• CAPITOLUL 2

Ciudat de lung și cam mișto capitolul precedent, nu? Tocmai l-am rebuchisit și sunt categoric, fraților: e o bucată antologică. Literatura n-o va uita. Niciodată! Hop! Aparține patrimoniului, nu mai am ce face. A încetat să mai fie proprietatea mea.

Pleiada mi-a sustras-o deja, mi-a aspirat-o din stilou așa cum ai sorbi cu paiul un suc de fructe. Fffflufff! E cumplit să scrii prea mult în culmea gloriei, vă jur! Nu-ți mai aparții. Te hăpăie rotativele istoriei. Mă doare sufletul pentru aceia care se vor bucura atât de mult să mă descopere, să-mi dezgroape proza dintr-un pod. Le tai descoperirea de sub craci. Prea târziu, m-am descoperit eu însumi. Mă auto-Cristofor-Columbez. Descoperirea secolului, de fapt. A ajuns chiar să se descopere singur, San-Antonio. Și nu numai la înmormântări; în fond, asta mă neliniștește.

Dar v-am părăsit în momentul în care plecam să inaugurăm metroul din Obscen-Laculme, cu mare pompă. Béru, vice-baron, cu regina la braț. E destinat bașoaldelor, Namila. E o vocație! Mai rău: o zodie! Tot ce gușărește și burdihănește, toate cumetrele-basculante îi pică la așternut.

E o specializare stranie, pe care doar mușchii lui puternici, sangvinitatea lui și restul îi îngăduie s-o înfrunte.

De data asta, o regină autentică, ce mai, vă dați seama!

— N-am putea să facem o poză-suvenir, Majestate? se agită el ajungând la ieșire. Doar ca să le iau maul prietenilor mei!

Bukabuna îl liniștește. O să fie un reportaj amănunțit în „Zilele Mitocanilor” și probabil coperta „Orgiei”, săptămânalul monden. Atunci, lui Béru îi crește inima. Se umflă-n pene, își bombează pieptul și înaintează cu pași măsurați.

— Am senzația că-mi retrăiesc prima comuniune, îmi mărturisește el.

Ieșim din palat. Niște boys se precipită s-o poarte pe regină, căci greutatea și volumul ei nu-i permit să urce trepte. Ce cuminte trebuie să fi fost și cum și-o fi halit ea supa pe când era copilă ca să merite asemenea obezitate! Béru, veșnic în avangarda (regală) a altruismului, ajută la căratul cărnăraiei suveranei. Sprijină un jambon. Grasul întotdeauna alege bucățica cea mai bună.

Ajungem în piață. Nu departe de statuie se află o palisadă. Niște tipi dau deoparte bețele de bambus și ne descoperă privirii un fel de nacelă largă suspendată de un cablu. Un fotoliu roșu ocupă centrul sus-zisei nacele. Regina se așază. Suntem o duzină de înalte personalități admise pe această platformă.

De îndată ce ne instalăm, o armada de angajați purtând caschete pe care scânteiază în litere aurii cuvintele Metropolitan-Expres (inscripția înconjoară cascheta de două ori, căci literele sunt destul de mari) se străduie să acționeze manivela cablului și cușca noastră se afundă în adâncurile pământului. Regina Bukabuna e încântată. În schimb, port-sceptrul ei face mutre.

Nu mă are la inimă bărbosul. Probabil că înfierează (in petto, ca să facă mai puțin zgomot) mișelia britanică. A fost tras pe sfoară moșul! Clocește represalii. Modul în care suverana s-a amorezat de Béru l-a făcut să înțeleagă că o să fie greu al dracului s-o convingă să lase baltă tratativele. Dar unul care chiar jubilează e San-Antonio al vostru. Pe onoarea mea, tot mișmașul ăsta merge brici Sollingen, fraților. Cu ce pricepere diabolică am găsit punctul slav, cum ar spune rușii!

Fără măcar să-și dea seama, partea adversă e cea care va submina tratativele.

Béru îmi strecoară la ureche, profitând de scârțâitul ascuțit al scripetelui care-o obligă pe regină să-și astupe clăpăugele cu gumă arabică încălzită:

— Este că-mi mănâncă din palmă, păpușa? Am schema gata făcută, bătrâne. Mă strădui să-i vrăjesc sentimentul și fac pe tipul burdușit de remușcări care, în plină emoție, o anunță pe regină că a fost trasă-n piept. Fac pe trădătorul din dragoste, de acord? Stil: ducă-se patria, amoreza mai presus de toate!

— Bravo, exact așa trebuie manevrat.

— Cine mă-ngrijorează e bărbosul, continuă Dolofanul, păduchele mic nu poate să ne-nghită.

— Nu-ți face probleme, ne face jocul…

Uf! după o lungă balansare, cu șocuri și para-șocuri, ajungem la capul de linie al primului tronson.

Metroul din Obscen-Laculme este un coridor mare, luminat de lămpi cu untură de pește, lung de cincizeci de metri și lat de patru.

Se întinde de la o extremitate a Pieței Parlamentului la cealaltă, în fapt. Se compune dintr-un tramvai vechi cedat de o companie din Lyon și revopsit în culorile naționale ale mitocanilor. Pe laturile vehiculului, doi gușteri enormi, emblemă a țării, au căpătat aspectul unor crocodili sau măcar caimani.

La ieșirea din nacelă, regina, transportată în fotoliul ei, e depusă în fața tramvaiului. Flash-urile scapără. Toată presa mitocănească e prezentă, gata de acțiune pentru înregistrarea acestui moment isteric.

Regina întinde mâna. I se pune-n ea discursul. Locul fiind destul de întunecos, un servitor luminat la minte îndreaptă fascicolul unei lanterne asupra documentului.

Vocea pițigăiată a reginei Bukabuna se înalță, reverberată de boltă. E tare, cumătra. Celebrează, în termeni vibranți, fantasticul „salt înainte” al poporului mitocan. La ora când atâtea capitale occidentale sunt încă lipsite de metrou, iată că Obscen-Laculme posedă unul!

Ea întrevede perspective feerice în zorii noi ai viitorului înnoitor, textual! Afirmă că această schimbare în viața urbană a orașului prevestește o dezvoltare pe care nimic n-ar putea s-o înfrâneze. Metroul se înscrie în contextul uneia și schimbă coordonatele celeilalte; e puțin spus! Pe scurt, prezenta zi e o zi mare, ale cărei douăzeci și patru de ore vor cântări cât greutatea lor în muștar în destinul țării!

Supușii ei plâng de emoție. Béru își aplaudă frenetic gazda regală. Bagă mare, vice-baronul!

Emoția, care-ar putea fi doar colonelă, este generală. O paște mareșalatul!

Toată curtea își aburcă suverana în tramvaiul pe care un vatman de ceremonie, îmbrăcat în haină, șort cu buline și pălărie de bur, nu-l conduce, deoarece metroul e tractat de forța brațelor a cincizeci de gorobeți mai goi decât o banană descojită. Cel puțin, somptuosul vatman acționează clopoțelul respectivului tramvai plin de mârlani, cândva mocofani și acum mitocani.

Vehiculul stă să se dezmembreze (din toate cele două sute de membre). Regina se apleacă spre noi.

— Ce păcat că n-avem un imn național, spune ea.

— Într-adevăr, recunosc eu, acum ar fi momentul sau niciodată!

Bérurier are cutezanța de a apuca încheietura (jambonescă) a reginei.

— Dacă doriți unul, Majestatea Mea, pot să vi-l servesc pe tavă. E vorba de-un marș săltăreț în draci și-i văd de pe-acum pe gorobeții voștri în pas de defilare pe ritmul lui.

Bukabuna pare extrem de interesată.

— Adevărat, vice-baroane?

Noul său titlu cu care i se adresează cea care i l-a acordat (o frază ca asta, e mai bine s-o rostești pe stomacul gol) face să năvălească sângele-n obrajii bucălați ai Majestății mele personale.

— Așa e cum vă zic, rugina mea! Nici măcar nu știu dacă drepturile pentru muzica-n chestiune sunt depuse unde trebuie. Bucata se cheamă Marșul cartoforilor. Și spune exact așa.

Își închide frumoșii săi ochi de bariton răcit, își desface cravata și, în timp ce tramvaiul se bâțâie și se fâțâie, țâțâie și mâțâie pe șinele prost potrivite ale tunelului, Béru își intonează imnul său semeț:

Tatăl meu era cartofor

Bunicul meu era cartofor

Străbunicul meu era cartofor.

Cântecul e stimulant. Pasionant și nobil. Te galvanizează, te înflăcărează, te aprinde. Ceilalți tac, cu ciocurile căscate.

Somptuosul organ al Grăsanului se revarsă ca un torent subteran pe sub bolta unde clipesc lămpile.

Extaziată, regina nu-l mai slăbește pe bard din ochii ei bordați de jambon. E pe cale să câștige superb partida, Béru. E Alexandru (Benoît) cel Mare. Wilhelm Cuceritorul. Încântă, vrăjește, farmecă. Trăiască Béru!

Când vocea i se estompează în sfârșit în ecourile grotești (venind din grote) ale metroului, răsună o salvă de aplauze. Regina a dat exemplul. Ea a strigat: hip, hip, ura!, ceea ce, în pitorescul dialect al zonei se spune „Pipi picura”. Doar taica Nikolai tace mâlc. Jale mare pe capul lui, fraților. Își macină ranchiuna, ascute săgeți, îi iese curara prin piele, i se revarsă fierea prin ocheane.

— Începând din seara asta, vice-viconte, v-aș ruga să-l învățați pe muzicantul meu șef marșul și-l voi decreta imn național, declară Bukabuna. Va fi învățat în școli și tot tineretul mitocan va trebui să-l cânte dimineața, în timpul salutului alergătorului{19}.

Iată-ne ajunși la destinație, adică în celălalt capăt al pieței. Cortegiul se destramvaizează.

Inginerul de poduri și șosete (e desculț) așteaptă în poziție de drepți complimentele Majestății Sale.

Nu-i sunt precupețite. Bukabuna spune cât de încântată e de această realizare, al cărei modernism este uluitor. Îl felicită pe inginer pentru munca lui titanică și-l decorează pe loc cu Colanul Caraliului.

Inginerul e foarte emoționat.

Îi expune reginei spinoasa problemă a acestui foraj fabulos. Problema, explică el, este că n-a putut amenaja decât o singură intrare pentru a accede în metrou, roca fiind extrem de dură și de groasă la celălalt capăt al pieței. Asta impune să ieși pe unde ai intrat. Regina îl asigură că asta n-are importanță, că forța înțeleptului constă în a ști să-și limiteze ambițiile. Esențialul era dotarea capitalei cu un metrou. Acum că s-a realizat, poporul ar fi tare cusurgiu dacă ar cere două ieșiri. Cu atât mai mult cu cât linia nefiind prea lungă, e ușor să ieși pe unde ai intrat, de altfel a fost amenajat un trotuar, paralel cu șinele, permițând călătorilor care nu vor să ia metroul pentru a ajunge la ieșire, deplasarea pe jos.

Pe scurt, ceremonia se sfârșește euforic și ministrul lucrărilor publice îi oferă suveranei, în amintirea acestei frumoase zile, o cutie de chibrituri-reclamă.

•

Banchetul care urmează e demn de Imperiul Roman, fraților! Dacă amicii bucătari Oliver, Terrail, Carrere sau Albert de Cabaret ar organiza același lucru, ar trebui să ridice costul unui tacâm la o sută de bătrâne ca să selecționeze puțin clientela, să evite înghesuiala cumplită și luatul coșmeliei cu asalt.

Trebuie să participi la așa ceva ca să crezi. Să înțelegi de ce capitala mitocanilor se numește Obscen-Laculme!

E atât de deocheat, că nu-ndrăznesc să vi-l descriu. Întâi pentru că ați zice că inventez, bulangii cum vă știu. Și apoi s-ar apuca cârcotașii să ceară să fiu interzis, cu tam-tam și cu Ministerul de Interne. N-aș mai fi publicat decât în Liechtenstein. Țineți cont că s-ar organiza excursii cu autocarul pentru a permite turiștilor să cumpere generoasa-mi proză. Ar fi obligați să-și pitească romanele mele în chiloți, ca să mă treacă peste graniță, dezmățații! În fine, aș ocupa locul pe care-l merit! Mai aproape de tine, Doamne! Asta le-ar crea probleme cu vameșii, bicoz colegii mei de la vamă le-ar kidnappa recolta ca să-și scutească drumul. Nu, hotărât, un reportaj despre banchetul reginei Bukabuna ar avea consecințe mult prea grave.

Ar provoca un tămbălău prea mare! Nu-i momentul să-i întărât pe scandalagiii de profesie. De altfel, există deja o ciorovăială pe tema mea. Unii mă citesc și alții mă ciuntesc, pe motiv că sunt rebel și că nu iau în serios rațiunile pentru care ei își trag medalii, și-o trag pe la spate, își trag la gioale și tot restul. Așa că mai încet cu descrierea. Adevărul trebuie îmbrăcat în culoarea zidurilor. Așteptat la ieșirea din adâncuri cu un halat larg deschis ca să-i eviți să șocheze și să facă valuri. De aceea precauționez. E cariera mea în joc, vă spun. Nu pentru mine. Mie mi se fâlfâie (mi se fâlfâie de atâtea lucruri care mă privesc, încât îmi zic uneori că poate-ar fi bine să mă duc la doctor; să mă duc la Lourdes sau la Fatima ca să mă miraculez puțin); pentru voi n-aș vrea să mă-nțarc de la o zi la alta.

Bun, acum că v-am făcut să salivați din glandele inferioare, trebuie totuși să vă dau măcar o idee despre chestiune, nu? N-o să cadă în păcatul pudorii, San-Antonio al vostru! Dacă nu poți să spui lucrurilor pe nume, poți măcar să le spui pe prenume, este?

Deci, banchetul…

Ah, ginește-te încoace un plic! Ce viziune bahică! Mă hazardez? Fiți atenți, dacă depășesc doza îngăduită, faceți-mi semn; o să pun frână.

Agapele astea au loc în sala joasă (zisă și fala roasă, în amintirea ocupației spaniole din 1775).

Imaginați-vă o încăpere suficient de vastă pentru a părea imensă, cu tavanul și podeaua joase, cu un acvariu tăiat într-unul din pereți, pe toată lungimea lui, ei? Îl giniți? În acvariu sunt pești, ceea ce nu-i de mirare, dar în compania peștilor înoată niște fete complet goale, care reușesc să rămână trei sferturi de oră sub apă, respirând doar cu degetul mare pe care și-l plasează în rectum. Ele numără o jumătate de duzină.

Sunt cele șase sirene ale reginei sisi (Regina sisi este varianta mitocană a Împărătesei Sissi){20}.

O masă lungă de șase sute de degete{21} ocupă centrul încăperii. În fund, pe o estradă drapată cu catifea, masa reginei Bukabuna, la care suntem invitați Béru și cu mine, precum și membrii guvernului, te duce cu gândul la scena unui teatru.

Suverana m-a luat în dreapta ei și l-a plasat pe grăsan în sinistra ei. Toți invitații de onoare stau cu fața la sala în care se desfășoară nebunia nebuniilor. Închipuiți-vă că…

CENZURAT DE EDITOR

… ceea ce, trebuie să recunoașteți, e de-o pornografie nemaipomenită.

Cât despre blondele care călătoriseră împreună cu noi și despre care Béru ar putea să facă un raport pe cât de sexual, pe atât de amănunțit, ele participă la petrecere și sunt, cum s-ar zice, atracția principală.

Au fost instalate, goale, în mijlocul mesei și…

CENZURAT DE TIPOGRAFIE{22}

… veți înțelege că în asemenea condiții, banchetul degenerează din start într-o mare…

CENZURAT DE CENZURĂ{23}

… trozneală!

Pentru o curte regală, dați încoace cantarida și reparați moara stricată. Ah! suflete, ce mai banchet! Ai flăcări în obraji, mâncărimi în dos, cocostârcul bălos, glandele leșinate de plăcere.

Cel mai nasol în toată chestia asta, e că, oficialități cum suntem, n-avem parte de nimic. Nu putem decât să strigăm „ole”, ca la corrida, asistând la cele mai frumoase pase! Și oricum, cu excepția reginei, nu sunt muieri la masa noastră. Dar vice-baronul Béru nu-și lasă sfârtecat senzorialul.

Se defulează pe Majestatea Sa, Alexandre Benoît. Lăboanța lui investighează-n draci în decolteul regal, vă spun eu. Și debitează niște vrăjeli clasa-ntâi. Nu-ți vine să crezi ce inspirație poate să dea frenezia chiloțardă, ce vocabular și ce simț al metaforei capătă ființa asta necioplită. Toarnă tremolouri în clăpăugele elefantine ale reginei.

— Drăguța mea jestate, îi ciripește jupânul, văduvă cum sunteți, și-n călătorie cum sunt, ar trebui să ne dăm amândoi o-ntâlnire la vârf de pat. Știați că sunteți genul meu, în stilul dumitale? Toți cordacii ăștia ai voștri de aici îmi fac milă când văd laguna educației lor. Lipsă de imaginație, regina mea! Ăștia nu-s bărbați, sunt pompe. N-au darul inventivității, dacă vreți să știți. La noi în Fr… în Anglia, se controlează Dolofanul, orice licean ar face-o mai bine. Dacă pot să-mi permit, grație vice-baroneriei cu care ați binevoit să mă onorați, între banane și brânza din lapte de nucă de cocos, ce-ar fi s-o ștergem în vârful bulanelor și să mă duceți să vizitez colecția de stanțe japoneze în apartamentele voastre private? Ce ziceți?

Și-și subliniază vorbele cutezătoare cu gesturi îndrăznețe. Grăsana Bukabuna freamătă-n străfundul șuncilor. E băgată-n boală, se vede de la o poștă. Are privirea tulbure și spasme sub linia de plutire. Totuși își păstrează controlul cârmei suverane.

— Nu mai rostiți astfel de nebunii, prietene, susură ea pe un ton stendhalian. Deși femeie, nu sunt mai puțin regină, și sunt în primul rând răspunzătoare față de exigențele funcției mele!

— Deși regină, nu sunteți mai puțin femeie, obiectează Béru, ca într-o piesă de Bernstein. Nu văd de ce n-ați avea dreptul la o răsturnică, ca oricare alta!

— Eticheta, bietul meu prieten, gâfâie scumpa de ea.

— Ascultați aici, Buka, îndrăznește Grasul (special a trecut la diminutive), sunt momente când ar trebui să vă lăsați eticheta asta pe-un borcan de gem și să uitați de ea. Atunci, așa tinerică cum vă văd, v-o puneți sub lacăt pentru că monarhul dumitale s-a căptușit cu o myxomatoză! Dați-mi voie, în cazul ăsta, să mă revolt.

— Asta-i legea! spune crâncen opulenta regină, înlăturând mâna prietenului meu. De-acum înainte, adaugă curajoasa ființă, am regatul drept mascul! Nu mai cunosc dragostea decât prin intermediul altora…

— Ioana d’Arc a centurii de castitate! zeflemisește îngrozitorul. Nu te regulezi cu un regat, Majestatea Mea, ci cu supușii lui!

După aceste frumoase cuvinte Grasul amuțește. Își retrage mâna, pălește, cască gura, se oprește din mestecat și fixează intrarea sălii de banchete.

Îl imit.

E rândul meu să pălesc și să mă opresc din mestecat.

Flancați de doi ofițeri englezi în mare ținută de ofițeri britanici, sir Harry Hanger și fidelul său William au apărut în prag.

Cu tot banchetul neobișnuit ce se desfășoară sub privirile lor de nou-veniți, ei n-au ochi decât pentru masa regală. Mesagerul care ne-a întâmpinat dimineață la aeroport îi însoțește. Fața lui crispată arată că e la curent cu înșelătoria noastră.

Micul grup înaintează implacabil spre noi.

— Auzi, bătrâne, murmură Grasul, o să-l țin minte pe amicul tău Kurly! Să-mi mai zică cineva de pensiunile elvețiene după chestia asta!