• CAPITOLUL 3

Parcă vă văd, diavolilor. Vă ziceați: San-Antonio ăsta o ia prin bălării cu călătoria lui în Arhipelagul Mitocanilor. Se crede-n croazieră; se scaldă-n pitoresc, face băi de exotism și ne face și nouă! Coțăiala lui Béru cu regina e hazoasă un timp, dar asta nu înseamnă acțiune. E static, descriptivul. Se dă Zola, jupânul!

Mă-nșel cumva? Recunoașteți că vă întrebați dacă nu cumva noua mea capodoperă nu-i pe cale să se transforme într-un ghid turistic! Dacă, pornind de la o anchetă polițistă, nu urma să las baltă acțiunea, să mă limitez la țăcănelile curții mitocane, să o tot toc, trecând de la inaugurarea metroului la drăgostelile lui Béru cu Bukabuna! Și încă asta la nevoie mi-ați fi-ngăduit-o, nu, caraghioșilor? Cu condiția să fie dezmăț. Uite că nu-i așa, vedeți, nu trebuia să intrați în panică, continuăm!

E puțin prea bruscă, pentru gustul meu, răsturnarea de situație. Îmi spuneam, e adevărat, că prea ne merge uns tertipul. Grasul și cucerirea lui regală! Vraciul Nikolai cel afurisit, pe care-l împingeam discret spre schimbarea alianțelor, toate astea constituiau inaugurarea unei reușite, cum spunea un ministru tăind panglica. Pentru că, remarcați, pentru un ministru foarfeca e mai importantă decât portofoliul.

Niște mici rabini, domnii ăștia.

Și apoi, în plină fiesta și exact când Grăsanul meu e pe cale să propună un amendament la eticheta mitocană, cine-și face apariția? Afurisitul de sir Hanger, cu niște generali britiși (și cu ranchiună cât cuprinde). Ah! vă jur, în meseria noastră trebuie să ai palpitanta solidă! Încasezi niște lovituri de teatru, fraților, care l-ar transforma în cardiac și pe un om fără inimă!

— Majestate, face ghidul nostru aici prezent, să-mi ierți că deranjez banchetul, dar ivinimente grave au avut loc. Îți prezint, Majestate, pi adevăratul sir Harry Hanger, că ăla care-i lângă tini e un compostor!

— Eram sigur și convins! răsună o voce. Pe zeul Cemaidos, prințul adevărului, pe zeița Treijdoi, pe spiritul lui Ra-Fie, marele nostru vrăjitor, știam că ăștia doi mint și uzurpă împuterniciri ce nu le-au fost conferite.

Așa grăit-a vraciul Nikolai. Lui Béru i se pune pata.

— Auziți la el, păduchiosul îngâmfat! Sanchi, ai ghicit, prost bătrân! La cât de clarvăzător ești, ar trebui să fii trimis înapoi la fabrică, căci îmi face impresia că ți s-a dus o bielă din retină, amice! Sau atunci ai conjunctură{24}. Dacă nu cumva nu ți s-a aburit globul de cristal…

— Gura, Grasule! fac eu scurt. Nu-i momentul…

Grasa regină își întoarce țeasta dintr-o parte într-alta, de parcă ar asista la finala de simplu bărbați a campionatului Franței la Roland-Garros.

— Ce înseamnă asta? Dar ce înseamnă? întreabă biata balenă blazonată.

— O să vă explic totul, Majestate, îi spun eu.

Dar sir Hanger se apropie, se înclină și mi-o retează scurt:

— Umilele mele respecte, Majestate. Dacă Majestatea Sa îmi îngăduie, vă voi explica eu incalificabila comportare a acestor doi oameni care ne-au răpit, pe colaboratorul meu și pe mine, ne-au sechestrat, au luat numele noastre și s-au făcut vinovați de cea mai impardonabilă dintre fapte, înșelarea clementei, marii suverane, care este Majestatea Sa!

Punct și de la capăt, băieți.

După acest mic preambul, ne scad acțiunile ca cele Suez într-o zi de război în Orientul Mijlociu.

Nu ne mai rămâne decât să așteptăm verdictul reginei.

— Vraciule Nikolai, oftează ea, acționează în consecință!

Normal că atâta aștepta, taica barbișon, ca să ne contreze!

Își vâră cuțitul de masă în mânerul sceptrului regal al cărui deținător permanent este, ceea ce-l silește să-și țină-n el briciul de ras, pieptenul, periuța de dinți, pastilele, șmecheriile, sarea de bucătărie, timbrele și sculele.

— Gaaar-dă! strigă el.

Niște haidamaci cu aere feroce apar în pas alergător. Bărbosul ne indică acestor teribile gorile.

— Luați-i pe acești doi oameni și încătușați-i în torturorium!

Toți participanții la banchet se opresc care din mâncat, care din mângâiat, mânărit și manipulat. E fioros, sceptentrionul.

— A fost comisă cea mai cumplită dintre lez-majestăți, predică Mahărul. Acești mizerabili vor fi judecați, condamnați și executați precum o merită.

— Haide, gardă! Și-nchideți-vă inimile în fața milei! Onoarea reginei voastre e în jos, vreau să spun: e în joc!

În timp ce suntem săltați fără menajamente, remarc râsul sardonic al lui Hanger.

— O.K. sir, îi zic, ați câștigat manșa a doua, nu ne mai rămâne decât să-i dăm bice în cea de baraj.

— Și încă cum, întărește Grasul, pentru care a-i da bice este sinonim cu a-și lua tălpășița.

•

Toate aceste sclipitoare replici parcă ar fi din capă și spadă, nu? Ai crede întrucâtva că e un roman de-al regretatului meu coleg Paul Féval. Lagardère și tot tacâmul. Și totuși, sunt clipe când simțul onoarei îl întrece pe cel bun. Abia după o matură chibzuință și o mătură nouă, ajungi să-ți spui că Parisul face cât o liturghie.

Pe moment însă, ți se scoală orgoliul, e omenește. Un reflex, supranumit condiționat.

Gorilele reginei ne târăsc cu brutalitate spre subsoluri neliniștitoare. Nu sunt prea vesele, temnițele palatului, zău! Săpate in the rock, ele șiroiesc de apă ai cărei stropi, pe cale să se stalactizeze, fac un zgomot cât se poate de crispant.

Iată-ne popriți într-o hrubă mizerabilă, copii. Un fel de tunel vertical, asemănător cu hota (nnen-baum!) unui șemineu, revarsă o lumină filtrată, de cavou. Niște lanțuri, mai uriașe decât cele cu care erau legați pe vremuri ocnașii, sunt fixate de pereții hrubei, unde compun o lugubră sarabandă.

Zbirii of the gracious queen ne potcovesc gleznele și mâinile. Cric-crac-croc! Gata! Pentru a te elibera din această panoplie a micului inchizitor perfect, ar fi nevoie de un atelier de fierărie în stare de funcționare, fraților.

Grosolane și solide, broaștele cătușelor noastre sunt mai puțin complicate decât cele de seif Fichet, dar la fel de rezistente. În viață, simplitatea e întotdeauna cea mai eficientă.

Singura ușă din torturorium e groasă ca o saltea pneumatică, din oțel sănătos, cu zăvoare exterioare mai late decât brațul meu. Cât despre gura de aerisire, ea e prevăzută, acolo sus, cu zăbrele în cruce, deloc firave. Am vaga impresie că-l joc pe Monte-Cristo, Béru interpretând nobilul rol al abatelui Faria. Vă ziceam eu că o dăm pe Dumas-tatăl, copilași.

— Ne-ar fi putut lăsa măcar să ronțăim desertul, se lamentează Lugubrul. Nu-mi place să mă car de la masă înainte de cafea!

— În chip de cafea, sigur o să avem parte de paharul de rom, profețesc eu; ai auzit ce-a zis bestia bătrână? O să fim judecați, condamnați și executați…

— Măgarul ăla de rosbif; și tu ești de vină! bombăne Rotunjimea Sa.

— Eu!

— Dacă-n loc să-l dai în gazdă la borfașul tău rentier, i-ai fi tras o pralină-n scăfârlie, i-ai fi legat un cataroi de zgaibărace și bâldâbâc cu el în lacul Leman, m-aș fi lăfăit acum, coțăind în private-cording-room pe Majestatea Sa. Se ofusca doar de ochii lumii, de fapt mergea cum nu-ți închipui, între ea și mine. Aveam bulanul încolăcit pe-al ei, ca iedera pe brad, amice! E un semn de încurajare, nu? O primă de răbdare, îmi face impresia? Muierea care-și lasă crăcii pipăiți pe sub masă, crede-mă că am o veche experiență, e gata pentru dansul burții, se știe. Deja mă parașutase vice-baron pe chestia asta, e clar, nu?

— Mă-ntreb ce naiba a putut să se-ntâmple în Elveția!

— Eu nu. De cum ne-am întors cu spatele, împuțitul tău de Kurly s-a repezit să-și elibereze locatarii. Și probabil că s-a mișcat ca vântul, dacă au apărut în arhipelag doar la câteva intervale după noi!

O scurtă tăcere ne desparte. Apoi Grăsanul oftează:

— Ah! dac-aș putea s-o cobzăresc numai puțin pe Bukabuna, pariez că s-ar rezolva problema. Știam cum s-o iau pe femeia asta. E catifea, la mine, arta de-a vorbi cu voluptoasele. Pentru că tot ce ne-a îndrugat despre educația sexuală a suspușilor ei{25} nu-i decât o gogoriță, amice. Cumătra are nevoie să-și îndulcească văduvia, se vede de la o poștă. Dă ea cu geana, dar în loc s-o calmeze asta nu face decât să-i înfierbânte simțurile cu lampa de sudură.

O nouă tăcere meditativă și A.-B. mă-ntreabă:

— Ce crezi c-o să ne facă?

— Nimic plăcut… N-ai văzut materialele? adaug eu, arătând spre un echipament dubios aflat în fundul hrubei.

Disting acolo un șevalet, niște unelte barbare, o forjă, niște instrumente de tortură, o serie de țepe și operele complete ale lui Jules Romains.

Tot presupunând, regretând, rumegând, făcând, desfăcând și monologând (cu amărăciune), mai trece timpul. Pe ăsta nu-l poți opri. Cu toții suntem târâți de acest dezgheț glaciar. Chiar și după noi, totul continuă. Adevărul e că nu mori niciodată, din moment ce te afli permanent în inima aceleiași mișcări; îmbarcat în superba călătorie interstelară, ce anihilează neantul. Mort sau viu, continui să fii malaxat de secundele ce picură chinezește. Asta te înspăimântă și te liniștește. Moartea nu e decât schimbarea compartimentului: rămâi în același tren!

Deodată, zgomote de cohortă pe scară. Ușa se deschide în fața unei armade de ciumeți. Spre noi, deci, înaintează trupa, purtând pe chipuri fudulii virile.

Vraciul Nikolai pășește în frunte. În spate vin Consiliul de Siniștri, președintele Camerei Reputaților și cel al Sonatului (care, în chip ciudat, este un alb metisat din insulele Yatutot). Toți au un aer grav și doct (ori Honoriscausa). Sunt escortați de războinici ale căror arme poartă emblema Komple-Mentel-Or-Deloc (una din cele mai redutabile).

Vraciul Nikolai se apropie de noi. Lovește de trei ori în podea cu sceptrul și declară:

— Consiliul suprem erijat în tribunal excepțional a hotărât să vă condamne pentru spionaj, atentat la ignoranța Statului (vreau să spun, la siguranța Statului), uzurpare de funcții, abuz de putere, crimă de vezi-majestate (vreau să spun lez-majestate), tentativă de corupție, violare de palat, înaltă și joasă trădare…

— Trage-ți sufletul, tataie, îi recomandă Béru. Și păstrează restul pentru data viitoare.

Vraciul îl fulgeră cu privirea lui ca o flegmă.

— Tăcere! Tribunalul, în marea sa înțelepciune, perfecta sa echitate și profundul său simț al justiției, vă condamnă la pedeapsa cu moartea și ordonă executarea pe loc a sentinței.

Ce expeditivi sunt ăștia din Obscen-Laculme. Judecata fără prezența acuzaților, sentința imediată, a mers repede. Viteză și discreție.

— Și-n ce constă asta? întrebă Béru fără să-și piardă cumpătul.

— Execuția? întreabă Nikolai.

— Da.

— De obicei, condamnații de drept comun sunt sfârtecați în bucăți, îi destăinuie vraciul.

— Ar fi fost oarecum stilul meu, eu care-mi rup picioarele pentru alții, rânjește Șmecheritul (romano-catolic).

— Dat fiind însă aspectul diplomatic al chestiunii, veți fi doar decapitați, încheie moșul. Gardă, continuă el, „executați-i pe acești doi oameni cu paloșul”.

Promptitudinea și stupiditatea evenimentelor mă lasă mască.

— Nu știți cine suntem! răcnesc eu.

— Ba da, mi-o întoarce pungașul bătrân. Sunteți doi polițiști francezi, v-am aflat până și adevărata identitate. Numele dumitale este San-Antonio, gradul: comisar. Individul ăsta care-și permitea intimități cu glorioasa noastră suverană este un anume Bérurier.

— Nu vă e teamă că vor fi grave incidente diplomatice cu Franța, ca urmare a asasinării noastre? Căci de asasinat e vorba!

Bărbosul își clatină babețica păroasă:

— Ba mai degrabă Franța va avea probleme din cauza voastră. Căci sunteți asasinii ministrului nostru al Afacerilor Externe, căruia i-ați luat locul pentru a-l întâlni pe sir Hanger și a ne sabota acordul în curs.

Agasat, lovește iar cu sceptrul.

— Gardă! Repede! Justiția Majestății Sale nu suferă întârziere!

Coloșii cu tors de abanos ne înșfacă în doi timpi și trei mișcări (cel mult patru).

Ne târăsc până în fundul hrubei.

— Admirați clemența Majestății Sale, continuă ticălosul bătrân, o să vi se taie doar capul. Dacă hotărârea ar fi depins de mine, v-aș fi smuls fiecare bucățică de carne cu cleștele înroșit în foc!

— Recunosc într-adevăr aici clemența reginei Bukabuna. Mulțumiți-i din partea noastră.

— Se va face voia dumitale cea din urmă, declară vraciul fără să clipească.

Arată spre Béru:

— Începeți cu el!

Nu-i o glumă, pe-onoarea mea. Zău așa, să ți se ia glanda într-o văgăună din mijlocul Pacificului, e un motiv suficient ca să-ți pierzi capul, nu? Și cea mai tare chestie e că eu, care văd întotdeauna portița de scăpare în circumstanțele dramatice, acum văd mai mult de o grămadă, fraților. Între noi și ușă se află o întreagă armată. Suntem strâns ținuți de niște gorile atletice și decapitarea este iminentă. Situația asta ar fi numită de un comentator de televiziune o conjunctură nefastă.

— N-avem dreptul la un mic întăritor? se neliniștește Anemicul. Cu tâmpeniile voastre, n-am mai apucat lichiorul!

— La noi nu se obișnuiește! răspunde. Nikolai.

Și apoi, nu zici că piticul începe să țopăie și să blesteme agitând sceptrul bunei regine, cum că gorilele pierd timpul și că, dacă-n trei minute nu ni se rostogolesc capetele în praful de pe jos, o să cadă alte capete. În consecință, zbirii încep să se agite. Se scoate un butuc solid din depozitul de materiale. Călăul (care este de asemenea funcționar în Obscen-Laculme) apucă o secure mult prea tăioasă ca să-mi fie pe plac, pe care, din exces de precauție, o mai ascute cu o piatră.

Butucul, ca să vi-l descriu, este al naibii de perfecționat. Se pare că inventatorul lui l-a brevetat și-l va expune anul viitor. Are un diametru foarte mare și posedă două toarte mici de-o parte și de alta a muchiei (e amuzant ca un butuc să aibă muchie, dacă stai să te gândești). Toartele sunt prevăzute cu chingi de piele, de care se leagă mâinile osânditului. Astfel, condamnatul e silit să îmbrățișeze butucul și să-și țină capul pe suprafața plană. Ingenios, nu? Călăul are tot timpul necesar pentru a-și calcula corect lovitura.

Oribilele gorile regale îl forțează pe Grăsan să îngenuncheze. Încearcă el să se împotrivească, dar se supune în fața legii numerelor mari.

— Salut, San-Antonio! îmi aruncă el cu o voce la fel de calmă și egală ca cea cu care-mi spune bună seara înainte de-a pleca spre casă. Trebuia să ni se-nfunde, mai devreme sau mai târziu. Eu personal nu bănuiam că circul nostru o să se termine așa, dar, cum zicea văru-meu: „Fie că-i o blenoragie, fie că-i o liturghie, tot o lumânare curge, nu?” Ne-am simțit grozav pe acest pământ, Bătrâne, și, la o adică, cam asta contează. Ciao! Le zic să-ți pună una la rece, când ajung.

Și, cu aceste cuvinte, scumpul, tandrul, bunul, bravul (și încă cât) Béru încercuiește butucul cu brațele și își depune pe el mutra lătăreață patinată de vinul roșu.

Privirea mi-e încețoșată de lacrimi. Totul se întunecă, fraților. Béru, Malacul, Bibendum, Monstrul o să piară sub ochii mei îngroziți peste câteva secunde. Propria mea moarte îmi va părea ușoară după ce voi fi asistat la un asemenea spectacol. Și totul e din vina mea. Am vrut să-i fac impresie Bătrânului, să mă dau Machiavelli! Să fac un exces de zel când nu mi se cerea nimic! Ah! nenorocire, dacă aș putea să-mi trag un ultim dosnic șut înainte să dispar. Într-o străfulgerare, o evoc pe Felicia mea, care, în acest moment… Chiar, de fapt cât o fi ceasul în dulcea noastră Franță? Fusele orare mi se-nvârtesc în minte. Nu reușesc s-o situez pe mama în clipa prezentă.

E îngrozitor. Béru cu mâinile legate de acești sălbatici… Stă cu moaca pe lemnul tare. Lemn de tek!

Un gorobete cu bustul gol, călăul reginei, își cumpănește securea în monstruoasele-i mâini ucigașe. Încet, cu infinite precauții, așază tăișul armei pe fărâma de gât a Grasului (de-atâta îndopat, Béru aproape că nu mai are gât, țeasta fiindu-i așezată direct pe umeri, ca un bostan pe-o masă).

Mi se-nvârte capul, prieteni. Totul se clatină. Văd teribilul tăiș care se ridică încet, perfect perpendicular pe teribila sa țintă. Se înalță fără să tremure către bolta umedă, acaparând toate reflexele de lumină rătăcite prin văgăuna asta. Fața călăului e încordată și ermetică (că e închis, ce mai, aici voiam să ajung).

O dată ajunsă la verticală, securea rămâne în suspensie. Și apoi se produce un șuierat, acoperit de un răcnet de kamikadze (ca în reclama pentru sirop de tuse). O bufnitură înfundată, vibrantă. Lacrimile ce-mi încețoșau privirea curg. Văd! Nu-mi revin; de-altfel nici ceilalți, cu excepția lui Béru. Ah! banditul! Ah! invincibilul! Ah! rapidul! Cum poate un corp atât de gras să facă gesturi atât de precise și de fulgerătoare?

În momentul în care i se legau mâinile de toartele butucului, Jupânul și le-a încordat la maximum, e un truc bine cunoscut al borfașilor, care uneori fac același lucru când li se pun cătușele. În plus, în graba lor, zbirii zoriți de bărbos au dat rasol, așa că, exact în ultimul moment, Barosanul și-a rupt legăturile într-o teribilă sforțare și tăișul securii n-a făcut decât să-i atingă în treacăt obrazul.

Nimeni n-a avut timpul să realizeze măcar ce s-a întâmplat, înainte ca el să fie deja în picioare, tăurașul. Cu o singură mână, smulge securea din butuc și o rotește ca un nebun.

Capetele pică-n jurul lui ca nucile bătute de furtună. Are o criză de nebunie furioasă. Își urlă furia, supraviețuirea, încăpățânarea de a trăi, în ciuda și pofida tuturor.

Hăcuiește din răsputeri. Și hârști, și hârști!

Eu, doar mă știți, nu? Momentele mele de buimăceală nu durează mult. Cu o bruscă lovitură dublă mă descotorosesc de gorilele mele înfricoșate.

Unindu-mi eforturile cu cele ale căsăpitorului meu eventual (căci Béru nu prea e obișnuit să mânuiască securea), înhaț un clește gigantic și decimez adițional.

În jurul nostru se cade. Dar noi nu pierdem timp să socotim pierderile adversarului. Bilanțul bătăliilor, ca și cel al societăților comerciale, nu se face în cursul exercițiului. Obiectivul nostru e ușa, punct strategic în cel mai înalt grad. Cei care nu sunt K.O. sunt pe burtă, ceea ce-i face să fie obstacole ușor de sărit. În mai puțin timp decât îi trebuie unui șofer să primească o amendă într-un raid automobilistic, ajungem la ușă, o tragem după noi și o zăvorâm. O dată atinsă această etapă spre libertate, ne acordăm un respiro pentru respirat. Gâfâim, dar suntem veseli! Credeți-mă, dacă vreți, sau duceți-vă să vă ungeți podoaba ca să puteți folosi mai bine paratrăsnetele drept taburete, dar îmi vine să râd. Ce răsturnare aproape miraculoasă. Ce fantastică piruetă a destinului.

— Tipi ca tine, Grasule, strig eu, tipi ca tine…

— Știu, mă-ntrerupe el caritabil. Și-acum?

În hrubă e un tărăboi teribil, asta-i tot ce vă pot spune. Vânzoleală fără menajamente. Și apoi, brusc, se face liniște. Asupra ușii se abate o ploaie de lovituri, de o rezonanță aparte. O răpăială precipitată, întreruptă din timp în timp de momente de liniște.

— Bat la tobe? se nedumirește Grasul.

— Nu, amice, telefonează!

— Ce tot îndrugi?

— Adevărul, ei folosesc tam-tamul ca să dea alarma, acușica ne trezim că le vin întăriri.

— Atunci hai s-o ștergem!

În timp ce răspund îndemnului, continuu să mă gândesc că pielea noastră nu valorează cine știe ce în momentul ăsta! Întâi că pielea de alb se devalorizează rapid în zilele noastre, și-apoi că ne aflăm la subsolul unui palat cu o singură ieșire. În plus, chiar dacă am reuși să ieșim, nu uitați că Kacaberu e o insulă pierdută-n mijlocul Pacificului!

Și totuși, temperamentul nostru combativ fiind arhicunoscut, jucăm cartea cea mare.

Pentru început avem de escaladat treptele abrupte ce duc la parter. Au fost tăiate-n stâncă și sunt destul de alunecoase.

Am escaladat deja trei sferturi din ele când sus, în capul scărilor, răsar niște războinici Maiokit{26}. Sunt înarmați cu lănci pe care le ațintesc în direcția noastră. Cum să trecem de acest obstacol? Securea Grasului, prea scurtă, e neputincioasă. Ar putea să le-o arunce-n cap, dar APOI?

Fețele lucioase și privirile cu o strălucire sălbatică ar vindeca de sughiț și un ciocan pneumatic. Ce-i de făcut? Nimic!

Așa că ne oprim:

— Bună ziua; domnilor, îi salută Béru pe un ton amabil.

În loc să-i răspundă, „domnii” scot un chiot surprins. Ceva de genul „ia te uită!” și coboară în cor două trepte, după care se opresc.

— Ce planuri ai, amice? se interesează Béru, fără să mă privească. În fond, tu ești șeful, te las să responsabilizezi.

Îmi vine o idee. Nu valorează decât nădejdea pe care mi-o pun în ea.

— Bagă-ți cazmaua-n bot, Béru, deblochează-ți mestecătoarea dublă și aratăle-o, dacă n-au auzit de proteza dentară, asta o să-i impresioneze!

— N-ai folosit deja figura asta în „Merge, San-Antonio?” se neliniștește Conștiinciosul.

— Era cu un ochi de sticlă, Grasule. Și oricum, dacă cititorii noștri se prind, războinicii ăștia n-au cum!

Învins, scumpul de Béru trece la acțiune. Scoate un grohăit, își introduce două degete în gură și cu un gest scurt își degajează ustensila pentru picnic. Apoi și-o flutură deasupra capului, rostogolindu-și ochii cu un aer fioros.

Efectul îmi depășește toate așteptările. Cu singura diferență că acolo unde contam pe spaimă, recoltez o furtună.

De râsete!

Trebuie spus că Béru știrb e ceva de nedescris. Fața i se fleșcăie și obrajii îi atârnă de fălci. Are mutra cățelului care face reclamă încălțărilor Hush Puppies.

Războinicii din primul rând încep să se încovoaie; după care îi apucă pe cei din rândul următor, apoi din al treilea. Își plesnesc coapsele ca nebunii, fioroșii Maiokit. Își lasă lăncile să cadă! Îl arată cu degetul pe Béru. Se îneacă de râs. Chestia îi distrează.

— Alo! Alo, băieții, protestează prietenul meu, râdeți cumva de mine sau ce?

Râsul cu lacrimi, ca și șeful Marelui Stat Major francez, e general. Are darul să-l întărâte pe Béru, care-și bagă proteza-n buzunar.

— Las’că vedem noi, declară Bestialul, las’ că vedem noi, copilași…

Îl înșfacă pe primul care-i stă în cale de jugulara slipului și-l dezechilibrează violent.

Flăcăul își agită disperat brațele prin aer și-mi cade în spinare. Îi trag un umăr la momentul potrivit, astfel încât zâmbărețul zboară să-și strănute veselia pe colțul ultimei trepte.

Ceilalți urlă de bucurie. Acțiunea lui Béru li se pare comică. Atunci, Grasul își iese din minți. Iată-l mistreț atacând haita! Furia face să-i crească colți în locul măselelor din buzunar.

E teribil, vă spun drept! O tornadă umană! Un ciclon cu patru membre, dintre care cele inferioare sunt superioare superioarelor. Din păcate, războinicii reacționează. În clipa când al patrulea își zdrobește țeasta, iar la piciorul scării se află un morman presărat cu dinți și stropit cu sânge, cârlionțații încep să râdă mai verde.

Își recuperează halebardele. Și, spre deosebire de gărzile elvețiene, nu se dau pontifi. E unul, grozav de fioros, care se pregătește să-l străpungă pe Grăsan. Stă pe vine, bestia de lăncier. Își plănuiește atacul printre cracii colegilor lui. Mă folosesc de cleștele meu ca de-un proiectil, așa că-l încasează drept în bot. Zbanggg! Cade în față, alunecă pe treptele umede. Îi înhaț lancea din mers și-l las să-și continue lunecarea.

— Înainte! urlu eu.

Un atac, rețineți asta, frații mei, trebuie să fie întotdeauna însoțit de strigăte, pentru a fi eficace. Urechea e punctul slab al combatantului. Din cauza ei își dă ascultare! Deci, merită să faci uz și abuz de zgomot pentru derutarea adversarului.

Mă năpustesc. Văzându-mă și auzindu-mă atacând brusc, eu care până atunci ocupasem o poziție inferioară, războinicii se dau brusc înapoi. Noi abuzăm de această retragere. Fluxul i-a adus, refluxul îi duce! Înflăcărarea béruriană, o clipă domolită, renaște. Redezgroapă securea războiului, Béru. Parcă ar fi Marele Ferre, viteazul țăran, așa cum îl populariza cartea mea de istorie din clasa întâi. Marele Ferre, celebrul anglofob… Mort în 1358; dar vouă vi se fâlfâie și lui așijderea, acum. Înghesuim adversarul, îl facem bucăți. Pac! Trosc! Zbanggg! Au! Trebuie ori să meargă, ori să ne spună motivul!

Merge!

Iată-ne într-o vastă încăpere care servește drept mică magazie de unelte. Adversarii noștri, nevoiți să se retragă, se organizează, spațiul redându-le curaj. Ne semi-ncercuiesc ca să ne înconjoare, noi utilizăm subterfugii. Butoaie de nu știu ce (dar pline), fiind îngrămădite într-un colț al camerei, începem să le dezîngrămădim, făcându-le să se rostogolească și să se propage.

Revărsarea rostogolitoare silește războinicii să se dea în lături. Drept care o zbughim pe ușă afară, într-o viteză. Ghinion, ușa n-are zăvoare. Traversăm bucătăriile palatului în care niște femei îmbrăcate doar cu mănuși de cauciuc (regina e strictă cu igiena) pregătesc deja masa de seară, clefăind manioc pentru a face o supă de tapioca.

Fără să ne oprim din goana noastră nebunească, aruncăm pe jos tot ce găsim în cale, mod de a stăvili iureșul urmăritorilor. Taburete, ustensile de bucătărie, saci cu provizii, un talmeș-balmeș incredibil acoperă podeaua.

Cel mai eficace se dovedește a fi butoiul cu măsline… Freneticii Maiokit derapează și se culeg de pe jos.

Bucătăria odată depășită, iată-ne din nou în sufragerie, pustie la ora asta, dacă îi considerăm drept zero pe cei trei amărâți care sunt ocupați cu lustruitul veselei de aur, scuipând deasupra și frecând-o cu pielea urechilor (sunt faimoșii oreioni-spălători din Arhipelagul Mitocanilor). Ne privesc trecând cu uimire, apoi se întorc spre șleahta galopantă care năvălește la rândul ei.

Situația noastră seamănă cu cele din filmele mute bazate pe urmăriri abracadabrante. Nu contează. O urmărire continuă să dea bine într-o poveste. Sunt rețete verificate, care nu vor fi nicicând abandonate.

Sala orgiilor e străbătută. O nouă ușă! Acum vine Sala Tronului. Dăm de un tablou magnific compus, stil Rex Napoleon, coniac pentru stomac.

Regina Bukabuna stă pe tronul ei planturos. Sclavele-i fac vânt, căci ea are digestii dificile.

E înconjurată de sir Hanger, în haină și pantaloni vărgați, având la gât ordinul jartelei și, în dreapta ei, de generalul Mac Scenett de la amiralitate, de William, secretarul, și de generalul Scott Dean Mintz de la serviciile incluse britanice. Discuția trebuie să fie a naibii de serious, căci arborează toți niște expresii ușor cam sinistre.

— Respectele mele, Majestate! strig eu traversând sala în triplu galop.

— Inima mea bate doar pentru tine, frumoasa mea! supralicitează Béru.

N-avem timp să savurăm stupoarea acestor domni și doamne. Deja o nouă ușă. Ciao, ciao, bambino! Din fericire, războinicii se opresc în fața reginei. O respectă prea mult pentru a continua să fugă în fața ei. În plus, ea îi chestionează pentru a afla ce se petrece. Ne bucurăm deci de un mic răgaz.

De data asta iată-ne pe un coridor… Ușile se înmulțesc. Șovăim la unison, Béru și cu mine, ceea ce ne permite să ne tragem sufletul.

— Care? întreabă Grasul Ferre.

În acel moment, o ușă se deschide și un personaj gigantic scoate capul pe coridor. E eunucul-șef însărcinat cu paza sclavelor albe, un anume Nic Yoffu-Dulye, un băiat bun, în fond, cu toată misoginia lui accentuată.

În ceva mai puțin de foarte puțin timp, trag o cazma pe gâtul scopitului și acesta mă caută pe jos. Îl împingem înapoi, intrăm în arenă, închidem ușa la loc.

Duduițele blonde care ne întovărășiseră în călătorie scot diverse exclamații la intrarea noastră.

Îmi duc un deget la buze și fac „șșt”. Deși am spus-o în franceză, ele înțeleg că există un pericol și se opresc din cotcodăcit.

Una dintre ele, cea mai fermecătoare, cea care are ochii verzi, o aluniță pe coapsa dreaptă și sânii în formă de pară, se apropie de noi.

— Ce se întâmplă? mă întreabă ea în engleză, deși nu e limba ei maternă.

— Viețile noastre sunt în mâinile voastre (ca să nu schimb expresia), îi răspund eu. Idioții ăștia de mitocani ne-au condamnat la moarte și vor să ne taie capul…

— Ce-ați făcut?

— O faptă bună, frumoaso.

— Ce?

— Suntem francezi și ne-am dat drept englezi, deci e clar că era o faptă bună, pentru care Regatul Unit avea toate motivele să se felicite.

Ea zâmbește.

— Well{27}, zice ea, și ce-o să faceți?

— Asta mă-ntreb și eu!

Se întoarce spre colegele ei și le spune iute ceva în scandinava modernă. Imediat, frumoasele copile ne pun să ne ascundem sub paturile lor. După care, se agită să-l trezească pe Nic Yoffu-Dulye din K.O. Ele îi afirmă că ne-am continuat drumul pe coridor. În acel moment apare garda, întărită.

Îmi zic atunci că dacă zbirii au minte măcar de doi bani, o să scotocească totul, dar cum n-au decât de un ban, ei își continuă galopul pe coridoare și totul redevine calm.

Rămânem blocați sub paturile noastre, căci eunucul nu pleacă din apartamentul preafrumoaselor. Și-a reluat locul din fotoliul stil Lulu al XIII-lea și începe să citească „Mitocanul duminical” ca să se relaxeze. Ultimul număr e pasionant pentru supușii unei monarhii absolute, deoarece relatează povestea de dragoste dintre fiica unui președinte de republică și un negustor de brânzeturi.

Lectura efectuându-și efectul, eunucul chicotește și apoi picotește. Când adoarme buștean, magnifica sclavă blondă vine lângă mine sub pat. Îmi spune cum o cheamă: Vicky Inga. Cum e obligată să vorbească încet, își apropie buzele de obrazul meu. Și-asta mă deranjează cu atât mai puțin, cu cât ele îi miros a căpșuni și a femeie.