— Mă întreb pe unde-o fi Năluca, se gândi Tweed, în timp ce avionul începuse să coboare spre aeroportul Kloten din Zurich.

  Keith Kent îşi conducea cu viteză Audi-ul închiriat pe autostrada de la Geneva spre Zurich, cu fereastra deschisă. Era un fanatic al aerului curat. Bine înfăşurat într-un fular care îl proteja de frig, fluiera pentru sine o melodie, în timp ce depăşea camioane imense.

  Asculta o casetă cu Sade, cântăreaţa de muzică pop. Aceasta avea o voce dulce, ispititoare, care se potrivea foarte bine cu starea lui optimistă. Câştiga din nou bani, ceea ce îi crea întotdeauna un sentiment cât se poate de satisfăcător. Poate o să-şi cumpere un costum din acelea foarte scumpe, made în Germany, de pe Bahnhofstrasse. Germanii deveniseră croitori superbi.

  Kent plecase din Geneva devreme şi se îndrepta spre Banca Zurcher Kredit din Talstrasse, stradă care era paralelă cu Bahnhofstrasse. Foarte convenabil. Depăşea un Mercedes sport, când îşi aruncă o privire pe lateral. La volanul celeilalte maşini, singură, se afla o blondă superbă. El îi zâmbi şi-i făcu cu mâna. Ea îi zâmbi la rândul ei. Kent era un bărbat arătos şi atrăgător pentru sexul opus.

  „Păcat că nu suntem în Zurich, prinşi în trafic, se gândi el. Aş fi putut s-o conving să ia cina cu mine.” Cu un dezvoltat simţ de observaţie, îi văzuse mâna stângă de pe volan pe care nu purta nici un inel.

  Kent era întotdeauna foarte atent să nu se încurce cu femei măritate. Nu era atât o chestiune de etică. Dar când era un soţ la mijloc, totul putea să devină extrem de încurcat.

  Ajunse la Zurich la ora prânzului, micşoră viteza când intră pe Talstrasse, unde nu era prea mare aglomeraţie, rămase cu privirea fixată într-un anumit punct, încetini şi mai mult, rămânând în continuare cu privirea fixată în acelaşi loc. În faţă la Banca Zurcher Kredit se oprise un Mercedes negru, lung, cu geamurile lângă un aparat de taxare de culoarea chihlimbarului.

  Kent opri lângă un aparat liber, rămase nemişcat pe locul lui, cu faţa în mâini. O siluetă înaltă, impunătoare, ieşi din limuzină, se opri şi îşi îndreptă spatele într-o manieră desăvârşită, apoi se îndreptă spre bancă, fu salutat de un bărbat îmbrăcat într-un costum negru şi cei doi bărbaţi intrară în clădire.

  Mintea lui Kent lucră cu rapiditate. Nu era nici o îndoială. Bărbatul care intrase în bancă era Leopold Brazii. Ultimul om din lume pe care s-ar fi aşteptat să-l vadă întorcându-se la banca asta.

  Având grijă să nu apară vreun supraveghetor de parcare, Kent se gândi la evenimente anterioare, petrecute pe vremea când se aflase că obligaţiunile la purtător, presupuse ca fiind capitalul total al băncii, dispăruseră. Uciderea preşedintelui băncii. Nu, ăsta nu era un lucru asupra căruia să insişti.

  Când se scurseseră informaţiile despre obligaţiunile dispărute, Zurich-ul fusese zdruncinat din temelii. Oraşul fusese în pragul unei panici generale, ajungându-se la discuţii despre un consorţiu format din toate băncile mari pentru salvarea băncii Zurcher, urmate de constatarea că sucursalele sale deţineau fonduri mai mult decât suficiente pentru a păstra banca solvabilă.

  Brazii fusese consultant al acestei bănci, director neexecutiv. Deşi felul în care obţinuse ultima poziţie îl depăşea pe Kent. Legea elveţiană era foarte strictă şi spunea că numai cetăţenii elveţieni, născuţi în Elveţia, puteau fi directori de bancă, de orice fel.

  „Va trebui să-mi amân vizita, cât timp Brazii e înăuntru”, îşi zise Kent.

  Un taxi opri în faţa maşinii lui Kent şi o doamnă foarte bătrână se dădu jos încet. Şoferul apăru prin faţa vehiculului, cărând o valiză imensă cu ambele mâini. Pasagera sa îi dădu nişte bani. Şoferul se uită la bani, făcu un gest dispreţuitor, se sui la volan şi plecă. Doamna cea în vârstă se uită în jur cu o expresie tulburată. Kent sări din maşină şi-i vorbi în germană:

  — Vă îngrijorează ceva?

  — Valiza mea. E foarte grea. I-am spus şoferului că stau la etajul al treilea al acestei clădiri. Cum o să-mi duc valiza până la apartamentul meu?

  — Etajul al treilea? Simplu. Veniţi după mine, aşa încet cum mergeţi dumneavoastră. Nu trebuie să vă grăbiţi.

  Ridică valiza care i se păru plină cu blocuri de ciment. Zvelt cum era, Kent urcă scările în fugă, trăgând după el valiza închisă la culoare, fără să se oprească. Stătu apoi minute întregi până ce apăru şi bătrâna doamnă cu o cheie în mână. Descuie o uşă şi Kent intră după ea cu imensa valiză. Îi dădu drumul pe un divan, unde îi arătase ea. În apartament mirosea a mucegai, iar mobila veche şi demodată îl umplea până la refuz. Bătrâna doamnă se cufundă într-un fotoliu şi se uită la el fără nici o urmă de căldură.

  — Acum mai bine-ai pleca, zise ea.

  — Am plecat. E totul bine?

  — Du-te. Acum.

  Coborî în fugă scările mohorâte de piatră, întrebându-se dacă nu cumva primise o amendă pentru că parcase fără să pună bani în aparatul de taxat. Strada era goală – cu excepţia limuzinei parcate în faţa băncii. Şoferul, un bărbat tuciuriu, ştergea parbrizul. Ceea ce îl impresionase pe Kent era faptul că, în loc să-l aştepte pe şofer să-i deschidă uşa de la maşină, procedura normală pentru cei care se considerau ca făcând parte din elită, Brazii ieşise singur din maşină.

  Reîntorcându-se în maşina lui, Kent îşi îndoi mâna cu care dusese valiza. Nici o durere. Kent nu era numai puternic, ci şi în formă. Demară şi merse prin oraş pe un drum ocolit, cu sens unic. În cele din urmă, parcă în garajul subteran de la Globus, marele magazin universal aflat pe Bahnhofstrasse, aproape de capăt.

  Simţind nevoia să-şi dezmorţească picioarele după călătoria de la Geneva, merse pe jos spre Bahnhofplatz, marele scuar din faţa staţiei principale. Coborî cu scara rulantă în Shopville, îl traversă şi luă o altă scară ca să urce în gara mare.

  Îşi cumpără un pahar de carton cu cafea de la o tarabă şi o luă ca s-o bea afară. Aici era un trafic permanent, maşini multe, plus tramvaiele mari şi albastre ale Zurich-ului care huruiau în toate direcţiile. Dincolo de scuar era hotelul Schweizerhof.

  Îşi bea cafeaua când brusc se opri şi rămase cu ochii holbaţi. Un taxi se opri în faţa hotelului Schweizerhof. Din el coborâră Tweed şi Newman.

  Ceea ce îl aştepta pe Tweed la sosirea în hotel nu era nicidecum pacea şi liniştea pe care le anticipase înainte de întâlnirea cu Brazii. De-abia intră în hol împreună cu Newman, că un bărbat înalt, îmbrăcat într-un costum închis, cu părul grizonant, ochi verzi, o mustaţă căruntă şi o expresie morocănoasă, sări dintr-un fotoliu şi veni spre ei. Arthur Beck, de la Poliţia Federală.

  — Tweed, trebuie să vorbesc cu tine acum. Şi cu tine, Newman. Am rezervat o cameră unde o să avem linişte. Pe aici.

  — Sper că tu plăteşti camera, zise Tweed zeflemitor.

  — Poliţia nu plăteşte nimic, i-o întoarse Beck când intrau în lift, apoi apăsă pe un buton.

  — Ar fi trebuit să ne trecem în registru, remarcă Tweed.

  — Recepţionerul vă ştie bine.

  — La naiba! Zise Newman scurt, iritat de maniera nepoliticoasă a lui Beck. N-am mâncat de prânz şi mi-e foame.

  — Asta va trebui să aştepte.

  Beck avea o cheie în mână. După ce ieşi din lift, se duse la o uşă, o descuie şi-i aşteptă pe ceilalţi să intre.

  — Puteţi să staţi jos. Ar fi mai bine.

  — Oricum, aveam de gând să m-aşez, zise Tweed după ce-şi scoase paltonul şi se lăsă într-un fotoliu. Se uită la Newman. Simte-te ca acasă. Ce drăguţ din partea lui Arthur să aranjeze atâta confort pentru noi.

  Beck luă un scaun de sub o masă, îl puse în faţa lui Tweed şi a lui Newman, care ocupase şi el un fotoliu. Îl încălecă cu picioarele lui lungi, îşi odihni coatele pe spătarul lui, se uită la ei şi nu spuse nimic.

  Tweed şi Newman, care ştiau tactica poliţiei, se abţinură să spună vreun cuvânt. În cele din urmă, Beck vorbi, uitându-se fix la Tweed:

  — Aveai câţiva oameni azi-dimineaţă la Berna?

  — După câte ştiu eu, nu, răspunse sincer Tweed. De ce?

  — Cunoşti un criminal pe nume Marco? Se descurcă bine cu cuţitul.

  — Nu.

  — Am primit un telefon anonim, de la un bărbat, la sediul meu central din Berna. M-a informat că venea pe o alee care cobora din Munstergasse şi a dat peste un bărbat întins în zăpadă. Bărbatul a vrut să scoată un cuţit, aşa că cel care mi-a telefonat l-a lovit în cap. Victima era Marco. Vă trezeşte vreo amintire?

  — S-a trezit vreuna din amintirile tale? Îl întrebă Tweed pe Newman.

  — Ascultaţi, zise Beck nervos, Marco n-are nimic. I-au dat drumul imediat după ce l-am dus noi la urgenţă, dar nu-mi place violenţa chiar în pragul meu.

  — Atunci, mută-ţi pragul, glumi Newman.

  — Situaţia de faţă nu mă face să râd, îl repezi Beck. Elveţia ar trebui să fie o ţară liniştită. Noaptea trecută, la Geneva, s-au tras focuri de armă, avem morţi. Sunt şase cadavre la morgă. Plus încă o crimă ciudată de care tocmai am aflat. Tot în Geneva.

  — Ce e ciudat la crima asta? Întrebă Tweed.

  — Este vorba de un traficant de arme dezgustător. Un bărbat pe nume Rico Sava. Tăcu. Avea gâtul rupt.

  — Năluca? Întrebă Tweed încet.

  — Are toate caracteristicile lui. Cu ăsta sunt şapte cadavre. Şi-acum tipul ăsta, Marco, din Berna. Zâmbi. Şi cu asta, basta.

  — Basta, ce? Întrebă Newman.

  — V-am pus pe amândoi la curent, m-am acoperit. În caz că vreo persoană influentă – vreun prieten de-al lui Brazii – mă întreabă de voi. Întregul fel de a fi al lui Beck se schimbase. Se ridică, întoarse scaunul şi se aşeză normal pe el. Mai e ceva despre ce ar trebui să ştiţi şi voi. Nu pot dovedi că lucrează pentru Leopold Brazii, dar ştiu că aşa e.

  — Cine? Întrebă Tweed încet.

  — O armată întreagă de duri, care s-au deghizat în schiori, veniţi la Geneva din Franţa. S-au împărţit în grupuri şi s-au suit în mai multe trenuri care o luau spre est, îndreptându-se spre Valais. Dumnezeu ştie ce caută acolo, în zona aceea. Sezonul e aproape pe sfârşite. Pantele sunt periculoase şi există pericolul avalanşelor. Totuşi, au plecat într-acolo, ca o mică invazie. Beck se ridică şi întinse mâna. Le strânse călduros pe cele întinse de Tweed şi de Newman. De ce nu mergeţi să luaţi un prânz pe cinste? Cel puţin, în Zurich e linişte. Apropo, în următoarele zile mă găsiţi la sediul central al poliţiei din Zurich. Ştiţi unde e. aproape de hotelul ăsta, trece râul Limmat prin faţa lui. Tăcu. Aveţi grijă. Acum ştim că Năluca s-a întors.

  Tweed şi Newman terminaseră un prânz excelent în confortabila atmosferă a sălii de mese situate la primul etaj al hotelului Schweizerhof. Ca întotdeauna, de fiecare dată când vizita oraşul, Tweed se răsfăţase şi comandase escalop Zurichoise.

  — Hai să mergem să ne plimbăm, sugeră Newman. O plimbare liniştită va fi bine-venită după prima parte a întâlnirii cu Beck.

  — Are şi el problemele lui, replică Tweed în timp ce intrau pe o stradă laterală faţă de Bahnhofplatz. Ceea ce nu ne ajută pe noi. De fiecare dată, când am mai fost aici, a fost în stare să ne ofere tot sprijinul său. Va trebui să ne descurcăm singuri.

  Treceau pe lângă o uşă laterală care ducea în Hummer Bar, unul dintre restaurantele din hotelul Gotthard. Newman se opri.

  — Aş putea să intru să văd dacă au venit Marler, Butler şi Nield.

  — Ştim că Butler şi Nield au ajuns, spuse Tweed, continuând să meargă. Au venit cu avionul nostru. Marler trebuie să vină de la Geneva.

  — Ştiu. Nu uitasem de Butler şi de Nield, dar n-am vrea să umble haihui şi să cerceteze oraşul înainte să ne întâlnim noi cu Brazii. Cel puţin, tu nu vrei aşa ceva.

  — Nu, nu vreau.

  Ninsoarea se oprise în timp ce mâncau de prânz; o luară pe o altă stradă care ieşea în Bahnhofstrasse şi pe care nu circulau maşini, din cauza tramvaielor. Pe când intrau din nou în Bahnhofplatz, Newman se opri şi-l apucă pe Tweed de braţ.

  — Uite. Paula şi Philip tocmai au ajuns pe jos. Intră în Schweizerhof. Şi apropo, ai procedat bine menţionând numele hotelului la telefon, când ai vorbit din Londra cu Paula la Hotel des Bergues? Linia trecea prin centrala hotelului.

  — Sunt mai multe Schweizerhof-uri în Elveţia, îi aminti Tweed. De exemplu, în Berna e unul mare. Şi n-am zis Zurich. Paula ştia despre ce vorbesc. Ce mai e acum?

  Newman îl înşfăcase din nou de braţ. Rămaseră nemişcaţi în timp ce Newman privi uimit spre capătul celălalt al scuarului, în faţa staţiei principale.

  — Volvo-ul ăla mare. Pe locul pasagerului, în faţă, stă Craig. Şi mai sunt trei şmecheri în maşină. Încă mai crezi că nu ai nevoie de protecţie?

  Stăteau aproape de marginea trotuarului, Newman în faţă. Volvo-ul continua să se învârtă încet în jurul scuarului şi trecu la fel de încet prin faţa intrării hotelului Schweizerhof. Craig stătea acum lângă trotuar. Maşina aproape opri în dreptul lui Newman.

  Craig rânji şi deschise uşa brusc, ca să-l dărâme pe Newman. Newman apucă mânerul şi împinse uşa înapoi cu toată puterea. Văzu faţa lui Craig crispându-se într-o expresie de durere. Uşa îi izbise umărul. Îl fixă pe Newman cu ură, apoi maşina plecă mai departe.

  — Nu-mi pasă ce spui, zise Newman, preluând controlul, dar eu mă duc înapoi la Gotthard, să schimb câteva cuvinte cu oamenii noştri.

  Înainte ca Tweed să protesteze, Newman dispăruse.

  Când Tweed intră în hol, Philip şi Paula se semnaseră în registru, iar un hamal le dusese bagajele la lift şi dispăruse. Uşurat s-o vadă, Tweed o sărută pe Paula pe obraz.

  — Noi am mâncat de prânz. Adică Bob şi cu mine.

  — Nu v-aţi desfăcut valizele mai întâi? Întrebă Paula.

  — Ei bine, nu, recunoscu Tweed. Ni le-a dus sus un hamal, iar noi ne-am dus direct în sala de mese.

  — Ar fi trebuit să mergeţi mai întâi în cameră, îl mustră ea. Cel puţin, să vă deschideţi valizele, să vă scoateţi hainele şi să le puneţi pe umeraşe. Totul o să fie şifonat.

  — Pe asta insista întotdeauna Jean, îşi aminti Philip. Tweed, trebuie să vorbesc cu tine. E urgent.

  — Mi-e foame, zise Paula.

  — Du-te şi mănâncă, vin şi eu mai târziu, îi spuse Philip când intrau în lift.

  Tweed îl însoţi pe Philip la el în cameră în timp ce Paula o luase în cealaltă direcţie a coridorului, spre camera ei. Ajunşi în dormitorul de unde se vedea Bahnhofplatz, Philip începu să despacheteze repede, în timp ce vorbea cu Tweed, care se aşezase într-un fotoliu.

  — Ne-am întâlnit cu Archie la Berna. Începu el, apoi îl informă pe Tweed despre tot ce se întâmplase acolo. După ce termină de povestit experienţa lor cu Bill Franklin şi cu individul de pe alee, se întoarse spre Tweed. N-am scos totul, pentru că plec în curând, singur.

  — Chiar aşa? Pot să întreb de ce şi unde? Întrebă Tweed cu o urmă de duritate în voce.

  — Ultimele cuvinte ale lui Archie au fost că n-ar trebui să-l scăpăm din vedere pe Anton Marchat, care se pare că locuieşte în Valais. La Sion. Archie mi-a dat adresa lui Marchat. Am auzit la radio, când veneam încoace, că toate trecătorile de la munte sunt încă închise. Aşa că o să dau înapoi maşina închiriată şi-o să iau un tren până la Geneva.

  — De ce Geneva? Poţi să prinzi un expres care merge într-acolo din staţia Lausanne.

  — Nu, din Geneva, zise Philip încăpăţânat. Acolo o să pot lua expresul chiar din staţia de plecare. Astfel, o să văd cine se mai suie în el. Dacă sunt urmărit, vreau să ştiu cine umblă după mine. ca să pot să mă ocup de ei mai târziu. Nu vreau să-i spui Paulei până nu plec. O să încerce să vină cu mine.

  Philip privi hainele pe care le pusese pe umeraşe, clipi, se duse la fereastră şi se uită afară, cu spatele la Tweed şi cu mâinile în buzunarele de la pantaloni. Tweed îşi dădu seama că e supărat. Amintiri. Se gândea la vremurile când călătorea împreună cu Jean. Philip îşi suflă gălăgios nasul.

  Tweed era în încurcătură. Instinctul îi spunea să-i ordone lui Philip să rămână în Zurich, unde dispunea de compania şi de protecţia prietenilor săi. Dacă ar fi făcut asta, Philip s-ar fi gândit imediat că Tweed îl cocoloşea, că n-avea încă încredere în el să-l lase să plece singur din cauza instabilităţii sale emoţionale. „Trebuie să-l las să se ducă”, se gândi el.

  — Philip, zise el când omul lui se întoarse de la fereastră cu buzele strânse. Am primit o informaţie de la Beck, şeful Poliţiei Federale, de care cred c-ar trebui să afli şi tu.

  Îi explică ce-i spusese Beck, lui şi lui Newman, despre afluxul de falşi turişti din Geneva. Despre cum aceştia se suiseră în expresurile care mergeau spre est, cu destinaţia finală Milano, dar trecând şi prin Valais.

  — Asta era, exclamă Philip, încă o referinţă la Valais. Până acum, Archie s-a dovedit un informator de încredere. Marler nu l-ar folosi dacă n-ar fi unul de primă mână.

  — Da, încuviinţă Tweed. Mai bine ţi-aş da toate datele pe care le avem şi noi.

  Îi aminti succint opinia profesorului Grogarty asupra listei de savanţi dispăruţi; teoria sa referitoare la ceea ce ar putea fi folosită o asemenea echipă de astfel de savanţi de primă mână; despre telefoanele lui Lasalle de la Paris, satelitul lansat de Ariane din Guyana Franceză, fotografiile satelitului înainte de lansare, pe care le examinase Grogarty, concluziile lui.

  — Tot nu pot să-mi imaginez ce importanţă poate avea Valais-ul, gândi Tweed cu voce tare. E o zonă sălbatică, pustie, nu e nimic acolo.

  — Sau, poate, zise Philip, gândindu-mă la ceea ce mi-ai spus tu, acolo se află staţia de control de la sol al satelitului ăstuia care se pare că îngrijorează atâta lume.

  Când intră în hotelul Gotthard şi întrebă de Marler, lui Newman i se dădu numărul unei camere. Uşa fu deschisă cu precauţie de robustul Butler, deşi Newman bătuse cu semnalul cunoscut. Ajuns înăuntru, Newman înţelese precauţia.

  — Bine aţi venit în depozitul de arme, zise Marler, care arăta atât de bine, de parcă ar fi fost fardat.

  Patul dublu fusese acoperit cu o pânză pe care era împrăştiat conţinutul celor doi saci mari. Newman rămase cu ochii holbaţi.

  — Te pregăteşti să începi un mic război? Întrebă el.

  — Aceeaşi întrebare mi-a pus şi Rico Sava, spuse Marler, zâmbind. Expresia lui Newman deveni impenetrabilă. Îşi dădu seama că Marler nu aflase vestea morţii lui Rico Sava de mâinile Nălucii. Iar Marler îl plăcuse pe Sava. „Veştile proaste pot aştepta”, hotărî el.

  Aranjat pe pânză, se găsea un bogat sortiment de pistoale cu gaze lacrimogene, cu multe capsule de rezervă, un Smith & Wesson. 38, revolver special cu muniţie, cinci Walther-e 7.65 automate, cu o rezervă serioasă de încărcătoare, un mare număr de grenade, atât petarde, cât şi din cele obişnuite, o cantitate generoasă de bombe cu fum, un Browning. 32 automat pentru Paula, câteva binocluri mici de mare putere şi o puşcă Armalite, arma favorită a lui Marler.

  — Cum naiba ai cărat toate astea aici, în siguranţă? Dacă ai fi fost oprit de o patrulă rutieră? Bănuiesc c-ai venit cu maşina!

  — Da. Şi patrula ar fi văzut asta. Marler ridică cei doi saci care aveau fermoarul tras. Din ambii saci, pe la unul din capete ieşea muchia unei patine. Mă îndoiesc că m-ar mai fi întrebat ceva dacă ar fi văzut astea, zise Marler. Şi dacă ar fi făcut-o, le-aş fi spus că e echipamentul pentru o petrecere care are loc sus, la munte.

  — Deşteaptă mişcare. Când o să-ţi povestesc ce s-a întâmplat când mă plimbam cu Tweed în acest oraş al păcii, nu de mult, cred c-o să te foloseşti de pistoalele alea cu gaze.

  Câteva minute mai târziu, Newman era echipat cu un Smith & Wesson într-un toc de şold pe care i-l fixase Marler. În interiorul masivei haine de velur mai ascunsese un pistol cu gaze lacrimogene, aşa cum făcuseră şi ceilalţi. Marler îi mai dădu un mic sac de pânză în care se mai găseau alte arme.

  — Mă întorc la Schweizerhof, anunţă el. Şi, Marler, cred c-ar fi bine dacă l-ai lua pe Butler şi v-aţi învârti prin Bahnhofplatz, ca să asiguraţi spatele. Se întoarse către Nield care stătea într-un fotoliu şi fuma o ţigară, fără să spună nimic. Pete, tu stai aici, ca rezervă. Dacă vrei să mai arunci o privire prin Bahnhofplatz din când în când, asta tu hotărăşti.

  Eve, după instrucţiunile lui Brazii, sosise la hotelul Baur-en-Ville situat lângă Parade-Platz, cam la jumătatea drumului spre Bahnhofplatz, înainte să ajungă la Zurichsee, lacul Zurich. Luxosul hotel îi plăcu. După ce îşi desfăcu valiza, bău câteva pahare cu votcă din sticla pe care o comandase prin serviciul la cameră şi se simţi plictisită.

  În ciuda instrucţiunilor lui Brazii, ieşi pe Bahnhofstrasse, ascunzându-şi părul negru sub un şal. Cu perechea de ochelari fumurii şi cu şalul era complet transformată. Îşi pierdu timpul holbându-se în vitrinele magazinelor, la bijuterii, ceasuri sau haine scumpe.

  În cele din urmă, îşi cumpără o haină şi o fustă asortate, aurii. Costul celor două îi mâncă aproape toţi cei cinci mii de franci pe care îi scosese de la Craig. Cu geanta de cumpărături pe umăr, o luă încet spre Bahnhofplatz.

  „Trebuie să mai fac rost de nişte bani de la cineva”, se gândea ea.

  Generosul salariu cu care o plătise Brazii dispăruse în câteva zile pe haine şi pe cosmetice. Se plimba încet, când aproape se opri, dar se forţă să meargă în continuare cu un pas calm. Newman tocmai ieşise din hotelul Gotthard cu un mic sac de voiaj.

  „Deci, am noroc”, îşi zise. „La naiba cu domnul Brazii şi cu rutina lui de stat în hotel. Îmi miroase a bani.”

  Îl urmări pe Newman până ce acesta coti în Bahnhofplatz şi îl văzu intrând în Schweizerhof.

  În capătul celălalt al scuarului, stând chiar în staţie, Keith Kent mesteca un sendviş, apoi se opri şi se pregătea să ia o altă îmbucătură.

  Îl văzu pe Newman apărând, mergând repede şi dispărând în Schweizerhof, dar ceea ce îi atrase atenţia fu o femeie cu un batic pe cap care părea că se plimbă, până ajunse la colţ, unde se opri ca să se uite după Newman care intra în hotel.

  Keith Kent se antrenase să fie un observator de elită. Era ceva în mişcările acelei femei care îi spuneau că îl urmăreşte pe Newman. Aceasta rămase în colţ, îşi aranjă baticul, când o rafală mai puternică de vânt o ajunse şi îi smulse baticul din cap; femeia făcu o mişcare rapidă şi reuşi să-l prindă. Dar, preţ de câteva clipe, capul îi fu complet descoperit. Kent se uită la părul ei negru, aranjat să stea lipit de cap, ca un coif.

  „Ceva se întâmplă aici”, îşi zise pentru sine.

  Newman vorbi cu recepţionerul din hol.

  — Domnişoara Grey e în sala de mese, i se spuse. Domnul Tweed e încă sus. A urcat cu un prieten.

  — Domnul Cardon cumva?

  — Da, domnule.

  — Am uitat numerele de la camerele lor.

  Recepţionerul le căută şi i le dădu pe amândouă. La etajul al doilea, Newman încercă mai întâi la camera lui Tweed şi apăsă pe butonul de la sonerie. Dacă văzu că nu i se răspunde, se întoarse la camera lui Philip. Tweed întredeschise uşa, apoi o deschise larg.

  — Ce fac ceilalţi? Întrebă el. Au ajuns toţi? Ce ai în sacul ăla pe care nu îl aveai când ne-am despărţit?

  — Philip pleacă undeva? Întrebă Newman.

  Puse această întrebare pentru că Philip era îmbrăcat ca să iasă şi tocmai îşi luase valiza. Tweed îi făcu semn lui Newman să stea jos.

  — Da, zise el. Philip se duce la Geneva cu trenul şi de acolo cu un expres până la Sion, în Valais. Crede c-ar trebui să-i facă o vizită lui Anton Marchat, de vreme ce Archie a cerut atât de insistent ca Marchat să fie contactat.

  — De către tine? Întrebă Newman.

  — Da. De ce nu? Întrebă, la rândul lui, agresiv Philip.

  — O simplă întrebare, la care mi-ai răspuns. Eşti înarmat? Din câte am auzit, Valais-ul e un loc foarte singuratic.

  — Am un Walther, mulţumesc.

  — Mai ia unul, cu muniţie de rezervă. Newman îşi deschise sacul. Tăcu până ce Philip luă ceea ce îi oferea el. Dacă dai de necaz, petardele îţi pot fi de mare ajutor.

  Scoase câteva pe care Marler le mai înfăşurase într-un strat de polietilenă. Philip îşi desfăcu valiza, ascunse, cu grijă, petardele printre haine, închise valiza şi se uită la Newman.

  — Îţi sunt recunoscător, Bob.

  — Poţi, în vreun fel, să iei legătura cu noi? Îl întrebă Newman.

  — Da. Tweed o înştiinţează pe Monica de orice loc unde s-ar putea afla. Îi lasă un număr de telefon. Tot ce am de făcut e s-o sun pe Monica pentru a obţine numărul.

  — Atunci eşti organizat. Noroc.

  — Şi vouă.

  Tweed aşteptă până când Philip ieşi din cameră înainte să-i spună lui Newman:

  — Să ne-ajute Dumnezeu să-l mai vedem.

  Keith Kent se hotărâse că e timpul să viziteze din nou Banca Zurcher Kredit. Era sigur că Brazii plecase de la bancă cu mult timp în urmă. În orice caz, putea verifica dacă limuzina îl mai aşteaptă.

  În Zurich, cu greu puteai să conduci de la A la B pe drum drept. Insidiosul sistem de sensuri unice era o garanţie sigură că acest lucru nu se va întâmpla.

  Mai târziu, când conducea din nou pe Talstrasse, văzu că limuzina nu mai era. Îşi parcă maşina şi nu mai uită să pună monede în aparatul de taxat. N-ai acelaşi noroc de două ori. Nu şi acolo unde îngrijitorii sunt atenţi.

  Intră în bancă, mergând agale şi îi studie pe casierii din spatele ghişeelor protejate de bare. Îşi lăsase intenţionat paltonul în maşină şi purta genul de costum scump pe care băncile elveţiene îl asociau cu clienţii de încredere. Alese o fată cu o figură adormită de la ultimul ghişeu. Tocmai îşi reţinuse un căscat.

  Zâmbind, se rezemă de tejghea şi se uită admirativ la ea înainte să vorbească:

  — Numele meu e Benton. În curând va trebui să transfer o sumă mare de bani în contul principal al domnului Leopold Brazii. A insistat că trebuie să fie în contul său principal.

  — Acesta e la Sion, îl informă fata.

  — În Valais. Kent îi zâmbi din nou cu drăgălăşenie. Vă sunt extrem de îndatorat. Aşa va fi şi domnul Brazii.

  Kent plecă repede, înainte ca ea să aibă timp să spună şi altui casier ce o întrebase el. Reuşise s-o facă să vorbească prin modul său facil de a sparge toate regulile secretului profesional.

  „Şi acum, îşi spuse, unde e Newman, trebuie să fie prin apropiere şi Tweed. Aşa că înapoi la Globus, lăsăm maşina şi-o luăm pe jos spre Schweizerhof.”

  Kent aproape ajunsese în capăt la Bahnhofstrasse, în locul unde intra în Bahnhofplatz, când îşi aruncă o privire pe partea cealaltă a străzii. Stând într-un colţ de unde putea vedea intrarea de la Schweizerhof se afla fata cu părul negru pe care o văzuse urmărindu-l pe Newman mai devreme.

  Nu-i vedea părul, dar îi recunoscu baticul şi haina din păr de cămilă, impecabil croită. Kent era tipul de om care lua o decizie foarte repede. Aşteptă să treacă un tramvai, traversă strada şi se opri în faţa ei, zâmbind.

  — Bună. Singurică? Eu sunt Tom Benton.

  — Sau Tom motanul, îi replică ea imediat, măsurându-l din cap până în picioare.

  — Deci, suntem amândoi englezi, amândoi singuri într-un oraş străin. Ştiu cel mai bun loc din oraş unde putem lua cina. E în Altstadt. Cum ţi se spune?

  — Sharon Stone. Şi îl aştept pe prietenul meu.

  De-abia termină de vorbit, când, de nicăieri apăru Bill Franklin. Bill zâmbi.

  — Ei, ei, dacă asta nu e Eve Warner. Cam departe de Dorset! Se uită la Kent şi era pe punctul de a-l recunoaşte, când Kent vorbi repede:

  — Bună, Bill. Tocmai mă prezentam doamnei ca Tom Benton, o invitam la cină, dar se lasă greu.

  — Ţi-am spus că trebuie să vină prietenul meu, replică Eve imediat. Îl luă pe Franklin de braţ. Credeam că nu mai vii. Hai să mergem la lac.

  — Ia stai puţin. Un moment, răspunse Franklin, rămânând pe loc. Ce înseamnă asta, Eve? Nici măcar nu ştiam că eşti în Zurich.

  — Mi-ai fost de mare ajutor! I-o trânti ea şi o luă în jos pe Bahnhofstrasse, ca o furtună.

  — Ciudată doamnă, comentă Franklin, întinzându-i mâna lui Kent. Ce faci aici, în oraşul aurului, Keith? Îl întrebă el după ce-şi strânseră mâinile.

  — Afaceri. Confidenţiale.

  — Mut ca-ntotdeauna. Franklin zâmbi din nou. Ei bine, ţinând cont că mi-ai preluat anumite sarcini în trecut, chestia asta trebuie să inspire încredere. Acum trebuie să trec pe la Schweizerhof, ca să-i fac o vizită unui prieten comun.

  — Prietenul are şi un nume? Întrebă întâmplător Kent. Pentru că acolo mă duc şi eu.

  Franklin tăcu, apoi îşi dădu capul pe spate şi izbucni în râs. Îşi scoase o batistă cu care-şi şterse ochii.

  — Hai să mergem împreună. Tu rămâi în hol până vorbesc cu recepţionerul. S-ar putea să ne distrăm. Şi ce coincidenţă. Să mă întâlnesc şi cu Eve Warner şi cu tine.

  — Eu am noroc la coincidenţe. Scot o groază de bani din ele.

  Eve trăgea furioasă dintr-o ţigară în timp ce cobora pe Bahnhof-strasse spre Baur-en-Ville. Era lividă. Oricât de mult ar fi încercat să nu se mai gândească, era sigură că, mai devreme sau mai târziu, Franklin îi va telefona lui Tweed la Londra şi îi va semnala prezenţa ei la Zurich. „Şi am fost atât de atentă când am ieşit”, îşi aminti ea. Apoi îi veni un gând care o făcu să se oprească din drum câteva secunde.

  Îl văzuse pe Newman intrând în Schweizerhof. Nu era posibil – acolo, un pic – ca Tweed să se afle în acelaşi hotel? Înjură în gând şi continuă să meargă. Se mai întoarse de două ori, dar Franklin şi bărbatul care se prezentase Tom Benton nu se mai vedeau.

  Când ajunse în camera ei de hotel, îşi aruncă haina şi baticul pe un scaun. Haina alunecă pe podea, dar o lăsă acolo. Prima grijă fu sticla de votcă. Îşi turnă un pahar mare, îşi scoase pantofii, dând din picioare, şi-i aruncă pe covor, se întinse pe o canapea şi bău jumătate de pahar. Apoi observă că ţigara pe care o pusese într-o scrumieră căzuse pe podea.

  Înjurând din nou, o ridică şi îşi aprinse cu ea altă ţigară. Pe covor rămăsese urma unei arsuri, dar nu-i păsa. Costa o avere să stai într-un loc ca acesta, era sigură de asta, dar Brazii plătea totul.

  Aşezându-se din nou pe canapea, bău restul de votcă şi, în timp ce fuma, reflecta.

  — Cum pot să scot nişte bani din ceea ce s-a întâmplat? Mi-ar plăcea să dau lovitura, gândi cu voce tare.

  Franklin stătea la recepţie, ţinând receptorul pe care i-l întinsese recepţionerul.

  — Bill Franklin, sunt jos, în hol. Pot să vin sus, Tweed? Trase aer în piept. Oh, mai e cineva care aşteaptă să te vadă. Keith Kent. Ne-am întâlnit pe stradă.

  — Atunci mai bine aţi veni amândoi sus, zise Tweed imediat. Să vă spună recepţionerul numărul camerei. Tot timpul le uit. În camera lui, Tweed puse telefonul jos şi se întoarse spre Newman. Chicoti. Bob, m-au prins. Franklin vine sus. Cu Keith Kent. S-au întâlnit întâmplător pe stradă.

  — Are vreo importanţă?

  — Nu cred că are vreo importanţă. S-ar putea să ajute. Acum ştiu că sunt în competiţie unul cu celălalt. Şi nimic nu e mai bun decât puţină rivalitate ca să-i impulsioneze pe amândoi.

  — Nici nu ştiam că se cunosc, zise Paula, care se întorsese de la masa de prânz.

  — Nici eu nu ştiam, recunoscu Tweed, dar pot să-mi dau seama cum s-a întâmplat. Keith Kent are o mare reputaţie de a da de urma banilor. Probabil că agenţia de detectivi a lui Franklin a fost solicitată de un client să dea de urma unei mari sume. Bill s-a gândit imediat la Kent, care are cunoştinţe pe care el nu le posedă. Să vedem ce-o să ne spună ei. Se ridică. Şi iată-i.

  Paula şi Newman îi cunoşteau pe cei doi, aşa că nu se pierdu timp când Tweed le spuse vizitatorilor săi să ia loc. Îl invită pe Kent să vorbească primul, ştiind cât e de concis.

  — Leopold Brazii şi-a mutat contul principal la sucursala Zurcher Kredit din Sion. În Valais. Tweed, care tocmai îi spusese Paulei că Philip a plecat singur în Valais, o văzu strângând din buze. Mai devreme l-am văzut şi pe Brazii vizitând Banca Zurcher Kredit de aici, de pe Talstrasse, continuă Kent. E doar o bănuială, dar eu cred că transferă restul fondurilor sale din Zurich la Sion. Ceea ce e foarte ciudat. Sion e un loc al nimănui. Cam asta e.

  — E mai mult decât suficient, zise Tweed aspru. Bill, ai cuvântul.

  — Eu am fost la Berna azi-dimineaţă. E un avocat acolo, Voigt, care a lucrat pentru Brazii. A rupt orice contact cu el când Brazii a încercat să-i spună cum să-şi conducă afacerile, dar Voigt are surse dintre cele mai curioase peste tot în Europa. Mi-a spus că Brazii îşi aduce toate trupele din Franţa şi Germania. Unde? La Sion, Valais.

  — Înţeleg, zise Tweed, fără să se uite la Paula.

  — Am avut o experienţă stranie când am plecat de la cabinetul lui Voigt, continuă Franklin. Locuieşte pe o alee îngustă care iese în Munstergasse. Când am ieşit, un bărbat slab, cu faţa albă, era întins în zăpadă. De îndată ce m-a văzut, a băgat mâna după un cuţit lung. N-am mai aşteptat să mă atace şi i-am dat un picior în cap. Se pare că asta i-a retezat orice entuziasm să se mai bată. De ce voia să mă atace, habar n-am.

  — Mai avem ceva să-i spunem lui Tweed, îi aminti Kent.

  — Da. Franklin îşi puse mâinile sub cap. Veneam încoace, când l-am văzut pe Keith vorbind cu cineva pe care nu m-aş fi aşteptat să o văd aici nici într-o mie de ani. Eve Warner.

  Brusc se făcu tăcere. Tweed se uită la Paula care ridică degetul mare. Newman ridică din umeri înainte să vorbească:

  — Doamna chiar se plimbă.

  — Şi doamna ştie că eşti aici, îl informă Kent. Că stai în acest hotel. Îi explică cum o văzuse de două ori, prima dată când îl urmărise pe Newman de la hotelul Gotthard.

  — Informaţiile pe care ni le-aţi dat amândoi sunt de nepreţuit, le spuse Tweed vizitatorilor. Pot să vă sugerez să mai săpaţi?

  — N-o să ne pierdem timpul verificându-ne unul pe celălalt, zise Franklin cu un zâmbet larg.

  — Amândoi aveţi talente diferite, contacte diferite, spuse Tweed, ridicându-se. Această afacere e atât de serioasă, încât am nevoie de toate datele pe care le puteţi obţine. Vă mulţumesc pentru ceea ce aţi făcut până acum, încheie el, conducându-i la uşă.

  Imediat ce ei plecară, Paula explodă.

  În timp ce Tweed se aşeza ca să poată medita la ceea ce auzise, Paula se ridică, holbându-se la Tweed.

  — Uite ce-ai făcut! Îi zise ea cu amărăciune. El, Philip, a fost trimis în gura lupului. De unul singur. Sau poate ăsta e felul tău de a-l lăsa să-ţi arate că se poate descurca. Aşa e?

  — Philip poate face faţă. Începu Tweed încet.

  — O, chiar poate? Paula îl privi de sus. Când Bill Franklin tocmai ne-a spus că avocatul ăla, Voigt, i-a zis că Brazii şi-a rechemat toate trupele din Franţa şi din Germania – că hoarda asta se îndreaptă spre Sion. Sion! Unde se duce şi Philip, ca să-l vadă pe Marchat.

  — Stai jos, te rog. Taci un moment.

  Era ceva în înfăţişarea lui Tweed care o făcu pe Paula să facă precum i se cerea. Tweed nu spuse nimic o vreme, privind-o cum se calmează.

  — Îţi înţeleg reacţia, spuse el, dar, repet, Philip va face faţă. Acordă-i mai multă încredere.

  — Bine că, cel puţin, nu ştie că Eve e în oraş, cedă Paula.

  — Paula are dreptate, remarcă Newman. Problema e, Paula, că nu îndrăznesc să sugerez să plecăm toţi deodată la Sion. Tweed are o întâlnire vitală cu Leopold Brazii aici, în această seară. Tweed şi cu mine ne-am întâlnit deja cu Craig şi cu încă trei indivizi într-o maşină. Noi toţi – inclusiv Marler, Butler şi Nield – trebuie să fim aici în caz de nevoie, până se termină întâlnirea.

  — Avem adresa lui Anton Marchat din Sion? Întrebă Paula pe un ton normal.

  — Da. De la Philip. Avem şi copii ale fotografiei lui Marchat. Tweed deschise o geantă diplomat, scoase un portofel, îi dădu Paulei o foaie de hârtie şi alte patru similare lui Newman. Apoi scoase cinci fotografii, îi dădu una Paulei şi patru lui Newman.

  — Nu scrie numele lui Marchat pe ele, comentă Paula.

  — Nici cea originală pe care a scris Archie adresa nu-l are. Archie e foarte precaut, replică Tweed.

  — Bineînţeles. Ar fi trebuit să mă gândesc la asta. Acum, m-am hotărât. Paula se ridică, părând foarte hotărâtă. Apreciez faptul că grosul echipei trebuie să rămână aici până pleacă Brazii, dar eu iau primul expres spre Geneva. De-acolo o să pot lua alt expres spre Valais.

  — Ar trebui să aştepţi, îi spuse Tweed. S-ar putea să fiu în stare să-l conving pe Brazii să abandoneze proiectul la care lucrează, oricare ar fi el. Atunci, am înlătura pericolul.

  — Eu tot vreau să iau expresul spre Geneva, zise Paula, îndreptându-se spre uşă.

  — Am spus să aştepţi, îi ordonă Tweed.

  — În cazul ăsta, ai demisia mea în acest moment.

  Puse mâna pe clanţă când Tweed îi răspunse pe acelaşi ton:

  — Demisia ta nu e acceptată.

  Newman sări de pe fotoliu şi o însoţi pe Paula în camera ei. Când ajunseră înăuntru, Paula se întoarse spre el.

  — Trebuie să-mi fac bagajul.

  — Ştiu, zise Newman şi zâmbi. I-am mai dat lui Philip nişte armament în plus. Aş vrea să fii şi tu echipată la fel. Nu trebuie să-l dai înapoi. O să-ţi bat în uşă cu semnalul obişnuit.

  — E cam depăşit semnalul ăsta al tău. Ar trebui să inventezi altul nou, comentă Paula cu un zâmbet.

  Newman se întoarse repede; Paula tocmai termina de împachetat. Dintr-un mic sac de pânză scoase o cutie de carton legată cu o fundă albastră pe care scria Dumbo. I-o întinse Paulei.

  — Ce Dumnezeu e asta, Bob?

  — Un cadou pentru nepotul pe care nu-l ai. De fapt, înăuntru vei găsi un pistol cu gaze lacrimogene, capsule de rezervă, bombe cu gaz. Şi fii atentă cu astea. Sunt petarde. Ai mai umblat cu ele.

  — Nu e nevoie să-l trimiţi pe Marler şi pe ceilalţi după mine, glumi ea.

  Newman aşteptă până ce ea ascunse „cadourile” pe care i le dăduse.

  Paula îşi puse paltonul şi mănuşile şi îi zâmbi.

  — Să vă iau valiza, doamnă? Spuse el.

  — Ţi-aş fi recunoscătoare, hamal. Poate primeşti un bacşiş.

  Ajungând la gara principală, Newman se uită pe panoul de plecări, văzu că e un expres care pleacă spre Geneva peste cinci minute. Îi spuse Paulei să-şi găsească un compartiment şi se grăbi să-i cumpere un bilet de clasa întâi. Paula stătea aplecată pe fereastră când apăru şi el fugind pe peron. Îi dădu biletul şi Paula se aplecă mai mult pe fereastră şi-l sărută pe obraz.

  — Ăsta e bacşişul tău.

  Expresul se puse în mişcare şi Paula îi făcu cu mâna de la fereastră. Newman rămase pe peron, uitându-se după tren, până ce ultimul vagon dispăru într-o curbă.

  Newman dădea ultimele instrucţiuni în camera lui Marler de la Gotthard când sună telefonul. Se bosumflă din cauza întreruperii, se uită la Butler şi la Nield în timp ce Marler răspunse la telefon.

  — Cine e? Întrebă el răstit.

  — Domnule Marler, îmi pare rău că vă deranjez, începu operatorul, dar am o femeie pe linie care doreşte să vorbească cu domnul Robert Newman, dacă e acolo.

  — Ce v-a făcut să mă sunaţi pe mine? Întrebă Marler.

  — Când a venit domnul Newman, l-am întrebat dacă îl pot ajuta cu ceva. Am stat la recepţie câteva minute până s-a întors colegul să mă schimbe. L-am recunoscut pe domnul Newman din fotografiile pe care le-am văzut în ziare mai de mult. Nu eu i-am spus celei care a sunat că e aici. I-am spus doar că o să mă interesez.

  — Dar cine e la telefon? Întrebă Marler brusc.

  — O domnişoară, Eve Warner.

  — Un moment. Revin imediat. N-o să-ţi vină să crezi, îi spuse lui Newman. La telefon, aşteptând să vorbească cu tine, e Eve Warner.

  — De unde dracu’ ştie că sunt aici? Newman se gândi o clipă. Ei bine, văd că ştie. Şi mai bine aş afla cum de ştie asta.

  — De unde vorbeşti? Fură primele cuvinte ale lui Newman.

  — Dintr-o cabină telefonică de pe Bahnhofstrasse.

  — Ce te-a făcut să crezi c-ai putea să mă găseşti aici? Răspunde la întrebare sau îţi închid telefonul.

  — Nu fi şi tu aşa, se răsfăţă ea. O să fiu cinstită. Te-am văzut azi, mai devreme, când ieşeai din Gotthard. Am informaţii care-ţi trebuie urgent.

  — Cât? Întrebă Newman cinic.

  — Nu e frumos. Nu e deloc frumos. Nu fac asta pentru bani. De data asta.

  — Atunci de ce-ai sunat? Ce informaţii?

  — Viaţa lui Tweed e în pericol. L-am auzit pe Craig spunând că împânzeşte Bahnhofstrasse şi scuarul cu acelaşi nume cu trupele lui, pregătite pentru întâlnirea dintre Brazii şi Tweed la Schweizerhof.

  — Craig a spus că ţinta e Tweed?

  — Păi. O pauză. De fapt, nu. Cred că se gândeşte să te omoare pe tine.

  — Mulţumesc pentru informaţii.

  — S-ar putea să mai sun dacă o să mai aflu ceva. Vezi, încheie ea, vezi că m-ai judecat greşit? Nu toată lumea umblă numai după bani.

  Newman puse receptorul jos şi le raportă celorlalţi ce i se spusese. Marler îşi aprinse o ţigară lungă şi trase un fum.

  — Nu înţeleg ce urmăreşte. Din câte mi-ai spus tu despre ea, Bob, e omul profitului. Tot timpul.

  — Şi încă mai cred asta. Se poate ca asta să fie lovitura de deschidere. Bătu din palme. Nu ne putem permite să ne pierdem vremea cu ea. Acum, vă sunt clare fiecăruia poziţiile pe care le va ocupa în Bahnhofplatz cât timp va ţine întâlnirea asta nebunească între Tweed şi Brazii?

  — Mie mi-e clar, zise Butler şi o să am pregătite câteva bombe fumigene.

  — Şi mie mi-e clar, zise Nield. O să am şi eu câteva bombe fumigene. De ce folosim bombele astea. Dacă suntem nevoiţi?

  — Pentru că, dacă vor fi împuşcături, cu cadavre pe stradă, şeful poliţiei, Arthur Beck, va avea mult de furcă. Deci, suntem gata.

  Îşi verifică ceasul.

  — Nu mai e mult, remarcă Marler. Ora zero se apropie.

  Eve ieşi din cabina telefonică foarte furioasă. Furioasă pe Newman Auzi! Să insinueze că nu era interesată decât de bani! Era jignitor totuşi, important era faptul că reuşise să ia legătura cu el.

  Era atât de supărată, încât nu-l observă pe bărbatul care o urmărea din pragul unei uşi. Probabil că l-ar fi observat. Gustav, cel care o urmărise de la hotel, ştia să fie o adevărată umbră.

  O femeie atrăgătoare aruncă o privire spre locul unde acesta stătea, dar îşi întoarse repede privirea când îl văzu. Gustav se încruntă. Ştia de ce îşi întorsese privirea. Faţa lui nu era un tablou prea frumos de privit. Nasul lui lung fusese spart într-o bătaie şi acum era coroiat. Gura cu buze subţiri îi dădea un aspect dur. Ajunsese să nu-i mai placă femeile, cu excepţia unui singur scop.

  „Ce punea la cale Eve?” se întrebă el. Ceva necurat. Altfel de ce-ar fi ieşit să dea telefon cuiva dintr-o cabină telefonică, doar putea folosi telefonul din camera ei? Îi va da raportul lui Brazii când va avea ocazia. Lui Craig nu-i va spune nimic. Ăsta o să primească toate laudele, probabil o să-i spună că el i-a ordonat lui Gustav s-o supravegheze pe Eve.

  Când Eve ajunse aproape de Baur-en-Viile, văzu limuzina cu geamurile de culoarea chihlimbarului trăgând lângă bordură. Se opri şi se prefăcu că se uită într-o vitrină. Cu colţul ochiului îl văzu pe Brazii ieşind din partea din spate, deschizându-şi singur uşa. Brazii intră în fugă în hotel, uitându-se la ceas.

  Eve aşteptă până ce José luă limuzina ca s-o parcheze şi intră, grăbită, în hotel, apoi urcă în camera ei. Din fericire, camera ei era la acelaşi etaj ca şi apartamentul lui Brazii. Ajunsă în camera ei, încuie uşa, deschise un dulap de perete, se lăsă în genunchi şi îşi căută pantofii împrăştiaţi pe jos. Scoase stetoscopul pe care îl cumpărase dintr-un magazin din Zurich şi îl îndesă în geanta de umăr.

  Se întoarse pe coridor şi se duse încet la uşa de la camera de zi a lui Brazii. Îşi pregătise deja o scuză în timp ce deschidea uşa şi arunca o privire în încăpere. Nimeni. Închise uşa după ce intră, fugi uşor pe covorul gros, deschise un dulăpior, scoase o sticlă cu votcă, îşi turnă într-un pahar şi o lăsă pe o masă din apropierea celor două uşi glisante, prin care se ajungea în camera de şedinţe în mijlocul căreia trona o masă lungă.

  Îşi lipi urechea de una din uşi, iar materialul era atât de subţire, încât auzi voci. Scoase stetoscopul, îi fixă membrana pe uşă şi îşi băgă cele două capete în urechi. Dacă ar fi auzit pe cineva venind, ar fi vârât stetoscopul în geantă şi ar fi spus că venise să-şi ia un pahar de votcă. Cu ajutorul stetoscopului auzi clar.

  — Deci ai ajuns bine de la Sion, Luigi. Cum merg treburile pe acolo? Întrebă Brazii cu vocea lui bubuitoare.

  — Staţia e gata de funcţionare. Am testat contactul laser cu satelitul şi a fost un succes colosal.

  O voce pedantă, neplăcută. Accent italian.

  — Fii mai precis. Ce s-a întâmplat exact când au făcut experimentul?

  — Am folosit echipamentul care se găsea în camera din vechea casă, de pe coasta muntelui. Laserul era orientat pe numărul de telefon din acea cameră, care era inclusă în circuitul satelitului. A fost colosal!

  — Dar ce s-a întâmplat exact când te-ai întors în cameră după ce ai trimis semnalul pentru numărul respectiv?

  — Tot echipamentul era distrus. Capra legată era moartă. Zgomotul acela înfiorător o omorâse.

  — Deci funcţionează. Lasă-mă să mă gândesc.

  Eve îşi băgă stetoscopul înapoi în geantă. Bău repede jumătate din paharul cu votcă, dar păstră paharul când ieşi din cameră, în cazul în care pe hol ar fi fost cineva, cineva ca Craig. Când ajunse în camera ei, se tolăni pe canapea.

  „Ce dracu’ a fost toată chestia asta?” se întrebă.

  Nici măcar nu ştia unde se află Sion-ul. Apoi îi veni o idee. Sări de pe canapea şi nu uită să ascundă stetoscopul înainte să iasă din cameră. Tocmai deschisese uşa încet, când auzi voci pe coridor. Împietri.

  — Cum se comportă savanţii, Luigi? E absolut vital ca niciunul dintre ei să nu părăsească laboratorul. Dacă scapă vreunul.

  — Nu va scăpa niciunul, domnule Brazii.

  Auzi o uşă închizându-se. Zăngăni cheia în broască de parcă atunci ar fi deschis uşa, ieşi şi o încuie. Un bărbat gras, scund, îmbrăcat într-un costum gri de primă calitate venea către ea. Avea o faţă rotofeie, buze senzuale şi o mustaţă neagră care i se potrivea cu părul des. Se uită la ea cu un interes neruşinat când trecură unul pe lângă celălalt, apoi se opri, se întoarse şi rămase în dreptul ei.

  — Numele meu e Luigi, frumoasă doamnă.

  — Numele meu e să fiu a naibii dacă ştiu cine eşti.

  Îl lăsă cu o expresie dezagreabilă pe figură şi coborî în hol. Dădu o tură ca să se convingă că niciunul dintre durii lui Craig nu era prin preajmă. Apoi se duse la recepţioner.

  — Un prieten mi-a sugerat că ar fi foarte interesant să vizitez Sion-ul. Nici măcar nu ştiu unde e.

  — În Valais, madame. Să vă arăt pe hartă. Ea studie harta, în timp ce acesta continuă să-i vorbească: Nu v-aş recomanda Sion-ul în această perioadă a anului.

  — De ce nu?

  — Sion-ul se află în cantonul Valais. Foarte cunoscut printre entuziaştii sporturilor de iarnă în timpul sezonului, dar sezonul e aproape pe sfârşite. Vremea s-a cam înrăutăţit pe-acolo. Ni s-au raportat mai multe avalanşe. Dacă vă gândeaţi la o plimbare prin munţi, eu nu v-aş recomanda-o.

  — Mulţumesc.

  Eve se întoarse în camera ei şi încuie uşa. Îşi aprinse o ţigară, îşi îndoi o mână la piept şi îşi sprijini cu ea cotul celeilalte. Se plimbă încet dintr-o parte într-alta a camerei.

  Era curios faptul ca Brazii, atât de conştiincios când venea vorba de securitate, să vorbească despre savanţi şi despre laborator în public. Apoi îşi aminti că pe lungul coridor nu era nimeni, în afara bărbatului aceluia gras, Luigi. Fără îndoială că Brazii verificase holul înainte să înceapă să vorbească.

  Îşi aduse aminte de ciudata conversaţie la care trăsese cu urechea. Îşi amintea fiecare cuvânt, deşi nu reuşea să înţeleagă ce voiau să însemne. Newman şi Tweed ar fi înţeles, era sigură, ceea ce se vorbise acolo. Se pare că aceasta era o informaţie pe care ei ar trebui s-o aibă.

  Tweed aştepta în holul de la Schweizerhof când Brazii ajunse la hotel, coborî din limuzină şi intră, cu un aer energic, în hotel. Îi întinse o mână lui Tweed, pe care acesta i-o strânse.

  — Am o cameră sus, unde putem vorbi, spuse Tweed şi o luă înainte spre lift.

  Brazii purta un costum albastru cu dungi subţiri, o cămaşă albă şi, foarte neobişnuit pentru el, o cravată ţipătoare, în culori exotice. Deborda de energie şi refuză invitaţia lui Tweed de a bea ceva.

  — Fără alcool când discut afaceri.

  Tweed pregătise două fotolii în cele două capete ale unei mese lungi de sticlă. Se aşezară faţă în faţă, ca doi adversari într-un duel. Tweed nu spuse nimic; îşi scoase doar ochelarii şi începu să-i şteargă cu o batistă.

  — Am venit să vă propun să fiţi partenerul meu într-un mare proiect istoric, îi spuse Brazii. Un plan care să schimbe întregul echilibru al puterilor mondiale.

  — Pare destul de ambiţios.

  — Vestul a intrat într-un declin serios, va rămâne aproape fără apărare, îşi taie fondurile pentru armament aproape în fiecare zi. În Marea Britanie, ca şi în alte ţări, oamenii sunt demoralizaţi, nu mai au nici un orizont. Se lasă în voia sorţii, domnule Tweed. Peste tot în lume legea şi ordinea sunt încălcate. Criminalii controlează străzile. Avem nevoie de disciplina pe care o aveam odată, stabilitatea, sensul unui scop. Ne prăbuşim într-o decadenţă morală, care nu face altceva decât să îmbolnăvească societatea actuală din ce în ce mai mult. Sau nu sunteţi de acord cu mine?

  — Până acum, tot ce aţi spus e perfect adevărat, replică Tweed, punându-şi ochelarii. Ce soluţie propuneţi?

  — Avem nevoie de o conducere puternică şi fără milă. Singurul lucru care i-ar trezi pe oameni este întoarcerea fricii. Când Rusia sovietică era puternică exista frică. Vestul era plin de energie, s-au pus bazele NATO. Popoarele erau în alertă, tot timpul cu garda sus. Numai renaşterea Rusiei ca mare putere va insufla sentimentul de frică de care e nevoie pentru a-i da Vestului sensul unui scop. Bătălia pentru supravieţuire. Sunteţi de acord, domnule Tweed?

  — Continuaţi, vă rog.

  — America e un abator. Preşedintele ei e un nebun indolent. Nu. L-am cunoscut. Există părerea larg răspândită că Rusia nu mai contează. Nu mai contează! Ridică tonul. Au un vast arsenal de rachete intercontinentale. Care pot ajunge la Londra, la Chicago, în toată lumea. În fiecare lună se lansează de la baza secretă din Murmansk, portul lor degajat de gheţuri, un nou submarin nuclear, dintre cele silenţioase şi nedetectabile. În spatele Uralilor au fabrici subterane care produc tehnică nucleară, nouă şi avansată, de război. Un diplomat american care s-a aventurat până acolo a fost expulzat de curând ca spion. De ce? Dacă nu e nimic de spionat? Rusia e un uriaş care doarme şi care în curând se va trezi.

  — Se zice că economia Rusiei e la pământ, comentă Tweed.

  — Dacă e atât de adevărat, cum de-şi permit să producă armamentul pe care l-am enumerat? Întrebă Brazii.

  — Asta e o enigmă, admise Tweed.

  — Nu e decât o enormă perdea de fum care să orbească Vestul. În spatele preşedintelui lor, care îşi dă atâtea aere, Ivan Marov trage sforile, îl manipulează pe actualul preşedinte ca pe o marionetă. Pentru a da Vestului impresia că Rusia e terminată, în timp ce el – Marov – repune pe picioare, împreună cu generalii şi cu MOVAK-ul, puterea Rusiei. Aţi auzit de Marov?

  — Numele mi se pare cunoscut.

  — Nu sunteţi omul cu care aş juca pocher, domnule Tweed. Sunt sigur că ştiţi foarte multe despre Marov. E un georgian care şi-a schimbat numele. L-am cunoscut. Seamănă cu Stalin. Mai ales când vrea să fie plin de şarm. Pentru moment se ascunde foarte grijuliu în spatele scenei. Americanii nu ştiu de existenţa lui, zise Brazii cu dispreţ.

  — Dumneavoastră aţi stat o vreme în America, remarcă Tweed.

  — M-am născut în Marea Britanie, dar am plecat în America de tânăr. Am devenit şeful executiv al unui imens consorţiu. Mi-am dat repede seama că ar trebui împărţit în şase unităţi independente. Cu o organizaţie atât de vastă, oamenii din vârf n-aveau nici cea mai mică idee de ceea ce se întâmplă mai jos. Am muncit zi şi noapte ca să înfăptuiesc ceea ce ştiam că trebuie făcut. Ştiţi ce s-a întâmplat?

  — Spuneţi-mi.

  — Ceilalţi membri din conducere şi-au unit forţele ca să mă determine să demisionez. De ce? Pentru că aceşti „saci cu bani” care controlau imensul dinozaur aveau salarii enorme, plus dreptul de a avea o mare parte din afacerile care se încheiau şi care îi transformau în milionari. Yankei ignoranţi. M-am întors în Anglia.

  — Aţi menţionat o organizaţie, MOVAK.

  — E invenţia lui Marov. O unitate secretă care să înlocuiască KGB-ul, iremediabil corupt. Sunt sigur că va împuşca toţi ofiţerii KGB când va veni momentul să preia puterea.

  — Ascult în continuare, zise Tweed.

  — Aşa că Vestul are nevoie de un şoc teribil, care să-l oblige să devină din nou puternic. Şocul acela va fi ridicarea bruscă a Rusiei ca putere mondială. Graniţa, ca şi toate controalele vamale dintre Rusia şi Bielorusia au fost desfiinţate. Asta înseamnă, foarte simplu, că Rusia a înghiţit Bielorusia. Următorul obiectiv e Ucraina.

  — Şi dumneavoastră sprijiniţi oameni ca Marov să-şi ducă la bun sfârşit obiectivul unei noi Ruşii atotputernice? Întrebă Tweed.

  — Vă pot spune ceea ce vreau să fac doar dacă sunteţi de acord să îmi fiţi partener total. Noi doi am putea face o combinaţie invincibilă. Acum trebuie să vă hotărâţi. Ora e târzie.

  — De ce eu?

  — V-am studiat palmaresul. Sunteţi incoruptibil, foarte hotărât, vă ţineţi de cuvânt. Pentru prima oară, Brazii zâmbi. Sunteţi o pasăre rară.

  — Mulţumesc pentru compliment.

  Tweed se ridică şi începu, calm, să străbată camera de la un capăt la celălalt. Brazii îl privi şi avu grijă să nu mai spună nimic. Cu mintea lucrându-i cu repeziciune, Tweed se gândi la lucrurile pe care le spusese Brazii. Cu unele dintre ele se simţea obligat să fie de acord. Vestul se lăsa dus în voia valurilor, ca o navă fără cârmaci, spre o mare în furtună. În cele din urmă, Brazii vorbi:

  — Pot să afirm că gândiţi totul aşa cum gândesc şi eu. Ştiu că nu veţi nega acest lucru. Vestul are nevoie de un şoc de magnitudinea unui cutremur.

  Tweed ridică din umeri. Se întoarse şi-l privi pe Brazii în faţă, întâlnindu-i ochii albaştri, ca de gheaţă. „Un om cu adevărat remarcabil, uimitor”, gândi el. După tiparul generalului de Gaulle, al lui Winston Churchill şi al lui Konrad Adenauer. Zâmbi.

  — Domnule Brazii. Trebuie să vă refuz oferta.

  — Cu părere de rău? Întrebă Brazii în timp ce se ridica.

  — Trebuie să vă refuz oferta.

  — M-am temut că veţi lua această decizie. Acum voi pleca.

  Brazii plecă, închizând uşor uşa în urma lui. Lui Tweed camera i se păru brusc goală, ca şi cum o remarcabilă forţă ar fi fost absorbită în neant.

  Newman, îmbrăcat într-un fulgarin de tipul celor militare, cu revere largi, cu o pălărie cu boruri mari şi cu un batic care îi acoperea jumătate de faţă, se plimba prin Bahnhofplatz, când începură să cadă fulgi rari şi mici. Pe ultimele trepte de la intrarea în gara principală, stătea un bărbat care purta tot un fulgarin şi o pălărie. Avea înfăţişarea unui călător care tocmai coborâse dintr-un tren şi aştepta să se oprească ninsoarea.

  Newman se opri lângă el, în aparenţă pentru a-şi aprinde o ţigară.

  — Ei, Marler, ai făcut rost de haine pentru Butler şi pentru Nield?

  — Da. Ei aşteaptă chiar după colţ, în Bahnhofstrasse. Hainele sunt reproduceri identice perfecte.

  — Bun. Mă întreb dacă o să avem nevoie de ele. Volvo-ul a apărut?

  — Până acum, nu. Dacă apare, o să le semnalizez, lui Butler şi lui Nield. Sunt sigur că şarada va funcţiona.

  — Să sperăm, dacă va fi nevoie. Mă întorc ca să fiu aproape de intrarea de la Schweizerhof. Cel puţin, suntem pregătiţi pentru ei.

  După ce plecă din camera lui Tweed, Brazii evită să ia liftul. Fugi în jos pe scări, ajunse în hol, îl traversă şi se duse la barul situat mai izolat. Aşa cum sperase, în această perioadă a anului barul era gol, cu excepţia barmanului şi a unui client. Craig.

  — Vreau un Cointreau, îi zise Brazii barmanului. Puse o bancnotă mare pe tejghea. Nu vreau restul, dar eu şi cu prietenul meu avem ceva confidenţial de discutat. Te deranjează dacă aştepţi în hol? Vezi de-acolo dacă mai vine vreun client.

  Barmanul se chinui să nu verse paharul de Cointreau. Ochii îi erau pe bancnotă.

  — Vă mulţumesc mult, domnule. Sunt afară dacă aveţi nevoie de mine.

  — Ei, zise Craig de îndată ce rămaseră singuri, a fost de acord să ni se alăture?

  — Nu, din păcate. A refuzat.

  — Atunci îl aşteaptă toporul.

  Craig purta un palton gros şi o eşarfă de mătase albă. Cu greu îşi ascundea satisfacţia.

  — Craig, zise Brazii încet. Dacă lui Tweed i se întâmplă ceva, o să am grijă să nu-i supravieţuieşti mai mult de o oră. După felul cum te porţi cu oamenii tăi, va fi o plăcere pentru oricare dintre ei să-mi îndeplinească ordinul.

  — Bine. Craig tremura. Îşi bău restul de scotch repede. Am prins ideea, dar oamenii lui? O să-ţi stea în drum. Poţi să fii sigur de asta.

  — Mă tem că ai dreptate.

  — Deci îmi dai mână liberă să-i elimin toată echipa de pe faţa planetei?

  — Da. Brazii tăcu. Bănuiesc că e singurul lucru inteligent pe care pot să-l fac.

  — Corect. Rămâi să aştepţi limuzina. Craig scoase un telefon mobil din buzunar, formă un număr şi vorbi scurt:

  — Craig la telefon. Vino şi ia-mă. Avem treabă. Pregăteşte maşina cu oameni.

  Stând în colţul unde Bahnhofstrasse intră în scuar, Newman îşi scutură zăpada de pe fulgarin. Nu încetase să se uite după Marler, care rămăsese pe scările de la gară. Apoi îl văzu întinzându-şi braţele, ca şi cum s-ar fi plictisit.

  Apăru Volvo-ul care începu să dea ocol scuarului. Craig, care stătea la intrarea în hotel, făcu câţiva paşi pe stradă, în sens opus faţă de unde se afla Newman. Volvo-ul, cu trei bărbaţi înăuntru, şoferul în faţă şi un altul în spate, se opri, iar Craig deschise uşa din spate şi se strecură pe locul liber.

  Newman îşi scoase baticul şi pălăria, le băgă în haină şi aşteptă pe marginea trotuarului. Craig îl văzu imediat şi îi spuse ceva şoferului. Volvo-ul porni încet spre locul unde stătea Newman. În acelaşi moment, apărură doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine de piele neagră, cu căşti pe cap, îndreptându-se spre maşina care se apropia. Unul din ei bătu în geamul din spate.

  Craig, derutat, îi spuse şoferului să oprească. Era convins că, fără să primească ordin, două dintre Bombardierele de Piele sosiseră. Coborî geamul în timp ce Newman se apropie de el.

  — Nu e o seară prea plăcută, Craig, îi strigă Newman.

  — Nu pentru tine. Tu eşti primul, mârâi Craig.

  Se aplecă la podeaua maşinii şi apucă o puşcă de vânătoare. Unul din cei doi bărbaţi îmbrăcaţi în haine de piele, Butler, scoase un pistol cu gaze lacrimogene şi trase în interiorul vehiculului. În acelaşi moment, Nield, îmbrăcat la fel, trase cu pistolul lui, peste umărul lui Butler, în locurile din faţă ale maşinii.

  Sufocându-se, şoferul intră în panică şi apăsă pe accelerator, în timp ce unul dintre tramvaiele albastre din Zurich, cu o constituţie de tanc, întorcea ca s-o ia în jos pe Bahnhofstrasse. Craig întrezări, printre lacrimile care-i curgeau şuvoi, silueta uriaşă. Apucă mânerul de la uşă, o deschise larg, se aruncă pe carosabil, rostogolindu-se, astfel încât umerii să primească şocul, aşa cum fac paraşutiştii la aterizare.

  Volvo-ul îşi continuă cursa doar câteva secunde. Câteva secunde prea lungi. Intră în masivul tramvai. Forţa impactului strivi literalmente maşina. Cei trei bărbaţi dinăuntru dispărură în masa de metal diformă. Pasagerii tramvaiului erau speriaţi, dar nu şi răniţi.

  Craig se clătină pe picioare, ameţit. Îşi reveni, fugi în direcţia opusă şi dispăru. Pe carosabil zăcea arma pe care urma s-o folosească Craig. Newman le făcu semn din cap, lui Butler şi lui Nield. Aceştia fugiră prin scuar şi cotiră pe strada laterală şi liniştită pe care se plimbase Tweed mai devreme.

  Îşi scoaseră hainele de piele şi le înfundară, împreună cu căştile, într-o cutie de gunoi. Îmbrăcaţi acum în costume, dispărură în Gotthard, prin uşa care ducea în barul Hummer. Newman era deja în holul de la Schweizerhof şi se ducea spre lifturi.

  — E un accident groaznic afară, îi spuse recepţionerului care se îndrepta spre uşa de la intrare. Nişte nerozi beţi au intrat într-un tramvai. Cel puţin, asta mi s-a spus.

  Se duse direct în camera lui Tweed. Brazii, care era încă la bar, îl auzise. Îşi ţuguie buzele. Dacă Craig era amestecat în toată povestea asta, devenea o responsabilitate. Asta dacă mai era încă în viaţă.

  — Am văzut, zise Tweed când Newman ajunse în camera lui. Deci războiul a început cu adevărat.

  — Craig avea o puşcă de vânătoare.

  — Ştiu. Am văzut şi asta. Zăcea pe carosabil. Am refuzat oferta lui Brazii de a lucra cu el. ÎÎn parteneriat. Nu pot fi decât douăzeci de minute de când Brazii a ieşit din această cameră, iar ei au încercat deja să te ucidă. Probabil că însuşi Brazii a dat acest ordin. Nu e numai crud, e şi brutal.

  Vocea lui Tweed era mai aspră decât o auzise Newman vreodată.

  — Ce parteneriat? Întrebă el.

  Tweed se aşeză şi îi povesti tot ce îi spusese Brazii.

  — E ciudat, comentă Newman, care se aşezase într-un alt fotoliu. Nu pot să nu recunosc că sunt de acord cu unele lucruri pe care le gândeşte. Doar cu unele dintre ele.

  — Şi eu la fel, încuviinţă Tweed, dar n-a menţionat un alt aspect al situaţiei mondiale – deşi sunt sigur că-l avea în cap. Dacă Rusia devine din nou o putere, va fi o barieră împotriva Chinei, care devine din ce în ce mai agresivă pe zi ce trece. Testele de la Lop Nor au fost încununate de succes, testele în care au lansat rachete intercontinentale cu o rază mai mare de opt mii de kilometri. Asta înseamnă că aceste rachete pot ajunge la Londra. Sau pe coasta vestică a Statelor Unite. Brazii are logica de partea lui, poate gândi la nivel global, ceea ce puţini din slabii noştri politicieni pot face. Ceea ce mi se pare respingător sunt metodele lui. Ar putea să argumenteze că acesta e singurul fel de a duce la bun sfârşit o modificare necesară în echilibrul de putere al lumii.

  — Noi ce facem acum?

  — Îl eliminăm pe Brazii şi toate lucrările lui.

  Craig se întoarse pe Bahnhofstrasse luând-o pe străzi laterale şi ieşind într-un loc aproape opus intrării în Baur-en-Viile. Intrând în holul de la recepţie, o văzu pe Eve venind spre el.

  — Craig, voiam să.

  — Las-o baltă.

  Craig continuă să meargă, aruncând o privire asupra tuturor vizitatorilor care stăteau şi pălăvrăgeau la o cană cu ceai. Se duse la un bărbat slab, cu o faţă ca de mort şi cu un bandaj care îi acoperea ceafa.

  — Marco, vino sus cu mine. O să avem o şedinţă în sala de consiliu a lui Brazii. cu Luigi. Mişcă-te!

  „Încântător bărbat”, îşi zise Eve după ce el o insultase.

  Apoi ascultă cu atenţie. Peste toate mormăielile stinse ale oaspeţilor hotelului răspândiţi prin tot holul, auzi fiecare cuvânt pe care i-l spuse Craig lui Marco. Eve avea auzul ascuţit, dar Craig, încă furios, ridicase vocea mai mult decât intenţionase. Îl urmări dispărând în lift, aşteptă, apoi urcă şi ea în unul liber.

  Tocmai cotise pe lungul coridor care ducea spre camera ei, când se opri şi se dădu înapoi câţiva paşi. José intra în camera de zi a lui Brazii. Probabil că Craig şi acoliţii lui se duseseră deja în camera de consiliu.

  Se duse înapoi în camera ei, dar lăsă uşa întredeschisă. Încă mai ţinea în mână paharul cu votcă pe care tocmai îl comandase de la bar când îl întâlnise pe Craig care venea de pe stradă. Luă o înghiţitură, stând în picioare aproape de uşă.

  Câteva minute mai târziu, auzi o uşă închizându-se. Când se uită afară, îl văzu pe José mergând în direcţia opusă. Se hotărî să mai rişte o dată. Luându-şi stetoscopul din dulap, îl vârî în geantă, ieşi din cameră şi se întoarse în camera de zi a lui Brazii. Deschise încet uşa, cu paharul de votcă pe jumătate băut în cealaltă mână. Camera era goală. Merse în vârful picioarelor până la uşile glisante, închise, de la camera de consiliu, îşi puse paharul pe un pervaz, scoase stetoscopul şi ascultă. Craig vorbea pe un ton ameninţător:

  — Repet, numai pe Tweed să nu-l răniţi. Dumnezeu ştie de ce, dar sunt instrucţiunile personale ale lui Brazii.

  — Ai mai spus asta o dată, protestă vocea lui Marco.

  — Tacă-ţi fleanca! Ascultaţi. O mai spun o dată, ca să vă intre în capetele alea seci. Asculţi, Luigi?

  — Cu amândouă urechile.

  — Nu faceţi pe glumeţii cu mine. Ascultaţi aici, fir-aţi voi să fiţi! Fiecare membru al echipei lui Tweed este o ţintă de lichidat. Aici intră Paula Grey, Robert Newman, Philip Cardon şi, posibil, Bill Franklin. Îl lăsăm pe Franklin în pace până ce avem confirmarea adevăratului său statut.

  — Scuză-mă, zise Luigi, dar ei ştiu de Sion?

  — Ajung şi la asta. Am spus să ascultaţi. Mai sunt doi membri în banda lui Tweed, a căror identitate nu se cunoaşte pe moment. Au apărut în Bahnhofplatz târziu, pe la prânz, îmbrăcaţi în costume de motociclişti din piele neagră. Şi ei vor fi omorâţi, când o să aflăm cine sunt. Până acum e ceva neclar?

  — Ei ştiu de Sion? Întrebă Luigi îngrijorat.

  — Sunt sigur că nu. Chiar dacă ştiu, n-o să ajungă niciodată acolo. Nu ies din Zurich vii. Şi cum garantăm noi asta? Punând un grup la aeroportul Kloten, un altul la Hauptbahnhof, în caz că încearcă să plece cu trenul. Vor fi împuşcaţi. Şi să vă asiguraţi că sunt morţi.

  — Şi dacă pleacă cu maşina din Zurich? Insistă Luigi.

  — În cazul acestei întâmplări neprevăzute, există echipe de motociclişti pregătite pe toate şoselele. Zurich-ul va fi sigilat. Craig tăcu. Şi ca rezervă finală, tu ai echipe de motociclişti la Sion, Luigi?

  — O echipă de elită aşteaptă acolo.

  Eve îşi strecură stetoscopul în geantă. Avu grijă să nu-şi uite paharul cu băutură când se furişă afară din cameră şi se întoarse în dormitorul ei. Încuie uşa şi rămase sprijinită de ea, respirând greu de emoţie.

  „Aşa, acum e mai mult decât suficient, îşi zise ea. Iar cei trei adjuncţi de vârf ai lui Craig sunt Marco, expertul în aruncarea cuţitului, Luigi, care se pare că e şeful a ceea ce este la Sion şi Gustav, care face poc cu pistolul. Mă întreb de ce nu era şi el acolo.”

  Gustav intră în barul de la Schweizerhof şi îl găsi pe Brazii uitându-se la ceas, cu o figură plictisită. Brazii îşi ridică privirea, îl văzu pe Gustav şi se încruntă.

  „Chiar şi bărbaţii se tem de faţa mea, se gândi Gustav. Chiar şi bărbaţii puternici.”

  Se duse imediat la Brazii, cerându-şi scuze la nesfârşit că nu ajunsese mai devreme.

  — José şi-a scrântit glezna dreaptă şi e cam complicat pentru el să conducă. Limuzina vă aşteaptă afară.

  — Atunci, să plecăm imediat. Şi nu-mi deschide uşa. Nu-mi place agitaţia.

  O oră mai târziu, operatorul sună în camera lui Newman.

  — La telefon e un domn. N-a vrut să-şi spună numele. A spus că-l cunoaşteţi foarte bine şi că l-aţi întâlnit ultima oară într-un loc numit Kimmeridge. L-am pus să-mi spună numele ăsta pe litere. Sper că l-am pronunţat corect.

  — Da. Faceţi-mi legătura.

  — Domnul Newman?

  Numai două cuvinte fură rostite la telefon, dar Newman recunoscu vocea lui Archie.

  — Da, la telefon. Îmi pare bine să vă aud.

  — Domnule Newman, ştiu unde sunteţi. Vorbesc dintr-o cabină telefonică din apropiere. Pot să trec să vă văd?

  — Bineînţeles, domnule Sullivan. Recepţionerul vă va spune numărul camerei mele.

  Archie închise. Era atât de deştept ca să-şi dea seama că se va prezenta la recepţie ca domnul Sullivan. Newman fu sigur că Tweed ar fi vrut să-l cunoască, dar se duse în prealabil la el în cameră, ca să se convingă de acest lucru.

  Tweed rămase surprins să audă că Archie e în Zurich, dar fu întru totul de acord să-l vadă împreună cu Newman.

  — În camera asta, zic eu, continuă el. E mai mare. Aşa că mai bine l-ai anunţa pe recepţioner.

  Newman îl întâlni pe Archie la lift şi nu spuse nimic până când ajunseră în camera lui Tweed. Tweed îl întâmpină cu căldură, îi indică un fotoliu confortabil şi îl întrebă dacă nu vrea ceva de băut.

  — Doar apă, vă rog.

  Archie purta o haină groasă de blană pe care şi-o scoase, o pălărie cu boruri şi, ca de obicei, avea în colţul gurii chiştocul unei ţigări stinse, pe jumătate fumate.

  — Pot să vă întreb de unde ştiaţi că Bob e aici? Întrebă Tweed amabil.

  — Simplu. I-am telefonat Monicăi la Park Crescent. M-a verificat foarte conştiincioasă, apoi mi-a dat numărul acestui hotel. Domnilor, sunteţi în foarte mare pericol.

  — Ce fel de pericol? Întrebă Tweed.

  — Dumneavoastră trebuie să fiţi cruţat. Brazii a ordonat să nu fiţi rănit în nici un fel. Archie tăcu şi îşi întoarse privirea spre Newman. Informatorul meu mi-a spus că Craig, cu consimţământul lui Brazii, le-a ordonat bandiţilor lui să-i elimine toţi oamenii lui Tweed, inclusiv pe tine. Se uită din nou la Tweed. Au nume. Paula Grey, Robert Newman, Philip Cardon. Ştiu, de asemenea, că mai sunt doi oameni, dar încă nu au numele lor.

  — Înţeleg.

  Tweed se ridică şi îşi înfundă mâinile în buzunare, ca să nu se vadă că-şi strânge şi-şi desface pumnii pentru a-şi recăpăta stăpânirea de sine. Era într-o stare de furie cum de mult nu mai trăise. Ideea de a fi lăsat în viaţă, în timp ce echipa lui era spulberată, îl umplea de venin. Făcu turul camerei de câteva ori, apoi se aşeză lângă Archie.

  — Cuvântul „a elimina” l-aţi folosit dumneavoastră, sau ştiţi sigur că e cuvântul folosit de Craig?

  — Se pare că Craig a folosit exact acest cuvânt, replică Archie şi sorbi o gură de apă din paharul pe care i-l dăduse Newman.

  — Înţeleg, zise din nou Tweed.

  — Pericolul e grav, continuă Archie. Informatorul mi-a spus că vor fi echipe de ucigaşi care aşteaptă la aeroport, la gara principală de peste drum şi altele care supraveghează drumurile şi şoselele ce ies din Zurich.

  — Ne-au încolţit cam strâns, remarcă Newman.

  Archie zâmbi, un zâmbet cald.

  — Acum trebuie să plec.

  — Cât îţi datorez pentru cheltuielile şi onorariul tău? Întrebă Newman.

  — Două mii de franci pentru cheltuieli. De data asta, nu vreau onorariu. Marler e întotdeauna foarte generos cu mine. Şi de data asta, ţinând cont de informaţiile grave pe care le-am adus, sunt bucuros să vă fac un serviciu.

  Newman îşi scoase portofelul, numără patru bancnote de o mie de franci şi le puse pe o masă din faţa lui Archie. Archie ridică două dintre ele şi le lăsă pe celelalte.

  — Nu mă face să mă simt prost. Ar trebui să plec acum.

  — Hotelul s-ar putea să fie supravegheat, îl avertiză Tweed. Se ridică, se duse la fereastră şi îşi dădu seama că draperiile fuseseră trase. O să fie frig afară, îl avertiză pentru a doua oară.

  — Era întuneric şi când am intrat prin bistrou, restaurantul acela mic, deschis pentru public, cu uşa care dă în stradă. Pe acolo am intrat, explică Archie. O să mă întorc tot pe-acolo, o să comand o ceaşcă de cafea şi o să aştept până o să plece vreun grup de fete. O să plec cu ele, întrebându-le în germană cum se ajunge la lac. Când am venit, am intrat în bistrou, aşa cum am mai spus, apoi în hol prin uşa care dă în hotel. Oricine ar supraveghea hotelul a văzut un bărbat care a intrat în cafenea şi îl va vedea pe acelaşi bărbat ieşind cu câteva fete. Sunt cât se poate de precaut.

  — Vă mulţumesc pentru ajutor, spuse Tweed, ridicându-se şi însoţindu-l până la uşă. Trebuie să aveţi grijă de dumneavoastră. Animalele sălbatice au ieşit după pradă.

  — Mulţumesc. Şi nu uitaţi de Marchat, la Sion.

  Newman îl conduse pe Archie până în holul hotelului, dar fără să iasă din lift, iar când se întoarse îl găsi pe Tweed plimbându-se din nou prin cameră.

  — Se pare că suntem prinşi în cursă, comentă Newman.

  — Aşa s-ar părea, replică Tweed.

  În aceeaşi zi, ceva mai devreme, Philip prinsese un expres din Zurich spre Geneva. Ar fi vrut să treacă pe la vagonul restaurant, dar îşi dădu seama că nu-şi poate lăsa valiza în compartimentul de clasa întâi. Trenul era liniştit, şi, pe toată durata acestei călătorii care tăia Elveţia în diagonală, avu compartimentul doar pentru el.

  Începu să ningă tare la puţin timp după ce trenul ieşi din Zurich. Privind căderea oblică a perdelei albe, aproape adormi. Se ridică, deschise fereastra şi lăsă aerul de gheaţă să invadeze compartimentul preţ de câteva momente, apoi o închise la loc.

  După o oprire scurtă la Berna, expresul îşi continuă drumul şi ninsoarea încetă. Mai târziu, când cerul se însenină şi ieşi soarele, avu o vedere panoramică în est. Era vizibil capătul vestic al masivului lanţ Bernese Oberland care străjuia intrarea în Valais.

  „Nu arată prea ospitalier”, îşi zise.

  Ajunse la Geneva, luă un taxi până la Hotel des Bergues şi ceru o cameră cu vedere spre Rhone. Luă cina mai devreme şi când ajunse în cameră deja se întunecase. Rămase la fereastră, uitându-se la Rhóne-ul pe care treceau sloiuri mici de gheaţă.

  Îşi aminti schimbul de focuri la care luase parte împreună cu Paula în Oraşul Vechi. Doamne, femeia asta avea curaj! Acum regretă că nu venise cu el. Tăcerea din cameră începu să-l calce pe nervi. Deschise radioul pentru puţină muzică. De la moartea soţiei sale, nu mai fusese în stare să suporte tăcerea dintr-o încăpere de unul singur.

  Îşi potrivi ceasul de călătorie să sune devreme, făcu un duş, se îmbrăcă în pijama şi se vârî în pat. Citi câteva pagini dintr-o carte, stinse veioza şi, brusc, se simţi încordat. Se gândea la Jean.

  Stătuse în acest hotel cu răposata lui soţie şi la sosire fusese atent să nu i se dea aceeaşi cameră. Rămase nemişcat, întins pe spate. Camera aceasta avea un pat dublu. Camera în care stătuse cu Jean avusese şi aceea un pat dublu. Devenise un automatism pentru Philip să aleagă partea dreaptă a patului, cum te uitai de la picioare. Jean dormise întotdeauna în cealaltă parte.

  Îi veni în minte Eve. Realiză brusc că atunci când era singur se gândea adesea la Jean. de fapt, o făcea în fiecare zi, dar la Eve se gândea rar, în ciuda perioadei de timp pe care o petrecuse împreună cu ea. Numai când era cu ea îl ţinea sub vraja ei. Ştia că ea se apropia de el din ce în ce mai mult de fiecare dată când se întâlneau. Ştia acum şi că nu era pe aceeaşi lungime de undă cu ea.

  Înainte să adoarmă, se întoarse pe partea cealaltă. Pe una din feţe, perna era umedă. Alarma de la ceas îl trezi brusc. Visase că era cu Jean, plimbându-se pe o stradă într-un oraş ciudat şi flecărind ca două coţofene. Întotdeauna când aveau ceva de vorbit, o lungeau cât puteau de mult.

  Se spălă, se rase şi se îmbrăcă repede. Îşi duse paltonul şi valiza jos, în restaurantul Pavillion. În hol, un bărbat gras, cu o mustaţă stufoasă, citea un ziar. Preţ de o clipă, privirile li se întâlniră.

  Philip se uitase în mersul trenurilor de cu seară, în timp ce-şi lua cina. Ajunse în gara Cornavin cu câteva minute înainte ca expresul să plece. Când trenul intră încet în gară, Philip era în spatele unui stâlp de unde îl putea vedea în toată lungimea lui. Pe plăcuţele de metal de pe vagoane erau înscrise destinaţiile, cu staţia finală Milano.

  Nu mai era nimeni prin preajmă, cu excepţia a doi lucrători, în uniformă, ai căilor ferate. Se uita şi el la minutarul ceasului de pe peron. Trenurile elveţiene plecau întotdeauna exact la timp. Fugi spre expresul în care se pare că nu se mai suise nimeni şi se urcă într-un vagon de clasa întâi. Uşile automate se închiseră în spatele lui şi lungul expres internaţional părăsi gara Cornavin.

  Singura porţiune a trenului pe care Philip nu putuse s-o vadă era vagonul din faţă, din cauza unei cotituri pe care o făcea peronul. Nu-l surprinse faptul că era singurul pasager. La ora aceasta matinală, la începutul lunii martie, anticipase puţini călători.

  În vagon, se aşeză într-un loc pentru două persoane, cu faţa la locomotivă şi alte două locuri similare. Alesese partea stângă a trenului, pentru că pe partea cealaltă urma să fie lacul Geneva. Nu voia să-i revină amintirile călătoriei pe care o făcuse cu Jean, când priviseră amândoi panorama lacului şi a munţilor Franţei de pe malul îndepărtat.

  Starea emoţională a lui Philip se schimbase. Era într-o dispoziţie sufletească cât se poate de sumbră.

  „Dumnezeu să-l ajute pe cel care-mi va sta în drum”, îşi zise.

  Uşa dintre vagoane se deschise şi un bărbat păşi agale spre el. Un bărbat gras, cu o mustaţă stufoasă şi o faţă rumenă şi sinceră. Bărbatul care stătuse în holul de la Hotel des Bergues cu o seară în urmă.

  — Pot să mă aşez aici, în faţa dumneavoastră, domnule? Întrebă grasul.

  Vorbi în engleză; îşi ţinea paltonul pe braţ şi era îmbrăcat cu un costum albastru şi o cravată de un galben pal care parcă despica o cămaşă albă, impecabilă. Rămase în picioare, aşteptând răspunsul lui Philip.

  La exterior, Philip era amabil. Chiar zâmbi. Făcu un gest către locul din faţă.

  — Vă rog luaţi loc.

  În interior era tensionat şi rece ca gheaţa. Dacă ăsta era începutul necazurilor, aşa să fie. Îl va lăsa pe cel nou-venit inconştient.

  — Sunteţi foarte amabil, zise grasul, aşezându-se. Până acum, se pare că noi suntem singurii doi pasageri din tren. Nu-mi place să călătoresc singur. Cartea mea de vizită, domnule.

  Philip luă micul dreptunghi de carton. Când citi avu un şoc. Leon Vincenau. Inspector. Poliţia Geneva.

  — Mulţumesc, spuse el repede.

  Zâmbi din nou şi îi returnă grasului cartea de vizită. Vincenau dădu din mână.

  — Vă rog s-o păstraţi. S-ar putea să vreţi să luaţi legătura cu mine.

  — De ce aş vrea să iau legătura cu dumneavoastră? Întrebă Philip în timp ce băga cartea de vizită în portofel.

  Era şi un număr de telefon pe ea.

  — Deoarece călătoriţi singur. Pentru că lumea – chiar şi Elveţia – s-a transformat într-o grădină zoologică periculoasă. Acum vreo două zile parcă, am strâns şase cadavre de pe stradă, după un schimb de focuri la Geneva.

  — Atunci, am făcut bine c-am plecat din Geneva. Dacă îmi permiteţi să întreb, e o călătorie de afaceri sau de plăcere?

  — Nu sunt niciodată sigur. Un detectiv e de serviciu douăzeci şi patru de ore pe zi.

  — Călătoriţi departe? Întrebă Philip.

  „Să-l ia naiba dacă are chef de glumă, se gândi el. Eu voi fi cel care pune întrebări.”

  — Capăt de linie. La Milano. Un oraş teribil. Dacă vrei să treci strada, răspunzi de viaţa ta. Eşti pe verde şi se face roşu când eşti pe la trei sferturi de drum. O adevărată armată de motorizate se năpusteşte spre tine. Dacă nu te grăbeşti, dau peste tine. Dădu din mână. Ţări diferite, maniere diferite. Vă deranjează dacă fumez o ţigară?

  — Fumaţi. Cred c-o să termin şi eu una din cele câteva ţigări pe care le fumez într-o zi.

  Grasul scoase o cutie cu trabucuri, luă unul, îi reteză cu grijă capătul pe care îl puse în scrumieră, apoi scăpără un chibrit ca să aprindă trabucul, plimbând băţul înainte şi înapoi.

  În următoarea oră, Philip, pe care peisajul de afară îl intriga din ce în ce mai mult, speriindu-l aproape, nu zise nimic. Vincenau, învăluit în fumul trabucului pe care îl fuma încet, nu zise nici el nimic. Philip bănuia că e vechea tehnică a poliţiei. Folosirea tăcerii pentru a-l face pe suspect să înceapă să spună ceva.

  După ce ieşi din Montreaux, expresul intră în vastul şi nesfârşitul defileu care era Valais-ul. Philip privea pe geam la o lume îngheţată. Pe ambele părţi, zona era împrejmuită de şiruri de munţi înalţi, colţuroşi şi mohorâţi.

  Munţii, ale căror vârfuri se înălţau atât de mult deasupra expresului, încât uneori nu se mai vedeau, erau acoperiţi cu zăpadă. La intervale regulate, văi misterioase cu intrările străjuite de stânci imense dispăreau ascunse de pereţi muntoşi.

  Din când în când, în perete se deschidea o spărtură îngustă, sinistră, o crevasă care adăpostea o cascadă din fibre solide de gheaţă. Văzu aflorimente imense de rocă peste care, la un moment dat, se revărsase apă. Acum, apa îngheţase în stalactite ca nişte pumnale, mai lungi de treizeci de metri. Erau atât de multe, încât se formau adevărate palisade de gheaţă.

  Trecură prin Martigny, un orăşel înghesuit sub o rocă uriaşă care atârna ameninţătoare deasupra lui, strălucind ca o oglindă imensă când o rază scurtă de soare străpunse pătura neagră şi joasă de nori. Nu se vedea nici un semn de viaţă, iar străzile erau îngropate adânc sub zăpadă.

  Philip se gândi că nu mai văzuse niciodată o asemenea pustietate, ca şi cum această parte de lume se întorsese la sălbăticia erei glaciare. Ştia că Vincenau îi urmărea reacţiile, ascuns de fum şi nu-şi exterioriză emoţiile.

  Calea ferată trecea prin mijlocul acestei văi care nu era acum decât o întindere mohorâtă de zăpadă. Ici-colo mai apărea şi câte o urmă de viaţă. Din coşul unei case de piatră cocoţate pe o margine de stâncă, se ridica o dâră de fum ca să se piardă în norii de deasupra lor. Putea să fie mai rău în Siberia?

  Vincenau scutură scrumul din trabuc, pe care îl folosi apoi ca indicator.

  — Vedeţi lucrul acela ca un şarpe care urcă pe la jumătatea muntelui? E un trenuleţ.

  Philip privi cu neîncredere cele două vagoane minuscule ce păreau să atârne pe faţa muntelui, în timp ce se târau mai sus şi mai sus.

  — Unde se duce? Întrebă el.

  — Se opreşte chiar aproape de gheţar. Sunt acolo câteva sate care trebuie servite. În martie, e singurul lor mijloc de comunicaţie cu lumea exterioară. Trenul trebuie să aibă un mic plug pentru zăpadă ataşat în faţă.

  — E perfect dacă îţi place viaţa liniştită, comentă Philip.

  — Oamenii care supravieţuiesc aici sunt un soi dur, voinic. Problema e că toţi tinerii au plecat, atraşi de luminile oraşului. Sunt sate sus, în munţii ăştia, care sunt pustii, casele abandonate. Case vechi, de lemn, cu acoperiş de şindrilă. În afară de turism şi de viile care apar mai târziu, când se face frumos, Valais-ul e pe moarte.

  Vincenau vorbise mult şi, încă o dată, Philip avu senzaţia că însoţitorul său, conducând conversaţia în franceză, îi studia reacţiile. Se uită la ceas, se ridică şi îşi luă valiza din plasa pentru bagaje.

  — Vă daţi jos la Sion? Întrebă Vincenau.

  — Da.

  — Uitaţi-vă pe geam.

  Treceau mai încet pe lângă o gară mică. Pe peron se afla un grup de ceea ce păreau a fi tineri refugiaţi, aşteptând un tren care să oprească. Unii aveau în mâini schiuri rupte. O fată era în cârje şi avea piciorul drept înfăşurat în bandaje. Toţi arătau extrem de nefericiţi. Vincenau oftă.

  — Au căutat-o cu lumânarea.

  — Făcând ce? Întrebă Philip.

  — Mergând la schi, când au fost avertizaţi că vremea e în schimbare şi că pârtiile sunt înşelătoare.

  Expresul încetini şi mai mult şi Philip văzu pe geam un aerodrom. Era destul de aproape de calea ferată, iar un plug stătea nemişcat la capătul unei piste ce tocmai fusese curăţată.

  — E chiar la ieşirea din Sion, zise Vincenau. Probabil că aşteaptă un elicopter să aterizeze.

  — Păi, mai bine m-aş duce la ieşire. Trenurile astea nu stau prea mult în staţii.

  — Un minut, la Sion, zise Vincenau.

  Se ridică de pe scaun, ca să dea mâna cu Philip, după ce-şi stinse trabucul. Stătu aproape de Philip, care observă că nasul cărnos al detectivului era străbătut de vinişoare roşii. Cu siguranţă, detectivului elveţian îi plăcea vinul.

  — Nu vă duceţi în munţi, spuse Vincenau foarte insistent.

  — Mulţumesc pentru companie. Sper ca în Milano condiţiile să fie mai bune.

  Philip stătea chiar lângă uşa de ieşire când trenul se opri şi uşile se deschiseră automat. Fu singurul pasager care coborî pe peron. Aşteptă, nu văzu nici un funcţionar al gării, nu văzu pe nimeni. Expresul o luă din loc şi Philip se uită după el cum dispare rapid. Se simţi ca şi cum ar fi pierdut şi ultima legătură cu civilizaţia.

  Vincenau nu mergea până la Milano. Se dădu jos la prima staţie, Brig. Se duse în grabă la un telefon şi formă numărul personal al lui Beck de la cartierul general al poliţiei din Zurich.

  — Beck la telefon.

  — Aici inspectorul Vincenau, domnule. Vorbesc din Brig, în Valais. L-am însoţit pe Philip Cardon, într-un expres de la Geneva. Nu mi-a spus cum îl cheamă, dar se potrivea cu una din descrierile pe care mi le-aţi dat. O să o repet.

  Repetă descrierea, în timp ce Beck, în biroul său cu vedere spre Limmat, asculta cu atenţie. Vorbi numai după ce Vincenau termină.

  — Da. E Philip Cardon. Unde se ducea?

  — S-a dat jos din tren la Sion.

  — Cine mai era cu el?

  — Nimeni. Era singur. De asta sunt sigur.

  — Singur! O, Doamne.

  După ce termină de vorbit cu Vincenau şi după ce se înţeleseseră să ia următorul expres spre Geneva, Beck, care nu dormise toată noaptea, puse receptorul jos şi rămase pe gânduri. Veştile îl îngroziseră. Beck era omul deciziilor rapide. Sună la Schweizerhof, ceru să vorbească cu Tweed şi îi spuse că vine la el.

  În camera lui, Tweed îi spuse şi lui Newman ce-i zisese Beck. Nici el nu dormise. Ţinuse o întrunire cu Newman, Marler, Butler şi Nield, pe problema părăsirii Zurich-ului în viaţă.

  — Am un plan, sugerase Marler. Luăm un tren. Preferabil, un expres matinal, înainte ca navetiştii să invadeze gara. Eu voi conduce o echipă de protecţie. Deghizaţi în uniforme de funcţionari ai gării.

  — Cum o să pui mâna pe ele. Începu Newman, dar fu întrerupt de Tweed:

  — Nu e bine. Vor fi şi pasageri prin preajmă, iar dacă se ajunge la focuri de armă, ne putem trezi cu cadavre.

  Orice plan era sugerat, până la urmă se ajungea la obiecţiile lui Tweed că vieţi inocente vor fi în pericol. Pentru prima oară în viaţa lui, Tweed era făcut mat.

  Erau încă toţi în camera lui Tweed când Beck ciocăni la uşă, intră cu haina de blană plină de zăpadă, pe braţ. Tipic pentru el, trecu direct la subiect:

  — Tocmai am aflat că Philip Cardon a ajuns la Sion.

  Explică pe scurt circumstanţele care, la ordinele lui, îl duseseră pe inspectorul Vincenau la Hotel des Bergues.

  — Acolo au stat Philip Cardon şi Paula Grey în noaptea masacrului de la Geneva. Nu ştiu ce instinct m-a sfătuit să ţin hotelul sub observaţie.

  — Păi, cel puţin, Philip a ajuns acolo bine, zise Tweed.

  — Ce dracu’ e cu tine? Explodă Beck. Un singur om împotriva trupelor pe care Brazii le-a adus din Franţa şi Germania!

  — Se va descurca.

  — Aşa speri.

  Nu era un răspuns care să-l facă pe Tweed să se simtă mai bine. Apoi îi explică lui Beck că erau prinşi în Zurich ca într-o capcană. Şi de ce. Beck ascultă, apoi se aşeză, încruntându-se.

  — Cu asta nu mai sunt de acord, anunţă el grav. Mai aşteptaţi aici două ore. Luaţi un mic dejun uşor. După care mergeţi la gara principală şi luaţi primul expres.

  — La ce te gândeşti? Se interesă Tweed.

  — O mulţime de poliţişti în uniformă, plus oameni în civil, vor verifica identitatea fiecărei persoane în afara şi din Hauptbahnhof. Vor fi percheziţionaţi să nu aibă arme. Pentru că, din ce mi-ai spus tu, toţi oamenii lui Brazii vor fi înarmaţi. O să aranjez cu mai multe secţii de poliţie să pregătească celule pentru ei. Zâmbi cu răutate. Domnul Brazii nu mai trage sfori cu bancherii aceia care făceau presiuni asupra mea.

  — De ce nu? Întrebă Tweed.

  — Pentru că Brazii le-a promis profituri imense pentru anumite fonduri cu care l-au împrumutat. Acum, aceşti bărbaţi, aşa-zis inteligenţi, cred c-au fost traşi pe sfoară. Ei ştiu că Brazii a transferat fonduri imense la Banca Zurcher Kredit din Sion. Fără îndoială, pentru a plăti armata de mercenari pe care a strâns-o acolo. Mercenarii sunt scumpi. Şi chiar dacă ei nu s-ar fi răzgândit, eu tot aş fi dat drumul acestei operaţiuni de curăţenie.

  — Eşti un prieten bun, îi spuse Tweed.

  — Sunt un poliţist bun. Acum trebuie să mă întorc repede la cartierul general pentru a organiza operaţiunea. O voi supraveghea personal.

  În camera lui de zi de la Baur-en-Viile, Brazii îi dădea instrucţiuni secrete lui Gustav, unul dintre cei câţiva oameni în care avea încredere.

  — Sunt sigur că se scurg informaţii din interiorul organizaţiei noastre. Vreau ca informatorul să fie identificat şi eliminat. Ai aparatura aceea de ascultare şi înregistrare pe care poţi s-o ascunzi oriunde. Foloseşte-o.

  — Pentru început, aş vrea să instalez una în biroul lui José.

  — José? Chiar crezi asta?

  — Cel puţin, putem să verificăm. De asemenea, mai am un suspect în minte. Pot folosi şi aici un aparat de ascultare. Am permisiunea de a verifica pe cine vreau?

  — Bănuiesc că e singurul mod de a fi sigur. Cine e cel de-al doilea suspect?

  — În această fază, n-aş vrea să-l deconspir.

  Brazii se uită la el, mângâie câinele, pe Igor, care stătea în picioare lângă fotoliul lui, ca şi cum ar fi încercat să simtă şi cea mai mică nemulţumire a stăpânului său. Îşi arătă colţii, liniştindu-se pe măsură ce stăpânul lui îl mângâia.

  Se auzi un ciocănit în uşă şi Brazii strigă:

  — Intră.

  Apăru Marco îmbrăcat în palton, ţinând în mână o lesă de câine.

  — E timpul să mergi să faci o plimbare, Igor, zise Brazii.

  Îi auzise pe unii posesori de câini spunând „plimbărică”, dar el detesta cuvântul acesta şi tot ce implica el. Pentru Brazii, Igor era un câine de pază, un câine de atac, dacă era necesar. Igor începu să se agite când văzu lesa, se linişti când i se puse la gât şi ieşi din cameră smucindu-se când Marco închise uşa.

  — E un animal aprig, remarcă Gustav. Simte când sunteţi supărat.

  — E doar un câine, zise Brazii tăios. Cum propui să închei această verificare secretă dacă descoperi vreun informator?

  — Voi aduce caseta direct la dumneavoastră. Apoi veţi putea asculta chiar dumneavoastră, la casetofonul personal, ce s-a spus acolo.

  — Fă-o.

  Îl studie pe bărbatul cu nasul coroiat, în timp ce acesta se ridica să plece. Gustav era, probabil, omul cel mai de încredere dintre toţi cei pe care îi angajase. Chiar şi decât Craig, care avea tendinţa de a o face lată. În acel moment, Craig intră în cameră chiar când Gustav, fără să se uite la el, pleca. Craig, ca de obicei, nu se ostenise să bată înainte să i se spună că poate să intre. Îşi înfundă trupul mătăhălos într-un fotoliu sculptat, care scârţâi sub greutatea lui.

  — Totul e aranjat, şefu’, raportă Craig. Şi nimeni n-a ieşit din Schweizerhof. E supravegheat douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru.

  — Deci, i-am prins. Eu plec din Zůrich. José ţi Gustav rămân deocamdată aici, ca să vadă cum evoluează situaţia. Mai poate rămâne o singură persoană care să-l asiste pe José.

  — Cine?

  — N-are importanţă. Avionul meu a venit de la Belp la Kloten. Tu vii cu mine.

  — Şi Eve? Întrebă Craig.

  — Rămâne şi ea aici. I-am spus.

  — Unde mergem?

  — La Sion, bineînţeles.

  — Poliţia. Bărbatul în haine civile îşi întinse insigna în faţa individului cu înfăţişare dură care se prefăcea că citeşte ziarul în Hauptbahnhof. Actele vă rog, îi ceru detectivul. Durul se întunecă la faţă, apoi îşi vârî mâna în balonzaid. Mâna unui alt bărbat din spatele lui i-o apucă, i-o scoase uşor, apoi băgă cealaltă mână la buzunarul de la piept şi scoase un Luger 7,65 mm din tocul de umăr. Du-l la dubă, ordonă primul detectiv.

  Se auzi un clic când cel de-al doilea detectiv închise o cătuşă la încheietura durului, iar pe cealaltă la încheietura lui şi îl luă de acolo.

  Toate astea se întâmplau în gara principală. Detectivii lucrau câte doi şi îi verificau chiar şi pe membrii în uniformă ai personalului gării. Într-o oră, şeful detectivilor îi raportă lui Beck la telefon:

  — La Hauptbahnhof, totul e în regulă. Mai rămânem, în caz că apar alte probleme.

  La sediul central al poliţiei, Beck îşi puse paltonul, coborî scările în fugă şi se duse, vioi, ocolind gheaţa, la Schweizerhof.

  Tweed nu dormise nici el toată noaptea. Îl trimisese pe Marler, Butler şi Nield înapoi la Gotthard să-şi facă bagajele şi să fie gata de plecare la gară, imediat ce le-ar fi telefonat el. Sosiseră la el în cameră separat şi plecaseră la intervale de timp, pentru a induce în eroare pe oricine ar fi supravegheat hotelul. Până acum Tweed ştia că identitatea lor era complet necunoscută bandei lui Craig. Newman vorbea cu Tweed când Beck bătu la uşă. Paltonul şi-l ţinea din nou pe braţ, din nou plin de zăpadă.

  — Tot mai ninge? Se interesă Tweed, aruncând o privire la palton.

  — Şi prognoza zice că nu se va opri. Am venit ca să-mi mai dezmorţesc picioarele şi să vă spun că gara e curată. Am arestat unsprezece oameni, toţi înarmaţi cu diverse tunuri. Unde vă duceţi?

  — La Geneva.

  — Pleacă un expres peste o oră. De câte bilete ai nevoie?

  — De cinci, la clasa întâi. De ce?

  — Ţi le iau eu şi ţi le las într-un plic sigilat la recepţionerul de noapte, jos. Ţii legătura cu mine, da? Eu o să fiu în Zurich, la sediul central al poliţiei.

  — O să-ţi dau raportul dacă şi când o să pot, de asta fii sigur.

  Beck se opri la uşă şi zâmbi fără umor.

  — Încă o informaţie mică pe care ţi-ar plăcea s-o ştii. Brazii şi-a chemat avionul de la Kloten la Belp. Pilotul a completat un plan de zbor pentru decolare chiar înainte să se facă lumină. Ghici cu ce destinaţie.

  — Sion.

  — Daţi-i omului banii.

  După ce Beck plecă, Newman începu din nou să vorbească. La fel ca Tweed, nu-şi exterioriza nici un pic nervozitatea.

  — Sunt surprins că Beck nu mi-a pus nici o întrebare despre maşina care s-a izbit de tramvai.

  — Se gândeşte probabil că suntem destul de tensionaţi. Au curăţat locul foarte repede. De la fereastra mea, am văzut maşini ale poliţiei sosind împreună cu o macara uriaşă. Au fost foarte atenţi când au agăţat cârligul macaralei de ceea ce mai rămăsese din maşină. Apoi au luat-o de acolo, probabil ca s-o examineze.

  — Nu-i invidiez pentru ce-au făcut. Înăuntru erau trei cadavre, remarcă Newman.

  — Sperau, probabil, să găsească plăcuţele de înmatriculare, dar n-aş zice c-au avut mari şanse.

  — Mai era şi puşca de vânătoare pe care voia Craig s-o folosească. Are amprentele lui Craig pe ea. Craig n-avea mănuşi.

  — Iar va fi o mare dezamăgire. Am văzut un fraier de pieton ridicând arma şi uitându-se bine la ea până să apară un poliţist în uniformă şi să i-o ia. Orice urmă de-a lui Craig a fost desfiinţată.

  — Păcat. Asta îl lasă pe Craig neincriminat. Ăsta e mai mult decât un bătăuş de închiriat. E amoral şi îi place ceea ce face, sunt sigur de asta. Mi-ar plăcea să mai dau ochii cu el.

  — Poate c-o să mai dai, aşa că ai grijă, îl avertiză Tweed. Se uită la ceas. Va trebui să plecăm în curând, ca să prindem expresul acela. Cel mult încă o jumătate de oră. Va fi întuneric o vreme, aşa că să sperăm că are vagon restaurant.

  Brazii tocmai terminase un mic dejun matinal pe care i-l aduseseră cei de la serviciul la cameră, când se auzi un ciocănit în uşă. Strigă:

  — Intră.

  Gustav apăru în pragul uşii cu o cutie mică în mână.

  — Ce-i aceea?

  — Ideea mea deja a dat roade. Pot să pun caseta asta în casetofonul dumneavoastră ca s-o ascultăm?

  În sinea lui, Brazii se încorda. Sperase ca Gustav să se înşele în bănuielile lui că în interiorul organizaţiei exista un informator, un trădător. Întotdeauna îşi alesese oamenii cu grijă, verificându-i personal. Aprobă cu o înclinare a capului şi ascultă, în timp ce Gustav porni micul aparat.

  „Ştii cine e?” Vocea lui Jose.

  „Da. Mai ai informaţii pentru mine?” O altă voce, vorbind tot în engleză, cu un accent gutural pe care Brazii îl bănui a fi fals.

  „Brazii, împreună cu trei dintre oamenii lui de bază, Craig, Luigi şi Marco, pleacă cu avionul de pe Kloten în dimineaţa asta, cu destinaţia Sion.” Din nou inconfundabila voce a lui Jose, vorbind în şoaptă.

  „Mulţumesc. Tot aş mai vrea să te plătesc în vreun fel.” Cealaltă voce.

  „Nu. Nu vreau nici o plată. Brazii e un om rău şi violent. Te ţin la curent cu ce se mai întâmplă.” Încă o dată Jose.

  Gustav derulă banda şi se uită la şeful lui aşezat la birou, cu privirea pierdută pe fereastră unde, printr-o despicătură din draperii, vedea cum ninge.

  — Să mai pun o dată caseta? Sugeră Gustav. Întotdeauna l-am bănuit pe José. Prea calm.

  — Nu! Nu mai vreau să aud lucrul ăla nenorocit încă o dată. Cum ai reuşit?

  Gustav îi arătă un reportofon miniatural. La bază avea prinse patru ventuze.

  — N-am făcut decât să-l plasez sub biroul lui, ca să-i înregistrez convorbirile telefonice.

  — Foarte ingenios. Vocea lui Brazii exprima dezamăgire. O să-l chem pe José la mine după ce pleci tu. O să-l iau cu mine, cu avionul. Mai are rost să rămâi şi tu aici?

  — Elicopterul care urma să mă ducă la Sion mai e la Kloten?

  — Da.

  — Vă rog aranjaţi să mă aştepte. Mai e un suspect pe care vreau să-l verific.

  — Numele?

  — Aş prefera să nu-l menţionez încă. La urma urmei, aş putea să mă înşel.

  — Cum doreşti.

  Lui Gustav, reflectă el când adjunctul lui părăsi încăperea, îi plăcea să fie secretos, ceea ce, probabil, îi justifica caracterul demn de încredere. „Mă rog la Dumnezeu să nu mai fie vreun peşte putred”, se gândi el, în timp ce se forţa să apese pe butonul interfonului ca să-l cheme pe José.

  Urmă o altă ciocănitură la uşă şi îşi impuse să nu-şi arate sentimentele când intră José, dar era Marco care îl aducea pe Igor. Câinele făcu un salt înainte şi se întinse pe podea, lângă Brazii.

  — I-am dat să mănânce, explică Marco. Adoarme imediat.

  — Mulţumesc, Marco. Aştept pe altcineva.

  Neatent, încă influenţat de ceea ce auzise pe bandă, Brazii luă o ţigară din cutia de aur de pe birou. Fuma rar şi numai în momente de tensiune. Strigă la cel care bătuse la uşă şi intră José. Acesta se apropie repede de birou, luă o brichetă de onix de pe el şi-o întinse ca să aprindă ţigara. Brazii se văzu nevoit să facă uz de toată stăpânirea de sine ca să nu-i zboare bricheta din mână. Îl lăsă să-i aprindă ţigara şi se lăsă pe spate în fotoliu.

  — José, m-aşteaptă limuzina la Sion?

  — Da, domnule. Am trimis un alt şofer cu ea, aşa cum mi-aţi spus dumneavoastră.

  — Am decis că nu mă simt confortabil decât cu tine la volan. Aşa că vii cu mine la Sion, cu avionul.

  — Va fi plăcerea mea, domnule.

  — Asta e tot.

  Igor se ridicase când José îi aprinsese ţigara lui Brazii şi mârâise încet. „E fantastic, gândi Brazii, cum câinele mi-a simţit şi cea mai ascunsă ură pentru José.” Mângâie câinele.

  — Igor, în curând va trebui să-ţi câştigi cina. Să vedem dacă nu ţi-ai uitat antrenamentul.

  În camera lui, Tweed îşi verifică din nou ceasul, apoi se uită la Newman care şedea destul de relaxat într-un fotoliu. Lângă el se găseau valiza şi un sac de pânză care se putea pune pe umăr.

  — Încă zece minute şi-ar trebui să plecăm la gară, remarcă Tweed.

  — Ar fi bine să n-ajungem acolo prea devreme, fu de acord Newman. Ştiu că Beck a făcut curat în Hauptbahnhof, dar nu se ştie niciodată. ar fi putut să-i scape vreunul. Şi avem biletele, adăugă el, scoţând plicul pe care îl luase de la recepţie.

  Sună telefonul. Tweed îşi strânse buzele şi ridică receptorul.

  — Da? Cine e la telefon?

  — Omul din Kimmeridge, zise Archie.

  — Mai aveţi noutăţi?

  — Da. Prietenul nostru foarte important şi membrii de vârf ai echipei sale pleacă în dimineaţa asta. Vor călători cu avionul de pe Kloten până în Valais.

  — Vă mulţumesc. Plecăm şi noi de-aici în curând. Apreciez foarte mult faptul că mă ţineţi la curent cu ultimele ştiri.

  Îi spuse şi lui Newman ce-i comunicase Archie. Newman ridică din umeri.

  — Ştiam deja lucrul ăsta. Ni l-a spus Beck.

  — Dar asta arată cât de bine manevrează Archie informaţiile de ultimă oră. E o figură.

  De-abia termină de vorbit, când sună telefonul. Tweed îşi ţuguie buzele. Să răspundă? Trebuia să plece imediat. Ridică receptorul.

  — Monica la telefon. Mulţumesc cerului că te-am prins.

  Vorbea repede şi Tweed ghici o mare nelinişte sub aparentul calm al Monicăi.

  — Ce s-a întâmplat? Întrebă el. Dac-ai putea să fii concisă.

  — Howard a intrat în panică, şi-a ieşit din minţi. E nevoie de cineva aici care să preia controlul.

  — Ce a cauzat panica? Întrebă Tweed, uitându-se din nou la ceas.

  — Zvonurile care vin dintr-o sursă de ştiri internaţională. Zvonurile cum că o lovitură majoră e iminentă la Moscova.

  — De unde vin zvonurile?

  Primi răspunsul pe care se-aştepta cel mai puţin să-l primească.

  — Asta-i ciudăţenia. Eu sunt sigură că sunt răspândite în mod intenţionat de vreo organizaţie centrală. Care nu e departe de Rusia. E undeva în Europa. Howard se vede cu prim-ministrul aproape la fiecare oră, băgându-l şi pe el în priză cu panica lui. Treaba este foarte serioasă.

  — Tu sugerezi, zise Tweed aspru, că situaţia e atât de gravă încât ar trebui să mă întorc imediat la Londra?

  — Se-nvârt pe-aici ca nişte bezmetici. Atmosfera se înrăutăţeşte din ce în ce mai mult. Da, eu cred c-ar trebui să te întorci. Howard habar n-are că eu am dat telefonul ăsta.

  — Unde e Howard acum? Pot să vorbesc cu el doar o clipă?

  — Mi-e teamă că nu. E în Downing Street, aşteptând să-l mai întărâte şi mai mult pe primul-ministru.

  — Monica, îţi dai seama că tu vorbeşti acum de pe poziţia mea. Mai e un lucru care nu e important, dar care pe mine mă interesează. Cu siguranţă, tu ai verificat aceste zvonuri cu atenţie. De unde au plecat?

  — E greu de spus. Monica tăcu, apoi continuă repede: De la Zurich.

  După ce îi spuse Monicăi că îi va telefona când va avea timp să ia o hotărâre, Tweed îi spuse lui Newman ce-i zisese ea.

  — S-ar putea ca toate astea să vină dintr-o fabrică de zvonuri? Îl întrebă pe Newman. Tu, ca şi corespondent străin, ai avut multe experienţe de genul ăsta.

  — Da, s-ar putea şi încă foarte uşor. Tot ce ai nevoie e o organizaţie de elită, un personal numeros şi un creier ca cel al lui Brazii care să planifice totul. Apoi aranjezi să telefonezi persoanei potrivite de la posturile de radio cheie, de la televiziune şi de la ziare. Cronometrezi totul cu grijă, în aşa fel, încât să se dea mai multe telefoane în acelaşi timp – la Londra, Paris, Bonn, Madrid, Stockholm şi Washington. În cel mai scurt timp o să înceapă să se verifice unii pe alţii şi-o să descopere aceleaşi zvonuri peste tot.

  — Asta e prima fază a planului lui Brazii. Uneori, medita Tweed cu voce tare, cred că Brazii urăşte America mai mult decât Rusia. Asta pentru că l-au destituit din funcţia de director în State. Americanii se sperie uşor. Imaginează-ţi panica de la Washington dacă Rusia ar redeveni agresivă peste noapte.

  — Ce-ai de gând să faci în legătură cu Howard?

  — Mă gândesc să-ţi încredinţez ţie comanda echipei pe care o trimitem la Sion. Asta înseamnă că trebuie să mă întorc la Londra până nu mai strică Howard ceva.

  — Atunci, eu sunt gata de plecare. Newman se ridică. O să caut staţia de la sol care controlează satelitul acela, Potlogar Unu.

  — Asta trebuie să fie arma de bază a lui Brazii cu care să semene haos. Ştii, Bob, dacă nu aş detesta metodele violente ale lui Brazii, l-aş simpatiza pe ascuns pentru ceea ce încearcă să facă. Să trezească Occidentul.

  — E un ticălos care se foloseşte de ticăloşi. Newman se uită la Tweed în timp ce-şi punea pe umăr sacul de pânză. Voiam să te întreb un lucru. Nici lui Bill Franklin şi nici lui Keith Kent nu le-ai spus niciodată de existenţa Nălucii.

  — Probabil, mi-a scăpat.

  — Oh, fii serios!

  — Ei bine, am o puternică senzaţie că noi am întâlnit deja Năluca.

  Pe peronul gării Sion, Philip privi expresul care îl ducea pe inspectorul Leon Vincenau dispărând şi i se făcu sete. Explora gara cea singuratică şi, spre norocul lui, descoperi un restaurant. Intră şi comandă o cafea în franceză fetei plăcute de la bar.

  Simţi brusc o oboseală şi o nevoie disperată să vorbească cu cineva în Valais-ul ăsta mohorât. În afară de el, locul era pustiu. Îi zâmbi chelneriţei. Ea începu imediat să vorbească:

  — Sper că n-aveţi de gând să vă suiţi pe munte. Vremea se închide şi deja a avut loc o tragedie.

  — Ce tragedie? Întrebă Philip.

  — Doi englezi şi o americancă s-au dus să schieze pe o pantă. Au fost avertizaţi că e periculos. Au murit toţi într-o avalanşă, ieri.

  — Îmi pare rău să aud aşa ceva. Chiar dacă au fost avertizaţi.

  — E ceva misterios la mijloc, aşa am auzit. Americanca avea un glonţ în spate. Poliţia a transportat cadavrele la Geneva.

  — Un glonţ în spate? Adică a împuşcat-o cineva? Unde s-a întâmplat tragedia?

  — Vă aduc o hartă.

  Se vedea că e fericită să vorbească cu cineva; plecă în grabă şi se întoarse cu o hartă pe care o despături şi o întinse pe masă. Puse degetul pe o zonă nordică a munţilor care se ridicau în spatele Sion-ului.

  — S-a întâmplat lângă Col du Lemac, pe Kellerhom. Acesta e numele muntelui şi înseamnă Muntele Mistreţului Sălbatic. Pentru că vârful seamănă cu capul unui mistreţ sălbatic. Ca să ajungi acolo, trebuie să mergi cu maşina pe drumul ăsta periculos. Arătă pe hartă un drum care, însemnat pe hârtia aceea, nu era mai mult decât un fir îngust, galben. Aici s-a construit noua staţie meteorologică. S-a muncit la ea de ceva vreme.

  — O staţie meteo? O întreprindere de stat? Întrebă Philip cu indiferenţă.

  — A, nu! A construit-o un bărbat foarte bogat. Îl preocupă datele meteo, vrea să facă prognoza mai precisă. A fost construită repede, înainte să înceapă să ningă. Trebuie să-l fi costat o avere. A adus muncitori din afară şi au muncit în trei schimburi, toată ziua şi toată noaptea.

  — Cum puteau să muncească noaptea?

  — E deştept. A ridicat lămpi uriaşe cu arc electric, aşa că oamenii puteau munci cu uşurinţă şi noaptea. Pe cei mai mulţi dintre muncitori i-a adus din Balcani. Acuma s-au întors acasă cu buzunarele pline de bani.

  — Şi staţia asta meteo e aproape de Kellerhom?

  — E construită pe Kellerhom, aproape de vârf. O apără bine de vandali. Forţele lui de securitate patrulează zona zi şi noapte.

  — Locul unde s-a petrecut tragedia pe care tocmai mi-ai descris-o era aproape de staţia asta?

  — Da. Am auzit că poliţia i-a făcut o vizită şefului securităţii, dar nici el, nici vreuna dintre gărzile lui nu i-au văzut pe schiori.

  — Dacă eşti aşa de drăguţă, arată-mi, te rog, pe hartă unde se află această staţie meteo.

  Chelneriţa desenă o mică cruce sub cuvântul Kellerhom. Se uită la Philip.

  — Se pare că vă interesează. Puteţi păstra harta. Mai am una.

  — Mulţumesc. Fata împături harta şi Philip o luă şi o băgă în buzunar. Bănuiesc că n-ai de unde să ştii cum îl cheamă pe cel care a construit staţia. Probabil, e foarte cunoscut pe-aici.

  — Nimeni nu ştie cum îl cheamă. Vine cu un avion particular care aterizează pe aerodromul de la ieşirea din Sion. La avion îl aşteaptă o maşină mare, cu geamuri fumurii, ca să nu vezi înăuntru şi cu ea se duce sus, la vilă.

  — La vilă? Şi asta e în apropiere de staţia meteo?

  — A, nu. E în munţi, de cealaltă parte a văii. A construit-o în timp ce lucrau la staţia meteo. Vila a fost gata prima. E foarte departe şi are vedere spre gheţar. V-o pot arăta pe hartă.

  Philip scoase din nou harta, o desfăcu şi o întinse pe masă. Degetul chelneriţei urmări un alt fir galben care reprezenta un drum cu zigzaguri dese, ca şi drumul spre staţia meteo. Fata marcă poziţia vilei şi a gheţarului de sub ea. Zona se numea Col de Roc.

  — Vreţi să vedeţi vila? Va trebui să închiriaţi o maşină dotată cu lanţuri. Drumul e la fel de periculos ca şi cel spre staţie, dar nu vă duceţi acum.

  — De ce?

  — Pentru că am auzit că acest foarte important om trebuie să sosească pe aerodrom. Mi-a spus un prieten care îl cunoaşte pe controlor. E întotdeauna escortat de motociclişti.

  — Ştii cumva de unde pot închiria o maşină cu lanţuri? Întrebă Philip. Aş putea să merg să văd vila după ce pleacă el.

  — Staţi o clipă. Am un ghid al străzilor din Sion. Dispăru din nou în fugă, dornică să-i facă pe plac acestui bărbat pe care îl simpatizase de la început. Era atât de politicos şi Valais-ul îl interesa atât de mult! Se întoarse cu ghidul şi îi arătă o cruce pe care o marcase deja. Firma asta vă va închiria maşina de care aveţi nevoie. N-o să aveţi nici o problemă. Au plecat toţi turiştii. Din cauza vremii. Iar cei câţiva care se poate să fi rămas au auzit despre tragedie.

  — Şi despre glonţul din spatele americancei?

  — A, nu! Asta e secret. Poliţia ne-a spus să nu pomenim despre glonţ nimănui care vizitează Sion-ul. Chiar n-ar fi trebuit să vă spun, dar m-am luat cu vorba.

  — Îţi promit să nu vorbesc absolut nimic despre glonţ. Ia te uită, am băut trei cafele cât am stat de vorbă. Cât îţi datorez?

  Ea îi spuse cât face. Îi zise că poate să păstreze şi ghidul străzilor din Sion. Când Philip vru să-i dea un bacşiş generos, ea se încruntă.

  — E prea mult. Şi m-aţi întrebat despre numele persoanei importante. V-am spus că nu-l ştiu, dar tocmai mi-am amintit numele unui personaj foarte nepopular care a supravegheat construcţia vilei şi a staţiei.

  — De ce era nepopular?

  — Era un bărbat masiv, lipsit complet de maniere. Un englez. Iertaţi-mă că spun asta. Sunteţi englez, desigur. M-am gândit eu. Englezii sunt, de obicei, politicoşi, dar omul ăsta era tare bădăran. Le vorbea oamenilor de parcă ar fi fost sclavi.

  — Cum îl chema?

  — Craig.

  Philip ieşi din restaurant năucit. Îşi aminti un lucru pe care i-l spusese Newman cândva, din experienţa sa de corespondent de presă.

  „Philip, când te afli într-un oraş nou şi vrei să afli ceva, nu pune întrebări importante. Amestecă-te, pur şi simplu, cu localnicii. Într-un bar, într-o cafenea. Fă-i să vorbească. Sunt mulţi oameni singuri pe lumea asta care le spun străinilor tot felul de lucruri. Fii un ascultător bun. Dacă o asculţi pe o femeie care te place, vei fi surprins de câte-ţi poate spune uneori.”

  Îi părea bine că-şi scosese paltonul căptuşit cu blană înainte să se aşeze la masă, în restaurant. Pe peron îl lovi aerul glacial. Se deschise o uşă şi chelneriţa fugi spre el.

  — V-aţi uitat mănuşile. Puneţi-le, neapărat! Se lasă ceaţa. Altfel, o să vă alegeţi cu degerături.

  — Mulţumesc. Eşti foarte drăguţă.

  Fata fugi înapoi, în restaurant. Philip îşi dădu seama că-i îngheaţă mâinile. Se simţi din nou uluit când se uită spre oraş. O ceaţă albă şi deasă se lăsase peste Valais. Sion-ul se învăluise în nemişcare. În dreapta lui, aşezat deasupra ceţii, stătea ceva care semăna cu un vârf de munte. Cocoţat, probabil, la peste şaizeci de metri mai sus, se vedea ceva care arăta ca un vechi castel. Cât stătu el să privească, vălul de ceaţă se ridică şi acoperi vârful, lăsând la vedere doar clădirea ca un castel, plutind parcă în aer.

  Cu valiza în mână, se îndreptă spre ieşire unde aproape se opri, apoi îşi continuă drumul. Apăruseră trei motociclişti îmbrăcaţi în haine de piele neagră, cu vizoarele căştilor coborâte, care se îndreptau spre el provocatori.

  — Vrei o fată? Strigă unul dintre ei în franceză. Vino cu noi, atunci. O să te-ncălzească ea.

  — Mi-e teamă că nu înţeleg ce spuneţi, răspunse Philip în germană. Cei trei mocofani se dădură la o parte şi-l lăsară să treacă pe lângă ei.

  Acelaşi bărbat strigă în franceză în urma lui:

  — Friţ împuţit!

  Philip nu luă în seamă insulta şi ieşi din gară. Începea să se vadă că Sion-ul colcăia de gărzile lui Craig.

  Ceaţa se învolbura prin oraş, când apăru şi el cu valiza în mână, căutând un hotel. O simţi mângâindu-i obrajii, ca degetele de gheaţă ale unei fantome, o senzaţie pe care o găsi deosebit de neplăcută. Ici-colo, prin locurile unde se subţia, Philip văzu clădirile.

  Această parte a Sion-ului, care se dovedi mai târziu a reprezenta cea mai mare parte din oraş, nu era aşa cum se aşteptase el să fie. Locul caselor vechi era luat de blocuri moderne de beton pentru birouri, faţade de magazine, toate moderne şi plictisitoare. Ieşise din gară direct în Avenue de la Gare şi văzu repede hotelul Touring, o construcţie de beton alb.

  Nu mai ezită. Hotelul era aproape de gară, iar ceaţa se îndesea din ce în ce mai mult. În timp ce recepţionerul îi lua datele din paşaport, îşi aruncă privirea în barul cu tejghea circulară de lemn, cu tavan de lemn, cu scaune de lemn la bar, cu scaune şi mese de lemn. „Au mult lemn în Elveţia”, se gândi el.

  Odată ajuns în camera lui, îşi despachetă valiza parţial, lăsând lenjeria, ca să nu se vadă micul arsenal. Scoase şi două pene de cauciuc pe care le împinse sub uşă, o şmecherie pe care o învăţase de la Marler.

  „Hotelurile au întotdeauna oameni care au cheile originale”, îi amintise Marler.

  Philip îşi pusese paltonul pe umeraş, dar îşi scoase şi jacheta groasă, tip sport. Cei de la hotel erau de părere că oaspeţilor trebuie să le fie cald, iar în cameră era aproape sufocant. Ar fi vrut să coboare şi să mai mănânce un mic dejun, dar îl răpuse brusc un val de oboseală; plătea acum o noapte neliniştită la Hotel des Bergues şi constanta alertă în care se afla de când se luminase de ziuă. Inclusiv faptul că nu se putuse relaxa deloc în prezenţa inspectorului Vincenau.

  Îşi aruncă bocancii din picioare, se trânti pe pat şi începu să studieze harta zonei pe care i-o dăduse chelneriţa. Clipind, se forţă să se uite mai bine la cele două drumuri. Începu să vorbească încet, de unul singur. „Nu e nici o problemă atâta timp cât ştii că faci ce trebuie, se gândi el. Drumul spre Col du Lemac şi Kellerhom, unde se află aşa-zisa staţie meteo, e o adevărată nenorocire. Prea multe zigzaguri. Ceea ce înseamnă curbe ale dracului de strânse, probabil străjuite într-o parte de pasul spre eternitate.”

  Căscă, trase de câteva ori aer, adânc, în piept şi îşi mută atenţia la drumul care ducea la vila pe care şi-o construise Brazii.

  „Nici ăsta n-arată mai bine. Dacă chelneriţa n-a greşit când a marcat crucea asta, vila atârnă chiar deasupra gheţarului. Şi mare parte din drumul până acolo e construit tot deasupra gheţarului. Excelent.”

  Căscă din nou, îşi scoase Walther-ul din toc, ca să nu-l incomodeze, şi-l vârî sub pernă. Apoi adormi repede, cu harta desfăcută pe el.

  Când Paula se sui în expresul de Geneva, în Zurich, alese un compartiment gol de la coada trenului. De acolo, putea să vadă orice călător care s-ar fi suit în tren după ea. Nu mai apăru niciunul până când trenul plecă din gară.

  Ştiind că expresul nu mai oprea nicăieri până la Berna, cam după o oră se ridică şi băgă un ac mic în partea valizei de pe plasa pentru bagaje. Astfel, avea să-şi dea seama, la întoarcere, dacă se atinsese cineva de valiză.

  Apoi o luă încet de-a lungul trenului, aruncând câte o privire în fiecare compartiment. Trenul era aproape gol. Cam pe la jumătatea trenului, se uită într-un compartiment şi aproape se opri, dar îşi forţă picioarele să continue să meargă.

  Aparent dormind într-un colţ al compartimentului în care nu mai era nimeni altcineva, se afla Keith Kent. Pe locul de lângă el se odihnea o valiză, aproape de el, atingându-l. ca şi cum ar fi simţit nevoia să fie sigur că nimeni n-o va examina în timp ce el doarme.

  Trecând pe lângă alte compartimente, văzu că mai sunt şi alţi călători în tren. Un palton împăturit pe un loc, genţi în plasele pentru bagaje, cărţi lăsate pe locuri. I-ar fi plăcut să vadă ce citesc, dar riscul ca posesorul cărţii să se întoarcă era prea mare.

  Ajunse la vagonul restaurant şi se opri. Văzu prin geamul uşii că era aproape plin. Chelnerii serveau masa. Se hotărî să se întoarcă în compartimentul ei – ar fi fost prea bătător la ochi să traverseze vagonul restaurant.

  Ajunsă în compartiment, se aşeză pe locul ei şi îşi reaminti să se uite pe geam la fiecare din cele câteva opriri ale trenului până la Geneva. Prezenţa lui Kent în tren o nedumerea. Ca el să n-o vadă, trebuia să se dea jos din tren ultima, în cazul în care mergea şi el până la Geneva. După ce-l va fi văzut de la fereastra ei că a coborât.

  Sosind, în cele din urmă, la Cornavin, îl privi pe Kent dându-se jos din tren, cu o valiză în mână. Îşi puse repede paltonul şi mănuşile şi se grăbi să coboare şi ea, cu propria valiză în mână. În faţa gării, îi spuse unui şofer de taxi s-o ducă la un mic hotel de lângă Cornavin, unde mai stătuse o dată.

  Nu se gândi nici o clipă că Philip putea petrece aceeaşi noapte la Hotel des Bergues. După cină, împrumută un mers al trenurilor de la recepţie şi se uită la expresul de Milano de a doua zi, de dimineaţă, care oprea la Sion.

  Nu realiză nici de această dată că alesese următorul expres după cel în care planificase Philip să se suie. Se dezbrăcă, făcu un duş şi se afundă în pat unde adormi de îndată. Dimineaţa se trezi brusc şi îşi aminti visul pe care îl avusese. Năluca, o siluetă neclară, o urmărea. Ea fugea, el aproape o prinsese, când se trezi.

  Mâncă un mic dejun englezesc [20], fără să uite sfatul lui Newman.

  „Când eşti în misiune, mănânci într-o fugă. Mănâncă oriunde ai ocazia. Pentru că nu ştii niciodată unde şi când va mai fi o altă masă.”

  Se întoarse la Cornavin cu taxiul când expresul intră în gară şi se sui în el. Tocmai se făcea comodă în compartimetul gol de clasa întâi, când cineva alerga pe lângă tren, ca să urce. Keith Kent.

  Când, mai târziu, expresul intră în Valais, Paula avu aceeaşi reacţie ca şi Philip. Se uită pe geam cu o senzaţie din ce în ce mai acută de fascinaţie şi groază.

  Se simţea ca şi cum ar fi intrat într-un iad alb. Văzu munţii acoperiţi cu zăpadă ivindu-se lângă tren când trecu prin Martigny, văile, cascadele îngheţate, câmpia îngropată în zăpadă, străjuită de munţi mari în ambele părţi şi lipsită de viaţă.

  „Va trebui să-mi mai cumpăr câteva pulovere la Sion”, se gândi ea.

  Îşi adusese cu ea un trenci îmblănit, cu glugă, pe care şi-o putea trage pe cap, dar când deschise pentru o clipă fereastra, compartimentul bine încălzit se răci ca gheaţa în câteva secunde. Trânti geamul, închizându-l la loc.

  Se uita pe fereastră şi încerca să pună la punct un plan de a-l localiza pe Philip. Acum era sigură că el luase un expres mai de dimineaţă. La datorie, Philip se scula foarte de dimineaţă. Apoi îi veni o idee.

  Era preocupată de cum se va da jos din tren la Sion, în cazul în care cobora şi Kent. Oprirea nu era decât de un minut. La difuzorul din compartiment, vocea unui bărbat o anunţă că se apropiau de Sion. Se ridică, văzu pe fereastră aerodromul, apoi totul fu înghiţit de o ceaţă albă, deasă ca bumbacul.

  „Încântător, gândi ea. Tocmai de ce aveam nevoie. Nu cred.”

  Când uşa automată se deschise, la capătul vagonului, Paula coborî pe peron şi se opri. Mult mai încolo, Kent coborâse deja şi se grăbea spre ieşire.

  „Asta înseamnă să ai un pic de noroc, îşi zise ea. Acum, am nevoie de o listă cu hotelurile din locul ăsta.”

  Văzu restaurantul, intră, se aşeză după ce-şi scoase paltonul şi-i comandă o cafea aceleiaşi chelneriţe care îl servise pe Philip mai devreme.

  — Aveţi cumva, vă rog, o listă a hotelurilor din Sion? Întrebă ea.

  — Vă pot da o broşură.

  Chelneriţa dispăru în fugă, se întoarse cu o broşură, i-o dădu Paulei şi plecă. Îi prefera pe bărbaţi ca clienţi, mai ales dacă erau singuri. După părerea ei, femeile puteau fi drăguţe, dar puteau fi şi foarte incomode.

  Paula studie broşura în timp ce-şi bău cafeaua. Conţinea un ghid al străzilor, o hartă a împrejurimilor, o listă cu hotelurile, însemnate fiecare cu câte o literă care era reprodusă pe hartă. Numără hotelurile.

  „O, Doamne, gândi ea. Douăzeci şi două. Aşa că termină-ţi cafeaua şi să mergem. Fir-ar să fie de ceaţă.”

  Ieşi din gară cu valiza în mână şi găsi un hotel nu departe de gară. Avea deja un scenariu în cap când intră şi îi spuse recepţionerului:

  — Îl caut pe un prieten, Philip Cardon. Se află într-unul din hotelurile din Sion, dar nu ştiu care. Problema e că mama lui e foarte grav bolnavă la Londra şi trebuie să-i spun şi lui. Stă cumva aici? Philip Cardon. Să vă spun pe litere?

  — Mă tem că aici nu stă nimeni cu acest nume.

  Se târî mai departe prin ceaţa care îi îngheţa faţa, deşi îşi trăsese gluga mult pe ochi. Găsi Sion-ul posomorât, iar clădirile plictisitoare. Poate din cauză că nu se mai vedea nimeni prin preajmă, iar ceaţa crea o atmosferă apăsătoare.

  Intră într-un hotel mai mic. La recepţie stătea un bărbat. Purta o vestă ponosită, deschisă peste burtă şi o cămaşă neîncheiată la gât, care avea nevoie să fie dusă la spălătorie. Avea părul gras, la fel şi pielea. Paula îşi recită povestea.

  — Nu mă prosti pe mine. Se uită pofticios la ea. Ţi-ai pierdut prietenul, nu-i aşa? Să-ţi zic dacă-i aici? Registrele hotelurilor sunt confidenţiale, aşa că asta e.

  Cu o figură imobilă, Paula scoase o bancnotă de zece franci din poşetă şi o ţinu între degete. Ochii lui mici străluciră. Paulei îi trecu prin minte c-o să-şi lingă buzele. El întinse o mână, înşfacă bancnota şi o făcu să dispară într-o clipită.

  — În regulă. Nu-i aici. Îţi arăt registrul.

  — Să nu-i cheltui pe toţi deodată, i-o trânti ea şi ieşi.

  Tot cu valiza în mână, se plimbă alene în josul străzii, când auzi o motocicletă apropiindu-se. Bărbatul de pe motocicletă, îmbrăcat în haine de piele neagră, opri lângă ea.

  — Tocmai ai venit? O întrebă el în franceză cu o voce dogită. Cu afaceri sau în vacanţă?

  — Tocmai plecam.

  El mai zise ceva, dar ea nu-l mai auzi şi acesta dispăru pe motocicleta lui în ceaţă. „Locul ăsta începe să mă scoată din sărite”, se gândi ea când văzu un magazin de haine. Intră şi nu-i trebui mult ca să-şi cumpere două pulovere pe gât, unul alb şi unul albastru pal.

  „În curând o să le port pe amândouă în acelaşi timp”, îşi zise. Apoi plecă mai departe, verificând hotel după hotel.

  Deodată văzu unul pe care uitase să-l însemne pe hartă. Hotelul Touring. Trase adânc aer în piept, intră şi se duse la recepţie.

  — Paula!

  Se întoarse. Philip tocmai coborâse în hol. Fugi spre ea. Ea dădu drumul valizei şi pungii în care avea puloverele. Philip o luă în braţe.

  — Doamne, cât mă bucur că te văd!

  — Poţi s-o spui şi pentru mine. Asta e al zecelea hotel, îşi ascunse capul la pieptul lui şi izbucni în lacrimi.

  Philip îi duse valiza Paulei sus, în camera ei, după ce se semnă în registru. Se pregătea s-o lase singură, când ea îl opri.

  — Nu pleca. Nu-mi ia decât câteva minute să despachetez, aşa că aşază-te acolo.

  — Eşti frântă de oboseală, ai nevoie de odihnă.

  — Am nevoie de un coniac tare la bar.

  El o privi fix. Vocea Paulei se schimbase, redevenise puternică, normală. O privi neîncrezător, în timp ce ea despacheta repede. Se opri după ce-şi aranjă toate hainele.

  — Da, zise ea, ştiu unde să le-ascund.

  — Ce să ascunzi?

  — Echipamentul de călătorie oarecum mortal; m-a aprovizionat Marler.

  — Înţeleg. Pe-al meu l-am ascuns sub lenjerie, în valiza pe care am lăsat-o deschisă şi la vedere. Oricine va răscoli prin camera mea va căuta o ascunzătoare obscură.

  — Bună idee. Bănuiesc că n-ai avut timp să descoperi ceva interesant.

  — Vei fi surprinsă.

  — Atunci, surprinde-mă.

  Philip îi spuse ce aflase de la chelneriţa din restaurantul gării. În timp ce el vorbea, ea îşi scoase micul arsenal şi puse totul în punga pe care i-o dăduseră la magazinul de haine. Apoi puse ambele pulovere groase, cu grijă, la loc şi aşeză punga pe un scăunel, lângă pat. Se mişca repede, dar eficient, însă totul îi luă câteva minute până ce se declară satisfăcută. Cam atunci termină şi Philip de povestit. Paula se rezemă de pat şi îşi încrucişă mâinile pe piept.

  — Deci ideea ta e să aşteptăm până când se ridică ceaţa, înainte să explorăm Col du Lemac, Kellerhorn-ul şi această extrem de suspectă staţie meteo?

  — Da. Putem să închiriem un vehicul cu lanţuri dintr-un loc pe unde-am trecut eu înainte să vin aici.

  — Mergem acum acolo. Ea îşi îmbrăcă paltonul peste hanorac. Pe dedesubt mai avea o bluză şi sub bluză două veste, plus pantaloni. Arată-mi harta şi ruta.

  Philip scoase harta, o întinse pe pat şi îi arătă ruta, urmărind-o cu degetul. Ea se aplecă peste hartă, memoră detaliile, apoi se ridică.

  — Hai s-o luăm din loc, Philip.

  — Ar fi mai bine dac-am închiria vehiculul mai târziu.

  — În cazul ăsta, nu putem să plecăm acum spre Kellerhom.

  — De ce nu? Ceaţa.

  — Ceaţa ne-ar acoperi plecarea din Sion. Cine şi-ar închipui că ne aventurăm pe Kellerhom pe o vreme ca asta? Dacă Brazii – pentru că, din câte mi-ai spus, sunt sigură că e Brazii – ajunge aici cu avionul mai târziu, azi, acţiunea ar putea începe destul de devreme.

  — S-ar putea să ai dreptate, spuse el, ridicându-se şi punându-şi paltonul şi fularul pe care şi le luase când plecase din cameră ca să iasă la o plimbare.

  — S-ar putea să nu am dreptate. Nu e decât un singur mod de a afla.

  — Ce ţi-ai băgat în geantă?

  — Ouă de paşti. În caz că ne întâlnim cu persoane mai puţin prietenoase.

  — Ce faci cu coniacul?

  — Nu se bea când conduci. Nu-mi mai trebuie. Şi îmi pare rău că m-am făcut de râs la sosire.

  — A fost o reacţie normală. Ceea ce mă uimeşte este metamorfoza ta de când am ajuns în cameră.

  — Bateria de rezervă. Mă întreb cum se descurcă Tweed şi ceilalţi în Zurich, medita ea cu voce tare când ieşeau din cameră.

  Fără să ia în seamă protestele lui Newman, Tweed ieşi singur din Schweizerhof în toiul nopţii. Nu mai ningea şi, în drum spre sediul central al poliţiei după o lungă conversaţie telefonică cu Beck, privi prin scuar. Newman se dusese la toaletă şi nu auzise telefonul.

  Era o noapte aspră, dar aerul îl răcori. Într-un colţ, văzu un bărbat care stătea, fără să facă nimic şi care îi aruncă o privire. Tweed îi făcu cu mâna. Din reflex, bărbatul îşi ridică şi el mâna pe jumătate ca să-i răspundă la salut, apoi o coborî repede.

  „Nebunii naibii, îşi spuse Tweed. Amatori.”

  Beck îl aştepta în camera lui, cu draperiile trase peste fereastra de unde se vedea râul Limmat. Tweed îşi scoase paltonul, în timp ce Beck termina de vorbit la telefon.

  — A mers, spuse el după ce aşeză receptorul în furcă. Prietenul meu, inspectorul Vincenau, se mişcă cu viteza fulgerului. A instalat deja trupe paramilitare pe aeroportul din Geneva. Oamenii erau îmbrăcaţi în salopetele tehnicienilor de întreţinere când s-au apropiat de cel de-al doilea avion pe care îl foloseşte Brazii, cel cu numele lui lipit pe tot fuzelajul. Avionul alb aşteaptă la Kloten.

  — Am avut noroc că tu ştiai de cel de-al doilea avion care aştepta la Geneva, comentă Tweed. Acum e şi el la Kloten?

  — Da, cred că Brazii îl lăsase la Geneva, să aştepte, în cazul în care ar fi avut nevoie să fugă cu el.

  — Există vreo şansă ca Brazii să audă despre ceea ce s-a întâmplat cu cel de-al doilea avion al său?

  — Nici o şansă. Vincenau se pricepe de minune la operaţiunile de acoperire. Echipajul avionului a fost arestat şi dus într-un loc secret de unde nu poate lua legătura cu nimeni.

  — Aş face bine să-l sun pe Jim Corcoran, şeful securităţii de la Heathrow, ca să-l pun în temă. Pot să folosesc telefonul tău?

  — Ăla-i cel mai sigur.

  Beck zâmbi amuzat, privindu-l pe Tweed cum formează numărul lui Corcoran din memorie. Aşa cum sperase şi Tweed, Corcoran era în biroul său. Alt om care lucra peste noapte. Tweed vorbi repede:

  — O să-l ai ascuns şi pregătit pentru mai târziu? Încheie el. Corcoran îl asigură că o să se ocupe personal de această chestiune.

  Tweed puse receptorul jos, iar Beck deschise interfonul, ca să-l cheme la el pe un anumit Joinvin.

  — E foarte inteligent. Dacă ţi-l dau ca escortă, n-o să te vadă nimeni la Kloten. Îi prezentă un bărbat înalt, bine făcut, care arăta de parcă ar fi fost majordom la o familie simandicoasă. Joinvin ştie deja ce are de făcut. Am vorbit cu el după telefonul tău. Aşa cifrat cum a fost, te-am înţeles.

  — Atunci, ce mai aştept? Întrebă Tweed, ridicându-se.

  — Bon voyage, spuse Beck.

  Trei ore mai târziu, un bărbat pe nume Tweed, cu ochelari cu ramă de baga la ochi şi cu faţa acoperită aproape în întregime de un fular, sosi la Kloten. Maşina de poliţie în care călătorea era escortată de motociclişti şi circula cu sirena urlând şi cu girofarul în funcţiune. Nici o altă sosire n-ar fi putut fi mai publică.

  Însoţit de un Joinvin îmbrăcat în uniformă de poliţie, bărbatul merse direct la poarta de plecare, fără să mai treacă pe la controlul paşapoartelor şi pe la vamă. Joinvin stătu cu el în timp ce ceilalţi pasageri ai primului zbor spre Londra se uitau la ei plini de curiozitate. Vreun VIP, fără îndoială.

  Joinvin îl însoţi până la scara avionului, când fu chemată clasa de afaceri. Biletul lui fusese cumpărat cu mult mai devreme de un bărbat în haine civile. Când intră în aeroport, un bărbat slab şi alb la faţă observă spectacolul, apoi se duse în grabă la un telefon.

  — Tweed tocmai se suie în avionul de Londra, îi raportă el lui Brazii. Sunt nervoşi ca nişte pisoi. Are o escortă de poliţişti. Tot tacâmul.

  — Mulţumesc.

  În camera lui de la Baur-en-Viile, Brazii se lăsă pe spate şi le zâmbi, lui Luigi şi lui Jose.

  — Veşti bune. Tweed se întoarce la Londra. Aşa că ducă-se învârtindu-se din ograda mea o dată pentru totdeauna. Îşi ridică privirea când intră Eve, fără să bată, ca de obicei. N-ai somn?

  — Se întâmplă prea multe. Ce se întâmplă? Întrebă ea obraznică, trântindu-se într-un fotoliu din faţa biroului lui.

  — Tweed a plecat. S-a suit de curând în primul avion spre Heathrow. A spus la revedere Zurich-ului şi Elveţiei.

  — Şi ceilalţi? Întrebă ea în mod subtil. Newman, Paula Grey şi Philip Cardon? Ca să nu mai spun de cei doi pe care nu i-aţi identificat.

  — Nu suntem siguri, îi replică Jose. Trupele noastre din gara principală au fost ridicate de oamenii lui Beck. A fost o razie, căutau droguri. O situaţie cât se poate de nefericită. I-au luat pe-ai noştri, pentru că i-au găsit înarmaţi.

  — Ghinion, comentă Eve fără entuziasm.

  — Eve, i se adresă Brazii, te las pe tine şefă aici până mă întorc eu. Mă întorc la Zurich pentru o scurtă vizită. Când plecăm, poţi să vii cu mine.

  — Unde să plecăm?

  — O să afli după ce o să mă hotărăsc, dar m-am hotărât să plec puţin mai târziu. Mai întâi, vreau să iau micul dejun.

  — Eu de cine mă ocup? Întrebă ea.

  — Eşti agresivă.

  — Ba nu sunt. Dar, dacă sunt şefă, vreau să ştiu cine sunt oamenii mei. Mi s-a părut o întrebare limpede, continuă ea în maniera ei obişnuită, plină de forţă.

  — Karl, Gunnar şi Francois. Vreau să supraveghezi atât Schweizerhof-ul, cât şi Gotthard-ul.

  — Acum, când s-ar putea să nu mai fie nimeni în ele?

  — Vreau să fiu sigur pe pariurile mele.

  — Călătorie plăcută în Xanadu [21].

  Ieşi din cameră ca un vârtej, dar închise uşa încet după ea şi se întoarse în camera ei.

  — Razie după droguri! Aiurea! Zise ea tare în spatele uşii închise.

  Îşi aprinse o ţigară, îşi turnă un pahar mare cu votcă şi se aşeză ca să se gândească. Apoi îl sună pe Brazii pe firul intern.

  — Eve la telefon. Ce faci cu Igor?

  — O să vină cu mine.

  — Voiam să verific.

  „Ei bine, ăsta e un punct câştigat, hotărî ea. Nu trebuie să mai am grijă şi de câinele ăla blestemat.” Rămase din nou pe gânduri. Philip Cardon, împreună cu care petrecuse câtva timp, nu ocupa nici un loc printre gândurile ei. Deci Brazii se întoarce la Zurich. Asta înseamnă că Bob Newman n-o să fie cu mult în urma lui.

  Philip conducea prin ceaţă, cu Paula pe scaunul din dreapta. Avea cu el un sac de pânză care se putea pune pe umăr. Paula îi indica drumul cu harta pe genunchi, dându-i instrucţiuni când să vireze.

  — De ce nu te-ai dus să-l vezi pe Anton Marchat când ai ajuns? Îl chestionă ea. Archie spunea că e foarte important şi tu aveai adresa.

  — L-am lăsat deoparte intenţionat. O să încercăm să-l găsim mai târziu. După ce se întunecă. Sunt prea mulţi motociclişti care dau târcoale. Dau târcoale.

  — Genevezii le spun Bombardierele de Piele, remarcă ea.

  — Bine. Sunt prea multe Bombardiere de Piele pe şosea. După ce se întunecă, o să avem mai multe şanse să nu mai dăm de ei. Trebuie să-l protejăm pe Marchat cât de mult putem.

  Lăsară Sion-ul în urmă şi începură ascensiunea sinuoasă spre Kellerhom. Brusc, ieşiră din ceaţă, lăsând-o sub ei ca un văl alb, ca o mare pe care plutea, ciudată, construcţia care semăna cu un castel. Apoi începură cu adevărat să urce, iar drumul deveni atât de îngust, încât cu greu ar fi trecut două maşini, în siguranţă, una pe lângă cealaltă.

  Roţile maşinii făceau faţă ferm porţiunilor de gheaţă de pe şosea, spre uşurarea nerostită a lui Philip. În partea lui, un abis abrupt cobora până în valea îndepărtată. În partea Paulei, peretele muntelui urca abrupt pe verticală. Paula era atât de aproape de el, încât simţea că o sufocă, dar îşi aminti că era mai bine decât să se uite în jos, în abis, fără nici o barieră care să-i menţină pe drumul ăsta diabolic.

  Un risc în plus era felul cum se unduia şoseaua după curbele periculoase. Philip aştepta tot timpul să întâlnească ceva coborând pe drum, dar până acum nu dăduse de nimic. Panta devenea din ce în ce mai înclinată. Îşi concentra întreaga atenţie la condus.

  Paula nu mai trebuia să-l ghideze şi se uită peste el la valea care se vedea în depărtare. Ieşise soarele, ceaţa se dizolvase, iar minusculul Sion semăna cu o hartă rutieră. Erau foarte sus acum şi Philip trebuia să rotească volanul, ca să treacă de fiecare curbă strânsă. După ce apăruse soarele, putea şi el să urmărească suprafaţa drumului. Zăpada se topea, scoţând la vedere gheaţa pe care o ascundea sub ea. Ajunse la o grotă mare, în peretele de stâncă şi intră în ea.

  — Mulţumesc lui Dumnezeu, zise Paula. E timpul să ne odihnim. De ce să nu trec eu la volan?

  — Încă nu. I-am prins gustul. Hai să ne dăm jos. Am chef de una dintre rarele mele ţigări.

  — Poţi să-mi dai şi mie una, zise ea, ieşind din maşină şi dezmorţindu-şi picioarele.

  — Tu nu fumezi.

  — Doar ocazional. Am fumat când am fost la pension, ca să ţin pasul cu celelalte fete. Luă ţigara pe care i-o oferi el, se înclină, ca el să i-o poată aprinde, trase cu grijă un fum şi îşi desfăcu braţele. Ce privelişte spectaculoasă. Tăcu. Unde te duci?

  — Mă uit doar, îi strigă el peste umăr.

  — Ai lăsat motorul mergând.

  — Vrei să rămânem în pană aici, sus?

  Philip se dusese în fundul marii grote, unde găsi o deschizătură îngustă în stâncă. Trecu prin ea şi descoperi o vale strâmtă şerpuind prin munte. Cascada din interiorul grotei era îngheţată şi strălucea în lumina soarelui. La intervale dese, din gheaţă ieşeau roci de pe care se topea zăpada. Philip arătă cu degetul în sus.

  — Iată vârful Kellerhorn-ului. Şi iată aşa-zisa staţie meteo.

  Paula rămase fascinată şi privi peste râpă. Nu departe, deasupra locului unde se aflau ei, se înghesuiau unele în altele câteva clădiri din beton alb, cu un etaj. O pădure de antene se ridica pe acoperişul plat al uneia dintre clădiri, care înconjura o structură conică, asemeni unui turn, redută ce se ridica în mijlocul lor.

  Philip scosese binoclul de mare putere pe care i-l dăduse Marler şi studia clădirile, când, deodată, înţepeni. Apăsă binoclul mai tare pe ochi.

  — Vezi ce se întâmplă cu turnul acela? Întrebă el. Se ridică, iar din el iese un fel de tijă. Tija e flexibilă, se învârte şi se înclină în diverse unghiuri.

  — O văd. Ce poate fi?

  — Tija revine la poziţia iniţială, verticală, îi relată Philip. Acum dispare la loc în turn. Dacă asta e o staţie meteo, mătuşa mea e un hering.

  — Nu ştiam că ai ca mătuşă un hering, comentă Paula, ca să mai atenueze tensiunea.

  Philip puse binoclul înapoi în buzunar. Îşi ridică privirea deasupra râpei.

  — Ştii ceva? Cu încălţăminte adecvată, ai putea să te caţeri în râpa aceea şi să te apropii de clădiri fără să te vadă nimeni.

  — Cred că am fost reperaţi de un paznic de sus.

  — Eu n-am văzut nimic. Probabil, e imaginaţia ta.

  Se strecură repede înapoi în grotă, după Paula. Ea se întoarse la maşină şi se sui pe locul pasagerului. De îndată ce Philip trecu la volan, îi spuse:

  — Eu tot mai cred că ne-a văzut un paznic.

  — Imagin.

  — Dacă mai zici imaginaţie, îţi ard una.

  — Nu când conduc. Zâmbi. Mergem mai sus. Bagă mâna în buzunarul meu dinspre tine. O să găseşti un aparat de fotografiat, unul micuţ. Când o să avem o imagine mai bună a locului, fă poze. Aparatul lucrează repede. Faci o poză, apeşi pe butonul de sus. Şi gata. Mecanismul derulează filmul automat, aşa că în următoarea clipă poţi să faci alta. Foloseşte tot filmul.

  — O să fac tot posibilul.

  Paulei i se păru că Philip conduce mai repede. Nu era periculos, dar, după ce văzuse obiectivul, el se aprinsese. Drumul avea turnante fără vizibilitate, iar Philip conducea suficient de repede ca s-o facă pe Paula să se agaţe de mânerul din dreapta ei. Urcau şi urcau şi urcau. „Nici un semn că Philip ar trece printr-o criză emoţională”, se gândea ea. Tweed ştia ce face.

  Începuse să se întrebe când o să ajungă în vârf, când Philip ocoli un alt afloriment, încetini şi trase maşina pe un mic platou, unde opri la adăpostul unei creste ca un tanc, desprinse din munte. Staţia meteo era la mai puţin de jumătate de kilometru depărtare.

  Paula se uita prin dispozitivul de vizare al aparatului şi făcea poză după poză. Philip îşi scoase din nou binoclul, îl focaliză pe clădiri şi îl ridică uşor până ce avu în obiectiv enormul vârf.

  — După cum ţi-am spus, poţi să-ţi dai seama de ce i se spune Kellerhom, îi spuse Paula care făcea poze în continuare.

  — Sigur că-mi dau seama.

  Vârful avea forma unui gigantic cap de mistreţ. Arăta incredibil de sinistru, acoperit cu un strat de gheaţă şi zăpadă care se topea. Ceea ce îl interesa pe Philip era panta oblică ce cobora abrupt de pe vârf spre staţia meteo. Bolovani enormi şi roci argiloase străpungeau zăpada, ca nişte boturi de rechini. Panta nu prezenta deloc siguranţă. Văzu şi râpa pe care o observaseră sub grota din stâncă urcând în continuarea pantei.

  — Uită-te la casele acelea vechi şi ciudate din interiorul perimetrului, comentă Paula. Parc-ar fi un sat vechi.

  Philip focaliză imaginea pe case. Construite, de mult, din lemn, casele aveau toate obloanele închise. Acoperişurile de şindrilă păreau reînnoite. „Foarte curios”, gândi el.

  — Gardul ăla de sârmă care înconjoară tot calabalâcul ăsta are, probabil, peste trei metri, spuse el, examinându-l prin binoclu. Deasupra are un fir de alarmă prevăzut la intervale cu senzori. Ai crede că păzesc Fort Knox.

  — Nu mai am film, îl informă Paula. Să sperăm că mai avem timp.

  — Nu se vede nici un paznic, îi spuse el.

  — Asta mă îngrijorează.

  Începură să coboare. Soarele dispăruse, mascat de o armată de nori negri ce se strângeau cu rapiditate dispre vest. Paula deschisese fermoarul genţii. Se apropiau de grota aceea mare din stâncă, unde se opriseră când urcaseră spre vârf.

  Curba pe care trebuia s-o ia Philip până să ajungă acolo era una dintre cele mai sălbatice şi mai înspăimântătoare de pe tot drumul acela de munte. Philip văzu gheaţă şi încetini cât putu de mult. Sub ei, Sionul, toată câmpia, totul dispăruse. Continuă să meargă cu viteză redusă, maşina târându-se ca un melc spre grotă.

  — Fii atent! Strigă Paula.

  Cu ambele mâini pe volan, Philip nu putea să reacţioneze. Aruncă o privire în stânga lui şi văzu trei Bombardiere de Piele în grotă. Unul avea un pistol-mitralieră în mână, pe care îl ridică pregătindu-se să tragă. Paula aruncă grenada pe care o scosese din geantă. Grenada ateriză aproape la picioarele celor trei.

  Urmă o explozie înfiorătoare. Toţi cei trei bărbaţi se răsuciră în aer, se izbiră de peretele de stâncă şi rămaseră nemişcaţi, întinşi pe jos. Philip îşi dădu seama că transpira. Se uită la Paula înainte să se dea jos.

  — Ai bănuit ceva.

  — Da. Nu se vedea nici un paznic. Când am fost aici mai devreme, tu ai spus că râpa poate fi escaladată. Aşa că m-am gândit la posibilitatea coborârii ei. Iar ăsta e un loc ideal pentru o ambuscadă.

  — Trebuie să scap de cadavrele alea. Vor fi o dovadă moartă când vor fi descoperite. Şi nu mă joc cu cuvintele.

  — N-am chef de glumă. Poate mai trăiesc.

  — Mă îndoiesc. În grota aceea închisă – cu pereţi stâncoşi – schijele de grenadă sunt ucigătoare.

  — Te rog să verifici.

  — Bine.

  Verifică frânele, o lăsă pe Paula singură şi intră în grotă. Le verifică pulsurile celor trei bărbaţi. La doi dintre ei, carotida era imobilă. Cel de-al treilea mai avea un puls slab. Dacă şi-ar reveni, ar povesti ce s-a întâmplat. Apucă primul cadavru de picioare, îl trase până în spatele maşinii, la marginea prăpastiei şi se uită în jos. Un abis fără fund, care cobora, probabil, sute de metri. Rostogoli cadavrul în abis. Acesta se învârti în aer şi dispăru.

  Se întoarse să ia al doilea cadavru, de care se descotorosi la fel ca de primul. Paula se uita în altă parte. Apoi îl luă şi pe bărbatul care mai respira, îl târî până la marginea prăpastiei şi îi dădu drumul să cadă.

  — Aşa cum am crezut, minţi el când se urcă la volan. Toţi erau morţi.

  — Atunci ai făcut ce trebuia să faci.

  Nu se mai auzi nici un cuvânt pe tot drumul până în Sion.

  Avionul Lear, cu fuzelajul acoperit aproape în întregime de numele lui Brazii scris cu majuscule, survola Franţa şi urma în curând să treacă marea înainte să aterizeze pe Heathrow.

  Tweed îşi petrecu mare parte din timp pălăvrăgind cu pilotul şi cu copilotul, în cabina lor. Descoperise că amândoi zburaseră cândva cu Swiss Air Force. Operatorul radio se învârti în scaun ca să vorbească cu Tweed pentru a cincea oară. Vorbi în engleză din respect pentru gazda lui.

  — Se formează o adevărată furtună de rapoarte. Se petrece ceva ciudat la Moscova. Se zvoneşte că preşedintele a demisionat din motive de sănătate. Se zvoneşte că un anumit general Marov aduce divizii armate în oraş. Se zvoneşte că frontierele Rusiei au fost închise.

  — Seamănă destul de mult cu ceea ce mă aşteptam, replică Tweed.

  — Avem un mesaj personal de la şeful poliţiei, Arthur Beck, pentru dumneavoastră. Nu l-am înţeles prima oară şi i-am rugat să-l mai repete o dată. Beck spune că originea zvonurilor e la Zurich.

  — Iarăşi e aşa cum m-am aşteptat. Mulţumesc.

  Avionul cobora cu repeziciune. Pilotul se întoarse către Tweed.

  — Vom ateriza în scurt timp, domnule.

  — Vă sunt foarte recunoscător. Ştiţi că acest avion şi echipajul său trebuie să fie la dispoziţia mea după ce aterizăm?

  — Da, domnule. Speraţi să zburaţi din nou în curând?

  — Cât se poate de curând. Acum mă voi întoarce la locul meu.

  Cel care se cufundă în fotoliul luxos şi îşi legă centura de siguranţă era un Tweed foarte satisfăcut. Avea să sosească la Londra cu trei ore înainte de primul zbor planificat.

  Beck era furios. Stătea în cabinetul său, holbându-se la foile de hârtie pe care le scosese din teleimprimator, cu rapoarte ale agenţiilor internaţionale de ştiri. Moscova. Moscova. Moscova. Îşi ridică privirea şi se uită la Joinvin, care tocmai intrase în încăpere. Flutură maldărul de hârtii.

  — Ştim că toate astea vin din zvonurile pe care Brazii le răspândeşte de aici. Din Zurich. Ai aflat de unde?

  — Nu, domnule. Maşinile radar sunt pe teren şi încearcă să detecteze sursa transmisiilor radio, dar avem o problemă.

  — Ştiu că avem o problemă. Detectarea sursei.

  — Ceea ce voiam să spun, domnule, e faptul că se pare că Brazii foloseşte un fel de vehicule care ne bruiază maşinile radar.

  — Foloseşte şi echipament de bruiere! Hai să recunoaştem. Omul ăsta e un geniu în organizare. Cum îi dăm de cap?

  — Am găsit o maşină despre care ştim că foloseşte aparatură de bruiere, lângă lacul de la marginea Bahnhofstrasse. Problema e că nu avem autorizaţie să controlăm un vehicul particular. Eu am o idee.

  — Care?

  — O să fac o listă cu oamenii care s-au plâns că radiourile lor au fost interferate. O să le iau numele din cartea de telefon.

  — Dă-i drumul. Ştii, Joinvin, o să mă mai gândesc dacă o să te promovez sau nu.

  — Asta e tot ce faceţi, spuse Joinvin într-o dispoziţie bună. Vă gândiţi la asta.

  Interfonul bâzâi, Beck răspunse, ascultă, apoi apăsă un buton ca să-l închidă. Se uită la Joinvin.

  — Strălucită ideea aceea a ta. Uit-o. Transmisiile radio au încetat. Omul ăsta se joacă cu mine. E întotdeauna cu un pas înainte în jocul ăsta. Acum am aflat, de la şeful securităţii de pe Kloten, că pilotul avionului personal al lui Brazii a completat un nou plan de zbor. Pleacă la Sion în dimineaţa asta, mai târziu. Întotdeauna cu un pas înaintea mea, repetă el.

  — Nu întotdeauna, îi aminti Joinvin. El nu ştie că Tweed e deja la Londra.

  Eve, îmbrăcată complet, intră în cabinetul lui José, lividă la faţă. Întotdeauna se înţelesese bine cu José, care acum ridică privirea, zâmbi, apoi se încruntă.

  — Ce s-a întâmplat?

  — N-am putut să dorm, aşa că m-am dus să mă plimb. Ce se întâmplă? O iau pe o stradă laterală din Bahnhofstrasse şi doi tineri americani mă întreabă de o adresă. Apoi încearcă să mă atace.

  — Doar n-au.

  — Nu. L-am izbit pe unul din mocofani cu călcâiul în fluierul piciorului. A urlat şi mi-a dat drumul. M-am întors şi i-am ars celuilalt un genunchi în burtă. Au şters-o al naibii de repede, dar simt că am nevoie de protecţie.

  — Nu o armă.

  José descuie un sertar, scoase un tub cu o duză în vârf şi i-l întinse.

  — Asta e fixativ, zise ea, citind ce scrie pe tub. Dacă aş fi ştiut, aş fi putut să-mi cumpăr şi eu unul de la magazin.

  — Nu, n-ai fi putut. Şi nu apăsa pe buton. Tubul acesta conţine gaz Mace. Ce scrie acolo e un camuflaj. Gazul ăsta e ilegal.

  — Pot să omor pe cineva cu el?

  — Nu, dar poţi să-l paralizezi pentru o vreme. Ţine-l la tine în geantă tot timpul.

  — Mulţumesc, José. Ştii că eu sunt şefă cât timp sunteţi voi la Sion? Mă întreb dacă printre cei de care mă voi ocupa se numără şi Gustav, care, de asemenea, rămâne în Zurich.

  — Eu n-aş încerca să-i dau ordine lui Gustav. E un om urât. Şi nu numai când te uiţi la el.

  — Am să iau sfatul tău în considerare. Ezită. Am ieşit să mă plimb cam acum o oră. Am văzut mulţi bărbaţi care lucrează pentru Brazii, intrând într-o clădire de pe Bahnhofstrasse. Se grăbeau. Ce făceau acolo la ora asta, noaptea?

  — N-ar trebui să-ţi spun, ezită José. O să-ţi spun, totuşi. Se ocupau cu ceea ce Brazii numeşte schimb radio, contactau oameni din toată lumea. Nu ştiu de ce.

  — Pare o nebunie. Mai bine m-aş întoarce în pat şi-aş încerca să dorm puţin. Mulţumesc încă o dată pentru tub.

  Newman şi echipa lui erau în expresul de noapte spre Geneva. Se îmbarcaseră separat în trenul aproape gol. Newman stătea singur în colţul unui compartiment de clasa întâi. Ştia că Marler patrulează pe coridor din când în când, făcând de pază. Newman părea că doarme, dar se trezi imediat ce Marler intră în compartiment.

  — Totul e liniştit, raportă el. Ce facem când ajungem în gara Cornavin?

  — Mâncăm la bufet – la mese separate. Apoi ne urcăm în expresul de Milano. Sunt numai câteva opriri până la Sion.

  — Şi când ajungem acolo?

  — Verificăm toate hotelurile până dăm de Paula şi de Philip. Nu-mi place că sunt singuri în zona aceea. O să fie plin de ticăloşii lui Brazii.

  — Şi după ce-i găsim pe Paula şi pe Philip. Presupunând că-i găsim? Întrebă Marler.

  — Încercăm să localizăm staţia de la sol care controlează satelitul ce înconjoară pământul pe deasupra capetelor noastre. După ce o s-o găsim – pentru că o vom găsi, spuse Newman categoric – vom distruge lucrul ăsta blestemat.

  — S-ar putea să întâmpinăm o mică opoziţie care nu va fi de acord cu asta.

  — Atunci, vom distruge opoziţia. Newman se uită pe geam. Ajungem la Cornavin peste un minut.

  Monica îşi ridică ochii umflaţi de pe biroul ei şi rămase uimită când Tweed intră în cabinet.

  — Asta e magie, zise ea. Am primit un mesaj de la Beck prin care mă anunţă că iei primul avion din Zurich. Ai ajuns cu trei ore mai devreme.

  — Uneori, e nevoie de puţină magie. Îi prinde pe oameni pe picior greşit. Cei de faţă se exclud, nota bene. Îşi scoase fularul şi paltonul şi dădu drumul genţii lângă birou. Unde e Howard?

  — Tocmai s-a întors din Downing Street.

  — De câte ori a fost la Sfânta Sfintelor?

  — De trei ori în ultimele douăzeci şi patru de ore.

  — Prea multe vizite. Nu face altceva decât să-l alerteze pe primul-ministru. Va trebui să mă duc eu însumi pe nemaipomenita Downing Street, să-i calmez.

  — Aţi auzit de zvonurile astea? Vin din toată lumea. Inclusiv din Tokyo.

  — Da. Tweed nu era dispus să treacă lucrurile cu vederea. Îşi ridică privirea de la birou când intră Howard, ca o vijelie. Ţi-ai pierdut timpul la palavre cu primul-ministru?

  Howard, de obicei îmbrăcat imaculat, arăta acum de parcă şi-ar fi bătut joc un croitor de el. Haina costumului său elegant era şifonată, dunga de la pantaloni era încă acolo, dar asta era tot. Cravata stătea strâmb şi se deschisese la nasturii de la guler ai cămăşii. Tweed, în schimb, parcă era coborât dintr-o revistă de modă.

  — Slavă Domnului că te-ai întors. Nu mă aşteptam să te văd aşa. de curând, zise Howard aproape bâlbâit. Nu ştii ce se întâmplă.

  — De fapt, ştiu.

  — În Downing Street e ca la nebuni. Washington-ul a căpiat. Parisul se învârte în jurul cozii.

  — Calmează-te, zise Tweed încet. Şi, te rog, stai jos. Parc-ai fi un dansator de tangou îndopat cu cocaină.

  Howard se prăbuşi în cel mai mare fotoliu din încăpere, lăsându-şi mâinile să atârne peste braţele acestuia şi se holbă la Tweed cu o privire sticloasă, continuând să vorbească:

  — E la nivel global. E peste tot. Lumea a înnebunit.

  — Aşa că hai să nu înnebunim şi noi cu ea, zise Tweed cu aceeaşi voce calmă. Eşti terminat, extenuat. Mă duc să-l văd pe primul-ministru, să-l lămuresc cum stau lucrurile.

  — Să fii atent.

  — Ba nu, n-o să fiu. O să fiu grosolan. Grosolan ca instrumentul acela notoriu de care vorbeşte poliţia când e ucis cineva.

  — Ah, dragul meu, o să torni gaz pe foc.

  — Exact. O să iau şi o canistră cu benzină cu mine.

  — Ce fac ceilalţi? Întrebă Howard pe un ton degajat.

  — Credeam că n-o să mai întrebi. Sunt oamenii tăi. Newman era cât pe-aci să fie ucis, dar acum e bine. Paula şi Philip au fost antrenaţi într-un schimb de focuri în Geneva. Rezultatul a fost şase cadavre. Din fericire, nu şi ale lor. Ticăloşii implicaţi în ambele cazuri îi aparţin lui Leopold Brazii.

  — Brazii? Repetă Howard cu o voce uluită.

  — Da, Brazii. Seamănă cu Brazilia, dar nu e vorba de ţară. Bărbatul drăguţ pentru care Casa Albă, Downing Street-ul şi Elysee-ul organizează dineuri cu şampanie ca să-l distreze. Acel Brazii.

  — Eşti încredinţat de lucrul ăsta? Se smiorcăi Howard.

  — Nu, nu sunt încredinţat, sunt sigur. O ştiu chiar din gura lupului. Lupul, în cazul de faţă, fiind Brazii. Ia-ţi patul pliant în cabinet, aruncă câteva pături pe el, bagă-te şi tu acolo şi culcă-te. O să vină Monica să te acopere.

  — Nu e nevoie. Howard făcu un efort ca să se ridice. Fac cum zici tu. Cum stau lucrurile pe frontul din Europa?

  — Nu cred că vrei să ştii. Cineva are – şi va avea grijă – de ele. E timpul de culcare, Howard.

  Monica se uită la Tweed de îndată ce rămaseră singuri.

  — Să-l acopăr, auzi!

  — Am crezut că asta o să te dea gata, îi spuse Tweed răutăcios. Acum încearcă să-l prinzi la telefon pe secretarul personal al prim-ministrului. Vorbeşte cu el. Spune-i c-o să ajung în Downing Street în treizeci de minute de acum, ca să vorbesc cu prim-ministrul. Dacă protestează în vreun fel, nu mă mai duc. Acum sau niciodată.

  — E cam dur, zise ea, întinzându-se după telefon.

  — Mă simt destul de dur.

  În cabinetul său din Geneva, unde se întorsese mai devreme din Zurich, Bill Franklin ridică receptorul. Era Lebrun, omul lui care supraveghea gara Cornavin.

  — Da, ce e? Întrebă Franklin amabil.

  — Expresul de Zurich a sosit acum cinci minute. Unul dintre pasagerii care au coborât era Robert Newman. S-a dus la bufet şi acum îşi ia micul dejun. Alt punct care m-a intrigat: alţi trei bărbaţi au coborât din expres şi au intrat în bufet unul câte unul, pe rând. E devreme şi, în mod normal, la ora asta sunt foarte puţini clienţi în bufet. Eu cred că s-ar putea să fie împreună.

  — Ce fel de oameni sunt ceilalţi trei?

  — Nu mi-ar plăcea să am de-a face cu niciunul din ei, replică Lebrun. Sunt foarte sigur că aşteaptă să urce în expresul de Milano nu peste mult timp. Cam în jumătate de oră.

  — Lebrun, ce te face să crezi asta? Mi se pare că te cam hazardezi cu presupunerile.

  — Nu chiar aşa de mult. M-am plimbat şi eu prin bufet şi Newman studia un mers al trenurilor. Deschis la pagina cu trenurile spre Milano.

  — Te-a lăsat să vezi la ce se uita? Întrebă Franklin sceptic.

  — Păi, eu nu m-am oprit decât o clipă la masa lui.

  — O clipă pe care Newman a observat-o. Intenţionat te-a lăsat să vezi pagina la care se uita el. Eu trebuie s-o iau din loc. Ia-mi două bilete pentru Milano. Unul pentru clasa întâi, altul pentru clasa a doua. Aştepţi pe peron şi-mi dai biletele când ajung acolo. Urc eu însumi în expresul de Milano. Ai face bine să te duci chiar acum la agenţia de bilete.

  Franklin rămase pe gânduri câteva momente după ce convorbirea luă sfârşit. Milano? Se îndoia. Tocmai descoperise că Leopold Brazii are o vilă în munţi, undeva pe lângă Sion. „Aş face bine să mă duc să văd ce se întâmplă în partea aceea de lume”, îşi zise, ridicându-se şi scoţând, dintr-un dulap, o valiză gata făcută.

  Lui Newman nu-i păsă câtuşi de puţin cine altcineva se mai suia în expres. Putea să afle trimiţându-l pe Marler într-o patrulare de-a lungul trenului de îndată ce va fi plecat din Geneva. Aşadar, în timp ce oamenii lui intrau în alte compartimente, el nu-l văzu pe Bill Franklin care, cu o valiză în mână şi îmbrăcat într-un trenci, se suia în tren undeva, aproape de capăt, dar Franklin îl văzu dispărând într-un vagon de la mijloc.

  Cu cinsprezece secunde înainte ca trenul să părăsească gara Cornavin, un alt pasager se urcă într-unul din ultimele vagoane. Cu o bască neagră pe cap şi ochelari cu lentile simple, îşi alese un loc într-un colţ şi îşi lăsă geanta pe locul de lângă el, în compartimentul de altfel gol. Archie era de nerecunoscut. Renunţase până şi la chiştocul de ţigară, fumat pe jumătate.

  Mult mai devreme, în timpul nopţii, stătuse în Zurich, în Hauptbahnhof, când armata de detectivi ai lui Beck invadase gara. Detectivul care îi verificase identitatea nu văzuse nici un motiv să fie suspicios faţă de omuleţul blajin.

  Archie îşi dăduse imediat seama de ce câteva personaje dubioase sunt arestate. Se grăbise să se întoarcă la micul său hotel din apropiere, folosit în cea mai mare parte de comis-voiajori, îşi achitase nota de plată, îşi luase geanta şi se întorsese la gara principală. Acolo îşi reluase pânda.

  Archie putea să aştepte la nesfârşit, fără să-şi piardă răbdarea sau să obosească. În cele din urmă, insistenţa îi fusese răsplătită când îl văzuse pe Newman luând primul expres spre Geneva. Atunci luase şi el acelaşi tren şi dormise tot drumul, trezindu-se la puţin timp înainte de a junge în Cornavin. Acum luase alt tren.

  „Anton Marchat, se gândi el, stând în colţul său. Sunt sigur că uită de Marchat. O să mă duc eu să-l văd, când trenul ajunge la Sion.”

  Marler nu începuse încă să patruleze prin expres ca să vadă cine mai e în el, când Newman, singur în compartiment, auzi uşa deschizându-se. Îşi strecură mâna dreaptă în haină, apucă Smith & Wesson-ul şi se uită în sus.

  — Nu e cazul să te alarmezi, Bob.

  Bill Franklin zâmbea când intră în compartiment şi închise uşa. Îşi aruncă bagajul pe un loc şi se aşeză în faţa lui Newman. Îşi împături cu grijă trenciul şi-l puse peste bagaj.

  — Sper că nu te deranjez. Te-aprinzi repede cu arma.

  Deranjat pe moment de faptul că Franklin îşi dăduse seama de ce făcea, Newman îşi aminti că tovarăşul său de călătorie fusese în armată.

  — Nu se ştie niciodată, răspunse el.

  — Nu se ştie niciodată, încuviinţă Franklin. Te deranjează dacă îmi aprind un trabuc?

  — Dă-i drumul. Credeam că ai simţit mirosul de fum, tocmai mi-am stins ţigara.

  — L-am simţit, dar aşa e frumos, să ceri voie, spuse Franklin, zâmbind.

  Newman auzise că Franklin dădea gata femeile. Putea acum să înţeleagă motivul succeselor sale amoroase. Franklin avea un fel degajat de a fi, era curtenitor şi zâmbea mult.

  — Cum de-ai ştiut că sunt în trenul ăsta? Întrebă el dintr-odată.

  — Am o bună echipă de detectivi. Am avut un om care supraveghea aeroportul, unul la Annemasse, o gară liniştită la frontiera sudică a Genevei cu Franţa. Chiar în locul pe unde Brazii putea să-şi aducă mercenarii. Şi pe-acolo i-a adus. Şi un al treilea om care supraveghea Cornavin. El te-a localizat.

  — Aşa că te-ai decis să vii şi tu la o plimbare? Se interesă Newman, urmărind îndeaproape reacţia lui Franklin.

  — Nu. Am decis că ai nevoie de toate întăririle pe care le poţi primi. Nu cred că ştii ce te-aşteaptă în Valais.

  — Ce mă aşteaptă?

  — Cel puţin patruzeci dintre criminalii profesionişti ai lui Brazii au trecut prin Geneva şi s-au suit într-un tren spre est. Se opri ca să reteze capătul trabucului, apoi trecu un chibrit înainte şi înapoi ca să-l aprindă, spre marea lui satisfacţie. Şi, cu siguranţă, ne-au scăpat câţiva.

  — Deci ai venit să mă sprijini?

  Franklin îşi luă valiza şi o puse pe locul de lângă Newman. O descuie, îi deschise capacul, dând la iveală o jachetă îndoită cu grijă. Aruncă o privire pe coridor, apoi ridică jacheta. Pe o pereche de pijamale stătea cuibărit un pistol-mitralieră, un Heckler & Koch MP5 de 9 mm.

  — Tu nu crezi în lucrurile făcute pe jumătate, comentă Newman, în timp ce Franklin puse repede jacheta înapoi şi închise valiza.

  Trase adânc din trabuc.

  — Nu, nu cred în lucrurile făcute pe jumătate. Trebuie să ştii că bebeluşul ăsta trage şase sute cincizeci de cartuşe pe minut. Am o mulţime de încărcătoare de rezervă.

  — Eu aş zice că eşti pesimist, zise Newman, zâmbind.

  — Eu aş zice că sunt realist. Ne apropiem de un mare câmp de luptă. Ştii că Brazii are o vilă sus, la Col de Roc, de unde se vede gheţarul? Chiar deasupra Sion-ului.

  — Nu, nu ştiam.

  — A proiectat-o singur. E echipată cu un transmiţător radio de mare putere. Da, Bob, asta ne-aşteaptă. Un mare câmp de luptă.

  Tweed se întoarse în Park Crescent la două ore după ce plecase la Downing Street. Intră în cabinetul său, îşi scoase paltonul şi îl aşeză pe un umeraş după ce îşi puse mănuşile pe birou. Monica îl privi cu o nerăbdare crescândă, sigură că el se chinuia. Apoi îi văzu expresia melancolică şi îşi dădu seama că se gândea la ceva. Se aşeză la biroul lui, cu aceeaşi înfăţişare preocupată.

  — Vrei nişte cafea? Îndrăzni ea.

  — Da, te rog. Tăcu. După ce îţi povestesc ce s-a întâmplat.

  — Primul-ministru e încă buimăcit, bănui ea.

  — Nu, acum nu mai e. Am vorbit cu el cât de sincer am putut şi m-a ascultat. Când am terminat, se calmase. Acum poate chiar să ia o hotărâre.

  — Şi a luat?

  — Da. A fost de acord cu câteva propuneri pe care le-am făcut. În primul rând, a alertat Forţa de Reacţie Rapidă ca să fie gata, să zboare în Europa. Apoi i-a telefonat cancelarului german şi i-a spus să aibă aerodromurile pregătite, ca să-i primească pe oamenii ăştia când aterizează.

  — I-a spus. I-a spus cancelarului german?

  — Parcă aşa am zis. De fapt, cancelarul chiar s-a bucurat că cineva ia o hotărâre. De asemenea, i-am sugerat prim-ministrului să refuze orice telefon de la Casa Albă, i-am propus ca preşedintele să fie informat că primul-ministru nu e disponibil şi că toate telefoanele să fie preluate de secretarul său personal.

  — În ce scop?

  — Să împiedic ca nebunia de la Washington să se răspândească. La Casa Albă e cea mai mare panică din câte s-au văzut. În esenţă, am potolit spiritele.

  — N-ai pus gaz pe foc, aşa cum i-ai spus lui Howard?

  — Asta a fost doar ca să-i închid gura. Cum se mai descurcă Reginald cu calculatoarele lui jucărie?

  — E sus, cu echipa. Sunt înnebuniţi.

  — Aşa ar trebui să fie. Dau o fugă până sus şi îi liniştesc. Dacă e gata cafeaua până mă întorc, o să-ţi fiu foarte recunoscător.

  Tweed o luă în sus, pe scări. Uşa de la camera computerelor era deschisă şi luminile pâlpâiau. Intră să-l caute pe Reginald, tipul cu părul lung care se întrecea cu munca, pe care îl găsi cu ochii fixaţi în computerul principal. Ceilalţi doi asistenţi ai săi păreau la fel de hipnotizaţi de echipamentul lor.

  — Aţi ajuns undeva? Întrebă Tweed.

  — Eu aş zice că da. Ochii bulbucaţi ai lui Reginald străluciră când se întoarse să se uite la Tweed. Problema e că nu putem face faţă cantităţii de date pe care o primim.

  — Date? Prostiile cu care aţi fost îndopaţi? Până acum nu s-a întâmplat nimic important.

  — Greşiţi, domnule. Uitaţi-vă pe ecran. Se raportează mişcări vaste de trupe care converg spre Moscova din toate direcţiile.

  — Sateliţii confirmă acest lucru? Ei ar trebui să vadă aceste mişcări.

  — Păi, până acum nu le-au confirmat.

  — Asta nu te intrigă? Întrebă Tweed binevoitor.

  — Comunicaţiile moderne sunt o treabă complicată, spuse Reginald, vrând să-şi dea importanţă.

  — Nu mi-ai răspuns la întrebare.

  — Primim rapoarte din toată lumea.

  — Eu am întrebat dacă sateliţii confirmă aceste rapoarte.

  — Păi, Washington-ul s-ar putea să ţină pentru ei ceea ce primesc din sursa aceea.

  — De ce-ar face-o? Întrebă Tweed.

  — Habar n-am.

  — Atunci, o să-ţi spun eu. Pentru că sateliţii n-au reperat ceea ce spun rapoartele acelea alarmante. Nu le-au reperat, pentru că ele nu au loc. Nu încă.

  — Asta ce vrea să însemne, domnule?

  — Voi vedeţi-vă de treabă. În curând s-ar putea să fiţi copleşiţi de veşti cutremurătoare.

  Înainte ca Reginald să-l întrebe ce voia să spună, Tweed plecă şi se întoarse în cabinetul său. Monica îi turnă cafea dintr-un ibric mare şi adăugă lapte. Tweed se aşeză şi bău o ceaşcă plină, fără s-o lase de la gură. Monica i-o umplu din nou.

  — O să trag un pui de somn în fotoliul ăsta, spuse Tweed după ce bău şi cea de-a doua ceaşcă.

  De-abia închise ochii, că sună telefonul. Îi ţinu închişi până ce Monica răspunse.

  — Iartă-mă, e Beck la telefon.

  — Salut, Arthur. Am ajuns în timp-record. Echipajul tău aerian e superb. Stau şi mă aşteaptă la Heathrow pentru când o să vreau să decolez din nou.

  — Bine. Îţi mai dau veşti. Brazii şi-a amânat plecarea cu avionul de pe Kloten. Se joacă de-a şoarecele cu pisica.

  — Ceea ce el nu ştie e că eu sunt pisica şi el e şoarecele. Dacă mai suni şi eu nu sunt aici, vorbeşte cu Monica. Ea va şti cum să ia legătura cu mine. Cum e vremea la Zurich?

  — O întrebare tipic englezească. Ninge, nu prea tare. Ăsta a fost motivul pilotului lui Brazii pentru care şi-a schimbat planul de zbor.

  — Dar ar fi putut să decoleze?

  — Şeful securităţii de pe Kloten mi-a spus c-ar fi putut s-o facă în siguranţă.

  — Asta înseamnă că Brazii lucrează la un orar. Mulţumesc că mă ţii la curent. Şi aş aprecia dacă ai continua s-o faci.

  — Deci, ce mai aştepţi? Întrebă Monica după ce ascultă toată convorbirea şi puse receptorul ei jos.

  — Marea lovitură a lui Brazii. Problema e că nu ştiu ce formă va lua această lovitură, dar o să ştim când o să se întâmple.

  Tweed închise din nou ochii şi, după ce-şi lărgi cravata şi îşi desfăcu gulerul, adormi.

  În Zurich, Brazii îl chemase pe Craig în camera lui de zi. Igor, aşezat lângă el, se ridică şi rânji, arătându-şi dinţii când vizitatorul intră în cameră.

  — Stai jos, Craig. Toţi cei care vin cu avionul sunt gata de plecare?

  — Da, de câteva ore.

  — E timpul să mergem. Brazii se uită la ceas. Zborul va fi scurt, aşa că o să ajung la vilă la timp. Vreau să iei legătura cu controlorul de zbor de la aeroportul din Sion, ca să aibă pista pregătită pentru aterizare.

  — Maşinile ne aşteaptă să ne ducă direct pe Kloten, raportă Craig, plin de sine.

  — Sper din tot sufletul să fie gata.

  — Cine o să aibă grijă de Igor în avion? Întrebă Craig, aruncându-i dulăului o privire lipsită de entuziasm. Jose?

  — Nu. Tu o să ai grijă de el. Îi place să-şi odihnească labele din faţă pe genunchii cuiva când zboară cu avionul. Genunchii tăi îi vor servi de minune.

  — Ai spus c-o să ajungi la vilă la timp. La timp pentru ce?

  — Ca să trimit primul semnal laboratorului de peste vale.

  — Un semnal pentru ce? Continuă Craig să bombăne.

  — O să afli când o să-l trimit, nu-i aşa? Brazii zâmbi larg. Acum, gata, du-te la ceilalţi şi plecaţi împreună la aeroport. Şi trimite-o pe Eve, am o vorbă cu ea.

  — Probabil că doarme.

  — Atunci, scoal-o.

  Eve era încă trează; bea şi fuma, când Craig bătu cu putere la uşa ei.

  — Nu poţi să baţi mai încet? Întrebă ea după ce deschise şi văzu cine e la uşă.

  — Nu. Şeful vrea să te vadă. Chiar în clipa asta. Aşa că ia-o la picior.

  — Ştii, Craig, ai cel mai încântător fel de a te exprima.

  Remarca ei rămase fără răspuns. Craig tropăia deja pe coridor, ca să le spună celorlalţi că pleacă. Eve se uită în oglindă să vadă cum arată, îşi netezi, cu o perie, părul negru şi îl dădu pe spate.

  Apoi merse încet pe coridor, intră în camera lui Brazii fără să bată, închise uşa, se duse direct la scaunul din faţa biroului, se aşeză şi îşi încrucişă picioarele frumoase. N-o grăbea nimeni.

  — Categoric, ştii să te mişti, zise Brazii sarcastic.

  — Unde e căţeluşul?

  — Craig o să-l ducă imediat la aeroport. Tu te înţelegi destul de bine cu Robert Newman, aşa e?

  — Da, sigur, minţi ea. De ce? Vrei să mă dau bine pe lângă el?

  — Mă întreb de ce se dau bărbaţii în vânt după tine aşa de uşor.

  — Bărbaţii sunt împinşi de dorinţă spre femeile frumoase. În cazul meu, probabil e personalitatea mea irezistibilă, spuse ea cinică.

  — Dacă zici tu. Brazii se uită din nou la ceas. Într-o clipă trebuie să plec.

  — De ce m-ai întrebat de Newman?

  — Ajung şi la asta. La momentul potrivit, o să mă întorc la Zurich. Nişte afaceri neterminate pe care trebuie să le duc la bun sfârşit. E posibil ca Newman să vină după mine aici. Dacă mai e în viaţă. În acest caz, vei putea să-ţi practici magia neagră pe el. Aş vrea să ştiu unde e Tweed. Ai putea să te ocupi de asta, nu-i aşa?

  — N-ar trebui să fie imposibil. M-am descurcat şi cu bancherii aceia cu care mi-ai cerut să fac cunoştinţă. Se aplecă în faţă. Cei care au fost ucişi de o creatură necunoscută. La urma urmei. Se lăsă înapoi pe spate. Philip Cardon salivează după mine la ora asta.

  — Rămâne şi Gustav aici, să-ţi ridice moralul, zise Brazii, ridicându-se şi îmbrăcându-şi paltonul albastru-închis care stătuse împăturit pe un scaun de lângă el. O să-ţi ţină companie.

  — Mă pot lipsi de-o aşa companie.

  — E un tip chiar simpatic. Când ajungi să-l cunoşti, zise Brazii, zâmbind şi luându-şi valiza de jos.

  — N-am nici o intenţie să ajung să-l cunosc. Omul ăsta, zise ea printre dinţi, e o jigodie. Drum bun.

  — Fii sigură că o să fie cât se poate de bun.

  — Cred că Sion-ul arată mai bine în ceaţă, zise Paula în timp ce se depărtau de parcarea de lângă hotelul Touring, unde Philip lăsase maşina. Ar putea fi orice orăşel modern. O, Doamne, iar vin.

  Două Bombardiere de Piele îşi făcuseră apariţia pe motociclete şi veneau încet spre ei. Nu mai era nimeni prin preajmă. Philip îşi strecură mâna în geaca de piele maro şi apucă Walther-ul.

  — Mergi, nu te opri. Nu te uita la ei. Suntem doi îndrăgostiţi în vacanţă.

  O cuprinse cu mâna stângă peste mijloc, se opri şi o sărută pe obraz. După ce începură din nou să meargă, unul din motociclişti le strigă ceva murdar în franceză.

  — Atâta îi duce mintea, comentă Philip. Mergi, nu te opri. Motocicliştii trecură de ei şi o luară în jos pe stradă, îndreptându-se spre gară. Paula rezistă tentaţiei de a se uita în urmă.

  — Mi-e foame, spuse ea. Bănuiesc că e prea devreme pentru masa de prânz.

  — Nu şi la restaurantul pe lângă care am trecut în capătul străzii. Aşa că o să stăm şi noi la masă, ca să ne tihnească mâncarea. Dacă vei fi foarte politicoasă cu mine, o să-ţi iau, pentru început, coniacul pe care l-ai vrut la hotel înainte să plecăm pe munte.

  — Parcă a fost acum un veac. Da, domnule, cred că v-aş fi foarte recunoscătoare pentru un coniac. Aşa e destul de politicos?

  — Merge.

  Comandară felul preferat de mâncare al lui Tweed, escalop Zurichoise, o masă substanţială şi mâncară câte două porţii. Restaurantul era mic şi curat, cu feţe de masă albe şi apretate, iar ei erau singurii clienţi. În timpul mesei, încercară să stabilească ce aveau să facă în continuare.

  — Am putea să explorăm Col de Roc, unde îşi are Brazii vila, pe muntele de cealaltă parte a văii, sugeră Paula.

  — Am putea, dar ne-am cam forţa norocul.

  — Cum adică? Eu cred că e o idee bună. Acum am prins gustul condusului pe drumurile de munte.

  — Ne-am forţa norocul, insistă Philip. Pe hartă, drumul spre vila lui arată cel puţin la fel de înfiorător ca şi cel spre Kellerhom.

  — Mai ai şi alte obiecţii? Întrebă ea, iritată.

  Problema era şi Philip o ştia, că, după ce savura o masă bună, Paula se aprindea din nou, plină de energie şi o apuca dorul de ducă. Nu-i plăcea s-o dezumfle prea tare.

  — Eu nu am obiecţii, eu mă îngrijorez. Mulţumită acţiunii tale prompte, am scăpat cu viaţă la grotă. Sunt sigur că vila lui Brazii va fi la fel de bine păzită.

  — Deci, vom proceda cu grijă, spuse ea şi zâmbi.

  — Bine, mă predau.

  Zâmbi larg şi îşi ridică ambele mâini în aer. Paula se încruntă şi se aplecă peste masă.

  — În luarea acestei hotărâri, ai şi tu un cuvânt la fel de important de spus, Philip. Mi se pare că am cam sărit calul. Ce am face dacă am rămâne în Sion?

  — Am aştepta să se întunece şi ne-am duce să-l vedem pe Marchat. Ai observat partea veche a oraşului? Adunată sub stânca aceea imensă, în vârful căreia se află o clădire veche?

  — Nu, n-am văzut-o.

  — Acolo sunt casele vechi. Adevăratul Sion. Eu le-am văzut. Sunt construite din lemn, cu obloane la ferestre şi acoperişuri de şindrilă. Exact ca şi casele din jurul falsei staţii meteo.

  — Chiar crezi că nu e o staţie adevărată?

  — Sunt sigur că nu e o staţie adevărată. Poţi să ai oameni de pază în jurul unei staţii meteo, dar nu şi indivizi dotaţi cu pistoale-mitralieră care să alerge după vizitatorii nepoftiţi ca să-i omoare. Asta e staţia de la sol.

  — Am putea să mergem cu maşina până sus, pe Col de Roc, să ne întoarcem la timp şi să-l vizităm şi pe Marchat, încercă ea.

  — Bine. Hai să facem cum zici tu. Dar, înainte de toate, eu mai vreau o cafea.

  Philip n-o mai spuse, dar după părerea lui era o încercare periculoasă. În afară de faptul că se vor trezi coborând un diabolic drum de munte după lăsarea întunericului. Nu putea să scape de o premoniţie: explorarea zonei Col de Roc va fi un dezastru.

  — Mă duc până la toaletă, îi spuse Newman lui Franklin.

  Îl văzuse pe Marler trecând pe lângă compartimentul lor, aruncând o privire înăuntru şi trecând mai departe, spre locomotivă. În mai puţin de jumătate de oră trebuia să ajungă la Sion.

  Îl găsi pe Marler stând singur într-un compartiment de clasa întâi şi fumând o ţigară lungă.

  — Era Bill Franklin, nu-i aşa? Întrebă Marler înainte ca Newman să poată spune ceva. Îmi aduc aminte de el din cabinetul lui Tweed, când n-am vrut să-i spun cum mă cheamă.

  — Era Bill Franklin, aprobă Newman, aşezându-se în faţa lui Marler. Îi explică pe scurt cum ajunsese Franklin să fie în tren şi că avea cu el un pistol-mitralieră, Heckler & Koch.

  — Chiar aşa? Remarcă Marler. Cu el poate curăţa un întreg detaşament de Bombardiere de Piele dintr-o singură rafală.

  — Unde sunt Butler şi Nield?

  — M-am gândit la un plan pentru când o să ajungem în Sion. O să ţi-l explic.

  După ce termină de explicat planul, aruncă o privire pe fereastră şi văzu un aerodrom cu o pistă curăţată complet de zăpadă.

  — Aş face bine să mă întorc. Spune-le lui Butler şi lui Nield ce au de făcut. Repede. Ai văzut aerodromul? Bun. Trebuie să plec. Intrăm în Sion.

  Avionul fără nici un însemn pe fuzelaj era acum în aer; plecase din Zurich cu câtva timp în urmă. Brazii stătea în confortabilul său fotoliu pivotant, cu privirea fixată pe ecranul luminos de deasupra intrării cabinei echipajului.

  Distanţa pe care o parcurseseră până acum, distanţa pe care o mai aveau de făcut până la Sion, timpul prezent, timpul aproximativ până la sosirea pe aerodromul din Sion, totul era afişat în cifre exacte. Brazii se uita destul de des la ecran şi, din când în când, se învârtea în fotoliu, ca să se uite la locul din spate.

  Acolo stătea Craig, cu Igor întins lângă el şi odihnindu-şi labele din faţă pe genunchii lui. Pe Brazii îl amuză disconfortul evident al lui Craig. Dulăul îi văzu privirea, făcu o mişcare să vină spre el, dar Brazii ridică un deget de avertisment. Igor se linişti.

  — Un singur lucru mă nelinişteşte, îi spuse Brazii lui Craig. Nu ne-am ocupat încă de Anton Marchat. Este veriga slabă.

  — Nu mai este. Am făcut anumite aranjamente. Anton Marchat n-o să se mai afle mult timp printre cei vii.

  — Eşti cu adevărat foarte eficient.

  — Îmi fac meseria. Am, inclusiv, grijă de acest pudel.

  — Nu te-aş sfătui să-l tratezi ca pe un pudel.

  — Una în nas cu ţeava unei arme şi-ar alerga mâncând pământul şi scheunând.

  — Dacă ai mai fi viu, ca să-l auzi scheunând. Oricine te-ar auzi ar crede că nu-ţi place Igor.

  — Nu-mi place.

  Brazii se întoarse din nou, ca să se uite la ecranul luminos. În spatele lui, Craig rânjea de unul singur. Brazii nu ştia totul. Înainte de plecarea din Zurich, Craig vorbise la telefon cu Năluca. Brazii ar fi fost furios dacă ar fi ştiut ce făcuse. Brazii nu avea încredere în ajutorul de închiriat.

  — Craig la telefon, se prezentase el când dăduse telefon.

  — Mai ai vreun comision pentru mine? Întrebase vocea cea piţigăiată.

  — Două ţinte de data asta. Primul, un bărbat pe nume Anton Marchat. Marchat, repetase el. Locuieşte, probabil, în Sion, dar nu sunt sigur.

  — Locuieşte sigur în Sion. Consideră treaba ca şi făcută. Şi cea de-a doua ţintă?

  — Un bărbat pe nume Archie. Nu-i cunosc al doilea nume, dar din sursa mea de zvonuri, am auzit că e o pacoste periculoasă. Mai multe nu pot să-ţi spun.

  — Nici n-am nevoie să-mi spui mai multe. Îl ştiu pe Archie.

  — Da?

  Craig nu fusese în stare să nu-şi trădeze emoţia din glas.

  — Şi pe asta consider-o făcută.

  — Mă bazez pe tine.

  — Trebuie să-mi menţin reputaţia, replicase calm vocea piţigăiată.

  — Asta aşa e. Mă grăbesc.

  — Nu te grăbi prea tare. Ca de obicei, aştept ca onorariul să-mi fie plătit în bani gheaţă, în contul meu. Nu vei uita, nu-i aşa, domnule Craig? Dacă uiţi, să ştii că sunt cunoscut că fac uneori treaba şi gratis. Când clienţii mei omit să-şi plătească datoriile, concluzionă Năluca.

  La bordul avionului, Craig refăcuse satisfăcut conversaţia în minte. Doar că de data asta nu mai transpiră, aşa cum o făcuse la ultimul comentariu al Nălucii.

  Keith Kent, îmbrăcat într-un costum scump, intră în Banca Zurcher Kredit din Sion. Călătorise în acelaşi tren cu Newman şi coborâse aproape în ultimul moment.

  Aşa cum procedase şi la Zurich, Kent îşi plimbă privirea de-a lungul ghişeelor din spatele gratiilor, cântărindu-i pe cei trei casieri. Unul dintre ei avea o înfăţişare pompoasă, tipul care se dezumfla repede. Kent se duse la el.

  — Trebuie să depun o sumă de bani în contul curent al domnului Leopold Brazii. Aceasta e sucursala în care se află contul?

  — Nu dezvăluim niciodată informaţii referitoare la clienţii noştri, îl informă casierul plin de sine.

  — Nu, bineînţeles că nu. Nu am banii la mine, dar pot să fac rost de ei într-o oră.

  — Înţeleg, domnule, replică casierul, fără să înţeleagă nimic.

  — Domnul Brazii m-a rugat în mod special să fac plata în contul lui curent. Tranzacţia e urgentă.

  — Înţeleg, domnule.

  — Eu nu cred că înţelegi, spuse Kent într-o manieră cât se poate de agresivă. Pot să ştiu numele dumitale?

  — Pentru ce vă trebuie numele meu? Domnule, adăugă puţin mai târziu.

  — Ca să-i raportez domnului Brazii lipsa de cooperare de care m-am izbit.

  — Întotdeauna dorim să cooperăm cu clienţii noştri, spuse casierul, de data aceasta începând să dea semne de nervozitate.

  — Dar dumneata nu cooperezi deloc. Nu-ţi face griji, continuă el în franceză. Ştiu să te descriu.

  — Mă puneţi într-o situaţie foarte dificilă, domnule.

  — N-ai idee de cât de dificilă o să devină. Vorbesc de un transfer de un milion de franci elveţieni.

  — În contul domnului Brazii? Casierul părea foarte preocupat.

  — Am spus în contul său principal.

  — Da, desigur, aşa aţi spus, domnule. Un milion de franci, cred că asta e suma pe care aţi menţionat-o.

  — Aşa e.

  — Pot să vă spun că aşteptăm cu nerăbdare revenirea dumneavoastră cu transferul?

  Casierul zâmbea.

  — E vorba de contul principal. Îmi pierd răbdarea repede.

  Kent se întoarse, ca şi cum ar fi vrut să părăsească banca definitiv. Casierul aproape că intră în panică şi îl strigă printre gratii:

  — Domnule! Domnule! Contul principal al persoanei pe care aţi numit-o este în această bancă. Aţi vrea să-mi spuneţi numele dumneavoastră?

  — Când mă întorc. Există o dată-limită când această afacere trebuie încheiată.

  Kent ieşi din bancă şi îşi ridică gulerul hainei, strângându-l în jurul gâtului. Acum avea informaţia de care avea nevoie.

  Căuta un loc unde să mănânce, când apăru Newman cu o valiză în mână şi un sac de pânză pe umăr.

  În Park Crescent sună telefonul. Tweed fie dormea, fie nu era pregătit să fie deranjat. Răspunse Monica.

  — Beck la telefon, Monica. Pot să vorbesc cu Tweed?

  — Nu e în cabinet. Nu ştiu unde a plecat. Pot să vă ajut?

  — Da. E urgent. I-am urmărit avionul lui Brazii spre Sion, pe radar. Spune-i lui Tweed că Brazii va ateriza în cel mult cincisprezece minute. Este o cale foarte periculoasă. Prea mulţi munţi.

  — Poate o să nimerească şi el într-unul, zise Monica bine dispusă.

  — Eşti plină de idei constructive, dar eu tare mă tem că dracul are grijă de adepţii lui.

  — Atunci, probabil că vorbim despre aceeaşi persoană. O să-l anunţ pe Tweed de îndată ce iese la suprafaţă.

  Forma tolănită în fotoliul din spatele biroului deschise un ochi şi clipi spre ea.

  — Tweed a ieşit la suprafaţă. Oricum, pentru o clipă. Despre ce-a fost vorba?

  Monica îi spuse, repetând cuvând cu cuvânt ce-i zisese Beck.

  — Atunci nu mai avem mult, spuse Tweed.

  Tweed îi făcu cu ochiul din nou, apoi îi închise pe amândoi şi adormi pentru a doua oară.

  Întrucât Newman era un bun organizator, îl trimisese din vreme pe Marler la o agenţie de voiaj, cât mai erau în Zurich, ca să facă rost de toate broşurile existente despre Sion.

  În timpul scurtei conversaţii pe care o avusese cu Marler în tren, Newman îi dăduse ordine foarte detaliate, cu ajutorul ghidului străzilor din Sion şi cu lista hotelurilor. Marler transmisese ordinele subordonaţilor săi.

  Aşa că, în momentul în care trenul opri la Sion, Marler, Butler şi Nield îl părăsiră în grabă, dar nu la timp ca să-l vadă pe Keith Kent, care coborâse scările în viteză şi se îndrepta spre oraş.

  După ce se întorsese în compartiment, Newman îi spusese lui Franklin că avea treburi urgente de rezolvat. Franklin, soldatul de altădată, înţelesese imediat.

  — Ascultă, îi spusese el lui Newman care îşi strângea bagajul, ce-ar fi să ne întâlnim diseară, să bem ceva? Eu stau la Hotel de la Matze. E imediat cum ieşi de pe Rue de Lausanne.

  — Îţi dau un telefon în prealabil, replicase Newman, înainte să iasă din compartiment.

  Newman hotărâse să stea la hotelul Elite, pentru că se afla chiar la ieşirea de pe Avenue de la Gare şi simţea instinctiv nevoia să stea aproape de gară. Butler şi Nield stăteau într-un hotel mic din apropiere, în timp ce Marler, care se descurca de unul singur, primise instrucţiuni să stea la cel mai înalt hotel, să-şi ia o cameră la ultimul etaj. cu vedere spre vest, astfel încât să vadă zona aerodromului. Prima lui grijă era să-i raporteze lui Newman orice avion care ateriza acolo. Fiecare ştia unde stăteau ceilalţi.

  Părăsind trenul înaintea lui Franklin, Newman coborî scările în goană. Ca şi Franklin, care venea imediat în spatele lui, nici el nu-l văzu pe ultimul pasager care se dădu jos de undeva, de la coada expresului. Oricum, nu avea şanse să-l recunoască. Deghizarea lui Archie era foarte eficientă.

  — Ce naiba faci în fundul ăsta de lume? Întrebă Newman.

  Reuşi să-şi ascundă uimirea de a-l întâlni pe Keith Kent ieşind de pe o stradă laterală în Avenue de la Gare.

  — Mi se pare că eşti un pic agresiv, replică Kent cu un zâmbet.

  — Nu mi-ai răspuns la întrebare, rosti Newman pe un ton aspru.

  — Mai fac rost de nişte informaţii pe care Tweed le va aprecia foarte mult, zise Kent, refuzând să se lase intimidat de neobişnuita atitudine a lui Newman.

  — Păi, atunci poate nu te deranjează să-mi spui şi mie despre ce e vorba.

  — De vreme ce suntem de aceeaşi parte a baricadei – asta în caz c-ai uitat – am vrut să fiu sigur de locul în care se află acum contul principal al lui Brazii. Ştii, şi-l tot plimbă. Sau, adăugă el maliţios, poate nu ştiai.

  — Nu, nu ştiam, zise Newman mai liniştit.

  Newman nu făcuse altceva decât să-i testeze nervii lui Kent, să vadă cum face faţă violentului său atac verbal. Ştia de la Tweed că pe Kent îl interesează armele, că de obicei se antrenează pe un poligon de tragere. Era un trăgător de mâna întâi. Nu atât de bun ca Marler, pe Marler nu-l întrecea nimeni. Dar, în situaţia actuală, nu era imposibil să fie prins într-un schimb de focuri şi să-l aibă pe Kent de partea lui. Ajunse la concluzia că nu mai are de ce să-şi facă griji.

  — Ei bine, acuma ştii. Kent zâmbi, adaptându-se modului brusc în care îşi schimba Newman dispoziţia. Dacă iei legătura cu Tweed, poţi să-i spui că Brazii are contul principal aici, în Sion. La Banca Zurcher Kredit. Unde stai? Nu cred că eşti într-o călătorie de o zi.

  — La Elite.

  — Cunosc locul. În cazul în care mai aflu ceva, pot să te contactez. Noroc la vânătoare.

  Newman se plimba în sus, pe Avenue de la Gare, preocupat de amintirea unei remarci pe care o făcuse Tweed la Schweizerhof.

  „Am o puternică senzaţie că noi am întâlnit deja Năluca şi o cunoaştem.”

  Acum descoperise că atât Keith Kent, cât şi Bill Franklin sunt în Sion. Nu şi-l putea închipui pe niciunul în rolul de asasin profesionist. Ce motive ar avea?

  Apoi îşi aminti că Bill Franklin cheltuieşte o avere ca să-şi facă multele prietene fericite. Iar Kent avea gusturi foarte extravagante. Pentru unul care dădea de urma banilor, era ciudat cum îi treceau banii prin mâini, ca apa. Auzi o maşină care venea în jos, pe drumul ce ducea la gară şi îşi ridică privirea.

  La volan era Philip, iar lângă el, Paula făcea semne disperate cu mâna. Maşina opri chiar lângă bordură, Paula sări jos şi o luă la fugă spre el.

  Aeronava Lear pierdea rapid din înălţime. Era o zi superbă, cu un soare strălucitor, şi, de la fereastra lui, Brazii îşi văzu staţia de la sol undeva, sub Kellerhom. Zâmbi satisfăcut. Atâtea cercetări, atâtea luni ca să obţină capital prin orice mijloace pentru a o construi. Acum era pe punctul de a reuşi.

  Cu puţin timp înainte de a pleca din Zurich, îi telefonase lui Ivan Marov la Moscova şi îi confirmase orarul vital la care lucrau amândoi. Din fericire, Marov vorbea o engleză perfectă, deşi accentul american se simţea. Pe vremuri, Marov fusese un ataşat, nebăgat în seamă, la Ambasada Sovietică din Washington.

  Brazii se învârti în fotoliul său. În cele din urmă, Craig reuşise să-i prindă hamul lui Igor, înainte de aterizare. Lui Igor nu-i plăcea hamul şi numai comenzile tăioase ale lui Brazii îl ajutaseră pe Craig să ducă la bun sfârşit această sarcină nedorită.

  — Excelent! Îi spuse lui Craig. În curând o să facem din tine un bun dresor de câini.

  — Nu şi al acestui animal, mârâi Craig.

  Continuând să-şi învârtă fotoliul, Brazii se distra pe socoteala grasului Luigi, care mâncase prea multe paste făinoase. La decolarea de pe Kloten, abia reuşise să-şi prindă centura la ultima gaură, spre deosebire de Marco cel slab şi alb la faţă, care şi-o încheiase şi se aşezase confortabil în locul lui.

  — Suntem gata de aterizare, domnule, îl anunţă pilotul prin difuzor.

  Brazii îşi întoarse din nou fotoliul, ca să se poată uita pe geam. De la acea înălţime, putea să vadă foarte bine lungul bloc alb, vila sa şi gheţarul de sub ea, în cealaltă parte a văii.

  Se uită la ceas, având mai multă încredere în ora pe care o arăta el decât cea afişată pe ecranul luminos. Da, mai avea ceva timp până la trimiterea primului semnal către staţia de la sol. Probabil mai mult de o oră. Dacă punea la socoteală şi diabolicul drum pe care trebuia să-l străbată prin munţi.

  Aruncă o privire spre locul unde stătea José, în celălalt capăt al intervalului central. Bărbatul cu pielea fină adormise repede. Expresia lui Brazii deveni fioroasă. Îşi aminti de trădarea lui, de înregistrarea adusă de Gustav, pe care o ascultase, înregistrarea care dovedea fără nici o urmă de îndoială că José dăduse cuiva informaţii despre el. Deja ştia cum va rezolva această problemă, chiar înainte de a ajunge la vilă.

  De la fereastra înaltă a camerei sale de hotel, Marler urmări avionul aterizând, prin binoclul său de mare putere. O limuzină cu geamuri fumurii aştepta aproape de locul unde se opri aeronava. Îl văzu pe José alergând la maşină ca să i-o aducă lui Brazii, aşezându-se la volan. Se decise să mai aştepte înainte să-i dea raportul lui Newman, la hotelul Elite. Cinci minute mai târziu, după ce încercă să pornească limuzina, José se dădu jos şi îşi desfăcu braţele într-un gest de frustrare. Apărură câţiva bărbaţi în salopete şi începură să se agite în jurul motorului. Marler puse mâna pe telefon.

  — Castorul Negru a aterizat. Se pare că plecarea e puţin întârziată, limuzina nu porneşte. Mecanicii se uită la motor.

  — În cazul ăsta, mai câştigi şi tu timp. Suie-te în maşina ta şi aşteaptă dincolo de Rhóne, la punctul stabilit.

  — Am plecat.

  Avenue de la Gare se animase frenetic după ce Newman se întâlnise cu Paula şi Philip. Newman îi întrebase de unde îşi procuraseră vehiculul. Se urcaseră toţi trei în maşină şi se opriseră la Elite, ca să ia numărul de telefon de la salonul auto. Imediat ce ajunseseră la Elite, Newman îi telefonase lui Marler, îi dăduse numărul şi îi spusese să sune el la compania aceea şi să-i trimită o maşină cu lanţuri pe roţi, să spună că, în cazul în care comanda îi era onorată într-un sfert de oră, va plăti cu banii jos.

  Vehiculul sosise la hotelul unde stătea Marler în zece minute. Marler plătise, adăugând şi un bacşiş generos, apoi îi confirmase lui Newman că maşina sosise.

  Între timp, Newman îi luase pe Paula şi pe Philip în apartamentul lui şi îi ascultase, fără să-i întrerupă, zece minute, timp în care aceştia îi povestiseră aventurile prin care trecuseră când vizitaseră staţia de la sol de pe Kellerhom. Se uita când la unul, când la celălalt cum îşi iau vorba din gură ca să-l pună la curent. Philip insistase ca Paula să explice ce se întâmplase când fuseseră la un pas de a fi ucişi la grota din stâncă, pe drumul de întoarcere. În timp ce ei vorbeau, Newman îşi arunca din când în când câte o privire pe harta pe care Paula o întinsese pe pat.

  — Sunt cu adevărat uluit, spuse el când ei terminară, uluit de ceea ce aţi făcut. M-am gândit că asta va fi marea noastră problemă – să localizăm staţia de la sol – şi voi aţi găsit-o cât eu eram pe drum.

  — Nu puteam doar să ne învârtim pe-aici şi să ne plictisim, zise Paula, ca o englezoaică adevărată, privindu-şi unghiile.

  — Arăţi bine, zise Newman, aruncându-i o privire.

  — A fost un exerciţiu bun. Excitant uneori, dar nu vreau să-mi pierd vremea meditând la partea aceea.

  — Deci, ce facem în continuare? Întrebă Philip.

  — Sunt sigur că Brazii, după ce aterizează, o să meargă cu maşina sus, la vilă. Se pare că acela e punctul de control. Sunt uimit că l-aţi descoperit şi pe acela.

  — Ei bine, sublinie Philip, totul a plecat de la chelneriţa aceea din restaurantul gării unde m-am oprit să beau o cafea.

  — Da, zise Newman, dar tu i-ai vorbit şi – ceea ce e şi mai important – ai lăsat-o pe ea să-ţi vorbească. Acum, când sosesc Butler şi Nield, voi schiţa planul de acţiune pentru mâine. Cel puţin, zâmbi el trist, sper să fie, până la urmă, un plan de acţiune.

  — De ce nu atacăm staţia de la sol astăzi? Sugeră Paula.

  — Pentru că, explică Newman, faptul că voi doi aţi ajuns până acolo înseamnă că duşmanul va fi în alertă. Mâine dimineaţă vor fi mai relaxaţi. Atunci o să-i lovim cu tot ce avem.

  — Ce face Marler acum? Întrebă Philip.

  — O să urmărească limuzina lui Brazii – când o s-o facă să meargă – până sus, la vilă. Marler e tipul de om care poate provoca o mulţime de stricăciuni.

  — N-ar trebui să aibă nişte întăriri? Întrebă Philip.

  — Nu. Funcţionează mult mai eficient de unul singur. Apropo, în expresul cu care am venit era şi Bill Franklin. Mi-a făcut o scurtă vizită în compartiment.

  — E o companie foarte plăcută, spuse Paula.

  — Încă ceva, continuă Newman, Keith Kent e şi el în oraş. L-am întâlnit întâmplător chiar înainte să veniţi voi. Interesant, nu-i aşa?

  — Dacă rămânem în Sion în seara asta, zise Philip cu o voce hotărâtă, Paula şi cu mine putem să-l vizităm pe evazivul Anton Marchat. După ce se întunecă.

  — Bună idee, încuviinţă Newman.

  — La ce te-ai referit când ai spus interesant? Întrebă Paula. După ce ai menţionat că Bill Franklin şi Kent sunt aici?

  — Ei bine, m-am gândit că, atunci când bietul Ben, barmanul de la Ursul Negru, a fost ucis, atât Franklin, cât şi Kent erau în zonă. După modul în care a murit Ben, ştim că a fost mâna Nălucii.

  Eve, simţindu-se abandonată în camera ei de la Baur-en-Viile, hotărî să se ducă să-l vadă pe Gustav. Acum era timpul să arate dacă era sau nu şefa tuturor celorlalţi oameni ai lui Brazii care rămăseseră aici.

  Ajunse într-un loc unde coridorul făcea o cotitură şi auzi o uşă închizându-se. Trase cu ochiul după colţ şi îl văzu pe Gustav, îmbrăcat cu mult mai elegant decât de obicei, îndepărtându-se tiptil, până ce dispăru după colţul care ducea la scări.

  „Mă mir!” îşi zise. Ştia că Gustav are o anumită pasiune pentru doamnele stranii pe care le puteai întâlni pe stradă, în diverse zone ale Zurich-ului. Puse mâna pe clanţă, încercând uşa. O găsi deschisă. „Grăbit să plece la ale lui”, se gândi ea cu dispreţ.

  Deschise uşa şi fu izbită de un miros greu de ulei de păr ieftin. Acesta îi confirma suspiciunile. Deci n-avea să se întoarcă prea repede. Aruncă o privire prin dezordinea din cameră, era pe punctul de a ieşi, când văzu o legătură de chei, aproape pierdută prin faldurile unei perne de pe o canapea.

  „Şi-a uitat cheile!”

  Era o şansă prea bună ca s-o rateze. Luă cheile şi verifică să nu fie cumva cheile de la maşină printre ele. Nici o cheie de maşină. Nimic care să-l facă să se întoarcă pe neaşteptate.

  Se duse la un dulap de oţel, în care se păstrează dosarele, pe care îl observase mai devreme şi pe care Gustav îl ţinea întotdeauna încuiat. Cât ai clipi, găsi cheia principală cu care deschise toate sertarele. Sertarul de sus era plin cu dosare, hârtii cu facturi, note de plată.

  Deschise al doilea sertar. Fiecare dosar de aici avea înscris pe cotor ce conţine. Începu să răsfoiască printre ele şi se opri pe unul pe care scria Savanţi.

  Cuvântul îi aminti ceva. Un articol din Herald Tribune. Câteva rânduri, ascunse undeva, pe o pagină din interior. Cu titlul Misterul savanţilor dispăruţi. Începu să studieze paginile din interiorul dolofanului dosar. Fiecare era rezervată câte unui savant. O mulţime de date personale, genul de date pe care fusese nevoită să le studieze şi ea, înainte să ajungă să-l cunoască pe unul dintre bancherii recomandaţi de Brazii.

  ED REYNOLDS Vârstă: 45.

  Stare civilă: Căsătorit, numele soţiei, Samantha. Copii: Fără.

  Slăbiciuni: Samantha, o alcoolică. Naţionalitate: American. Salariu:

  400 000 $. Adresa (acasă). Cunoştinţe:

  Sabotajul comunicaţiilor.

  Sabotaj?

  Cuvântul o făcu pe Eve să se oprească. Dacă era plătit cu atâţia bani, trebuia să fie unul dintre cei mai buni. Îşi scoase carneţelul pe care îl avea întotdeauna cu ea, în geantă şi mâzgăli datele despre Reynolds.

  Verifică apoi şi alte foi. Irina Krivitsky. Specialitatea ei era controlul laser al sateliţilor, orice-ar fi însemnat asta. Continuă să noteze, aproape ilizibil, mai multe detalii. Examină apoi şi alte foi, mai notă câteva nume, care, oricum, nu-i spuneau nimic.

  „Ai face bine să ieşi dracului de aici, îşi zise. Ai destule informaţii şi Gustav s-ar putea să se întoarcă mai devreme.”

  Avu grijă să lase dosarele aşa cum le găsise. Apoi închise dulapul şi puse legătura de chei acolo de unde o luase. Deschise uşa şi auzi paşi apropiindu-se. Îngheţă de groază. Dacă ar fi închis uşa, zgomotul s-ar fi auzit. Un chelner cu o tavă cu mâncare în mână trecu pe lângă uşa întredeschisă a camerei lui Gustav, fără măcar să se uite într-acolo. Eve se întoarse în camera ei.

  Încuie uşa, desfăcu un compartiment secret din geanta ei şi scoase de acolo o tăietură de ziar îndoită, care începuse să se îngălbenească. Îşi turnă un pahar cu votcă, îşi aprinse o ţigară, se tolăni pe canapea şi citi din nou tăietura de ziar pe care o scosese din coşul de hârtii al lui Brazii, în cabinetul său din Berna. Trăsese cu urechea la ce vorbea el şi se strecurase în cabinet după ce el plecase de-acolo. Bucata de ziar fusese mototolită înainte să fie aruncată la coş. Textul care urma titlului scris cu litere mici era scurt.

  Circulă zvonuri ciudate, cum ar fi acelea că savanţi de marcă îşi abandonează slujbele pentru întreprinderi particulare. Pentru plăţi mai mari, se angajează la unele organizaţii internaţionale din străinătate. Printre cei menţionaţi se află strălucitul Ed Reynolds, Irina Krivitsky (din Rusia).

  Pe listă mai erau şi alte nume, fiecare cu foaia lui în dosarul pe care îl examinase Eve. Împături cu grijă tăietura din ziar şi o puse la loc, în buzunarul secret.

  — Întoarce-te la Zurich, domnule Bob Newman, zise ea cu voce tare.

  După ce limuzina fu reparată pe aerodrom, Brazii îl luă pe José pe neaşteptate.

  — O să conduc eu. Simt nevoia de acţiune, după ce am stat închis în avionul ăla.

  — Sunteţi sigur, domnule?

  — Pune-l pe Igor în spate, apoi treci pe locul pasagerului, în faţă.

  — Mi se pare că nu-mi fac meseria, domnule.

  — Fă aşa cum îţi spun eu. Hai să-i dăm drumul. Brazii se uită din nou la ceas. Vom ajunge la vilă la timp, în ciuda întârzierii, aşa că n-am de gând să gonesc până sus, dacă asta te stresează.

  — Nu sunt stresat, domnule.

  José spunea adevărul. Brazii era un şofer excelent. O dată, în America, participase la un raliu auto pe Coasta de Vest. Câştigase şi fusese proclamat Campionul Anului.

  — Igor o să fie chiar fericit de unul singur în spate, continuă Brazii când ieşi de pe aerodrom. Îi place să se uite pe geam. Apropo, cred că e timpul să ne gândim să-ţi dăm mai mulţi bani. O să discutăm problema asta după ce ajungem la vilă.

  Brazii urca pe un drum abrupt care semăna mult cu cel pe care îl parcurseseră Philip şi Paula în călătoria lor spre Kellerhom. Pe partea lui Brazii, peretele de stâncă se ridica vertical la zeci de metri deasupra lor. Pe partea lui José se deschidea un abis nesfârşit, iar şoseaua nu era protejată de nici o barieră.

  Drumul cotea şi se învârtea, pe măsură ce urca mai sus şi mai sus, iar suprafaţa îi era acoperită cu zăpadă bine bătătorită. Brazii o observă şi, într-un fel, se simţi uşurat. Ştia că sub zăpadă e gheaţă.

  — Un elicopter, observă José. Nu e unul dintre aparatele meteo ale elveţienilor.

  — Nu, José. Probabil l-ai văzut pe aerodrom; a mai rămas unul acolo, în cel de sus e Marco. Va ajunge înaintea noastră la vilă, ca să se asigure că totul e pregătit.

  — Nu mi-aţi spus de asta, replică José.

  — Nu-ţi spun totul, zise Brazii şi chicoti.

  — Acum stă în aer. Mă întreb de ce?

  — În mod evident, ne urmăreşte cum urcăm pe munte.

  La bordul elicopterului, Marco, aşezat lângă pilot, nu-l urmărea pe Brazii cum urcă muntele. Ceea ce-i atrăsese atenţia fusese o maşină care urca după Brazii, la câţiva zeci de metri în spate. Jos, în maşină, Marler văzu şi el elicopterul oprit în aer şi îşi dădu imediat seama de ce nu-şi continuă drumul.

  — Ei bine, zise el cu voce tare, am fost reperat. Asta înseamnă că o să fiu aşteptat de un comitet de primire. Cred că mă descurc cu un astfel de comitet.

  De îndată ce elicopterul dispăru, Marler încetini şi puse frână după ce ieşi din curbă. Desfăcu fermoarul sacului de pânză care se odihnea pe scaunul de lângă el, scoase câteva obiecte şi le vârî în buzunarele hainei trei sferturi, căptuşite cu blană. Apoi îşi continuă drumul dificil în susul muntelui, întorcând tot timpul de volan, ca să mai ia o curbă.

  — José, zise Brazii după ce ajunseră undeva, destul de sus, cred că suntem urmăriţi.

  Era o minciună. Brazii habar n-avea că Marler vine după el. José se uită în spate şi negă, cu o mişcare a capului.

  — Cred că vă înşelaţi. M-am uitat tot timpul în oglinda laterală şi nu am văzut nimic.

  — Spune-i instinct, zise Brazii voios. Ştii bifurcaţia aceea la care trebuie să ajungem în curând. Cea care duce direct pe un platou?

  — Mi-o amintesc bine. E o privelişte foarte bună de acolo.

  — Da, cel puţin, pentru o anumită distanţă. Cred că o să facem o oprire acolo. Avem timp. Acolo o să poţi să verifici dacă mă înşel. Mă înşel eu des? Întrebă el plin de vervă.

  — Nu, aproape întotdeauna aveţi dreptate.

  — Nu cred că-mi plac frazele de genul „aproape întotdeauna”, dar o să trec cu vederea.

  José se uită la şeful lui. Brazii părea să fie într-o dispoziţie cât se poate de umoristică. Hotărî că trebuie să fie din cauză că urma să ajungă în curând la vilă, unde ceva – habar n-avea ce-ar putea fi – avea să se întâmple.