca să-i sun când găsesc răspunsurile. Chicoti iar. Am mai dat de unul. al vostru. Care e orbita nenorocitului ăstuia?

  Tweed i-o spuse, adăugând faptul că Potlogar Unu pare să-şi varieze cursul.

  — Asta e Irina Krivitsky. Ţi-aduci aminte că ţi-am spus că unul dintre numele de pe lista pe care mi-ai arătat-o e o rusoaică de vârf? E specializată în controlul şi manevrarea sateliţilor cu ajutorul laserului. Ei bine, satelitul tău are un mecanism cu laser în el, dar undeva, la sol, pe Pământ, trebuie să fie şi o staţie cu un alt sistem laser care să-l activeze pe cel din interiorul satelitului. N-am mai văzut atâtea trucuri la un loc.

  — Ar fi nevoie de o echipă care să-l producă?

  — Categoric. Echipa aceea pe care ar forma-o savanţii care lipsesc, cei de pe lista ta. Ei l-ar putea face. Şi e o chestie foarte avansată, bebeluşul ăsta care se învârte deasupra capetelor noastre. Ţi-am trimis curierul înapoi, cu fotografiile.

  — Nici nu ştiu cum să-ţi mulţumesc.

  — Ba ştii. Trimite-mi o sticlă de Château d’Yquem.

  Tweed puse receptorul jos, se gândi o clipă, apoi îi puse Monicăi o întrebare:

  — Bănuiesc că numărul meu personal de telefon nu e legat la porcăria aceea de la etaj?

  Monica păru încurcată. Se ridică şi îi făcu semn lui Tweed să se uite în spatele biroului ei, în partea de jos a peretelui.

  — Aveam de gând să-ţi spun, dar am fost foarte ocupaţi. Nu, adevărul e că n-am ştiut cum să-ţi spun. Am crezut c-o să dai vina pe mine.

  — De ce să dau vina pe tine?

  — Cât timp ai fost plecat în Dorset, a venit aici Howard cu nişte oameni şi a spus că instalează un cablu prin care îţi conectează telefonul la maşinăria aceea aiurită pe care o au sus. Eu am protestat, dar Howard nu m-a luat în seamă.

  — Chiar aşa? Ei bine, eu nu dau vina pe tine, asta e clar. Howard a ales un moment când eu nu eram aici ca să mă tragă pe sfoară. Ştie că numărul meu – cel personal – e cel mai sigur din clădire. Tweed examina cablul gri şi gros care aproape se confunda cu plinta gri de bordură şi dispărea printr-o gaură bine ascunsă în holul de afară. Howard se face tot mai viclean pe măsură ce îmbătrâneşte, dar n-avem timp de pierdut cu asta.

  Le spuse şi celorlalţi, pe scurt, ce-i raportase Grogarty.

  — Pe mine mă depăşeşte, zise Monica. Nu ţi-a explicat mai clar?

  — Nici nu i-am cerut s-o facă şi asta în mod intenţionat. Aş fi stat aici toată ziua.

  Se opri când Monica răspunse la telefon, apoi se strâmbă.

  — E tot Grogarty.

  — Salut, din nou, zise Tweed. Fii scurt, te rog. Trebuie să prind avionul.

  — Tu întotdeauna trebuie să prinzi avionul. Voiam doar să-ţi aduc aminte că unul dintre cei de pe listă – Ed Reynolds, din California – e expert în sabotarea comunicaţiilor. Mă auzi?

  — Da. Zi mai departe.

  — Savanţii mult prea deştepţi au inventat un sistem mondial de comunicaţii. Au centralizat comunicaţiile. Eu cred că satelitul tău, care se plimbă pe cer pe deasupra capetelor noastre, ar putea fi un foarte eficient instrument de sabotare a comunicaţiilor mondiale. Întrebarea care se pune este de ce ar vrea cineva să facă aşa ceva? Şi când o să se întâmple? Bon voyage.

  Din nou, Tweed făcu un rezumat concis pentru ceilalţi a celor spuse de Grogarty. Marler dădu din cap, apoi se uită la ceas.

  — Acum trebuie să plec, să nu pierd avionul. O să am o discuţie cu prietenosul meu traficant de arme din Geneva.

  Salută scurt, îşi puse o haină groasă foarte elegantă, cu guler de astrahan, îşi luă valiza şi plecă.

  — Ceea ce avem noi de făcut, spuse Tweed după ce plecă Marler, este să localizăm staţia de la sol care controlează satelitul.

  — Şi cum o s-o facem? Întrebă Newman.

  — Habar n-am.

  Ajungând în Geneva, Marler urmă acelaşi drum ca şi Paula. Luă un taxi şi ceru să fie lăsat în faţă la Hotel des Bergues. Dar, spre deosebire de Paula, el nu intră în hotel.

  Cu valiza în mână, traversă Rhone-ul umflat, pe podeţ. Se opri de câteva ori, puse valiza jos, ca şi cum ar fi fost grea şi o trecu dintr-o mână într-alta. În timp ce făcea acest lucru, se uită în spate. Podeţul era gol. Pentru binele lui Rico Sava, era important să nu fie urmărit.

  Ar fi trebuit să fie deja lumină, dar februarie se terminase şi începuse martie. Cea mai proastă perioadă a anului în ceea ce priveşte vremea rea. Oraşul se trezea sub nori negri care acopereau cerul. Lumina semăna cu un amurg urât şi Marler trebuia să fie atent pe unde merge. Podeţul era o fâşie solidă de gheaţă.

  După ce ieşi de pe podeţ, Marler se furişă pe strada unde locuia Sava şi unde îşi avea afacerea lui ilegală. Era aproape întuneric, deşi iluminatul pe străzi era încă în funcţiune. Trecu de uşa grea a magazinului lui Sava. Instinctul îi spunea că cineva îl supraveghează.

  „Şi încă nu sunt înarmat”, se gândi el. Merse pe jos o bună bucată de drum, apoi se întoarse brusc. Nu văzu pe nimeni. „Devii paranoic”, îşi spuse. Se întoarse la uşa cea grea şi închise ochii după ce apăsă pe butonul soneriei, amintindu-şi de lumina orbitoare.

  Lumina se aprinse. Urmă aşteptarea obişnuită. Apoi ferestruica se deschise.

  — Am închis, se auzi vocea lui Sava în franceză.

  — Nu şi pentru mine. Sunt Marler. Marler, repetă el.

  Lumina orbitoare fu stinsă şi Marler păşi agale în întuneric. Sava închise uşa, o încuie la loc, aprinse o lumină, luă mâna pe care i-o întindea Marler şi o prinse între mâinile sale.

  — Eşti întotdeauna cel mai bine-venit. Nu doar pentru afacerile pe care mi le-aduci, ci pentru tine. De ce nu vii şi tu o dată doar în vizită, să bei ceva cu mine?

  — O să vin. Într-o bună zi. Ce bei?

  — Un coniac vechi şi bun.

  — O să bem odată unul. Când o să am timp. Sau, poate, chiar două? Zise Marler, zâmbind.

  — Două, băute încet. Aşa o să avem timp să vorbim. Acum, ce-ţi dau?

  Marler începu să-şi turuie lista, o listă lungă. Pentru prima oară de când îl ştia, Sava se uită la el uimit.

  — Ai de gând să faci curat în Elveţia, să declanşezi un nou război?

  — Partea adversă va declanşa războiul, noi o să-l terminăm.

  — Dar ai nevoie de ceva ca să cari toată încărcătura asta.

  Marler îşi trânti valiza pe o masă, o deschise, scoase doi saci de voiaj mari, cu curele de pus pe umăr, care stătuseră turtiţi pe hainele lui impecabil aranjate. Îi dădu sacii de pânză lui Sava, care îi luă şi începu să îndese în ei ceea ce îi comandase Marler. Apoi îi puse deoparte cu grijă.

  — Doi prieteni de-ai tăi au trecut ieri pe-aici, zise Sava, zâmbind.

  — Ştiu.

  Jucându-se din nou cu ţigara între degete, fără s-o aprindă, Marler observă că Sava nu amintise că unul din ei fusese o femeie. Un om foarte discret. Sava puse pe masă o scrumieră de tablă.

  — Poţi să fumezi. Chiar te rog. Nu mai durează mult.

  Fiecare obiect era învelit cu grijă în polietilenă, aranjat în aşa fel, încât să nu se mişte nimic. Ceea ce era foarte important, ţinând cont de unele articole pe care le comandase.

  — Parcă ţin minte că la capătul străzii e o staţie de taxiuri, îşi aminti Marler. Lângă braserie.

  — Aşa e. O să te cam rupă astea.

  — Câte-un sac pe fiecare umăr, valiza pot s-o duc în mână. Dă-mi Walther-ul şi un toc de pistol pentru şold. Îl vreau acolo unde ajung cel mai repede la el.

  — Eşti un om înţelept.

  Marler îşi desfăcu paltonul şi haina de la costum, îşi puse tocul la şold, verifică scurt starea Walther-ului, îi băgă un încărcător pe care i-l întinse Sava, apoi puse pistolul în toc.

  Sava îi spuse cam cât ar face totul, cu o reducere generoasă şi Marler scoase un plic umflat din buzunarul de la piept al jachetei şi începu să numere bancnote de o mie de franci.

  — Ai grijă de tine, îi spuse Sava, ajutându-l să-şi îmbrace paltonul. Marler îşi ridică cei doi saci de călătorie fiecare pe câte un umăr, apoi îşi luă valiza în timp ce Sava se duse la uşă şi începu să demonteze fortăreaţa.

  — Ai şi tu grijă, îi spuse Marler. N-o să uit de cele două coniacuri mari.

  Era o remarcă pe care şi-o va aminti mai târziu cu amărăciune.

  Bărbatul care se ascundea sub arcada întunecoasă de pe partea cealaltă a străzii rămase în umbră până ce dispăru Marler. Apoi traversă strada şi se opri în faţa uşii grele băgate într-un alcov. Se uită în susul şi în josul străzii. În depărtare, câteva siluete vagi se duceau la muncă, târându-şi picioarele. Pe peretele din dreapta al alcovului, undeva mai sus, bărbatul trase de o cutiuţă de metal care fusese prinsă de perete cu ventuze. După ce o scoase, trase la o parte carcasa care îi acoperea partea superioară, ţinu cutia aproape de ureche, apăsă un buton care activă mecanismul de ascultare.

  Am închis.

  Nu şi pentru mine. Sunt Marler. Marler.

  Cuvintele se auzeau încet, dar clar. Bărbatul puse cutia în buzunarul de la palton, trase adânc aer în piept, apoi apăsă pe sonerie. Se aprinse o lumină orbitoare.

  Urmă o lungă aşteptare. Bărbatul era obişnuit să aştepte. Apoi se deschise ferestruica.

  — Cine e? Am închis.

  — M-a trimis Marler înapoi. Marler mai are nevoie de ceva, spuse vocea în franceză, limba care fusese folosită în înregistrare. Lumina cea orbitoare se stinse.

  Urmă o altă aşteptare, până ce fură descuiate toate yalele şi date la o parte toate grilajele. Uşa se deschise spre interior şi vizitatorul păşi cu grijă înăuntru. Sava închise uşa şi aprinse lumina.

  Vizitatorul lui părea să fie de înălţime mijlocie, adus de umeri. Părea gras, nasturii de la palton stăteau gata să plesnească. Partea de jos a feţei era acoperită cu un batic, iar fruntea era bine ascunsă sub o pălărie. Rămase nemişcat.

  — Ei bine? Întrebă Sava, cu o urmă de nesiguranţă în voce. Credeam că i-am dat tot.

  — Un Smith & Wesson 38.

  — Mai vrea unul? Întrebă Sava.

  — Da.

  — Ciudat. Sava ezită. N-a mai uitat nimic până acum.

  — O armă ca aceea de-acolo.

  Vizitatorul arătă cu degetul. Din partea lui Sava fu un reflex să se uite în spate, deşi mintea îi spunea că nu e nici o armă de văzut acolo.

  Când se întoarse, vizitatorul se mişcă repede. Gâtul lui Sava fu înconjurat de un braţ puternic. Celălalt se lăsă pe umărul stâng al victimei, imobilizându-l. Braţul vizitatorului făcu o anumită mişcare. Sava îi căzu în braţe, cu gâtul rupt. Bărbatul îl puse pe podea cu faţa în sus; în câteva secunde, Sava nu mai era decât un cadavru. Oricine avea să-l găsească avea să-i observe gâtul întors într-un unghi grotesc şi ochii larg deschişi, fără să mai vadă vreodată.

  Vizitatorul îşi scoase mănuşile groase de şofat, dând la iveală mâini ascunse în mănuşi chirurgicale. Umblă repede la încuietorile de la uşă, o întredeschise şi se uită afară. Nu era nimeni prin preajmă. Îşi puse mănuşile de şofat, trase uşa care aproape se trânti în spatele lui şi o luă încet în josul străzii. Nu voia să treacă prea mult timp până ce cadavrul va fi descoperit. La urma urmei, avea dreptul să se bucure de onorariul lui.

  — Te întreb şi eu, Craig, de ce ai vrut descrierea Paulei Grey, a lui Bob Newman şi Philip Cardon pe care ţi le-am dat. ca să nu mai vorbim de Bill Franklin? Întrebă Eve.

  Se aflau în propria ei cameră din vila din Berna; îl întâlnise pe Craig pe scări şi, cu o invitaţie făcută cu ajutorul unuia dintre zâmbetele ei, îl poftise la ea în cameră. Craig, care înţelesese taman pe dos – aşa cum intenţionase şi ea – intrase în camera ei ca un miel la tăiere.

  Acum, ea nu făcea altceva decât să tune şi să fulgere. Craig era complet debusolat. Ca o simplă femeie să-i vorbească aşa, pur şi simplu, îi depăşea înţelegerea. Se uită la ea şi încercă s-o liniştească verbal:

  — Ce dracu’ vrea să însemne tonul ăsta cu care mi te-adresezi?

  — Nu mi-ai răspuns la întrebare, scârnăvie! Urlă ea, stând în picioare, cu mâinile în şold.

  — Dracu’ să mă ia dacă-ţi răspund.

  — O să te ia, tună ea. Te-am auzit ieri-noapte vorbind la telefon în biroul tău, dându-i cuiva descrierile alea. Înainte să te grăbeşti să prinzi avionul de pe aeroportul Belp. Domnul Brazii ştie cui i-ai telefonat? Că ai dat telefonul ăla?

  Agresivitatea lui Craig se topi ca o bucată de gheaţă sub un soare puternic. Era îngrozit şi expresia de pe faţa lui îl trăda. Eve înţelese şi ştiu că îl adusese acolo unde dorise ea. Fără portiţă de scăpare.

  — A fost un telefon confidenţial, spuse el pe un ton aproape plângăreţ. Am o mulţime de treburi de făcut şi şefu’ îmi lasă mână liberă.

  — Deci Brazii nu ştie de telefonul ăla, rosti ea printre dinţi, cu un aer triumfător. Pe cine dracu’ ai sunat?

  În sinea lui, Craig se temea. Nu bănuise cât de şireată putea fi această femeie. Cu siguranţă că ascultase la uşă şi o deschisese încet, la puţin timp după ce el făcuse apelul acela pe linia lui personală. Îi era imposibil să spună pe cine sunase.

  Îşi şterse palmele transpirate pe pantaloni şi îi zâmbi mieros lui Eve. Ea aşteptă, cu o figură urâtă şi cu mâinile încă în şold. Savura situaţia. Să-l vadă pe individul ăsta, care n-o băgase niciodată în seamă, târându-se la picioarele ei. Acum ea controla situaţia.

  — Sunt sigur că ai gusturi scumpe, începu el. Poate o mică primă personală, aşa, doar între noi, ţi-ar prinde bine.

  — Nu-mi place cuvântul „mică”.

  El îşi scoase portofelul, scoase două bancnote de câte o mie de franci şi i le întinse.

  — Pune-le pe masă, ordonă ea.

  El le puse pe masă, urând-o pentru umilirea prin care îl obliga să treacă, tratându-l ca pe un servitor. Uitându-se la bani, ea îşi îndoi degetul arătător şi-i făcu un semn. Craig începu să vină spre ea.

  — Rămâi unde eşti! Îi urlă ea. Chiar atât de prost eşti? N-ai înţeles că eu îţi făceam semn să scoţi din nou portofelul?

  — Nu ţi-ajunge?

  — Nici pe-o măsea. Eşti plin de bani.

  Craig îşi ţinu respiraţia, îşi scoase din nou portofelul, mai scoase trei mii de franci şi-i puse pe masă. Cinci mii cu totul. Şantaj la nivel înalt. Eve vorbi din nou:

  — Lasă-i acolo şi ieşi dracului de-aici.

  Ştergându-şi fruntea asudată, Craig se grăbi să ajungă în biroul lui. De-abia închise uşa, când telefonul începu să sune. Înjură scârbos, se aşeză la masa lui de lucru şi ridică receptorul.

  — Craig la telefon. Cine e? Întrebă el răutăcios.

  — Cineva de la care aşteptai un telefon, zise o voce stridentă în engleză.

  — Te superi dacă aştepţi puţin, te rog, să asigur uşa.

  Tonul i se schimbase într-unul plin de amabilitatea unui om de afaceri. Sări în picioare, fugi la uşă, o încuie şi o verifică. Ar fi trebuit s-o facă data trecută, înainte s-o deschidă Eve şi să tragă cu urechea, ticăloasa.

  — Da, sunt aici, zise el, reluând conversaţia.

  — E linia ta personală?

  — Da, nu-ţi face griji.

  — Eu nu-mi fac niciodată griji, eu verific de două ori, continuă vocea cea stridentă. Treaba e aranjată. Domnul Rico Sava nu mai e cu noi.

  — Înţeleg.

  — Aşa că te rog să faci transferul necesar de fonduri în contul meu. Eu prefer o plată promptă.

  Legătura se întrerupse şi Craig începu din nou să transpire. Era ceva în vocea aceea stridentă care îl tulbura. Habar n-avea cine era Năluca şi-l apuca durerea de cap de fiecare dată când trebuia să-l plătească. Craig controla un număr mare de fonduri. Multe dintre ele servindu-i să-şi plătească banda de motociclişti, dar Jose făcea câte o revizie contabilă la intervale regulate, verificând cheltuielile la ordinele lui Brazii.

  De asemenea, Craig nu ştia nici cum să ia legătura cu Năluca. Ştia doar că el – sau unul dintre oamenii lui – va primi mai târziu, în cursul dimineţii, un alt telefon prin care i se va da un număr de telefon la care Năluca putea fi contactată. Numărul respectiv era întotdeauna un robot care îi dădea un alt număr de telefon.

  Craig se duse la un dulăpior, îşi turnă un pahar mare cu scotch, îl bău pe jumătate şi se aşeză la masa de lucru. Se gândea de mult timp că Brazii foloseşte metode prea blânde. În linişte, Craig încerca să schimbe acest lucru.

  Cu câteva luni în urmă, luase legătura cu un amic care avea legături în lumea interlopă. Dorise un asasin cu adevărat dur. Pentru orice eventualitate. În cele din urmă, i se dăduse un nume, Năluca şi un număr la care putea lua legătura cu el. Năluca îi dăduse telefon o săptămână mai târziu şi îi spusese cât l-ar costa o treabă completă. Acesta fusese începutul legăturii secrete dintre Craig şi asasin.

  Cineva bătu insistent la uşă. Craig deblocă uşa, apoi o deschise; în faţa ei stătea Jose.

  — Domnul Brazii vrea să te vadă de urgenţă.

  — Craig, în după-amiaza asta o să mă întâlnesc cu domnul Tweed, la hotelul Schweizerhof din Zurich. Asta în caz că vrei să dai de mine. Jose mă va duce acolo cu maşina. Plecăm imediat, ca să pot face o vizită unui prieten din Zurich înainte să mă întâlnesc cu Tweed.

  — Ai nevoie de protecţie, fu prima reacţie a lui Craig.

  — Nu. Fără protecţie. Am încredere în Tweed. L-am mai întâlnit o dată, nu pentru mult timp, la o petrecere în Londra.

  — Ai nevoie de protecţie, repetă Craig. O pregătesc imediat. Tăcu brusc şi se trase înapoi. Brazii izbise în birou cu pumnul strâns.

  — Am spus fără protecţie. Eşti surd? Acum poţi să pleci.

  Philip ajunse la Berna la puţin timp după ce se oprise ninsoarea, dar deja oraşul era îngropat în zăpadă. Paula arătă cu degetul o clădire.

  — Ia uite! Ţurţurii care atârnă de jgheaburi seamănă cu barele unui gard. Mi-e frig şi mi-e foame.

  — Ei, am ajuns pe Kochergasse şi uite Bellevue Palace. Mergem să parcăm în garajul subteran şi o să comandăm micul dejun.

  — Bine. Îmi chiorăie maţele.

  Se întoarseră pe jos la hotel şi intrară în hol. Prima persoană pe care o văzură fu Archie care şedea la o masă, lângă fereastră, cu o tavă cu cafea în faţă.

  — Nu-mi vine să cred, zise Paula, ducându-se spre el. Cum se face că dăm de tine aici?

  — Pentru că, le şopti Archie, de unde stau acum pot să observ vila lui Brazii. Chestia aceea veche de piatră, aşezată mai în spate faţă de stradă.

  — Atunci o să ne luăm şi noi micul dejun aici, zise Philip. Asta dacă n-ai nimic împotrivă.

  — Fiţi invitaţii mei, spuse Archie, cu ţigara lui stinsă agăţată în colţul gurii. Chemă chelnerul. Ce vreţi? Făcură comanda, timp în care ochii lui Archie nu se dezlipiră de pe vila pe care le-o arătase. Paula se aşeză lângă el. Deja încep să se mişte, comentă Archie. Cred că aceea care iese e limuzina lui Brazii, iar la volan e José. Da, iată-l pe Brazii în persoană ieşind. Ce bine arată! Probabil că merge să se întâlnească cu o persoană importantă. Paula schimbă o privire cu Philip, dar nu spuse nimic. Interesant, continuă Archie în timp ce limuzina se îndepărta de vilă. Pleacă fără bătăuşii pe care-i asigură întotdeauna Craig. Trebuie să aibă încredere completă în cel cu care a plecat să se întâlnească, oricine ar fi el. Paula îşi păstră aceeaşi figură inexpresivă, dar de această dată nu se mai uită la Philip. Archie continua să supravegheze locul în timp ce vorbea: Cred că Brazii e nervos. Am reuşit să-i văd faţa preţ de o clipă. Avea privirea unui om care speră că va reuşi într-o aventură, dar se teme că va da greş.

  — Cum poţi să spui atâtea. Când omul n-a făcut altceva decât să treacă? Întrebă Philip.

  — Pentru că mi-am pierdut multe ore aşteptându-l pe domnul Brazii să apară, prin multe părţi ale lumii. L-am studiat cu atenţie. O personalitate extrem de impresionantă. Nu-i de mirare că-l simpatizează preşedinţii şi prim-miniştrii din toată lumea.

  — Şunca şi ouăle astea sunt foarte bune, zise Paula, concentrându-se asupra celei mai importante activităţi.

  — Şi cafeaua e bună, comentă Philip. Ce e?

  Figura relaxată a lui Archie se tensionase. Se aplecă în faţă.

  — Ah! Acum se întâmplă ceva foarte interesant. Într-adevăr, foarte interesant.

  — Ce e? Întrebă Philip, care stătea cu spatele spre vilă.

  — A mai oprit o maşină mare în faţa vilei. Un Volvo. Dacă nu mă înşel, e condusă de un ticălos cu totul special. Un anume domn urât, pe nume Gustav. Omul de încredere al lui Craig.

  — Ţine-mă la curent, zise Philip.

  Nu voia să se întoarcă, pentru a nu atrage atenţia asupra lor.

  — Devine şi mai interesant, continuă Archie. A apărut şi Domnia Sa. Nimeni altul decât marele om în persoană. Domnul Carson Craig cu un sac de voiaj care de aici pare greu.

  — Arată ca un mare om de afaceri, în costumul ăla, zise Paula. Şi când zic mare, zic mare. Este ciudat. Nu e cum l-a descris Newman că era îmbrăcat când s-au bătut la Grenville Grange.

  — Iată-l şi pe blândul Gustav şi el cu o geantă grea. Probabil arme.

  — Mai coboară doi duri, observă Paula. Arată de parcă s-ar duce să facă afaceri. Se suie în spatele Volvo-ului. Gustav conduce, Craig lângă el. Pleacă.

  Philip văzu Volvo-ul trecând pe lângă hotel, urmând aceeaşi direcţie ca şi limuzina lui Brazii. Archie se gândea.

  — Ştiţi, informatorul meu mi-a spus foarte puţine despre Craig. Se ocupă cu securitatea, atunci când Brazii o aprobă, dar Craig are impresia că el ştie cel mai bine cum să se ocupe de slujba asta şi se ştie că s-a ocupat în felul său brutal şi indiferent. Eu cred că Brazii n-a vrut nici o escortă pentru călătoria asta, dar Craig îşi urmează din nou instinctele primitive.

  — Nu-mi place ce se întâmplă, zise Philip, aruncându-i o privire Paulei. Nu-mi place chiar deloc. Cred c-ar trebui s-o luăm din loc spre destinaţia noastră.

  — Aşa cred şi eu, încuviinţă Paula.

  Philip plăti pentru micul lor dejun şi pentru cafeaua lui Archie. Se ridică şi spuse încet, în timp ce-şi punea paltonul:

  — Archie, ai grijă de tine. Lupii au ieşit după pradă.

  — Vreau să vă amintesc ceva amândurora, replică Archie, ignorând avertismentul. Nu uitaţi de Anton Marchat, în Valais.

  De la fereastra ei, de unde vedea toată Kochergasse, Eve îl urmărise pe Brazii plecând. Mai târziu, fu foarte surprinsă să-i vadă pe Craig şi pe încă alţi trei bărbaţi, inclusiv pe nesuferitul de Gustav, plecând într-un Volvo pe acelaşi drum.

  De ce Craig nu mergea cu maşina în spatele limuzinei, ca protecţie pentru Brazii, aşa cum era procedura normală? Craig punea ceva la cale pe ascuns, făcându-şi jocul din nou, aşa cum ştia ea că şi-l făcuse de multe ori, fără ca Brazii să ştie? Îşi frecă mâinile. Avea să aştepte să vadă dacă nu va auzi vreun zvon în legătură cu ceea ce se întâmpla. Ar mai putea să smulgă încă cinci mii de franci de la detestabilul Craig.

  Apoi împietri. Deşi din stradă nu putea fi văzută din cauza perdelelor groase, aproape că se dădu un pas înapoi, apoi rămase nemişcată. Mişcarea putea să-i trădeze prezenţa. Aproape că nu-i venea să creadă.

  Philip şi Paula Grey ieşiseră din Bellevue Palace. Auzi pe cineva intrând în cameră şi aruncă o privire peste umăr. Marco, unul dintre oamenii de gardă, descuia un sertar. Scoase repede de-acolo-un cuţit lung şi-l vârî într-o teacă ataşată curelei de la pantaloni.

  — Marco! Strigă ea panicată. Vino aici, repede. Nu mişca perdelele.

  — Ce e?

  Marco era deja lângă ea. Eve îi arătă cu degetul pe Philip şi pe Paula care mergeau spre garajul subteran.

  — Îi vezi pe cei doi? Urmăreşte-i. Sunt duşmani ai domnului Brazii.

  — Am plecat.

  Paula mergea lângă Philip, aproape de rampa care cobora în garaj, unde era parcată maşina lor, când alunecă. Philip o prinse de braţ şi, în următoarea clipă, ea îngheţă. Rămase nemişcată la adăpostul peretelui şi dădu din cap.

  Pe trotuarul de vizavi mergea, cu paşi mari, un bărbat înalt, îmbrăcat ca un rus, cu o haină şi o căciulă de blană. Philip se holbă la ea, deschise gura să spună ceva, dar Paula i-o luă înainte:

  — E Bill Franklin. Îi recunosc mersul. Ce face la Berna? Ce-ar fi să aflăm şi noi?

  — A intrat într-o farmacie. E coadă la ghişeu. Dau o fugă până jos să mă asigur că maşina e în stare bună.

  — Berna seamănă cu un furnicar, protestă ea.

  Philip o luase deja la fugă în josul rampei şi nu o auzi. Paula rămase, tremurând de nerăbdare, fiind sigură că Franklin va ieşi din farmacie înainte ca Philip să se întoarcă. Se linişti când Philip reapăru după câteva minute, suind rampa în fugă.

  Prefăcându-se că studiază meniul de la Bistro, restaurantul hotelului Bellevue Palace, ca să ia o gustare, Marco îl văzu pe Philip dispărând şi se încruntă. Mai mult ca sigur că se ducea să vorbească cu îngrijitorul garajului, ca să afle unde plecase Brazii.

  Marco, slab ca un ţâr şi alb la faţă ca un mort, era întotdeauna suspicios, interpretând cum era mai rău acţiunile celor pe care îi urmărea.

  Suspiciunile îi fură confirmate când îl văzu pe Philip apărând pe rampă două minute mai târziu.

  Evident, ţinta îl mituise pe îngrijitor, ca să-i spună destinaţia lui Brazii. Dacă îngrijitorul şi-ar fi ţinut gura, ar fi stat mai mult în garaj. Ar fi fost o discuţie mai lungă.

  — E tot în farmacie, raportă Paula.

  — Hai să trecem strada cât mai putem. Vin tramvaiele care coboară de pe podul de peste Aare.

  Tocmai traversaseră, când de peste pod apăru un tramvai mic şi verde. Franklin ieşi din farmacie, se uită în jur, aşteptă până ce în intersecţia unde se întâlneau mai multe străduţe nu mai trecu nici o maşină, apoi traversă cu paşi mari spre Munstergasse, o stradă liniştită, pavată cu piatră cubică, ce cobora spre mastodontul de piatră al Munster-ului, un edificiu în formă de turn, cu o turlă înaltă care domina Berna.

  Pe partea pe care mergea el, trotuarul era străjuit de arcade. Philip şi Paula îl urmară încet, oprindu-se scurt să se uite în vitrine. Erau magazine de patiserie, mici ateliere de pictură, anticariate şi o cofetărie. Sub picioarele lor, pavajul era alunecos şi înşelător, acoperit cu o gheaţă lucioasă. Temperatura era sub zero grade.

  În spatele lor, Marco, îmbrăcat într-o haină de piele maro, deschisă ca să poată ajunge repede la cuţit, îi urmărea târându-şi picioarele. Trecură cu toţii pe lângă câteva alei vechi şi înguste prin care se continua trotuarul de unde dispăruse brusc Franklin.

  — Unde naiba s-a dus? Se întrebă Philip.

  — Mergi şi-o să aflăm, insistă Paula.

  Ajunseră la o altă alee, atât de îngustă, încât nu intrau doi oameni unul lângă celălalt. Încercând să străpungă întunericul cu privirea, văzură silueta înveşmântată în blană părând că merge în interiorul unui zid.

  Intrară repede pe alee, ţinându-se de pereţi, ca să nu alunece.

  Aleea deveni brusc foarte întunecoasă. Paula se uită în sus, la spaţiul dintre acoperişurile vechilor clădiri care se sprijineau unele de altele, lăsând între ele doar un spaţiu ceva mai mare decât o crăpătură. Cerul nu se mai vedea, ascuns de nori deşi şi negri ca smoala, care începuseră să cearnă fulgi mari de zăpadă.

  — Aici a intrat, zise Paula, chiar înainte să ajungă într-un loc unde cotea aleea, ascunzând strada în care ieşea şi care mergea paralel cu Munstergasse.

  În interiorul unui mic alcov, două trepte roase în mijloc de generaţii întregi de paşi, coborau spre o uşă închisă. Pe plăcuţa de lângă uşă se putea citi Emil Voigt – Sachwalter. Deasupra uşii nu era nici o fereastră.

  — S-a dus să vadă un avocat, zise Paula. Cred că eu ar trebui să ies în strada următoare, în caz că o ia pe-acolo când iese. Tu întoarce-te în Munstergasse. Ne întâlnim la intrarea în garaj după ce unul din noi află unde se duce.

  — Bună idee.

  Paula tocmai dispăruse după cotitura pe care o făcea aleea, când Philip se întoarse s-o ia în partea cealaltă şi, prin zăpada care cădea, văzu o siluetă subţire, îmbrăcată într-o haină de piele maro, apropiindu-se de el.

  — Tu eşti spion, strigă Marco într-o germană foarte guturală. Ai încercat să afli unde s-a dus domnul Brazii. Eşti duşmanul lui!

  Şi mai violent, Marco îşi smulse cuţitul din teacă şi se năpusti asupra lui Philip. Era sigur că acţiunea lui îi va aduce laude din partea lui Craig, poate chiar o promovare. Căutând să ajungă la Walther-ul lui, Philip făcu câţiva paşi rapizi în spate, simţi cum îi fug picioarele pe gheaţa subţire, se răsturnă pe spate, ferindu-şi capul printr-o ridicare bruscă a umerilor. Marco îşi ridică cuţitul pentru a-l înfige în corpul întins jos, înaintă doi paşi, alunecă pe aceeaşi porţiune de gheaţă şi se izbi de zid în cădere.

  Apăru Paula. Îl auzise pe Marco urlându-şi ameninţările. Marco începuse să se târască de-a buşilea, când Paula îşi scoase Browning-ul şi-l izbi cu mânerul în cap. Marco se prăbuşi şi rămase nemişcat, fără să mai încerce să se ridice. Zăpada care cădea se asorta cu faţa lui albă, ca de mort.

  — Cred c-ar trebui să uităm de Franklin, zise repede Philip, ridicându-se şi sprijinindu-se de perete. E timpul să plecăm la Zurich. Franklin o să aibă o surpriză când o să iasă. Şi mulţumesc. Pentru că mi-ai salvat viaţa.

  Eve era foarte agitată pentru că era închisă în vilă. Brazii dăduse ordin clar ca ea să nu părăsească clădirea. Nu mai fusese la Berna şi ardea de nerăbdare să iasă şi să arunce o privire prin magazine. În plus, cei cinci mii de franci pe care îi scosese de la Craig îi ardeau geanta. Când Eve avea bani, îi cheltuia. Şi avea şi nişte veşti interesante să-i spună lui Brazii – că-i localizase pe Paula Grey şi pe Philip pe Kochergasse.

  Tocmai se gândea la asta, când sună telefonul. Fugi la el, curioasă să afle ce se întâmplă.

  — Tu eşti, Eve? Bine. Brazii la telefon, vorbesc de la o staţie de benzină. Nu, la naiba! E un service. Americanii nu sunt în stare să vorbească corect engleză ca să-şi salveze viaţa.

  — Cu ce pot să te-ajut?

  — Suie-te în maşină cu tot cu valiză. Du-te urgent la Zurich. Am sunat în prealabil şi ţi-am rezervat o cameră la Baur-en-Viile. E pe Bahnhofstrasse, lângă.

  — Ştiu unde e. Am mai fost la Zurich.

  — Atunci, te rog s-o iei din loc. Mă grăbesc. Rămâi în camera de la Baur-en-Viile de îndată ce ajungi. Ne vedem acolo.

  Brazii închise. Stai în camera ta de hotel. „Ar vrea el”, gândi Eve, grăbindu-se spre dormitorul ei ca să-şi facă valiza. „Bahnhofstrasse, sosesc!” Toate magazinele acelea minunate.

  — Mă întreb dacă l-am omorât pe nenorocitul ăla, acolo, pe alee, reflectă Paula cu voce tare.

  Cu Philip la volan, mergeau pe o autostradă principală, după ce părăsiseră Berna cu o jumătate de oră mai devreme. Ningea constant şi depăşiseră câteva pluguri de zăpadă care menţineau şoseaua accesibilă. Philip se uită la Paula şi spuse cu fermitate:

  — Nu, nu l-ai ucis. M-am oprit înainte s-o iau după tine şi i-am verificat pulsul la carotidă. Era normal. Şi dacă l-ai fi omorât? Era el. Sau eram eu. Fii sigură că m-ar fi dat gata cu cuţitul ăla lung. Atunci, cum te-ai fi simţit. Dacă nu te-ai fi mişcat destul de repede? Gândeşte-te la asta.

  Fu rândul Paulei să se uite la Philip, care îşi întorsese faţa şi se concentra asupra drumului. În acel moment, nu mai era în plasa lui Eve, o femeie rea, după părerea Paulei. Deşi nu avea nici o îndoială că durerea pentru fosta lui soţie, Jean, era încă puternică în sufletul lui, era complet stăpân pe sentimentele şi gândurile sale. Paula îşi aminti ce-i spusese Tweed.

  — În cele din urmă, Philip va trebui să-şi rezolve problema singur. Niciunul dintre noi n-a avut o experienţă atât de îngrozitoare, aşa că niciunul dintre noi n-are de unde să ştie cum trebuie să fie.

  Tweed zbură la Zurich împreună cu Newman, care stătea în avion lângă el. Le ordonase, lui Butler şi lui Nield, aflaţi la bordul aceluiaşi avion, să călătorească separat, ca şi cum n-ar avea nimic de-a face cu el.

  — Problema e, îi explică el lui Newman, în timp ce se aflau în aer, că, după câte spune Archie, Brazii are o listă incompletă a echipei noastre. Ştie de Paula, de tine, de Bill Franklin, ca posibil membru, dar nu ştie de Philip, de Butler sau de Nield, aşa că e bine s-o lăsăm aşa. Şi nici despre Marler nu ştie.

  — Singurii care ar fi putut să-l informeze despre şederea noastră în Dorset sunt Eve, Kent sau însuşi Franklin.

  — Nu, Franklin nu, sublinie Tweed. Nu cred c-ar fi putut să se pună pe listă, nici măcar ca posibil membru. Sunt doar curios de ce e Brazii atât de nerăbdător să facă o listă.

  — Mie mi se pare o listă neagră, zise calm Newman. Ceva după care să se ia domnul Craig. Sau poate Năluca.