• CAPITOLUL 7

Proprietatea lui Gaston Kurly este o mică fermă care se înalță pe o parcelă plantată cu viță-de-vie. Nu e prea mare și se compune din două corpuri de clădire.

E înconjurată de o peluză pe care cresc faimoasele tufe de trandafiri ale stăpânului locurilor.

Poate ar trebui să vă zic două vorbe despre Kurly, dacă tot aveți timp, nu? Și dacă n-aveți, dați o fugă să m-așteptați câteva rânduri mai jos; n-am să întârzii mult.

Kurly este un om de cincizeci de ani care s-a retras din afaceri din pricina unui infarct și a unei mânării. Locuia la Paris și se-nsurase cu o franțuzoaică. Ținea un bar în Montmartre. Bătrâna lui mamă locuia lângă noi, la Saint-Cloud, și se-mprietenise cu Felicia, buna mea mamă. Ținea mult la bătrânica lui, Gaston, și-i amenajase un cuibușor drăguț, ca să-și mai uite puțin bătrâna Elveție natală. Într-o zi, brigada antidrog a făcut o descindere la Kurly. Au dibuit o valiză plină cu heroină în dulapul cu mături din crâșmă. El susținea că i-a lăsat-o un client în custodie, ceea ce i-a distrat grozav pe caraliii de la antidrog. Când a fost băgat la răcoare, nevastă-sa a venit să ne vadă, cum că omul ei e cel mai cinstit cetățean cu putință, victima unei grave erori judiciare și tot restul. Asta a impresionat-o într-atât pe mama, că mi-a cerut să intervin, ea care de-obicei nu se bagă, orice-ar fi. Trebuie spus că maica Kurly era cam șubrezită. O veste ca asta putea s-o omoare.

Atunci am dat din mâini și din picioare, și mai mult din mâini decât din picioare, credeți-mă, într-așa o măsură, încât s-a închis dosarul Kurly de la Poliție, cu condiția să se repatrieze de urgență și să toarne filiera.

Câteva luni mai târziu, Gaston își trage un infarct de toată frumusețea, datorită emoțiilor. Se-ntoarce acasă foarte slăbit și se lansează cu prudență în cultivarea și cultul trandafirilor. E drept că trandafirii au o grămadă de spini, dar nu sunt așa de perfizi ca cei din viață. Cel puțin, sunt la vedere. Ajunge să fii atent de unde apuci tulpina.

Ne așteaptă, înțolit în gentleman-farmer: costum croit sport, dintr-un material cu brăduți (potrivit pentru o zonă muntoasă), cu nasturi de piele. Poartă un pulover bej, ochelari mari cu ramă de baga și fumează pipă, ca să-și dea un aer englezesc. E tot numai zâmbet. Găsesc că arată bine și i-o spun, ceea ce-l umple de satisfacție. Când un tip și-a tras o criză cardiacă sau o operație mai de soi, nimic nu-l bucură mai mult decât să-i spui că plesnește de sănătate și că poate servi drept model pentru un afiș dedicat sporturilor de iarnă.

— Îți prezint pe eminentul meu colaborator, inspectorul Bérurier! oficializez eu.

Gaston îl asigură pe Grăsan că e încântat și își lasă luxată o mână de falange.

— Comisare, m-ați anunțat că sunteți patru? se miră el după ce-și masează mâna rănită cu mâna teafără.

— Suntem patru, confirm eu.

Și-i indic cele două cutii de contrabas care ocupă toată partea din spate a Bentley-ului.

Cască niște ochi mari ca două farfurii zburătoare.

— Nu înțeleg, mărturisește gazda noastră, v-ați apucat de muzică de cameră?

— Oarecum, Gaston.

Și, pe nepusă masă, trec la atac:

— Câți sunteți, pe-aici?

— Soția și cu mine, zice. Mama a murit anul trecut.

— Condoleanțele mele, Gaston. Și nu aveți servitori?

Dă din cap.

— Nu, ducem o viață simplă. O știți pe Matilda, nu? E grozav de activă!

— Perfect, perfect, văd că am bătut la ușa care trebuia, Gaston!

Mă fixează cu o privire nehotărâtă și simt că ceva se ofilește-n el, în regiunea amabilității.

— De… de ce? se-mpiedică el.

— Pentru că o să-i puteți răsfăța în toată siguranța pe cei doi chiriași pe care vi i-am adus. Pariez că aveți o pivniță strașnică la ferma voastră? În mijlocul viei, e inevitabil!

— Chiriași?

E îngrozit. Grasul hohotește ca toată familia Quasimodo la un loc.

— Șeful meu venerat uită să vă spună că instrumentele noastre cu coarde au coarde vocale, amice!

Părându-mi-se că a sosit momentul explicațiilor, îl pun la curent în linii mari pe Kurly.

— Înțelegi, închei eu, oamenii ăștia mă-ncurcă foarte rău. Trebuie să-i neutralizez ușurel pentru câteva zile și nu văd pe altcineva în afara dumitale capabil să-i adăpostească.

— Diplomați englezi! se-ncurcă șvaițerezul. Nu vă gândiți un pic!

— O să-i tratezi cum se cuvine. Cel mult într-o săptămână, trec să-i recuperez. Ca să le aduceți mâncarea, să-ți pui o mască sau un simplu ciorap de damă tras pe fața dumitale voioasă, Gaston. N-o să te vadă. Când mă-ntorc, o să-i trambalez la capătul celălalt al Elveției ca să-i eliberez și n-o să afle niciodată cine i-a găzduit.

Dar argumentele mele au tot atâta efect ca un genunchi de femeie frecându-se de un picior de lemn.

— Nu, nu, e imposibil. Intelligence Service o să cerceteze și sunt tipii cei mai șmecheri din toate polițiile. O să dea de mine și…

— N-o să dea de tine, garantez eu agasat. A trecut mai mult de o oră de când gușterii noștri sunt băgați la cutie. Am făcut cel puțin optzeci de kilometri cu mașina înainte de-ai aduce aici. N-o să știe niciodată că erau atât de aproape de Geneva. Și cum o să-i eliberez chiar mai departe, o să fie complet zăpăciți.

„Cred că ți-am dovedit recent că poți avea încredere în mine, nu?”

Această aducere-aminte a datoriei față de mine nu-l face să cedeze. Continuă să bălăngăne o moacă îngrozită, făcând „nu, nu” ca o tânără fecioară căreia un vagabond i-ar propune să nu mai fie. Mă cam calcă pe nervi, sfântul ăsta. Vorba Feliciei: „Faci bine unui rău și se cacă-n nasul tău!”

În timpul ăsta își face apariția și d-na Kurly, radiind. S-a-ngrășat ceva, cumătra, de când și-a părăsit crâșma din Montmartre. E încărunțită și fibromatoasă. Țâțele-i dau bir cu fugiții. Sutienul ei are ceva de furcă ca să le-aducă pe indisciplinatele astea pe drumul cel bun.

Zâmbetul îi îngheață când observă fațada descompusă a bărbatului ei.

— Ce se-ntâmplă, Gaston? exclamă demna rentieră.

O liniștesc cu un zâmbet.

— Nimic grav.

Și-i rezum motivul vizitei mele. Neliniștea îi boțește fața, totuși, o încasează mai bine decât pămpălăul ei.

— Dacă asta vă ajută la ceva, comisare. Avem o datorie față de dumneavoastră.

— Mulțumesc, draga mea prietenă, știam eu că pot conta pe ajutorul vostru, o încredințez eu. Vă dau cuvântul meu că n-aveți de ce vă teme.

— Complicitate la kidnapping! Nu avem de ce ne teme! Scheună Gaston. Și kidnappații care sunt diplomați englezi! Vă bateți joc de oameni! N-o să accept niciodată să intru într-o astfel de combinație, auziți? Niciodată, niciodată, niciodată!

— Gaston! murmură nevastă-sa foarte încurcată.

Dar el se-ncăpățânează, devine muiere nevricoasă, Gaston ăsta. Se cramponează de liniștea lui burgheză. Vrea să fie lăsat să crape în pace, înconjurat de trandafirii lui. Aerul Elveției natale l-a regenerat. Departe de Pigalle, și-a regăsit plăcerea vieții simple și liniștite. Nu vrea să mai aibă probleme, niciodată-n viața lui! A devenit un neutru îndârjit, Gaston, asta-i!

Simt că s-a dus dracului. Turbez. Hârâi, mârâi, pârâi, sfârâi și îl bârâi!

— Nu-mi place să amintesc de binefacerile mele, Gaston, dar dă-mi voie să-ți spun că fără mine, acum ai fi la închisoarea din Poissy, asamblând obiecte din plastic.

— Dumneata spui asta, eram nevinovat și mi-aș fi dovedit nevinovăția!

Uite unde am ajuns, dragele mele. Ce silă mi-e! Oamenii pe care i-ai depanat ajung întotdeauna să-ți conteste serviciile. Sau să pretindă că n-au folosit la nimic. Ah! îndurare cerească, bine că există gagici. Ele, cel puțin, au recunoștința pântecului!

— Foarte bine, Gaston. Îți mulțumesc, îngrijește-te și fii fericit, cârâi eu îndreptându-mă spre Bentley.

Ce-o să fac acum cu gorobeții mei? Trebuie să găsesc o soluție de schimb și încă repede, căci e trecut de prânz. În trei ore ne decolează avionul.

— Îmi dai voie o clipă? îmi aruncă Namila, îndreptându-se către Kurly.

— Oh! lasă, Grasule, lehamisesc eu.

Dar el nu se lasă stopat.

— Am spus numai o clipă, se ambalează Mamutul.

Îi atinge brațul lui Gaston.

— Dom’le Gaston, dacă-mi dați voie, aș dori să vă spun o vorbă în particular.

Are un zâmbet larg și-mbietor, Béru. Fizionomia lui reflectă blândețea cea mai prietenoasă, bunătatea cea mai consecventă.

Celălalt cade în cursă. Béru îl apuca familiar de o aripă și cele două personaje dispar în labirintul parfumat al tufelor de trandafiri.

— Scuzați-l pe soțul meu, domnule comisar, se smiorcăie Matilda. De când cu infarctul, cu moartea mamei lui și tot restul, a devenit chițibușar. E un fel de tânăr bătrânel.

— Bine-nțeles, murmur eu sinistru. E foarte clar.

Ea își șterge un șuvoi de lacrimi.

— Sunt dezolată că vă refuză serviciul ăsta, sughiță ea.

— Și eu cu atât mai mult că mi-l refuzați!

O las să-și verse umilința, fumând o țigară.

Mumificații contrabaselor încep să se agite în cutiile lor. Aud zgrepțănituri, gemete. Un adevărat concert… de lamentări.

Cum Grasul întârzie, trag două claxoane nerăbdătoare. Ce naiba face Béru?

Deodată, tufele de trandafiri care se înalță la marginea aleii se escamotează și cad. Apare Grasul, cu o coasă-n mâini. A trasat o cărare ușchită prin boscheții lui Gaston. În spatele lui, Kurly trepidează. Cât e de măreț, Béru, cu gestul cosașului, la fel de semeț ca cel al semănătorului. Cam roșu, transpirat, cu pălăria pe ceafă și mânecile cămășii suflecate. Se oprește la capătul brazdei, se reazemă în mânerul coasei.

Mort de furie și de amărăciune, Gaston îi sare în spate și îl scutură horcăind: „Mizerabile! O să chem poliția”.

Atunci Béru aruncă coasa, își trage fruntea și declară:

— Asta, amice, e prima sancțiune.

După care îi arată ceasul cu brățară metalică:

— Vezi ceasul ăsta, măi fund de șobolan?! Este un Difor, deci e solid. Ei bine! îmi deformez Difor-ul pe botul tău dacă te încăpățânezi să mai faci pe nerecunoscătorul. Și asta nu-i tot, neică. Am o grămadă de prieteni care se dau și peste cap, numai să-mi intre-n voie. Le tutuiesc pedigree-ul tău în canalul urechii și, la fel de clar pe cât e de multă gheață la Polul Nord, n-ai să mai ai niciodată vreo noapte de odihnă, Gaston. Dacă vrei să faci din viața cuiva un rahat, degeaba se-nconjoară el de caralii și se baricadează-n frigider, nimic nu ajută, bagă-ți asta-n cap!

Mai trage o coasă jucăușă într-o somptuoasă tufă de polymorphus coleus.

— Ce hotărăști? face Béru scuipându-și în palme.

— Bun, de acord. O să vă păzesc tipii. Dar vă previn, dacă vreodată se împute treaba, spun cine mi i-a adus!

— N-o să se împută, Gaston, îi promite Grasul.

Kurly este excelent utilat pentru a găzdui doi kidnappați. Chiar în spatele micii ferme se află o cuvă cu presa ei. În această presă de struguri dezafectată îi culcăm pe pacienții noștri.

— Acum, gentlemen, le spun eu, o să stați liniștiți câtva timp. După ce ne îndeplinim misiunea, veți fi eliberați.

Englezii ăștia sunt ei cum sunt – și în principal englezi – dar trebuie să recunoaștem că în privința self-controlului nu-i întrece nimeni. Legați fedeleș pe piatra rece a unei prese își păstrează un calm edificator. Dacă sir Hanger s-ar afla acum la clubul lui din Londra, n-ar arbora o nonșalanță mai glumeață.

— Well, face el, ceva îmi spune că ne vom revedea curând, dragul meu.

— Îmi va face întotdeauna o mare plăcere, sir. Profitați de aceste câteva zile de claustrare pentru a vă relaxa. În universul trepidant în care ne mișcăm e necesar câteodată să te mai și retragi.

Acestea fiind spuse, mergem să savurăm mâncarea preparată de coana Kurly. Cine nici nu se atinge de mâncare e soțul ei. Afișează o mutră de parastas pe ploaie. Se gândește la trandafirii lui secerați, la amenințările care planează asupra inimii sale fragile.

Înainte de plecare, Béru îl apucă de guler și-i aruncă, nas în nas, ochi în ochi:

— Am uitat, moșule, o precizare importantă: ai mare grijă să-i mai găsim pe domnii ăștia la întoarcere, da?

— Și dacă nu vă mai întoarceți? obiectează nefericitul rentier.

— În cazul ăsta, pufnește Grasul, după un an și-o zi, sunt ai tăi! Legea-i lege, amice!

•

Bagajele lui sir Harry Hanger și ale secretarului său se găsesc la biroul de bagaje al aeroportului, conform indicațiilor mele. Am în buzunar actele sir-ului și biletele de avion. Habar n-aveți cât de bine dă fotografia mea pe pașaportul lui, mult mai bine decât cea originală. Și cum l-am întinerit cu douăzeci de ani pe scumpul de Harry, schimbând doar o cifră la data nașterii.

Difuzorul anunță apropiata plecare a zborului nostru. Îmi spun că totul merge uns. În clipa aceea, un cârd de fete încântătoare năvălește peste noi. Se îmbulzesc în jurul Grasului și-l potopesc cu giugiuleli în diverse limbi.

— Ce-i asta, Grasule? mă neliniștesc eu, deși bănuiesc răspunsul.

— Gagicile de ieri, răspunse Excelența Sa. Dracu s-o ia de treabă, deci vin și ele cu noi în excursie!

O iau la-ntrebări pe una dintre fete, o englezoaică blondă, frumoasă de pică, cu ochi verzi ca primăvara.

— Se confirmă, domnișoarele se îmbarcă într-adevăr împreună cu noi spre Arhipelagul Mitocanilor.

Béru pare să le fi făcut o impresie grozavă ieri. Un singur lucru le sâcâie: ar vrea să știe de ce nu mai e negru. Le explic că și-a schimbat culoarea politică și asta le satisface. Damele, cu cât sunt mai frumoase, cu atât mai puțin încearcă să-nțeleagă.

Acestea fiind zise, vă anunț că prima parte a lucrării a luat sfârșit. Recitiți-o cu mintea odihnită, în timp ce eu o să vi-o făt pe-a doua.

Pe curând!

EFECTIV:

SFÂRȘITUL PRIMEI PĂRȚI

Rezumatul primei părți:

După peripețiile pe care tocmai nu le-ați citit, San-Antonio și Bérurier își iau zborul, dându-se drept plenipotențiari britanici. Scopul lor? Să facă tot posibilul ca regina Bukabuna să cedeze Franței și nu Marii Britanii, insula Miserupe, unde guvernul nostru ar dori să-și continue faimoasele experiențe atomice care stârnesc admirația unor popoare primitive și a deputaților majorității.