Abis

 

 

 

  PROLOG

  — Poate fi periculos, zise Philip Cardon când simţi roţile Land Rover-ului alunecând în noroi.

  — Dacă eşti nervos, lasă-mă pe mine la volan. Mie îmi place să stau pe scaunul şoferului, sugeră Eve.

  Pe Philip îl izbi nota provocatoare din tonul ei. Opri motorul, iar Eve, lângă el, îşi aprinse o nouă ţigară de la cea pe care tocmai o fumase. Era noapte şi ei erau sus, pe dealurile din Purbeck1, apropiindu-se de falezele care coborau până jos, în mare.

  Philip se gândi că Dorset-ul2, în februarie, semăna cu iadul. Plouase zile la rând, iar câmpiile joase pe care le lăsaseră de mult în urmă erau acum lacuri, mlaştini. Mergeau pe urmele adânci de roţi dintr-un drum care urca pe spinarea unui vârf înalt. Era un frig crâncen şi Eve îşi încheie gulerul hainei din păr de cămilă în jurul gâtului.

  În acest punct erau la adăpost de vânt. Philip găsi tăcerea misterioasă, ca şi cum ar fi fost emis un avertisment. Cerul era senin, iar luna arunca o lumină tulburătoare peste vastul peisaj din dreapta lor. Doar la câţiva metri de drum, vârful cobora într-o pantă abruptă, spre o vale mărginită de o altă pantă, undeva, mai departe. Văzură prima dată marea de pe coasta aspră care se întindea înspre vest. Promontorii crestate se proiectau în marea furioasă. Valuri uriaşe, cu coame bune pentru surf, se rostogoleau într-o mişcare nesfârşită.

  — Acolo, jos, trebuie să fie Stemdale Manor3, remarcă Philip. La baza văii – puţin mai mare decât o trecătoare largă – se găsea o casă în stil elisabetan, cu coşurile îndreptate spre cer. În timp ce urmărea casa, luminile se aprinseră, iar Philip scoase o lunetă din buzunarul hanoracului şi îi reglă imaginea. Probabil că generalul Stemdale s-a întors de la hotelul nostru împreună cu fiul său. Cineva închide toate obloanele. Privi cum se aprindeau luminile, dispărând apoi, pe măsură ce tot mai multe obloane erau închise. E ca şi cum ar dispărea viaţa, reflectă el.

  — Acum eşti morbid, îl mustră Eve, sărind jos, aproape alunecând în noroi şi apucându-se de maşină.

  — Fii atentă. Terenul e mlăştinos. El continuă să privească conacul. Nu putea să scape de premoniţia unei tragedii iminente. „Trebuie să fie atmosfera ciudată de aici, de sus”, îşi spuse, dar ştiu că se închide înăuntru pe timp de noapte, observă el.

  — Ştii, îţi aduci aminte că la barul din spate, la hotelul Priory, generalul zicea că e atât de izolat, încât noaptea transformă casa într-o fortăreaţă, îi aminti Eve. În toată casa aceea mare, doar ei doi şi servitorul. Marchat. Ciudat nume. Mă întreb de ce naţionalitate e. Afişă zâmbetul care-l atrăsese prima dată, când se întâlniseră, din întâmplare, la Priory. Dă-te la o parte, trec eu la volan.

  — Înapoi, la locul tău. Eu conduc şi cu asta, basta.

  — Fii încăpăţânat, atunci, dar să nu ne trezim jos, în defileul acela. Era supărată că nu face ce vrea ea. Trecu înapoi, pe locul pasagerului şi tonul vioi păru să-i revină. Ăsta pe care urcăm e Lyman’s Tout? Ce înseamnă Tout?

  — Promontoriu. Punct de observaţie. Un cuvânt local. În stânga, avem Houns Tout. Să nu mă întrebi ce înseamnă Houns.

  Philip porni motorul şi îşi continuară ascensiunea. În stânga lui se întindea, pe o suprafaţă extinsă, o iarbă pitică ce se căţăra pe un perete de piatră. Încercase mai devreme s-o ia peste iarbă, dar o găsise îmbibată cu apă. Încă tulburat, se uită în jos, spre Stemdale Manor şi continuă să urce mai sus şi mai sus.

  — Ne-au spus la hotel că vântul ne va lovi după ce vom trece de creasta vârfului ăstuia – drept dinspre mare. Lasă trapa jos.

  Tocmai termină de vorbit, când ajunseră în cel mai înalt punct al vârfului. Vântul îi lovi, ca şi cum o uşă imensă s-ar fi trântit în faţa lor. Eve îşi trase pe cap gluga de la haină. Philip încetini pe pământul care devenise un platou întins de iarbă jalnică. În stânga, peretele de piatră se înclina spre est, ca lovit de un atac violent. Mugetul mării semăna cu o bătaie de tobă. Philip opri maşina, apoi motorul şi se aplecă, aşa încât Eve să-l audă.

  — Mă duc puţin pe jos. Cred că suntem aproape de margine.

  — Pentru mine e suficient de aproape.

  — Mă întreb a cui e clădirea aceea veche.

  În stânga lui, destul de departe de mare, se ridica, umilă, o construcţie mare şi mohorâtă, înaltă cât două etaje, cu pereţi de granit. Părea părăsită şi de la ea terenul cobora constant spre ceea ce el bănuia a fi marginea falezei.

  Aplecându-se contra forţei vântului care-l dărâma, înainta cu grijă. Se opri brusc. Fără nimic care să îi indice primejdia, se trezi chiar pe margine şi-i mulţumi lui Dumnezeu că vântul îi bătea din faţă.

  Prăpastia se prăvălea aproape perpendicular, o sută de metri în jos, peste aflorimente de roci, de unde marea tuna, spărgându-se la baza ei. Roci, ca nişte dinţi imenşi, ieşeau din mare. Un val uriaş îşi făcu apariţia, se sparse ca o bombă de stâncă şi rocile dispărură, iar Philip îşi simţi faţa umezită de stropi minusculi. Marea se retrase repede, descoperind rocile care fură inundate din nou de un val proaspăt ce apăru urlând.

  Privea marea, când îşi aduse din nou aminte de fosta lui soţie, Jean, care, pentru el, însemnase mai mult decât viaţa. „Dacă mai fac un pas, pământul se surpă şi mă ia şi pe mine cu el”, gândi el. Atunci, s-ar sfârşi şi chinul de a trăi fără ea. Avea şi un martor care ar spune că a fost un accident. Scrâşni din dinţi şi îşi scoase ideea asta din cap. Jean n-ar fi vrut să se dea bătut, ar fi vrut ca el să meargă mai departe şi să vadă ce nou viitor îşi poate construi. Doar dacă.

  Clipi. Dinspre mare, o lumină licărise de câteva ori. Cu colţul ochiului, prinse o licărire şi din interiorul ţărmului. Continuă să fixeze casa aceea de granit, cu aspectul ei apocaliptic, când văzu câteva licăriri de răspuns. Cineva de acolo schimba semnale cu cineva de pe mare. Apoi clădirea se cufundă din nou în întuneric. Fusese doar o iluzie? Se întoarse la locul unde Eve stătea protejată de Land Rover, cu ochii pierduţi înspre răsărit. Îşi dădu gluga jos, ca să-l poată auzi.

  — Ai văzut o lumină licărind din casa aceea mare şi întunecată? Întrebă el.

  — Nu, n-am văzut.

  — Eşti sigură?

  — Da. Ai ajuns la marginea falezei?

  — E un perete perpendicular. O clipă m-am simţit ameţit.

  — De aceea şi vezi lumini. Sări pe locul şoferului înainte ca el să o poată opri. Cred c-ar fi mai bine să conduc eu la întoarcere. Hai! Sus!

  El înjură cu voce joasă. Ei chiar îi plăcea să facă ce voia. În creier i se declanşă un semnal de alarmă. Când i se alătură, pe locul pasagerului, ea porni motorul. Apoi întoarse maşina într-un semicerc şi coborî înapoi pe urmele de pe drum.

  Zdruncinat de experienţa de la marginea stâncii, Philip rămase tăcut câteva clipe. Curând realiză că ea era un şofer de primă mână, ceea ce era o uşurare. Privi în gol, spre vest, şirul de promontorii sălbatice, înfipte în mare, ca nişte ţepe gigantice. Se gândi că era una dintre cele mai aspre coaste pe care le văzuse vreodată, fără nici un copac, doar şiruri de creste care se terminau în promontoriile acelea uriaşe. Apoi apucă braţul lui Eve, uşor, să nu o sperie. Tocmai trecuseră peste o creastă, lăsând-o în spate, iar vântul se întoarse, ca şi cum cineva ar fi apăsat pe un buton. Liniştea aceea misterioasă se instală din nou.

  — Opreşte, pentru Dumnezeu! Ţipă el.

  Mai jos, în depărtare, văzu Stemdale Manor. Casa cea mare ardea ca o torţă gigantică. Întregul edificiu era în flăcări, de la un capăt la altul. Eve opri maşina, iar Philip scoase din nou luneta şi o focaliză. O flacără de un roşu sălbatic umplu lentila. Cercetă terenurile împrejmuite de un zid de piatră. Ascuns pe jumătate de un hambar de lângă casa care ardea, se găsea un Bentley vechi, cu trepte laterale şi faruri imense. Era al generalului Stemdale.

  — Nu putem face nimic, zise Eve, aprinzându-şi o ţigară.

  Mai târziu, când îşi aminti remarca, lui Philip i se păru rece, indiferentă, dar ea avea dreptate. Nu putea ajunge la conac dându-şi drumul pe panta din stânga. Era mult prea abruptă. Nu putea nici măcar s-o coboare cu frâna trasă, asta în cazul în care ar fi condus în jos, mai aproape de creastă. Suprafaţa udă şi noroioasă era atât de înşelătoare, încât şi-ar fi pierdut echilibrul, iar distanţa pe care ar fi plonjat ar fi fost fatală.

  — Păcat că nu putem da alarma sau chema pompierii, îşi făcu el griji.

  — Nu ai un telefon mobil?

  — Nu.

  Tweed, şeful lui şi directorul adjunct al SIS4 de la Park Crescent, din Londra, le interzisese angajaţilor săi să folosească acest instrument. În zilele noastre era atât de uşor să interceptezi convorbirile telefonice, iar Tweed se păzea de un eventual grup ostil care era pe recepţie.

  — Nu văd cum Stemdale sau fiul lui ar fi putut să scape dintr-un asemenea pârjol, remarcă el.

  Trecătoarea în care se găsea casa era netedă şi cobora spre mare chiar din dreptul conacului. Vântul urla în josul acestei pâlnii naturale, aţâţând flăcările şi dându-le forme nebuneşti. Philip îşi puse resemnat luneta înapoi în buzunar.

  — Să mergem, spuse el. O să anunţăm incendiul de îndată ce vom putea. Obloanele acelea nenorocite, pe care Stemdale ne-a spus că le închide în fiecare noapte, probabil că i-au prins ca într-o capcană. Stai! O clipă.

  Văzuse mişcare în spatele casei aceleia condamnate. Pentru prima oară, luna fuse traversată de nori. Brusc, totul fu întunecat, în afară de conacul în flăcări. Continuă să încerce o focalizare mai bună a lunetei pe drumul din spatele conacului, care făcea o cotitură spre satul Langton Matravers. Nu văzu nimic în întunericul acela.

  — Ce cauţi? Întrebă Eve, lăsând motorul să meargă în gol. E al naibii de frig aici, sus.

  — Mi s-a părut că văd o altă maşină plecând de la conac, cu câţiva oameni în ea.

  — Se poate să fi fost Stemdale şi fiul? Întrebă ea pe un ton plictisit, aprinzându-şi o altă ţigară.

  — Nu. El ar fi folosit Bentley-ul. Iar maşina e încă pe jumătate în interiorul hambarului. Mi-a spus că singurul lui mijloc de transport, în afară de Bentley, o altă piesă clasică, e la reparat.

  — Probabil că ţi s-a părut. Eşti încă ameţit de cât te-ai uitat în jos, de pe stâncă. Putem să mergem? Îngheţăm aici.

  — Da.

  Din nou Eve putea avea dreptate. Nu prinsese decât pentru o clipă imaginea unui vehicul ieşind în viteză din acel infern. Eve manevră Land Rover-ul cu multă abilitate, conducând mai repede decât el, ieşind adesea de pe urmele de roţi, în porţiunile laterale cu aspect de burete, dar reuşind să rămână pe drum.

  — Îmi place să-ţi conduc rabla. E distractiv. În condiţiile astea, e un test pentru nervi.

  — Oare?

  Din nou primi un semnal din subconştient. Încetă să-i mai dea atenţie când trecură pe lângă conacul care căpătase aspectul unui rug funerar înnegrit, luminat de luna care apăruse din nou. Peisajul Dorset-ului era din nou deprimant. Vârfuri golaşe mărşăluind spre vest, unul după altul. Coborau spre locul unde drumul întâlnea o şosea, când Philip auzi sirenele unei maşini de pompieri, o văzu trecând cu girofaruri albastre, apoi o alta.

  — Ia-o la stânga, spre Kingston, spuse Philip după ce intrară pe o şosea pustie, cu o suprafaţă decentă de asfalt, lăsând terenul mlăştinos în spatele lor.

  — Bine, dar de ce?

  — Aşa, e un drum lung, ocoleşte, dar, dacă o facem prima la stânga, ieşim, în cele din urmă, în drumul care duce spre Stemdale Manor. Am putea să raportăm ce am văzut.

  — Ce crezi tu că ai văzut. O adevărată pierdere de timp. Ştim că pompierii au venit în forţă. E vreun bar în Kingston? Mi-ar prinde bine ceva de băut.

  — E unul bun. Bine. Mergem în continuare spre Kingston.

  Philip era confuz. Deşi mintea îi era tulbure – se resimţea după durerea provocată de moartea bruscă a soţiei sale, în urmă cu un an şi mai bine, iar acum era pentru prima oară când simţea un interes crescând pentru o altă femeie – o parte din ea îi funcţiona încă normal. De ce Eve nu dorea să raporteze tragedia la care fuseseră martori?

  Spre Kingston coborâseră pe un drum şerpuit şi înşelător. Eve devia uneori pentru a evita băltoacele cât nişte adevărate lacuri. Panta era foarte înclinată, iar Philip avu din nou dovada profesionalismului ei ca şofer. „Nu ştiu nimic despre ea, de când ne-am întâlnit prima oară, la cina de la Priory, se gândea el, în afară de faptul că e foarte frumoasă. Trebuie să-i pun câteva întrebări, aşa, la un pahar.”

  Scott Arms, cocoţat pe una din înălţimile periferice ale Kingston-ului, era construit, ca şi restul satului, din piatră veche şi neagră, din care se mai găsea încă sus, în Purbeck. Interiorul era format dintr-un labirint de niveluri diferite şi separeuri izolate, unele având o masă pentru o singură persoană în faţa unei banchete.

  — Fii atentă aici, îi spuse Philip, luând-o de braţ. Trebuie să urci şi să cobori, iar treptele sunt înşelătoare.

  — Mă descurc.

  Îşi trase braţul, demonstrându-şi încă o dată independenţa aproape agresivă. Philip alese o masă la nivelul cel mai de jos, într-un separeu din faţa unei ferestre mari care dădea spre est. El comandă un pahar de vin franţuzesc alb, sec, iar Eve ceru o votcă mare.

  — Ar fi bine să conduc eu ce a mai rămas până la Priory, spuse el, zâmbind.

  — De ce? Crezi că un pahar mă face incapabilă? Întrebă ea.

  — Să vedem cum o să ne simţim mai târziu.

  — Philip, cum îţi câştigi tu existenţa?

  — Mă ocup de asigurări. E ceva mai specializat, confidenţial, dar tu?

  — Eu sunt în securitate. Şi la mine e ceva special. Făcu o pauză. Probabil că am spus deja prea multe.

  Îşi gustau băuturile, când un tânăr solid, îmbrăcat din cap până în picioare în haine de piele neagră, trecu pe lângă ei cu o cască în mână. Nu se uită nici o clipă la masa lor. Lui Philip i se păru că nu se uită la ei aproape intenţionat şi simţi că era ceva ciudat la el.

  — Cât stai la Priory? Întrebă Eve întâmplător.

  — Cam o săptămână. Asta dacă nu mă cheamă înapoi de la birou. Tu?

  — Eu sunt pe cont propriu. Hai să vizităm Purbeck-ul împreună. Ai nevoie de companie, după ceea ce mi-ai spus despre Jean. E prima excursie după moartea ei?

  El înghiţi şi îşi controla cu greu emoţiile. Era felul degajat – ceva din trecut – în care ea îi amintise de moartea soţiei sale, care îl deranja. „Stăpâneşte-te”, gândi el.

  — Bună idee, zise el, în cele din urmă. Da, aşa o să facem. Mă bucur să am o companie cât se poate de oportună.

  Eve Warner îşi scosese haina şi rămăsese într-un costum bleumarin îngrijit şi o bluză albă, pe gât. Îşi coafase părul foarte negru, lipit de cap şi de gâtul frumos. Faţa era aproape triunghiulară, terminată cu o bărbie ascuţită dedesubtul unei guri mari care sugera o persoană hotărâtă. Avea un nas roman, dar ceea ce frapa erau ochii umbriţi de sprâncene negre. De un căprui întunecat, îl priveau ca şi cum ar fi fost în stare să-i citească gândurile. O femeie impresionantă, căreia Philip îi dădea aproape patruzeci de ani, cu o personalitate puternică.

  Barul era foarte liniştit şi nu era nimeni pe lângă ei când ea îşi etală zâmbetul atrăgător.

  — Philip, la ce te gândeşti? Pari cam departe.

  — Mă gândeam că mi-ar prinde bine o companie feminină.

  — La asta te gândeai, deci! Chiar vom vizita Dorset-ul împreună.

  Mintea îi zburase înapoi cu câteva ore, la cină, când o întâlnise prima oară, în subsolul cu pereţi înalţi, din piatră veche, unde se servea masa. Philip stătea la o masă singur şi, lângă el, se aranjase o altă masă pentru o singură persoană. Singurii ocupanţi, în afară de el, era un cuplu de vârstă mijlocie, aşezaţi la o masă în cel mai îndepărtat colţ al sălii luminate de lămpi de perete.

  Eve apăruse pe neaşteptate, coborând treptele de piatră în spirală care duceau spre subsol. După ce ajunsese jos, se oprise, inspectând ciudata încăpere, până ce un chelner se apropiase de ea.

  Pe Philip îl atrăsese din clipa în care îşi pusese ochii pe ea. „Pun pariu că e cu vreun prieten”, îşi spusese. Pe mâna stângă nu avea nici un inel.

  — Doamna aşteaptă pe cineva? Întrebase chelnerul, grăbindu-se spre ea.

  — Nu. Aş dori masa de acolo. E liberă?

  Arătase spre o masă de lângă peretele din fund, chiar aproape de locul unde stătea Philip. Aşteptase până ce ea se aşezase doar la câţiva paşi de el. Era slabă, înaltă cam de un metru cincizeci şi cinci şi purta pantofi de lac, aurii. În timp ce ea studia meniul, Philip îşi făcu curaj să-i vorbească. Nu se apropiase de o altă femeie de când murise Jean şi nici nu simţise vreo înclinaţie de acest fel. Ea se simţise privită, se uitase în stânga şi-n dreapta, zâmbise timid. Philip îşi luă inima-n dinţi.

  — Bună seara. Nu cumva sunteţi singură? Eu sunt. Vă pot recomanda calcanul5. Asta dacă vă place peştele.

  Ea îi simţise imediat timiditatea şi îi surâsese şmechereşte, ca să-l facă să se simtă în largul lui.

  — De ce nu veniţi lângă mine? Atunci o să am cui mă plânge dacă peştele e stricat.

  Aşa începuse totul. „Nu”, gândi Philip, uitându-se din nou la ea în liniştea de la Scott Arms, în Kingston, totul începuse mai devreme, la Londra, în sediul SIS din Park Crescent. În biroul cel mare al şefului său, de unde se vedea Park Crescent până departe.

  Tweed îi ceruse Monicăi, asistentei lui de încredere, care lucra de mult timp pentru el, să-i lase singuri pentru câteva minute.

  — Philip, cred c-ar trebui să-ţi iei o vacanţă.

  — Aş prefera să n-o fac.

  — Philip, îţi ordon să-ţi iei o vacanţă. Trebuie s-o faci. Ţi-am rezervat un apartament la un hotel interesant, în Dorset. La periferia Wareham-ului. Hotelul Priory. Apartamentul e rezervat pentru o săptămână, pe numele tău. A şi cât stai pe-acolo, ai putea să faci nişte investigaţii discrete despre generalul Stemdale. Are peste optzeci de ani şi e proprietarul Băncii Stemdale, banca aceea privată care e în familie încă de la fondarea ei, pe la începutul anilor 1800.

  — Ce vrei să afli despre el? Întrebă Philip.

  — Nu sunt sigur.

  Tweed se ridicase de la birou, îşi scosese ochelarii şi începuse să-i cureţe cu o batistă în timp ce făcea înconjurul camerei. De o înălţime medie, cu părul negru, când îşi punea ochelarii era bărbatul de vârstă mijlocie pe lângă care treceai pe stradă fără să-l observi. Ceea ce constituia un avantaj pentru foarte agerul director adjunct al SIS.

  — Ştii ce mi-ar plăcea să ştiu? Dacă mai e în toate minţile. Când l-am întâlnit la club, mai era, dar asta se întâmpla acum câţiva ani. Atunci îşi sărbătorea cea de-a optzecea aniversare. Conduce personalul de la bancă cu o mână de fier. Are operaţiuni secrete, aşa că, dacă vei putea lua legătura cu el, vei avea ceva greutăţi în a obţine vreo informaţie.

  — Ce fel de informaţie? Insistă Philip, căruia nu-i plăcea deloc o astfel de idee.

  Bănuia că Tweed e nerăbdător să-l scoată din casa în care locuia singur de la moartea lui Jean, dar acum când îi dăduse o anumită misiune, n-ar fi avut nici un rost să se mai certe pe acest subiect.

  — Altceva ce mi-ar mai plăcea să aflu – şi asta va fi, probabil, imposibil de obţinut dacă nu ajungi aproape de el – sunt numele clienţilor lui importanţi. Ia-ţi geamantanul pe care-l ţii aici, pregătit întotdeauna pentru o excursie de urgenţă. Afară e un Land Rover care te va duce acolo. Uite cheile. Philip, încearcă să te odihneşti în Dorset. Vorbeşte cu oameni.

  — Ai terminat de visat? Întrebă Eve care începea să-şi pună haina din păr de cămilă, în Scott Arms. Eu sunt încă aici. Doar în caz c-ai uitat.

  „Îi place să i se dea multă atenţie, se gândi el, îmbrăcându-şi haina de sibir. Nu, nu e corect. Probabil c-am tăcut prea mult. Nu mai ştiu cum să mă port cu femeile.”

  Se strecură repede în faţa ei şi urcă prima treaptă a scărilor de piatră. Podelele erau pavate cu lespezi din acelaşi material.

  — Cunosc drumul spre ieşire. Poţi rămâne blocat în labirintul ăsta ore întregi, glumi el peste umăr.

  — Pe fereastră, în lumina lunii, se vedea castelul Corfe, rosti ea brusc.

  — Parcă ziceai că e prima ta excursie în Dorset, replică el.

  — Ca mulţi alţii, studiez şi eu ghidurile de călătorie. au şi poze, în caz că nu ştiai, răspunse ea sarcastică.

  Ajunşi afară, se grăbi spre parcarea din spatele barului şi se sui la volan, lăsând-o să alerge în spatele lui. Îşi scutură noroiul de pe cizme de marginea maşinii. Ea se urcă pe locul de lângă el.

  — Dă-te la o parte, îi ceru ea. Vreau să conduc.

  — Şi eu la fel. Ai condus destul.

  — Crezi că o votcă îmi afectează abilitatea de a-ţi conduce carul de luptă?

  — E rândul meu.

  Părăsind parcarea, coborî un alt deal abrupt, cu multe curbe periculoase, intră într-o băltoacă, iar apa se scurse pe maşină şi intră pe o fereastră deschisă.

  — Mi s-a udat haina, spuse ea cu un ton de gheaţă.

  Se uită scurt la ea. Haina din păr de cămilă era doar răzleţ stropită cu apă. Ea se uita fix, drept înainte, supărată pentru că el n-o lăsa să conducă. În depărtare, mult sub ei, două vârfuri din lanţul Purbeck coborau, împrejmuind un gol care, probabil, fusese o trecătoare strategică pe vremea lui Cromwell. Castelul Corfe era cocoţat pe o colină înaltă, în acest gol. Stâncile lui golaşe şi turnurile ruinate îi aminteau lui Philip de un schelet, ceea ce-l purtă cu gândul înapoi, la marele incendiu de la conacul Stemdale.

  Erau acum, oare, generalul Stemdale şi fiul său, Richard, schelete adevărate, consumate de ceea ce mai mult ca sigur fuseseră temperaturi incredibil de mari? Un gând morbid, dar în aceeaşi seară, ceva mai devreme, îl întâlnise pe generalul Stemdale la un pahar, în barul de la Priory. Aflase că bătrânul crai făcea o vizită nocturnă. Fusese una dintre acele coincidenţe la care speri din tot sufletul, dar care se întâmplă rar. Prima oară, generalul îl fixase lung pe Philip şi, întrucât erau singuri, făcuse o remarcă:

  — Văd durere în ochii dumitale. Pari un om care a suferit.

  Philip se trezise povestindu-i pe scurt despre tragedia morţii bruşte a lui Jean, ceva despre care vorbea foarte rar. Vorbiseră o vreme, aşa că Philip avea ce să-i raporteze lui Tweed la întoarcere.

  Ajunseră la Corfe, un sat de căsuţe vechi, din piatră, aşezat pe o suprafaţă întinsă şi urmară drumul care ducea înapoi spre Wareham, întorcând într-un semicerc chiar deasupra colinei de pe care străjuia castelul Corfe. Fu apoi o călătorie dreaptă, pe o şosea bună şi goală. Eve căzuse din nou într-o tăcere meditativă, fără să-l privească pe Philip sau să-i adreseze vreun cuvânt nici măcar o dată, de ciudă.

  Un ochi mare şi orbitor îi umplu oglinda retrovizoare. Un motociclist în piele neagră, cu cască, i se ţinea de coadă. Philip îl aşteptă să depăşească, aşa cum fac întotdeauna şmecherii. Piele Neagră îi rămase lipit de spate. Philip şi-l aminti pe tânărul solid care intrase în Scott Arms. „Treci odată, fir-ai tu să fii!” îşi zise.

  Motociclistul refuză să-i facă acest serviciu. Philip începu să-şi dorească să fi luat Walther-ul automat. În caz că urmăritorul era înarmat şi ostil.

  Destul de ciudat era faptul că Eve părea că nu-şi dă seama că sunt urmăriţi. Stătea aproape nemişcată, cu mâinile strânse pe centura de siguranţă. Philip încetini, trecu podul de peste râul Frome de la periferia Wareham-ului, semnaliză, coti la dreapta într-o piaţetă veche şi coborî pe o alee scurtă până la Priory.

  Parcă maşina aproape de un zid de piatră, lângă intrarea hotelului, când îl văzu pe motociclist oprind la capătul celălalt al pieţei şi stingând farul acela orbitor.

  — Ei bine, ne-am întors întregi, remarcă Eve, sărind jos, pe pavaj.

  — O nimica toată, îi răspunse Philip, încuind maşina.

  Eve mângâie Porsche-ul cel nou şi roşu lângă care parcase Philip.

  — Asta e dragostea mea. Carul meu de luptă. Nu-i rău, nu crezi?

  Philip îngheţă în locul în care se afla. La plecarea din Park Crescent, avusese sentimentul că e urmărit de cineva într-un Porsche roşu. Maşina aceea ostentativă lăsase tot timpul câteva maşini în spatele lui şi o pierduse în apropiere de Wareham. Şoferul purtase o cască, aşa că nu putuse să se hotărască dacă în spatele volanului era un bărbat sau o femeie. Apoi îşi reaminti că erau doar câteva Porsche-uri roşii prin împrejurimi. Se uită înapoi, în piaţetă, dar motociclistul dispăruse. Nu-l auzise ambalând, aşa că, probabil, îşi împinsese motocicleta în piaţă înainte să-i pornească motorul. Foarte ciudat. Făcu un cerc pentru a admira Porsche-ul. Eve părea că-şi recăpătase normala bună dispoziţie radiantă.

  — Asta iar e ceva. Trebuie să te fi costat o avere.

  — Maşina companiei.

  O descuie şi lumina de interior se aprinse. Pe unul din locuri erau aruncate, la grămadă, haine scumpe, de parcă ar fi fost zdrenţe. Răscoli prin ele şi trase afară nişte pijamale din mătase albastră. De sub mormanul de haine, ceva căzu pe podeaua maşinii. O cască.

  Intrară în hotelul Priory, o clădire veche de sute de ani, pe sub o arcadă de piatră care dădea într-o curte închisă, cu pavaj inegal. Luând-o înainte, Eve împinse uşa grea de lemn de la recepţie. Din spatele unei tejghele înguste, proprietarul, un bărbat cu o înfăţişare caldă, îl salută pe Philip.

  — Mă bucur să vă văd înapoi, domnule. V-a căutat Monica, un telefon de urgenţă. V-a rugat s-o sunaţi de îndată ce vă întoarceţi. Puteţi să folosiţi telefonul acesta.

  Plin de tact, proprietarul dispăru, iar Philip apucă telefonul. În spatele lui, Eve îl interogă:

  — Şi cine e Monica?

  — Mătuşa mea, zise Philip repede. Are grijă de casa mea, continuă el, minţind cu uşurinţă.

  — Mă duc jos, în apartamentul meu. Ne vedem la bar.

  Philip ar fi preferat un telefon mai puţin public, dar era singur când formă numărul de la Park Crescent. Monica, asistenta lui Tweed, vorbi grăbită:

  — Ţi-l dau pe şefu’.

  — Tweed la aparat, spuse familiara voce. Suni de la hotel?

  — Da.

  — Atunci treci câţi poţi de repede la un telefon public şi sună-mă. Telefonul amuţi.

  Philip, cu haina de sibir încă pe el, se întoarse în noaptea acum uscată, dar foarte rece, cu un cer presărat de stele deasupra lui. Mai devreme, când ajunsese în Wareham, observase o cabină telefonică pe South Street, la nu mai mult de cinci minute de mers pe jos, în stilul lui. South Street era goală când intră în cabina telefonică, cu o lanternă pe care o luase din maşină. Avea un fascicul puternic şi era grea, acoperită cu cauciuc. O armă de nădejde, dacă s-ar fi întâmplat să dea peste Piele Neagră.

  Tweed răspunse chiar el şi începu să vorbească rapid după ce verifică locul de unde vorbea Philip.

  — S-au cam încurcat iţele acolo. Casa generalului Stemdale a fost mistuită de flăcări. Pompierii au recuperat două cadavre. Pe-al generalului şi pe al fiului său, Richard, carbonizaţi, dar încă posibil de recunoscut.

  — Noi am văzut conacul arzând de la distanţă.

  — Noi?

  — Îţi explic mai târziu. Cred că am văzut o maşină care pleca de acolo, cu mai mulţi oameni înăuntru.

  — Crezi?

  — Da, nu sunt sigur. S-a întâmplat totul aşa de repede.

  — În cazul ăsta n-ai văzut nimic dacă eşti întrebat de poliţie. Mă refer la vehiculul-fantomă.

  — De ce.?

  — Ascultă. Şeful echipei de pompieri de la faţa locului l-a chemat pe şeful poliţiei din Dorchester. Pentru că Stemdale era mare ştab, Dorchester-ul a contactat Scotland Yard-ul. Şi ce noroc – ghinion, mai bine zis – a avut, să vorbească cu vechiul şi certăreţul meu partener, inspectorul-şef Roy Buchanan. Se poate să fie în drum spre locul faptei, cu elicopterul. Te-ai putea trezi că te ia la întrebări, aşa că fii atent.

  — Dar nu înţeleg. Buchanan e de la omucideri.

  — Şeful pompierilor a raportat că tot exteriorul conacului a fost stropit cu benzină. Ăsta n-a fost accident. A fost incendiere premeditată. Crimă cu sânge rece.

  — O, Doamne.

  — Am zis ascultă. Tocmai i-am telefonat nepoatei generalului. O cunosc puţin. Mi-a spus că grosul capitalului băncii era ţinut de către general în biroul lui de la conac, sub formă de obligaţiuni la purtător – negociabile oriunde, fără prea multe întrebări. În filiale lăsase atâţia bani cât să-i meargă afacerea.

  — Despre câţi bani vorbim?

  — Trei sute de milioane de lire sterline. Plus. Trebuie să închid acum. Rămâi acolo. Mai dă o raită puţin de dimineaţă, dar ai grijă. Şi ţi-am trimis ajutor. Să te susţină.

  — Pe cine?

  — S-ar putea să fie acolo deja. O să-l recunoşti când o să-l vezi.

  Philip se întoarse cu paşi lenţi la hotel. Voia să-şi pună gândurile în ordine. Incendiere premeditată? Crimă? Iar el, împreună cu Eve, fusese martor. Aranjă faptele în ordinea în care se petrecuseră.

  La marginea stâncii era sigur că văzuse semnale luminoase care licăriseră de pe mare şi cărora li se răspunsese din locul care părea a fi vechiul hambar gol al unei case, dacă le văzuse. Eva negase că ar fi văzut ceva, iar el deja observase că ei nu-i scăpau multe lucruri.

  Apoi incendiul îngrozitor. Şi maşina pe care o văzuse dispărând pe câmp. Dacă văzuse o maşină. La Scott Arms, motociclistul voinic care trecuse pe lângă separeul lor. Aici, nimic. Doar că, mai târziu, fuseseră urmăriţi tot drumul până la Priory de un motociclist – un fapt sigur, care nu putea fi produsul imaginaţiei înfierbântate datorate lui Eve, care era diabolic de atrăgătoare.

  Deschizând uşa de lemn spre holul hotelului, se simţi recunoscător lui Tweed pentru că îl avertizase să nu spună prea multe. Îşi scoase haina de sibir, porni pe coridor şi aruncă o privire în bar, care era o cameră separată la capătul acestuia. Avu un alt şoc.

  Eve, aşezată aproape cu spatele la el, se schimbase într-o rochie de un albastru-închis, cu o curea aurie încercuindu-i mijlocul şi cu picioarele lungi puse unul peste altul, descoperite de o crăpătură adâncă a rochiei. Vorbea cu Bob Newman, care stătea şi o asculta, cu o figură inexpresivă şi un pahar de scotch în mână.

  Aşadar, acesta era „ajutorul” pe care Tweed îl trimisese atât de urgent ca sprijin. Newman, corespondent de presă, era un prieten apropiat şi de încredere al lui Tweed. Fusese verificat temeinic cu mult timp în urmă.

  Trecut acum de patruzeci de ani, se implicase total şi cu multă eficacitate în câteva misiuni SIS.

  Philip se hotărî să-i lase singuri câteva minute, cât să-şi adune gândurile. Nu-l văzuse nimeni strecurându-se în confortabilul hol din spatele hotelului, gol acum şi aşezându-se pe o canapea. „Mă întreb despre ce vorbesc”, gândi Philip.

  Bob Newman sosise ceva mai devreme în acea seară, pe întuneric, după un drum înspăimântător spre Wareham. Lui Newman îi plăcea să apese acceleraţia până la fund, dar niciodată nu băuse înainte să se suie la volan. După ce se trecuse în registrul hotelului, îşi dusese valiza sus, în camera lui, o deschisese, îşi pusese repede câteva haine pe umeraş, apoi coborâse la bar pentru mult doritul scotch.

  În bar, o încăpere lungă, cu barul propriu-zis pe stânga cum intrase el, nu era nimeni, cu excepţia barmanului şi a unei femei atrăgătoare, îmbrăcată într-o rochie de un albastru-închis. Ea făcu prima mişcare când îl văzu pregătindu-se să se aşeze la distanţă de ea.

  — Eu sunt singură. Crezi că ar fi posibil să stăm şi noi la un pahar de vorbă? Eşti Robert Newman, faimosul corespondent internaţional. Te ştiu din fotografiile din presa internaţională.

  — Nu faimos şi internaţional. Notoriu este cuvântul, îi spuse el, aşezându-se într-un fotoliu lângă ea. Noroc!

  — În ultimul timp n-am prea văzut multe articole de-ale tale, continuă ea, etalând un zâmbet cald. Bănuiesc că, probabil, bestsellerul pe care l-ai scris, Kruger: Computerul care a căzut, ţi-a adus o avere. A apărut peste tot în lume şi încă se mai tipăreşte.

  — M-a făcut să mă simt confortabil pentru o vreme, zise el scurt. N-avea nici un rost să-i mărturisească faptul că e milionar. Nu spui aşa ceva unor necunoscute. Newman n-o spusese nimănui. Ea îl studia.

  Putea să aibă în jur de un metru şaptezeci şi cinci, bine făcut, trăsături puternice, proaspăt ras, păr castaniu-deschis şi aura unui bărbat care umblase mult şi văzuse lumea, cu părţile ei bune şi rele. Un individ foarte dur, credea ea, dar plăcut în rarele momente când zâmbea.

  — Apropo, eu sunt Eve Warner, spuse ea.

  — Ce faci ca să-ţi câştigi pâinea cea de toate zilele? Întrebă el. Sau eşti rentieră?

  — Arăt eu ca o rentieră? Se îndreptă indignată. Întotdeauna a trebuit să muncesc ca să trăiesc. Nu ca tine, îl tachină ea.

  Ea îi zâmbi sarcastic, dându-i impresia de rânjet. El nu-i răspunse la înţepătură. Urmă o pauză lungă şi el aşteptă ca ea să-şi dea seama că mai era ceva de spus. Ea nu spuse nimic, ceea ce lui i se păru interesant.

  — Atunci, ce meserie ai? Întrebă el, în cele din urmă.

  — Mă ocup de echipamente de securitate.

  — Care anume?

  — E puţin cam secret. Toate sunt secrete. Dar sunt plătită bine şi muncesc ca un troian.

  — Adică eşti un cal troian? O împunse el.

  Îşi miji ochii căprui, sfredelitori. O prinsese cu garda jos. Ea se uită în spatele lui. Philip intrase în bar şi când ea se întoarse îi făcu cu mâna.

  — Eu plătesc. Tu cu ce te otrăveşti, Eve? O, bună, Bob! Nu ne-am văzut de mult.

  — Eu rămân pe votcă. Încă una dublă, răspunse Eve.

  — Pentru mine un Scotch, Philip, spuse Newman.

  — A, voi doi vă cunoaşteţi? Întrebă Eve, surpriza trădându-i-se în voce.

  — Pe ici, pe colo, răspunse Newman, ridicându-şi uşor vocea, aşa încât Philip să audă ce spune. Philip lucrează în asigurări. Investigam odată o fraudă şi el mi-a vândut câteva ponturi.

  Philip îl binecuvântă pe Newman pentru a fi bănuit atât de bine ce-i spusese el lui Eve. Pentru el comandă un pahar de vin alb, franţuzesc, sec şi le aduse băuturile şi celorlalţi. Eve îl urmări cu privirea. Având peste treizeci de ani, Philip era mai suplu decât Newman, mai sensibil, după cum bănuia ea, mai puţin capabil să facă faţă vieţii. Aici nu ghicise bine şi îl subestima pe Philip. Îşi trase şi el un scaun, iar acum formau un cerc închis. Eve bău din votca ei şi goli imediat jumătate de pahar. Îşi aprinse o nouă ţigară de la cea pe care o fumase. Newman scosese o brichetă, dar ea dădu din cap.

  — Pot să-mi aprind singură ţigara.

  — Bravo ţie! Cu timpul o să înveţi şi cum să o fumezi.

  Ea îl privi rece, îşi strânse buzele pline, apoi zâmbi.

  — Apropo de fum, ai auzit de teribilul foc de lângă Lyman’s Tout? Îl întrebă ea pe Newman.

  — Ce foc?

  Eve începu să-i vorbească despre experienţa pe care o avusese în timpul călătoriei cu Philip. Vorbi despre ea, ca şi cum ar fi fost un eveniment îndepărtat din trecut.

  — Un subiect puţin cam oribil pentru o seară atât de plăcută, concluzionă ea.

  — Oribil dacă zici că Stemdale şi fiul său erau încuiaţi în locul acela. De unde ştii că erau încuiaţi? Detaliul despre faptul că generalul însuşi închidea toate storurile în fiecare noapte sună ca şi cum l-ai fi cunoscut pe general, presă Newman.

  — Acum îmi dau seama de ce ai avut un asemenea succes ca şi corespondent de presă. De fapt, Philip mi-a spus şi mie. Înainte de cină l-a întâlnit pe general chiar în acest bar. Bătrânul crai a fost destul de vorbăreţ, bănuiesc. Eu nu l-am văzut. Eram la mine în apartament şi făceam un duş.

  — Am auzit că era foarte bătrân, comentă Newman. Mă gândesc că, într-un loc precum cel pe care l-ai descris, avea buşteni mari pentru foc. Unul s-ar fi putut să se rostogolească pe un covoraş şi gata. O tragedie.

  — Eu cred c-a fost o stivă de buşteni, medită Eve, cu obrazul sprijinit în mâna stângă, ţinându-şi votca în dreapta, ca să nu dispară. Era aranjată lângă o construcţie care semăna cu un hambar. Ridicată la capătul clădirii în care Stemdale îşi ţinea vechiul Bentley. Spatele maşinii ieşea în afară, descoperit.

  Philip stătea tăcut, sorbind din paharul lui cu vin. Nu-şi aducea aminte de stiva de buşteni pe care o descrisese Eve, dar acolo, sus, în vârful stâncii, mintea lui fusese asaltată de emoţii – fascinaţia crescândă pentru Eve, amintiri ale soţiei moarte, Jean. Nu putea să jure că nu era nici o stivă de buşteni la capătul hambarului. Nu putea fi sigur de nimic. Se întrebă dacă Tweed mai era în biroul lui.

  — L-ai trimis pe Philip în Dorset, folosindu-te de nevoia lui de vacanţă, dar adevăratul tău scop a fost să-l ai la faţa locului, pentru a-l supraveghea pe generalul Stemdale. Şi acum uită-te în ce mizerie e băgat, îl învinui Paula.

  Era ora zece seara în cabinetul lui Tweed din Park Crescent. El şedea la biroul lui şi o studia pe Paula Grey, fără să-i răspundă imediat: O brunetă subţire, foarte atrăgătoare, ea stătea în spatele biroului ei, aruncând fulgere din priviri. Asistentă-şefă şi cea mai apropiată confidentă, nu ezita niciodată să-şi spună punctul de vedere, lucru pe care Tweed îl admira. Paula, necăsătorită după o poveste de dragoste nefericită, avea în jur de treizeci şi cinci de ani.

  Singurul alt personaj din încăpere, în spatele biroului său dintr-un colţ, era Monica, de asemenea, un adjunct de încredere. O femeie mică, de o vârstă nesigură, îşi purta părul cărunt într-un coc, iar acum asculta duelul de cuvinte, distrându-se.

  — În parte ai dreptate, admise Tweed, dar a petrecut prea multe nopţi şi weekenduri în casa aceea drăguţă în care a locuit cu Jean. Am vrut să-l scot puţin din atmosfera locului. Undeva, în ţara asta – nu afară, până nu sunt sigur că e stabil din punct de vedere emoţional. Cu siguranţă, nu aveam de unde să ştiu că această excursie o să aibă o întorsătură atât de dramatică. Şi, după cum ştii, Bob Newman s-a grăbit să se ducă acolo, la cererea mea, ca să-l susţină.

  — Asta ne va fi de ajutor, încuviinţă Paula, dar despre ce este vorba? Cum a început totul?

  — La Paris.

  Aproape că-i plăcu uimirea de pe figura ei. Orice urmă de indignare dispăruse.

  — La Paris? Repetă Paula. Cum?

  La uşă se auzi un ciocănit sfios, Tweed strigă:

  — Intră.

  Marler intră. Cel mai grozav ţintaş din Europa Occidentală, nou-venitul, un membru vechi al echipei lui Tweed, era de înălţime mijlocie, slab şi îmbrăcat elegant într-o jachetă de vânătoare, pantaloni de catifea cord şi pantofi maro, făcuţi de mână, care străluceau ca sticla. Proaspăt ras, avea un zâmbet cinic şi se ştia că nu crede nici un cuvânt pe care îl spunea cineva, până nu îl verifica de trei ori.

  — Bună seara, zise el cu o voce tărăgănată de snob. Îmi pare bine să văd că aţi început cu toţii noaptea mai devreme, aşa, ca variaţie.

  Adoptă o ţinută tipică şi se rezemă de un perete, aprinzându-şi o ţigară lungă.

  — Marler, începu Tweed, Paula nu prea înţelege ce se întâmplă. Spune-i despre excursia la Paris. Îmi închipui c-ai venit aici direct de la avion.

  — Bineînţeles. Paula nu înţelege? Nici eu nu înţeleg.

  — Spune-i ce s-a întâmplat, pentru Dumnezeu, sugeră Tweed.

  — Chiar te rog, îl îmboldi Paula.

  — A început cu un telefon de la un informator de-al meu din Paris. Joules Fournier. Pot să vă spun cum îl cheamă acum, când bietul nenorocit e mort. Ne-am întâlnit la ora cinci – după ce se întunecase – în faţa unui bar de pe rue St-Honore. La telefon mi-a spus că, în curând, ceva mare va exploda şi a menţionat un nume care m-a şocat puţin. Mi-am luat bilet la avionul de dimineaţă pentru a studia locul de întâlnire. Părea destul de sigur. O stradă principală din Paris când se preumblă multă lume pe-acolo. Nu mi-am dat seama că poate fi periculos. Ceasul rău.

  — Ce nume a menţionat? Întrebă Paula.

  — Toate la timpul lor. Vă merge mintea prea repede. Aşa că aveţi răbdare cu mine. Fournier era o aşchie de om cu păr unsuros. În trecut a fost un informator de încredere. Mă sprijineam de un geam al barului, afară şi mă prefăceam că citesc Figaro. Multă lume prin preajmă, grăbindu-se acasă de la serviciu, aşa cum anticipasem. Aveam la şold un Walther automat – îl împrumutasem de la un prieten din Paris, mai devreme. Nu poţi şti niciodată, într-o misiune ca asta. Fournier a apărut brusc de nicăieri.

  — Era pe jos? Întrebă Paula.

  — Aşa mi s-a părut. Părea neobişnuit de nervos, uitându-se în spate, peste umăr. A turuit aşa-zisa informaţie în franceză. Nu prea avea nici o logică. A menţionat din nou numele, a spus că tipul e implicat într-o operaţiune de schimbare a lumii, că are legături peste tot. Asta îmi spunea când a apărut o bandă de motociclişti îmbrăcaţi în piele neagră, cu căşti pe figuri, clătinându-se pe asfalt. Am crezut că sunt beţi. Îşi croiau drum înghiontind oamenii, făcând semne obscene oricui protesta. I-am văzut clar, dar nu şi feţele, evident. Când s-au apropiat de Fournier, unul dintre ei s-a împiedicat. Am fost un idiot.

  Făcu o pauză, trase adânc din ţigară, apoi o strivi în scrumiera de cristal pe care Monica o împinsese mai aproape de el pe biroul ei.

  — Nu te-am mai auzit spunând asta, zise Paula încet.

  — Eram prea preocupat de ceea ce încerca Fournier să-mi povestească. Mi-a spus că îmi trimisese o scrisoare. Asta s-a întâmplat. Încă mă mai blestem.

  — Ce s-a întâmplat? Mă îndoiesc c-ai fi putut să previi aşa ceva. Nu la o oră de vârf, pe rue St-Honore, comentă Paula.

  — Bădăranii ăia beţi, aşa credeam eu, aproape c-au format un cerc închis în jurul nostru. Atunci a început să-mi sune clopotul de alarmă, dar era prea târziu.

  — Ce era prea târziu? Întrebă Tweed.

  — Tipul care se împiedicase – care părea că s-a împiedicat – a sărit pe Fournier. A zis „Scuze, amice”, în engleză. După ce au dispărut, Fournier a horcăit o dată şi a căzut în braţele mele. L-am apucat de după piept, iar mâna mea dreaptă era lipicioasă. Sânge. Împiedicatul ăla îi băgase lui Fournier un cuţit chiar la subraţul stâng. În timp ce se prăbuşea i-am luat pulsul după ce l-am rezemat de o vitrină. Nimic. Era mort. Treabă de profesionist.

  — Ce e cu banda de motociclişti? Întrebă Paula.

  — Au dispărut ca vântul. Am hotărât că cel mai bine era să fac şi eu la fel. Cu un Walther la mine, fără permis, nu-mi imaginam un interviu cu poliţiştii. Sau cu şmecherii pe care-i folosesc ei. I-am semnalizat lui Archie şi l-am lăsat pe bietul Fournier, după ce i-am spus unei femei, care se oprise acolo, că omul a suferit un infarct şi dacă ar putea ea să cheme un doctor. N-am putut să fac nimic ca să-mi ajut informatorul.

  — Cine e Archie? Se interesă Paula. Archie şi mai cum?

  — Numele de familie nu contează. E, probabil, cel mai bun informator din lume pe care îl am. E stabilit la Paris, dar se învârte cam peste tot. Când am ajuns pe aeroportul De Gaulle, la dus, l-am sunat şi l-am rugat să fie prin apropiere, ca sprijin. E o figură.

  — Unde era în momentul crimei? Exclamă Tweed.

  — În capătul celălalt al străzii, într-un gang. Nu cred c-a văzut prea multe, cu tot traficul acela aglomerat, dar mi-a recepţionat mesajul şi a dispărut. Asta e.

  — Nu, nu e, insistă Paula. Ce nume ţi-a spus Fournier la telefon de te-a speriat aşa – şi pe care apoi l-a repetat la Paris înainte să fie ucis?

  — Cred c-am auzit bine. De fiecare dată a bolborosit cuvintele. Marler făcu o pauză pentru a-şi aprinde o altă ţigară lungă. Deşi calm în aparenţă, Paula îl simţi supărat pentru ceea ce el considera un eşec total din partea lui. Leopold Brazii, dacă vă vine să credeţi.

  În cabinetul lui Tweed urmă o tăcere provocată de uimire. Figura Monicăi şi cea a Paulei sugerau o adâncă neîncredere. Paula fuse cea care rupse tăcerea.

  — Leopold Brazii? Cel mai puternic broker mondial? Misteriosul personaj despre care se zvoneşte că află tot ce ştie preşedintele american, primul nostru ministru, preşedintele Franţei şi Dumnezeu mai ştie cine?

  — Acesta e numele pe care sunt destul de sigur că l-am auzit, spuse Marler. Iar Fournier l-a menţionat de două ori.

  — Probabil că a greşit, insistă Paula.

  — Poate, interveni Tweed. O să vă dezvălui un secret. În ultimele săptămâni, am făcut personal investigaţii discrete în ceea ce-l priveşte. E ca un al doilea Kissinger6, însă fără publicitate. Şi, la fel ca şi Kissinger, se plimbă de la o capitală la alta în avionul personal când se iveşte vreo problemă. E un om foarte bogat şi foarte puternic. Făcu o pauză. Atât de puternic, încât azi am fost chemat în Downing Street7. Cineva a vorbit. Primul-ministru în persoană mi-a spus să întrerup orice cercetări legate de domnul Brazii.

  — Nu călcaţi pe iarbă, zise laconic Marler.

  — Şi noi ce facem? Întrebă Paula.

  Soneria telefonului o întrerupse. Monica răspunse, vorbi puţin, apoi acoperi receptorul cu mâna şi se uită la Tweed.

  — E René Lasalle, vechiul tău prieten din DST.

  Se referea la Direcţia de Supraveghere Teritorială, contraspionajul francez.

  Tweed apăsă un buton de pe telefonul său. Ridică receptorul şi îl salută cordial pe francez. Vocea lui Lasalle suna agitată.

  — Ai secretizorul8?

  — Da. Pari îngrijorat.

  — Omul tău, Marler, poartă cumva o jachetă de vânătoare şi pantaloni de catifea cord?

  Tweed aruncă o privire spre Marler care era îmbrăcat exact aşa cum îl descrisese Lasalle.

  — Despre ce este vorba? Întrebă Tweed răspicat. Nu-mi plac întrebările despre oamenii mei mai mult decât îţi plac ţie.

  — Marler a vizitat Parisul azi?

  — La fel. Repet, ce înseamnă toate astea, René?

  — Crimă. Lasalle tăcu, aşteptându-l pe Tweed să spună ceva, dar Tweed rămase mut. Crimă, repetă francezul. Crimă cu sânge rece, în mijlocul Parisului. Un bărbat pe nume Jules Fournier, ocupaţie necunoscută, a fost înjunghiat mortal acum câtva timp, în orele de vârf. Din tot Parisul, şi-a ales rue St-Honoré.

  — Şi?

  — Fournier era însoţit de un alt bărbat, care a sprijinit cadavrul de vitrina unui bar. Apoi i-a spus unei femei – în franceză – că Fournier a avut un infarct şi a pus-o să cheme un doctor.

  — Şi? Repetă Tweed.

  — Ne-a făcut o descriere bună. O doamnă cu spirit de observaţie. Mi-am amintit de Marler.

  — Nimeni, în lumea asta, nu mai arată ca el? Asta vrei să spui? Întrebă Tweed.

  — Dar descrierea hainelor? O toaletă foarte britanică.

  — Ce-i cu ea?

  — Tweed, răspunzi în doi peri.

  — Presupunerile tale absurde mă enervează al naibii de tare. Şi nu, n-am văzut-o niciodată pe persoana în cauză purtând asemenea haine. De asemenea, a fost la Londra toată ziua. Pentru asta garantez eu. „Doamne-ajută, se gândi Tweed, deşi nu cred că voi ajunge prin preajma Lui.” Schimbă subiectul. Cât mai eşti la telefon – cu secretizorul, aşa cum am stabilit mai devreme – ai mai avansat ceva în cercetările tale clandestine în privinţa lui Leopold Brazii?

  — Sunt cam multe zvonuri despre el care nu-mi plac. Că are în vedere ceva global. A şi am fost avertizat să nu mă mai ocup de el. Poţi să crezi aşa ceva? Am fost chemat la palatul Elysée şi însuşi preşedintele mi-a spus că Brazii e un om important şi că să încetez orice altă investigaţie.

  — Şi ce-ai hotărât?

  — La naiba cu Elysée-ul. Pot să mă concedieze, îmi voi continua investigaţiile pe cont propriu. E ceva putred în Danemarca.

  Tweed zâmbi de unul singur. Lasalle era mândru să folosească engleza curentă şi fraze bine cunoscute.

  — De ce să nu mergi mai departe în secret? Foloseşte doar un mic cerc de oameni în care ştii că te poţi încrede ca în tine însuţi.

  — În lumea în care trăim, acela este un cerc mic. Să păstrăm legătura. Îmi pare rău c-am fost aşa de nervos la începutul acestei convorbiri.

  — Las-o baltă. Ai grijă de tine. Şi sunt de acord. Păstrăm legătura. Tweed puse telefonul jos. Îl fixă pe Marler.

  — M-am pus într-o situaţie foarte periculoasă. La Paris ai călătorit cu numele tău?

  — Bineînţeles că nu. Am folosit unul din paşapoartele mele false. Telefonul lui Fournier m-a îngrijorat, aşa că mi-am luat toate precauţiile.

  — Scapă repede de hainele astea. Lasalle are o martoră – femeia cu care ai vorbit după ce Fournier a fost ucis – iar aceasta ţi-a făcut o descriere perfectă. Aş fi vrut să-i spun lui Lasalle despre banda în costume de motociclişti, dar nu puteam s-o fac.

  — Înţeles. De acord, spuse Marler.

  — N-ai fost niciodată la Paris, continuă Tweed autoritar. Dacă ai fi prins într-o investigaţie criminalistică a poliţiei franceze, ai putea fi ţinut acolo săptămâni întregi. Lasalle nu va putea să te ajute. Acum, scapă de hainele alea.

  — Aşa voi face. Marler se opri la uşă, chiar înainte de a pleca. Mi-aduc aminte de ceva ce tot bolborosea Fournier. Tocmai îl pomenise pe Leopold Brazii. Zicea că pot obţine ceva informaţii de la un servitor din serviciul generalului Stemdale. Bănuiesc că nu e tipul de la Banca Stemdale?

  — Altceva? Întrebă Tweed brusc, îngrijorat de problema hainelor.

  — Mai spunea că generalul are încredere în servitorul lui şi că acesta locuieşte cu generalul. Pe tip îl cheamă Marchat. Nu se ştie ce naţionalitate are.

  — Cel puţin asta ne oferă o legătură între Leopold Brazii şi Stemdale, comentă Paula, ascunzându-şi emoţia.

  — Eu aveam deja una, îi spuse Tweed. De curând l-am reîntâlnit întâmplător pe Stemdale. Vizitam pe cineva la clubul acela plictisitor unde l-am văzut prima oară. L-am prins când pleca. A început să vorbească despre Brazii, despre ce om sclipitor este acesta. Apoi a trebuit s-o ia din loc.

  — De aceea l-ai trimis pe Philip la Wareham într-o aşa-zisă vacanţă. Apoi i-ai cerut să-l verifice pe Stemdale.

  — Ai dreptate. Tweed se învârti în scaunul său pivotant. Am un sentiment neplăcut că se pregăteşte ceva mare de tot. La nivel internaţional. Nu-mi place referirea lui Fournier la „o operaţiune care să schimbe lumea”.

  — Ar putea cineva să facă realmente aşa ceva? Întrebă Paula sceptică.

  — Depinde cât e de deştept, de puternic. Nu-i stă nimic în cale şi chestia asta nu mă lasă să dorm. Avem un prim-ministru disperat. Washington-ul e o glumă. Bonn-ul are un om care vrea să rămână în istorie drept creatorul Statelor Unite ale Europei. O idee cam spumoasă – germanii au uitat istoria. Imperiul Austro-Ungar, controlat de Viena înaintea Primului Război Mondial, era o amestecătură de naţionalităţi şi asta ar fi şi Europa. Şi ce se întâmplă la sfârşitul acelui conflict oribil? Imperiul decade, se destramă în diverse naţiuni individuale – Ungaria, Cehoslovacia etcetera. Austria a rămas un stătuleţ fără nici o importanţă.

  — Dar azi? Se interesă Paula.

  — Situaţia actuală îmi aminteşte de ce am citit despre anii treizeci. Un bărbat pe nume Adolf Hitler, diabolic, dar psiholog strălucit, îi manipulează pe liderii occidentali ca şi cum ar mânui nişte marionete.

  — Vrei să spui că Brazii ar putea fi un nou Hitler?

  — Nu! Dar ai reţinut fraza „implicat într-o operaţiune de schimbare a lumii” – Occidentul nu are un conducător, aşteaptă un geniu care să-l manipuleze.

  — Crezi că Brazii e un geniu?

  — L-am întâlnit nu prea de mult la o petrecere. El a venit la mine să-mi spună câteva cuvinte. Am avut neplăcuta senzaţie că ştie cine sunt, ştie de SIS. Are legături peste tot. Ca o caracatiţă. Un bărbat foarte deştept. Şi un mare seducător. Vrea să ne mai întâlnim, dar eu, unul, îl evit. Pentru moment.

  — Deci, avem o crimă la Paris, care ar putea avea legătură cu încă două crime în Dorset. Aria e cam mare, reflectă Paula. Şi mă întreb ce s-a întâmplat cu servitorul care a dispărut, cu Marchat.

  — Şi tu ai observat asta, nu? Zâmbi Tweed sec. Şi cum îţi spuneam mai devreme, inspectorul-şef Buchanan mi-a relatat foarte precis, la telefon, cum pompierii au căutat printre rămăşiţele de la conac şi cum au scos două corpuri – identificate ca fiind al lui Stemdale şi al fiului său, Richard. Aşadar, ce s-a întâmplat cu figura asta fantomatică de Marchat?

  Într-o casă veche de piatră, de pe Avenue Foch din Paris, unul dintre cele mai scumpe din oraş, un bărbat masiv şi înalt stătea în spatele unui birou Ludovic al XV-lea. Pereţii încăperii erau acoperiţi cu rafturi de cărţi, iar lumina era foarte slabă, lăsând camera aproape în întuneric. Bărbatul vorbea engleză cu vizitatorul său, aşezat la capătul celălalt al biroului şi învăluit în obscuritate.

  — Cred c-ar trebui să-ţi reîncepi călătoriile. Ia-ţi bilet la unul din primele zboruri spre Heathrow de mâine, închiriază o maşină şi du-te în Dorset. Mai precis, la Wareham. Clar?

  — Până acum, da, răspunse vizitatorul. Ce caut în Dorset?

  — Necazuri. S-ar putea să trebuiască să faci curat. Dacă e nevoie, fă-o. Şi fără enigme, te rog.

  — Sunt expert în localizarea şi dezlegarea enigmelor.

  — De aceea te şi trimit pe tine. Ţi-am explicat ce s-a întâmplat, atâta cât ştiu şi eu. Anumiţi oameni o să mişune pe acolo, ca furnicile. Fii atent cum procedezi.

  — Întotdeauna sunt atent, replică vizitatorul, împingându-şi scaunul şi pregătindu-se să plece.

  — Repet, fii atent pe unde calci, sublinie Leopold Brazii. Nu ştii detaliile, dar lumea e în pericol.

  În barul de la Priory, Eve Warner îşi duse paharul la gură şi bău repede cea de-a patra votcă mare. Newman o privea cu cinism. Din punctul lui de vedere, cantitatea de alcool nu avea nici un efect asupra ei. Avea un cap de piatră. Philip sorbea ultimele picături din singurul pahar de vin pe care-l băuse.

  — Ora de culcare, anunţă Eve. Căscă fără să-şi mai pună mâna la gură. A fost o zi palpitantă.

  — Eu nu i-aş zice palpitantă, obiectă Philip. Cred că tragică e un cuvânt mai bun.

  — Bine. În fond, n-am cunoscut-o pe niciuna din victime. Noapte bună, Bob. Sper să ne vedem de dimineaţă.

  — Posibil, spuse Newman.

  — Să baţi la uşa mea când vii jos, Philip. Doar să-mi spui noapte bună.

  — Aveţi camerele apropiate? Întrebă Newman după ce plecă ea, lăsându-i pe cei doi bărbaţi singuri în tot barul.

  — Eu nu stau în hotelul mare. Locului i se spune Casa Bărcilor de lângă râu. Din hol, ajungi acolo prin nişte uşi mari de sticlă. Eve ocupă apartamentul de vizavi.

  — Convenabil, comentă Newman cu un zâmbet sec. Cum de s-a întâmplat?

  — Întâmplarea. Tweed cunoaşte locul ăsta şi mi-a rezervat apartamentul. Eve îl avea rezervat pe cel din faţă. Am întâlnit-o de curând, încheie Philip cu o notă de protest.

  — Nu mă interesează. Glumeam. Cum ai cunoscut-o?

  Philip îi explică împrejurările, fără să-i spună nimic despre Porsche-ul roşu care i se păruse că-l urmărise din Park Crescent. Îl văzuse prima oară lângă staţia de metrou de pe Baker Street.

  — Ei bine, asta va aduce o schimbare în singurătatea ta din casa aceea goală. Să înţeleg că nu te muţi? A trecut mai mult de un an de când a murit Jean, nu-i aşa?

  — Da. Philip se opri. Casa aceea a fost căminul nostru şi, categoric, eu nu plec de-acolo. Tweed te-a trimis aici ca să mă ajuţi, nu?

  — Da. Ceva ce s-a întâmplat de când ai venit tu îl îngrijorează teribil. N-a spus ce. Barmanul dispăruse. Deschide-ţi sacoul ca să pot ajunge la buzunar.

  Philip se conformă fără nici un comentariu. Newman scoase un Walther de 7,65 mm, automat, cu opt focuri şi încărcătoare de rezervă şi i le strecură în buzunar.

  — Arma ta preferată. A fost ideea lui Tweed. Aşa că, probabil, este îngrijorat.

  — Mai e ceva ce trebuie să ştii. Aşa cum ţi-a spus şi Eve, l-am întâlnit pe generalul Stemdale în barul ăsta mult mai devreme, înainte să plecăm spre faleza de la Lyman’s Tout. Stemdale îmi spunea că, în ciuda faptului că avea un servitor care locuia acolo cu el, un bărbat pe nume Marchat.

  — Spune-l pe litere, te rog.

  Philip îl rosti pe litere. La rândul lui, îl rugase pe general să facă acelaşi lucru.

  — Generalul nu ţi-a spus de unde e acest Marchat? Mie-mi sună foarte central-european.

  — Nu, nu mi-a spus. Voiam să spun că Stemdale mi-a povestit că are o casă atât de izolată, încât încuie personal toate obloanele în fiecare seară.

  — A căzut în propria-i capcană, bietul nenorocit. Tweed mi-a dat toate detaliile pe care le-a primit de la Buchanan. L-am sunat de la o cabină telefonică, înainte să intru în Wareham. Vreau să te conduc până la Casa Bărcilor, dacă nu te deranjează. Pare a fi un loc fascinant.

  Uşile de sticlă dădeau într-o grădină luminată la intervale cu felinare. Mergând pe o alee pavată cu piatră, Philip îi vorbi lui Newman despre Marchat.

  — Ce e ciudat, continuă el, e faptul că acest servitor, Marchat, pare să fi dispărut fără urmă. Tweed era absolut sigur că dintre ruine nu au fost scoase decât două corpuri.

  — Prin urmare, mâine-dimineaţă o să încercăm să dăm de urma domnului Marchat. Şi, întrucât locuia la conac, am putea începe cu barurile locale. La ţară, toată lumea ştie pe toată lumea. Şi zona asta este un loc pe cinste.

  Ajunseseră la Casa Bărcilor. Prima impresie fu aceea a unei clădiri moderne, proiectată să se armonizeze cu vechiul Priory, dar, de fapt, era vorba doar de o renovare bine făcută. Newman se uită înăuntru prin sticla groasă a uşilor, în timp ce Philip îşi scotea cheia. Dincolo de uşă era un hol mare, cu pardoseală de piatră, foarte spaţios, cu mai multe uşi, care mergeau până departe, în capăt.

  — Apartamentul meu e chiar primul din spate, pe stânga. Pot să văd râul Frome. Cel al lui Eve e pe partea cealaltă a holului.

  — Ne vedem dimineaţă, la micul dejun – asta dacă nu stau în calea unei prietenii, sugeră Newman. Ai nevoie de o companie feminină.

  — Luăm micul dejun împreună. Philip tăcu. Abia am întâlnit-o. E atractivă, dar simt tot timpul că e ceva în neregulă cu ea. Mi-a spus că – citez exact cuvintele ei – „lucrez în securitate. E ceva special.” Am avut impresia că asta i-a scăpat.

  — Mi-a spus şi mie ceva similar. Newman îl bătu pe spate. E posibil să fie de partea noastră.

  — Atunci de ce e atât de agresivă?

  — Pentru că e deşteaptă şi o asemenea atitudine e o mască bună. Somn uşor.

  Uşa de la intrarea holului, luminată de lămpi puternice, se închise şi se încuie automat. Ajuns în faţa uşii închise a lui Eve, Philip se opri. Va crede ea că el încearcă să se mişte prea repede? Dar fusese ideea ei. Bătu la uşă care, nefiind încuiată, se deschise aproape imediat câţiva centimetri.

  — Voiam doar să-ţi spun noapte bună, îi zise Philip.

  — Noapte bună şi ţie. Eu mă scol la şapte. Poţi să dormi mai mult şi ne vedem mai târziu.

  Uşa se închise şi el o auzi încuind-o. Ajuns în propriul apartament, începu din nou să cerceteze locul. Mai devreme petrecuse doar câteva clipe în apartament, cât să-şi deschidă valiza şi să-şi aranjeze pe umeraşe sacourile şi pantalonii. Jean îi spusese să facă asta întotdeauna. „Chiar când te grăbeşti, deschide valiza şi scoate lucrurile care se pot şifona.”

  Amintirea ei îi umplu ochii de lacrimi. O putea auzi vorbind, un timbru profund, dar o voce caldă şi întotdeauna vorbea cu atâta claritate!

  — Revino-ţi, nebunule, îşi zise.

  Se duse repede în baie, deschise robinetul de apă rece şi-şi băgă faţa sub jetul de apă, apoi se şterse viguros cu un prosop. Ştia care era problema. Era prima oară de la moartea ei când pleca undeva şi stătea singur într-un hotel, exceptând excursia în Europa, când plecase să se răzbune pe oamenii care o omorâseră.

  Toate gândurile despre Eve îi dispăruseră din minte. Cu simţurile încă în stare de alertă, colindă prin spaţiosul apartament – Tweed fusese generos când îi alesese un astfel de loc. De la intrare, se ajungea într-un living confortabil cu uşi mari de sticlă pe unde se vedea râul Frome. Cineva din personalul hotelului trăsese draperiile. Din living se intra într-un coridor care se termina cu o baie, iar alături un dormitor mare pentru două persoane.

  Îşi aprinse o ţigară şi hoinări neliniştit dintr-o cameră într-alta. În living, dădu la o parte draperiile ca să privească râul care curgea doar la câţiva metri mai încolo. În lumina lunii văzu un drum de edec pe malul celălalt.

  Un bărbat masiv, călare pe o bicicletă, pedala pe drumul de edec, spre ieşirea din Wareham. Se holba la Casa Bărcilor. Era un bărbat cu adevărat masiv, purtând un hanorac şi o căciulă cu cozoroc şi cu urechi, trasă bine pe frunte. Imposibil să-i vezi faţa.

  Brusc, farul de la bicicletă se stinse. Bărbatul pedala încet, dar acum acceleră şi dispăru. Cel de-al şaselea simţ al lui Philip se trezi la viaţă. După ce verifică încuietorile uşii, trase la loc draperia. Făcu apoi un tur al apartamentului, verificând încuietorile tuturor ferestrelor.

  Îşi impuse să facă un duş rapid, în ciuda valului de oboseală care se abătuse asupra lui pe neaşteptate. Se strecură în pijamale, se băgă leneş în pat, citi câteva pagini dintr-un volum broşat, apoi stinse veioza de pe noptieră. De ce oare îl chinuia sentimentul unei nenorociri iminente?

  Newman se simţi şi el alertat, neliniştit, după ce se despărţi de Philip. Se întoarse prin grădina al cărei gazon era acoperit cu chiciură albă. Temperatura era foarte scăzută, dar frigul îl stimula.

  „Oare Tweed o mai fi treaz? Se întrebă el. O să-i dau un telefon din cabina aceea pe care mi-a descris-o Philip, să-l pun în temă cu ultimele noutăţi, asta dacă-l prind.”

  Intră în hotel prin uşile de la holul mare, se gândi să urce în camera lui, dar decise că hanoracul îl va proteja suficient. Omul de noapte de la recepţie îi dădu o cheie cu care să intre la întoarcere.

  — Am chef de-o plimbare. Nu mi-e somn, îi explică Newman şi închise uşa, apoi rămase în curtea interioară pavată cu piatră, ca s-o încuie.

  Îi întâlni când intră în vechea piaţetă. Wareham era un orăşel cu case în stil georgian, originale. Erau împrăştiaţi peste tot, în jurul pieţei. Un grup de şase motociclişti stăteau călare pe motocicletele lor, lângă ieşirea dinspre South Street.

  Când apăru el, începură să bea bere din cutii, iar câţiva îşi aprinseră o ţigară. De ce oare i se păru că, de la apariţia lui, toţi joacă teatru? Unul îşi ţinea mănuşile vârâte sub braţ şi-şi sufla în mâini. Câţiva purtau căşti mari şi se uitau la el prin ochelarii imenşi de protecţie.

  — N-o să găseşti nici o damă în groapa asta de gunoi, îi strigă unul dintre ei pe un ton sarcastic.

  — Nu se ştie niciodată, îi răspunse Newman amabil, continuând să meargă.

  O luă la stânga şi intră pe South Street, pustie la ora aceea şi văzu cabina telefonică. Ajuns înăuntru, ridică receptorul, băgă o fisă şi formă numărul de la Park Crescent. Trei dintre motociclişti veniseră cu motocicletele pe South Street şi acum stăteau şi se uitau la el. Când termină de format numărul, Newman se întoarse cu spatele la telefon ca să poată privi banda. În caz că ar începe ceva, ar sparge câteva ţeste cu mânerul Smith & Wesson-ului 38 pe care-l avea cu el. Monica răspunse şi i-l dădu imediat pe Tweed. Newman îi raportă scurt şi puse receptorul în furcă.

  Se întoarse la hotel încet, cu mâinile atârnându-i leneşe pe lângă corp. Mersul lui foarte liniştit păru să-i îngrijoreze. Se retraseră la poziţiile iniţiale. Newman îşi continuă drumul spre Priory. O adunătură obişnuită de şmecheri. Apoi îşi aminti de motociclistul despre care îi spusese Philip că-i urmărise, pe el şi pe Eve, pe drumul de întoarcere din Kingston.

  Tweed închise telefonul după ce-l ascultă pe Newman. Le spuse Paulei şi Monicăi esenţialul conversaţiei cu Newman. Paula se gândise că şedinţa o să ţină toată noaptea.

  — Ei bine, cel puţin mă bucur că Philip pare să-şi fi găsit, în cele din urmă, o prietenă, comentă ea.

  — S-ar putea să fie ceva semnificativ în legătură cu referirea lui Eve Warner la securitate, remarcă Tweed. Şi precizarea că e ceva „special”. Mă gândesc şi eu.

  — La ce te gândeşti? Insistă Paula.

  — Că ar putea să fie în Ramura Specială. Tweed aruncă o privire la ceasul de perete. Cred c-o să-mi sun vechiul contact de-acolo, Merryweather. O bufniţă, ca şi Philip. Mă îndoiesc c-o să meargă, dar n-o să meargă, dacă n-o să încerc. Poţi să-l prinzi, Monica? Asta în cazul în care e acolo.

  — Ce s-a întâmplat, Tweed? La ora asta? Întrebă Merryweather când Tweed ridică receptorul.

  — Nu te prosti, Sam, îl certă Tweed gălăgios. Nu poţi munci până nu se înnoptează. Şi-apoi, eşti acolo, la birou. Am nevoie de o favoare.

  — Tu întotdeauna ai nevoie de o favoare. Ce e?

  — O să-ţi dau un nume. Dacă ai angajat-o tu, n-am nevoie să mi-o spui. Tweed făcu o pauză, ca fraza să-şi facă efectul. Dar, dacă nu e unul dintre oamenii tăi, mi-ar fi de mare ajutor s-o ştiu şi eu. Numele ei este Eve Warner.

  Acum fu rândul lui Merryweather să facă o pauză. Tweed aşteptă răbdător, uitându-se scurt la Paula. Urmă o pauză lungă înainte să primească răspunsul.

  — Tweed, dacă eu aş încerca să aflu numele unuia dintre oamenii tăi sau dacă aş încerca să văd dacă nu lucrează pentru tine, tu mi-ai spune? Mi-ai spune pe dracu’!

  — E o chestiune serioasă. Lucrez la ceva care a implicat trei crime în ultimele câteva ore.

  — Încearcă la Scotland Yard. Ţi-l pot recomanda pe inspectorul-şef, Roy Buchanan, adăugă Merryweather răutăcios.

  — Îmi eşti de mare ajutor.

  — Întotdeauna am încercat să fiu aşa. Mai vorbim. Noapte bună. Sau, mai bine, bună dimineaţa.

  Tweed puse receptorul jos şi clătină din cap.

  — N-a vrut să coopereze? Se interesă Paula.

  — A tăcut cam mult înainte să mă refuze. Asta ar putea fi un răspuns. Sau, la fel de bine, putea să citească un document. Ştiu că citeşte când vorbeşte la telefon. Aşa că, până una, alta, noi nu ştim nimic.

  — Bob nu s-a pronunţat în nici un fel apropo de Eve Warner?

  — Nu, din anumite motive a fost foarte scurt, ca şi cum s-ar fi gândit la altceva.

  — Am terminat portretul pe care m-ai rugat acum câteva zile să i-l fac lui Leopold Brazii, zise Monica pe un ton plin de viaţă. E puţin cam limitat, cu lipsuri mari, dar personajul e, într-adevăr, un om foarte interesant.

  Tocmai atunci sună telefonul.

  — E inspectorul-şef, Buchanan, zise Monica, acoperind receptorul. Nu pare a fi în toane bune. Să-i spun c-ai plecat acasă?

  — Vorbesc eu.

  — Tweed, vreau un răspuns direct la o întrebare directă.

  Vocea de obicei uniformă a lui Buchanan avea acum inflexiuni iritate. Tweed se aşeză mai confortabil în scaun.

  — De unde suni, Roy? De la Yard?

  — Nu. De la comandamentul de poliţie din Wareham, Dorset.

  — I-auzi! Cine se scoală de dimineaţă.

  — Nu e de glumă. Ştii din telefonul meu de mai devreme că au fost ucişi, cu brutalitate, doi oameni la reşedinţa Stemdale. Ştii că Stemdale avea un servitor care locuia cu el. Un tip pe nume Marchat?

  — Poţi să-l spui pe litere, te rog? Ceru Tweed.

  Buchanan îi făcu această favoare.

  — Ei bine, ştiai de el?

  — Acum ştiu. Tocmai mi-ai spus-o tu.

  — Personajul ăsta, Marchat – mie-mi sună străin – a dispărut. Corpul lui n-a fost găsit în ruinele de la Stemdale Manor.

  — Bănuiesc că-l vei prinde.

  — O să-l prind, răspunse Buchanan morocănos, dar nu în toiul nopţii. Acum, întrebarea directă – la care aştept un răspuns direct.

  — Ai mai spus asta. Probabil că eşti obosit, comentă Tweed, necăjindu-l. Dacă reuşea să-l facă pe Buchanan să-şi iasă din fire, putea să-l facă să scape câte ceva.

  — Câţi oameni ai deja aici? Şi de ce?

  — Sunt două întrebări, răspunse Tweed cu blândeţe.

  — La naiba! Scuză-mă, o iau de la început. Am verificat registrele hotelurilor. La hotelul Priory, nu l-am găsit doar pe Philip Cardon care ocupă un apartament. ba mai mult, Bob Newman stă în acelaşi hotel, la camera patru. Vreau să ştiu de ce.

  — Pe Philip, replică Tweed moale, l-am trimis eu în vacanţă. Prima de când soţia lui, Jean, a murit. Asta în caz c-ai uitat ce s-a întâmplat.

  — Ştii că n-am uitat. Tonul lui Buchanan se mai muiase. O plăceam pe Jean, o femeie remarcabilă. Pot să te întreb de ce se află şi Newman la Priory?

  — Philip n-a prea vrut să plece de unul singur, dar l-am convins eu. După ce a plecat, m-am gândit că poate fi puţin cam traumatizant pentru el, aşa că Newman e acolo ca să-i ţină de urât.

  — Tweed, ar fi trebuit să te faci avocat.

  — Nu, mulţumesc. Avocaţii îşi scot banii din nefericirile altor oameni. Cazuri de tribunal care implică dispute conjugale amare, asta ca să-ţi dau un exemplu.

  — Trebuie să te avertizez că voi fi totuşi nevoit să-i interoghez pe amândoi în cursul zilei de mâine. Nu astăzi.

  — Ăsta e privilegiul tău. De ce nu furi şi tu câteva ore de somn? E aproape două.

  — Şi tu eşti încă la birou. Mai vorbim noi, cât de curând. Noapte bună. Sau mai bine, bună dimineaţa.

  Tweed închise telefonul şi se îndreptă din spate în scaun. Era încruntat şi se uita în gol.

  — Din câte am prins eu, i-ai făcut faţă în mod strălucit, comentă Paula.

  — Când vorbeşti cu un om perspicace de la Yard, trebuie să te menţii în graniţa adevărului cât de mult poţi. Ştiu că nu m-a crezut, dar nu m-a putut faulta. Bietul de el, probabil că se simte frustrat.

  — Vrei – sau nu – să-ţi citesc portretul pe care i l-am făcut zilele astea lui Leopold Brazii? Întrebă Monica.

  — Vreau să fiu proaspăt când o să-l înghit. Asta dacă nu ai ceva ce consideri tu important şi care să aibă legătură cu ce s-a întâmplat în ultimele câteva ore.

  — Ar fi ceva, răspunse Monica cu satisfacţie. Brazii are o casă mare în Dorset, într-un loc numit Lyman’s Tout, indiferent ce-o însemna asta. Se cheamă Grenville Grange9 şi din vârful falezei pe care e construită se vede marea. A încercat să ascundă faptul că el e proprietarul locului.

  — Cum Dumnezeu ai aflat aşa ceva?

  Tweed deveni dintr-odată extrem de agitat. O privi pe Monica, în timp ce aceasta îi răspunse:

  — După cum ştii, am şi eu legături peste tot. Unele dintre ele sunt funcţionari în birourile dragilor dumneavoastră avocaţi. N-ar trebui să bârfească, dar, bineînţeles, c-o fac. El a cumpărat casa pe numele lui Carson Craig. În cele din urmă, l-am contactat pe prietenul tău, omul care umblă după bani, Keith Kent. Era într-o scurtă vizită la Paris. El mi-a spus că Carson Craig e unul dintre adjuncţii lui Brazii şi că acesta îl foloseşte adesea ca faţadă.

  — Te-ai descurcat bine.

  — Nu m-a satisfăcut numai asta. Am o prietenă, Maureen, care locuieşte într-un sat mai îndepărtat, Kingston, sus, în Purbeck. Am luat de câteva ori prânzul într-un han vechi şi plăcut, Scott Arms. Ea mi-a descris locul unde se găseşte Grenville Grange. Mi-a spus că locul îi dă fiori pe şira spinării. Habar n-avea a cui e.

  Tweed sări de pe scaun şi se duse să se uite la harta topografică a Dorset-ului, pe care Paula o agăţase pe perete mai devreme. Urmări cu degetul drumul din Wareham până în Kingston, apoi drumeagul îngust care ducea spre conacul Stemdale şi un altul spre Lyman’s Tout. Se întoarse repede la masa lui, se aşeză şi începu să bată cu degetele în masă.

  — Asta e, hotărî el. Pentru moment, toate drumurile par să ducă în Dorset. Philip şi Bob sunt acolo singuri şi se pare că situaţia e destul de explozivă. Monica, le trimit întăriri. Sună-l pe Marler acum, apoi pe Butler şi pe Nield. Să se suie în maşini – fiecare în a lui – şi să pornească spre Wareham înainte să se lumineze. Categoric, să nu stea la Priory.

  — Ursul Negru, spuse Monica imediat. Cunosc Wareham-ul, e pe South Street, la cinci minute de mers pe jos de la Priory. Se cunosc când ajung acolo?

  — Marler să stea departe de Butler şi de Nield. Doar dacă nu cumva au de făcut faţă vreunei urgenţe. Pot să stea toţi trei la hanul Ursul Negru. Marler e un agent comercial pentru ceva plauzibil. Butler şi Nield sunt în vacanţă – pasiunea lor e să studieze păsările. Asta va fi explicaţia pentru binoclurile puternice pe care le vor avea cu ei. Monica se întinse după telefon. Stai puţin, o opri scurt Tweed. Toţi trei trebuie să fie înarmaţi – asta e valabil şi pentru Philip şi pentru Newman. Îl suni prima oară pe Newman, la Priory. Probabil c-o să-i scoli pe toţi, dar sunt obişnuiţi. Formulează-i mesajul lui Newman astfel: „Fraţii Buchanan sunt în oraş. Vă sugerez un mic dejun matinal, ţie şi lui Philip, apoi dispăreţi şi voi undeva. Dacă fraţii iau legătura cu voi, atunci o s-aveţi parte de o zi plictisitoare”.

  — Am înţeles, spuse Monica, apoi ridică receptorul şi formă numărul de la Priory, din memorie.

  În timp ce ea dădea telefoanele urgente, Paula se ridică de la masa ei şi se aşeză într-un scaun aproape de Tweed.

  — Întăririle astea pe care le trimiţi sunt foarte serioase. Ce te-a făcut să te hotărăşti?

  — Vestea pe care mi-a dat-o Monica despre Grenville Grange, al cărei proprietar este Brazii şi care se află în aceeaşi zonă ca şi Stemdale Manor. Şi vreau o plasă în care să-l prind pe Marchat, dispărutul, înainte să ajungă Buchanan la el. Ar putea fi cheia a ceea ce s-a întâmplat cu adevărat.

  — Mai ai ceva în minte. O simt eu.

  — Ceva ce până acum nu i-am spus decât lui Philip. I-am telefonat mai devreme lui Maggie, nepoata generalului. Am întâlnit-o la un seminar. O chestie plictisitoare. Când a aflat că-l cunosc pe general, a venit cu ceva care părea s-o îngrijoreze. Stemdale ţinea grosul capitalului băncii într-un seif, la conac. Avea propria lui afacere. Capitalul era sub formă de obligaţiuni.

  — Care pot fi schimbate în bani oriunde în Occident. Nu sunt nominale. Despre câţi bani vorbim?

  — După câte a spus Maggie, trei sute de milioane.

  — Dumnezeule! Capitalul Băncii Stemdale a pierit în flăcări.

  — Asta dacă obligaţiunile erau încă în seif.

  La Devastoke Cottage, la marginea Stoborough-ului, un cătun la sud de râul Frome şi de Wareham, Marchat îşi încuie valiza îndesată şi se uită la noul lui chiriaş, care intră grăbit cu trei valize. Partridge, un burlac din Poole, un orăşel aflat la o aruncătură de băţ, trânti valizele şi zâmbi.

  — Pfui! Asta-i tot. Să te tot muţi la ora asta. E trei dimineaţa, dar după ce mi-ai telefonat, n-am mai vrut altceva decât să ajung aici. Îmi place la nebunie locul ăsta.

  — Îţi convine înţelegerea la care am ajuns? Întrebă Marchat îngrijorat. Se uită la documentul de pe masă.

  — Păi, n-a durat prea mult ca să facem inventarul. E cam pustiu pe-aici, dacă nu te deranjează s-o spun. Ceea ce mie-mi convine. Cum iau legătura cu dumneata?

  — Îţi scriu de îndată ce mătuşa mea îmi confirmă că pot să stau în apartamentul ei din Londra. Ţine, te rog, locul ăsta încuiat.

  Vocea lui Marchat suna îngrijorată. Îi trecu prin minte că Partridge semăna foarte bine cu el. Ciudat, nu observase asemănarea când Partridge vizitase proprietatea cu câteva zile în urmă. Marchat dăduse un anunţ în ziarul din Poole, în care spunea că mica lui casă era de închiriat.

  — Mi-ai spus că mătuşa dumitale nu se simte bine, când m-ai sunat aseară, adică ieri, zise Partridge. Sper că nu e ceva serios.

  — Nu. E neliniştită. Probabil s-a agitat prea mult ca să termine şi să plece odată din apartament. Ştiam că se va muta de când am ajutat-o să împacheteze. Văd că şi tu ai multe de mutat, remarcă Marchat.

  Partridge adusese deja cinci geamantane de la maşină ceva mai devreme. Zâmbi şi făcu un gest de indiferenţă.

  — Ţi-am mai spus, eu lucrez la domiciliu. Am un PC. Calculator personal, un fax, ce vrei dumneata. Sunt consultant bancar. O să am totul aranjat în câteva zile. Vreau să dau o raită prin împrejurimi. E un loc îndepărtat şi adorabil.

  — Mai bine plec, spuse Marchat, uitându-se la ceas. Arătă spre un rând de chei aruncate pe masă. Toate cheile sunt acolo. Să te asiguri că uşile şi ferestrele sunt încuiate noaptea – sau dacă ieşi.

  — Nu-ţi face nici o problemă, îl linişti Partridge. O să am grijă de locul ăsta. Îşi dăduse deja seama că Marchat era un tip nervos. Scoase din buzunar un plic dolofan, plin cu bancnote şi i-l înmână proprietarului – depozitul şi chiria în avans pe trei luni. Ar trebui să-i numeri, sugeră el.

  Marchat îşi îndesase plicul în buzunarul de la piept. Negă cu o mişcare a capului, spuse că are încredere în Partridge, îşi luă cele două valize şi se duse repede la vechiul lui Austin.

  Conduse toată noaptea până în Heathrow, lăsă maşina în parcarea de lungă durată şi se pregăti să se îmbarce în avion. Avea în buzunar un bilet de avion fără destinaţie, dar telefonase la Heathrow pentru o rezervare fermă: Europa.

  Primul zbor de dimineaţă de la Paris îşi lăsa pasagerii la Heathrow. Un bărbat înalt fu primul care ieşi din avion. Se duse repede la biroul de închiriat maşini, prezentă actele care i se cereau pentru Volvo-ul închiriat prin telefon de la Paris, plăti banii necesari şi în câteva minute fu la volan, destinaţia lui: Wareham.

  Câteva minute mai târziu, un alt pasager înalt, din acelaşi avion, se apropie de acelaşi birou şi trecu şi el prin procedura de obţinere a maşinii pe care o închiriase prin telefon de la Paris. Odată ieşit din aeroport, se îndreptă în viteză spre sud. Destinaţia: Wareham.

  Era încă întuneric când Philip auzi ciocăniturile din fereastra care dădea spre intrarea din Casa Bărcilor. De obicei era complet năuc când se trezea, aşa că se antrenase pentru o înviorare rapidă. Atent să nu aprindă lumina – ceea ce l-ar fi făcut o ţintă perfectă – se uită la limbile fosforescente ale ceasului de mână ca să vadă cât e ora. Ora şapte dimineaţa.

  Se strecură afară din pat şi cu dreapta înhăţă Walther-ul P38 de sub pernă. Îi ridică siguranţa. Îl armase cu o noapte înainte. Ciocănitul se repetă cu mai multă nervozitate.

  Se apropie de fereastră, rămase în picioare într-o parte, cu arma pregătită şi trase încet, spre el, una din draperii. Afară, luminat de felinarul de la uşa principală, stătea Newman, ţinând în mână o hârtie cu un mesaj scris cu litere mari. Hârtia era lipită de fereastră.

  Scoală-te acum. Ne vedem la bar repede, în cincisprezece minute. Trebuie să plecăm chiar azi. Grăbeşte-te. Ordin de la T.

  Philip aprinse veioza de pe noptieră, se întoarse la fereastră şi dădu din cap afirmativ. Newman dispăru.

  Îi luă doar câteva minute să se spele şi să se îmbrace, îşi puse tocul cu arma automată la şold, ieşi din apartament şi încuie repede uşa după el. Aruncă o privire spre uşa lui Eve, părăsi Casa Bărcilor şi se grăbi spre sala de mese de la parter, pentru a lua micul dejun.

  — E foarte probabil ca Buchanan să ne caute, explică Newman, când ospătăriţa dispăru după ce-i luă comanda lui Philip. Tweed vrea să-l evităm cât de mult posibil. Vestea proastă e că Buchanan a sosit în Wareham noaptea trecută.

  — N-o să fie o persoană prea amuzantă, remarcă Philip, după ce li se aduseră chifle, marmeladă, unt, cafea şi o cană cu lapte rece. Ia zi, care-i programul?

  — O s-o ştergem de-aici cât putem de repede. Apoi ne plimbăm prin zonă cu maşina mea, ca să treacă timpul. Ne întoarcem în Wareham imediat după ora zece.

  — Care e însemnătatea orei zece dimineaţa?

  — Barurile de pe-aici se deschid la zece. O să încercăm prima dată la Ursul Negru de pe South Street. Barmanii sunt tipul de oameni care ascultă toate bârfele şi ştiu cam tot ce se întâmplă la nivel local. Vreau să aflu câte ceva despre personajul ăsta ciudat, Marchat.

  Plecară să hoinărească în Mercedes-ul lui Newman, un 280E mare, de care acesta era foarte mândru. Drumurile din Purbeck sunt liniştite în februarie. Philip se uita din când în când după Porsche-ul pe care-l conducea Eve, dar acesta nu apăru. Deasupra, nori negri şi mohorâţi ameninţau a ploaie. Se întoarseră în Wareham puţin după ora zece.

  Newman nu-şi mai parcă maşina în faţa zidului de la Priory, unde o lăsase peste noapte, în schimb, traversă podul din oraş peste Frome şi întoarse scurt la dreapta. Philip aruncă o privire în mica piaţă înconjurată de case în stil georgian. Pe lângă una din laturile pieţei curgea râul, cu debit mare în această zonă şi a cărui apă aproape scălda piaţa.

  — Aici suntem feriţi de Buchanan, spuse Newman şi puse bani într-un contor de parcare. Acum, hai la Ursul Negru.

  Philip observă că n-aveai cum să ratezi hotelul. Pe o galerie exterioară din piaţă era cocoţat un urs mare şi negru, în două labe, făcut din metal şi pictat într-un negru aspru. Intrarea în hotel se făcea printr-un coridor lung şi îngust care se deschidea în dreapta printr-un bar. Coridorul continua sub un acoperiş de sticlă. Marler stătea rezemat de un perete, aprinzându-şi o ţigară lungă. Se prefăcu că nu-i observă, pe Philip şi pe Newman, când aceştia intrară în barul fără clienţi până în momentul în care păşiră ei înăuntru.

  — Două pahare cu vin franţuzesc, alb şi sec, comandă Philip şi-l lăsă pe Newman să pună întrebările.

  Barmanul era un tip prietenos care-i salută agreabil.

  — Sunteţi în vizită? Întrebă el.

  — Căutăm un loc la ţară pentru sora mea, spuse Newman. E prea devreme pentru clienţi? Apropo, mă-ntreb dacă m-ai putea ajuta. Un prieten de-al meu locuieşte prin împrejurimi. Îl cheamă Marchat. Mai bine să ţi-l spun pe litere.

  — Nu e nevoie. Barmanul îl studie pe Newman înainte să răspundă. Prietenul dumneavoastră vine adesea pe aici pentru un păhărel, o dată pe săptămână, seara. Lucrează pentru generalul Stemdale, care locuieşte în sălbăticia de sub Lyman’s Tout. Stemdale Manor a pierit în flăcări ieri-noapte. Oribilă tragedie. Generalul şi fiul său, Richard, au murit arşi. Se zvoneşte c-ar fi fost ceva intenţionat. O incendiere premeditată.

  — Sună îngrozitor, încuviinţă Newman. Nu e ceva la care să te-aştepţi în paşnicul Dorset.

  — Nu e, într-adevăr.

  — Dar Marchat? Întrebă Newman. Sper că nu era acolo când s-a întâmplat nenorocirea.

  — Nu, nu era. Era aici. Era seara lui liberă. Îşi bea păhărelul lui obişnuit. Am auzit sirenele maşinilor de poliţie şi cele ale salvărilor când au trecut pe-aici. Mai târziu, un sergent care-şi terminase tura ne-a spus despre ce era vorba. Am fost şocaţi toţi, asta pot să vă spun.

  — Marchat era aici când a intrat sergentul?

  — Da, era aici. A plecat în grabă, fără să zic-o vorbă. Cred că din cauza şocului.

  — Marchat locuia la conac? Întrebă Newman.

  — Cinci zile pe săptămână. Avea weekendurile libere. Aţi spus că-i sunteţi prieten?

  — Da.

  — Atunci probabil c-o să-l găsiţi la căsuţa lui de lângă Stoborough. Ştiţi unde e?

  — Am trecut prin el în dimineaţa asta.

  — Îl găsiţi greu. Vă fac eu o hartă.

  Newman tocmai îşi pusese harta în buzunar, când în bar năvăli o matahală de om. Avea părul des şi negru, umerii laţi şi mâinile mari. Maxilarul inferior, acoperit cu o barbă neagră, avea un aer agresiv. Purta un hanorac ponosit şi pantaloni de dril. Imaginea lui îi aminti lui Philip de omul acela masiv care trecuse cu bicicleta pe drumul de edec noaptea trecută.

  — O halbă de bere. Şi repede. N-am timp să stau aci toată ziua. Fă-mi loc la bar, se răsti el la Newman.

  — E loc destul.

  — Suntem şmecheri, ai? Nou-venitul se uită urât la el. Mi se pare că te cunosc. Arăţi ca şoarecele ăla de la ziar, Robert Newman.

  — Poate pentru că sunt chiar el.

  — Io-s Craig. Şi nu-mi stă nimeni în cale. Îşi puse cotul pe bar, aproape de Newman. Am zis că ăia care mă cunosc nu-mi stau în cale. M-ai auzit? Sau faci pe surdu’?

  Barmanul pusese pe tejghea băutura pe care o comandase Craig, într-o cană de bere cu capac. Craig îşi mişcă cotul şi o răsturnă. Philip auzi huruitul motocicletelor care se apropiau. Trei intrară în bar, iar el se gândi la ce-i povestise Newman, la ce păţise când se dusese să caute un telefon seara anterioară. Se întoarse cu faţa la ei. Craig şi Newman stăteau faţă în faţă.

  — Uite, mi-ai dat halba jos. Comandă-mi alta.

  — Ţi-ai dat-o singur jos, răspunse Newman calm.

  — Tu ai vrut-o.

  Pumnul uriaş al lui Craig se strânse şi se îndreptă spre Newman. Mâinile corespondentului de presă se mişcară rapid, aproape imperceptibil. Newman prinse ambele mâini ale lui Craig într-un anumit punct unde sunt localizate terminaţiile nervoase. Craig împietri, icni de durere când Newman îl întoarse şi-l lipi de perete, îşi eliberă o mână, prinse capul adversarului şi îl izbi de perete.

  — Ar fi cazul să mai creşti. Altfel, s-ar putea să o încasezi. De fapt, cred că cel mai bine ar fi s-o ştergi. Chiar acum!

  În timpul confruntării, Philip stătuse între cei doi bărbaţi şi cei trei motociclişti care dăduseră semne c-ar vrea să-l atace pe Newman pe la spate.

  — Aţi venit să beţi ceva sau o căutaţi cu lumânarea?

  — Ia să-l terminăm pe băiatul ăsta, sugeră unul dintre ei.

  — Dacă aş fi în locul vostru, eu nu m-aş băga în bucluc, se auzi o voce tărăgănată din spatele celor trei tineri.

  Se întoarseră şi-l văzură pe Marler stând în pragul uşii. În mâna dreaptă avea un mic Beretta, o armă automată nu mai mare de cincisprezece centimetri. O arunca în sus cam jumătate de metru, apoi o prindea la loc. De fiecare dată când o prindea, o ţinea câteva clipe îndreptată spre unul dintre cei trei bărbaţi.

  — E chiar o jucărie, după părerea mea, dar e încărcată cu gloanţe adevărate. Şi am permis pentru arma asta mică şi admirabilă. De ce nu vă căraţi de-aici, cu tot cu motoarele voastre idioate?

  Ceea ce-i sperie, pe lângă armă, fuse tonul mieros cu care le vorbi. Marler se dădu la o parte ca să le facă loc să iasă, lăsându-l pe Craig să se descurce de unul singur.

  — Te dau în judecată pentru vătămare corporală, mormăi el. Când Newman îl împinsese, Craig se izbise cu capul de perete. Era ameţit, dar avea venin în priviri. N-o să uit asta, mormăi din nou.

  — De acord cu tine, zise Newman. Ia-ţi liber câteva zile până-ţi trece capul. Şi uită de bere.

  — Naiba. Să te ia.

  Craig ieşi în stradă, clătinându-se pe picioare. Barmanul îl aşteptă să părăsească hotelul înainte să comenteze.

  — Nu vreau să-l mai văd pe-aici şi nici nu şi-a plătit berea.

  — A mai fost pe aici? Întrebă Newman.

  — De vreo două ori în ultima săptămână. M-a întrebat acelaşi lucru ca şi dumneavoastră. Dacă am auzit de un bărbat pe nume Marchat şi dacă da unde stă.

  — Ce i-ai spus? Se interesă Philip.

  — Nimic. I-am spus că n-am auzit de numele ăsta, aşa că n-am de unde să ştiu unde stă tipul. Nu i-am spus niciodată nimic despre locul lui Marchat, Devastoke Cottage.

  Marler dispăruse la fel de repede precum apăruse, până când ei îşi terminară băuturile, mulţumiră barmanului şi se duseră la locul unde îşi parcase Newman Mercedes-ul. Philip se uită în dreapta şi-n stânga pe South Street, care era aproape pustie, cu excepţia unei femei ciudate, cu o sacoşă de cumpărături în mână. Nu se vedea nici urmă de motocicliştii pe care îi auzise plecând spre finalul scandalului.

  — Acum, unde mergem? Întrebă Philip, aruncând o privire în mica piaţă din vecinătatea râului şi a podului.

  — Să nu spui nimic şi să nu rămâi cu ochii holbaţi când o să te uiţi în partea din spate a maşinii, îl avertiză Newman, care verificase, automat, spatele când se urcase în maşină. O să mergem să găsim Devastoke Cottage, unde locuieşte Marchat. E timpul să stăm puţin de vorbă cu el, să aflăm ce ştie despre incendiul de la Stemdale Manor.

  Philip aruncă o privire scurtă în spate în timp ce se urca lângă şofer, încovoiat pe podeaua din spate se găsea Marler. Ţinea în mână o husă din prelată şi Philip bănui că înăuntru se odihnea arma favorită a lui Marler, o puşcă lungă Armalite pentru distanţe mari.

  Stoborough era ceva mai mult decât un cătun cu câteva case şi o cârciumă. După ce se uită pe harta pe care le-o desenase barmanul, Newman coti pe un drumeag îngust, străjuit de garduri într-o parte şi de câmpuri deschise, acoperite cu apă de cealaltă.

  — Ştii cine era Huliganu’? Le strigă Marler din spate?

  — Un tip pe nume Craig.

  — I se spune Craig „Rangă”. Numele de botez e Carson.

  — Atunci de ce Rangă?

  — Când o să-ţi spun, o să-ţi placă ce i-a făcut Bob. Când prietenul Craig doreşte o informaţie de la cineva, iar acesta nu i-o dă, foloseşte o rangă ca să-i zdrobească nefericitului rotulele. Un personaj cu adevărat încântător.

  — De unde ştii?

  — Mi-a spus-o Archie, un informator pe care l-am cunoscut la o masă de prânz într-un bar dintre cele pe care le întâlneşti pe şosea. Mi-a spus că de fiecare dată când îl vede pe Craig, fuge mâncând pământul. Ciudat este faptul că e adjunctul unui om foarte bogat, Leopold Brazii.

  — O brută ca ăsta? Tonul lui Philip exprima neîncredere. Brazii e un om care se învârte prin cercuri înalte.

  — Eu credeam că se prosteşte cu accentul lui cockney10, comentă Newman. De ce eşti atât de sigur că era Craig Rangă?

  — Archie mi-a făcut o descriere foarte exactă, ca să ştiu să mă feresc. Iar Archie se pricepe la descrieri. Ce mi-a spus el i se potriveşte huliganului perfect.

  — Încetineşte! Strigă Philip. Tocmai ai trecut pe lângă locul cu pricina. E un indicator înfipt în gard.

  Newman se uită în oglinda retrovizoare, dădu înapoi şi înţelese de ce nu observase Devastoke Cottage. Era destul de departe de drum, în spatele unui gard viu, plin de ţepi. Casa era mică, cu acoperiş de paie şi o singură fereastră de fronton la etaj, făcându-şi loc printre paiele de o culoare verzuie ale acoperişului.

  Marler îi ajunse din urmă când Newman deschise o poartă de lemn care scârţâi. „Totul pare lăsat în paragină”, gândi Newman, croindu-şi drum pe cărarea plină de buruieni, apoi observă culoarea acoperişului de paie. Era neliniştit. Toate draperiile erau trase.

  — Mă întreb ce-o să găsim aici, spuse el mai mult pentru sine.

  Fu nevoit să apese pe sonerie de patru ori până ce uşa veche şi grea de lemn să se deschidă. Un bărbat apăru în prag, mic de statură, cu o faţă dolofană, proaspăt ras şi cu o piele fină. Părul castaniu era foarte ciufulit, iar peste pijamale purta un halat.

  — Ne pare rău că v-am trezit, începu Newman. Bănuiesc că sunteţi domnul Marchat.

  — Nu. Eu sunt Partridge. Domnul Marchat mi-a închiriat Devastoke Cottage. Am ajuns foarte devreme dimineaţă şi abia am reuşit să dorm un pic.

  — Putem să stăm puţin de vorbă despre domnul Marchat? Ne cerem încă o dată scuze pentru deranj, dar este o chestiune urgentă.

  — Toţi trei? Întrebă Partridge nervos.

  — Asta s-ar putea să vă liniştească. Newman scoase o legitimaţie de ofiţer din Ramura Specială, falsificată cu măiestrie de experţii de la subsolurile din Park Crescent.

  — Ramura Specială. N-am cunoscut pe nimeni din domeniul ăsta până acum. Vă rog, intraţi. Scuzaţi dezordinea. Să mergem în camera de zi. O să trag draperiile.

  Îi conduse în dreapta, într-o cameră mică din care se vedea grădina din faţă şi, mai încolo, drumul. Dădu la o parte draperiile, invitându-i să ia loc. Camera avea fotolii de creton care se asortau cu draperiile. Newman şi Philip se aşezară, iar Partridge ocupă un alt fotoliu. Marler, după cum îi era obiceiul, se sprijini de un perete, lângă fereastră. Scoase o ţigară lungă, şi-o băgă în gură, apoi se opri.

  — Puteţi fuma, îl asigură Partridge. Vă rog. Cred c-o să-mi aprind şi eu una, continuă el, scoţând un pachet dintr-un buzunar al halatului.

  — Ne aşteptam să-l găsim pe domnul Marchat la domiciliu, explică Newman. Ne-aţi putea spune unde este?

  În ciuda lipsei evidente a somnului, Partridge, un bărbat căruia Newman îi dădea peste patruzeci de ani, explică, pe scurt, întreaga serie de evenimente care îl adusese la ferma Devastoke.

  — Ceea ce e extraordinar, concluzionă el, e faptul că semănăm foarte mult. Am fost chiar uimit când l-am întâlnit prima oară.

  — Credeţi că v-a ales drept chiriaş pentru acest motiv? Se interesă Newman.

  — A, nu. Practic, am căzut de acord încă de la primul telefon, când am răspuns anunţului pe care-l dăduse în ziarul local, că am să stau aici. Cu condiţia, bine-nţeles, să-mi placă locul.

  — Cât a trecut de când aţi vorbit prima oară cu el?

  — Cam o săptămână. Nu mai mult. A făcut ceva rău?

  — Nu, nicidecum, îl asigură Newman. S-ar putea să ne fie de ajutor în anchetele noastre. V-a dat adresa mătuşii sale din Londra, în apartamentul căreia o să stea?

  — Nu. A spus c-o să-mi comunice la telefon toate detaliile de îndată ce va fi sigur că ea se mută. Dar, în privinţa asta, nu avea nici un dubiu.

  — Sper să nu vă deranjeze dacă v-o cer, îi spuse Newman cu tot tactul de care era în stare, dar aţi putea să faceţi dovada identităţii dumneavoastră?

  — Nu, cum să mă supăr. Dumneavoastră v-aţi aşteptat să-l găsiţi pe domnul Marchat aici. Carnetul de conducere e suficient?

  În timp ce îl aşteptau pe Partridge să se întoarcă, Marler, care stătea tot în picioare lângă fereastră, se trase înapoi, lipindu-se de perete şi trase cu ochiul afară, de după pliurile draperiei.

  Un Volvo gri trecea cu viteză redusă pe lângă ferma dinspre Stoborough. Geamurile erau aburite, dar şoferul curăţase mai devreme o porţiune în suprafaţa ceţoasă. Marler avu vaga impresie că bărbatul de la volan e înalt. Mercedes-ul lui Newman era parcat pe marginea de iarbă de lângă gardul viu. De îndată ce trecu de fermă, Volvo-ul mări viteza.

  — S-a întâmplat ceva? Întrebă Philip.

  Marler nu avu timp să răspundă; Partridge se întoarse şi-i înmână lui Newman un carnet de conducere. Acesta se uită la el şi văzu că e eliberat pe numele lui Simon Partridge. I-l înapoie şi se ridică.

  — Vă mulţumesc, domnule Partridge. Ne cerem din nou scuze că v-am deranjat somnul.

  — E-n regulă. Partridge se uită la o canapea lipită de un perete. Cred c-o să mă întind aici şi-o să las draperiile aşa. Altfel, o să dorm până la Sfântu Aşteaptă. Şi mai am încă atâtea de despachetat.

  — Ciudat, remarcă Newman când se întorceau pe potecă, că Marchat a întins-o atât de repede după tragedia de la conacul Stemdale.

  — Dar a încercat să închirieze locul de-acum o săptămână, îi aminti Marler. Pare un individ inofensiv, Partridge ăsta.

  — E ciudată povestea aceea cu asemănarea cu Marchat, comentă Philip.

  — A, se spune că toţi avem o dublură pe undeva, replică Newman.

  Timpul se schimbase cât stătuseră ei înăuntru, la ferma Devastoke. Geamurile de la maşina lui Newman se aburiseră, aşa că el începu să le cureţe cu o lavetă. Puse ştergătoarele în funcţiune, ca să cureţe parbrizul, stoarse laveta şi îşi şterse mâinile pe o altă bucată de cârpă.

  — Am face mai bine să ne întoarcem în Wareham. Mai devreme sau mai târziu, va trebui să dăm nas şi cu muzica pe care o scârţâie dezagreabil inspectorul-şef Buchanan. Vom uita că i-am făcut o vizită lui Partridge. Marler, te sfătuiesc să te faci mic şi să te strecori înapoi la Ursul Negru. N-are nici un rost să-i dăm de ştire poliţistului nostru preferat câţi suntem aici. Asta l-ar face cu adevărat curios.

  Marler se ghemui din nou pe podeaua din spate, după ce-şi scoase puşca de sub pătura de călătorie, unde o ascunsese. Pe drumul de întoarcere la Wareham, Philip se gândi la colegul lor ascuns în spate. Marler rămăsese în picioare, cu o privire pierdută cât timp Newman ştersese geamurile, de parcă s-ar fi gândit la ceva.

  Trecuseră prin Stoborough şi se apropiau de podul de peste Frome, când Marler strigă:

  — Bob, întoarce, te rog. Întoarce-te la Devastoke Cottage.

  — De ce dracu’ să mă-ntorc?

  — Ai încredere în mine. Doar fă-o.

  — Of, bine. Ai putea să-mi dai un motiv, mormăi el şi execută o întoarcere de o sută optzeci de grade pe toată suprafaţa şoselei, goală la ora aceea.

  — Cât am stat noi acolo, a trecut încet un Volvo pe lângă fermă. Nu mi-a plăcut cum arăta. Şi cu cât mă gândesc mai mult la el, cu atât mai mult nu-mi place cum arăta.

  — Am observat maşina, îşi aminti Philip. A trecut ca melcul când îşi aducea Partridge carnetul de conducere. M-am gândit că şoferul putea să fie o femeie.

  — E greu de spus. Şoferul – sau şoferiţa – era ceva mai mult decât o siluetă, răspunse Marler, dar noi de ce mergem ca melcul?

  — Pentru că, explică Newman, ca şi cum vorbea cu un copil, în faţa noastră e un tractor, iar în spatele tractorului e o maşină. Şi pe banda cealaltă se circulă. Nu pot să depăşesc. Nu mai fi atât de nerăbdător, ajungem imediat la drumul lateral.

  — O să meargă şi tractorul pe acolo, i-o trânti Marler.

  În maşină tensiunea creştea. Newman începea şi el să se îngrijoreze. Avea experienţa intuiţiilor lui Marler, care se dovediseră prea des a fi bine fondate. Tractorul şi maşina din faţă îşi continuară drumul drept spre Corfe, iar el o luă pe drumul lateral unde nu era nici o maşină. Acceleră.

  — Totul pare la fel ca înainte, remarcă Newman când coborâră din Mercedes-ul parcat în faţă la Devastoke Cottage.

  — Nu, nu e, spuse Marler şi îşi scoase Beretta, ţinându-l pe lângă corp. Partridge ne-a spus clar că lasă draperiile din camera de zi trase, cât mai doarme. Ei bine, acum ferestrele sunt acoperite.

  — Poate că s-a răzgândit, sugeră Newman.

  — E aici o cărare care ocoleşte ferma şi duce, probabil, spre o uşă din spate. Eu zic să mergem să vedem.

  Înaintară fără nici un zgomot pe poteca acoperită cu muşchi, iar în spatele casei găsiră uşa din dos. Se opriră brusc la un semn al lui Marler, care ridicase un deget, cerând linişte deplină. Uşa din dos era uşor întredeschisă, fusese forţată cu brutalitate, mărturie stând lemnul crăpat al tocului. O împinse încet, ţinându-şi arma sus. Se strecurară într-o bucătărie întunecată, cu o sobă veche de fier lângă perete.

  Newman îşi ţinea strâns Smith & Wesson-ul lui de 38, iar Philip îşi scosese Walther-ul. Înaintară încet într-un hol îngust. Uşa de la camera de zi, în stânga lor, era pe jumătate deschisă. Marler rămase lângă ea şi o împinse uşor, deschizând-o larg. Ochii li se obişnuiseră deja cu semiîntunericul.

  — O, Doamne! Şopti Philip.

  Partridge atârna jumătate de pe canapea, cu capul pe podea, întors într-un unghi bizar. Marler intră în cameră, se aplecă, îi verifică artera carotidă şi îşi ridică privirea.

  — Mort de-a binelea. Are gâtul rupt. Cred că ştiu cine a făcut-o. Europa are un nou asasin în libertate. Ucide pentru sume mari. Tehnică simplă. Vine în spatele victimei şi îi înconjoară gâtul cu braţul într-un anume fel. Iată rezultatul. I se spune Năluca.

  — Ciudat nume, zise Philip încet. De ce Năluca?

  — Pentru că dispare asemeni unei imagini fugare. Sunt convins că aici e mâna lui. Credea că îl omoară pe Marchat.

  — Deci părerea ta e că asasinul a crezut că l-a ucis pe Marchat? Întrebă Tweed.

  Stătea în cabinetul lui din Park Crescent când Monica îi spuse că Newman aşteaptă la telefon. Pe figură nu i se mişcă nici un muşchi cât îl ascultă pe Newman relatându-i pe scurt ce se întâmplase, inclusiv întâlnirea cu Craig Rangă. În acest punct Tweed îi întrerupse pentru prima oară povestirea lui Newman.

  — S-ar putea să fie vorba de adjunctul domnului Leopold Brazii, un individ pe nume Carson Craig, dar Monica a mai săpat după nişte informaţii despre acest gentleman. De obicei, se etalează într-un costum impecabil şi un accent sofisticat. Tonul îi deveni ironic. E genul de om pe care l-ai putea invita la clubul pe care-l frecventezi şi tu.

  — Doar că eu nu-mi pierd timpul aderând la vreun club, ripostă Newman. Eu m-am gândit că se prosteşte cu accentul lui londonez. Şi „gentleman” nu e tocmai termenul pe care l-aş folosi eu. În mare, e un dur sadic, poreclit „Rangă”. Foloseşte una ca să zdrobească rotulele celor care-l deranjează.

  — Înţeleg. Bob, Monica a mai descoperit că Brazii e proprietarul de la Grenville Grange, care se află în vecinătatea casei Stemdale. Cocoţată lângă falezele din Lyman’s Tout. Verifică locul acela, dar nu singur. Ia-i pe Philip şi pe Marler cu tine.

  — Dacă insişti.

  — Insist. Trei crime în Dorset sunt şi-aşa prea mult. Încercaţi să-l evitaţi pe Buchanan cât de mult puteţi. De asemenea, trimite-l pe Butler la adresa anterioară a lui Partridge, cea din Poole, ca să-l verifice. Bănuiesc că i-ai reţinut adresa când ţi-a arătat carnetul de conducere.

  — Am reţinut-o. Mai bine o iau din loc, înainte să apară Buchanan la orizont.

  — Aşa să faci. Simt eu că se pregăteşte ceva. Continuă să stai cu Philip la Priory. Ai mai aflat ceva despre noua prietenă a lui Philip, Eve Warner? Nu-ţi pot confirma dacă e în Ramura Specială sau nu.

  — Nici un semn de la doamnă până acum. Terminat.

  — Ai grijă.

  — De ce nu-mi ţin gura? Îşi spuse Newman, ieşind din cabina telefonică de pe South Street din Wareham.

  Pe bordură, sprijinită de Porsche-ul ei roşu, stătea Eve Warner. Îmbrăcată într-un hanorac alb impecabil, cu gluga atârnându-i pe umeri, Eve îi făcu semne cu mâna. Mică de statură, observă el şi chiar în pantaloni albaştri de dril, strânşi pe picior şi cu hanoracul arăta foarte bine. „Nu-i de mirare că Philip pare să se îndrăgostească de ea”, gândi el.

  — Bună dimineaţa, Bob! Îi strigă ea ştrengăreşte. Văd că ţi-ai parcat Mercedes-ul în spatele meu. Te duci undeva? Vin şi eu cu tine. Bună, Philip. Ai dormit bine, aşa, singurel?

  — Foarte bine, răspunse scurt Philip, care tocmai ieşise de la Ursul Negru.

  Găsi că remarca ei era lipsită de tact, atâta timp cât îi spusese că era prima lui vacanţă de unul singur de la moartea lui Jean.

  — Atunci, nu mai fi atât de arţăgos, i-o întoarse ea. Unde mergem azi?

  — Tu nu eşti invitată, îi spuse direct Newman când ea ajunse lângă el. Marler se strecurase afară din hotel, apoi în spatele maşinii lui Newman, fără ca ea să observe. Era prea ocupată să-şi desfăşoare zâmbetul seducător în faţa lui Newman, cu intenţia de a-l convinge.

  — Nu-mi strica plăcerea, îl provocă ea. Am şi eu nevoie de companie.

  — Du-te şi caut-o în altă parte, atunci. Scuză-mă.

  — Pot să vin după voi! Îi strigă ea când el dispăru în hotel.

  Lui îi trebui doar câteva minute să-l localizeze pe masivul Harry Butler şi să-i dea instrucţiunile lui Tweed: verificarea lui Partridge şi a adresei lui din Poole.

  — Şi partenerul meu, Pete Nield? E în camera lui.

  — Spune-i să stea aici şi să ţină sub supraveghere hotelul Priory, în caz că apare inspectorul-şef Buchanan. Se învârte pe-aici, pe undeva. O să mă întorc să-mi dai raportul mai târziu, în cursul zilei de azi.

  Când ieşi în stradă o văzu pe Eve sprijinită de maşina ei, cu mâinile şi picioarele încrucişate.

  — Nu scapi de mine aşa de uşor, îi spuse ea.

  — Mai vedem noi.

  Străduindu-se să nu se arate deranjat de insistenţa ei, se sui la volan. Philip era deja la locul lui, lângă şofer, iar Marler ascuns în spate. Se îndreptă spre pod şi de-acolo spre Corfe, apoi spre Kingston, amintindu-şi că Philip îi povestise despre drumul ăsta în timpul micului dejun. În oglinda retrovizoare, o văzu pe Eve luându-le urma.

  — Scap eu de tine, vrăjitoareo! Zise Newman tare.

  — Ce-ai cu ea? E o fată bună, protestă Philip.

  Newman nu-i răspunse.

  În cabinetul lui din Park Crescent, Tweed le spuse pe scurt Paulei şi Monicăi ce vorbise cu Newman.

  — Năluca? Repetă Paula. Sună puţin cam sinistru. Din câte mi-ai spus, trebuie să se fi mişcat extrem de repede ca să comită crima dezgustătoare de la Devastoke Cottage.

  — Bănuiesc că i se trage de la poreclă. Năluca, zise Tweed macabru. Am mai auzit de el. Ştiu cine a fost. Am nevoie de Arthur Beck, şeful Poliţiei Federale din Elveţia. Prinde-mi-l la la telefon, Monica – ar trebui să-l găseşti la comandamentul din Berna.

  Monica tocmai se pregătea să ridice receptorul, când telefonul începu să sune. Răspunse şi-i făcu semn cu capul lui Tweed.

  — E Lasalle de la Paris, din nou. Mi se pare că e urgent.

  — Tweed, izbucni Lasalle când realiză că vorbeşte cu el, tocmai am descoperit că un alt savant eminent a dispărut împreună cu familia lui. De mai mult de o lună. Din Grenoble. Fusese în concediu şi, pentru că nu s-a întors la timp la unitate, s-a descoperit că a dispărut.

  — Altul? Asta face un total de douăzeci dintre cei mai importanţi oameni de ştiinţă care lipsesc din Europa, Anglia şi America. Dă-mi detalii, te rog. Care era specialitatea lui?

  — Comunicaţii avansate prin satelit. Un domeniu foarte secret. Este, probabil, cel mai bun din breasla lui. Georges Blanc. Ca şi în cazul celorlalţi, a dispărut şi soţia lui.

  — Răpit? Sugeră Tweed.

  — Nu există nici o dovadă în această privinţă. Înainte de a se evapora, i-a lăsat instrucţiuni avocatului său de a vinde casa şi tot ce se află înăuntru. Inclusiv antichităţile. Avocatul trebuia să pună profiturile într-un cont personal, la o bancă din Belgia. Preşedintele e furios. Aveam supremaţia în domeniul ăsta.

  — Ai idee cum a părăsit Blanc Grenoble-ul?

  — Şoferul lui – pe care l-am pus să ia avionul spre Paris, ca să-l pot interoga chiar eu – mi-a spus la telefon că i-a dus pe Blanc şi pe soţia lui, împreună cu o mulţime de bagaje, peste graniţă, la un aeroport îndepărtat din Germania. Apoi acesta i-a ordonat să se întoarcă în Grenoble după ce i-a înmânat o recompensă substanţială, ca să-şi ţină gura. Versiunea lui Blanc a fost că se află într-o misiune strict secretă.

  — Cât timp a stat şoferul acolo pe pistă, nu era nici un avion?

  — Nu. Blanc e sclipitor. Lucra la un satelit de ultimă oră. Comunicaţii între Pământ şi satelitul de pe orbită.

  — Îl pun şi pe el pe listă. Cât mai eşti la telefon, tu ai auzit de Năluca? Îl întrebă Tweed.

  — Dumnezeule! De ce întrebi?

  — Pentru că acest reputat asasin s-ar putea să opereze şi la noi în ţară.

  — E un ucigaş nou, un adevărat profesionist. Şi foarte scump, după cum circulă zvonurile în lumea interlopă. A asasinat doi bancheri în Paris. Asta e confidenţial. Încercăm să fim cât se poate de discreţi în ceea ce-l priveşte, cât timp suntem pe urmele lui. Până acum nu avem nimic.

  — Ce fel de bancheri? Întrebă Tweed calm.

  — Amândoi aveau bănci mici, exclusiviste. Una e fondată pe timpul lui Napoleon. Bănci de familie.

  — Şi cum poţi fi sigur că Năluca e responsabilă pentru crimele astea două? Insistă Tweed. Ţi-a lăsat cartea de vizită?

  — Bine-nţeles că nu. Tehnica. Ambii bancheri aveau casele foarte bine asigurate. Şi, Dumnezeu ştie cum, n-a folosit la nimic. Amândoi au murit cu gâtul rupt. Unul a fost ucis în propria sa bibliotecă, în timp ce soţia era în camera alăturată. Şi n-a auzit nimic.

  — Lipseau bani?

  — E ciudat că pui o astfel de întrebare, comentă francezul. În ambele cazuri e implicat un capital mare, ţinut în casă sub formă de obligaţiuni, care au dispărut. Cum dracu’ să dau de nişte obligaţiuni furate?

  — Băncile au dat faliment? Se interesă Tweed.

  — Nu. Au rămas bani în fiecare sucursală, suficienţi pentru a le menţine solvabile. Tweed, sunt vârât în chestia asta până-n gât, până peste cap.

  — Ieşi tu din ea, îl asigură Tweed. Întotdeauna ieşi. Mai vorbim.

  Tweed puse receptorul jos şi oftă. Monica îl întrebă dacă mai vrea să-l sune pe Arthur Beck, iar el încuviinţă dând din cap. Monica formă numărul imediat.

  — Beck la telefon. Ce e, Tweed?

  Şeful poliţiei elveţiene, un bărbat amabil şi calm în mod normal, indiferent de dificultatea unei situaţii, avu de data aceasta o voce răstită.

  — Arthur, cu câtva timp în urmă ai pomenit de un asasin, un profesionist, Năluca. Cât noroc ai avut în încercările tale de a-l identifica?

  — De ce?

  — Operează în Franţa.

  — Ştiu.

  — Ei bine, ceea ce, probabil, nu ştii, e faptul că acum se află la noi în ţară, din câte pot să-ţi spun. A încercat să-l ucidă pe martorul-cheie al unui dublu asasinat, dar, din greşeală, a ucis pe altcineva.

  — E prima dată când face o greşeală. Urmă o pauză. Asta nu-mi place. Devine foarte internaţional. Nu mai ştiu pe unde să-l caut. Pur şi simplu, s-a evaporat. Probabil e responsabil pentru uciderea a trei elveţieni.

  — Ce profesii aveau?

  — Bancheri.

  — Proprietarii unor bănci mici, cu tradiţie?

  — Cum Dumnezeu ai ghicit asta? Noi am păstrat tăcerea despre ceea ce face. M-am gândit că, astfel, am putea să-l luăm prin surprindere.

  — Şi ştii că e Năluca pentru că toate cele trei victime aveau gâtul rupt?

  — Da. Parcă e Omul Invizibil. Nici cea mai perfectă pază nu-l poate ţine deoparte. Şi poţi să-ţi imaginezi cât de conştienţi din punctul de vedere al pazei sunt bancherii.

  — Felul cum a trecut de pază ţi se pare ciudat?

  — A, cred că ştiu cum face. Tweed, îşi negociază intrarea. În toate cele trei cazuri, nimeni din pază n-a păţit nimic. Acum stau şi mă întreb dacă nu e cumva însoţit de o femeie superbă care-l ajută să intre.

  — S-ar putea ca Năluca să fie o femeie?

  — Ar trebui să fie foarte puternică. Unul dintre bancheri era mare cât un taur, dar asta nu l-a ajutat cu nimic. În niciunul din cazuri nu sunt semne de luptă. În afară de taur, care a tras covorul cu picioarele.

  — Ca să schimbăm subiectul, tu ştii ceva despre un anumit Leopold Brazii?

  Urmă din nou o pauză, dar una lungă.

  — Tweed, am fost oprit să mai fac vreo investigaţie despre el.

  — Nu te cred. Nimeni nu te poate opri. Despre cine vorbeşti?

  — Asta nu pot să-ţi spun. La naiba, pe mine nu mă pune nimeni cu faţa la perete. Are o vilă luxoasă lângă lacul din Zurich. Îl urmăresc foarte discret, dar asta rămâne între noi. Foarte discret. Mie mi se pare un om ciudat pentru cineva cu puterea lui. Şi-ţi mai spun că din Zurich, de pe aeroportul Kloten, a zburat cu avionul lui particular la Paris.

  — Ce fel de avion?

  — Aici e şmecheria. Are două avioane, ambele Lear. Unul are pe fuzelaj Brazii SA, numele companiei sale elveţiene, scris cu litere imense. Celălalt, alb, n-are nici un semn din care să rezulte că-i al lui. Îl foloseşte pe cel alb când vrea să-i zăpăcească pe cei care-l urmăresc, fie că e în străinătate, fie că nu. Ambele au echipaje care lucrează în ture, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru. Spre Charles de Gaulle a zburat pe calul alb. Asta-i tot.

  Tweed închise telefonul. Era atât de concentrat asupra celor aflate de la Beck, încât nici n-o observă pe Monica cu telefonul în mână, privindu-l nerăbdătoare.

  — Lasalle e din nou pe linie. M-a întrebat de două ori ca să fie sigur că foloseşti secretizorul.

  — Încă îl folosesc, spuse Tweed şi ridică din nou receptorul. Îmi pare rău te-am făcut să aştepţi, vorbi el.

  — Ţi-am spus că am fost oprit să mai fac investigaţii despre Leopold Brazii. De aceea am omis să-ţi spun că Brazii a venit ieri la Paris cu avionul.

  L-a aşteptat o limuzină cu geamuri fumurii care l-a dus la vila de pe Avenue Foch. Unul dintre oamenii mei cei mai buni l-a identificat când s-a dat jos din limuzină.

  — Şi de ce-mi spui toate astea?

  — Pentru că sunt sigur acum că se va îndrepta spre Anglia în următoarele două ore.

  Tweed miji ochii. Paula îi observă mimica şi înţelese că e tensionat.

  — De unde ştii?

  — Pilotul Lear-ului alb tocmai a prezentat un plan de zbor pentru două ore de-acum încolo.

  — Încotro?

  — Aeroportul Internaţional Bournemouth. Din Dorset.

  Tweed îi mulţumi scurt lui Lasalle, sări de la birou, fugi la un dulap şi înşfăcă două valize gata făcute pentru plecările de urgenţă – una pentru el, cealaltă pentru Paula.

  — Luăm Ford Escort-ul, zise el scurt. Eu conduc. Ai face bine să-ţi iei Browning-ul automat. Monica, dă telefon la hotelul Priory. Reţine câte o cameră pentru fiecare. Nu ştim cât stăm. Poţi să iei legătura cu mine acolo, codează orice mesaj.

  — E vreo urgenţă? Întrebă Paula.

  Ea deschisese deja un sertar încuiat, îşi scosese Browning-ul 0.32 automat şi-l strecurase într-un buzunar special, cusut în interiorul poşetei sale de umăr, care îi oferea acces imediat la armă. Tweed studia harta Dorset-ului de pe perete.

  — Monica, îi strigă el, înainte ca ea să formeze numărul, dacă sună Newman, spune-i să posteze un om la sensul giratoriu de la sud de Stoborough Green. Nu Stoborough. Stoborough Green. Mai vreau un om care să supravegheze feribotul de la ieşirea din portul Poole. Ambii vor urmări limuzina cu geamuri fumurii. Cel care o vede trebuie s-o urmărească cu multă grijă. Presupun că se va îndrepta spre Grenville Grange din Purbeck de lângă Lyman’s Tout. Te las pe tine şefă.

  Paula îl ajunse din urmă când el sări la volanul Ford Escort-ului, iar ea urcă pe locul de lângă el.

  — E vreo urgenţă? Repetă ea.

  — Leopold Brazii se îndreaptă spre noi – în două ore vine de la Paris şi aterizează pe aeroportul internaţional Bournemouth. Mergeau spre Baker Street, când Paula îşi puse centura de siguranţă. De la aeroport, nu poate merge decât pe una din două rute posibile – şi noi avem oameni postaţi în ambele locuri. Ceea ce înseamnă că ajungem înaintea lui în Wareham.

  — Ce se întâmplă? Ceva a luat-o brusc din loc.

  — Cred că Dorset-ul e pe punctul de a exploda.

  — E inutil, zise Newman în timp ce urcau dealul abrupt şi plin de serpentine spre Kingston, lăsând porche-ul în spate. Prietena ta, Eve Warner, e un şofer al naibii de bun şi n-o să scap de ea. Se uită în oglinda retrovizoare. Uite-o cum ia curba aceea, parcă e un profesionist la Brand’s Hatch11.

  — În cazul ăsta, se auzi vocea tărăgănată a lui Marler, care stătea ghemuit pe podeaua din spate, îmi pierd vremea ascunzându-mă. Anunţă-mă când mai iei o curbă, o să mă ridic şi mă bag într-un colţ. Când o să mă vadă, o să creadă că am stat aşa tot drumul.

  — Atunci, pregăteşte-te. Acum!

  Newman acceleră brusc şi intră într-o curbă periculoasă. În spate, Marler se ridică repede şi se aşeză într-un colţ, dezmorţindu-şi picioarele.

  — Perfect! Nu te-a văzut, dădu Newman raportul.

  — Eu încă mai cred c-ar fi trebuit să venim cu maşina mea, protestă Philip.

  — Ai fi riscat să dai de Buchanan când te duceai s-o iei din faţă de la Priory.

  — Mercedes-ul tău n-o să intre pe drumul ăla de pe Lyman’s Tout.

  — Da’ cine-a spus c-o să încercăm să mergem pe-acolo? Întrebă Newman.

  — Şi-atunci, unde dracu’ mergem?

  — Direct la Grenville Grange, reşedinţa unui anumit domn Leopold Brazii.

  — O căutăm cu lumânarea.

  — L’audace, toujours l’audace12, cum zicea Danton sau ceva de genul ăsta. M-am uitat pe hartă. Întoarcem aici, în Kingston, ca să ajungem la drumul care duce la fermă.

  — Şi dacă ne iese în faţă o hoardă de paznici?

  — Îi păcălesc eu şi tot intrăm. Se pare că ai uitat că pe vremuri am fost corespondent de presă, spuse Newman cu eleganţă. În jocul ăsta înveţi să intri peste tot.

  — Pregătiţi-vă pentru luptă, comentă Marler.

  Drumul spre Grenville Grange apăru dintr-odată lângă un drum singuratic, pe înălţimile Purbeck-ului. Două porţi masive, lucrate în fier, se deschideau spre o alee pavată cu piatră care cobora spre vilă. Philip văzu o construcţie masivă şi întunecată, cam la cinci sute de metri mai încolo. Nici un paznic, nici un semn de viaţă.

  — Dacă intri acolo, opreşte puţin maşina, spuse Philip.

  — De acord, dar de ce? Întrebă Newman, trăgând pe dreapta.

  — Vreau să mă duc s-o conving pe Eve să rămână pe şosea. Ai auzit ce-a zis Marler.

  — O idee bună. O să ne stea în drum. Şi eu m-am gândit la asta.

  Eve îşi oprise Porsche-ul la zece metri în spatele lor, lângă zidul înalt de piatră gri care străjuia şoseaua. Îşi ridică sprâncenele negre când Philip se apropie şi-şi etală zâmbetul ca o invitaţie.

  — Pun pariu că Bob Newman m-ar bate. Spune-i că e o ţară liberă.

  — Eve. Philip îşi sprijini cotul de marginea geamului deschis. S-ar putea să fie dificil. Chiar periculos.

  — Dar tu o să ai grijă de mine, nu-i aşa? La o adică, cred că şi Bob mi-ar sări în ajutor. Cine-i tipul din spate? Nu l-am mai văzut, nu?

  — Eve, îţi cer să faci drum întors. Şi venim noi după tine.

  — Sigur că veniţi, spuse ea cu sarcasm. Spune-i lui Newman că sunt în coada lui. Sunt a naibii de încăpăţânată.

  — Eşti, i-o întoarse scurt Philip.

  — Hai, nu te enerva.

  Philip ridică indiferent din umeri, se întoarse grăbit la Newman şi se urcă lângă el.

  — Nu se lasă, remarcă Newman.

  — N-am putut s-o conving. Tu de unde ai ştiut?

  — După faţa ei. Şi după a ta. Acum, ce mai pune la cale? Vine în fugă spre noi. Bănuiesc c-ar fi mai bine să încerc s-o fac să priceapă.

  Eve îşi băgă capul pe geamul lui Newman. Se uită în spate la Marler.

  — Bună, frumosule! Tu cine eşti? Poate îmi oferi ceva de băut în curând. Băutura mea preferată e votca.

  — Du-te acasă, zise Newman.

  Eve îşi aprinse o ţigară de la cea pe care o terminase. Dădu fumul departe de faţa lui Newman. Căpătă o mină serioasă.

  — Bob, aş putea fi de ajutor. Am ochi de pisică.

  — Şi gheare de pisică, fără îndoială.

  — O să mă fac că n-am auzit ce-ai zis. Vrei să faci o vizită sau doar verifici locul ăsta? Dacă îl verifici, vezi unde se bifurcă drumul? O parte urcă spre terasa de la intrare, cealaltă ocoleşte până în spatele acestei opere arhitectonice. Această a doua parte vă duce în spate, apoi mai departe de Bleak House13, până la o pantă care coboară spre mare. Chiar lângă marginea falezei – şi-ar fi bine să fiţi atenţi – drumul face o curbă chiar la capătul unui perete de piatră care se continuă spre Lyman’s Tout.

  — De unde ştii?

  Captase interesul lui Newman, care acum o privea fix, plin de curiozitate.

  — Pentru că atunci când Philip m-a dus sus, pe Lyman’s Tout, am observat drumul care ocoleşte casa, printr-o spărtură într-un loc unde se năruise zidul. Am un bun spirit de observaţie. Crede-mă.

  Fugi înapoi la Porsche-ul ei. Newman porni mai departe cu viteză redusă, studiind casa aceea întunecată, în toată măreţia ei. Toate storurile erau coborâte şi apropiindu-se, băgă de seamă că fuseseră de curând vopsite în negru. Negru. Oribil!

  Casa aceea uriaşă şi întunecată părea că se mişcă înspre ei, iar Philip observă că în capătul unde coteau ei se aflau câteva hambare mari. Foarte asemănătoare celui în care era parcat pe jumătate vechiul Bentley al generalului Stemdale. Hambarele de aici aveau toate uşile închise.

  — Să sperăm că ştie despre ce vorbeşte, comentă Newman. E în coada mea. Dacă se întoarce, o să încep să devin suspicios.

  Chiar de când ieşiseră din Wareham, vremea fusese imprevizibilă. Şi peste noapte nu mai plouase. Philip lua toţi aceşti factori în considerare în timp ce treceau pe lângă hambare.

  — S-ar putea să reuşeşti să faci calea întoarsă pe drumul care trece peste Lyman’s Tout chiar şi cu Mercedes-ul tău, remarcă el. Cred că s-a întărit noroiul, dar nu promit nimic.

  Grenville Grange părea încă fără nici un ocupant. Newman nu era convins de acest lucru când coti după capătul casei şi văzu un drum de piatră care continua spre mare şi îşi pierdea urmele de roţi întipărite în pământ la jumătatea pantei dinspre marginea falezei. Opri motorul, dar maşina continuă să alunece încet în urmele de pe pantă, întărite probabil din cauza lipsei ploii şi a îngheţului serios.

  — Ce crezi? Întrebă Marler.

  — Ceva nu e-n regulă. Porţile acelea larg deschise mă obsedează.

  — De ce? Întrebă Philip.

  — Sugerează faptul că cineva e aşteptat. Aşa că eu mă aştept să fie cineva în casă. Acum, linişte. Suntem aproape de marginea falezei.

  Porni din nou motorul pentru mai mult control. După ce dădură colţul după casă şi o luară în jos pe panta aceea aspră, vântul îi izbi puternic dinspre mare. În spatele lor, Eve îşi aduse Porsche-ul la câţiva zeci de metri de ei. În timp ce lua cu grijă curba spre Lyman’s Tout, Newman se uită după ea în oglinda retrovizoare. Încetinise şi ea drumul în curbă, urmând exemplul lui Newman. El parcă maşina la adăpostul zidului de piatră care depăşea capota. Eve parcă în spatele lui.

  — Şi acum? Întrebă Philip.

  — Supraveghem locul acela o perioadă de timp. Tu şi cu Marler staţi mai încolo, ca să-mi păziţi spatele. Luaţi-o şi pe Eve, dacă trebuie s-o căraţi după voi.

  Luă marele binoclu de „naturalist, observator de păsări” pe care îl împrumutase de la Butler, ieşi din maşină, simţi că pământul este tare, se întoarse şi se întinse jos, într-un punct de lângă capătul zidului de unde putea vedea casa.

  Focaliză şi aşteptă, simţind frigul strecurându-i-se prin haine. Marler, Philip şi Eve dispăruseră după nişte bolovani imenşi, la o oarecare distanţă, în spatele lui. Răbdător, aşteptă. Nu auzea nimic din cauza tânguitului vântului şi a zgomotelor înăbuşite pe care le făceau valurile uriaşe izbindu-se de faleză. Apoi simţi ceva rotund şi metalic apăsându-i ceafa, ţeava unui pistol. Îngheţă.

  — Am în mână un pistol încărcat, amice, spuse o voce familiară. Îţi zbor creierii. Încă mă mai doare capul de-atunci, din bar, când m-ai prins cu garda jos. Acum, ia zi, ce faci aici pe o proprietate particulară? Ai face bine să vorbeşti înainte să apăs pe trăgaci.

  Vocea lui Craig suna acum mai sofisticat şi mai ameninţător.

  Pete Nield, partenerul lui Harry Butler, constituia un mare contrast, prin înfăţişare şi ţinută, cu omul cu care lucra. În timp ce Butler se îmbrăca cu pantaloni de dril şi cu un hanorac ponosit, Nield, în comparaţie cu masivul Butler, era subţire şi se îmbrăca foarte elegant.

  Nield purta o jachetă sport în carouri şi o pereche de pantaloni marinăreşti cafenii, călcaţi la dungă. Cămaşa albă, impecabilă, era despărţită la mijloc de o elegantă cravată gri. Stătuse de pază la Priory, în cazul în care ar fi apărut Buchanan şi se întorsese pentru a lua legătura cu Tweed şi a-i aduce la cunoştinţă excursia lui Newman la Grenville Grange.

  — Pete, îl întrerupse Monica, Tweed a plecat.

  — Unde?

  — N-a spus.

  — Paula e acolo?

  — Nu. Ascultă. Am instrucţiuni pentru tine şi pentru Harry. Bănuiesc că suni dintr-o cabină telefonică.

  — Monica, ai cea mai uimitoare intuiţie.

  — Cu linguşeala nu ajungi nicăieri. Am zis să asculţi.

  Nield tăcu în timp ce ea îi relata instrucţiunile lui Tweed. După această scurtă conversaţie, se grăbi să se întoarcă la Ursul Negru, în speranţa că Harry Butler îl va suna din Poole.

  „Slabe şanse să mă sune acum. Trebuie să plec şi să supraveghez sensul giratoriu din Stoborough Green”, se gândi el. Viaţa nu era aşa. În timp ce răsucea cheia în uşa camerei sale, auzi telefonul sunând. Se repezi la aparat. Ştiind că va înceta să sune de îndată ce va ridica receptorul. Îl ridică grăbit.

  — Da. Cine e?

  — Parcă n-ai aer. Ţi-ai pierdut antrenamentul, se auzi vocea groasă şi ironică a lui Butler.

  — Ce să zic.

  — Îţi convine potârniche14 la masa de seară? Potârnichea merge foarte bine.

  — Mâncarea mea preferată, răspunse Nield, continuând mesajul cifrat al lui Butler. Mai eşti în Poole? Bine. Instrucţiuni noi. E posibil ca un client important să intre în Poole, via feribot, spre ieşirea în portul Poole.

  — Eu am Sandbanks, tu iei Shell Bay. Mai departe.

  — Trebuie tratat ca un rege. Dacă o ia pe drumul ăsta, va circula, probabil, într-o limuzină cu geamuri fumurii. Tu eşti escorta lui. O escortă foarte discretă. Ar putea să ajungă într-o oră, poate mai mult.

  — Am înţeles. Ar fi mai bine s-o iau din loc.

  — Şi eu.

  La Sandbanks, Butler se chinui să-şi scoată trupul mătăhălos din cabina telefonică şi se întoarse grăbit la locul unde îşi parcase Ford-ul Fiesta. Pete Nield prinsese esenţialul din cele ce-i raportase: că-l verificase pe Partridge.

  La sosire, folosise o carte de telefoane căreia îi rupsese foile în maşină şi telefonase la patru adrese unde locuia un Partridge. Scuzându-se la primele trei dintre ele, explicând că îşi căuta un prieten, dădu lovitura la a patra, o căsuţă retrasă care avea un anunţ la una din ferestre. Cameră de închiriat. Proprietăreasa, o femeie trupeşă, fu amabilă.

  — Îmi pare rău, dar prietenul dumneavoastră tocmai s-a mutat la o mică fermă de lângă Wareham. Foarte repede s-a mutat. Îmi pare rău că l-am pierdut, era un chiriaş foarte liniştit. Lucra la el, în camerele lui. Avea o mulţime de aparate ciudate. Calculatoare le zicea el. Şi o maşină care ţăcănea şi scuipa foi cu mesaje bătute la maşină pe ele.

  — Probabil, un fax, presupuse Butler.

  — Era un om atât de drăguţ şi de liniştit. Nu-mi făcea nici un fel de probleme. Voia un loc liniştit la ţară. Unora le place la ţară, ştiţi. Mie nu mi-ar conveni. Mie îmi place puţină agitaţie.

  — Ca să fiu sigur că e omul meu, aţi putea să-l descrieţi? O întrerupse Butler pentru a opri torentul de cuvinte.

  Aşteptă. Oamenii nu se pricepeau să descrie pe cineva, chiar dacă îl cunoşteau bine.

  — Mic. Mai mic decât dumneavoastră. Mai puţin bine făcut, dacă nu vă supăraţi. Am crezut că e străin. Şi fiţi atent, vorbea o engleză perfectă, dar nu arăta a englez. Avea o piele aşa de fină, că mă întrebam dacă trebuie să se bărbierească.

  — Aţi putea să-mi daţi adresa la care s-a mutat? Întrebă Butler disperat.

  — Devastoke Cottage, lângă Stoborough. E la sud de Wareham. O luaţi.

  — Mii de mulţumiri. Butler se dădu înapoi, ca să scape de vorbărie. Ştiu cum se ajunge. Plec într-acolo.

  Se grăbi să ajungă la cabina telefonică pe care o observase, fiind sigur că îl va convinge pe Nield că dăduse peste adevăratul Partridge. Apoi plecă cu maşina spre debarcader.

  Butler se hotărâse deja unde să aştepte. Când venise în Poole din Shell Bay, via feribot, observase o maşină parcată în capătul celălalt al plajei. Un bac, o ambarcaţiune mare, dirijat de un lanţ care unea cele două maluri, se pregătea de plecare. Singurul alt vehicul de la bord era un autobuz local. Rampa se ridică în timp ce el îşi parca maşina în spatele lui.

  Traversarea dură doar câteva minute, iar în depărtare Butler văzu coamele arcuite ale Purbeck-ului. Coborî cu maşina de pe bac, se opri la gheretă să plătească, apoi o luă la stânga şi intră în parcarea care se afla la câteva sute de metri de punctul de traversare. Era singura maşină din parcare, într-o zi însorită, dar sumbră de februarie.

  „Perfect”, îşi zise Butler. „Perfect. Din maşinile care trec nu se observă parcarea asta decât dacă şoferii au un bun spirit de observaţie.” Şi dinspre Sandbanks era complet invizibilă pentru oricine venea din Bomemouth.

  Deschise termosul, luă o gură de cafea fierbinte şi se puse să aştepte. Butler avea răbdarea lui Iov.

  Ţeava puştii de vânătoare se înfunda mai adânc în ceafa lui Newman. Acesta rămase nemişcat, ascultând insultele lui Craig.

  — S-au schimbat rolurile acum. Capul încă mă doare, dar mai bine te doare decât să ţi-l zboare cineva. Cine te-a trimis?

  — Eu m-am trimis, mormăi Newman cu obrazul lipit de pământ. Sunt reporter, în caz că ai uitat.

  — Nu face pe nebunul cu mine, amice! Te mai întreb doar o dată. Apoi, degetul meu nervos o să apese pe trăgaci. Ia gândeşte-te puţin, ce loc ideal! După aceea, pot să-ţi arunc cadavrul de pe stâncă. Imediat începe refluxul. De ce sunt două maşini parcate lângă perete?

  — Porsche-ul e al prietenei mele. I-a murit motorul. A luat-o pe jos după ajutor.

  — Şi tu o să mori imediat. O s-o fac ca-n filme. O să încep să număr până la zece. Cine te-a trimis? Unu. Doi. Trei.

  Ghemuit în spatele unui bolovan imens, Philip se înghesui lângă Eve. Marler era după o altă piatră, mai în spate. Fixase ţinta puştii Armalite pe spatele lui Craig, dar Philip îşi dădu seama că n-are curaj să tragă. L-ar nimeri pe Craig, dar bruta ar putea să apese pe trăgaci, ca un ultim reflex când l-ar lovi glonţul. Ceafa lui Newman s-ar face bucăţele.

  — Am să încerc să mă târăsc până lângă Craig, spuse Philip, ţinându-şi mâna strânsă pe Walther.

  — Eu voi încerca să-i distrag atenţia, spuse Eve, clănţănind din dinţi de frig sau de frică: poate de amândouă.

  — Dacă te gândeşti la ceva, cronometrează, pentru Dumnezeu, până sunt suficient de aproape ca să-i vâr ticălosului ăluia pistolul în spate.

  — Nu sunt proastă.

  Philip se ridică şi începu să înainteze, rămânând pe gazonul uscat care acoperea promontoriul de-o parte şi de alta a drumului. Îşi încleştă dinţii atent să nu facă nici un zgomot şi veni mai aproape de Craig. Dacă bruta se întorcea, bătaia armei sale era, oricum, mai lungă decât cea a Walther-ului lui. Se apropie din ce în ce mai mult, întrebându-se la ce oare se gândise Eve.

  În spatele bolovanului, Eve căută grăbită într-o grămadă de pietre şi găsi una mare şi rotundă. O prinse bine în mână şi se ridică, în timp ce Marler se uita nelămurit la ea.

  Philip se afla la mai puţin de jumătate de metru de Craig, când Eve azvârli piatra cu toată puterea în zidul de piatră. Se auzi o pocnitură puternică.

  Tresărind, Craig începu să se întoarcă, îndepărtând astfel arma de Newman. Newman înşfăcă ţeava şi o împinse cât mai departe de el. În acel moment, Philip îi împunse spatele lui Craig cu Walther-ul.

  — Glonţul meu o să-ţi distrugă şira spinării. Stai, naibii, liniştit. Aşa, fii băiat cuminte. Acum lasă puşca, încet.

  Craig îşi desfăcu mâna de pe armă, iar Newman, care o ţinea încă de ţeavă, o aruncă cât mai departe de atacatorul său. Se ridică şi-l văzu pe Marler alergând spre ei.

  — Eşti teafăr? Întrebă Marler.

  — Sunt bine. Newman îşi îndoi braţul drept, dar mai am nişte treburi neterminate.

  Îşi strânse pumnul pe neaşteptate şi-l lovi puternic pe Craig în maxilar. Uriaşul se prăbuşi. Newman îi verifică pulsul.

  — E scos din priză, dar asta-i tot. Cred c-o să stea aşa vreo jumătate de oră.

  — Mai supraveghem? Întrebă Marler.

  — Bineînţeles.

  — Atunci, mai bine îl fac pachet. Scoase una din cele câteva perechi de cătuşe pe care le avea la el, se aplecă, îl întoarse pe Craig, îi prinse încheieturile la spate şi-i puse cătuşele. Apoi scoase două bucăţi de pânză din buzunarul lui spaţios. Cu batista neagră îl legă la ochi, apoi îşi ridică privirea. Asta o să-l dezorienteze când o să se trezească. Iar asta o să-l facă tăcut ca o fetişcană.

  Răsuci pânza şi o transformă într-un căluş provizoriu pe care îl puse peste gura lui Craig. Apoi îşi trase „pachetul” şi-l propti de zidul de piatră. Newman se întoarse spre Philip care îşi băga Walther-ul înapoi în toc.

  — Mulţumesc, Philip. Probabil mi-ai salvat viaţa – şi nici nu te-am auzit apropiindu-te.

  — Ar trebui să-i mulţumeşti lui Eve, îi explică Philip când Eve se apropie de ei. Ea i-a distras atenţia lui Craig şi l-a făcut să-şi ia arma de la gâtul tău.

  — Adevărat? Newman o privi pe Eve cu surprindere. Ei, bine.

  — Mă bucur că aprobi. Eve îşi studie degetele lungi şi frumoase cu o prefăcătorie vizibilă. Poate o să vină vremea când îţi vei da seama că o femeie poate fi folositoare.

  — A venit şi vremea aceea. Newman întinse mâna şi i le prinse pe ale ei. Îţi mulţumesc. Acum eşti de-a noastră. Tonul îi deveni energic. Ne rezumăm pentru moment în a supraveghea Grenville Grange, ştiind că nu e atât de goală pe cât pare. Şi apropo, cum de a ajuns Craig în spatele meu?

  — Pentru că n-am fost suficient de atenţi, zise Eve direct. Philip şi cu mine stăteam de vorbă în şoaptă.

  — Iar eu îmi verificam arma, adăugă Marler. L-am văzut pe Craig cu coada ochiului strecurându-se prin gaura unde e zidul spart. Mi s-a părut că nu i-a luat decât o clipă ca să ajungă la tine şi să-ţi pună pistolul la gât.

  — E-n regulă, spuse Newman, dar de acum încolo, te sfătuiesc, Marler, să-ţi iei o poziţie mai sus, lângă spărtură. Philip, găseşte-ţi un bolovan lângă Marler şi păzeşte-i spatele. Ia-o şi pe Eve cu tine. Eu mă rezum la a supraveghea casa.

  Se aruncă la pământ la capătul zidului ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Îşi luă binoclul, îi verifică focalizarea potrivită pentru casă şi începu să aştepte. N-avea nici un rost să le spună şi celorlalţi, dar era aproape sigur că ceva urma să se întâmple.

  Butler, aşezat la volanul Ford-ului său, puse capacul termosului cu cafea şi îl vârî în compartimentul de la uşă. Aştepta încă în parcarea aceea cu geamul deschis ca să audă orice mişcare dinspre bac şi simţea până la piele vântul care bătea dinspre mare. Auzea valurile spărgându-se pe plaja din apropiere şi văzu o pătură de nori negri apropiindu-se de Purbeck.

  Ceea ce-l alertă fu sosirea unui alt autobuz. Puţin după aceea, auzi huruitul unor motociclete care se apropiau cu viteză constantă. Trei bărbaţi îmbrăcaţi în haine de piele neagră, călare pe motociclete, se îndreptau spre Purbeck. Butler porni motorul, apoi se opri.

  O limuzină lungă, neagră şi strălucitoare, cu geamuri de culoarea chihlimbarului trecu pe lângă parcare. Era urmată de alţi doi motociclişti. „Iisuse! Îşi zise. Nield chiar c-a zis de un rege.”

  Aşteptă puţin, apoi o luă după limuzină, păstrând o distanţă apreciabilă. Nu se vedea nimic prin geamul din spate, care era, de asemenea, opac şi cu reflexe de chihlimbar. Porţiunea aceasta de drum era pustie, iar în dreapta se întindea o fâşie sumbră de teren mlăştinos. Deasupra apei se ridicaseră insule de stuf. În stânga, marea nu se mai vedea deloc din pricina unor tufe spinoase care formau un gard viu.

  „Ar fi trebuit să mai aştepţi puţintel”, îşi zise.

  În oglinda retrovizoare văzu un singur motociclist în piele neagră îndreptându-se în goană spre el. Ca şi ceilalţi însoţitori ai limuzinei, era călare pe o maşină puternică, o Fireblade. După ce trecu de el, Butler văzu că are pictat pe jachetă cuvântul Poliţie. Cel nou-venit îi făcu semn cu mâna să tragă pe dreapta şi să oprească. Butler se conformă.

  Motociclistul îşi smulse casca, scoţând la iveală o figură dură, cu maxilare puternice şi ochi prea apropiaţi. Butler nu spuse nimic când îl auzi strigându-i ceva prin geamul deschis. Aproape că-şi băgase capul în maşina lui.

  — Urmăreşti limuzina aceea? Întrebă motociclistul.

  — Mă duc acasă. E o şosea liberă.

  — E vorba despre un personaj important.

  — Şi care e diferenţa dintre o persoană şi un personaj? Întrebă Butler inocent.

  — Asta e treaba poliţiei. Fă cale întoarsă la bac.

  — De ce-aş face-o?

  — Pentru că aşa spun eu. Întoarce maşina chiar acum.

  Butler îşi aprinse o ţigară. Îşi sprijini braţul de marginea ferestrei deschise.

  — Aş putea să văd un act de identitate, te rog? Ca să-mi dovedeşti că eşti de la poliţie?

  Motociclistul îşi scoase mănuşa dreaptă şi îşi duse mâna spre interiorul jachetei. Întrucât Butler văzu mâna ieşind şi ţinând mânerul unui pistol mare, se aplecă şi îşi stinse ţigara pe dosul palmei bărbatului.

  Urmă un urlet de durere, timp în care Butler se aplecă în afară şi-i apucă pistolul. Era un Luger de 7,65 mm. Nicidecum un pistol obişnuit din dotarea poliţiei britanice. Deschise portiera larg, cu toată puterea. Aceasta îl lovi pe motociclist. Totul se răsturnă. Şi omul şi motocicleta.

  Motociclistul încerca să iasă de sub motocicletă când Butler îl izbi peste cap cu patul Luger-ului. Inconştient, bărbatul căzu pe spate pe şosea.

  După ce se asigură că nu mai trece nimeni, Butler îi verifică urgent fiecare buzunar. Nici urmă de vreun mandat, sau orice altceva care să arate că e poliţist. Butler îl ridică de umeri, îl trase peste şosea şi îl împinse în nişte tufişuri dese de grozamă15, în interiorul cărora dispăru cu totul. Butler îl ajunse imediat, îi desfăcu jacheta şi o scoase de pe trupul inert, trăgând-o cu putere şi brutalitate. Aveau cam acelaşi număr, după cum estimase Butler. Îşi desfăcu hanoracul şi-l dezbrăcă, trecând în jacheta neagră. Se gândi că îi vine destul de bine şi îi trase fermoarul până sus. Apoi împinse trupul bătăuşului mai adânc în tufişuri.

  Pentru un om atât de masiv, Butler se putea mişca cu mare viteză. Oprise deja motorul motocicletei şi îşi împachetă hanoracul, apoi deschise cufărul de la spate. Sub o altă jachetă neagră găsi o întreagă panoplie de arme, cinci cu totul, împreună cu muniţie de rezervă.

  — Se pare că, mai nou, avem un alt fel de poliţist, murmură pe sub mustaţă.

  Îşi puse din nou mănuşile, apoi improviză o tavă din cealaltă jachetă şi cără cu ea armele. La câţiva zeci de metri de-a lungul bordurii de iarbă, găsi o spărtură în gardul viu pe unde se vedea un lac de noroi. Aruncă acolo fiecare armă în parte, aşteptând s-o vadă ducându-se la fund. Jacheta avu aceeaşi soartă.

  Se grăbi să se întoarcă la motocicleta sprijinită într-o rână, o ridică şi îi strânse cu piciorul rezemătoarea care o ţinea în poziţia aceea. Îi luase deja casca bătăuşului şi şi-o îndesă pe cap.

  Pe drumul de la debarcader, observase, pe partea dreaptă, câteva fâşii de nisip care duceau până departe, spre mare, iar la câţiva metri mai încolo văzu o altă fâşie. Fără urme de roţi. Cine ar merge cu maşina la plajă pe o asemenea vreme, în această perioadă a anului?

  Îi luă mai puţin de un minut ca să-şi ducă Fiesta pe fâşia aceea de nisip şi s-o ascundă în spatele unor tufişuri. Îi încuie uşile, se întoarse în fugă la Fireblade şi lăsă vizorul căştii în jos, acoperindu-şi faţa. Lugerul îl băgă în cufăr. Nu se ştie niciodată când ai nevoie de el.

  Călare pe Fireblade, îşi verifică ceasul. Trecuseră trei minute de când îl trimisese pe motociclist în lumea viselor. Porni motorul şi demară în trombă pe şoseaua pustie. Era nerăbdător să prindă limuzina înainte ca aceasta s-o cotească spre Swanage. Trecu ca vântul prin Studland, un sătuc liniştit şi văzu limuzina în depărtare.

  Butler răsuflă liniştit. Limuzina rula încă cu o viteză constantă şi civilizată, fără a da vreun semn că vrea să accelereze.

  „Probabil că înăuntru e un ou mare, îşi zise, căruia nu-i place să fie transformat într-o omletă.”

  Încetini când limuzina şi însoţitorii ei îşi continuară drumul drept, depăşind drumul lateral care ducea spre mica staţiune Swanage. În curând, în stânga apărură pantele abrupte ale dealurilor din Purbeck şi Butler le văzu înălţându-se chiar lângă drumul de ţară, ca nişte gorgane16 imense.

  „Urmează Corfe, îşi zise Butler. Întrebarea e unde o să întorci acolo. O să continui spre Wareham sau te sui pe dealuri?”

  Primi răspuns la întrebare când limuzina coti la stânga, chiar la baza colinei pe care se ridicau marile pietre ale vechiului castel şi intră în Corfe. Înainte de ieşirea din Corfe, limuzina întoarse la dreapta şi trecu de un indicator care arăta spre Kingston.

  — Arată ca Grenville Grange, comentă Butler de unul singur şi simţi vântul prăvălindu-se în vizorul lui, de pe unul din dealuri. Mă întreb unde sunt ceilalţi. Tweed ar fi interesat de ce întorsătură au luat lucrurile.

  — Eşti conştient de faptul că am fost urmăriţi tot timpul, de când am plecat din Park Crescent? Spuse Paula.

  Se apropiau de Wareham. La volan, Tweed confirmă dând din cap.

  — Un Vauxhall albastru, spuse el. Şoferul, un bărbat. Acum a dispărut, în schimb ne ţine companie un Jaguar gri. Poate o fac pe rând, sperând să ne prostească. Probabil că Jaguar-ul e doar o coincidenţă. A apărut doar de câţiva kilometri.

  — În mod normal, nu crezi în coincidenţe, îi aminti ea.

  — Asta pentru că în spatele Jaguar-ului se află un Renault albastru care, cred eu, se foloseşte de Jaguar ca să se ascundă. Foarte promiţător.

  — Promiţător? Întrebă Paula surprinsă.

  — Da, asta înseamnă că anchetele mele complexe, referitoare la activităţile lui Leopold Brazii, au îngrijorat diverse persoane.

  — Spui asta de parcă ai fi provocat suspiciuni intenţionat.

  — Ei bine, am cerut anumitor colaboratori să împrăştie vestea că m-am interesat în mod serios de Înălţimea Sa.

  — Ar fi trebuit să-mi treacă prin cap. Dumnezeule, uită-te la câmpiile acelea. Sunt acoperite în întregime cu apă. Parcă sunt nişte lacuri.

  Tocmai treceau podul peste un râu, intrând pe strada principală din Wareham care părea mort. Paula se uită la vechile şiruri de case în stil georgian şi la fiecare casă vopsită într-o culoare diferită.

  — Presupun că pe o vreme bună, locul ăsta e chiar liniştit şi plăcut.

  — Foarte plăcut, comentă Tweed. Trei crime în decursul a douăzeci şi patru de ore. Şi apropo, cred că e esenţial să dăm de urma adevăratului Marchat. Am o bănuială că se îndrepta spre Heathrow cu intenţia de a părăsi ţara.

  — Asta înseamnă că l-am pierdut.

  — Nu neapărat. Când ai ieşit pentru câteva minute din cabinetul meu, ca să te răcoreşti, l-am sunat pe Jim Corcoran, şeful securităţii din Heathrow şi i-am dat descrierea pe care i-a făcut-o Newman lui Partridge – se pare că acesta seamănă foarte bine cu himera noastră, Marchat. L-am rugat să verifice toate zborurile de dimineaţă, de la prima oră, din Heathrow. În special, cele spre Europa.

  — De ce Europa?

  — Pentru că prea multe lucruri se întâmplă în Europa. E locul unde Năluca a fost foarte activă. Asta să n-o spui nimănui. Iar Brazii are cel puţin două case în Europa, de care noi ştim. Una la Paris, pe Avenue Foch, alta în zona lacurilor din Zurich.

  — De ce-ţi faci atâtea griji în legătură cu Leopold Brazii?

  — Deoarece, conform unor zvonuri din surse în care am încredere, pune la cale o operaţiune de dimensiuni uriaşe. Pentru că are atâta putere – cu toate legăturile lui de la cele mai înalte niveluri. Pentru că mi s-a interzis să mă mai interesez de el – la fel cum li s-a interzis lui Lasalle la Paris şi lui Arthur Beck la Berna. Am ajuns.

  Tweed ieşi de pe South Street cotind la stânga, într-un loc de unde Paula văzu, în depărtare, înălţimile mohorâte ale Purbeck-ului, cu vârfurile pierdute într-o pătură de nori negri. Ajunse la Priory şi parcă maşina într-o nişă aproape de un perete de piatră lângă intrare. În timp ce făcea manevrele de parcare, Jaguar-ul gri se opri chiar lângă el. Şoferul îi făcu semne cu mâna lui Tweed.

  — Ia uite, ce companie plăcută avem! Remarcă Tweed. Îl ştii pe Bill Franklin, fost membru al Serviciului de Informaţii al Armatei?

  — Eu îi spun unchiul Bill.

  Paula sări din maşină, în timp ce, de la volanul Jaguar-ului, cobora un bărbat înalt. Fugi la el şi îl îmbrăţişă.

  — Te-am urmărit, Tweed, spuse Franklin peste umărul ei.

  Franklin era un bărbat trecut de patruzeci de ani, bine făcut şi fără urmă de grăsime pe el. Cu un maxilar puternic, tot timpul zâmbea, era proaspăt ras şi afişa o expresie ironică. O îmbrăţişă şi el pe Paula, apoi îi dădu drumul din strânsoarea braţelor sale.

  — O întâmpinare cu adevărat călduroasă într-o zi ca asta. V-aţi luat şi voi, în sfârşit, o vacanţă? Vouă v-ajunge una, amândurora.

  Îi aruncă Paulei un zâmbet molipsitor. Franklin vorbea rar, cu accentul unui profesor de şcoală particulară, care i se potrivea ca o mănuşă. Mişcările-i încete dădeau impresia unui om leneş care nu se grăbeşte niciodată. Paula ştia că, în felul lui liniştit, era totuşi o persoană foarte activă. Întotdeauna îi fusese foarte drag.

  — Carevasăzică ne-ai urmărit, spuse Tweed cu o severitate prefăcută. Pot să întreb de ce?

  — Păi, tocmai m-ai întrebat. Franklin zâmbi cu căldură. Am fost ocupat. Aşa, ca variaţie. M-am hotărât să-mi iau câteva zile libere. Mă plimbam şi eu cu maşina, în căutarea unui hotel decent şi v-am recunoscut când m-aţi depăşit într-o intersecţie. Mi-am spus: „Am nevoie de o companie plăcută şi iat-o!” Când am văzut-o pe Paula cu tine, m-am zăpăcit de-a binelea.

  — Păi, Priory e un hotel foarte bun, răspunse Tweed. De ce n-ai sta aici? Când o să am puţin timp, putem sta de vorbă despre vremurile vechi.

  — Excelentă idee! Lasă-mă pe mine. Îi luă geanta Paulei. Ea îşi aminti cât de curtenitor şi de amabil este el întotdeauna. Se înscriseră toţi trei la recepţie şi primiră camere în hotelul mare. Ştiţi ce, sugeră Franklin după ce se semnară în registrul hotelului, de ce nu ne-am lăsa bagajele în camere şi ne-am întâlni apoi în hol? Mie mi-ar prinde bine o cafea.

  — Neagră şi puternică precum un păcat, aşa ziceai, îi aminti Paula.

  — Aşa ziceam? Îmi aduc aminte că nu uiţi niciodată o conversaţie. Zâmbi din nou leneş. Aşa că trebuie să fiu atent ce-ţi spun. E cam devreme să mă compromit pe ziua de azi.

  — Când n-o să mai flirtaţi. Interveni Tweed. Da, Bill, ne întâlnim în hol. Să zicem peste cinci minute?

  Cu mult după ce trecu de Kingston, Butler încetini, apoi opri motocicleta. Ceva mai în faţă, cavalcada – însoţitori şi limuzină – intra pe un drum străjuit de ziduri înalte de piatră. După ce dispăru din raza lui vizuală, îşi împinse motocicleta încet puţin mai în faţă – tocmai la timp să vadă nişte porţi uriaşe de fier închizându-se încet. Nu era nimeni să le manevreze, aşa că bănui că operaţiunea se face automat, prin telecomandă.

  Îşi parcă motocicleta pe o bordură de iarbă, merse încet până la porţi, apoi grăbi pasul. După ce trecu de ele, văzu limuzina oprindu-se la capătul unui drum de acces în curbă, în locul unde acesta se bifurca. Se opri şi se aplecă, ca şi cum şi-ar fi aranjat încălţămintea.

  Însoţitorii se strânseră în jurul limuzinei. O uşă mare, care dădea pe o terasă a casei aceleia întunecoase şi sumbre, era deschisă. Un bărbat înalt, pe care nu-l vedea foarte bine, ieşi din limuzină, urcă sprinten scările şi dispăru în casă, urmat de însoţitorii care-şi parcaseră motocicletele şi îşi scoseseră căştile. Şi le puseră sub braţ şi îl urmară pe personajul cel înalt, ca o escortă militară. Uşa se închise. Pe fiecare din cele două porţi, acum închise, citi două cuvinte gravate cu litere de aur: Grenville Grange.

  — Am avut dreptate, îşi zise. Se pare că n-au observat că le lipseşte un om. Sau poate că treaba lui e să stea de santinelă afară. Mai stau puţin să văd dacă se mai întâmplă ceva, apoi îi dau raportul lui Newman.

  Newman, îngheţat şi înţepenit de cât stătuse întins pe pământ la capătul peretelui, îşi duse din nou binoclul la ochi. În punctul unde drumul făcea curba putea să vadă drumul principal care cobora de la porţi şi de unde apăru cavalcada.

  — Du-te şi spune-i lui Marler să se ascundă în spatele Mercedes-ului meu, îi zise lui Philip, care era întins lângă el. Spune-i lui Eve să treacă la volanul Porsche-ului. Avertizează-i pe amândoi că s-ar putea să trebuiască să fim gata să plecăm în pripă. Eve să vină în spatele meu. Şi ăsta e un ordin. Fără fasoane. Viaţa ne poate fi în pericol.

  — Am înţeles.

  Newman aşteptă câteva minute, apoi îşi ridică din nou binoclul. În spate se întindea o terasă pe întreaga lungime a casei, iar lângă un şir de trepte fusese deschisă o uşă dublă.

  Apăru un bărbat înalt şi bine făcut, cu părul grizonat. Ţinea în mână lesa unui câine-lup uriaş, un exemplar cu o înfăţişare feroce care se smuci în lesă, apoi se opri şi începu să amuşineze aerul.

  — La naiba, murmură Newman. Îmi bate vântul din spate şi bestia aceea periculoasă ar putea să ne simtă.

  — Oribilă brută, spuse şi Philip care se întorsese şi se aruncase la pământ lângă Newman. Tipul e foarte impozant. O, Doamne, vine încoace.

  Personajul cu câinele coborâse scările şi începu să coboare cu paşi mari şi energici pe drumul spre marginea falezei, pe care intrase Newman mai devreme cu maşina. Văzându-l apropiindu-se, Newman lăsă să-i scape binoclul, care i se înfăşură în jurul gâtului şi rămase cu privirea deznădăjduită, pierdută în gol.

  — Nu se poate, zise el. Putem să ne şi ridicăm. Oricum, o să ne vadă. În ciuda vântului aspru şi a temperaturii scăzute, bărbatul care venea spre ei purta un costum scump, albastru-închis, cămaşă albă şi o cravată gri-pal. Îşi ţinea capul mare, semeţ, afişând un ten arămiu, trăsături puternice, un nas roman şi, deasupra maxilarului ferm, o gură mare. Mersul îi trăda o totală siguranţă de sine şi se vedea că e un om obişnuit să comande. Era deja foarte aproape de ei, când ieşi de pe drum şi se sui pe un bolovan plat, strunindu-şi câinele care se smucea în lesă.

  — La picior, Igor! Ordonă bărbatul.

  Câinele se aşeză imediat lângă stăpânul său, cu gura deschisă, uitându-se la Newman cu dinţii rânjiţi de parcă ar fi aşteptat masa de seară.

  — Domnul Robert Newman, bănuiesc, remarcă bărbatul cel înalt. Cred că aşa i-a spus Stanley lui Livingstone, sau invers?

  — Ce mai contează? Replică Newman calm. Şi aveţi dreptate. Robert Newman.

  — Bine ai venit la Grenville Grange. Eu sunt Leopold Brazii.

  Newman îl studie pe bărbatul cel impunător înainte să reacţioneze: părea să emane o aură de putere, aşa cum stătea în picioare în bătaia vântului, calm şi neclintit ca piatra de sub el. Avea ochi surprinzător de albaştri şi Newman realiză că se afla în prezenţa unei personalităţi deosebit de puternice şi de neobişnuite.

  — Am încercat o dată să vă iau un interviu, îi aminti Newman.

  — Într-adevăr. O umbră de zâmbet trecu pe faţa lui Brazii. Dau rar interviuri, dar acum că te-am cunoscut, aproape regret că nu ţi-am acordat acel interviu. Nu l-ai văzut cumva pe unul din favoriţii mei, un anume Carson Craig?

  — Ba da. E legat în spatele zidului. A făcut o greşeală. M-a ameninţat cu un pistol.

  — O, Doamne, oftă Brazii. La ora actuală e unul dintre adjuncţii mei cei mai capabili. Un administrator excelent, dar cu un temperament urât. Tot timpul îi spun că trebuie să facă ceva ca să şi-l controleze. Ar putea prietenul de lângă dumneata să fie atât de amabil să-l dezlege, iar eu o să-l trimit înapoi în casă.

  — Fă-o, îi spuse Newman încet lui Philip.

  — Văd, de asemenea, că ai două maşini, iar la volanul uneia e o femeie. Newman îşi dădu atunci seama de avantajul pe care îl avea Brazii de pe piatra lui, putând să vadă vehiculele peste zid. Aruncă o privire către Porsche. Eve, aşezată la volan, îşi pusese un batic pe cap şi o pereche de ochelari fumurii. Sper că nu vă gândeaţi să vă întoarceţi pe drumul de la Lyman’s Tout, continuă Brazii pe tonul său amabil. Văd că sunt îndreptate într-acolo. E o rută periculoasă. Vă sfătuiesc să vă întoarceţi pe drumul pe care aţi venit – pe unde am venit şi eu. Porţile sunt închise, dar o să-i dau ordin lui Craig să le deschidă.

  — Nu sunt sigur că ruta aceasta n-ar putea fi mai periculoasă, îi spuse Newman fără ocolişuri.

  — A, un om pe gustul meu. Precaut, care nu riscă decât dacă e obligat s-o facă. Brazii chicoti. Domnule Newman, am să stau lângă dumneata şi am să te însoţesc pe parcursul întregului drum. Trebuie doar să-i lăsăm lui Craig timp să ajungă la casă şi să pună în funcţiune porţile automate.

  Newman fu din nou surprins în sinea lui, fără să lase să se întrevadă. Philip, căruia Marler îi dăduse cheile înainte de a se ascunde în spate în Mercedes, îi scosese lui Craig căluşul, batista de la ochi şi-i desfăcuse cătuşele. Acesta se clătină pe picioare, clipi des, îl văzu pe Newman şi porni, poticnindu-se, către el.

  — Tu.

  — Craig! Brazii părea că i se adresează unui copil. Nu face din ţânţar armăsar. Fii drăguţ şi ţine-ţi gura închisă. Du-te în casă şi deschide porţile. Domnul Newman şi tovarăşii săi pleacă. O să merg puţin cu domnul Newman, înainte de a-i ura drum bun, apoi mă întorc acasă. Mişcă-te, omule! Tună el dintr-odată. Uluit, Craig se împiedică atunci când trecu pe lângă zidul de piatră şi se opri, văzându-şi arma trântită pe pământ. Am. Spus. Mişcă-te. Craig, ordonă Brazii pe un ton moale care păru să-i înspăimânte adjunctul. Când Craig trecu prin dreptul lui, Brazii îi dădu lesa, fără să-i spună nimic, iar acesta luă câinele în primire şi încercă să se grăbească spre casă. N-o să mai avem nevoie de asta, zise Brazii energic.

  Făcu un pas mare şi coborî de pe piatră, ridică puşca de vânătoare, o verifică, o luă de pat şi-o azvârli spre mare. Arma dispăru peste marginea falezei. Newman fu impresionat de puterea fizică a lui Brazii. Distanţa era mare, iar arma era grea.

  — Eu merg în Porsche, sugeră Philip, spre uşurarea lui Newman. Newman observă că Philip gândea repede într-o situaţie bizară ca aceasta. Îşi dăduse seama că nu putea să meargă în spatele Mercedes-ului, cu Marler ghemuit sub pătura de călătorie.

  — Merg cu tine, strigă Philip venind spre Eve. Newman merge înainte şi noi după el. Ieşim pe unde am intrat.

  — Ce dracu’ se întâmplă?

  — Fii doar gata să întorci maşina şi să mergi după Bob.

  — Faci pe şefu’.

  — Numai când trebuie, i-o întoarse Philip.

  Newman deschise portiera stângă şi Brazii se strecură pe locul pasagerului, punându-şi centura de siguranţă. Râse.

  — O precauţie, în caz că greşeşti drumul şi-o iei peste stâncă.

  — O să încerc să evit mişcarea asta, răspunse Newman în glumă. Cum aţi ştiut că e cineva după zid – că eram eu acolo? Întrebă el, dând drumul frânei de mână.

  — Elementar, dragul meu Watson17. Mie îmi place curăţenia. Când am fost ultima oară aici, am dat ordin ca drumul de prundiş pe care o să intrăm să fie netezit. Când am ieşit pe terasă, am observat urme de roţi.

  O simplă deducţie. Roţile celor două maşini scrâşneau pe prundiş. Brazii îşi pocni mâinile mari, extrem de relaxat. Vezi, porţile sunt deschise, remarcă el pe când luau încet curba pe lângă colţul casei. Domnule Newman, aş putea să îţi cer o mare favoare?

  — Vă rog. Depinde dacă voi putea să vă ajut.

  — Sunt foarte nerăbdător să-l văd pe domnul Tweed în cursul săptămânii viitoare.

  Era pentru a treia oară când Brazii îl neliniştea pe Newman. Reuşi însă repede să formuleze un răspuns.

  — Cred că Tweed va dori să ştie de ce vreţi să-l vedeţi.

  — Normal. E un om formidabil. Mi-ar plăcea să discut cu el actualul stadiu în care se găseşte lumea. Să-i aflu părerile despre ce-ar trebui făcut pentru a corecta o situaţie haotică. Şi mă refer la nivel global, poţi să-i spui.

  — Dacă e dispus, cum va lua legătura cu dumneavoastră?

  — Dacă nu pare nepoliticos, eu voi lua legătura cu el. Atunci voi propune o întâlnire care să ne convină amândurora.

  — Îi voi transmite negreşit mesajul dumneavoastră, cu proxima ocazie.

  — Mulţumesc. Rămân recunoscător.

  În oglinda retrovizoare, Newman verifica orice semn care ar trăda o activitate în afara casei. Nici urmă de aşa ceva. Locul părea nelocuit. După ce trecură de porţi şi simţi că cele două maşini sunt în siguranţă pe şosea, Newman trase pe dreapta. Brazii coborî, ţinu uşa deschisă şi-l privi fix pe Newman.

  — Dacă încă mai vrei interviul acela, poate că într-o bună zi mă simt în stare să-l dau. Vă urez drum bun. Pot spune cu mâna pe inimă, mi-a făcut plăcere compania dumitale, chiar dacă a fost de scurtă durată, Întinse o mână pe care Newman o luă şi-o strânse. Brazii îi zâmbi cald şi Newman simţi pe propria piele puterea strângerii lui de mâini. Aşteptă puţin, până când Brazii porni înapoi, cu paşi mari şi viguros iar porţile se închiseră în urma lui.

  Nu prea departe de fermă, pe marginea drumului spre Kingston, Butler stătea lângă motocicletă. Îşi scosese casca, pentru a fi recunoscut. Newman îi făcu semn cu mâna.

  Butler o luă înainte pe motocicletă, păstrând o distanţă cam de 2 kilometri de Mercedes-ul urmat de Porsche. De data aceasta, Butler avea rolul unui însoţitor, pândind orice semn al unei posibile ambuscade. Newman i-ar fi putut spune că n-o să aibă parte de niciuna. După ce Mercedes-ul luă o curbă lungă, timp în care Porsche-ul ieşi puţin din raza lui vizuală, îi strigă lui Marler să se ridice şi să se aşeze într-un colţ.

  — Tocmai ai făcut cunoştinţă cu Leopold Brazii, îi spuse lui Marler în timp ce acesta se aşeza confortabil într-un colţ.

  — Cel puţin, i-am auzit vocea. Remarcabilă, dar nu ştia că ai pe cineva în spate.

  — Sunt absolut sigur că ştia. Ar fi o mare greşeală să-l subapreciem pe Brazii, îl avertiză Newman, dar nu te-a văzut, ceea ce valorează cât un as în mânecă.

  — Cum Dumnezeu de ştia de Tweed?

  — A, nu te-ai prins, zâmbi Newman. Sunt foarte sigur că domn Brazii ştie absolut tot ce se poate şti despre ceea ce se întâmplă.

  Paula şi Tweed stăteau la o masă în marea sală de primire a hotelului Priory, aşteptându-l pe Franklin să li se alăture. Li se serviseră cafea, prăjituri şi biscuiţi pentru trei persoane. În afară de ei, nu mai era nimeni în încăperea aceea mare şi confortabilă, cu uşi de sticlă prin care puteai vedea grădina spaţioasă şi poteca spre Casa-Bărcilor.

  — De fapt, vorbi Paula aproape şoptit, eu l-am văzut pe Bill Franklin în maşină, la intersecţia unde ne-a localizat şi el. Nu ţi-am spus nimic, pentru că vorbeai, îmi explicai ceva.

  — Vi s-au întâlnit privirile? Se interesă Tweed.

  — Categoric.

  — Atunci poate că e, într-adevăr, o adevărată coincidenţă. Bill ţine la tine, o tachină el.

  — Cam asta e tot ce se poate spune la capitolul ăsta, replică ea pe un ton tăios.

  — Vreau să aflu cum îşi consumă timpul acum, de când.

  Tăcu brusc când Franklin intră în încăpere. Acesta arăta foarte bine, îmbrăcat în jacheta lui de safari şi în pantaloni. Zâmbi şi se aşeză pe canapea, lângă Paula care stătea în faţa lui Tweed.

  — Îmi pare rău că v-am făcut să aşteptaţi. Cafeaua e tocmai ce-mi trebuia ca să-mi ud gâtlejul.

  — Ce mai învârţi, Bill? Îl întrebă Tweed imediat. Eşti un fost-fost-ofiţer al Serviciului de Informaţii al Armatei?

  — Stau şi mă întreb ce poate să presupună această remarcă codată?

  Franklin zâmbi şi-i mulţumi Paulei care îi întinse o ceaşcă. Începu să mestece o prăjitură şi se aplecă puţin, ca să-l vadă pe Tweed care-i răspunse repede.

  — Asta vrea să însemne, Bill, te-ai întors la Serviciul de Informaţii al Armatei?

  — Ei, ţi-aş spune-o dacă ar fi cazul? Glumi Franklin. De fapt, am decis c-ar fi timpul să fac şi eu nişte bani. Ştii doar ce extravagant sunt. A trecut deja un an de când am pus bazele unui mic lanţ de agenţii de detectivi particulari în Europa. Afacerea merge bine. Am botezat grupurile cu un nume care mi s-a părut foarte original, Lumini.

  — Un nume foarte deştept, comentă Paula. Bănuiesc că semnificaţia lui ar fi faptul că tu descoperi lucruri pe care oamenii încearcă să le ascundă. Tu faci lumină într-o situaţie.

  — Punct ochit, punct lovit, îi spuse Franklin. Cu legăturile pe care mi le-am făcut pe vremea când eram ofiţer în Serviciul de Informaţii al Armatei, mă descurc destul de bine. De ce nu te foloseşti de mine, uneori, Tweed?

  — Pe ce eşti specializat?

  — Geneva, Paris şi Roma.

  — Ai un avantaj, spuse Paula printre îmbucături, ţinând cont că vorbeşti fluent franceza, germana şi italiana.

  — Mă ajută. Problema a fost aceea a găsirii unor oameni buni.

  — Dar Londra? Întrebă Tweed.

  — Am cochetat o vreme cu ideea asta, dar sunt cam multe amplasamente de genul ăsta pe-acolo. Voi chiar luaţi o pauză?

  — Suntem aici ca să investigăm trei crime ciudate. Dar interesul mi-a fost trezit de un lucru curios care s-a întâmplat pe continent.

  — Secretos, ca de obicei. Franklin îi zâmbi Paulei. Mai degrabă scoţi apă din piatră seacă decât să-l faci pe Tweed să-ţi spună ceva.

  — Îţi cam încurci metaforele, îi atrase Tweed atenţia.

  La uşă îşi făcu apariţia proprietarul şi Tweed îşi ridică privirea când acesta îi făcu semne cu mâna. Se scuză şi ieşi împreună cu el în intimitatea holului. Gazda sa avea o privire îngrijorată, ceea ce nu era un lucru obişnuit.

  — Îmi pare rău că v-am întrerupt conversaţia, domnule Tweed, dar a trecut pe aici un anumit inspector-şef de la Scotland Yard, Buchanan şi m-a întrebat dacă domnul Robert Newman stă la noi. A trebuit să-i spun adevărul şi acest Buchanan a vrut să ştie dacă e în camera lui. I-am spus că a ieşit şi că nu ştiu unde s-a dus, sau cât o să lipsească. Proprietarul făcu o pauză, vizibil stânjenit. Tweed nu spuse nimic şi nu dădu vreun semn că ar fi auzit de Newman. Apoi, continuă proprietarul, dacă un anumit domn Tweed stă la noi. I-am spus că nu. la momentul respectiv, dumneavoastră încă nu apăruserăţi. Şi nu am găsit nici un motiv pentru care să-i spun că aţi mai stat la noi.

  — Vă mulţumesc că mi-aţi spus. Noi trebuie să ieşim, avem o întâlnire urgentă. Şi nu am nici cea mai mică idee când am să mă întorc.

  — Îmi pare rău dacă.

  — Nu e nici o problemă.

  Tweed reveni în hol, cu un aer degajat. Franklin glumea cu Paula care arăta foarte relaxată.

  — Mă tem că trebuie să plecăm imediat, le spuse Tweed. S-ar putea să nu ne întoarcem până la cină.

  — Vă deranjează dacă vin şi eu cu voi? Întrebă Franklin, dar dacă e strict secret, stau deoparte.

  — Poţi să vii. Mai devreme sau mai târziu, tot o să auzi ce se întâmplă. Dar, acum chiar aş vrea să plecăm.

  Traversară curtea exterioară, pavată cu piatră şi se duseră la maşini; simţiră vântul care se asprise. Franklin ajunse la Jaguar-ul lui, scoase o haină de ploaie maro şi o îmbrăcă. Haina avea revere largi şi o centură lată; Paula se gândi că arată foarte milităros. Tweed îşi puse pardesiul cel nou pe care îl forţase Paula să şi-l cumpere, iar ea se simţea foarte confortabil în hanoracul ei.

  — Încotro? Le strigă Franklin.

  — Tu vino după noi.

  Tweed dispăru în spatele volanului maşinii sale, porni motorul şi începu să dea cu spatele în viteză. Întoarse şi porni spre mica piaţă care ducea în South Street.

  — Chiar, unde mergem? Întrebă Paula.

  — Oriunde în afara Wareham-ului. Buchanan şi-a făcut apariţia. A întrebat de Newman şi după aceea de mine.

  — De tine? Ciudat.

  — Prietenul nostru, Roy Buchanan, e foarte viclean. Cred că nu are nimic concret, merge doar după miros. Fii atentă, se întoarce Bob, cu Philip după el în Porsche-ul lui Eve Warner. Uite-l şi pe Butler în spatele lor, îmbrăcat ca un gangster şi călare pe o motocicletă.

  Tweed opri în piaţa în stil georgian, situată mai departe de Soutb Street. Mai erau şi alte maşini parcate acolo, dar nimeni prin preajmă. Tweed sări din maşină şi alergă spre Newman, care pusese frână.

  — Să nu pui întrebări. Nu te apropia de Priory. Vino după mine. În Jaguar e Bill Franklin. A apărut pe neaşteptate şi vine cu noi. Stai pu.

  Alergă până la Porsche, iar Eve coborî geamul din dreptul ei. Tweed i se adresă lui Philip peste capul ei:

  — Dă-te jos! Repede! Treci în maşina lui Bob. Philip coborî şi se duse la Paula, iar Tweed rămase s-o studieze pe noua prietenă a lui Philip. Ea îi susţinu privirea. Bănuiesc că sunteţi Eve Warner, începu el, dar ea îl întrerupse.

  — Pot să vă întreb de unde mă cunoaşteţi? De unde îmi ştiţi numele?

  — Newman mi l-a spus când am vorbit cu el la telefon. Sper că nu vă supăraţi, dar noi mergem la o întâlnire.

  — Cine eşti dumneata ca să mă dai la o parte? Întrebă ea ţâfnoasă.

  — Numele meu este Tweed, îi spuse el fără chef. Avea, oricum, să afle, întrucât stătea şi ea la Priory. Aş aprecia foarte mult dacă aţi rămâne la Priory. Philip se întoarce mai târziu.

  — Nu am chef să stau singură, îl informă ea. Şi am avut o aventură. Poate v-ar plăcea să vă povestesc ce s-a întâmplat.

  — Mai târziu. Scuzaţi-mă.

  Simţindu-se ca o lăcustă, Tweed fugi la Butler.

  — Harry, urmează-ne.

  — Am noutăţi să vă spun. Probabil că Pete Nield e încă la sensul acela giratoriu unde ne-aţi spus să-l trimitem. Sau Monica ne-a spus.

  — Trebuie să plecăm de aici.

  — Bine, dar Pete îşi pierde timpul acolo.

  — Atunci, mergem într-acolo şi poţi să-i spui să se întoarcă, să supravegheze din nou hotelul Priory. Trebuie să afle când soseşte Buchanan.

  Tweed se întoarse într-un suflet la maşina lui, sări la volan, demară, o luă la stânga pe South Street, apoi traversă podul peste Frome şi ieşi din oraş.

  — Eşti în formă, remarcă Paula. Nici măcar nu gâfâiai la întoarcere.

  — Probabil din cauza plimbărilor regulate între apartamentul meu din Radnor Walk şi serviciu. Nu e bine, zise el, uitându-se în oglindă.

  — Ce nu e bine?

  — Formăm un convoi în toată regula. Mai întâi eu, apoi Bob, urmat de Franklin. Şi îţi vine să crezi? Domnişoara Warner vine după el în Porsche-ul ei afurisit. Bine că, cel puţin, Butler a rămas mai în urmă. Imaginează-ţi că ne-am întâlni cu Buchanan conducând în sens opus. Ne-ar vedea, ar întoarce unde ar putea şi ar veni după noi.

  — Atunci să sperăm că n-o să-l vedem pe Buchanan, spuse Paula calmă.

  — Nu fi prea dur cu Eve, spuse Philip din spate. Practic, i-a salvat viaţa lui Bob, şi, poate şi pe a mea.

  — Adevărat? Credeam că ţi-am spus să te duci în maşina lui Bob.

  — Aşa e, dar am multe să-ţi spun.

  — Spune-mi acum. Cât nu trage cu urechea frumoasa Eve.

  Philip îi relată evenimentele concis şi începu cu drumul spre Grenville Grange şi cu ceea ce a urmat. Tweed nu-şi schimbă expresia nici când Philip ajunse la apariţia lui Leopold Brazii cu câinele lui lup, Igor.

  — Deci, domnului Brazii i-ar plăcea să mă întâlnească, comentă Tweed când Philip termină să-i descrie experienţa prin care trecuseră. Ei bine, va trebui să aştepte.

  — De ce? Întrebă Paula.

  — Pentru că am nevoie de mai multe informaţii despre ceea ce pune la cale.

  Reduse viteza, conducând relaxat. Ajunse la sensul giratoriu de la sud de Stoborough Green, îl localiză pe Pete Nield în Sierra lui, aparent citind un ziar. Tweed continuă să ruleze cu viteză redusă, astfel încât Butler să nu-i piardă după ce avea să-l instruiască pe Nield.

  În spatele lor, Eve îşi dăduse seama că Jaguar-ul care venea în urma ei era urmărit de un motociclist. Acesta avea vizorul căştii coborât, aşa că ea nu-i vedea faţa. Nu-l văzuse nici pe Pete, fiind preocupată să se strecoare ca un şarpe în spatele maşinii lui Newman.

  Când Butler îi prinse din urmă, Tweed mări viteza. Ajunse la drumul care urca spre castelul Corfe şi, înainte de intrarea în sat, coti la dreapta, pe un drum liniştit de ţară, lângă care un indicator rutier anunţa Biserica Knowle – Kimmeridge. Încetini. Ştia că de-a lungul drumului, la intervale, se găseau case ţărăneşti, iar traficul era foarte redus, unul dintre acele drumuri pe care copiii aleargă fără să se asigure.

  — Acum unde mergem? Întrebă Paula.

  — N-ai văzut semnul? Dacă poligonul armatei e folosit pentru antrenamente de trageri, atunci o să ne înfundăm. În general, tancuri. Kimmeridge e un loc mititel, chiar lângă mare. Cu siguranţă, Buchanan nu va folosi acest drum.

  Drumul făcea curbe strânse, pe care Tweed le lua încet, apoi dădea în câmp deschis. În dreapta, era tivit de pantele abrupte, acoperite cu iarbă, ale dealurilor din Purbeck şi aducea destul de mult cu o stradă îngustă, străjuită de copaci.

  Tweed trecu pe lângă o casă despărţită de drum printr-o bucată de pământ, când, deodată, semnaliză şi opri maşina.

  — Ce s-a întâmplat? Strigă Philip.

  — Măi, să fiu al naibii, zise Tweed, care rareori înjura, chiar şi atunci cu perdea. Sunt sigur că tipul ăla, din faţa casei, e Keith Kent, omul care dă de urma banilor. Habar n-aveam că are şi el o căsuţă pe-aici. Hai să stăm puţin de vorbă cu el.

  Newman opri motorul, ieşi din maşină şi rămase lângă ea, aşteptându-l pe Tweed care venea pe cărare, ca să-l întâlnească. Îl recunoscuse şi el pe Keith Kent, în ciuda faptului că înainte nu-l mai văzuse decât îmbrăcat ca un orăşean. Îl privi şi se încruntă.

  Deşi era frig, Kent era îmbrăcat într-o cămaşă în carouri, cu mânecile suflecate până la coate şi într-o pereche veche de pantaloni din catifea cord. Tăia lemne, iar acum ciopârţea un trunchi de copac. Avea braţe vânjoase şi învârti un topor greu prin aer, pe deasupra capului, fără nici un efort. Izbi toporul cu putere şi despică un buştean uriaş în două. Îşi văzu vizitatorul când ridica din nou toporul.

  — Salut, Tweed. Îl salută cu un accent aristocratic, dar cât se poate de sincer. Îmi pare bine că te văd. Pe moment, eu aş rămâne unde eşti tu. Aşchiile astea pot zbura în toate părţile şi nu-ţi fac nici un bine.

  Toporul cel mare descrise un nou arc de cerc, coborî cu viteză mare şi trecu chiar prin mijlocul unui buştean imens. „Interesant”, gândi Newman. Kent lăsă toporul jos şi se întoarse să-şi salute oaspeţii, cu un zâmbet larg.

  Era un bărbat zvelt, de înălţime medie, care se apropia de patruzeci de ani. Proaspăt ras, avea părul des şi negru, aranjat cu grijă şi ochi şireţi şi cenuşii. Dădu mâna cu toată lumea, după ce şi le ştersese pe amândouă pe pantaloni, în timp ce Tweed făcea prezentările. Brusc, îşi dădu seama că cineva stătea chiar în spatele lui; se întoarse şi dădu peste Eve care aştepta cu o privire mohorâtă.

  — A, aceasta este Eve Warner, o prietenă de-a lui Philip. Keith Kent. Eve îi dădu mâna după ce Kent o întinse pe a lui, scuzându-se.

  — Sper că nu-s lipicios pe labe. Bine aţi venit la Bradfields. Scuze pentru ţoale. P’aici nu ne dă mâna să ne punem boarfe extra, explică Kent zâmbind şi imitând un cockney. Toată lumea cafea? Eu aş putea să beau un litru. Haideţi înăuntru.

  Casa veche era construită din cărămidă, dată cu var şi avea un acoperiş de paie deasupra primului etaj. Înăuntru, Kent îi băgă direct într-o cameră de zi spaţioasă, presărată cu fotolii vechi de piele, şi-i invită să se aşeze.

  — Eu o să fac cafeaua. Cum vă place?

  — Eu o vreau neagră, interveni repede Eve. Fără zahăr.

  — Să te-ajut, spuse Paula şi se duse după Kent.

  Observase că Eve se aşezase pe un scaun, picior peste picior, şi, evident, n-avea nici cea mai mică intenţie să-şi ajute gazda. Îl auzi pe Tweed spunând ceva care i se păru cu atât mai ciudat, cu cât îl văzuse făcând operaţiunea.

  — Cred că n-am încuiat maşina. Mă întorc imediat.

  Convingându-se că toţi ceilalţi erau înăuntru, coborî în grabă poteca şi ieşi în şosea. Butler stătea călare pe motocicletă într-un loc de unde nu putea fi văzut de pe domeniul lui Kent. Tweed se duse la el în pas vioi.

  — Speram să ieşi. Mi-am lăsat maşina ascunsă undeva, pe un drum, lângă Studland. Aş vrea să mă duc s-o recuperez.

  — Aşa să faci. După care te întorci la Ursul Negru, şi-o să păstrăm legătura. De unde ai luat motocicleta?

  Butler îi explică pe scurt ce se întâmplase când văzuse limuzina escortată, cu geamuri fumurii, trecând pe lângă el şi venind pe drumul de la debarcader.

  — Ai procedat bine. Foarte bine. Ai grijă de tine.

  Se întoarse în casă şi se duse la bucătărie. Îl şocase faptul că nu era nici un indicator cu numele de Bradfields. Paula turna cafea dintr-un ibric mare în ceştile de pe o tavă.

  — Ia uite, zise ea. Wedgwood. Keith are porţelanuri foarte drăguţe.

  — Keith se răsfaţă atunci când nu-i dă mâna s-o facă, zise Kent, zâmbind. Dacă poţi să-mi găseşti ceva de lucru în domeniul meu, ar fi bine venit.

  — Află de unde-i vin banii lui Leopold Brazii, îi şopti Tweed. E urgent.

  Se duseră în camera de zi, Keith insistând să care el tava cea grea. Paula servi cafeaua, fără să se uite la Eve în timp ce-i umplea ceaşca. Nu că Eve ar fi fost atentă: era prea ocupată să facă conversaţie cu Bill Franklin. Philip nu părea prea fericit de entuziasmul ei.

  Tweed se aşeză într-un fotoliu, sorbi din cafea şi-i lăsă pe ceilalţi să vorbească. Observă iritarea lui Philip, dar şi faptul că acesta scana încăperea, căutând indicii ale personalităţii şi intereselor lui Kent. Îşi făcea meseria.

  Newman apăru relaxat, uitându-se mai întâi la gazda lui, apoi la Franklin, păstrând o tăcere neobişnuită. Pe unul din pereţi, de la podea şi până în tavan, erau rafturi tixite cu cărţi. Tocmai observase o colecţie despre vechile bănci englezeşti, când casa se zgudui. Bum! Bum! Bum.! De şase ori.

  — Ce naiba e asta? Strigă Eve. Parcă a tunat şi totuşi n-a tunat.

  — Nu vă îngrijoraţi, o linişti gazda. E poligonul pentru tancuri, lângă Bulworth. Trageri cu tunul. Ca să fiu mai precis, la Bovington Camp.

  — Nu mi-ar plăcea să locuiesc aici, zise ea lipsită de tact.

  — A, vă obişnuiţi. E ca şi cum ai locui lângă o cale ferată.

  Tweed se înclină într-o parte şi-i atinse braţul lui Kent cu un deget, pentru a-i atrage atenţia. Vorbi pe o voce joasă, în timp ce ceilalţi continuau să sporovăiască.

  — Keith, putem să mergem să ne plimbăm puţin? Aş vrea să-mi dezmorţesc picioarele şi să-ţi cer părerea într-o chestiune de asigurare.

  Aluzia la asigurare era pentru Eve. Tweed o suspecta deja de a avea darul să asculte o conversaţie şi să tragă cu urechea la o alta. Kent o întrebă, când se ridică în picioare, dacă are o slujbă la Londra.

  — O slujbă foarte bună. Îi luciră ochii. În probleme de securitate, nu pot să vă dau mai multe detalii. Am fost obligată să semnez o bucată de hârtie.

  „Legea păstrării secretului de stat?” se întrebă Tweed. Se ridică şi el, în timp ce Kent se pregătea să plece, deschizând un dulap şi scoţând o jachetă scumpă de velur ce părea să nu fi fost niciodată purtată. Şi-o aruncă pe umeri, scuzându-se:

  — Sper că nu vă supăraţi dacă vă părăsesc pentru câteva minute. Eu sunt gazda, ştiu.

  — Am eu grijă de toată lumea, spuse Paula repede.

  — În cazul ăsta, eu aş mai vrea nişte cafea, zise Eve, pe un ton degajat.

  Plimbându-se pe poteca ce cobora de la casă, Keith gesticula spre pământul care o încadra de o parte şi de alta, acoperit cu iarbă murdară şi mustind de apă.

  — Ieşi de pe poteca asta şi te trezeşti în mocirlă. Aud că plouă întruna de vreo săptămână. Dorset-ul e sub apă. Am noroc că am curtea de piatră lângă casă, altfel n-aş tăia lemne. Ia zi, despre ce vrei, de fapt, să vorbeşti cu mine?

  — Ai auzit că Stemdale Manor a ars? Întrebă Tweed.

  — Nu, eu de-abia am ajuns aici de la Heathrow, puţin după ce s-a crăpat de ziuă. Ai avut noroc că m-ai prins.

  — Heathrow? Iar te-ai apucat de călătorii, Keith?

  — Doar într-o scurtă excursie până la Paris. O pierdere de vreme. Potenţialul meu client nu mi-a dat suficiente date ca să merg mai departe. Am insistat să-mi plătească cheltuielile. Mi-am bătut capul de pomană. M-am întors cu primul avion şi-am alergat aici ca să scap de toate, dar pe tine te preocupă ceva. Are vreo legătură cu verificările pe care trebuie să i le fac lui Leopold Brazii?

  — Da. Bănuiesc că ştii de obligaţiuni, nu? Se interesă Tweed.

  — De obicei, sunt emise de marile companii internaţionale petroliere şi de alte conglomerate de mari dimensiuni. Sunt o modalitate de a mişca – sau de a depozita – sume foarte mari de bani. Necazul e că trebuie să le păzeşti ca pe aur. Nu au nimic pe ele ca să le indice proprietarul. Aşa că sunt complet negociabile peste tot în lume. O singură obligaţiune poate să valoreze sume cu şase cifre în lire sterline. Ştii şi tu asta. De ce sunt aşa de importante?

  — Pentru că generalul Stemdale, care a murit în infernul acela împreună cu fiul lui, Richard, păstra grosul capitalului băncii sale într-un seif vechi din casă.

  — Dumnezeule! Asta înseamnă că Banca Stemdale dă faliment dacă cecurile au ajuns cenuşă?

  — Nu. Se pare că şi-a mai păstrat suficiente fonduri prin diferite sucursale, ca să menţină banca solvabilă.

  — De unde ştii?

  — Mi-a spus cineva care i-a fost aproape şi în care am încredere, dar mă întreb dacă cecurile mai erau în seiful acela. Unui număr de bănci particulare din Europa li s-au furat cecuri la purtător, în special din Franţa şi din Elveţia.

  — Asta aşa e.

  — Verifică sub ce formă îşi aveau capitalul.

  — Asta are vreo legătură cu verificarea lui Leopold Brazii?

  — Da. Marea întrebare e de unde are atâţia bani. Şi păzeşte-ţi spatele.

  — Bine-nţeles. Mai bine te avertizez că o să te coste.

  — Să-mi faci o notă de plată.

  — Când pleci, ar trebui s-o iei spre Kimmeridge. Într-o căsuţă de acolo, care se cheamă Cuibul Păsării, trăieşte un tip interesant. O să-ţi fie de ajutor. Eu am dat de el la Paris. Îl cheamă Archie.

  Întorcându-se la Bradfields, Tweed hotărî că o vizită la Archie, informatorul pe care-l întâlnise şi Marler în timpul călătoriei sale la Paris, va trebui să aştepte.

  Marler rămăsese pe bancheta din spate a maşinii lui Newman, cât ceilalţi fuseseră oaspeţii lui Kent. Tweed nu-l invitase şi pe el, ceea ce era suficient ca să se înţeleagă: „Stai sub acoperire.”

  Mercedes-ul era parcat la câţiva metri în spatele maşinii lui Tweed, iar Marler rămăsese ghemuit în colţul lui. Acum se ascunsese în spatele unor ochelari negri şi sub o pălărie de pâslă, făcându-l imposibil de recunoscut de către cineva care nu-l mai văzuse înainte.

  Intrând în casă, Tweed fu uimit s-o găsească pe Eve în bucătărie cu Paula, ajutând-o să spele vase. Oare Paula o forţase ca să-i dea o mână de ajutor? Cele două femei păreau să aibă o conversaţie amabilă. Când Tweed intră, Eve tocmai punea o cârpă de vase la uscat, pe o sârmă deasupra unei sobe demodate.

  — Gata treaba, zise ea bine dispusă. Ce mai urmează?

  — Ne întoarcem la Priory pentru masa de prânz, asta dacă n-am întârziat prea mult. Ceea ce sper că nu e cazul.

  În timp ce Kent îi însoţea în grădina din faţa casei, Newman merse pe o potecă pavată care ducea în curtea interioară, unde Kent tăia lemne. Ridică toporul, îl învârti în aer şi-l izbi într-un buştean foarte mare, despicându-l în două bucăţi mai mici.

  — Încă unul pentru foc, îi zise lui Kent.

  Îi mulţumiră pentru ospitalitate şi se duseră la maşini. Newman mergea lângă Tweed, cu câţiva paşi înaintea celorlalţi.

  — E un topor foarte greu, comentă el când ieşiră în şosea.

  — Cine e tipul căruia îi place să rămână secret? Ciripi Eve. Bărbatul din spatele maşinii lui Bob.

  — Un prieten care a venit cu noi ca să se plimbe, răspunse Tweed repede.

  — Dacă nu aveţi nimic împotrivă, eu cred c-am să merg cu Eve, în Porsche, sugeră Philip.

  — De ce nu? Zise Tweed agreabil.

  Paula îl însoţi în maşină, Tweed făcu o întoarcere din trei mişcări şi o luă înapoi spre Corfe şi Wareham, lăsându-i pe ceilalţi să se ţină după el.

  — A trebuit s-o târăşti de păr pe Eve în bucătărie? Întrebă Tweed.

  — Ba deloc. S-a oferit să ajute, mai ales în prezenţa atâtor bărbaţi, cel puţin aşa cred eu. Am observat că Newman a fost foarte tăcut cât am stat în casă.

  — Asta am observat şi eu. Îl studia pe Franklin şi pe gazda noastră.

  — Deci, care din ei l-a intrigat. Şi de ce? Franklin sau Kent?

  Îşi parcară maşinile în Quay, mica piaţă de pe malul râului Frome. Băgară bani în aparatele de marcat şi merseră puţin pe jos, cât le mai rămăsese până la Priory. Dădură de necaz de îndată ce intrară în hotel, în persoana inspectorului-şef Buchanan.

  — Tweed, Newman, vreau să vorbesc cu amândoi. Doar cu voi. Acum. Holul e gol. Urmaţi-mă.

  — Nu mai spune! Explodă Tweed. N-am luat masa de prânz şi dacă nu o luăm acum, o să ni se facă foame.

  — Asta e problema voastră.

  Buchanan era un bărbat înalt şi subţire, de vreo patruzeci de ani, zvelt şi, în mod normal, cu o mină indiferentă. Ochii lui gri îl fixau pe Tweed. În spatele lui se afla ajutorul lui, sergentul Warden, un bărbat înalt, bine ras, care întotdeauna îi amintea lui Tweed de un indian de lemn. De data aceasta, Warden prinse viaţă.

  — E important ca domnul inspector-şef să vă interogheze acum.

  — Pe tine te-a întrebat cineva ceva? Îl repezi Tweed cu una din rarele izbucniri de aparentă agresiune.

  — În hol, spuse Buchanan ferm, trecându-şi degetele peste mustaţa-i îngrijită şi castanie.

  — Ai un mandat de arestare pe numele nostru? Întrebă Tweed.

  — Nu, bine-nţeles că nu.

  — Atunci, noi o să luăm prânzul mai întâi. Tweed aruncă o privire în sala de mese, unde o ospătăriţă rămăsese nehotărâtă, cu ochii holbaţi. Vă rog, putem lua masa de prânz? Îmi cer scuze pentru întârziere.

  — Nu e nici o problemă, domnule, răspunse femeia. Bucătarul-şef e gata de îndată ce sunteţi şi dumneavoastră.

  — Am spus în hol, repetă Buchanan, scrâşnind din dinţi. Am o zi foarte încărcată.

  — Atunci ai două opţiuni, îi spuse Tweed. Dacă mai ai treburi şi prin alte părţi, te sfătuiesc să te duci să ţi le rezolvi. Dacă nu, aşteaptă în hol şi venim şi noi după ce vom fi terminat un prânz liniştit.

  — Parcă trebuia să colaboraţi cu poliţia, îl repezi Buchanan.

  — Nu aşa, cât ai bate din palme. Şi nu când ne e foame. Şi nu mai vreau să mă mai cert pe subiectul ăsta nici un minut în plus.

  — S-au comis trei crime, pe care eu le investighez, îi spuse Buchanan după ce se apropie de Tweed.

  — Şi atunci, la ce te mai învârţi pe-aici?

  — Vă aştept în hol după ce vă terminaţi prânzul. Să nu dureze prea mult.

  — O să dureze cât vrem noi. N-am chef să fac indigestie pentru nimeni. Şi apropo, puteţi lua o cafea în hol, au o cafea foarte bună aici.

  Cu această ultimă remarcă, spusă pe un ton jovial, Tweed intră în sala de mese.

  Tweed se ocupă de distribuţia locurilor cu multă măiestrie, astfel încât ajunse să ocupe o masă lângă peretele din fund, alături de Paula, Newman şi Philip. Pe Eve o luă de braţ şi o conduse la o altă masă mai îndepărtată, cu vedere spre grădină.

  — Bill, îi spuse lui Franklin, ai vrea să ai puţină grijă de Eve?

  — Va fi plăcerea mea, aprobă Franklin cu interes.

  — După care, continuă Tweed în timp ce ei se aşezau, noi vom fi interogaţi de Buchanan. Nu cred că v-ar face plăcere, aşa că, Bill, de ce n-ai face o plimbare cu maşina prin zonă, împreună cu Eve? Părăsiţi sala de mese în linişte, înainte să ieşim noi.

  — Şi Philip? Întrebă Eve.

  — În câteva minute îl trimit la masa asta. Apoi poate să vină cu voi la plimbare. Să nu vă întoarceţi prea devreme.

  — Ce mai pui la cale? Întrebă Paula cu voce joasă după ce dădură comanda. Te-am văzut când ai mâzgălit un bileţel înainte să ieşi din maşină, când am ajuns aici. L-ai mototolit şi i l-ai aruncat lui Marler în poală când ai trecut pe lângă maşina lui Bob.

  — I-am dat instrucţiuni să se ducă direct la Ursul Negru şi să stea sub acoperire împreună cu Nield – şi cu Butler, după ce se întoarce cu maşina lui. Acum, Philip, dacă te înşfacă Buchanan, eşti aici cu o prietenă, în vacanţă. Nu-i spui nimic altceva. Acum, îţi propun să te duci la Eve şi la Bill. Mai târziu faceţi o plimbare prin zonă.

  — Atunci, eu mă duc la masa lor.

  — N-avea nevoie de prea multe încurajări, comentă Newman. Ce strategie adoptăm pentru Buchanan? Se pregăteşte de război.

  — Tu şi cu mine – şi cu Paula – am venit aici pentru că ne-am gândit că Philip e singur. Tu ai insistat să venim, Paula. Am aflat că a cunoscut o fată de-abia după ce am ajuns aici. Buchanan ştie cât de afectat a fost – este – Philip de moartea soţiei sale, Jean.

  — Şi în legătură cu oameni ca Marchat? Întrebă Paula.

  — N-am auzit de el. Aş fi surprins să aflu că Buchanan ştie de Marchat.

  — Partridge, îl avertiză Newman.

  — Ai dreptate, dar Buchanan a aflat de Partridge foarte repede. A zis clar, trei crime.

  — Asta e din cauza mea, explică Newman. Înainte să plec de la Devastoke împreună cu Marler, m-am strecurat în bucătărie, unde era telefonul. Am dat un anunţ anonim la poliţia din Dorchester şi am pus o batistă de mătase pe receptor, ca să-mi schimb vocea. Le-am spus, pur şi simplu, că e un cadavru acolo, că, cel puţin, aşa credeam eu, că e mort, aşa că puteau să trimită şi o ambulanţă. Nu puteam să plec aşa şi să-l las pe amărâtul ăla să putrezească cu zilele.

  — Aici ai dreptate, dar de ce la Dorchester?

  — Am presupus că Buchanan şi-a stabilit baza la sediul poliţiei din Wareham, pe West Street, la periferie. Noi aveam nevoie de timp ca s-o întindem. Dorchester-ul ar fi trebuit să telefoneze la Wareham şi mai mult ca sigur că Buchanan n-ar fi fost acolo.

  — Bine gândit. A, iată şi felul întâi. Aş mânca un cal.

  — Să sperăm că n-o s-o faci, glumi Paula.

  — Nu aici. Ăsta e un hotel de mâna-ntâi. Faceţi-vă plinul. Avem nevoie de stomacuri pline înainte să dăm ochii cu vechiul meu prieten, Buchanan.

  — Aveai dreptate, Tweed, îi întâmpină Buchanan cu un zâmbet sec. Cafeaua de aici e excelentă. Luaţi loc, vă rog şi simţiţi-vă bine.

  Tweed deveni brusc circumspect. Nu se aşteptase la o abordare atât de amabilă. Buchanan era un oponent foarte periculos, priceput în a-i lăsa pe oameni descoperiţi. Îşi aranjase locul foarte ingenios.

  Alături de sergentul Warden, cu un carneţel la îndemână, Buchanan se aşezase confortabil pe o canapea, în spatele unei mese mari, cu picioarele lui lungi puse unul peste altul. În partea cealaltă a mesei, fuseseră aranjate scaune pentru oaspeţii săi, scaune cu spătare şi cu braţe, ca nişte fotolii.

  Tweed, Paula şi Newman se aşezară, când, deodată, Buchanan se aplecă înainte. Îl fixă pe Tweed.

  — Ai auzit vreodată de un om pe nume Marchat?

  — March. Cum?

  — Ţi-l zic pe litere, pufni Buchanan şi începu să silabisească. Brusc, îşi întoarse privirea spre Newman.

  — Tu îl cunoşti pe unul, Partridge. Era, mai degrabă, o afirmaţie decât o întrebare, o tactică tipică de-a lui Buchanan.

  — N-am vorbit în viaţa mea cu cineva pe care să-l cheme astfel, spuse Newman prietenos.

  — Ai dat vreun telefon anonim la poliţie? Continuă repede Buchanan, aproape înainte ca Newman să termine de vorbit.

  — De azi-dimineaţă, niciunul, zise Newman cu o grimasă largă. Nu e una dintre pasiunile mele.

  — Vorbesc serios, i-o tăie Buchanan. Se întoarse către Tweed. Deci ce faci aici cu un „spate” atât de serios?

  — Serios?

  — Sunteţi trei aici, plus Philip Cardon, era şi el cu voi. Unde a dispărut? Paula, poate ai tu bunăvoinţa de a mă lumina.

  Paula îi oferi explicaţia pe care i-o sugerase Tweed. Spusă de ea povestea deveni convingătoare, iar Buchanan păru învins.

  — Toţi minţiţi, zise el cu îndârjire. Bănuiesc c-o să spuneţi că n-aţi auzit de cele trei crime.

  — Te referi la generalul Stemdale şi la fiul său, Richard? Întrebă Tweed, amestecându-se în discuţie.

  — Astea sunt doar două dintre ele. De unde ştii de ei?

  — Circulă o bârfă prin împrejurimi, zise Tweed pe un ton plictisit. Am auzit că incendierea conacului Stemdale a fost premeditată, că i-au dat foc.

  — A fost premeditată! Locul a fost stropit cu benzină şi-apoi i s-a dat foc, în timp ce Stemdale şi fiul lui erau înăuntru. Îşi îndreptă atenţia brusc spre Paula. Cunoşti un loc numit Devastoke Cottage?

  — Cum se scrie? Întrebă ea cu naivitate.

  — N-are importanţă.

  Buchanan băgă mâna în buzunar şi scoase o fotografie într-o ramă de lemn, mică şi ieftină şi o aruncă în poala lui Tweed. Rama îi alunecă sub masă, printre picioare şi se desfăcu. Tweed se aplecă s-o ia de jos şi văzu că sunt două fotografii ale aceluiaşi bărbat, una sub alta. Se jucă cu suportul de pe spatele ramei, scoase una din fotografii, puse piciorul pe ea şi aşeză pe marginea mesei cealaltă fotografie şi rama. Pierdu puţin timp până reuşi să potrivească portretul unui bărbat într-o grădină, înapoi în ramă. Apoi o studie.

  — L-ai mai văzut undeva?

  Buchanan îl fixă pe Tweed cu severitate. Suna ca o acuzaţie.

  Paula dădu drumul genţii pe podea şi îşi frecă umărul, ca şi cum cureaua nu stătuse bine. În timp ce atenţia lui Buchanan era îndreptată spre Tweed, ea se aplecă, luă fotografia când Tweed îşi ridică piciorul şi o strecură în geanta ei. Apăru cu o batistă în mână şi se prefăcu că-şi suflă nasul.

  — Ai studiat-o destul, se supără Buchanan.

  — Nu l-am văzut în viaţa mea pe omul ăsta, spuse sincer Tweed, dar are o faţă interesantă. Cine e?

  — Marchat. De asta suntem siguri. Am găsit fotografia asta înrămată vârâtă sub nişte ziare străine, în fundul unui sertar.

  — Trei crime, ai zis, îi aminti Tweed. Cine e a treia victimă? Omul ăsta?

  — Noi credeam că el trebuia să fie. Marchat locuia singur la Sevastoke Cottage. Am găsit un cadavru acolo, dar era cadavrul unui bărbat pe nume Partridge. Am găsit şi un contract de închiriere pe numele lui Partridge care era chiriaşul lui Marchat. Credem că ucigaşul a făcut o greşeală şi l-a luat pe Partridge, care tocmai se mutase, drept Marchat.

  — De ce? Întrebă Newman.

  — Pentru că Marchat a fost servitor la Stemdale Manor, singurul servitor, de altfel. În mod normal, el locuia acolo cinci zile pe săptămână, iar weekendurile şi le petrecea la el, la căsuţă.

  — Tot nu înţeleg, comentă Newman.

  — Suntem de părere că Marchat ar fi putut să ne dea o idee despre cine a dat foc conacului, mai ales că ar fi trebuit să piară în flăcări cu cei doi Stemdale.

  — Bănuiesc că e doar o teorie, spuse Newman.

  — Deci, zise Buchanan, luând înapoi fotografia înrămată, niciunul nu ştie nimic? Aşa e?

  — Ştim şi noi ce ne-ai spus tu, spuse Tweed tacticos. A, ai amintit că ai găsit fotografia sub nişte ziare străine. Din ce ţară erau?

  — Erau copii după Journal de Geneve. Vechi de cel puţin două săptămâni. Geneva. Elveţia.

  Fu surprins când, formând numărul personal al lui Jim Corcoran şeful securităţii din Heathrow, îşi găsi vechiul prieten la birou.

  — Ai aflat ceva despre Marchat? Întrebă el.

  — Da. Avem noroc că e februarie.

  — De ce?

  — N-au fost mulţi pasageri. Aşa că am avut mai puţine declaraţii vamale de verificat. Am găsit-o chiar şi pe funcţionara care s-a ocupat de el. Îşi aduce aminte de el. Părea nervos.

  — Aştept să treci la subiect.

  — Întotdeauna ai vrut ceva de ieri. Numele complet al pasagerului este Anton Marchat.

  — Am fotografia lui acum. Când mă întorc la Londra, o să-ţi trimit o copie prin curier. Vezi dacă fata îl recunoaşte pe Marchat în fotografie.

  — Niciodată nu încetezi să mă baţi la cap. Bine.

  — A luat avionul spre Geneva, spuse Tweed.

  — Via Swissair. De ce dracu’ mă mai întrebi dacă ştii?

  — A fost o bănuială cultivată.

  — Cine a zis că tu eşti cultivat? Întrebă Corcoran.

  — Vreau să te mai rog ceva. Hai, nu te enerva. Îl cunoşti pe şeful securităţii de la aeroportul internaţional Bournemouth?

  — Da, îl cunosc. Jeff e un amic de-al meu pe care-l vizitez uneori. E frumos pe-acolo. Ce mai e de data asta?

  — Sunt mai mult decât sigur că Leopold Brazii va decola de pe aeroportul de acolo în avionul lui personal – dacă n-a făcut-o deja. Trebuie să fi completat un plan de zbor, el sau pilotul lui. E foarte important să-i aflu destinaţia. Dacă aş putea s-o ştiu înainte să aterizeze, ar fi minunat.

  — Minunat e cuvântul, zise Corcoran cinic. Să te sun la Park Crescent?

  — Da. Dă-i destinaţia Monicăi.

  — Îmi rămâi dator.

  Corcoran închisese telefonul. Tweed ştia că se mişcă foarte repede. Deja îl suna pe Jeff, la aeroportul Bournemouth. Tweed formă numărul de la Park Crescent şi îi explică Monicăi situaţia pe scurt.

  — Dacă te sună Corcoran, lasă-mi un mesaj la Priory. Doar cu destinaţia.

  — Înţeles. Nu închide, am un mesaj pentru Marler. De la cineva pe nume Archie. A întrebat de Societatea de Asigurări General şi Cumbria, aşa că nu cred că ştie cine suntem cu adevărat. Mesajul a fost: poate să treacă Marler urgent pe la el? Adresa, Cuibul Păsării, Kimmeridge. Auzi? Cuibul Păsării. Mie mi se pare că individul are păsărele.

  Tweed chicoti scurt la una dintre rarele izbucniri de umor ale Monicăi.

  — De unde ştia Archie că Marler e aici? Întrebă el.

  — Asta voiam să-ţi spun. L-a văzut pe Bob Newman undeva, pe acolo şi s-a gândit că Marler ar putea fi cu el.

  — Chiar aşa? O să transmit mesajul.

  Tweed nu îşi exprima prea des satisfacţia, dar pe drumul spre Ursul Negru, păru mulţumit. Totul mergea de minune, lucrurile începeau să se mişte.

  Reîntors în bar, Tweed îi găsi pe Paula, pe Newman şi pe Marler aşezaţi la o masă mare, lângă fereastra îngustă prin care se vedea South Street. Ben, barmanul, stătea între Marler şi Newman. Începu să se ridice, dar Tweed îi făcu semn să rămână pe scaun.

  — Nu mi-am băut încă sucul de portocale.

  — Ben, începu Marler, aştepta să te întorci. Se pare că are ceva interesant să ne spună despre Marchat.

  — Adevărat?

  Tweed se aşeză, relaxat. Ben era un omuleţ dolofan, cu un ten arămiu şi un smoc de păr nisipos. Îi zâmbi lui Tweed şi îşi drese vocea înainte să înceapă să vorbească. Paula se amuză. Era ceva în înfăţişarea lui Tweed, în personalitatea lui, care îi făcea pe oameni să-i spună lucruri despre care nu ar fi vorbit în mod normal.

  — Ben e un înlocuitor, aşa cum ţi-am spus mai devreme, explică Marler. Îi ţine locul unui prieten, barmanul autentic, care e plecat în Caraibe pentru o lună de vacanţă.

  — Marchat, începu Ben, a venit o dată, cam acum o săptămână şi a băut mai mult decât de obicei. N-aş spune că era pilit, dar nici treaz nu era. Mi-a spus că e îngrijorat. Observase câţiva borfaşi pe lângă casa lui Stemdale, câteva nopţi la rând, întotdeauna după lăsarea întunericului. I-a raportat ceea ce văzuse lui Stemdale, dar generalul i-a luat în râs temerile şi i-a spus că nimeni nu poate intra în casă după ce încuie el.

  — Cam acum o săptămână? Întrebă Tweed gânditor.

  — Da, cam atât să fie, încuviinţă Ben. I-am spus să spună la poliţie, să se ducă la secţia de pe şoseaua Worgret Road.

  — Asta era, interveni Newman. Mai devreme eu am spus West Street.

  — Mulţi fac greşeala asta. Ben încă vorbea cu Tweed, scărpinându-şi cu o mână faţa rotofeie. Lui Tweed i se păru un tip plăcut, cumsecade, fără prea multă minte, însă şiret în a-şi descrie clienţii pe scurt. Ştiţi, West Street iese în Worgret. Făcu o pauză. Tweed aşteptă, simţind că Ben se întreabă dacă să-i mai spună şi altceva. Sorbea din sucul de portocale, când Ben începu din nou să vorbească cu voce scăzută, deşi nu mai era nimeni altcineva în bar. Mi-a mai spus ceva care părea important. Marchat credea că e foarte important. Tăcu când doi bărbaţi intrară şi se aşezară la bar. Unul din ei lovi cu o monedă în tejghea. Trebuie să mă duc să-i servesc. Ben părea indecis. Ştiţi Bowling Green?

  — O ştiu, zise Newman. O vâlcea plină cu iarbă, după ce treci de North Street sau chiar aproape de capătul ei. E o potecă prin dreapta bisericii Sfântul Martin.

  — Aceea e, spuse Ben. Eu locuiesc lângă râul Trent şi îmi scot câinele la plimbare în fiecare noapte, la ora unsprezece. Ne întâlnim în Bowling Green? Fiţi atenţi, s-a anunţat c-o să fie o noapte geroasă.

  — Vom fi acolo, îi promise Newman. Poate venim pe Zidurile de Est.

  — Asta o să vă ducă direct acolo.

  Cei doi bărbaţi de la bar deveniră nerăbdători şi se auzi din nou moneda bătând în tejghea. Newman se uită la ei în timp ce Ben se întorcea agale la bar. Îşi coborî vocea.

  — Bănuiesc că nu sunt alţi prieteni amabili de-ai domnului Brazii.

  — S-ar putea să mai fi lăsat vreo doi pe-aici, ca să supravegheze lucrurile, dar cred că e puţin probabil. Tweed vorbea foarte încet. Butler mi-a spus că a văzut limuzina care l-a dus pe Brazii la Grenville Grange întorcându-se la bac. Cred că iar pleacă din ţară.

  Deci l-am pierdut, zise Paula. Poate.

  — Aş vrea să stau de vorbă cu Marler între patru ochi, zise Tweed după ce ieşiră din bar şi intrară pe coridor.

  — Am putea să mai mergem prin pasajul ăsta până în locul căruia i se spune Grădina Berii, sugeră Marler. N-o să fie prea confortabil în perioada aceasta a anului. Bănci de lemn şi piatră cubică pe jos.

  — Ideal. Tweed se uită la Paula şi la Newman, dar Paula vorbi prima.

  — Am observat un loc numit Vechiul Hambar, mai jos, pe chei. Vă aşteptăm acolo.

  — Bună idee. Lângă parcarea din faţa hotelului Priory.

  Tweed era prudent. Îl suspecta pe Archie ca fiind foarte atent în a-şi ţine clienţii, oamenii pentru care lucra ca informator, separat, fără să se cunoască între ei. Se îndoia că Newman ştia că Archie era informatorul lui Marler.

  Se aşeză pe o bancă de lemn, dură şi rece şi îi relată lui Marler despre telefonul urgent al Monicăi. Îl întrebă pe Marler dacă ar putea merge până acolo singur.

  — Nu cred, hotărî Marler. Veniţi şi voi după mine, cu maşinile voastre, iar Paula şi Newman pot veni cu Mercedes-ul. Când ajung eu acolo, voi mai mergeţi puţin, depăşiţi casa, iar eu îl voi consulta pe Archie.

  — Am face bine s-o luăm din loc.

  — Drumul e lung şi sper că n-o să vă deranjeze dacă o să conduc ca vântul până la Kimmeridge. Archie pare îngrijorat.

  — S-ar putea să fim în stare să ne ţinem după tine.

  Era încă lumină când cele trei maşini trecură pe şoseaua care şerpuia sub castelul Corfe. Fură nevoiţi să încetinească în apropierea casei lui Keith Kent, din cauza unei curbe care începea chiar lângă ea. Trecând, Tweed văzu una din draperiile de la camera de zi a lui Kent dându-se la o parte. Fuseseră observaţi.

  O luară mai târziu la stânga, pe un drum îngust cu indicatorul de Kimmeridge. Se treziră împrejmuiţi din ambele părţi de garduri vii şi de crânguri răzleţe de copaci. Apoi peisajul se deschise şi, în lumina după-amiezii, văzură sub ei marea.

  — Pare foarte periculos, îi atrase Paula atenţia lui Tweed. Cred c-o să-i sugerez lui Bob să facă o baie.

  — Simpatic locşor, Kimmeridge-ul ăsta, observă Tweed. Nu are decât o stradă principală, cu căsuţe de-o parte şi de alta, iar şoseaua se opreşte în mare.

  — Pare o idee bună, glumi Paula. Doamne, parcă ar fi capătul lumii. Se gândi că nu mai văzuse niciodată o coastă atât de sumbră într-un fund de provincie. Coborâseră câteva serpentine periculoase şi mai jos se întindea un golf mare, înconjurat de stânci aspre. Nici urmă de viaţă.

  Marler opri lângă o casă întunecoasă de cărămidă, cu două etaje, mică şi insignifiantă. Celelalte două maşini trecură de ea şi traseră pe dreapta ceva mai departe, pe şosea, în timp ce Marler se dădea jos din maşină.

  Parcurse în pas vioi drumul până la uşa de la intrare care se deschise imediat. Archie stătea în pragul uşii.

  — Cele două maşini care te-au urmărit.

  — Cei mai siguri oameni din lume. Unul dintre ei e şeful meu.

  — Tweed, zise Archie. Şi Bob Newman. Şi doamna e Paula Grey?

  Marler se uită la el mirat. Niciodată nu-i destăinuise gazdei sale numele acestea. Faptul că Archie ştia prea multe îl enerva. Se gândi repede.

  — Da, ai dreptate.

  — Invită-i înăuntru, zise Archie.

  Marler fu din nou mirat, dar nu-şi arătă reacţia. Se întoarse în şosea, le făcu semn cu mâna şi era pe punctul de a face prezentările, când Archie închise uşa, o încuie şi îi conduse într-o cămăruţă neîngrijită, cu fotolii roase şi teancuri de cărţi aruncate pe podea.

  — Vă rog, luaţi loc, domnişoară Grey, Tweed, domnule Newman.

  — Ştia cine sunteţi, zise Marler repede, observând o anumită expresie pe figura lui Tweed.

  — Am nevoie de protecţie, explică Archie. Deci, cu cât ştiţi mai mulţi de mine, cu atât mai bine. Fac nişte cafea pe sobă. Doreşte cineva?

  Refuzară cu toţii politicos.

  Paula îl studia pe Archie fascinată. Mic şi slab, avea o faţă palidă şi-şi purta mustăcioara neagră cu ostentaţie, ceea ce-i aducea aminte de fotografiile în care îl văzuse pe Hitler, dar asemănarea se oprea aici. În colţul gurii îi atârna o ţigară stinsă, fumată pe jumătate, despre care ea bănui că rămânea acolo tot timpul cât era treaz. Avea ochi plăcuţi şi şireţi, iar mişcările îi erau rapide şi nervoase. Îi trecu prin cap că era o persoană pe care o recunoşteai cu uşurinţă, lucru care o surprinse. Avea o claie de păr cărunt şi ciufulit. Vorbea foarte repede, dar cuvintele erau clare. Se aşeză pe un scăunel de lemn, cu cana de cafea în mână. Începând din acel moment, fu deosebit de calm şi orice urmă de nervozitate dispăru.

  — O să trec direct la subiect. I se adresă lui Tweed, dar, politicos, o includea din când în când şi pe Paula în conversaţie. Mă refer la un om despre care veţi fi auzit. Domnul Leopold Brazii, aşa-zisul milionar. Aţi auzit de oamenii de ştiinţă dispăruţi, cei mai buni în domeniul lor?

  — Da, zise Tweed.