• CAPITOLUL 4

Vă veți spune, cu acel cartezianism care vă face să cereți cărți de fiecare dată când vă așezați la o masă de joc, vă veți spune, bunii mei răutăcioși, că decade un pic, San-Antonio al nostru. Uite-l acum că se ambalează cu o gagică al cărei job constă chiar în a oferi un mod plăcut de a petrece timpul celor pentru care timpul înseamnă bani! Rușine lui!

Bărbatul care nu-și rezervă elanurile cinstitelor femei adultere se coboară la nivel de papagal! Spuneți așa pentru că sunteți geloși, asta vine dintr-un resentiment serios, în definitiv. Dacă încerc să mă dezvinovățesc în ochii voștri, să nu deduceți de aici că mă simt mic și prost. Pur și simplu am scrupule, fraților. Sunt preocupat de prostia voastră, așa că încerc să o combat pentru a-i atenua consecințele.

Ambiția mea secretă nu-i bicornul, nici premiul Derahat sau o decorație, ci ca atunci când o să crap, dacă o să mai știe cineva, un tip oarecare să se plece peste costumul meu de scânduri și să zică ceva de genul: „Ai luptat bine împotriva prostiei, San-Antonio. Ai încercat să le arăți contemporanilor tăi ce e… este să fii un… când ești un e… și cum e încă și mai și să te dai un e… fără să fii”{28}. Iată la ce aspir, iepurașilor. N-o să-mi spuneți acum că sunt pretențios! La o adică, puteți să copiați fraza și să veniți să mi-o citiți, odată sosit momentul, în fața coșciugului. Astfel, asistenței i se va trezi, poate, dorința de a mă citi și drepturile de autor vor continua să curgă pentru văduvele și orfanii mei.

Vicky, ca să revin la sărăcuța de ea care așteaptă sub pat cu buzele țintuite de-ale mele (doar nu v-ați închipuit că am stat degeaba în timp ce țineam discursuri), Vicky, cum spuneam, a decis să-și facă o carieră în amor, așa cum alții intră în armată, la mânăstire sau în trupele teatrale de asalt ale lui Jean Louis Barrault. E o somitate în materie carnală, mă-nțelegeți? O tehniciană, o tacticiană, o patriciană, mai mult decât o curtezană. Eu, personal, mă prind că o muiere-i meseriașă după felul cum sărută.

Hai să facem un concurs, dacă vreți.

Voi selecționați douăsprezece muieruște mascate. Eu le sărut și le dau note. Ei bine, pariez că clasamentul meu va fi identic cu cel stabilit de un juriu specializat în selectarea ștoarfelor. Pe bune!

Cât ai număra până la patru, eu îmi dau seama cu cine am de-a face. Vicky, fără glumă, e la marea artă. Participă cu totul. O adevărată femelă trebuie să facă dragoste cu genele, cu nasul, cu bătăile inimii, cu sudoarea frunții, ca și cu propriul contor Geiger. E absorbită cu totul de ceremonie. Asta înseamnă fervoare. Sfânta Blandine a dragostei!

După un timp, uităm de îngustimea ascunzătorii mele, de criticul momentului, de prezența eunucului care, în visul lui, e pe cale să se-ntrebe de ce mama dracului s-a născut în zodia taurului.

Îl văd, din dedesubtul meu de pat, pe scumpul platonic, care a fost cândva sustras maladivei afecțiuni părintești (locuiau într-un cartier infect), pentru a-și începe dificila carieră de eunuc.

Demonstrându-i concomitent lui Vicky că prezența ei lângă mine îmi reține toată atenția, nu-mi pot lua ochii de la sărmanul Nic Yoffu-Dulye. Ceea ce-mi permite ca, supraveghindu-l în același timp pe cel adormit, să mulțumesc cerului pentru performanțele pe care mi-a îngăduit să le realizez în timpul trecerii mele pe acest pământ.

Sub culcușul vecin, Béru încearcă să ademenească o fată pentru consumul lui personal, dar duduițele astea sunt istovite. Banchetul le-a făcut K.O. și, dacă îndrăznesc să mă exprim astfel, nu sunt deloc grăbite să reia tot tacâmul. Așa că se prefac că nu-l aud, ceea ce-l irită groaznic pe Alexandre-Benoît. La un moment dat, freneticul individ își permite niște „pssst! hei! alooo!” atât de zgomotoase, încât trezesc eunucul din somn. Îl văd cum își deschide un ochi. Nu se mișcă… Rămâne evaziv, dar în interiorul scăfârliei își dă încetișor seama de o prezență străină, mă prind după zbaterea tot mai precipitată a pleoapelor.

Atunci, prieteni, o dilemă îi apare scumpului vostru San-Antonio. „Sau își întrerupe superba activitate la care se dedă pentru a-l neutraliza din nou pe Nic Yoffu-Dulye înainte de-a fi prea târziu, sau o duce până la capăt și acceptă riscurile care ar decurge din asta.” Am oare dreptul să risc viața Grasului în același timp cu a mea? Da, pentru că imbecilul ăsta sinistru este cel care tocmai a creat pericolul, solicitându-le pe aceste tinere nevinovate. Și încă continuă, țapul bătrân! Imaginați-vă că îndrăznește să le vorbească fermecătoarelor sclave blonde. Le spune: „Hai măi, fetelor, nu fiți scroafe cu mine! Ne cunoaștem, nu? Doar știți că cu mandea nu-i producția-n serie, ci artizanatul meseriaș”. Și apoi, aducându-și aminte că ele nu pricep franceza, face apel la toate cunoștințele sale lingvistice. „Hello, bitte, senoritas! Come vuiz me frauleins. Béru sculat for you!”

Fetițele chicotesc.

Béru își scoate nasul.

Ceea ce mă lasă rece.

Între timp, eunucul se trezește de-a binelea.

Tâmpită conjunctură! Trebuie să mă grăbesc să aterizez, fraților! Să balizez pista într-o viteză. Să-mi scot trenul. Să mă branșez la radar. E momentul să-mi leg centura și să ies din pilotajul automat pentru a prelua comanda.

Amintindu-și de croșeul primit adineauri și știind că în niciun caz nu va primi ceva de la Asigurările Sociale, Nic Yoffu-Dulye sare din fotoliu și iese. Odată ajuns pe coridor, încuie și alertează garda. În acel moment îmi închei întrevederea particulară cu Vicky. Fetița nu-și pierde capul, meritul fiind cu atât mai mare cu cât capul cel mai apropiat se găsește de-abia la o mie de kilometri distanță.

— Ne-a luat dracu’, îi spun eu, dar îți mulțumesc pentru partida de extaz, fetiță, nici că se putea mai bine în chip de ultima țigară!

Ea mă prinde de braț.

— Așteaptă! face ea. Nu-i totul pierdut!

— S-o crezi tu, cu camerele astea fără ferestre, ne iau ca din oală!

În chip de răspuns, se întoarce pe spate (noi manevraserăm pe-o parte) și o văd trecându-și mâna printre zăbrelele somierei grosolane de lemn.

— Ia spune, don Juan, mă interpelează Grasul, poate-ar trebui să ne luăm poziția de caft, am impresia că acuș apar lăncierii.

— Nu mai da vina pe alții, băi, Purcel scârbos, tu ești ăla care l-a trezit pe eunuc strigând după fecioarele astea.

Amuțesc, trăsnit de uimire. Vicky extrage din măruntaiele saltelei sale spintecate un fel de termos pe care-l deschide repede. Îl răstoarnă. Un tub de vreo patru centimetri diametru, lung de cincisprezece, ascuțit la un capăt și prevăzut cu un buton roșu pe partea stângă (care de-abia așteaptă să devină partea dreaptă, ajunge doar să întorci tubul), îi cade în palmă.

Mi-l întinde.

— Ia-l! spune ea.

— Ce-i asta?

— Un hipnovaporiz cu bradabrant comprimat… Are suficient gaz soporific ca să adoarmă tot palatul. Ajunge să îndrepți vârful tubului către agresori și să apeși ușor pe buton.

— Și?

— Ai să vezi…

— Cum se face, Vicky, că ai o jucărie ca asta?

Zâmbește.

N-avem timp să lungim vorba. Ușa se deschide și garda năvălește în cameră. Urmând sfatul lui Vicky, îndrept vârful tubului spre ei și apăs pe buton.

Curată vrăjitorie, dragilor! Mă urmăriți cu atenție, da? Vrăjitorie curată. Domnii ăștia se prăbușesc și care mai de care, ceea ce nu-i incompatibil. Pe măsură ce-și fac apariția, vedeți la parter! Se trezesc cu nasul pe covor. Și cel mai grozav lucru e că pe noi nu ne afectează deloc.

Îi spun asta lui Vicky.

Ea îmi ține un curs de chimie gazadormitoare pentru avansați. Gazul e aruncat cu atâta forță și este atât de volatil, cum zicea o puicuță abandonată{29}, încât n-are timp să se disperseze. Paralizează creierul celor care-l respiră într-o fracțiune de secundă și asta pentru o durată care variază între două ore și șase luni.

Ieșim de sub paturi. Béru rămâne interzis, așa cum îi stă bine unuia aflat în afara legii.

— De unde ai scos chestia asta, San-Antonio?

— Am găsit-o într-un pachet cu surprize cu mențiunea „fetițe”, Grasule, îi explic eu ridicându-mă.

Mă închei, fără să las aparatul din mână.

— Are autonomie mare extinctorul tău de voință, scumpo?

— Ți-am spus că îți ajunge ca să adormi tot palatul!

— Zău ești Sfânta Vineri, în felul tău!

Și încă, între noi fie vorba, pentru că ne spunem totul, pot să vă mărturisesc că Sfânta Vineri n-avea cum să fie la fel de arzoaică cum e Vicky. Putea ea să agite nuielușa de alun, dar echivalentul nu era realizabil, asta vă garantez eu.

— Păstrează-l, zice Vicky. Și acum valea!

Îmi refulez tot ce-aș fi vrut să-i spun și, mai ales, să-i cer. Un semn Namilei și pășim peste noua recoltă de neînsuflețiți.

Cum ajungem pe coridor, o nouă șarjă de alertați își face apariția, venind dinspre Sala Tronului. Își încasează porția de gaz și-o pornesc urgent spre tărâmul L.S.D.-ului.

— În fond, remarcă Placidul, e cum s-ar spune arma absolută, moșule. E vorba doar să-ți manevrezi vaporizatorul înainte să te pălească inamicul. Noroc că garda n-are decât arme albe{30}.

Acum sunt vreo douăzeci de zbiri întinși pe dalele coridorului.

Mă îndrept spre ușă, pe care o depărtez nițeluș ca să arunc un ochi în sală.

Regina Bukabuna poartă în continuare discuția animată cu englezii.

Bărbosul, eliberat, li s-a alăturat și blestemă ca nebunul. Descrie cercuri în aer cu sceptrul regal care începe să semene cu spectrul solar. E pe cale să pronunțe o cumplită anatemă împotriva noastră, făcându-ne pirați, demoni demonici și tot tacâmul. Își sfătuiește suverana să ne hărăzească o moarte cumplită. Ne-ar vedea cu o colonie de furnici roșii în rectum, sau mai bine să ni se facă acupunctura cu andrele de tricotat frecate cu usturoi… Biata regină grasă pare foarte tristă. Dar consilierul ei insistă, cere încuviințarea rosbifilor și o capătă. Sir Hanger afirmă că ar trebui să fim împușcați pentru spionaj. Încântătoare atenție, nu? Bukabuna îi obiectează că războinicii ei nu pot folosi puștile pentru că se tem de bubuituri. Singurul ins care a murit de glonț, Joss Kalota, un revoluționar îndârjit, a văzut cum îi intră gloanțele-n corp, nu prin intermediul unei puști, ci cu coarba. În acest stadiu, asta încetează de a mai fi o execuție capitală, pentru a deveni o acțiune de incrustație. Imediat, un general englez sugerează să fim arși de vii. Iată că sunt vreo cinci sute de ani de când au o obsesie-n familie (el avea un strămoș care funcționa ca piroman-șef la Rouen, în 1431). De data asta, îmi sare muștarul definitiv. Cred că exagerează puțin, camarazii noștri de antantă cordială! Că ne dăm la gioale ca să ne izbutească misiunea, de acord; dar de aici și până la a preconiza moartea adversarului, nu-i decât un pas greșit, pe care ei îl fac cu ușurință.

Pariez pe un pat cu coloane contra lui Oedip în Colona că o să mă supăr, că mă supăr, că s-a făcut: iată-mă supărat.

Deschid ușa larg și mă îndrept spre tron cu pași apăsați.

Scheunat al vraciului Nikolai care ne zărește primul și le răcnește paznicilor Tronului ordinul de-a pune mâna pe noi! Iureș mare. Fâsss! O mică doză surpriză și gorobeții se prăbușesc. Sceptrul vraciului începe să atârne ca în a doua zi după nuntă. Nu-și revine. Englezii, ei, au perceput imediat natura seringii mele. Cu o unanimitate emoționantă, își duc mâinile la buzunare pentru a-și scoate cuțitele.

Două apăsări ușoare pe buton și reprezentanții marelui Albion li se alătură, pe treptele tronului, celor proaspăt adormiți.

Panică în colivie. Virginele de serviciu, labacheii reginei, ștergătorii de fese, făcătorii de vânt, băgătorii de seamă, ștergătorii de praf, ștergătorii de urme, purtătorii de drapel, clefăitorii, clevetitorii, paharnicii, degustătorii, dezgustătorii, biografii, zgrepțănitorii de lăute, scărpinătorii de buci, lingăii de elită, brigada de zâmbăreți servili, lansatorii petalelor de trandafir, minimalizatorii, împuietorii de capete, mistificatorii de fapte diverse, inventatorii de faimă, țesătorii de aureole și șamanii-boșimani o șterg prin toate găurile ca șobolanii. Se reped afară din palat. Fără o vorbă, spaima e mută! Doar numeroase tropăieli, un foșnet de stofă…

Nu mai suntem decât patru persoane lucide în Sala Tronului: regina, vraciul, Béru și sluga dumneavoastră. Grație frumoasei și misterioasei Vicky, sunt stăpân pe situație.

A naibii de palidă, regina; sub pielea cafenie, grăsimea i se face verde. Spaima o alterează văzând cu ochii.

Mă grăbesc s-o liniștesc.

— Nu trebuie să vă temeți, Maiestate, nu vă vrem răul, nici dumneavoastră, nici supușilor, nici măcar borfașului bătrân ce se pretinde consilier și care complotează pe furiș, adaug eu, arătând spre bărbos. Căci vă va mărturisi chiar el că își negociază comisionul cu englezii. Nu-i așa, dragă vraciule?

Ar scrâșni din dinți, Nikolai, dacă i-ar mai avea. În orice caz, gingivită face sigur.

Îi privește pe cei fără suflare, îi crede morți și îngaimă:

— Așa e, așa e, cer cu umilință iertare grațioasei și puternicei Sale Majestăți. Fie ca zeul Faketa s-o ocrotească și zeița Sinekura să vegheze asupra capului ei august…

— Ba august ești tu, băi, păduche! izbucnește Béru. Ar trebui să te rad, nemernicule! Așa deci, domnu’ o trăgea în piept pe frumoasa mea jestate, pe șestache? Domnu’ Cinșpe-la-sută își umplea teșchereaua profitând de faptul că scumpa-i stăpână, care e bunătatea-ntruchipată, nu vedea nimic! Ah! dacă nu m-aș stăpâni, o lepră de tură{31} de teapa ta, i-aș trage-n closet până n-ar mai exista!

Un râs argintiu (deși are păr auriu) răsună și, precum a dat de-nțeles paranteza mea celor mai puțin cretini dintre voi, apare Vicky.

Radiază. Frumoasele ei colege o însoțesc.

— Ce amuzant poate să fie prietenul dumitale la mânie, îmi spune ea.

— Înțelegi cumva franceza? mă minunez eu.

— Vorbesc curent șapte limbi, dragul meu, îmi replică frumoasa. Când cineva vorbește șapte limbi, franceza e inevitabil inclusă!

Ajunge lângă mine.

— Cum îți place jucăria?

— Minunată. Ar trebui s-o brevetezi!

Las gluma la o parte, căci un grup de indivizi dă buzna în palat. Sunt înarmați cu lănci și cuțite și nu poartă uniformă. Sunt oameni din popor veniți în ajutor, presupun eu. Mă pregătesc să-i vaporizez, dar Vicky intervine.

— Nu! Pe ei nu! spune ea. Sunt prietenii noștri!

— Prieteni! tresar eu.

— Promit că o să-ți povestesc totul în detaliu, declară Vicky întinzând mâna spre ustensila ei. Îmi dai voie?

Îmi ia din mână tubul magic cu un gest hotărât.

— Scuză-mă, adaugă fata, o să continuăm discuția mai târziu. Între timp, vă mulțumesc că ați rezolvat grosul problemei.

Își îndreaptă aparatul spre mine. Mai am timp să-i văd degetul delicat apăsând pe butonul roșu. Totul dispare instantaneu.