— Dar nici nu avem vreo asigurare că nu e, domnule. Colonelul Graff a păstrat pentru sine o mulţime de informaţii. De exemplu multe conversaţii cu sora Carlotta, despre care nu există nici un raport. Graff ştie nişte lucruri despre Bean şi, putem fi siguri, şi despre Ahile. Cred că ne-a întins o capcană,

  — Greşit, căpitane Dimak. Dacă Graff a întins o capcană, nu e pentru noi

  — Sunteţi sigur?

  — Graff nu joacă jocuri birocratice. Nu dă doi bani pe tine şi pe mine. Dacă a întins o capcană, e pentru Bean.

  — Asta am vrut să spun şi eu!

  — Îţi înţeleg punctul de vedere, Dar Ahile rămâne.

  — De ce?

  — Testele lui Ahile arată că are un temperament remarcabil de calm. El nu e ca Bonzo Madrid. În consecinţă Bean nu e în nici un pericol fizic. Stresul pare să fie psihologic. Un test de caracter. Şi exact ăsta e domeniul în care avem cele mai puţine date despre Bean, dat fiind refuzul lui de a juca jocul mintii şi ambiguitatea informaţiilor pe care le avem din joaca lui de-a identitatea de profesor. De asta cred că o relaţie forţată cu sperietoarea lui ar merita urmărită.

  — Sperietoare sau nemesis, domnule?

  — O să-i monitorizăm îndeaproape. Nu o să ţinem adulţii atât de departe încât să nu poată interveni la timp, aşa cum a aranjat Graff pentru Ender şi Bonzo. Se vor lua toate precauţiile. Nu joc ruletă rusească aşa cum a făcut-o Graff

  — Ba da, domnule. Singura diferenţa e că el a ştiut că are o singură cameră goală, iar dumneavoastră nu ştiţi câte camere sunt goale, fiindcă pistolul l-a încărcat el.

  În prima sa dimineaţă în calitate de comandant al Armatei Iepure, Bean se trezi şi văzu o hârtie pe podea. Pe moment fu uluit la gândul că i se dă o bătălie chiar înainte de a-şi fi întâlnit armata, dar spre uşurarea sa biletul era despre ceva cu mult mai lumesc.

  Datorită numărului mare de noi comandanţi, tradiţia de a nu participa la masa comandanţilor înainte de prima victorie este abrogată. Veţi lua cina la popota comandanţilor începând din acest moment, Avea o logică. Deoarece accelerau programul luptelor tuturor, voiau ca noii comandanţi să aibă posibilitatea de a schimba informaţii chiar de la început. Şi, de asemenea, de a fi sub presiunea socială a egalilor lor.

  Ţinând biletul în mână, Bean şi-l aminti pe Ender ţinând ordinele, fiecare nouă pervertire a jocului. Doar pentru că ordinul său avea o logică nu făcea ca asta să fie un lucru bun. Nu ceva sacru în jocul însuţi îl făcea pe Bean să dezaprobe schimbările de reguli şi obiceiuri, dar îl deranja felul în care profesorii îi manipulau.

  Tăierea accesului la informaţiile despre elevi, de exemplu. Problema nu era de ce i-l tăiaseră, nici măcar de ce i-l permiseseră atât de mult timp. Problema era de ce alţi comandanţi nu aveau tot atât de multe informaţii. Dacă se presupunea că ei învăţau să conducă, atunci ar fi trebuit să aibă instrumentele conducerii.

  Şi dacă tot schimbau sistemul, de ce nu scăpau şi de lucrurile dăunătoare, distructive pe care ie făceau? De exemplu, tabelele cu rezultate din sala de mese. Clasamente şi rezultate! În loc să lupte, aceste scoruri îi făceau pe soldaţi şi pe comandanţi mai precauţi, mai puţin dornici să experimenteze. De aceea se păstrase atât obiceiul ridicol de a lupta în formaţii – era imposibil ca Ender să fi fost primul comandant care găsise un stil mai bun. Dar nimeni nu voia să clatine barca, să fie cel care inovează şi să plătească preţul, coborând în clasament. Ar fi fost cu mult mai bine să tratezi fiecare luptă ca o problemă complet separată, şi să te simţi liber să te angajezi în bătălii ca şi cum ar fi joaca şi nu muncă. Creativitatea şi competitivitatea ar fi crescut foarte mult. Iar comandanţii nu ar fi trebuit să se gândească atunci când dădeau ordin unui pluton sau unui individ dacă asta nu ar duce cumva la sacrificarea poziţiei în clasament a unui anumit soldat în folosul armatei.

  Cu toate acestea, cea mai importantă era provocarea inerentă deciziei lui Ender de a respinge jocul. Că fusese promovat înainte de a intra cu adevărat în grevă nu schimba cu nimic faptul că, dacă ar fi făcut-o, Bean l-ar fi sprijinit.

  Acum, că Ender plecase, boicotarea jocului nu mai avea sens. În special dacă Bean şi ceilalţi ar fi putut avansa până într-un punct în care ar putea deveni o parte din flota lui Ender când va avea loc adevărata bătălie. Dar puteau prelua conducerea jocului, îl puteau folosi în propriile lor scopuri.

  Astfel, îmbrăcat în noua – şi prost croita – uniformă a Armatei Iepure, Bean ajunse iarăşi să fie urcat pe o masă, de data asta în mult mai mica popotă a ofiţerilor. Fiindcă discursul lui Bean de data trecută era deja legendă, se auziră râsete şi câteva huiduieli când se urcă.

  — De unde vii tu, oamenii mănâncă cu picioarele, Bean?

  — În loc să te urci pe mese n-ai putea pur şi simplu să creşti, Bean?

  — Pune-ţi nişte picioroange ca să putem păstra mesele curate!

  Dar ceilalţi comandanţi noi care fuseseră până ieri şefi de plutoane în Armata Dragon nu strigară şi nu râseră. Atenţia lor respectuoasă se impuse curând, şi în încăpere se aşternu liniştea.

  Bean flutură un braţ spre tabela cu rezultate care arăta clasamentul.

  — Unde e Armata Dragon? întrebă.

  — Au dizolvat-o, spuse Petra Arkanian. Soldaţii au fost repartizaţi la alte armate. Cu excepţia celor dintre voi care aţi fost Dragoni.

  Bean ascultă, păstrându-şi părerile pentru el. Nu se putea gândi decât cum cu două seri înainte ea fusese, intenţionat sau nu, Iuda care trebuia să-l atragă pe Ender într-o capcană.

  — Fără Dragoni, spuse Bean, tabela asta nu înseamnă nimic. Orice rezultate ar avea oricare dintre noi, nu ar mai fi aceleaşi dacă Dragonii ar mai fi acolo.

  — Nu prea putem face mare lucru, zise Blândul Dink,

  — Problema nu e că lipsesc Dragonii, zise Bean. Problema e că nu ar trebui să avem tabela asta deloc. Nu suntem duşmani unul altuia. Gândacii sunt singurul duşman. Noi ar trebui să fim aliaţi. Ar trebui să învăţăm unii de la alţii, să ne împărtăşim informaţiile şi ideile. Să ne simţim liberi să experimentăm, să încercăm lucruri noi fără să ne temem că ne vor afecta rezultatele. Tabela de acolo e jocul profesorilor, ne face să ne întoarcem unii împotriva altora. Ca Bonzo. Nimeni de aici nu e atât de bolnav de gelozie cum era el, dar, să fim serioşi, el a fost creat de aceste clasamente. Era croit să-l omoare în bătaie pe cel mai bun comandant al nostru, cea mai mare speranţă a noastră împotriva următoarei invazii a Gândacilor, şi de ce? Pentru că Ender l-a umilit în clasament. Gândiţi-vă la asta! Clasamentul era mai important pentru el decât războiul împotriva Furnicilor!

  — Bonzo era nebun, zise William Bee.

  — Noi să nu fim nebuni, spuse Bean. Haideţi să scoatem din joc clasamentele astea. Haideţi să luăm luptele una câte una, separat. Încercaţi tot ce vă trece prin minte ca să câştigaţi. Şi când lupta s-a încheiat, ambii comandanţi să se aşeze alături şi să explice ce au gândit, de ce au făcut ce au făcut, ca să putem învăţa unul de la altul. Fără secrete! Toată lumea să încerce totul! La naiba cu clasamentele!

  Se auziră murmure aprobatoare, şi nu numai din partea foştilor Dragoni.

  — Pentru tine e uşor să spui asta, zise Shen. Rezultatele tale sunt făcute să dureze.

  — Chiar aici e o problemă. Îmi suspectaţi motivele, şi de ce? Din cauza clasamentului. Dar nu se presupune că într-o zi vom fi comandanţi în aceeaşi flotă? Că vom lucra împreună? Că vom avea încredere unul în altul? Cât de slabă ar fi F. L, dacă toţi căpitanii de nave, comandanţii forţelor de atac şi amiralii flotei îşi vor petrece timpul făcându-şi griji din cauza rezultatelor în loc să lucreze împreună încercând să înfrângă Furnicile! Eu vreau să învăţ de la tine, Shen. Nu vreau să concurez cu tine pentru vreo ierarhie pe care profesorii o pun pe perete ca să ne manipuleze.

  — Sunt sigură că voi, Dragonii, sunteţi preocupaţi să învăţaţi de la nişte învinşi ca noi, zise Petra.

  Asta era, spus pe faţă.

  — Da! Da, sunt preocupat. Tocmai pentru că am fost în Armata Dragon. Suntem aici nouă dintre noi care ştim cam numai ce am învăţat de la Ender. Ei bine, oricât de genial ar fi fost, nu e singurul din flotă sau măcar din şcoală care ştie totul. Trebuie să învăţ cum gândiţi voi. Nu am nevoie ca voi să aveţi secrete faţă de mine, şi nici voi nu aveţi nevoie ca eu să am secrete faţă de voi. Poate că o parte din ceea ce-l făcea pe Ender să fie atât de bun era că-i lăsa pe toţi şefii de pluton să discute între ei, liberi să încerce lucruri noi atât timp cât ne spuneam unul altuia ce făceam.

  De data asta fură mai multe aprobări. Chiar şi scepticii aprobară gânditori din cap.

  — Deci iată ce propun eu. O respingere unanimă a tabelelor, nu numai a celei de aici, ci şi a celei din sala de mese a soldaţilor. Să cădem cu toţii de acord să nu-i dăm importanţă şi gata. Cerem profesorilor să le deconecteze sau să le lase goale. Dacă refuză, aducem cearşafuri să le acoperim, sau aruncăm cu scaunele pană le spargem. Nu suntem obligaţi să jucăm jocul lor. Putem prelua controlul asupra educaţiei noastre şi să ne pregătim să luptăm cu duşmanul adevărat. Trebuie să ne amintim, mereu, cine e duşmanul adevărat.

  — Mda, profesorii, zise Blândul Dink.

  Toţi râseră. Dar apoi Blândul Dink se urcă pe masă alături de Bean.

  — Eu sunt primul comandant aici, după ce au absolvit toţi cei mai mari. Sunt probabil cel mai în vârstă soldat rămas în Scoală de Luptă. Aşa că propun să adoptăm propunerea lui Bean chiar acum, şi eu o să merg la profesori să le cer să scoată tabelele. Se opune cineva? Nici un sunet.

  — Deci e unanimitate. Dacă la prânz tabelele mai funcţionează, aducem cearşafuri să le acoperim. Dacă mai funcţionează la cină, nu folosim scaunele ca vandalii, dar refuzăm să ducem armatele la lupte până când tabelele nu sunt scoase.

  Alai vorbi din locul în care stătea la rând.

  — Asta o să aducă clasamentul la…

  Apoi Alai îşi dădu seama ce spunea, şi râse în sinea lui. „La naiba, dar ne-au spălat creierele, nu glumă!”

  Bean era încă îmbătat de victorie când, după micul dejun, se îndreptă spre dormitorul Iepurilor ca să-şi întâlnească soldaţii pentru prima dată în mod oficial. Iepurii aveau program de antrenament la prânz, aşa că avea cam o jumătate de oră între micul dejun şi primele lecţii de dimineaţă. Ieri când vorbise cu Itu, mintea îi fusese la alte lucruri, aruncând doar o privire superficială la ce se întâmpla în interiorul dormitorului Iepurilor. Dar acum îşi dădu seama că, spre deosebire de Armata Dragon, toţi soldaţii Iepurilor aveau vârsta regulamentară. Niciunul nu era măcar apropiat de înălţimea lui Bean. Părea păpuşa cuiva, şi ce era mai rău, se şi simţea aşa, mergând pe coridorul dintre paturi, văzându-i pe toţi acei băieţi mari – şi câteva fete – privind în jos la el.

  La jumătatea drumului se opri şi se întoarse spre cei pe lângă care deja trecuse. Ar fi fost mai bine să ridice problema imediat.

  — Prima problemă pe care o văd, zise Bean tare, este că sunteţi prea înalţi.

  Nu râse nimeni. Inima lui Bean se opri o clipă. Dar trebuia să continue.

  — Eu cresc cât pot de repede. Nu ştiu ce aş putea face mai mult decât atât.

  De data asta auzi câteva chicoteli. Dar era o uşurare că măcar unii dintre ei erau dornici să-i vină în întâmpinare.

  — Avem primul antrenament împreună la l0.30. Cât despre prima noastră luptă, nu pot anticipa nimic, dar vă pot spune un lucru – profesorii nu-mi vor lăsa cele trei luni tradiţionale de la numirea la o nouă armată. La fel şi celorlalţi comandanţi abia numiţi. Lui Ender Wiggin i-au lăsat numai câteva săptămâni cu Dragonii înainte de a intra în luptă – iar Dragonii erau o armată nouă, construită din nimic. Iepurii sunt o armată bună, cu un dosar solid. Singura persoană nouă aici sunt eu. Mă aştept ca luptele sa înceapă după câteva zile, o săptămână cel mult, şi sa fie frecvente. Deci în primele şedinţe de antrenament voi o să mă învăţaţi pe mine sistemul deja existent. Vreau să văd cum lucraţi cu şefii de plutoane, cum colaborează plutoanele între ele, cum răspundeţi la ordine, ce comenzi folosiţi. O să am câte ceva să vă spun, mai mult privind atitudinea decât tactica, dar în general vreau să vă văd făcând lucruri pe care le-aţi făcut întotdeauna sub comanda lui Cârn. M-ar ajuta totuşi să vă antrenaţi intens, ca să vă pot vedea forma maximă. Întrebări?

  Niciuna. Linişte.

  — Încă ceva. Alaltăieri, Bonzo şi câţiva dintre prietenii lui l-au pândit pe Ender Wiggin pe coridor. Am văzut pericolul, dar soldaţii din Armata Dragon erau prea mici ca să se opună găştii adunate de Bonzo. Nu a fost o întâmplare dacă atunci când am avut nevoie de ajutor pentru comandantul meu am venit la uşa Armatei Iepure. Nu era cel mai apropiat dormitor. Am venit la voi pentru că am ştiut că aveţi în Cârn Carby un comandant corect, şi am fost convins că armata sa are aceeaşi atitudine. Chiar dacă nu-i iubeaţi în mod deosebit pe Ender Wiggin sau Armata Dragon, am ştiut că n-o să staţi deoparte şi să lăsaţi o bandă de derbedei să bată un copil mai mic pe care nu-l puteau învinge cinstit în luptă. Şi am avut dreptate în privinţa voastră. Când aţi ieşit din dormitor ca să fiţi martori, am fost mândru de ceea ce aţi făcut. Acum sunt mândru să fiu unul dintre voi.

  Îi reuşi. Se întâmplă rar că flatarea să nu reuşească, şi reuşeşte întotdeauna când e sinceră. Făcându-i să înţeleagă că au câştigat deja respectul lui, o mare parte din tensiune se risipi, căci fără îndoială ei erau îngrijoraţi că un fost Dragon i-ar putea dispreţui pe cei din prima armată pe care o învinsese Ender Wiggin. Acum ştiau că nu e aşa. Iar el avea o şansă să le câştige la rândul lui respectul.

  Itu începu sa bata din palme, şi ceilalţi băieţi i se alăturară. Nu fu o ovaţie lungă, dar îi dădea de înţeles că uşa era cel puţin întredeschisă.

  Ridică mâinile să oprească aplauzele – chiar la timp, pentru că deja se stingeau.

  — Aş vrea să vorbesc cu şefii de plutoane pentru câteva minute în camera mea. Ceilalţi sunteţi liberi până la antrenament.

  Aproape imediat, Itu fu lângă el.

  — Bună treabă, zise. O singură greşeală.

  — Care anume?

  — Nu eşti singurul nou aici.

  — Au transferat la Iepuri unul dintre soldaţii Dragon? Pentru o clipă, Bean îşi permise să spere că era vorba de Nikolai. l-ar fi fost de folos un prieten de încredere.

  — Nu, un soldat Dragon e un veteran! Vreau să spun că tipul ăsta e nou. A ajuns la Şcoala de Luptă abia ieri după-amiază, după ce ai trecut tu pe aici.

  — Un lansat? Transferat direct într-o armată?

  — Of, l-am întrebat despre asta, şi a făcut cam aceleaşi lecţii ca noi. A suferit câteva operaţii chirurgicale pe Pământ, şi a studiat în tot acest timp, dar…

  — Vrei să spui că e în recuperare după operaţii?

  — Nu, merge bine, e… Uite ce-i, n-ai vrea mai bine să-l cunoşti? Tot ce vreau să ştiu e dacă vrei să facă parte dintr-un pluton sau ce?

  — Ei, să-l vedem.

  Itu îl conduse în partea din spate a dormitorului. Era acolo, în picioare lângă patul lui, cu câţiva centimetri mai înalt decât şi-l amintea Bean, cu picioarele acum egale, amândouă drepte. Băiatul pe care ultima dată îl văzuse mângâind-o pe Poke, cu câteva minute înainte ca trupul ei mort să ajungă în râu.

  — Salut, Ahile, zise Bean.

  — Salut, Bean. Zâmbi cuceritor: Se pare că tu eşti cel mai tare aici.

  — Aşa s-ar zice.

  — Voi doi vă cunoaşteţi? zise Itu.

  — Ne-am cunoscut în Rotterdam, răspunse Ahile. Nu se poate să mi-l fi repartizat din întâmplare. Nu i-am spus decât surorii Carlotta ce a făcut, dar cum să-mi dau seama ce a spus ea F. I.? Poate că l-au adus aici pentru că s-au gândit că fiindcă am trăit amândoi pe străzile din Rotterdam, în aceeaşi ceată – aceeaşi familie – eu l-aş putea ajuta să se adapteze mai repede în şcoală. Sau poate ştiu că e un criminal care e capabil să păstreze ranchiuna foarte, foarte mult timp, şi să lovească atunci când te aştepţi mai puţin. Poate ştiu că mi-a planificat moartea aşa cum a planificat-o şi pe a lui Poke. Poate că e aici ca să fie un Bonzo Madrid pentru mine.

  Numai că eu nu am luat lecţii de autoapărare. Şi sunt pe jumătate cât el – n-aş putea să sar atât cât să-l lovesc în nas. Orice ar fi încercat să dovedească punându-l pe Ender în pericol, Ender a avut întotdeauna mai multe şanse decât mine să supravieţuiască.

  Singurul lucru în favoarea mea este că Ahile îşi doreşte să rămână în viaţă şi să prospere, mai mult decât îşi doreşte răzbunarea. Fiindcă nu uită niciodată ura. Nu se grăbeşte să acţioneze. Şi, spre deosebire de Bonzo, nu-şi va permite să se lase provocat să atace în circumstanţe în care să poată fi identificat drept ucigaş. Atât timp cât el crede că are nevoie de mine şi atât timp cât nu sunt singur, probabil sunt în siguranţă.

  În siguranţă. Se cutremură. Şi Poke se simţise în siguranţă.

  — Acolo Ahile a fost comandantul meu, spuse Bean. A ţinut în viaţă grupul nostru de copii. Ne-a dus la cantina de caritate.

  — Bean e prea modest, zise Ahile. Totul a fost ideea lui. De fapt el ne-a dat ideea să lucrăm împreună. De atunci am învăţat multe, Bean. Un an de zile am avut parte numai de cărţi şi lecţii – atunci când nu-mi tăiau picioarele şi nu-mi pulverizau şi nu-mi refăceau oasele. în sfârşit, ştiu destule ca să înţeleg ce salt ne-ai ajutat tu să facem. De la barbarism la civilizaţie. Bean e ca o reluare a evoluţiei omului.

  Bean nu era atât de prost încât să nu recunoască o linguşeală. În acelaşi timp, îi era util acest băiat venit direct de pe Pământ, care ştia deja cine era Bean şi-şi arăta respectul faţă de el.

  — Evoluţia pigmeilor, în orice caz, zise Bean.

  — Bean era cel mai tare mic derbedeu de pe străzi, trebuie s-o spun.

  Nu, Bean nu avea nevoie de aşa ceva acum. Ahile trecuse linia dintre linguşeală şi posesiune. Poveştile despre Bean „cel mai tare mic derbedeu” îl puteau pune pe Ahile într-o poziţie de superioritate, deoarece era capabil să-l evalueze pe Bean. Poveştile putea fi în favoarea lui Bean dar ar fi servit mai mult să-i ofere credibilitate lui Ahile, l-ar fi făcut să devină unul dintre ei mult mai repede. Iar Bean încă nu voia ca Ahile să devină unul de-al lor.

  Ahile continua să vorbească, în timp ce tot mai mulţi soldaţi se adunau să asculte.

  — Felul în care am fost recrutat de ceata lui Bean…

  — Nu era ceata mea, i-o tăie Bean. Aici, la Şcoala de Luptă, nu spunem poveşti despre acasă şi nici nu ascultăm aşa ceva. Ţi-aş fi recunoscător dacă n-ai mai vorbi niciodată despre ce s-a întâmplat în Rotterdam, cel puţin atât timp cât eşti în armata mea.

  Fusese drăguţ în discursul de deschidere. Dar acum era timpul pentru autoritate.

  Ahile nu dădu nici un semn că l-ar fi jenat mustrarea.

  — Am priceput. Nici o problemă.

  — E timpul să vă pregătiţi pentru lecţii, le spuse Bean soldaţilor. Trebuie doar să stau de vorbă cu şefii de plutoane.

  Bean îi făcu semn lui Ambul, un soldat thailandez care, conform dosarelor citite de Bean, ar fi trebuit să aibă de multă vreme un pluton dacă n-ar fi avut tendinţa de a nu asculta ordinele stupide.

  — Tu, Ambul. Îţi dau misiunea să-l însoţeşti pe Ahile la ore şi să-l ajuţi să se familiarizeze cu uniforma de luptă şi cu modul ei de funcţionare, şi cu mişcările de bază în sala de luptă. Ahile, tu trebuie să-l asculţi pe Ambul ca pe Dumnezeu până când te repartizez la un pluton obişnuit.

  Ahile rânji.

  — Dar eu nu-l ascult pe Dumnezeu, Crezi că eu nu ştiu asta?

  — Răspunsul corect la un ordin al meu este „Da, domnule.”

  Rânjetul lui Ahile păli.

  — Da, domnule.

  — Mă bucur că te avem aici, minţi Bean.

  — Mă bucur că sunt aici, domnule, zise Ahile. Iar Bean era destul de sigur, că deoarece Ahile nu minţea, motivul lui de bucurie era foarte complicat, şi acum includea cu siguranţă dorinţa reînnoită de a-l vedea pe Bean mort.

  Pentru prima dată, Bean înţelese de ce Ender acţionase aproape întotdeauna ca şi când n-ar fi fost conştient de pericolul reprezentat de Bonzo. Era de fapt o alegere simplă. Fie acţiona ca să-şi salveze viaţa, fie ca să-şi menţină controlul asupra armatei sale. Pentru a deţine o autoritate reală, Bean trebuia să insiste asupra respectului şi supunerii totale din partea soldaţilor, chiar dacă asta ar fi însemnat să-l doboare pe Ahile, chiar dacă ar fi crescut pericolul care-l ameninţa direct.

  Si totuşi, o altă parte a lui gândea: Ahile nu ar fi aici dacă nu ar avea abilităţi de lider. S-a descurcat extrem de bine ca tătic al nostru în Rotterdam. Acum este responsabilitatea mea să-l aduc în formă maximă cât mai repede posibil, de dragul potenţialei sale utilităţi pentru F. I. Nu-mi pot lăsa să intervină aici temerile mele personale, sau ura pentru ceea ce i-a făcut lui Poke. Deci chiar dacă Ahile ar fi încarnarea diavolului, treaba mea e să-l transform într-un soldat foarte eficient cu şanse mari să devină comandant.

  Şi între timp, o să-mi supraveghez spatele.

  PROCES Şl EROARE

  — L-ai dus la Şcoala de Luptă, nu-i aşa?

  — Soră Carlotta, acum sunt în vacanţa. Asta înseamnă că am fost dat afară, în caz că nu înţelegi cum tratează F. I. astfel de probleme.

  — Dat afară.? O eroare judiciară. Ar fi trebuit să fii împuşcat.

  — Dacă Surorile Sf. Nicolae au mănăstiri, stareţa ta ar trebui să-ţi impună o penitenţă serioasă pentru un asemenea gând necreştinesc.

  — L-ai luat din spitalul din Cairo şi l-ai dus direct în spaţiu. Deşi te-am avertizat.

  — N-ai observat că mi-ai telefonat pe o linie obişnuită? Mă aflu pe Pământ. Altcineva conduce Şcoala de Luptă.

  — Ştii că e un criminal în serie. Nu doar fetiţa din Rotterdam. A mai fost fi un băiat, cel pe care Helga l-a botezat Ulise. I-au găsit trupul acum câteva săptămâni

  — Ahile a fost sub supraveghere medicală tot anul

  — Medicul legist estimează că crima a avut loc cu cel puţin un an în urmă. Cadavrul a fost ascuns în spatele unui depozit pe termen lung de lângă piaţa de peste.

  Acoperea mirosul. Şi a continuat. Un profesor de la şcoala la care l-am dus.

  — Aha. Aşa e. Tu l-ai dus la scoală cu mult înaintea mea.

  — Profesorul a murit căzând de la etaj.

  — Nici un martor. Nici o probă.

  — Exact.

  — Vezi în asta un obicei?

  — Tocmai asta spun. Ahile nu ucide neglijent. Nici nu-şi alege victimele la întâmplare. Oricine l-a văzut neajutorat, infirm, bătut – el nu poate îndura ruşinea. Trebuie s-o şteargă obţinând putere absolută asupra persoanei care a îndrăznit să-l umilească.

  — Acum eşti şi psiholog?

  — Am expus faptele unui expert.

  — Presupusele fapte.

  — Nu sunt în instanţă, colonele. Vorbesc cu omul care l-a dus pe acest criminal la aceeaşi şcoală cu puştiul care a conceput planul iniţial de a-l umili. Care i-a cerut moartea. Expertul mă asigură că şansele ca Ahile să nu îl atace pe Bean sunt zero.

  — In spaţiu nu e atât de uşor cum crezi. Vezi tu, nu există docuri.

  — Ştii cum am aflat că l-ai dus în spaţiu?

  — Sunt convins căai sursele tale, atât pământeşti, cât şi divine.

  — Buna mea prietenă, dr. Vivian Delamar, a fost chirurgul care i-a refăcut piciorul lui Ahile.

  — Din câte-mi amintesc, tu ai recomandat-o.

  — Înainte de a şti cine e Ahile în realitate. Când am aflat, am sunat-o. Am avertizat-o să fie atentă. Pentru că expertul meu a spus că şi ea era în pericol.

  — Cea care i-a refăcut piciorul? De ce?

  — Nimeni nu l-a văzut mai neajutorat decât chirurgul care l-a tăiat pe când zăcea total anesteziat. In mod raţional, sunt sigura că ştia că nu e corect să-i acă rău femeii care i-a făcut atâta bine. Dar acelaşi lucru a fost valabil şi în cazul lui Poke, când a ucis pentru prima dată. Dacă a fost prima dată.

  — Deci… Dr. Vivian Delamar. Ai atenţionat-o. Ce a văzut ea? Vreo confesiune sub efectul anestezicelor?

  — Nu vom şti niciodată. A ucis-o.

  — Glumeşti.

  — Sunt în Cairo. Mâine e înmormântarea ei. S-a spus că a fost un atac de inimă până când am solicitat eu să caute urma unei injecţii hipodermice. într-adevăr s-a găsit una, şi acum este considerată crimă. Ahile ştie să citească A învăţat care medicamente îi sunt de folos. Cum a determinat-o să stea liniştită, nu ştiu.

  — Cum aş putea să cred aşa ceva, soră Carlotta? Băiatul e generos, elegant, oamenii îl iubesc, e un lider înnăscut. Astfel de oameni nu ucid.

  — Cine sunt cei morţi? Profesorul care şi-a bătut joc de ignoranţa lui când a venit la şcoală pentru prima dată, l-a arătat întregii clase. Doctorul care l-a văzut zăcând sub efectul anestezicelor. Fata de pe stradă a cărei ceată l-a doborât. Băiatul de pe stradă care s-a jurat să-l omoare şi să-l facă să se ascundă. Poate juraţii ar putea fi influenţaţi de argumentul unor coincidenţe, dar nu şi tu.

  — Da, m-ai convins că pericolul s-ar putea să fie real. Dar i-am alertat deja pe profesorii de la Şcoala de Luptă în privinţa asta. Iar acum chiar nu mai conduc Şcoala de Luptă.

  — Încă păstrezi contactul. Dacă îi mai atenţionezi o dată serios, vor lua măsuri.

  — I-am atenţionat.

  — Mă minţi.

  — Poţi să-ţi dai seama de asta la telefon?

  — Vrei ca Bean să fie expus pericolului?

  — Soră… da, vreau. Dar nu atât de mult. O să fac tot posibilul.

  — Dacă Bean păţeşte ceva, Dumnezeu va ţine cont

  — Va trebui să stea la rând, soră Carlotta. Curtea Marţială a F. I. are întâietate.

  Bean privi în jos în supapa din camera lui şi se minună cât putuse să fie de mic ca să încapă acolo. Cât fusese atunci, de mărimea unui şobolan?

  Din fericire, având o cameră numai a lui, acum nu trebuia să se limiteze numai la supapele de admisie a aerului. Puse scaunul pe masă şi se sui până la supapa subţire şi lungă din partea dinspre coridor a camerei. Marginile supapei puteau fi scoase pe secţiuni. Panourile de deasupra ei erau separate de peretele nituit de dedesubt. Şi ele se scoteau destul de uşor. Acum era spaţiu suficient pentru ca aproape orice copil din Şcoala de Luptă să se poată târî prin spaţiul de deasupra plafonului coridorului.

  Bean îşi scoase hainele şi se strecură din nou în sistemul de aerisire.

  De data asta era mai înghesuit, era surprinzător cât de mult crescuse. Îşi croi repede drum spre zona de întreţinere de lângă reactoare. Află cum funcţionează sistemul de iluminat, şi se mişcă cu grijă prin jur demontând becurile şi unităţile luminoase din pereţi în zonele unde nu erau necesare. în curând obţinu un puţ larg vertical, foarte întunecos când uşa era închisă, şi cu umbre întunecate chiar şi când era deschisă. Îşi întinse capcana cu grijă.

  Ahile nu înceta să se minuneze cum universul se plia după voinţa lui. Orice îşi dorea părea că se întâmplă. Poke şi ceata ei, ridicându-l deasupra celorlalţi huligani. Sora Carlotta, ducându-l la un seminar din Bruxelles. Dr. Delamar, îndreptându-i piciorul ca să poată alerga, să nu mai arate diferit de băieţii de vârsta lui. Iar acum se afla la Şcoala de Luptă, iar primul său comandant era nimeni altul decât micul Bean, gata să-l ia sub aripa lui, să-l ajute să avanseze în scoală. De parcă universul ar fi fost creat ca să-i servească lui, iar toţi oamenii acordaţi pe lungimea de undă a dorinţelor lui.

  Sala de lupte era nemaipomenită. Război într-o cutie. Ţinteşti cu pistolul, costumul celuilalt îngheaţă. Bineînţeles, Ambul făcuse greşeala să demonstreze asta îngheţându-l pe Ahile şi apoi râzând de consternarea lui când plutea în aer, incapabil să se mişte, incapabil să schimbe direcţia derivei. Oamenii n-ar trebui să facă aşa ceva. Nu era bine, iar pe Ahile îl rodea întotdeauna până când reuşea să îndrepte lucrurile. Ar trebui să fie mai multă bunătate şi respect pe lume.

  De exemplu Bean. Păruse atât de promiţător la început, apoi Bean începuse să-l doboare. Să se asigure că ceilalţi vedeau că Ahile fusese tăticul lui Bean, dar acum nu era decât un soldat în armata lui Bean. Nu era nevoie de asta. Nu dobori astfel oamenii. Bean se schimbase. Pe vremuri, când Poke îl trântise la pământ pentru prima dată pe Ahile, umilindu-l în faţa tuturor acelor copilaşi, Bean îi arătase respect „Omoară-l” spusese Bean. Pe atunci ştia, băiatul acela mic, ştia că, deşi trântit la pământ, Ahile era periculos. Dar acum părea să fi uitat asta. De fapt, Ahile era destul de sigur că Bean îi spusese lui Ambul să-i îngheţe costumul şi să-l umilească în sala de antrenamente, făcându-i pe ceilalţi să râdă de el.

  Ţi-am fost prieten şi protector, Bean, pentru că mi-ai arătat respect. Dar acum trebuie să pun asta în balanţă cu atitudinea ta de aici din Scoală de Luptă. N-ai nici un fel de respect pentru mine.

  Problema era că elevilor din Şcoala de Luptă nu li se dădea nimic care să poată fi folosit drept armă, şi totul era perfect securizat. Nimeni nu era niciodată singur.

  Cu excepţia comandanţilor. Singuri în camerele lor. Asta era promiţător. Dar Ahile bănuia că profesorii au o cale de a urmări unde se afla fiecare elev ta un moment dat. Trebuia să înveţe cum funcţionează sistemul, cum să-l însele, înainte să înceapă să îndrepte lucrurile.

  Dar un lucru îl ştia cu siguranţă: va învăţa tot ce avea nevoie. Oportunităţile vor apărea. Iar el, fiind Ahile, va profita de acele oportunităţi. Nimic nu-i putea întrerupe ascensiunea până când va acapara în mâinile lui toată puterea. Iar apoi în lume dreptatea va fi perfectă, nu sistemul acesta mizerabil care lasă atâţia copii înfometaţi, ignoranţi şi schilozi pe străzi în timp ce alţii trăiesc în privilegii, sănătoşi şi în siguranţă. Toţi adulţii care conduc lumea de mii de ani au fost nişte proşti şi nişte rataţi. Dar universul i s-a supus lui Ahile. Şi numai el poate corecta abuzurile.

  În a treia zi de şcoală, Armata Iepure avu prima luptă cu Bean la comandă. Pierdură. Nu ar fi pierdut dacă Ahile ar fi fost comandant. Bean recurgea la amabilităţi stupide, delegând puterea de decizie şefilor de plutoane. Dar era evident că şefii de plutoane erau prost aleşi de predecesorul lui Bean. Dacă Bean voia să câştige, trebuia să aibă un control mai strict. Când încercă să-i sugereze asta lui Bean, puştiul zâmbi cu subînţeles – un zâmbet superior înnebunitor – şi-i spuse că reţeta reuşitei era ca fiecare şef de pluton, şi în cele din urmă fiecare soldat, să vadă întreaga situaţie şi să poată acţiona independent în vederea obţinerii victoriei. Lui Ahile îi veni să-l lovească, era atât de prost, avea atâtea idei greşite. Cel care ştie cum să pună lucrurile în ordine nu lasă asta la latitudinea altora ca să creeze mici haosuri prin colţurile lumii. El preia frâiele şi trage, puternic şi hotărât. Îşi supune oamenii. Cum spunea Frederic cel Mare: soldatul trebuie să se teamă de ofiţeri mai mult decât se teme de gloanţele duşmanului. Nu poţi conduce fără să-ţi exerciţi puterea.

  Adepţii trebuie să-şi plece capetele în faţa liderului. Trebuie să-şi predea capetele, folosind numai mintea şi voinţa liderului. Nimeni în afară de Ahile nu părea să înţeleagă că în asta stătea marea putere a Gândacilor. Ei nu aveau minţi individuale, ci doar mintea stupului. Se supuneau întru totul mâtcii. Nu-i putem înfrânge pe Gândaci dacă nu învăţăm de la ei, dacă nu devenim ca ei.

  Dar nu avea rost să-i explice asta lui Bean. N-ar asculta, în consecinţă nu va putea niciodată să transforme Armata Iepure într-un stup. El crea haos. Aşa ceva era intolerabil.

  Intolerabil – şi tocmai când Ahile se gândea că nu va mai putea suporta mult timp prostia şi risipa, Bean îl chemă în camera sa.

  Ahile fu uimit când intră, descoperind că Bean înlăturase capacul supapei şi părţi din panourile din perete, eliberând accesul în sistemul de aerisire. Ahile nu se aşteptase deloc la aşa ceva.

  — Scoate-ţi hainele, zise Bean. Ahile mirosi o tentativă de umilire. Bean îşi scoase uniforma.

  — Ne urmăresc după uniforme, spuse. Dacă nu o porţi, nu ştiu unde eşti, cu excepţia sălilor de gimnastică şi de lupte, unde au un echipament costisitor care depistează orice corp cald. Nu mergem în niciunul din locurile astea, aşa că dezbracă-te.

  Bean era în pielea goală. Pentru că Bean o făcuse primul, Ahile nu avea de ce să se ruşineze făcând la fel.

  — Obişnuiam să fac asta cu Ender, zise Bean. Toată lumea credea că Ender e un comandant genial, dar adevărul e că el cunoştea planurile tuturor celorlalţi comandanţi pentru că îi spionam prin conductele de aerisire. Şi nu numai pe comandanţi. Aflam ce pun la cale profesorii. Întotdeauna ştiam dinainte. Nu e greu să câştigi în felul ăsta.

  Ahile râse. Era prea frumos. Poate că Bean era un prost, dar Ender ăsta despre care Ahile auzise atâtea ştia ce face!

  — E nevoie de doi oameni, aşa-i?

  — Ca să ajungi acolo unde-i poţi spiona pe profesori trebuie să treci printr-un puţ larg, întunecos. Eu nu pot coborî. Am nevoie de cineva care să mă lase în jos şi să mă tragă înapoi în sus. Nu ştiu în cine din Armata Iepure pot avea încredere, şi atunci… de asta eşti aici. Un prieten din trecut.

  Se întâmpla din nou. Universul se plia voinţei lui. Va fi singur cu Bean. Nimeni n-o să ştie unde se află. Nimeni n-o să ştie ce s-a întâmplat.

  — Contează pe mine, zise Ahile.

  — Saltă-mă. Tu eşti destul de înalt ca să urci singur. Era clar că Bean făcuse drumul ăsta de multe ori. Se târî prin conductă, picioarele şi fundul îi luceau în lumina aruncată de pe coridor. Ahile observa unde-şi punea mâinile şi picioarele, şi curând fu la fel de expert ca şi Bean în a-şi găsi drumul. De fiecare dată când îşi folosea piciorul se minuna. Mergea acolo unde voia el să meargă, şi avea puterea să-l susţină. Dr. Delamar fusese un chirurg talentat, chiar dacă spusese că nu văzuse niciodată un corp reacţionând la chirurgie ca al lui Ahile. Corpul lui ştia cum să fie întreg, se aştepta să fie puternic. Toţi anii dinainte, cât fusese schilod, reprezentau modul universului de a-l învăţa pe Ahile că dezordinea e intolerabila. Iar acum Ahile avea un corp perfect, gata să meargă înainte şi să pună lucrurile în ordine.

  Ahile înregistra atent traiectoria urmată. Dacă i se ivea oportunitatea, se va întoarce singur. Nu-şi putea permite să se rătăcească sau sa se predea. Nimeni nu trebuia să ştie că fusese vreodată în sistemul de aerisire. Atât timp cât nu le dădea nici un motiv, profesorii nu-l vor suspecta. Tot ce ştiau ei era că el şi cu Bean fuseseră prieteni. Iar când Ahile îl va plânge pe copil, lacrimile vor fi adevărate. Fuseseră întotdeauna, căci era ceva nobil în faţa acelor morţi tragice. Grandoarea cu care marele univers îşi îndeplinea dorinţa prin mâinile experte ale iui Ahile.

  Reactorul mugea când intrară în încăperea în care structura staţiei era vizibilă. Focul era bun. Lăsa puţine reziduuri. Oamenii mor când cad accidental în foc. Se întâmplă mereu. Bean, strecurându-se singur prin jurul lui… ar fi bine dacă s-ar apropia de reactor.

  În loc de aşa ceva, Bean deschise o uşă spre un spaţiu întunecat. Lumina din dreptul deschizăturii arăta un interior neluminat.

  — Nu călca pe marginea asta, spuse Bean vesel. Ridică de jos o bobină de cablu foarte subţire: E un monofilar. Echipament de siguranţă. Opreşte muncitorii să zboare în spaţiu atunci când lucrează în afara staţiei. Ender şi cu mine am aranjat asta – trece peste grinda de aici de sus şi mă ţine centrat pe mijlocul puţului. N-o poţi apuca cu mâinile, taie foarte uşor pielea. Aşa că o înfăşori în jurul taliei – nu alunecă, vezi? – şi te legi strâns. Gravitaţia nu e atât de puternică, e suficient să sar. Am măsurat, deci mă opresc exact la nivelul supapelor care duc la camerele profesorilor.

  — Nu te doare când te opreşti?

  — Ca naiba, zise Bean. Dar nu există câştig fără suferinţă, nu-i aşa? Scot monofilarul, îl agăţ de o protuberantă de metal, unde rămâne până mă întorc. Îl smucesc de trei ori când am terminat. Tu mă ridici înapoi. Dar nu cu mâinile. Ieşi pe uşa de acolo. Când ajungi la locul pe unde am intrat, ocoleşti grinda aia şi mergi până atingi peretele. Aştepţi până când, legănându-mă, aterizez pe bordură. Apoi mă desfăşor de cablu şi vii şi tu şi lăsăm monofilarul aici pentru data viitoare. E simplu, vezi?

  — Am priceput, zise Ahile.

  În loc să meargă până la zid, ar fi fost destul dc simplu să meargă mai departe. Bean ar pluti în aer undeva unde nu s-ar putea agăţa de nimic. Apoi ar avea suficient timp ca să găsească o cale să-l înţepenească în interiorul puţului întunecat. Cu zgomotul reactoarelor şi al ventilatoarelor, nimeni nu l-ar auzi pe Bean strigând după ajutor. După aceea Ahile ar avea timp de explorat. Să afle cum se poate pătrunde în reactoare. L-ar trage pe Bean înapoi, l-ar sugruma, ar căra trupul până la foc. Ar da drumul monofilarului în puţ. Nu l-ar găsi nimeni. Era destul de probabil ca nimeni să nu-l găsească vreodată pe Bean, sau dacă l-ar găsi, ţesuturile lui ar fi fost distruse. Orice evidenţă a strangulării ar fi dispărut. Foarte curat. Poate ar fi nevoie să improvizeze câte ceva, dar asta se întâmplă întotdeauna. Ahile s-ar putea descurca cu micile probleme apărute pe parcurs.

  Ahile răsuci monofilarul peste cap şi îl încolăci strâns sub braţe, în timp ce Bean făcea o buclă la celălalt capăt.

  — Gata, zise Ahile.

  — Asigură-te că e bine fixat, să nu fie slăbit în vreun loc şi să te tai când ajung eu la capăt.

  — Da, e fix.

  Dar Bean trebuia să verifice. Băgă un deget sub cablu.

  — Mai strâns, zise.

  Ahile îi strânse şi mai mult.

  — E bine, zise Bean. Asta e. Dă-i drumul.

  Să-i dea drumul? Se înţeleseseră că Bean era cel care avea s-o facă.

  Apoi cablu se tensiona şi Ahile fu ridicat în aer. Din câteva smucituri ajunse să atârne deasupra puţului întunecat. Monofilarul i se înfigea dureros în carne.

  Când Bean spusese „Dă-i drumul” vorbise cu altcineva. Cineva care era deja acolo, pândind. Trădător nenorocit!

  Oricum, Ahile nu spuse nimic. Se întinse să vadă dacă putea atinge grinda de deasupra, dar era imposibil. Nu se putea nici căţăra pe fir, nu cu mâinile goale, când cablul era tensionat de greutatea corpului său.

  Se mişcă, începând să se legene. Dar oricât s-ar fi deplasat, în orice direcţie, nu atingea nimic. Nici un perete, nici un loc de care să se apuce.

  Era timpul să vorbească.

  — Despre ce e vorba, Bean?

  — Despre Poke, spuse Bean.

  — F moartă, Bean.

  — Ai sărutat-o. Ai omorât-o. Ai aruncat-o în râu. Ahile simţi sângele năvălându-i în obraji. Nimeni nu văzuse asta. Erau doar presupuneri. Dar atunci… cum de ştia că o sărutase înainte, dacă nu văzuse?

  — Te înşeli, zise Ahile.

  — Sunt trist. Nu va muri cel care a ucis-o.

  — Să moară? Fii serios, Bean. Tu nu eşti un ucigaş.

  — Dar aerul fierbinte şi uscat din puţ o s-o facă în locul meu. O să te deshidratezi într-o zi. Deja ai gura puţin uscată, nu-i aşa? O să atârni aici, mumificându-te. Asta e sistemul de intrare a aerului, deci aerul e filtrat şi purificat. Chiar dacă o să duhnească un timp cadavrul, nimeni no să simtă. Nimeni n-o să te vadă – eşti deasupra razei de acţiune a becurilor din dreptul uşilor. Şi oricum nu vine nimeni aici. Dispariţia lui Ahile va fi misterul Şcolii de Luptă. O să se spună despre tine poveşti cu fantome ca să-i înspăimânte pe lansaţi.

  — Bean, n-am făcut-o eu.

  — Te-am văzut, Ahile, biet nenorocit. Nu-mi pasă ce spui, te-am văzut. N-am crezut niciodată că voi avea şansa să te fac să plăteşti pentru ce i-ai făcut. Poke nu ţi-a făcut decât bine. Eu i-am spus să te omoare, dar ei i-a fost milă. Te-a făcut regele străzilor. Şi pentru asta tu ai omorât-o?

  — N-am omorât-o eu.

  — Să-ţi explic eu. Ahile, deoarece e limpede că eşti prea prost ca să înţelegi în ce situaţie te afli. Mai întâi, uiţi unde eşti. Pe Pământ erai obişnuit să fii o idee mai deştept decât toţi cei din jurul tău. Dar aici, la Şcoala de Luptă, toţi suntem la fel de deştepţi ca tine, unii chiar mai deştepţi. Crezi ci Ambul n-a văzut cum te uitai la el? Crezi că nu ştia că intenţionai să-l omori pentru că a râs de bne? Crezi că ceilalţi Iepuri au avut vreo îndoială când le-am povestit despre tine? Văzuseră deja că ceva nu e-n regulă cu tine. Poate ca adulţilor le-a scăpat, poate că s-au lăsat furaţi de linguşelile tale, dar nu şi noi. Şi pentru că tocmai am avut un caz în care un copil a încercat să-l ucidă pe altul, nimeni n-are de gând să accepte iarăşi situaţia. Nimeni nu intenţionează să aştepte să ataci tu. Pentru că asta e problema aici puţin ne pasă de fair-play. Suntem soldaţi. Soldaţii nu acordă şanse egale adversarului. Soldaţii împuşcă pe la spate, întind capcane şi provoacă ambuscade, mint duşmanul şi-l copleşesc ori de câte ori au ocazia. Tipul tău de crime merge doar printre civili. Iar tu eşti prea înfumurat, prea prost, prea nebun ca să înţelegi asta.

  Ahile ştia că Bean avea dreptate. Calculele lui fuseseră greşite. Uitase că atunci când Bean îi spusese lui Pokec să-l omoare, nu-şi dovedise doar respectul pentru Ahile. Încerca, de asemenea, să provoace moartea lui Ahile.

  Lucrurile nu mergeau prea bine.

  — Aşa că există doar două posibilităţi ca să se termine. Una, stai şi atârni, iar noi te păzim cu rândul ca să fim siguri că nu găseşti vreo cale să scapi, până mori, şi apoi te lăsăm aici şi ne continuăm vieţile. A doua, mărturiseşti totul – totul, nu numai ce-ţi închipui că ştiu deja – şi continui mărturisirile. Mărturiseşti în faţa profesorilor. A psihiatrilor la care te trimit ei. În spitalul de nebuni de pe Pământ. Nu ne pasă ce cale alegi. Tot ce contează e să nu mai umbli niciodată liber pe coridoarele Şcolii de Luptă. Sau oriunde altundeva. Deci… ce preferi? Te usuci atârnat de cablu sau îi laşi pe profesori să afle cât eşti de nebun?

  — Adu un profesor, mărturisesc.

  — Nu m-ai auzit când am spus că nu suntem proşti? Mărturiseşti acum. În faţa unor martori. Te înregistrăm. Nu aducem un profesor aici sus ca să te vadă spânzurat acolo şi să-ţi plângă de milă. Orice profesor va veni aici va şti exact ce eşti, şi vor fi şi vreo şase infanterişti care să te ţină supus şi sedat, pentru că, Ahile, aici nu e de joacă. Nu le dau oamenilor şansa să evadeze. Nu ai nici un drept aici. Nu ai nici un drept până nu te întorci pe Pământ. Asta-i ultima ta şansă. A venit momentul confesiunii.

  Ahile aproape izbucni în râs. Dar era important ca Bean să creadă că a câştigat. Şi, pe moment, câştigase. Acum Ahile îşi dădea seama că nu avea cum să rămână la Şcoala de Luptă. Dar Bean nu era destul de inteligent ca să-l ucidă pur şi simplu. Nu, Bean îi permitea, complet inutil, să trăiască. Iar atât timp cât Ahile era în viaţă, timpul va întoarce lucrurile în favoarea lui. Universul i se va supune până când uşa se va deschide şi Ahile va ieşi liber. Şi asta se va întâmpla cât de curând.

  Nu trebuia să-mi laşi uşa deschisă, Bean. Pentru că eu te voi ucide într-o zi. Pe tine şi pe toţi cei care m-au văzut neajutorat.

  — Bine, zise Ahile. Am ucis-o pe Poke. Am strangulat-o şi am aruncat-o în râu.

  — Continuă.

  — Ce vrei mai mult? Vrei să ştii cum a făcut pe ea şi s-a căcat în timp ce murea? Vrei să ştii cum îi ieşeau ochii din orbite?

  — O singură crimă nu te aduce sub supraveghere psihiatrică, Ahile. Ştii că ai mai ucis.

  — Ce te face să crezi asta?

  — Pentru că nu te-a deranjat s-o faci.

  Nu te-a deranjat, nici măcar prima dată. Pur şi simplu tu nu înţelegi puterea. Dacă nu te deranjează, arunci nu eşti potrivit să ai putere.

  — L-am ucis pe Ulise, bineînţeles, dar numai pentru că reprezenta o bătaie de cap.

  — Şi?

  — Nu sunt un ucigaş în serie, Bean.

  — Trăieşti ca să ucizi, Ahile. Scuipă tot. Apoi convinge-mă că este tot.

  Dar Ahile se juca. Se hotărâse să spună tot.

  — Cel mai recent a fost dr. Vivian Delamar, spuse. I-am spus să nu facă operaţia sub anestezie totală. I-am spus să mă lase conştient, acceptam să suport durerea. Dar ea trebuia să deţină controlul. Ei bine, dacă iubea atât de mult controlul, de ce s-a întors cu spatele la mine? Şi de ce a fost atât de proastă încâr a crezut că am cu adevărat un pistol? Apăsând puternic pe ceafă, am făcut-o să nici nu simtă acul intrând exact lângă locul în care presa apăsătorul de limbă. A făcut un stop cardiac chiar în cabinetul ei. Nici n-au ştiut că am fost şi eu acolo. Mai vrei?

  — Vreau totul, Ahile.

  Dură douăzeci de minute, dar Ahile le dădu întreaga listă, toate cele şapte dăţi în care îndreptase lucrurile. Dc fapt, îi făcea plăcere să vorbească aşa. Nimeni nu avusese vreodată ocazia să înţeleagă până acum cât era de puternic. Ar fi vrut să le vadă feţele, ăsta era singurul lucru care îi lipsea. Ar fi vrut să vadă dezgustul care le trăda slăbiciunea, incapacitatea de a privi puterea în faţă. Machiavelli înţelesese. Dacă intenţionezi să conduci, nu te abţii să ucizi. Saddam Hussein o ştia – trebuie să fii dispus să ucizi cu propriile mâini. Nu poţi să stai deoparte şi să-i laşi mereu pe alţii s-o facă în locul tău. şi Stalin înţelesese nu-ţi poţi permite să fii loial nimănui, pentru că asta doar te slăbeşte. Lenin i-a fost de folos lui Stalin, i-a oferit o şansă, l-a ridicat din nimic ca sa păzească porţile puterii. Dar asta nu l-a oprit pe Stalin să-l arunce pe Lenin în închisoare şi apoi să-l ucidă. Asta nu vor înţelege proştii ăştia niciodată. Toţi scriitorii militari nu erau decât filosofi de salon. Toată istoria militară era în mare parte inutilă. Războiul – doar una dintre uneltele pe care marii oameni le folosesc pentru a-şi păstra puterea. Iar unicul mod de a opri un mare om era modul în care o făcuse Brutus.

  Bean, tu nu eşti Brutus.

  Aprinde luminile. Lasă-mă să le văd feţele.

  Dar luminile nu se aprinseră. Când termină, când ei plecară, nu era decât lumina care trecea prin uşă marcându-le siluetele. Cinci oameni. Toţi dezbrăcaţi, dar cărând echipament de înregistrare. Chiar îl testaseră, ca să se asigure că înregistraseră confesiunea lui Ahile. Îşi auzi propria voce, puternică şi fără tremur. Mândru de ceea ce făcuse. Asta ar putea dovedi celor slabi că era „nebun”. Îl vor ţine în viaţă. Până când universul se va plia din nou după voinţa lui, şi-l va elibera pentru a putea domni prin sânge şi teroare pe Pământ. Fiindcă nu-l lăsaseră să le vadă feţele, nu avea de ales. Când toată puterea va fi în mâinile lui, va trebui să-i ucidă pe toţi cei care fuseseră în Şcoala de Luptă în acel moment. Ar fi fost, oricum, o idee bună. Deoarece toate minţile sclipitoare ale epocii fuseseră adunate aici, era evident că pentru a putea domni în siguranţă Ahile ar fi trebuit sa se descotorosească de toţi al căror nume fusese vreodată pe listele Şcolii de Luptă. Atunci n-ar mai fi avut rivali. Şi ar continua să testeze copiii tot timpul vieţii, căutându-i pe cei cu o urmă cât de mică de talent militar. Irod înţelesese cum se păstrează puterea.

  Partea a VI – a.

  ÎNVINGĂTORUL

  2l.

  BĂNUIELI

  — Nu-l mai aşteptăm pe colonelul Graff să repare răul făcut lui Ender Wiggin. Wiggin nu are nevoie de Şcoala de Tactică pentru treaba pe care o are de făcut. Iar ceilalţi trebuie mutaţi imediat. Ei au nevoie să simtă ce pot face vechile nave înainte de a veni aici la simulatoare, şi asta cere timp.

  — Au avut parte doar de câteva jocuri.

  — Nu trebuia să le las atât timp. Eşti la două luni distanţă de LIS, şi când ei vor fi terminat Tactica, drumul de acolo la FleetCom va fi de patru luni. Astfel că le rămân numai trei luni la Tactică înainte de a-i aduce la Şcoala de Comandă. Trei luni în care să comprimi trei ani de pregătire.

  — Trebuie să-ţi spun ca Bean pare să fi trecut ultimul test al colonelului Graff

  — Test? Când l-am eliberat din funcţie pe colonelul Graff, am crezut că s-a terminat şi programul lui bolnăvicios de testări.

  — N-am ştiut cât de periculos era acest Ahile. Am fost avertizaţi de un oarece pericol, dar… părea atât de plăcut… Nu-l acuz pe colonelul Graff, înţelegi, el nu avea cum să ştie.

  — Ce să ştie?

  — Că Ahile era un criminal în serie.

  — Asta o să-l facă fericit pe Graff. Ender nu are decât doi pe listă.

  — Nu glumesc, domnule. Ahile are şapte crime la activ.

  — Şi a trecut de filtre?

  — Ştie cum să răspundă la testele psihologice.

  — Te rog spune-mi că niciuna din cele şapte crime nu a avut loc în Şcoala de Luptă.

  — Ar fi avut loc cea cu numărul opt. Dar Bean l-a făcut să mărturisească.

  — Acum Bean e preot?

  — De fapt, domnule, a folosit o tactică abilă. L-a manipulat pe Ahile – l-a atras într-o ambuscada, iar mărturisirea a fost singura scăpare.

  — Deci Ender, americanul drăguţ din clasa de mijloc, îl ucide pe băiatul care voia să-l bată în baie. Iar Bean, vagabondul străzii, predă justiţiei un criminal în serie.

  — Cel mai semnificativ pentru scopurile noastre e că Ender se pricepe să închege echipe, dar îl bate pe Bonzo cu mâinile lui, într-o luptă unu la unu. Apoi Bean, un singuratic care aproape că nu are prieteni după un an de şcoală, îl înfrânge pe Ahile formând o echipă care să-l apere şi să-i fie martoră. Habar n-am dacă Graff a prevăzut rezultatele astea, dar efectul a fost că testele lui i-au făcut pe băieţi să acţioneze nu numai contrar aşteptărilor noastre, ci şi contrar propriilor lor predilecţii.

  — Predilecţii. Maior Anderson!

  — Totul va fi trecut în raportul meu.

  — Încearcă să descrii totul fără să foloseşti măcar o dală cuvântul predilecţii.

  — Da, domnule.

  — Am dat ordin distrugătorului Condor să preia grupul.

  — Câţi vreţi, domnule?

  — Avem nevoie de maximum unsprezece la fiecare tură. Carby, Bee şi Momoe sunt deja în drum spre Şcoala de Tactică, dar Graff îmi spune că dintre aceştia trei numai Carby s-ar putea să colaboreze bine cu Wiggin. Suntem nevoiţi să păstrăm un loc pentru Ender, dar n-ar strica să avem pe cineva de rezervă. Trimite zece.

  — De unde naiba să stiu? Ei bine… Bean sigur. Şi alţi nouă care crezi că ar lucra bine fie cu Ender, fie cu Bean la comandă.

  — O singură listă pentru doi posibili comandanţi?

  — Cu Ender ca primă opţiune. Vrem să se antreneze toţi împreună. Să devină o echipă.

  Ordinul veni la ora l7.00. Bean trebuia să se îmbarce pe Condor la ora l8.00. Nu că ar fi avut ceva de împachetat. O oră era mai mult decât îi dăduseră lui Ender. Aşa că Bean se duse să spună armatei sale ce se întâmpla, unde pleca.

  — N-am avut decât cinci jocuri, spuse Itu.

  — Trebuie să prinzi autobuzul când opreşte în staţie, nu? zise Bean.

  — Mda, făcu Itu.

  — Cine mai pleacă? întrebă Ambul.

  — Nu mi-au spus. Doar… Şcoala de Tactică.

  — Nici măcar nu ştim unde e.

  — Zău?

  Suna neconvingător, dar râseră. Nu era o despărţire chiar atât de grea. Fusese comandantul Iepurilor doar opt zile.

  — Iartă-ne că n-am câştigat nici un joc pentru tine, spuse Itu.

  — Am fi câştigat dacă voiam, zise Bean. Îl priviră ca pe un nebun.

  — Eu am propus să renunţăm la clasamente, să nu ne mai pese de cine câştigă. Cum ar fi arătat dacă eu câştigam de fiecare dată?

  — Ar fi arătat că de fapt îţi pasă de clasamente, îl aprobă Itu.

  — Nu asta mă deranjează, zise un alt şef de pluton. Spui că ai plănuit să pierdem?

  — Nu, vă spun că am avut alte priorităţi. Ce învăţăm dacă ne învingem unii pe alţii? Nimic. N-o să ne luptăm niciodată cu copii umani. O să ne luptăm cu Gândacii. Deci ce trebuie să învăţăm? Cum să ne coordonăm atacurile. Cum să răspundem unul altuia. Cum să anticipăm cursul bătăliei, şi să ne asumăm responsabilitatea pentru tot, chiar dacă nu suntem la comandă. Asta am exersat cu voi, băieţi. Iar dacă am fi câştigat, dacă intram şi frecam pereţii cu ei, folosind strategia mea, ce aţi fi învăţat voi din asta? Aţi lucrat deja cu un comandant bun. Ceea ce trebuia să faceţi era să lucraţi unul cu altul. Aşa că v-am pus în situaţii dificile pentru ca în final să găsiţi căi de a vă ajuta unul pe altul. Să vă descurcaţi.

  — Niciodată nu ne-am descurcat destul de bine ca să câştigăm.

  — Nu astea sunt criteriile mele. V-aţi descurcat. Când se vor întoarce Gândacii, lucrurile vor merge prost. Pe lângă fricţiunile inerente războiului, vor face chestii pe care noi nu le putem anticipa pentru că ei nu sunt umani, nu gândesc ca noi. Atunci la ce ar fi bune planurile de atac? Încercăm, facem ce putem, dar ceea ce contează cu adevărat e ceea ce facem când comandanţii cedează. Când nu eşti decât tu şi escadronul tău, tu şi transportorul tău, tu şi forţa ta de atac învinsă deja care nu mai are decât cinci arme la opt nave. Cum vă ajutaţi unul pe altul? Cum vă descurcaţi? La aşa ceva am lucrat eu. Apoi m-am întors la popota ofiţerilor şi le-am spus ce am învăţat. Ce mi-aţi arătat voi. Am învăţat câte ceva şi de la ei. V-am spus tot ce am învăţat de la ei, nu-i aşa?

  — Ai fi putut să ne spui pentru ce ne pregăteşti, zise Itu. Am fost cu toţii un pic jigniţi.

  — Nu era nevoie să vă spun. Aţi învăţat.

  — Ai fi putut cel puţin să ne spui că e OK să nu câştigăm.

  — Dar trebuia să încercaţi să câştigăm. Nu v-am spus pentru că asta nu funcţionează decât dacă sunteţi convinşi că e important. De exemplu când vor veni Gândacii. Atunci va fi important, cu adevărat. Atunci va trebui să fiţi foarte inteligenţi, căci dacă pierdeţi va însemna că toţi cei la care aţi ţinut vreodată, întreaga rasă umană va pieri. Vedeţi, eu nu m-am gândit că o să rămânem mult timp împreună. Aşa că am folosit timpul cât am putut mai eficient, pentru voi şi pentru mine. Voi, băieţi, sunteţi pregătiţi să comandaţi armate.

  — Dar tu, Bean? întrebă Ambul. Zâmbea, dar puţin tăios. Tu eşti pregătit să comanzi o flotă?

  — Nu ştiu. Depinde dacă vor să câştige sau nu, rânji Bean.

  — Uite ce e, Bean, zise Ambul. Soldaţilor nu le place să piardă.

  — Tocmai de asta, spuse Bean, să pierzi e o lecţie mai importantă decât să câştigi.

  Ei ascultară. Se gândiră. Unii dintre ei aprobară.

  — Dacă mai trăieşti, adăugă Bean. Apoi zâmbi.

  Zâmbiră şi ei.

  — V-am arătat tot ce mi-a trecut prin minte să vă arăt în timpul acestei săptămâni, spuse Bean. Şi am învăţat de la voi atât cât m-a ajutat mintea să învăţ. Vă mulţumesc.

  Se ridică şi îi salută.

  Ei îi răspunseră la salut.

  Bean plecă.

  Se îndreptă spre dormitorul Armatei Şobolan.

  — Nikolai tocmai şi-a primit transferul, îi spuse un şef de pluton.

  Pe moment Bean se întrebă dacă Nikolai va merge cu el la Şcoala de Tactică. Primul său gând fu: Nu, nu e deloc pregătit. Al doilea: Mi-aş dori să poată veni. Al treilea gând fu: Nu sunt un prieten prea bun dacă în primul rând mă gândesc că nu merită să fie promovat.

  — Ce transfer? întrebă Bean.

  — A primit o armată. La naiba, aici nu a fost nici măcar şef de pluton. Abia a venit aici săptămâna trecută.

  — Ce armată?

  — Iepurii. Şeful de pluton privi din nou la uniforma lui Bean. Oh! Cred că te înlocuieşte pe tine.

  Bean râse şi se îndreptă spre camera din care abia plecase.

  Nikolai stătea înăuntru cu uşa deschisă, părând pierdut,

  — Pot să intru?

  Nikolai ridică privirea şi rânji.

  — Spune-mi că ai venit să-ţi iei armata înapoi.

  — Uite un pont pentru tine. Încearcă să câştigi. Ei cred că e important.

  — Nu pot să cred că ai pierdut toate cele cinci lupte.

  — Ştii ceva, într-o şcoală în care nu se mai afişează rezultatele, se pare că toată lumea ţine o evidenţă precisă.

  — Îţi ţin evidenţa ţie.

  — Nikolai, aş fi vrut să vii cu mine.

  — Ce se întâmplă, Bean? Asta e? Vin Gândacii?

  — Nu ştiu.

  — Haide, tu-ţi dai seama de lucrurile astea.

  — Dacă chiar ar veni Gândacii, v-ar lăsa pe toţi aici pe staţie? Sau v-ar trimite pe Pământ? Sau v-ar evacua pe vreun asteroid obscur? Nu ştiu. Unele indicii arată că sfârşitul e foarte aproape. După altele, se pare că nu se petrece nimic important prin jur.

  — Poate că se pregătesc să lanseze o flotă imensă împotriva lumii Gândacilor, iar voi trebuie să creşteţi în timpul călătoriei.

  — Poate, zise Bean. Dar momentul pentru a lansa acea flotă a fost imediat după A Doua Invazie.

  — Bine, dar dacă nu au aflat decât acum unde ie afla lumea Gândacilor?

  Bean înlemni.

  — Nu m-am gândit la asta. Adică, trebuie să fi trimis semnale spre casă. Tot ce-a trebuit să facem a fost să urmărim direcţia. Urmăreşte lumina, ştii tu. Aşa scrie în manuale.

  — Şi dacă nu comunică prin lumină?

  — Poate că luminii îi ia un an să parcurgă un an-lumină, dar tot e mai rapidă ca orice altceva.

  — Orice altceva cunoaştem, zise Nikolai. Bean doar îl privi. O, ştiu, e o prostie. Legile fizicii şi toate celelalte. Eu, ştii, m-am tot gândit, asta e. Nu-mi place să elimin lucrurile numai pentru că sunt imposibile.

  Bean râse.

  — Merda, Nikolai, ar fi trebuit să te las să vorbeşti mai mult şi eu să vorbesc mai puţin când dormeam unul lângă altul.

  — Bean, ştii că nu sunt un geniu.

  — Toţi suntem genii aici, Nikolai.

  — Eu sunt un rebut.

  — Poate că nu eşti un Napoleon, Nikolai. Poate eşti doar un Eisenhower. Să nu te aştepţi să-ţi plâng de milă.

  Fu rândul lui Nikolai să râdă.

  — O să-mi lipseşti, Bean.

  — Îţi mulţumesc că ai venit cu mine să-l înfruntăm pe Ahile.

  — Tipul îmi provoca adevărate coşmaruri.

  — Şi mie.

  — Şi mă bucur că i-ai adus şi pe ceilalţi, tu, Ambul, Tom Nebunul, am simţit nevoia să mai fie încă vreo şase, deşi Ahile spânzura de cablu. Cu tipi ca el înţeleg de ce s-a inventat spânzurătoarea.

  — Într-o zi, spuse Bean, o să ai nevoie de mine aşa cum am avut şi eu de tine. Iar eu voi fi acolo.

  — Îmi pare rău că nu m-am alăturat echipei talc, Bean,

  — Ai avut dreptate. Ţi-am cerut-o pentru că erai prietenul meu, şi m-am gândit că am nevoie de un prieten, dar şi eu ar fi trebuit să-ţi fiu prieten, şi să văd de ce ai tu nevoie.

  — N-o să te mai dezamăgesc niciodată.

  Bean îl cuprinse pe Nikolai în braţe. Nikolai răspunse îmbrăţişării.

  Bean îşi aminti cum părăsise Pământul. Cum o îmbrăţişase pe sora Carlotta. Analizând. De asta are ea nevoie. Nu mă costă nimic. În consecinţă o s-o îmbrăţişez.

  Nu mai sunt copilul acela.

  Poate pentru că am reuşit să rezist pentru Poke. Prea târziu ca s-o ajut, dar tot l-am făcut pe ucigaş să mărturisească. Tot l-am făcut să plătească ceva, deşi niciodată nu va fi destul.

  — Du-te să-ţi întâlneşti armata, Nikolai. Eu trebuie să prind nava.

  Îl privi pe Nikolai ieşind pe uşă şi ştiu, cu o împunsătură dureroasă de regret, că nu-şi va revedea niciodată prietenul.

  Dimak stătea în picioare în biroul maiorului Anderson.

  — Căpitane Dimak, mă uitam cum colonelul Graff tolerează plângerile dumitale constante, opoziţia la ordinele lui, şi mă tot gândeam, Dimak are probabil dreptate, dar eu nu voi accepta niciodată o asemenea lipsă de respect dacă eu aş fi la conducere. I-aş da un şut în dos şi aş scrie „insubordonare” în vreo patruzeci de locuri din dosar. M-am gândit că ar trebui să-ţi spun asta înainte de a-ţi formula plângerea.

  Dimak clipi.

  — Dă-i drumul, aştept.

  — Nu e atât o plângere, cât o întrebare.

  — Atunci întreabă-mă.

  — Credeam că trebuie să alegeţi o echipă compatibilă cu Ender şi cu Bean.

  — Cuvintele în mod egal nu au fost folosite niciodată, din câte-mi amintesc. Şi chiar dacă ar fi fost, nu ţi-a trecut prin minte că ar putea fi imposibil? Puteam să aleg patruzeci de copii sclipitori care ar fi fost toţi mândri şi dornici să fie sub comanda lui Andrew Wiggin. Cât de mulţi ar fi fost în mod egal mândri şi dornici să fie sub comanda lui Bean?

  Dimak nu avea nici un răspuns.

  — Din câte văd eu, soldaţii pe care i-am ales să-i trimit pe distrugător sunt elevii cei mai receptivi şi mai apropiaţi din punct de vedere emoţional de Ender Wiggin, fiind şi printre cei mai buni zece comandanţi din şcoală. Aceşti soldaţi nu au vreo animozitate deosebită faţă de Bean. Dacă îl vor găsi într-o poziţie superioară, probabil vor face tot ce pot mai bine pentru el.

  — Nu-l vor ierta niciodată că nu e Endcr.

  — Presupun că asta va fi o provocare pentru Bean. Pe cine altcineva să fi trimis? Nikolai e prietenul lui Bean, dar ar fi fost total depăşit. Într-o zi va fi pregătit pentru Şcoala de Tactică, şi apoi pentru Comandă, dar încă nu e. Şi ce alţi prieteni are Bean?

  — Şi-a câştigat foarte mult respect.

  — Şi l-a pierdut atunci când a pierdut toate cele cinci jocuri.

  — V-am explicat de ce…

  — Omenirea nu are nevoie de explicaţii, căpitane Dimak! Are nevoie de învingători! Ender Wiggin are inimă de învingător. Bean e capabil să piardă cinci lupte la rând de parcă nici n-ar conta.

  — Nici n-au contat. A învăţat din ele ce avea de învăţat.

  — Căpitane Dimak, îmi dau seama că voi cădea în aceeaţi capcană în care a căzut şi colonelul Graff. Ai trecui linia dintre a fi profesor şi a fi avocat. Te-aţ elibera din funcţia de profesor al lui Bean, dacă problema nu ar fi fost deja discutată. îi trimit pe soldaţii asupra cărora m-am decis deja. Dacă Bean e atât de sclipitor, o să găsească un mod de a lucra cu ei,

  — Da, domnule, zise Dimak.

  — Dacă te consolează cu ceva, aminteşte-ţi că Tom Nebunul a fost unul dintre cei pe care Bean i-a chemat să asculte confesiunea lui Ahile. Tom Nebunul s-a dus. Asta sugerează că, cu cât îl cunosc mai bine pe Bean, cu atât îl iau mai în serios.

  — Mulţumesc, domnule.

  — Bean nu mai e responsabilitatea ta, căpitane Dimak. Ai făcut treabă bună cu el. Tot respectul meu pentru asta. Acum… întoarce-te la lucru.

  Dimak salută. Salută şi Anderson. Dimak plecă.

  Pe distrugătorul Condor, echipajul habar n-avea ce să facă cu copiii. Ştiau toţi despre Şcoala de Luptă, şi atât căpitanul, cât şi pilotul erau absolvenţi ai Şcolii de Luptă. Dar după o conversaţie superficială – în ce armată ai fost? O, pe vremea mea Şobolanii erau cei mai buni, Dragonii erau nişte rataţi, cum se schimbă lucrurile, cum rămân lucrurile la fel – nu mai avură nimic să-şi spună.

  Fără să mai împărtăşească preocupările unor comandanţi de armate, copiii se împărţiră firesc în grupuri după prietenii. Dink şi Petra fuseseră prieteni aproape de la venirea la Şcoala de Luptă, şi fiind cu mult mai în vârstă decât ceilalţi nimeni nu încercase să pătrundă în acest cerc închis. Alai şi Shen fuseseră în grupul de lansaţi al lui Ender Wiggin, iar Vlad şi Basculă, care comandaseră plutoanele B şi E şi care probabil îl venerau cel mai mult pe Ender, erau şi ei pe aproape. Tom Nebunul, Molo Musca şi Supă Fierbinte formaseră un trio şi în Armata Dragon. La nivel personal, Bean nu se aştepta să fie inclus în vreunul din aceste grupuri, dar nici nu era exclus în mod special; cel puţin Tom Nebunul manifesta un respect deosebit pentru Bean, incluzându-l adesea în conversaţii. Dacă Bean aparţinea vreunuia dintre grupuri, acesta era cel al lui Tom Nebunul.

  Singurul motiv pentru care împărţirea pe bisericuţe îl deranja era că acest grup fusese în mod clar asamblat, nu doar ales la întâmplare. Trebuia să crească încrederea între ei, să fie puternică, dacă nu chiar egală. Dar fuseseră aleşi pentru Ender – orice idiot putea vedea asta – şi nu era treaba lui Bean să sugereze să joace împreună jocurile de la bordul navei, să înveţe împreună, să facă ceva împreună. Dacă Bean ar fi încercat să-şi aroge vreun fel de conducere, n-ar fi făcut decât să ridice şi mai multe ziduri între el şi ceilalţi.

  Exista un grup în care Bean nu credea că are ce căuta. Şi n-avea ce face în privinţa asta. Aparent, adulţii n-o considerau pe Petra responsabila de aproape trădarea lui Ender de pe coridor în seara dinaintea luptei pe viaţă şi pe moarte cu Bonzo. Dar Bean nu era sigur. Petra era unul din cei mai buni comandanţi, inteligentă, capabilă să vadă ansamblul. Cum să se fi lăsat prostită de Bonzo? Desigur, nu putea spera ca Ender sa fie distrus. Dar fusese neglijentă, în cel mai bun caz, iar în cel mai rău jucase vreun joc pe care Bean nu-l înţelesese încă. Aşa că rămânea suspicios. Nu era bine să fie atât de neîncrezător, dar asta era situaţia.

  Bean petrecu cea mai mare parte a celor patru luni ale călătoriei în biblioteca navei. Acum, că nu se mai aflau în Şcoala de Luptă, putea fi relativ sigur că nu mai erau spionaţi atât de intens. Pur şi simplu distrugătorul nu era echipat pentru aşa ceva. Deci nu mai era nevoit să-şi aleagă lecturile atent la ce ar deduce profesorii din selecţia lui.

  Nu citi istorie militară şi nici alt fel de teorie. Citise deja toţi scriitorii importanţi şi mulţi din cei mai puţin importanţi şi cunoştea campaniile pe faţă şi pe dos, din ambele puncte de vedere. Existau în memoria lui, de unde puteau fi readuse atunci când avea nevoie. Ceea ce nu avea în memorie era o imagine de ansamblu. Cum funcţiona lumea. Istorie politică, socială, economică. Ce se întâmplă în interiorul naţiunilor atunci când nu sunt în război. Cum pornesc şi cum încheie războaiele. în ce mod le afectează victoriile şi înfrângerile. Cum se formează şi cum se rup alianţele.

  Şi, cel mai important dintre toate, dar cel mai greu de aflat: ce se întâmplă astăzi în lume. Biblioteca distrugătorului avea numai informaţiile la zi în momentul în care fusese ultima oară andocat pentru Lansarea Interstelară LIS – atunci se elibera lista documentelor autorizate pentru download. Bean ar fi putut face o cerere pentru mai multe informaţii, dar asta ar fi însemnat o revendicare oficială din partea computerului bibliotecii şi transmisii pe o bandă de frecvenţă care ar fi trebuit justificate. S-ar fi observat, şi s-ar fi întrebat de ce un copil studiază probleme care, teoretic, nu ar fi trebuit să-l intereseze.

  Oricum, din ceea ce putu afla la bord, tot era posibil să reconstruiască în mare situaţia de pe Pământ, şi să tragă unele concluzii. În anii dinaintea Primei Invazii, diferite blocuri de putere făcuseră tot felul de manevre pentru a obţine o poziţie, folosind combinaţii de terorism, atacuri „chirurgicale”, operaţiuni militare limitate, sancţiuni economice, boicoturi şi embargouri, câştigând avantaje sau dând avertismente ferme, sau pur şi simplu exprimând ură dc rasă sau naţionalistă. Când apăruseră Gândacii, China tocmai devenise puterea mondială dominantă, din punct de vedere economic şi militar, reunindu-se în sfârşit ca democraţie. Nord-americanii şi europenii făcuseră pe „fraţii mai mari” ai Chinei, dar balanţa economică se dezechilibrase în cele din urmă.

  Oricum, Bean vedea ca forţă conducătoare a istoriei Imperiul Rus renăscut. Pe când chinezii luaseră de sigur faptul că ei fuseseră şi urmau să fie centrul universului, ruşii, conduşi de o serie de demagogi ambiţioşi şi generali autoritari, simţiseră că istoria îi deposedează de locul cuvenit lor, veac după veac, şi venise timpul să se termine. Deci Rusia forţase crearea Noului Pact Varşovia, întinzându-şi graniţele cât fuseseră la apogeul puterii sovietice – şi dincolo de ele, căci de data asta Grecia era aliatul său, iar Turcia era intimidată şi neutralizată. Europa era şi ea la limita neutralizării, iar visul rus al hegemoniei de la Pacific la Atlantic era în sfârşit realizabil.

  Iar apoi veniseră Furnicile şi trăseseră o brazdă de distrugere de-a lungul Chinei, lăsând în urmă o sută de milioane de morţi. Dintr-odată, armatele terestre au părut inutile şi problema competiţiei internaţionale a fost lăsată deoparte.

  Dar numai în aparenţă. În realitate, ruşii foloseau dominaţia Mareşalului pentru a construi o reţea de ofiţeri situaţi în posturi-cheie pretutindeni în flotă. Totul era pus la punct pentru un vast joc al puterii din momentul în care Gândacii vor fi înfrânţi – sau mai înainte, dacă ar fi considerat că ar fi în avantajul lor. În mod bizar, ruşii erau mai curând deschişi în privinţa intenţiilor lor – aşa fuseseră întotdeauna. Nu aveau talent pentru subtilităţi, dar compensau această lipsă printr-o uluitoare încăpăţânare. Orice fel de negocieri ar fi putut dura zeci de ani. Şi între timp ei ar fi împânzit aproape total flota. Forţele de infanterie loiale Strategului ar fi fost izolate, incapabile să ajungă în locurile unde era nevoie de ele pentru că nu ar fi existat nave care să le transporte.

  La finalul războiului cu Gândacii, ruşii plănuiau în mod clar ca în câteva ore să preia conducerea flotei şi în consecinţă a lumii. Era destinul lor. Nord-americanii erau încrezuţi ca de obicei, convinşi că destinul va întoarce totul în favoarea lor. Doar puţini demagogi văzuseră pericolul. Chinezii şi musulmanii erau conştienţi de primejdie, deşi nu puteau face nici un fel de declaraţie de frică să nu destrame alianţa care făcea posibilă rezistenţa în faţa Gândacilor.

  Cu cât studia mai mult, cu atât Bean îşi dorea să nu fi fost nevoit să meargă la Şcoala de Tactică. Acest război aparţinea lui Ender şi prietenilor săi. Şi cu toate că Bean îl iubea pe Ender la fel de mult ca oricare dintre ei şi ar fi luptat bucuros împreună cu el împotriva Gândacilor, realitatea era că nu aveau nevoie de el. Celălalt război, lupta pentru dominaţia mondială, era cel care îl fascina. Ruşii puteau fi opriţi, dacă se făceau pregătirile necesare.

  Dar apoi îşi puse întrebarea: Trebuiau să fie opriţi? O lovitură rapidă, sângeroasă, dar eficientă care să unească lumea sub un singur guvern ar însemna sfârşitul războaielor dintre oameni, nu-i aşa? Iar într-un asemenea climat de pace, n-ar duce-o mai bine toate naţiunile?

  Chiar în timp ce Bean îşi elabora planul pentru oprirea ruşilor, încerca să evalueze cum ar fi un Imperiu Rus mondial.

  Şi ajunse la concluzia că n-ar fi rezistat. Căci împreună cu vigoarea lor naţională, ruşii ar fi cultivat şi uimitoarea lor înclinaţie de a guverna incorect, simţul pretinselor drepturi personale care făcea din corupţie un mod de viaţă. Tradiţia instituită a competenţei care ar fi fost esenţială pentru o guvernare mondială de succes era inexistentă. În China, aceste instituţii şi valori erau cele mai viguroase. Dar chiar şi China ar fi fost un substitut slab pentru un guvern mondial adevărat, dincolo de orice interes naţional. Un guvern mondial nepotrivit s-ar prăbuşi în cele din urmă sub propria sa greutate.

  Bean tânjea să poată discuta aceste lucruri cu cineva, cu Nikolai, sau chiar cu unul dintre profesori. Îl încetinea să-şi învârtă propriile gânduri în cerc – fără o stimulare exterioară era dificil să se elibereze de propriile sale presupuneri. O singură minte se poate gândi doar la problemele pe care şi le pune singură, rar îşi oferă surprize. Dar făcu progrese, încet, pe tot parcursul călătoriei, şi apoi în timpul lunilor petrecute la Şcoala de Tactică.

  Şcoala de Tactică era o amestecătură de scurte călătorii şi tururi detaliate a diferitelor nave. Bean fu dezgustat de faptul că se concentrau în întregime asupra tipurilor mai vechi, ceea ce lui îi părea lipsit de sens – de ce să pregăteşti comandanţii pe nave pe care nu le vor folosi efectiv în luptă? Dar profesorii îi tratară obiecţiile cu dispreţ, subliniind că, în ultimă instanţă, navele erau nave, iar cele mai moderne aveau misiunea să patruleze în perimetrul sistemului solar. Nu se puteau lipsi de niciuna pentru a antrena copiii cu ea.

  Învăţară foarte puţin despre arta pilotajului, căci nu erau pregătiţi să zboare cu navele, ci doar să le comande în luptă. Trebuiau să înţeleagă cum funcţiona armamentul, cum se mişcau navele, ce puteau cere de la ele, care le erau limitările. Multe trebuiau învăţate pe dinafară… dar exact aşa ceva Bean putea face şi-n somn, fiind capabil să-şi amintească orice citise sau auzise dacă era cât de cât atent.

  Astfel că în timpul şcolii, în timp ce se descurca la fel de bine ca toţi ceilalţi, continuă să se concentreze asupra problemelor situaţiei politicii actuale de pe Pământ. Deoarece Şcoala de Tactică era punct de LIS, biblioteca sa era actuzalizată constant, şi nu numai cu materialele autorizate pentru includerea în bibliotecile de dimensiuni limitate ale navelor. Pentru prima dată, Bean începu să citească scrierile gânditorilor politici contemporani de pe Pământ. Citi ceea ce venea din Rusia, şi se miră iarăşi cât de pe faţă îşi urmăreau ambiţiile. Scriitorii chinezi vedeau pericolul, dar fiind chinezi, nu făceau eforturi de a atrage sprijinul altor naţiuni în vederea rezistenţei.

  Din punctul de vedere al chinezilor, din momentul în care un lucru devenea cunoscut în China, era cunoscut pretutindeni unde conta. Iar naţiunile euro-americane păreau dominate de o ignoranţă afectă pe care Bean o vedea ca pe o dorinţă de moarte. Totuşi mai erau câţiva care conştientizau pericolul, luptându-se să creeze coaliţii.

  În special doi comentatori populari îi atraseră atenţia lui Bean. Demostene părea la prima vedere un agitator de gloată, speculând pe baza prejudecăţilor şi a xenofobiei.

  Dar avea un succes considerabil şi în conducerea unor mişcări populare. Bean nu ştia dacă viaţa sub un guvern condus de Demostene ar fi mai bună decât viaţa sub ruşi, dar cel puţin Demostene ar face-o să fie o competiţie. Celălalt comentator remarcat de Bean era Locke, un tip cu o minte şi o morală elevată, care pălăvrăgea despre pace şi construirea de alianţe – şi totuşi în aparenta sa mulţumire de sine, Locke părea de fapt că pleacă de la aceleaşi fapte ca şi Demostene, luând de sigur că ruşii erau suficient de puternici ca să „conducă” lumea, dar nepregătiţi s-o facă în mod „benefic”. Ca şi cum Demostene şi Locke şi-ar fi făcut cercetările împreună, citind aceleaşi surse, învăţând de la aceiaşi corespondenţi, dar făcând apoi apel la un public diferit.

  Pentru un timp, Bean cochetă cu ideea că Demostene şi Locke sunt una şi aceeaşi persoană. Dar nu, stilurile erau diferite şi, mai important, gândeau şi analizau lucrurile în mod diferit. Bean nu credea că cineva ar fi atât de inteligent încât să falsifice aşa ceva.

  Oricine ar fi fost ei, aceşti doi comentatori erau oamenii care vedeau situaţia cel mai limpede, iar Bean începu să-şi conceapă eseul despre strategiile în lumea post-Furnici ca pe o scrisoare atât către Locke, cât şi către Demostene. O scrisoare particulară. O scrisoare anonimă. Pentru că observaţiile sale trebuiau făcute cunoscute, iar cei doi păreau a fi cei mai potriviţi pentru a duce la îndeplinire ideile lui Bean.

  Fidel vechilor obiceiuri, Bean petrecu ceva timp în bibliotecă, urmărind câţiva ofiţeri intrând în reţea, şi în curând avea şase parole pe care le putea folosi. Apoi scrise o scrisoare în şase părţi, folosind utilizatori diferiţi pentru fiecare parte, şi apoi trimise bucăţile lui Locke şi Demostene la un interval de câteva minute una de alta. Făcu asta la ora în care biblioteca era aglomerată.

  Asigurându-se că şi el era conectat în reţea de la pupitrul său din dormitor, jucând un joc în mod ostentativ. Se îndoia că cineva va număra de câte ori apăsase tastele ca să-şi dea seama că de fapt nu a făcut nimic cu pupitrul său în tot acest timp. Şi chiar dacă ar fi putut depista originea scrisorii, atâta pagubă. După toate probabilităţile, Locke şi Demostene nu vor încerca să ajungă la el în scrisoare îi ruga să n-o facă. Fie îl vor crede, fie nu, vor fi de acord cu el sau nu: mai mult de atât nu putea. Le expusese cu exactitate pericolele, care era strategia evidentă a ruşilor şi ce paşi trebuiau urmaţi pentru a fi siguri că ruşilor nu le reuşeşte lovitura.

  Unul din punctele pe care le scosese în evidenţă era că toţi copiii de la Şcolile de Luptă, Tactică şi Comandă ar trebui readuşi pe Pământ cât mai repede posibil după ce Gândacii vor fi fost înfrânţi. Dacă ar fi rămas în spaţiu, ar fi fost fie preluaţi de ruşi, fie ţinuţi într-o izolare ineficientă de către F. I. Iar aceşti copii erau cele mai strălucite minţi militare pe care le produsese omenirea într-o generaţie. Dacă trebuia înfruntată puterea unei singure mari naţiuni, era nevoie de comandanţi geniali care să li se opună.

  După o zi, Demostene trimise un eseu în reţea prin care cerea ca Şcoala de Luptă să fie desfiinţată imediat şi toţi copiii aduşi acasă. „Ne-au răpit cei mai promiţători copii. Alexandru şi Napoleon, Rommel şi Paton, Cezar, Frederic, Washington şi Saladin sunt ţinuţi într-un turn unde noi nu-i putem atinge, de unde ei nu-şi pot ajuta propriile popoare să se elibereze de ameninţarea dominaţiei ruseşti. Şi cine se mai îndoieşte că ruşii intenţionează să pună mâna pe aceşti copii şi să se folosească de ei? Şi dacă nu pot, vor încerca desigur, cu o singură rachetă bine ţintită, să-i spulbere pe toţi în bucăţele, lipsindu-ne de conducătorii noştri militari fireşti.” Delicioasă demagogie, menita să aţâţe teama şi ultrajul. Bean îşi putea imagina consternarea militarilor văzând că preţioasa lor şcoală devenise o problemă politică. Era ceva sentimental la care Demostene nu putea renunţa, şi alţi naţionalişti din lumea întreagă se făceau ecoul său. Şi pentru că era vorba despre copii, nici un politician nu putea îndrăzni să se opună principiului ca toţi copiii din Şcoala de Luptă să fie aduşi acasă din clipa în care se încheia războiul. Nu numai atât, dar în această problemă Locke îşi alătură cauzei vocea sa moderată şi prestigioasă, susţinând deschis ideea reîntoarcerii copiilor. „Prin orice mijloace, plătiţi-l pe cântăreţul la flaut, scăpaţi-ne de şobolanii invadatori – apoi aduceţi-ne copiii acasă.”

  Am înţeles, am scris, şi lumea s-a schimbat puţin. Era un sentiment îmbătător. În comparaţie, toată munca la Şcoala de Tactică părea aproape lipsită de sens. Ar fi vrut să dea buzna în clasă şi să povestească celorlalţi despre triumful său. Dar ei l-ar privi ca pe un nebun. Ei nu ştiau nimic despre lume în general, şi nu-şi asumau responsabilitatea pentru ea. Erau închişi în lumea militară.

  La trei zile după ce Bean îşi trimisese scrisorile lui Locke şi Demostene, copiii intrară la ore şi aflară că trebuiau să plece imediat la Şcoala de Comandă, de data asta însoţiţi de Cârn Carby, care era cu o clasă înaintea lor la Şcoala de Tactică. Petrecuseră numai trei luni la LIS, iar Bean nu se putu împiedica să nu se întrebe dacă scrisorile lui nu avuseseră cumva vreo influenţă asupra programării. Dacă apărea pericolul ca elevii să fie trimişi acasă prematur, F. I. trebuia să se asigure că cele mai preţioase specimene erau intangibile.

  REUNIREA

  — Presupun că trebuie să te felicit pentru că ai reparat răul pe care i l-ai făcut lui Ender Wiggin.

  — Domnule, cu tot respectul, nu sunt de acord că i-am făcut vreun rău.

  — A, bine atunci, nu trebuie să te felicit. Înţelegi că statutul tău aici va fi unul de observator.

  — Sper că voi avea posibilitatea să dau sfaturi bazate pe anii mei de experienţă cu aceşti copii.

  — Şcoala de Comandă lucrează cu copiii de ani de zile.

  — Cu respect, domnule. Şcoala de Comandă a lucrat cu adolescenţi. Ambiţioşi, încărcaţi de testosteron, competitivi. Şi în plus de asta, pe copiii ăştia i-am frecat mult, şi ştiu despre ei lucruri care ar trebui luate în calcul

  — Toate lucrurile astea ar trebui să fie în raport.

  — Sunt. Dar, cu tot respectul, există cineva care să fi memorat cu atâta grijă rapoartele mele astfel ca anumite detalii să-i vină în minte în momentul în care e nevoie de ele?

  — Te ascult, colonele Graff. Şi nu mă mai asigura atât de respectul tău ori de câte ori eşti pe punctul de a-mi spune că sunt idiot.

  — Am crezut că eliberarea mea din funcţie a avut drept scop calmarea mea. Încerc să va arăt că m-am calmat,

  — Care dintre acele detalii despre topii îţi vine acum.

  — Unul foarte important, domnule. Pentru că atât de multe depind de ceea ce ştie sau nu ştie Ender, este vital să fie izolat de ceilalţi copii. Poate lua parte la antrenamentele efective, dar în nici o circumstanţă nu trebuie săi se permită să discute liber sau să împărtăşească informaţii.

  — De ce?

  — Pentru că dacă Bean ajunge să afle despre ansiblu, va ajunge direct în miezul problemei îşi poate da seama singur de ceea ce se întâmplă – n-aveţi idee cât de dificil e să ascunzi informaţii de Bean. Ender e mai încrezător – dar Ender nu-şi poate face meseria decât daca ştie despre ansiblu. Vedeţi? Nu se poate permite ca el şi Bean să-şi petreacă timpul liber împreună. Nici o conversaţie care să nu fie la obiect.

  — Dar dacă e aşa, atunci Bean nu va fi capabil să fie sprijinul lui Ender, pentru tot va trebui să i se spună despre ansiblu.

  — Atunci nu va mai avea importanţă.

  — Dar chiar tu eşti autorul propunerii că numai un copil…

  — Domnule, nimic din astea nu i se aplică lui Bean.

  — Pentru că nu e uman.

  — Colonele Graff mă oboseşti.

  Călătoria până la Şcoala de Comandă dură patru luni lungi, şi în acest timp se pregătiră continuu, în măsura în care studiul matematicii şi balisticii, al explozivilor şi al altor teme legate de armament se putea face la bordul unui crucişător în plină viteză. în cele din urmă fură din nou adunaţi într-o echipa, şi deveni repede limpede pentru toţi că Bean era cel mai bun elev. Îşi însuşea totul rapid, şi curând deveni cel la care apelau ceilalţi pentru explicarea conceptelor pe care nu le înţelegeau din prima. De la a avea rangul cel mai de jos la prima călătorie, un străin, Bean devenise acum exilat dintr-un motiv contrar – era singurul cu cel mai înalt rang.

  Se luptă cu situaţia, pentru că ştia că e nevoie să poată funcţiona ca parte a echipei, nu doar ca mentor sau ca expert. Acum devenise vital să-şi petreacă cu ei timpul liber, să se relaxeze împreună cu ei, glumind, contribuind cu amintiri despre Şcoala de Luptă. Şi despre vremurile dinainte.

  În sfârşit, acum tabuul Şcolii de Luptă în privinţa discuţiilor despre acasă dispăruse. Vorbeau cu toţii liber despre mame şi taţi care erau acum amintiri îndepărtate, dar încă jucau un rol vital în vieţile lor.

  Faptul că Bean nu avea părinţi îi făcu pe ceilalţi la început să fie puţin timizi faţă de el, dar el sesiză oportunitatea şi începu să vorbească deschis despre experienţele lui. Cum se ascunsese în rezervorul toaletei din locul curat. Cum mersese acasă la îngrijitorul spaniol. Foamea de pe străzi, în căutarea unei şanse. Cum o învăţase pe Poke să-i bată pe huligani în propriul lor joc. Cum îl văzuse pe Ahile, îl admirase, se temuse de el atunci când crease mica lor familie, o marginalizase pe Poke, şi în final o omorâse. Când le povesti cum găsise trupul lui Poke, câţiva plânseră. în special Petra cedă nervos şi izbucni în hohote.

  Era o oportunitate, şi Bean profită. Evident, curând ea fugi de lângă ceilalţi ascunzându-şi emoţiile în intimitatea camerei ei. Cât putu de repede, Bean o urmă.

  — Bean, n-am chef de discuţii.

  — Eu am, zise Bean. Trebuie să vorbim despre ceva. Pentru binele echipei.

  — Asta suntem? întrebă ea.

  — Petra, ştii care a fost cel mai rău lucru pe care l-am făcut vreodată? Ahile era periculos, ştiam asta, şi totuşi am plecat şi am lăsat-o pe Poke singură cu el. Din cauza asta a murit. O să mă chinuie asta toată viaţa. De fiecare dată când încep să fiu fericit, îmi amintesc de Poke, de faptul că ei îi datorez viaţa, şi că aş fi putut s-o salvez. De fiecare dată când iubesc pe cineva, mă tem că într-o zi îl voi trăda aşa cum am trădat-o pe ea.

  — De ce-mi spui mie asta, Bean?

  — Pentru că l-ai trădat pe Ender şi cred că asta te roade.

  Furia sclipea în ochii ei.

  — Nu l-am trădat! Iar asta te roade pe tine, nu pe mine!

  — Petra, fie că o admiţi în sinea ta fie că nu, când ai încercat să-l opreşti atunci pe Ender pe coridor, nu aveai cum să nu ştii ce faci. Te-am văzut în acţiune, eşti perspicace, înţelegi totul. Din anumite puncte de vedere, eşti cel mai bun comandant tactic din întregul grup. E absolut imposibil să nu fi văzut că bătăuşii lui Bonzo erau toţi pe coridor, aşteptând să-l omoare în bătaie pe Ender, şi tu ce ai făcut? Ai încercat să-l laşi în urmă, să-l desparţi de grup.

  — Şi tu m-ai împiedicat, zise Petra. Deci nu e nimic sigur, nu-i aşa?

  — Trebuie să ştiu de ce.

  — Nu trebuie să ştii nimic.

  — Petra, într-o zi va trebui să luptăm umăr la umăr. Trebuie să avem încredere unul în altul. Eu nu am încredere în tine pentru că nu ştiu de ce ai făcut asta. Iar acum tu nu ai încredere în mine pentru că ştii că eu nu am încredere în tine.

  — O, ce încurcate sunt iţele!

  — Ce naiba înseamnă asta?

  — Aşa spunea tata. Ce încurcate sunt iţele când ţesem amăgiri!

  — Exact. Descurcă-le pentru mine.

  — Tu faci lucrurile complicate pentru mine, Bean. Ştii lucruri pe care nu ni le spui şi nouă. Crezi că nu vad asta? Deci vrei să-ţi recapeţi încrederea în mine, dar nu-mi spui nimic folositor.

  — Mi-am deschis sufletul în faţa ta, zise Bean,

  — Mi-ai vorbit despre sentimentele tale, spuse ea cu dispreţ. Cu atât mai bine, e o uşurare să ştiu că ai aşa ceva, sau cel puţin să ştiu că te osteneşti să te prefaci că le ai, nu prea e nimeni foarte sigur de asta. Dar niciodată nu ne spui ce dracu' se petrece de fapt aici. Noi credem că ştii.

  — Nu fac decât să ghicesc.

  — Profesorii ţi-au spus în Şcoala de Luptă lucruri pe care niciunul dintre noi nu le ştia. Ştiai numele fiecărui copil din şcoală, amănunte despre noi, despre noi toţi, Ştiai lucruri care nu era treaba ta să le ştii.

  Bean fu uimit că ea îşi dăduse seama atât de bine de accesul lui special. Oare fusese neatent? Sau ea era şi mai perspicace decât crezuse?

  — Am intrat în baza de date a elevilor, spuse Bean.

  — Şi nu te-au prins?

  — Ba cred că da. Chiar de la început. În mod sigur au ştiut de asta mai târziu.

  Îi povesti despre alegerea listei pentru Armata Dragon. Ea se trânti pe pat şi-şi aţinti privirea în tavan.

  — Tu i-ai ales! Pe toţi refuzaţii şi pe nenorociţii de lansaţi, tu i-ai ales!

  — Cineva trebuia s-o facă. Profesorii nu erau în stare.

  — Deci Ender a avut tot ce a fost mai bun. Nu i-a făcut cei mai buni, erau deja cei mai buni.

  — Cei mai buni care nu făceau deja parte din armate. Eu sunt singurul dintre lansaţii de la formarea Armatei Dragon care e acum în grupul ăsta. Tu, Shen, Alai, Dink şi Cârn nu aţi fost Dragoni, dar e evident că sunteţi printre cei mai buni. Dragonii câştigau pentru că erau buni, aşa e, dar şi pentru ca Ender ştia ce să facă cu ei.

  — Tot îmi dă peste cap o mică parte a universului meu,

  — Petra, am avut o înţelegere.

  — Zău?

  — Explică-mi de ce nu ai fost Iuda în Şcoala de Luptă.

  — Am fost Iuda, spuse Petra. E o explicaţie bună? Bean era dezgustat,

  — Şi poţi s-o spui aşa, pur şi simplu? Fără ruşine?

  — Eşti prost? întrebă Petra. Făceam acelaşi lucru pe care îl făceai şi tu, încercam să-i salvez viaţa lui Ender. Ştiam că Ender se antrenase pentru lupta corp la corp, iar bătăuşii ăia nu. Şi eu mă antrenasem. Bonzo îi entuziasmase pe tipi, dar adevărul e că nu-l plăceau prea mult, erau doar iritaţi din cauza lui Ender. Aşa că dacă se luau la bătaie cu Ender, acolo, pe coridor, unde Armata Dragon şi alţi soldaţi puteau interveni repede, unde eu aş fi fost alături de Ender într-un spaţiu limitat în care să poată veni peste noi doar câţiva o dată – îmi imaginez că Ender s-ar fi ales cu nişte vânătăi, cu nasul spart, dar ar fi scăpat teafăr. Şi toţi păduchii ăia umblători ar fi fost satisfăcuţi. Ranchiuna lui Bonzo ar fi fost de domeniul trecutului. Bonzo ar fi rămas iarăşi singur. Ender ar fi fost ferit de ceva mai rău.

  — Ai mizat mult pe abilităţile tale în luptă,

  — Şi pe ale lui Ender. Pe atunci eram amândoi ai naibii de buni, şi în formă excelentă. Şi ştii ce? Cred că Ender a înţeles ce făceam, iar singurul motiv pentru care nu şi-a jucat rolul ai fost tu.

  — Eu?

  — Te-a văzut amestecându-te. Ai fi fost bătut măr, asta era evident. Deci trebuia să evite violenţa. Asta înseamnă că din cauza ta i s-a înscenat a doua zi ceva care a fost într-adevăr periculos, când Ender a fost complet singur, fără nici un sprijin.

  — Dar de ce nu ai explicat asta dinainte?

  — Pentru că în afară de Ender numai tu ştiai ce pun la cale, iar atunci nu prea mi-a păsat ce crezi tu, şi nu-mi pasă nici acum.

  — A fost un plan stupid, zise Bean.

  — A fost mai bun decât al tău, replică Petra.

  — Ei bine, presupun că dacă te uiţi cum au ieşit lucrurile, nu vom şti niciodată cât de stupid a fost planul tău. Dar ştim sigur că al meu a fost idiot.

  Petra îi aruncă un zâmbet scurt, nesincer.

  — Acum ai din nou încredere în mine? Ne putem întoarce la prietenia intimă pe care am împărţit-o atât timp?

  — Ştii ceva, Petra? Iroseşti degeaba cu mine toată ostilitatea asta. De fapt, e o greşeală chiar faptul că încerci. Pentru că eu sunt cel mai bun prieten pe care-l ai aici.

  — Zău aşa?

  — Zău. Pentru că sunt singurul dintre băieţii ăştia care ar accepta ca o fată să-i fie comandant.

  Ea făcu o scurtă pauză, privindu-l fără expresie înainte de a spune.

  — Am trecut demult peste faptul că sunt fată.

  — Dar ei nu. Şi tu ştii asta. Ştii că-i sâcâie tot timpul că tu nu eşti tocmai unul dintre băieţi. Sunt prietenii tăi, bineînţeles, cel puţin Dink, şi te plac cu toţii. Dar în acelaşi timp, de ce erau doar o duzină de fete în toată şcoala? Cu excepţia ta, niciuna nu era cu adevărat un soldat de top. Nu te-au luat în serios.

  — Ender a făcut-o, zise Petra.

  — Şi eu, spuse Bean. Toţi ceilalţi ştiu ce s-a întâmplat pe coridor, înţelegi? Nu e un secret. Dar ştii de ce ei n-au stat aţa de vorbă cu tine?

  — De ce?

  — Pentru că ei toţi cred că ai fost tâmpită ţi nu ţi-au dat seama cât de aproape ai fost de a-l atrage pe Ender în capcană. Eu singur am avut destul respect pentru tine ca să înţeleg că nu ai fi făcut o asemenea greşeală prostească din întâmplare.

  — Ar trebui să mă simt flatată?

  — Ar trebui să încetezi să mă tratezi ca pe un duşman. Eşti la fel de străină în grupul ăsta ca şi mine. Iar când va fi vorba de o luptă adevărată, vei avea nevoie de cineva care să te ia în serios.

  — Nu trebuie să-mi faci favoruri.

  — Acum plec.

  — Era şi timpul.

  — Când o să te gândeşti mai bine ţi o să-ţi dai seama că am dreptate, nu trebuie să-ţi ceri scuze. Ai plâns pentru Poke, şi asta ne face prieteni. Poţi să ai încredere în mine, şi eu pot să am încredere în tine, dar asta e tot.

  Ea începu să zică ceva în timp ce el pleca, dar Bean nu mai apucă s-o audă. Pur şi simplu aşa era Petra – trebuia să acţioneze dur. Pe Bean nu-l deranja. Ştia că spuseseră lucrurile care trebuiau spuse.

  Şcoala de Comandă era la FleetCom, iar locaţia FleetCom era un secret bine păzit. Singurul mod în care puteai afla unde este era să fii trimis acolo în misiune, şi puţini dintre oamenii care fuseseră acolo se mai întorseseră pe Pământ.

  Chiar înainte de sosire, copiilor li se expuse pe scurt situaţia. FleetCom era în asteroidul Eros. Pe măsură ce se apropiau, îşi dădură seama că era chiar în asteroid. Nu se vedea aproape nimic la suprafaţă, cu excepţia docurilor. Se îmbarcară în navetă, care le amintea de autobuzele şcolare, şi parcurseră cele cinci minute până la suprafaţă. Acolo naveta alunecă în ceva ce arăta ca o peşteră. Un tub se întinse ca un şarpe asupra navetei şi o cuprinse în întregime. Ieşiră din navetă în gravitaţie zero, şi un curent puternic de aer îi supse ca un aspirator în măruntaiele Erosului.

  Bean înţelese imediat că acest loc nu era creat de mâinile omului. Tunelurile erau prea joase – şi chiar şi aşa era evident că plafoanele fuseseră ridicate faţă de construcţia iniţială, deoarece partea de jos a zidurilor era netedă şi numai o jumătate de metru în partea de sus lăsa să se vadă urme de unelte. Gândacii îl construiseră, probabil în timpul celei de-A Doua Invazii. Ceea ce fusese cândva avanpostul lor era acum sediul Flotei Internaţionale. Bean încercă să-şi imagineze bătăliile purtate pentru cucerirea acestui loc. Gândaci strecurându-se de-a lungul tunelurilor, infanteriştii intrând să-i ardă cu explozivi de putere mică. Fulgere luminoase. şi apoi curăţenia, târârea trupurilor Furnicilor afară din tuneluri şi transformarea locului palmă cu palmă într-un spaţiu uman.

  Aşa am făcut noi rost de tehnologiile noastre secrete, gândi Bean. Gândacii aveau maşini pentru generarea gravitaţiei. Am învăţat cum funcţionează şi am construit şi noi altele, instalându-le la Şcoala de Luptă şi oriunde era nevoie de ele. Dar F. I. nu anunţase niciodată asta, pentru că lumea s-ar fi înspăimântat să afle cât de avansată era tehnologia lor.

  Ce altceva am mai învăţat de la ei?

  Bean observă că şi copiii simţeau uneori nevoia să se aplece puţin pentru a trece prin tuneluri. Deasupra capului exista un spaţiu de cel puţin doi metri, niciunul dintre copii nu era atât de înalt, dar proporţiile erau total nepotrivite confortului uman, aşa că tavanul tunelurilor părea sufocant de scund, gata să se prăbuşească. Trebuie să fi fost şi mai rău când oamenii ajunseseră aici pentru prima oară, înainte ca tavanul să fie ridicat.

  Ender s-ar simţi bine aici. Ar urî locul, desigur, pentru că e om. Dar s-ar folosi de el ca să pătrundă în minţile Gândacilor care l-au construit. Nu că ai putea vreodată înţelege cu adevărat o minte extraterestră. Dar în locul acesta aveai măcar posibilitatea să încerci.

  Băieţii fură cazaţi în două camere; Petra avea o cameră mai mică doar pentru ea. Erau şi mai goale ca la Şcoala de Luptă, şi nu puteau scăpa de răceala pietrei care îi înconjura. Pe Pământ, piatra părea întotdeauna solidă. Dar în spaţiu părea de-a dreptul poroasă. Peste tot în piatră erau mici cavităţi, iar Bean nu-şi putea împiedica senzaţia că aerul se scurge în afară tot timpul. Aerul scurgându-se în afară, frigul strecurându-se înăuntru, şi poate încă ceva, larvele Gândacilor rozând ca viermii prin piatra solidă, târându-se afară din găuri noaptea când în cameră era întuneric, târându-se peste frunţile lor şi citindu-le gândurile şi., Se trezi, respirând greu, cu mâna strânsă pe frunte. Abia îndrăzni s-o mişte. Oare se târa ceva pe el?

  Mâna era goală.

  Vru să se culce la loc, dar era prea puţin până la deşteptare ca să mai spere să adoarmă. Rămase întins, gândindu-se. Coşmarul fusese absurd – nu era posibil să mai fie Gândaci vii aici. Dar ceva îl înspăimânta. îl deranja ceva, şi nu ştia sigur ce anume.

  Îşi aminti o conversaţie cu unul dintre tehnicienii care întreţineau simulatoarele. Al lui Bean funcţionase defectuos în timpul antrenamentului, şi dintr-odată micile puncte luminoase care reprezentau navele lui mişcându-se în spaţiul tridimensional nu mai fuseseră sub controlul lui.

  Spre surprinderea lui, nu plutiră în derivă în direcţia corespunzătoare ultimului ordin dat. În schimb începură să roiască, să se adune, apoi îţi schimbară culoarea ca şi când ar fi trecut sub controlul altcuiva.

  Când sosise tehnicianul să înlocuiască cipul ars, Bean îl întrebă de ce navele nu se opriseră pur şi simplu sau nu-şi continuaseră drumul.

  — Face parte din simulare, spusese tehnicianul. Aici nu se simulează că tu ai fi pilotul sau chiar căpitanul acestor nave. Tu eşti amiralul, iar în interiorul fiecărei nave există simularea unui căpitan şi a unui pilot, aşa încât când contactul e întrerupt ei acţionează aşa cum acţionează nişte oameni adevăraţi în cazul întreruperii contactului. Înţelegi?

  — Pare destul de complicat.

  — Vezi tu, am lucrat mult timp la simulatoarele astea, spusese tehnicianul. Sunt exact ca lupta reală.

  — Cu excepţia decalajului temporar, zisese Bean. Tehnicianul privise în gol un moment.

  — A, corect. Decalajul temporar. Ei bine, nu are rost să ţinem cont de el.

  Apoi plecase.

  Momentul acela de pauză îl deranja pe Bean. Simulatoarele erau pe cât posibil perfecte, exact ca lupta reală, şi totuşi nu ţineau cont de intervalul temporar datorat comunicării cu viteza luminii. Distanţele simulate erau destul de mari pentru ca în majoritatea cazurilor să existe un uşor decalaj între o comandă şi executarea ei, câteodată chiar de ordinul secundelor. Dar asemenea întârzieri nu erau programate. Comunicaţiile erau considerate instantanee. Când Bean întrebă despre asta, profesorul care îi instruia pe simulatoare evită întrebarea.

  — E o simulare. O să aveţi destul timp să vă obişnuiţi cu diferenţele determinate de viteza luminii când o să vă antrenaţi cu nave reale.

  Chiar şi atunci îi păruse un exemplu tipic de gândire cazonă stupidă, dar acum Bean îşi dădea seama ca era pur şi simplu o minciună. Dacă putuseră programa comportamentul piloţilor şi căpitanilor în caz de întrerupere a comunicaţiilor, ar fi putut include uşor şi decalajul temporar. Motivul pentru care simularea navelor includea reacţia simultană era tocmai pentru că era o simulare exactă a condiţiilor întâlnite în luptă.

  Treaz în întuneric, Bean făcu în cele din urmă legătura. Odată ce se gândi, totul era atât de evident! Nu doar controlul gravitaţiei îl obţinuseră de la Gândaci. Ci şi comunicaţia cu viteze supraluminice. Pentru cei de pe Pământ e un mare secret, dar navele noastre pot discuta între ele instantaneu.

  Iar dacă navele pot, de ce n-ar putea şi FleetCom de pe Eros? Care era raza de comunicaţie? Transmisia era chiar instantanee indiferent de distanţă, sau doar cu puţin mai rapidă ca lumina, astfel încât la distanţe cu adevărat mari apărea un interval de timp?

  Mintea lui gonea printre posibilităţi şi implicaţiile acestor posibilităţi. Navele noastre de patrulare ar fi capabile să ne avertizeze de apropierea flotei inamice cu mult înainte de a ajunge la noi. Ştiau probabil de ani de zile că vine, şi cât de repede. De asta pregătirea noastră a fost grăbită astfel – ştiau de câţiva ani când va începe A Treia Invazie.

  Apoi îi veni un alt gând. Dacă această comunicare instantanee funcţionează indiferent de distanţă, atunci am putea vorbi chiar despre flota invadatoare trimisă împotriva planetei Furnicilor imediat după A Doua Invazie. Dacă navele noastre merg cu o viteză apropiată de a luminii, diferenţa de timp relativă ar complica transmisiile, dar dacă tot ne imaginăm miracole, asta ar fi destul de uşor de rezolvat. Vom şti dacă invazia lumii lor a reuşii sau nu în câteva clipe. Dacă e într-adevăr un mod de comunicaţie puternic, cu o bandă largi de frecvenţe, FleetCom ar putea privi desfăşurarea luptei, sau cel puţin o simulare a luptei, şi…

  O simulare a luptei. Fiecare navă din forţa expediţionară îşi transmite poziţia în fiecare moment. Dispozitivul de comunicaţii primeşte aceste date şi le introduce într-un computer şi ceea ce rezultă e… simularea cu care ne antrenăm noi.

  Noi ne pregătim să comandăm nave în luptă, nu aici în sistemul solar, ci la ani-lumină distanţă. Au trimis piloţi şi căpitani, dar amiralii care îi comandă sunt încă aici. La FleetCom. Au avut la dispoziţie generaţii întregi şi găsească cei mai buni comandanţi, şi noi suntem aceia.

  Înţelegerea acestui fapt îi tăie răsuflarea. Abia dacă îndrăznea să creadă, şi totuşi avea cu mult mai mult sens decât orice alt scenariu mai plauzibil. în primul rând explica perfect de ce copiii erau antrenaţi pe nave vechi. Flota pe care o vor comanda a fost lansată cu zeci de ani în urmi, când acele tipuri erau cele mai noi şi cele mai bune.

  Nu ne-au fugărit prin Şcoala de Luptă şi Şcoala de Tactică pentru că Flota Gândacilor a ajuns în sistemul nostru solar. Se grăbesc pentru că flota noastră a ajuns aproape de lumea Gândacilor.

  Era aşa cum spusese Nikolai. Nu poţi elimina imposibilul, pentru că nu poţi şti niciodată care dintre presupunerile tale în privinţa a ceea ce e posibil se va dovedi, în universul real, falsă. Bean nu fusese în stare să se gândească la această explicaţie simplă şi raţională pentru că fusese prins în chingile ideii că viteza luminii limita şi deplasările şi comunicaţiile. Dar tehnicianul coborâse un colţişor al vălului care acoperea adevărul, şi pentru că Bean găsise în sfârşit un mod de a-şi deschide mintea acestei posibilităţi, acum cunoştea secretul.

  Cândva în timpul antrenamentului, oricând, fără nici cel mai mic avertisment, fără să ne spună că o fac, pot comuta, iar noi vom comanda nave adevărate într-o bătălie adevărată. Vom crede că e un joc, dar vom lupta în război.

  Iar ei nu ne spun pentru că suntem copii. Cred că nu putem face faţă. Să ştim că deciziile noastre provoacă moarte şi distrugere. Că atunci când pierdem o navă, mor oameni adevăraţi. Păstrează secretul pentru a ne proteja de propria noastră compasiune.

  Cu excepţia mea. Pentru că acum eu ştiu.

  Fu dintr-odată copleşit, abia mai putând respira. Acum ştiu. Cum va schimba asta felul în care JOC? Nu trebuie să las să se întâmple asta. Deja fac tot ce pot faptul că ştiu nu mă va determina să muncesc mai mult sau să joc mai bine. M-ar putea determina s-o fac mai prost. M-ar putea face să ezit, să-mi pierd concentrarea. Prin pregătirea lor, ne-au învăţat pe toţi că victoria depinde de capacitatea de a te detaşa de tot în afară de ceea ce faci în acel moment. Poţi avea în minte toate navele o dată – dar numai dacă vreo navă care nu mai e importantă nu poate fi uitată complet. Dacă ne-am gândi la oamenii morţi, la trupurile sfâşiate cu aerul stors din plămâni de vidul îngheţat al spaţiului cosmic, cine ar mai putea juca jocul ştiind că asta înseamnă în realitate?

  Profesorii au avut dreptate să păstreze secretul faţă de noi. Tehnicianul ar trebui trimis la Curtea Marţială pentru că mi-a permis să văd în spatele cortinei.

  Nu pot spune nimănui. Ceilalţi copii nu trebuie să ştie. Iar dacă profesorii ar şti că eu am aflat, m-ar scoate din joc.

  Deci trebuie să mă prefac.

  Nu. Nu trebuie să cred. Trebuie să uit că e adevărat. Nu este adevărat.

  Adevărul e cel pe care ni l-au spus ei. Simularea pur şi simplu ignoră viteza luminii. Ne-au antrenat pe nave vechi pentru că cele noi sunt toate în serviciu şi nu pot fi irosite. Ne pregătim pentru respingerea invaziei Furnicilor, nu pentru invadarea sistemului lor solar. A fost doar un vis nebunesc, pură autoamăgire. Nimic nu se deplasează mai repede decât lumina, şi deci informaţia nu poate fi transmisă mai repede decât lumina.

  În plus, dacă într-adevăr am fi trimis o forţă de invazie cu mult timp în urmă, nu ar fi avut nevoie de nişte copii să-i comande. Mazer Rackham ar trebui să fie cu acea flotă, nu se poate s-o fi lansat fără el. Mazer Rackham trăieşte încă, datorită efectelor relativiste din timpul călătoriei cu viteze apropiate de a luminii. Poate pentru el au trecut doar câţiva ani. Iar el e pregătit. Noi nu suntem.

  Bean îşi calmă respiraţia. Inima îşi încetini bătăile. Nu mă pot lăsa astfel purtat de fantezii. Aş fi atât de jenat dacă cineva ar şti ce teorie stupidă mi-a venit în somn. Nici măcar nu pot să spun că a fost un vis. Jocul e ceea ce a fost întotdeauna.

  Deşteptarea răsună în intercom. Bean se sculă din pat de data asta unul din paturile de jos – şi se alătură cât mai normal posibil zeflemelilor lui Tom Nebunul şi Supă Fierbinte, în timp ce Molo Musca păstra pentru sine proasta dispoziţie de dimineaţă, iar Alai îşi făcea rugăciunile. Bean se duse la popotă şi mancă aşa cum mânca de obicei. Totul era normal. Nu însemna nimic că nu-şi putu elibera măruntaiele atunci când trebuia. Sau că stomacul îl roase toată ziua, iar la masă îi fu puţin greaţă. Era doar lipsa de somn!

  După trei săptămâni petrecute pe Eros, pregătirea lor pe simulatoare se modifică. Existau nave sub controlul lor direct, dar şi altele subordonate cărora trebuiau să le dea ordinele cu voce tare, nu numai să utilizeze comenzile manuale.

  — Ca în luptă, le spuse supervizorul.

  — În luptă, spuse Alai, am şti cine ne sunt ofiţerii subordonaţi.

  — Ar fi important dacă aţi depinde de ei să vă dea informaţii. Dar nu e aşa. Toate informaţiile care vă sunt necesare sunt comunicate simulatorului vostru şi apar pe display. Deci transmiteţi ordinele oral aşa cum le transmiteaţi şi manual. Presupuneţi că vor fi ascultate. Profesorii vor monitoriza ordinele pe care le daţi ca să învăţaţi să fiţi expliciţi şi direcţi. De asemenea va trebui să stăpâniţi tehnica de comutare între discuţiile dintre voi şi ordinele date individual navelor. E destul de simplu, o să vedeţi, întoarceţi capul spre stânga sau spre dreapta ca să vorbiţi unul cu altul, cum vă e mai confortabil. Dar când faţa e îndreptată drept spre display, vocea ajunge la nava sau escadronul pe care l-aţi selectat prin comenzi. Iar pentru a vă adresa deodată tuturor navelor aflate sub controlul vostru, capul drept înainte şi aplecaţi bărbia, aşa.

  — Ce se întâmplă dacă ridicăm capul? întrebă Shcn. Alai răspunse înainte ca profesorul să poată spune ceva.

  — Atunci vorbeşti cu Dumnezeu.

  După ce râsetele se potoliră, profesorul zise:

  — Destul de corect, Alai. Când ridici bărbia şi vorbeşti, vorbeşti cu comandantul tău.

  Mai mulţi copii vorbiră deodată:

  — Comandantul nostru?

  — Doar nu v-aţi gândit că vă pregătim pe toţi ca să fiţi comandanţi deodată, nu-i aşa? Nu, nu. Deocamdată, numim aleator pe câte unul dintre voi să fie comandantul, pentru antrenament. Să zicem… tu, cel mic. Bean.

  — Eu trebuie să fiu comandantul?

  — Doar pentru antrenament. Sau el nu e competent? Voi ceilalţi o să ascultaţi de el în luptă?

  Ceilalţi îi răspunseră profesorului cu dispreţ. Bineînţeles că Bean era competent. Bineînţeles că l-ar asculta.

  — Totuşi, nu a câştigat nici o luptă când a comandat Armata Iepure, zise Molo Musca.

  — Excelent. Asta înseamnă că voi toţi sunteţi provocaţi să faceţi din micuţul ăsta un învingător în ciuda lui însuşi. Dacă nu consideraţi asta o situaţie militară realistă, n-aţi citit suficient de atent istoria.

  Astfel, Bean se pomeni la comanda celorlalţi zece puşti de la Şcoala de Luptă. Era amuzant, desigur, căci nici el nici ceilalţi nu crezură nici o clipă că alegerea profesorului fusese întâmplătoare. Ştiau că Bean era mai bun la simulator decât toţi. Petra fu cea care o spuse, într-o zi după antrenament.

  — La naiba, Bean, cred că totul îţi e atât de limpede în cap, încât poţi să joci cu ochii închişi.

  Era aproape de adevăr. Nu trebuia să verifice continuu ca să vadă unde se afla fiecare. Avea totul simultan.

  Dură câteva zile până când ajunseră să se descurce uşor, primind ordine de la Bean şi dând oral propriile ordine, împreună cu comenzile manuale. La început făcură în mod constant erori, întorcând capetele în direcţia greşită astfel încât comenzile şi ordinele ajungeau la destinaţii incorecte. Dar destul de curând le intră în reflex.

  Apoi Bean insistă ca ceilalţi să ocupe cu cândul poziţia de comandant.

  — Am nevoie să învăţ să primesc ordine la fel ca ei, spuse. Şi să învăţ să-mi schimb poziţia capului în sus sau în lateral ca să vorbesc.

  Profesorul fu de acord, iar după încă o zi Bean stăpânea tehnica la fel de bine ca şi ceilalţi.

  Schimbarea copiilor din fotoliul de comandă mai avu un efect benefic. Chiar dacă niciunul nu se descurcă atât de prost încât să se facă de râs, deveni limpede că Bean era mai perspicace şi rapid decât oricine, cu o putere mai mare de pătrundere a situaţiilor complexe, cu o capacitate mai mare de a sorta ceea ce auzea şi de a-şi aminti ce spuneau toţi.

  — Tu nu eşti uman, spuse Petra. Nimeni nu poate face ce faci tu!

  — Sunt uman, zise Bean încet. Şi ştiu pe cineva care o poate face mai bine decât mine.

  — Cine? întrebă ea.

  — Ender.

  Pentru un moment rămaseră toţi tăcuţi.

  — Mda, bine, dar el nu e aici, zise Vlad.

  — De unde ştii tu! Din câte ştim, a fost aici tot timpul.

  — E o prostie, spuse Dink. De ce să nu-l fi pus să se antreneze cu noi? De ce să păstreze secretul?

  — Pentru că le plac secretele, zise Bean. Poate că pe el îl pregătesc diferit. Poate că e ca Moş Crăciun. Vor să ni-l aducă în dar.

  — Şi poate că spui numai rahaturi, zise Basculă. Bean se mulţumi să râdă. Bineînţeles că era vorba de Ender. Grupul ăsta fusese format pentru Ender. Ender era cel în care îşi puseseră toate speranţele. Motivul pentru care Bean fusese pus comandant era că Bean era rezerva. Dacă Ender se îmbolnăvea de apendicită în toiul războiului, Bean, urma să preia comanda. Bean ar începe să dea ordine, hotărând care nave vor fi sacrificate, care oameni vor muri. Dar până atunci, va fi alegerea lui Ender, iar pentru Ender va fi doar un joc. Fără moarte, fără suferinţă, fără teamă, fără vinovăţie. Doar… un joc.

  Categoric era vorba de Ender. Şi cu cât mai curând, A doua zi, supervizorul le spuse ca Ender Wiggin urma să le fie comandant începând din acea după-a miază. Pentru că nu părură surprinşi, îi întrebă de ce.

  — Pentru că Bean ne-a spus deja.

  — Vor să aflu de la tine cum ai obţinut informaţii din interior, Bean.

  Graff privi peste masă la copilul dureros de mic care stătea acolo privându-l fără expresie.

  — Nu am nici o informaţie din interior, zise Bean.

  — Ştiai că Ender va fi comandant.

  — Am bănuit, zise Bean. N-a fost prea greu. Priviţi cine suntem noi. Cei mai buni prieteni ai lui Ender. Şefii de plutoane ai lui Ender. El e firul care ne uneşte. Există o mulţime de copii pe care i-aţi fi putut aduce aici, probabil la fel de buni ca noi. Dar aceştia sunt cei care l-ar urma pe Ender direct în spaţiul cosmic fără costum, dacă el ar spune că are nevoie ca noi să facem asta.

  — Frumos discurs, dar ai o întreagă istorie ca spion.

  — Corect. Când am spionat eu? Când e vreunul dintre noi singur? Pupitrele noastre sunt doar terminale inerte şi nu reuşim niciodată să vedem pe nimeni identificându-se, deci nu pot prelua o altă identitate. Fac numai ceea ce mi se spune în fiecare zi, toată ziua. Voi continuaţi să presupuneţi că noi, copiii, suntem proşti, chiar dacă ne-aţi ales tocmai pentru că suntem cu adevărat inteligenţi. Iar acum mă acuzaţi că a trebuit să fur informaţii pe care orice idiot le putea ghici.

  — Nu orice idiot.

  — Era doar o expresie.

  — Bean, spuse Graff, cred că-mi oferi o serie întreagă de rahaturi.

  — Domnule colonel Graff, chiar dacă ar fi adevărat şi nu e, ce dacă? Am aflat că vine Ender. Vă monitorizez în secret visele. Şi ce daca? Tot o să vină, tot o să aibă comanda, o să fie genial, apoi vom absolvi cu toţii, iar eu o să stau într-un jilţ undeva pe o navă şi o să dau ordine adulţilor cu vocea mea de băieţel până o să li se facă greaţă să mă audă şi-o să mă arunce în spaţiu.

  — Nu mă interesează că ai ştiut despre Ender. Nu mă interesează că ai ghicit.

  — Ştiu că nu vă interesează astea.

  — Trebuie să ştiu ce altceva mai bănuieşti.

  — Domnule colonel, zise Bean, părând foarte obosit, nu vă daţi seama că tocmai faptul că îmi puneţi aceste întrebări îmi spune că mai e ceva ce-aş putea bănui, şi astfel cresc şansele să-mi dau seama?

  Zâmbetul lui Graff se lărgi şi mai mult.

  — Exact asta am spus şi eu… ofiţerului care m-a desemnat să vorbesc cu tine şi să-ţi pun aceste întrebări. L-am atenţionat că în final noi îţi vom spune mai multe ţie, doar prin acest interviu, decât ne-ai spune tu vreodată nouă, dar el a zis „Puştiul are şase ani, colonele Graff.”

  — Cred că am şapte.

  — Avea datele dintr-un raport mai vechi şi nu făcuse calculele.

  — Spuneţi-mi pur şi simplu secretul pe care vreţi să vă asiguraţi că nu-l cunosc, şi o să vă spun dacă îl ştiam deja sau nu.

  — Îmi eşti de foarte mult ajutor.

  — Domnule colonel, fac treabă bună?

  — E o întrebare absurdă. Bineînţeles că da.

  — Dacă ştiu ceva ce nu vreţi să afle copiii, am vorbit eu despre asta? Am spus ceva vreunui alt copil? Mi-a afectat asta în vreun fel performanţele?

  — Nu.

  — Pentru mine sună precum căderea unui copac în pădure, unde nu-l poate auzi nimeni. Dacă stiu ceva, pentru că am ghicit, dar nu spun nimănui, iar asta nu-mi afectează munca, de ce să vă pierdeţi vremea ca să aflaţi dacă ştiu? Fiindcă după discuţia asta puteţi fi sigur că o să caut din răsputeri orice secret aflat la îndemâna unui copil de şapte ani. Chiar dacă aş găsi un astfel de secret, tot n-aş spune celorlalţi copii, deci tot nu ar avea vreo importanţă. Atunci de ce să n-o lăsăm baltă?

  Graff se aplecă sub masă şi apăsă ceva.

  — Bine, zise el. Discuţia noastră a fost înregistrată şi dacă nici asta n-o să-i liniştească, n-o să-i mai liniştească nimic.

  — Să-i liniştească în legătură cu ce? Cine sunt „ei”?

  — Bean, partea asta nu e înregistrată.

  — Ba este, spuse Bean.

  — L-am închis.

  — Aiurea.

  De fapt, Graff nu era deloc sigur că înregistrarea era oprită. Chiar dacă dispozitivul controlat de el era închis, nu însemna că nu mai exista un altul.

  — Hai să ne plimbăm, zise Graff.

  — Sper că nu pe afară.

  Graff se ridică de la masă – cu grijă, pentru că se îngrăşase mult, iar pe Fros gravitaţia era la nivel normal – şi porni înainte spre tuneluri.

  În timp ce mergeau, Graff vorbea încet.

  — Hai să-i lăsăm măcar să-şi bată capul, spuse.

  — Bine, acceptă Bean.

  — Mă gândeam că ai vrea să ştii că F. I. a înnebunit din cauza unei aparente scurgeri de informaţii. Se pare că cineva care are acces la cele mai secrete arhive a scris scrisori unor cărturari de pe net care apoi au început să agite lumea cum că puştii de la Şcoala de Luptă ar trebui să fie trimişi acasă în ţările lor.

  — Ce e un cărturar? întrebă Bean.

  — E rândul meu să spun, aiurea, cred. Uite ce e, nu te acuz. S-a întâmplat să văd un fragment din scrisorile trimise lui Locke şi Demostene – amândoi sunt atent supravegheaţi, cum desigur te aşteptai – apropo, interesante diferenţele între ei, o chestie foarte inteligenta mi-am dat seama că de fapt acolo nu sunt chiar informaţii top-secret, dincolo de ceea ce ar putea şti un copil din Şcoala de Luptă. Nu, ceea ce îi înnebuneşte în realitate e precizia mortală a analizei politice, chiar dacă e bazată pe informaţii insuficiente. Cu alte cuvinte, pornind de la ceea ce este public cunoscut, autorul acestor scrisori nu ar fi putut ghici ceea ce a ghicit. Ruşii pretind că cineva îi spionează – şi, evident, spune minciuni despre ce a descoperit. Dar am accesat biblioteca distrugătorului Condor şi am aflat ce citeai tu. Apoi am verificai ce ai lucrat în biblioteca LIS pe când erai la Şcoala de Tactică. Ai fost foarte ocupat.

  — Încerc să-mi păstrez mintea ocupată.

  — Ai fi fericit să afli că primul grup de copii a fost deja trimis acasă.

  — Dar războiul nu s-a terminat.

  — Crezi că dacă începi să rostogoleşti un bulgăre de zăpadă politic, ajunge întotdeauna acolo unde vrei tu? Eşti inteligent, dar eşti naiv, Bean. Dai un brânci universului, dar nu ştii care piese de domino vor cădea. Întotdeauna sunt câteva despre care nu te-ai gândi niciodată că sunt conectate. E întotdeauna cineva care va împinge în sens invers ceva mai tare decât te-ai aştepta. Totuşi, mă bucur că ţi-ai amintit de ceilalţi copii şi ai pus în mişcare nişte rotiţe ca să-i eliberezi.

  — Dar nu şi pe noi.

  — F. I. nu are obligaţia să reamintească agitatorilor de pe Pământ că Şcoala de Tactică şi Şcoala de Comandă sunt încă pline de copii.

  — Eu n-o să le reamintesc.

  — Ştiu că nu. Nu, Bean, am avut ocazia să stau de vorbă cu tine pentru că nişte tipi sus-puşi au intrat în panică după ce ai ghicit cine va comanda echipa. Dar speram să am şansa să vorbesc cu tine şi pentru că sunt o serie de lucruri pe care voiam să ţi le spun. Pe lângă faptul că scrisoarea ta a avut oarecum efectul scontat.

  — Vă ascult, deşi nu recunosc că am scris vreo scrisoare.

  — Mai întâi, ai fi fascinat să afli identitatea lui Locke şi Demostene.

  — Identitatea? Numai una?

  — O singură minte, două voci. Vezi tu, Bean, Ender Wiggin a fost al treilea copil al familiei. O derogare specială, nu o naştere ilegală. Fratele şi sora lui mai mari sunt la fel de dotaţi ca şi el, dar din diferite motive au fost consideraţi nepotriviţi pentru Şcoala de Luptă. Dar fratele, Peter Wiggin, este un tânăr foarte ambiţios. Când i s-a refuzat cariera militară, a intrat în politică. De două ori.

  — E Locke şi Demostene, zise Bean.

  — Planifică strategia ambilor, dar scrie numai sub numele Locke. Sora lui, Valentine, scrie sub numele Demostene.

  Bean izbucni în râs.

  — Acum are sens.

  — Deci ambele tale scrisori au ajuns la aceiaşi oameni.

  — Dacă eu le-am scris.

  — Iar asta îl înnebuneşte pe bietul Peter Wiggin. Şi-a contactat toate sursele din interiorul flotei ca să afle cine a trimis aceste scrisori. Dar nu ştie nimeni din Flotă. Cei şase ofiţeri ale căror nume le-ai folosit au fost daţi afară. Şi după cum poţi să-ţi dai seama, nimeni nu verifică dacă singurul puşti de şapte ani care a ajuns vreodată la Şcoala de Tactică s-a bălăcit în politică în timpul liber.

  — Cu excepţia dumneavoastră.

  — Pentru că, pentru Dumnezeu, eu sunt singurul care înţeleg cât sunteţi voi, copiii, de geniali.

  — Geniali? rânji Bean,

  — Nu ne putem plimba veşnic, aşa că n-o să-mi pierd timpul cu flatări. Celălalt lucru pe care voiam să ţi-l spun este că sora Carlotta, rămasă fără slujbă după plecarea ta, a depus mult efort ca să-ţi găsească părinţii. Văd doi ofiţeri apropiindu-se de noi şi care vor pune capăt acestei conversaţii neînregistrate, aşa că voi fi scurt. Ai un nume, Bean. Eşti Julian Delphiki.

  — Asta e numele de familie al lui Nikolai.

  — Julian e numele tatălui lui Nikolai. Şi al tatălui tău. Pe mama ta o cheamă Elena. Sunteţi gemeni identici. Ovulele fertilizate au fost implantate la momente diferite, şi genele tale au fost puţin modificate, dar într-un punct semnificativ. Deci atunci când te uiţi la Nikolai poţi vedea cum ai fi fost dacă nu erai modificat genetic, şi ai fi crescut lângă nişte părinţi care să te iubească şi să aibă grijă de tine.

  — Julian Delphiki, zise Bean.

  — Nikolai se află printre cei care deja se îndreaptă spre Pământ. Sora Carlotta va avea grijă ca, atunci când va fi repatriat în Grecia, să fie informat că tu eşti într-adevăr fratele lui. Părinţii lui ştiu deja că exişti – sora Carlotta le-a spus. Căminul tău e un loc încântător, o casă pe o colină din Creta cu vedere spre Marea Egee. Sora Carlotta mi-a spus că părinţii tăi sunt oameni buni. Au plâns de bucurie când au aflat de existenţa ta. Iar acum întrevederea noastră a ajuns la final. Am discutat despre proasta ta părere privind calitatea învăţământului aici, la Şcoala de Comandă.

  — De unde ştiţi?

  — Nu eşti singurul care poate face aşa ceva.

  Cei doi ofiţeri – un amiral şi un general, amândoi cu zâmbete largi şi false întipărite pe feţe – îi salutară şi întrebară cum decursese întrevederea.

  — Aveţi înregistrarea, spuse Graff. Inclusiv partea în care Bean insista că se înregistrează în continuare.

  — Şi totuşi discuţia a continuat.

  — Îi spuneam, zise Bean, despre incompetenţa profesorilor de la Şcoala de Comandă.

  — Incompetenţa?

  — Luptăm întotdeauna împotriva unor adversari incredibil de proşti. Şi apoi profesorii insistă să trecem prin analize lungi şi plicticoase ale acestor bătăi de joc, deşi nici un posibil inamic nu s-ar comporta atât de prosteşte şi de previzibil ca în simulări. Sugeram că singura cale de a avea o competiţie decentă este să ne divizaţi în două grupe şi să ne puneţi să luptăm unii cu alţii.

  Cei doi ofiţeri se priviră reciproc.

  — Interesant punct de vedere, zise generalul.

  — E discutabil, replică amiralul. Ender Wiggin urmează să intre în joc. Credeam că vrei să fii acolo să-l întâmpini.

  — Da, zise Bean. Vreau.

  — Te duc eu, propuse amiralul.

  — Să stăm de vorbă, i se adresă generalul lui Graff.

  Pe drum amiralul vorbi puţin, iar Bean putu să-i răspundă fără să se gândească prea mult. Era un lucru bun. Căci lucrurile pe care i le spusese Graff îl tulburaseră. Aproape că nu era o surpriză faptul că Locke şi Demostene erau fraţii lui Ender. Dacă erau la fel de inteligenţi ca Ender, era inevitabil să iasă în evidenţă, iar reţeaua le permisese să-şi ascundă identitatea suficient ca s-o facă pe când erau încă tineri. Dar o parte din motivul pentru care Bean fusese atras de ei era familiaritatea vocilor lor. Probabil sunau ca a lui Ender, în felul acela în care oamenii care au trăit mult timp împreună împrumută nuanţe ale vorbirii unul de la altul. Bean nu-şi dăduse seama de asta conştient, dat inconştient asta îl făcuse mai receptiv la acele eseuri. Ar fi trebuit să ştie, şi la un anumit nivel chiar ştiuse.

  Iar celălalt lucru, că Nikoiai ar fi fratele lui cu adevărat – cum să creadă aşa ceva? Era ca şi cum Graff i-ar fi citit în inimă, ar fi găsii minciuna care să poată pătrunde cât mai adânc în sufletul lui şi i-ar fi spus-o. Sunt grec?

  Fratele meu s-a întâmplat sa fie în grupul meu de lansaţi, băiatul care a devenit cel mai bun prieten al meu? Gemeni? Părinţi care mă iubesc? Julian Delphiki?

  Nu, nu pot să cred asta. Graff nu a fost niciodată cinstit cu noi. Graff e cel care nu a ridicat un deget ca să-l apere pe Ender de Bonzo. Graff nu face nimic care să nu ducă la îndeplinirea vreunui scop manipulator.

  Numele meu e Bean. Poke mi-a dat numele ăsta, şi nu voi renunţa la el în schimbul unei minciuni.

  Mai întâi îi auziră vocea, adresându-i-se unui tehnician din altă încăpere.

  — Cum să lucrez cu şefi de escadroane dacă nu-i văd deloc?

  — De ce ai nevoie să-i vezi? întrebă tehnicianul.

  — Ca să ştiu cine sunt, cum gândesc…

  — O să afli cine sunt şi cum gândesc după modul în care lucrează cu simulatorul. Dar chiar şi aşa, nu cred că ai de ce să-ţi faci griji. Te ascultă chiar acum. Pune-ţi căştile ca să-i auzi.

  Toţi tremurau de emoţie, ştiind că în curând el le va auzi vocile aşa cum o auzeau şi ei pe a lui.

  — Să spună cineva ceva, zise Petra.

  — Aşteaptă să-şi pună căştile, replică Dink.

  — De unde o să ştie? întrebă Vlad.

  — Eu primul, spuse Alai.

  O pauză. în căştile lor se auzi un fâsâit slab.

  — Salaam, şopti Alai.

  — Alai, zise Ender.

  — Şi eu, făcu Bean. Piticul.

  — Bean.

  Da, gândi Bean, pe când ceilalţi vorbeau. Asta sunt. Ăsta e numele rostit de oamenii care mă cunosc.

  JOCUL LUI ENDER

  — Domnule general, sunteţi Strateg. Aveţi autoritatea să faceţi asta, şi aveţi şi obligaţia s-o faceţi

  — Nu am nevoie ca un fost comandant al Şcolii de Luptă căzut în dizgraţie să-mi spună care-mi sunt obligaţiile.

  — Dacă nu-l arestaţi pe Mareşal şi pe conspiratorii lui…

  — Colonele Graff, dacă tac eu primul, voi fi răspunzător pentru războiul care va urma.

  — Da, aşa va fi, domnule. Dar spuneţi-mi, care ar fi cel mai bun rezultat – să vă acuze toată lumea, dar să câştigăm războiul, sau să nu vă acuze nimeni, pentru că aţi fost pus la zid şi împuşcat după ce lovitura de stat a Mareşalului a adus în toată lumea hegemonia rusească?

  — Nu voi trage eu primul foc.

  — Un comandant militar care nu vrea să acţioneze preventiv când are informaţii clare…

  — Politica…

  — Dacă îi lăsaţi să câştige ar însemna sfârşitul oricărei politici!

  — Ruşii nu mai sunt băieţii răi încă din secolul XX!

  — Oricine face lucruri rele e un băiat rău. Dumneavoastră sunteţi şeriful, domnule, chiar dacă lumea e de acord sau nu. Faceţi-vă meseria.

  Cu Ender acolo, Bean se retrase imediat la locul său printre şefii de plutoane. Nu-i spusese nimeni asta. El fusese comandantul suprem, îi pregătise hine, dar Ender fusese dintotdeauna liderul înnăscut al grupului, şi acum că venise aici, Bean devenise din nou mic.

  Iar Bean ştia că aşa era corect. Îi condusese bine, dar Ender îl făcea să pară un novice. Nu pentru că strategiile lui Ender erau mai bune ca ale lui Bean – nu erau, de fapt. Erau câteodată diferite, dar cel mai adesea Bean vedea că Ender face exact ceea ce ar fi făcut şi el.

  Diferenţa importantă era modul în care îi conducea pe ceilalţi. Se bucura de devotamentul lor fierbinte, nu de supunerea cu oarecare resentimente faţă de Bean, ceea ce-i fu de ajutor chiar de la început. Dar Bean învăţă acest devotament observând nu numai ce se petrecea în cursul bătăliei, ci şi ceea ce se petrecea în minţile comandanţilor. Era sever, câteodată chiar tăios, explicându-le clar că aştepta ce e mai bun de la ei. Avea totuşi un mod de a da o intonaţie aparte cuvintelor inofensive, arătând apreciere, admiraţie, apropiere. Se simţeau recunoscuţi de cel care trebuia să-i onoreze. Bean pur şi simplu nu ştia cum să facă asta. Încurajările sale erau întotdeauna mai evidente, puţin greoaie. Însemnau mai puţin pentru ei fiindcă le simţeau mai calculate. Erau mai calculate. Ender era pur şi simplu… el însuşi. Autoritatea era pentru el ca respiraţia.

  Au apăsat un întrerupător genetic şi au făcut din mine un atlet al inteligenţei. Pot băga mingea în poartă din orice punct de pe teren. Dar pentru că ştiu când să lovesc. Ştiu să formez o echipă dintr-o adunătură de jucători.

  Oare ce întrerupător au acţionat în genele lui Ender Wiggin? Sau e ceva mai adânc decât duhul mecanic al trupului? Există un spirit, şi asta a primit Ender în dar de la Dumnezeu? Îl urmăm ca nişte discipoli. Aşteptăm ca el să facă să ţâşnească apa din stâncă.

  Pot să învăţ să fac ceea ce face el? Sau voi fi ca cei mai mulţi dintre scriitorii militari pe care i-am studiat, condamnat să fiu mâna a doua pe câmpul de luptă, păstraţi în memorie numai datorită cronicilor şi explicării geniului altor comandanţi? Oare voi scrie o carte în care voi povesti ce a făcut Ender şi cum?

  Să scrie Ender cartea asta. Sau Graff. Eu am treabă aici, şi când termin, o să-mi aleg singur meseria şi o s-o fac cât pot de bine. Iar dacă lumea o să-ţi aducă aminte de mine numai ca de unul dintre tovarăţii lui Ender, aşa să fie. Faptul că am luptat alături de Ender e o recompensă în sine.

  Ah, dar cum mai înţeapă inima când îi vezi pe ceilalţi fericiţi, şi lui nu-i mai dau nici o atenţie, decât pentru a-l tachina ca pe un frate mai mic, ca pe o mascotă. Cât trebuie să-l fi urât când era liderul lor!

  Şi cel mai rău era că şi Ender îl trata aşa. De fapt niciunuia dintre ei nu-i era permis să-l vadă pe Ender. Dar fiind atât timp separaţi, Ender aparent uitase că odată se bazase pe Bean. Acum se sprijinea cel mai mult pe Petra, pe Alai, Dink şi Shen. Cei care nu fuseseră niciodată în aceeaşi armată cu el. Se folosea şi de Bean şi de ceilalţi şefi de plutoane din Armata Dragon, avea încă încredere în ei, dar când era ceva greu de făcut, ceva care cerea creativitate, Ender nu se gândea niciodată la Bean.

  N-avea importanţă. Nu trebuia să se gândească la asta. Pentru că Bean ştia că desemnarea lui ca şef de escadron mai însemna ceva, mult mai profund. El trebuia să cunoască întregul flux al unei bătălii, gata să intervină în orice moment, dacă Ender ar fi şovăit. Ender părea să nu-şi dea seama că Bean se bucură de asemenea încredere din partea profesorilor, dar Bean ştia, iar dacă uneori devenea puţin distrat în îndeplinirea sarcinilor oficiale, dacă uneori Ender devenea nerăbdător din cauza încetinelii sale, sau a faptului că era neatent, asta era de aşteptat. Căci Ender nu ştia că în orice moment, dacă supervizorul îi dădea semnalul, Bean putea să preia comanda şi să continue planurile lui Ender, supraveghind toţi şefii de escadroane, salvând jocul.

  La început, această misiune păru fără rost – Ender era sănătos, vioi. Dar apoi interveni o schimbare.

  Se întâmplă a doua zi după ce Ender le spusese în treacăt că are un alt profesor decât ei. îl numi „Mazer” de prea multe ori, iar Tom Nebunul comentă:

  — Trebuie să fi fost un iad pentru el să crească cu un asemenea nume.

  — Când a crescut el, zise Ender, numele nu era celebru.

  — Dacă ar fi atât de bătrân, ar fi mort, spuse Shen.

  — Nu şi dacă a fost mulţi ani pe o navă mişcându-se cu viteza luminii şi s-a întors.

  Asta îi făcu să se dumirească.

  — Profesorul tău e chiar Mazer Rackham?

  — Ştiţi că se spune că a fost un erou strălucit? zise Ender. Bineînţeles că ştiau.

  — Ceea ce nu se spune e că este un ticălos desăvârşit. Apoi începu noua simulare şi trecură la treabă.

  A doua zi, Ender le spuse că lucrurile se schimbau.

  — Până acum am jucat împotriva computerului sau unul împotriva altuia. Dar începând de acum, la fiecare câteva zile Mazer însuşi şi o echipă de piloţi experimentaţi vor controla flota adversă. Orice e permis.

  O serie de teste, cu Mazer Rackham în persoană ca adversar. Lui Bean nu-i mirosea a bine.

  Astea nu sunt teste, sunt nişte aranjamente, pregătiri pentru condiţiile care ar putea apărea când vor înfrunta flota reală a Gândacilor lângă planeta lor natală.

  F. I. primeşte informaţii preliminare de la flota plecată în expediţie, şi ne pregăteşte pentru modul cum vom fi întâmpinaţi de Gândaci atunci când se va încinge adevărata bătălie.

  Problema era că, oricât de inteligenţi ar fi Mazer Rackham şi ceilalţi ofiţeri, erau totuşi umani. În lupta reală, Gândacii vor arăta categoric lucruri la care oamenii pur şi simplu nu se pot gândi.

  Apoi veni primul din aceste „teste” – strategia era jenant de copilărească. O formaţie mare sferică, înconjurând o singură navă.

  În timpul luptei deveni clar că Ender ştia lucruri pe care nu li le împărtăşise. În primul rând, le spuse să ignore nava din centrul globului. Era o ţintă falsă. Dar cum putea Ender să ştie aşa ceva? Pentru că ştia că Gândacii le-ar arăta o astfel de navă singulară, şi asta era o capcană. Ceea ce înseamnă că Gândacii se aşteaptă ca noi să ne luăm după acea navă.

  Exceptând, desigur, faptul că nu erau cu adevărat Gândacii, era Mazer Rackham. Deci de ce ar crede Rackham că Gândacii s-ar aştepta ca oamenii să atace o singură navă?

  Bean îşi reaminti înregistrările video pe care Ender le privea iar şi iar la Şcoala de Luptă – toate filme propagandistice din A Doua Invazie.

  Nu arătau niciodată lupta pentru că nu fusese niciuna. Iar Mazer Rackham nu comandase o forţă de atac cu o strategie strălucită. Mazer Rackham lovise o singură navă şi războiul se terminase. De asta nu exista nici o înregistrare a luptei faţă în faţă. Mazer ucisese matca. Iar acum se aştepta ca Gândacii să folosească o navă centrală drept capcană, pentru că aşa îi învinsese ultima dată.

  Ucide matca, şi toţi Gândacii vor deveni inofensivi. Lipsiţi de minte. Asta era semnificaţia filmelor. Ender ştie asta, dar ştie de asemenea că şi Gândacii ştiu că el ştie, deci nu va cădea în plasa lor.

  Al doilea lucru pe care îl ştia Ender, şi ei nu, era folosirea unei arme care nu apăruse în niciuna din simulările lor până la acest prim iest. Ender o numi „Doctoraşul” şi apoi nu mai spuse nimic despre ca – decât când îi ordonă lui Alai s-o folosească în centrul concentrării flotei inamice. Spre surpriza lor, obiectul declanşa o reacţie în lanţ care trecu de la navă la navă, până ce toate navele Furnicilor, cu excepţia celor mai izolate, fură distruse. Iar apoi fu uşor să-i cureţe pe aceşti rătăciţi. Câmpul de luptă era curat când terminară.

  — De ce strategia lor e atât de stupidă? întrebă Bean.

  — Asta m-am întrebat şi eu, zise Ender. Dar noi n-am pierdut nici o navă, şi asta e OK.

  Mai târziu, Ender le spuse ce-i povestise Mazer – simulaseră o secvenţă întreagă a invaziei, şi impuseseră duşmanului virtual o curbă de învăţare.

  — Data viitoare vor fi învăţat. Nu va mai fi atât de uşor. Bean auzi asta şi se alarmă. O secvenţă a invaziei? De ce un astfel de scenariu? De ce nu doar încălziri înaintea unei singure bătălii?

  Pentru că Gândacii nu au numai o singură lume, gândi Bean. Sigur că da. Au descoperit Pământul şi au vrut să-l transforme într-o nouă colonie, aşa cum făcuseră şi înainte.

  Noi avem mai multe flote. Câte una pentru fiecare lume a Furnicilor.

  Iar motivul pentru care ei pot evolua de la o luptă la alta este că şi ei au comunicaţii interstelare cu viteză mai mare decât a luminii.

  Toate bănuielile lui Bean erau confirmate. Cunoştea şi secretul din spatele acestor teste. Mazer Rackham nu comanda o flotă simulată a Gândacilor. Era o luptă reală, şi singurul rol al lui Rackham era să supravegheze cum decurge şi apoi să-l sfătuiască pe Ender în legătură cu sensul strategiilor inamicului şi modul în care să le contracareze în viitor.

  De asta majoritatea comenzilor le dădeau oral. Erau transmise unor echipaje reale de pe nave reale care le urmau ordinele şi luptau în bătălii reale. Orice navă pe care o pierdem, gândi Bean, înseamnă că nişte bărbaţi şi femei au murit. Orice neglijenţă a noastră costă vieţi. Şi totuşi nu ni se spune asta tocmai pentru că nu ne putem permite să purtăm povara acestor cunoştinţe. în timp de război, comandanţii au trebuit întotdeauna să înveţe noţiunea de „pierderi acceptabile”. Dar Bean înţelegea că cei care-şi păstrează umanitatea nu acceptă niciodată cu adevărat ideea că aşa ceva este acceptabil. Îi roade. Deci noi, copiii-soldaţi, suntem protejaţi păstrându-ni-se convingerea că e vorba doar de jocuri şi teste.

  În consecinţă, nu pot dezvălui acest lucru niciunuia dintre cei pe care-i cunosc. În consecinţă trebuie să accept pierderile fără un cuvânt, fără nici o slăbiciune vizibilă. Trebuie să încerc să-mi scot din minte oamenii care vor muri din cauza îndrăznelii noastre, al căror sacrificiu nu se trece pe lista unui joc, ci pe cea a vieţilor lor.

  „Testele” aveau loc la fiecare câteva zile, şi fiecare luptă dura mai mult. Alai glumi că ar trebui să fie dotaţi cu scutece ca să nu fie distraşi când vezica li se umplea în timpul jocului, A doua zi li se puseră catetere. Tom Nebunul nu acceptă aşa ceva.

  — Haideţi, aduceţi-ne mai bine un borcan în care să ne facem nevoile. Nu putem juca jocul ăsta cu ceva atârnându-ne de scule.

  Li se aduseră borcane. Totuşi, Bean nu auzi pe cineva să le fi folosit. Şi deşi se întrebă ce-i aduseseră Petrei, nimeni nu avu curajul să-i înfrunte furia întrebând-o.

  Bean începu să observe destul de curând unele din greşelile lui Ender. În primul rând, Ender se baza prea mult pe Petra. Ea primea întotdeauna comanda forţei principale, supraveghind deodată o sută de lucruri diferite, astfel încât Ender să se poată concentra asupra fentelor, trucurilor, şmecheriilor. Oare Ender nu vedea că Petra, o perfecţionistă, era măcinată de vină şi ruşine la fiecare greşeală pe care o făcea? El se pricepea atât de bine la oameni, şi totuşi părea să creadă că ea chiar e dură, în loc şi-şi dea seama că această duritate era doar o faţadă sub care îşi ascundea anxietatea intensă. Fiecare greşeală apăsa greu asupra ei. Nu dormea bine, şi asta se vedea pe măsură ce acumula din ce în ce mai multă oboseală în timpul luptelor.

  Dar poate că Ender nu-şi dădea seama ce-i făcea pentru că şi el era obosit. Toţi erau. Cedau câte puţin sub presiune, iar câteodată chiar mai mult. Oboseau din ce în ce mai mult, erau din ce în ce mai predispuşi la erori pe măsură ce testele deveneau mai dificile şi mai lungi.

  Deoarece duceau lupte din ce în ce mai grele cu fiecare nou „test”, Ender era nevoit să lase din ce în ce mai multe decizii în seama altora. În loc să îndeplinească atent comenzile detaliate ale lui Ender, şefii de escadroane duceau tot mai mult din bătălie pe propriii lor umeri. Pe perioade lungi, Ender era prea ocupat într-o parte a luptei pentru a mai da ordine în alta. Şefii de escadroane afectaţi începură să discute între ei pentru a-şi stabili tactica până când Ender le dădea din nou atenţie. Iar Bean fu mulţumit să constate că, în timp ce Ender nu-i dădea misiuni interesante, ceilalţi i se adresau atunci când atenţia lui Ender era în altă parte. Tom Nebunul şi Supă Fierbinte veniră cu propriile lor planuri şi din obişnuinţă i le prezentară lui Bean. Fiindcă la fiecare luptă îşi aloca jumătate din atenţie observării şi analizării planului lui Ender, Bean putu să le spună, cu destulă acurateţe, ce ar trebui să facă pentru a ajuta să izbândească planul general. Din când în când Ender îi lăuda pe Tom şi pe Supă pentru deciziile luate în urma sfaturilor lui Bean. Era lucrul cel mai apropiat de o laudă pe care îl auzi Bean.

  Alţi şefi de plutoane şi puştii mai mari pur şi simplu nu-l băgau în seamă pe Bean. Înţelegea de ce; aveau multe resentimente faţă de el de când profesorii îl plasaseră deasupra lor, înainte de venirea lui Ender. Acum, că îl aveau pe adevăratul comandant, nu aveau de gând să mai facă niciodată ceva care mirosea a subordonare faţă de Bean. înţelegea – dar nu putea împiedica strângerea de inimă.

  Indiferent dacă ei voiau sau nu ca el să le supervizeze munca, indiferent dacă sentimentele lui erau sau nu rănite, asta era totuşi misiunea lui şi era hotărât să nu se lase niciodată prins nepregătit. În timp ce presiunea devenea din ce în ce mai intensă, iar ei erau din ce în ce mai epuizaţi, mai iritabili unul cu altul, mai puţin generoşi în evaluarea muncii celorlalţi, Bean devenea din ce în ce mai atent pentru că şansele de a greşi erau din ce în ce mai mari.

  Într-o zi, Petra adormi în timpul luptei. Navele ei plutiră în derivă prea departe până într-o poziţie vulnerabilă, şi duşmanul profită, spulberându-i escadronul în bucăţele. De ce nu dăduse ordinul de retragere? Mai rău, nici Ender nu observă suficient de repede. Bean fu cel care îi spuse: ceva nu e în regulă cu Petra.

  Ender o strigă. Nu răspunse. Ender trecu lui Tom Nebunul controlul asupra celor două nave rămase şi apoi încercă să salveze lupta în ansamblu. Ca de obicei Petra ocupa poziţia centrală, iar rezultatul pierderii celei mai mari părţi din escadronul ei fusese o explozie devastatoare. Numai fiindcă inamicul fu prea încrezător în continuare Ender putu să întindă câteva capcane şi să recâştige iniţiativa. Învinse, dar cu pierderi mari.

  Petra se trezi probabil spre sfârşitul luptei şi găsi comenzile blocate, fiind lipsită de posibilitatea de comunicare orală până când se termină totul. Apoi microfonul ei începu din nou să funcţioneze şi o putură auzi plângând, „îmi pare rău, îmi pare rău. Spuneţi-i lui Ender că-mi pare rău, ei nu mă poate auzi, îmi pare atât de râu…”

  Bean o ajunse înainte de a se întoarce în cameră. Mergea clătinându-se prin tuneluri, sprijinindu-se de perete şi plângând, îşi găsea drumul pe pipăite pentru că nu vedea din cauza lacrimilor. Bean se apropie şi o atinse. Ea ii îndepărtă mâna.

  — Petra, zise Bean. Oboseala e oboseală. Nu poţi rămâne trează dacă ţi se blochează creierul.

  — Creierul meu s-a blocat! Tu nu ştii cum e pentru că tu eşti atât de deştept, încât poţi face toate treburile noastre şi să joci şi şah între timp!

  — Petra, s-a bazat prea mult pe tine, nu ţi-a lăsat nici o pauză…

  — Nici el nu face pauze, şi nu-l văd…

  — Ba da. Era evident că se întâmplă ceva cu escadronul tău cu câteva secunde înainte ca cineva să-i atragă atenţia. Şi chiar şi atunci, a încercat să te trezească înainte de a trece comanda altcuiva. Dacă ar fi acţionat mai repede, ţi-ar fi rămas şase nave, nu numai două.

  — Tu i-ai atras atenţia. Tu mă supraveghea! Mă verificai.

  — Petra, eu îi supraveghez pe toţi.

  — Ai spus că ai încredere în mine, dar nu ai. Nici n-ar trebui, nimeni n-ar trebui să aibă încredere în mine.

  Izbucni într-un hohot de plâns necontrolat, sprijinită de peretele de piatră.

  Apoi apărură nişie ofiţeri care o conduseră. Nu spre camera ei.

  Curând după aceea îl convocă Graff.

  — Te-ai descurcat bine. Pentru asta eşti aici.

  — Nici eu n-am fost rapid, zise Bean.

  — Erai atent. Ai văzut unde e punctul slab, l-ai făcut atent pe Ender. Ţi-ai făcut treaba. Ceilalţi copii nu-şi dau seama şi ştiu cât trebuie să te necăjească asta…

  — Nu-mi pasă ce observă ei…

  — Dar te-ai descurcat. Tu ai avut bătaia salvatoare.

  — Orice ar însemna asta.

  — Baseball. Mda. Nu prea era popular pe străzile din Rotterdam.

  — Vă rog, pot să mă duc să dorm?

  — Într-o clipă. Bean, Ender oboseşte. Face greşeli. E tot mai important ca tu să supravegbezi totul. Să fii acolo când are nevoie de tine. Ai văzut cum era Petra.

  — Toţi suntem epuizaţi.

  — Ei bine, şi Ender este. Mai mult decât toţi. Plânge în somn. Are vise stranii. Spune că Mazer îi cunoaşte planurile pentru că îi spionează visele.

  — Vreţi să-mi spuneţi că înnebuneşte?

  — Îţi spun că singura persoană pe care o presează mai mult decât pe Petra este el însuşi. Asigură-i spatele, Bean.

  — O fac deja.

  — Eşti mereu furios, Bean.

  Cuvintele lui Graff îl făcură să tresară. în primul moment gândi, nu, nu sunt! Apoi; Sunt oare?

  — Ender nu-ţi dă nici o misiune importantă, şi după ce ai fost vedetă asta trebuie să te agaseze, Bean. Dar nu e vina lui Ender. Mazer i-a spus că se îndoieşte de capacitatea ta de a manevra un număr mare de nave. De asta nu ai primit misiuni complicate, interesante. Nu că Ender l-ar crede pe Mazer pe cuvânt. Dar orice ai face, Ender priveşte prin lentila neîncrederii lui Mazer.

  — Mazer Rackham crede că eu…

  — Mazer Rackham ştie exact ce eşti şi ce poţi face. Dar trebuie să ne asigurăm că Ender nu te pune să faci ceva atât de complicat, încât să pierzi din vedere imaginea de ansamblu a jocului. Şi trebuie să facem asta fără şi-i spunem lui Ender că eşti acoperirea lui.

  — De ce îmi spuneţi toate astea?

  — Când se va termina testul şi veţi trece la comenzi adevărate, îi vom spune lui Ender adevirul despre ce ai ficut tu, şi de ce Mazer a spus ce-a spus. Ştiu că pentru tine înseamnă mult încrederea lui Ender, şi nu simţi că o ai, aşa că am vrut să ştii de ce. Asta e.

  — De unde acest acces subit de onestitate?

  — Pentru că eu cred că te vei descurca mai bine ştiind.

  — Mă voi descurca mai bine crezând asta, indiferent dacă e adevărat sau nu. Poate că minţiţi. Oare chiar am aflat cu adevărat ceva din toată această conversaţie?

  — Crezi ce vrei, Bean.

  Petra nu veni la antrenamente vreo câteva zile. Când reveni, bineînţeles că Ender nu-i mai dădu misiuni grele. Se descurcă bine cu misiunile pe care le avea, dar entuziasmul ei dispăruse. Inima i se frânsesc.

  Dar la naiba, ea dormise câteva zile. Erau toţi puţin geloşi pe ea pentru asta, chiar dacă n-ar fi vrut să fie în locul ei. Dacă aveau vreun Dumnezeu în minte, i se rugau: Fă să nu mi se întâmple mie. Şi în acelaşi timp se rugau: Oh, lasă-mă să dorm, dă-mi o zi măcar în care să nu trebuiască să mă gândesc la jocul ăsta.

  Testele continuară. Câte lumi colonizaseră nemernicii înainte să ajungă la Pământ? se întreba Bean. Suntem siguri că le ştim pe toate? Şi la ce bun să distrugem flotele dacă nu avem acolo forţe care să ocupe coloniile învinse? Sau doar lăsăm acolo nave care să spulbere orice ar încerca să se ridice de pe suprafaţa planetei?

  Petra nu fu singura care clacă. Vlad deveni catatonic şi nu se mai putu ridica din pat. Doctorilor le luă trei zile ca să-l trezească, dar, spre deosebire de Petra, el fu scos din joc pe termen lung. Nu se mai putea concentra.

  Bean se aştepta să urmeze Tom Nebunul, dar în ciuda poreclei părea să devină tot mai raţional pe măsură ce obosea. În schimb Molo Musca izbucni în hohote de râs atunci când pierdu controlul asupra escadronului său. Ender îi luă imediat comanda, trecând navele lui Molo sub controlul lui Bean. Musca se întoarse a doua zi, fără nici o explicaţie, dar toată lumea înţelese că de acum nu i se vor mai da misiuni cruciale.

  Iar Bean deveni din ce în ce mai conştient de scăderea atenţiei lui Ender. Ordinele lui veneau după pauze din ce în ce mai lungi, şi de câteva ori nu fură clare. Bean le traduse imediat într-o formă mai inteligibilă, iar Ender nu află niciodată că existaseră confuzii. Dar ceilalţi deveniră în sfârşit conştienţi că Bean urmărea ansamblul luptei, nu doar o parte a ei. Poate vedeau chiar cum Bean punea câte o întrebare în cursul luptei, făcea câte un comentariu care îl atenţiona pe Ender asupra a ceva ce trebuia observat, dar niciodată într-un mod din care să reiasă că ar critica pe cineva. După lupte, unul sau doi băieţi mai mari i se adresară lui Bean. Nimic important. Doar o bătaie pe umăr, pe spate, şi câteva cuvinte. „Frumos joc.” „Bună treabă.” „Capul sus.” „Mulţumesc, Bean.”

  Nu-şi dăduse seama câtă nevoie avea de onorurile celorlalţi până când nu le obţinu.

  — Bean, pentru jocul următor cred că ar trebui să ştii ceva.

  — Ce?

  Colonelul Graff ezită.

  — Nu l-am putut trezi pe Ender de dimineaţă. A avut coşmaruri. Nu mănâncă decât obligat. Îţi muşcă mâna în somn – până la sânge. Iar astăzi nu l-am mai putut trezi. Am reuşit să amânăm… testul… aşa că va fi la comandă, ca de obicei, dar… nu ca de obicei.

  — Sunt pregătit. întotdeauna sunt.

  — Da, dar… uite ce e, premisa acestui test este că e… că nu e…

  — E fără speranţă.

  — Ajută cu tot ce poţi. Cu orice sugestie.

  — Doctoraşull ăsta, Ender nu ne-a mai lăsat să-l folosim de mult.

  — Inamicul a învăţat destul despre modul în care acţionează şi n-o să-şi mai ţină navele suficient de aproape una de alta pentru a permite o reacţie în lanţ. E nevoie de o anumită masă ca să se poate menţine câmpul. În esenţă, acum e un balast. E inutil.

  — Ar fi fost frumos să-mi spuneţi şi mie până acum cum funcţionează.

  — Sunt unii care nu vor să-ţi spunem nimic, Bean. Ai obiceiul de a utiliza orice frântură de informaţie ca să ghiceşti de zece ori mai mult decât am vrea noi să ştii. Sunt foarte circumspecţi când trebuie să-ţi dea vreun indiciu.

  — Domnule colonel, ştiţi că eu ştiu că luptele sunt reale. Mazer Rackham nu le inventează. Când pierdem o navă, mor oameni adevăraţi.

  Graff privi în depărtare.

  — Şi sunt oameni pe care Mazer Rackham îi cunoaşte, aşa-i?

  Graff aprobă în tăcere.

  — Nu crezi că Ender intuieşte ce simte Mazer? Nu-l cunosc, poate e dur ca o stâncă, dar eu cred că atunci când face analiza luptei cu Ender, îşi dă în vileag… mă rog, suferinţa… Ender o simte. Pentru că Ender este mult mai obosit după o analiză decât înaintea ei. Poate că nu ştie ce se petrece în realitate, dar ştie că miza e teribilă. Ştie că Mazer Rackham e cu adevărat supărat la fiecare greşeală pe care o face Ender.

  — Ai descoperit vreo cale să te strecori în camera lui Ender?

  — Ştiu cum să-l ascult pe Ender. Nu mă înşel în legătură cu Mazer, nu-i aşa?

  Graff scutură din cap.

  — Domnule colonel, se pare că nu va daţi seama, nimeni nu pare să-şi amintească – acel ultim joc de la Şcoala de Luptă, când Ender mi-a dat mie armata. Nu a fost strategie. Renunţase. Se săturase. Era în grevă. Nu aţi aflat asta pentru că l-aţi promovat. Chestia cu Bonzo l-a terminat. Cred că suferinţa lui Mazer Rackham îi face acum acelaşi lucru. Eu cred că şi atunci când Ender nu ştie în mod conştient că ucide pe cineva, în sinea lui ştie, şi inima îi arde.

  Graff îl privi atent.

  — Ştiu că Bonzo a murit. L-am văzut. Am mai văzut moartea şi înainte, vă amintiţi? Nu ţi se înfundă nasul în creier şi nu pierzi două galoane de sânge ca apoi şi te ridici şi să pleci. Nu i-aţi spus niciodată lui Ender că Bonzo a murit, dar sunteţi nişte fraieri dacă vă închipuiţi că nu ştie. Şi, mulţumită lui Mazer, ştie că fiecare navă pe care o pierdem înseamnă moartea unor oameni. Nu poate suporta asta, colonele Graff.

  — Eşti mai introspectiv decât îşi închipuie lumea, Bean, zise Graff.

  — Ştiu, eu sunt un creier inuman şi rece, nu-i aşa? râse Bean cu amărăciune. Modificat genetic, deci sunt la fel de extraterestru ca şi Gândacii.

  Graff roşii.

  — Nimeni n-a spus vreodată asta.

  — Vreţi să spuneţi că nu în faţa mea. Nu intenţionat. Se pare că nu înţelegeţi că uneori trebuie să spuneţi pur şi simplu adevărul oamenilor şi să le cereţi ce vreţi, în loc să încercaţi să-i păcăliţi.

  — Spui că ar trebui să-i spunem lui Ender că jocul e real?

  — Nu! Aţi înnebunit? Dacă îl afectează atât de mult intuiţia, ce credeţi că s-ar întâmpla dacă ar şti ci ştie? Va îngheţa.

  — Dar tu nu îngheţi. Asta e? Ar trebui să comanzi tu următoarea lupta?

  — Tot nu înţelegi, colonele. Eu nu îngheţ pentru că nu e lupta mea. Eu ajut. Eu supraveghez. Dar sunt liber. Pentru că e jocul lui Ender.

  Simulatorul lui Bean se trezi la viaţă.

  — E timpul, zise Graff. Succes.

  — Domnule colonel, poate că Ender va intra din nou în grevă. Poate va întoarce spatele. Ar putea ceda. Ar putea să-ţi spună, e doar un joc ţi m-am săturat de el, nu-mi pasă ce-o să-mi facă, mi-a ajuns. E în firea lui să facă aşa. Fiindcă pare complet necinstit şi lipsit de sens.

  — Chiar dacă i-aţi promite că ăsta e ultimul? Bean îşi puse căştile şi întrebă:

  — Ar fi adevărat? Graff aprobă din cap.

  — Mda, bine, nu cred că ar fi prea mare diferenţa, în plus, acum e elevul lui Mazer, nu-i aşa?

  — Bănuiesc. Mazer spunea că l-ar fi anunţat că e examenul final.

  — Acum Mazer e profesorul lui Ender, cugetă Bean. Iar dumneavoastră aţi rămas cu mine. Puştiul pe care nu-l voiaţi.

  Graff roşi din nou.

  — Corect, zise. Se pare că ştii totul. Nu te-am vrut. Chiar dacă Bean ştia deja, cuvintele îl răniră.

  — Dar, Bean, spuse Graff, adevărul e că m-am înşelat. Puse mâna pe umărul lui Bean, apoi părăsi încăperea. Bean intră în joc. Era ultimul din şefii de escadroane.

  — Sunteţi acolo? întrebă Ender în căşti.

  — Toţi, răspunse Bean. Ai cam întârziat la antrenament în dimineaţa asta, nu?

  — Scuze, zise Ender. Am dormit mai mult. Râseră. Cu excepţia lui Bean.

  Ender îi puse să execute câteva manevre, ca încălzire înaintea bătăliei. Apoi veni timpul. Ecranul se limpezi. Bean aştepta, teama îi rodea măruntaiele. Inamicul apăru pe display.

  Flota lor era desfăşurată în jurul unei planete care se contura în centrul ecranului. Mai fuseseră şi înainte lupte în apropiere de planete, dar de fiecare dată acestea se aflaseră la marginea câmpului vizual – flota inamică încercase întotdeauna să-i ademenească departe de planetă.

  De data asta nu exista nici o momeală. Doar un roi incredibil de nave duşmane. Stăteau la o anumită distanţă una de alta, mii şi mii de nave urmând traiectorii aleatoare, imprevizibile, întretăiate, formând un nor al morţii în jurul planetei.

  Asta e planeta natala, gândi Bean. Aproape o spuse cu voce tare, dar se opri la timp. E o simulare a apărării Gândacilor în jurul planetei lor natale.

  S-au pregătit generaţii întregi pentru venirea noastră. Toate luptele anterioare nu însemnaseră nimic. Gândacii pot pierde oricâţi indivizi şi nu le pasă. Tot ce contează e matca. Ca cea pe care Mazer Rackham o ucisese în timpul celei de-A Doua Invazii. Nu-şi puseseră matca în pericol în niciuna din aceste lupte. Până acum.

  De asta roiesc. Acolo e matca.

  Unde?

  Pe suprafaţa planetei, gândi Bean. Ideea e să ne oprească să ajungem pe suprafaţa planetei.

  Deci exact acolo trebuie să ne ducem. Doctoraşul are nevoie de masă. Planetele au masă. E destul de simplu.

  Numai că era imposibil să aduci o forţă umană atât de mică prin acest roi suficient de aproape de planetă ca să declanşeze Doctoraşul. Pentru că dacă învăţaseră ceva din istorie, era că uneori partea adversă este irezistibil de puternică şi atunci singurul curs posibil al acţiunii e retragerea ca să-ţi salvezi forţele şi să mai poţi lupta încă o zi.

  Oricum, în acest război nu va mai fi o altă zi. Nu exista speranţa unei retrageri. Deciziile care pierduseră această luptă, şi chiar şi războiul, fuseseră luate cu două generaţii în urmă când fuseseră lansate navele, din start o forţă neadecvată. Comandanţii care puseseră în mişcare această flotă poate nici nu ştiuseră pe atunci că aici era lumea natală a Gândacilor. Nu era vina nimănui. Pur şi simplu nu aveau forţa suficientă să facă nici măcar o zgârietură în apărarea inamică. Nu conta cât de genial era Ender. Când ai numai un tip cu o lopată nu poţi construi un dig care să oprească marea.

  Nu aveau posibilitatea de retragere, nici de victorie, nici un spaţiu de manevră sau amânare, iar inamicul nu avea nici o intenţie să facă altceva decât să continue ceea ce deja făcea.

  Flota umană avea numai douăzeci de nave, fiecare cu câte patru navete de vânătoare. Iar acestea erau de tip vechi, greoaie în comparaţie cu unele dintre navetele folosite în luptele anterioare. Era logic – lumea Gândacilor era probabil cea mai îndepărtata, astfel că flota care ajunsese aici plecase înaintea tuturor celorlalte. înainte de a apărea nave mai bune.

  Optzeci de navete de vânătoare. împotriva a cinci mii, poate zece mii de nave inamice. Era imposibil să le determini numărul. Bean văzu cum display-ul pierdea urma navelor individuale, iar numărătoarea lor varia continuu. Erau atât de multe, încât sistemul era supraîncărcat. Clipeau ca nişte licurici.

  Trecu mult timp – multe secunde, poate un minut. De obicei, până acum Ender i-ar fi desfăşurat, gata de mişcare. Totuşi din partea lui nu venea decât tăcere.

  O luminiţă clipi pe pupitrul lui Bean. Ştia ce înseamnă. Tot ce avea de făcut era să apese pe un buton, şi ar fi avut controlul asupra luptei. I-o ofereau lui, crezând că Ender îngheţase.

  N-a îngheţat, gândi Bean. N-a intrat în panică. Pur şi simplu a înţeles situaţia, exact cum am înţeles-o şi eu. Nu există strategie. Numai că el nu vede că aşa e războiul, un dezastru pe care nu-l poţi evita. El nu vede decât un test pus în faţa lui de către profesori, de către Mazer Rackham, un test atât de absurd de nedrept, încât singura reacţie rezonabilă este să nu-l accepte.

  Au fost înţelepţi să-i ascundă adevărul în tot acest timp. Dar acum asta se întoarce împotriva lor. Dacă Ender ar înţelege că nu e un joc, că războiul real a ajuns într-un moment crucial, poate că ar face un efort disperat, sau poate geniul lui ar găsi un răspuns la o problemă care, din câte vedea Bean, nu avea soluţii. Dar Ender nu înţelegea realitatea, iar pentru el era la fel ca în acea zi în sala de lupte, când înfruntase două armate, şi Ender lăsase totul pe mâna lui Bean, refuzând de fapt să joace.

  Pentru o clipă, Bean fu tentat să strige adevărul în gura mare. Nu e un joc, e realitatea, asta e ultima bătălie, la urma urmelor am pierdut războiul! Dar ce ar fi avut de câştigat, în afara faptului că ar fi intrat toţi în panică?

  Şi totuşi, chiar şi intenţia de a apăsa butonul ca să preia controlul era absurdă. Ender nu clacase, nici nu eşuase. Lupta nu putea fi câştigată; nici n-ar fi trebuit începută. Vieţile oamenilor de pe acele nave nu ar trehui irosite într-un Atac al Cavaleriei Uşoare fără nici o speranţăNu sunt generalul Burnside la Fredericksburg. Nu-mi trimit oamenii la o moarte fără rost, fără speranţă, fără sens.

  Dacă aş avea un plan, aş prelua controlul. Nu am nici un plan. Deci fie bine, fie rău, e jocul lui Ender, nu al meu.

  Şi mai exista un motiv pentru care nu prelua controlul.

  Bean îşi amintea cum stătuse deasupra trupului culcat la pământ al unui huligan care era prea periculos pentru a fi îmblânzit, spunându-i lui Poke: „Omoară-l acum, omoară-l.”

  Am avut dreptate. Iar acum, încă o dată, huliganul trebuie omorât. Chiar dacă eu nu ştiu cum s-o fac, nu putem să pierdem acest război. Eu nu ştiu cum să-l câştig, dar eu nu sunt Dumnezeu, nu văd totul. Poate că nici Ender nu vede soluţia, dar dacă cineva o poate găsi, dacă poate schimba cursul lucrurilor, acela e Ender.

  Poate că mai există speranţă. Poate există vreo cale să ajungem lângă suprafaţa planetei şi să-i eliminăm pe Gândaci din univers. Acum e momentul pentru miracole. Pentru Ender, ceilalţi vor face tot posibilul. Dacă preiau eu comanda, vor fi atât de supăraţi, atât de neatenţi, încât chiar dacă vin cu un plan care să aibă cât de cât o şansă, nu va funcţiona pentru că ei nu vor pune suflet.

  Ender trebuie să încerce. Dacă nu, vom muri cu toţii. Chiar dacă nu aveau de gând să mai trimită încă o flotă împotriva noastră, acum vor fi nevoiţi s-o facă. Pentru că le-am învins toate flotele în bătăliile de până acum. Dacă nu învingem acum, definitiv, distrugându-le capacitatea de a continua războiul împotriva noastră, ei se vor întoarce. Şi de data asta vor şti cum să fabrice ei înşişi Doctoraşul.

  Noi nu avem decât o singură lume. O singură speranţă.

  Fă-o, Ender.

  Lui Bean îi veniră în cap cuvintele pe care le spusese Ender în prima lor zi de antrenament cu Armata Dragon: „Ţineţi minte, poarta inamicului e jos.” în ultima luptă a Armatei Dragon, când nu aveau nici o speranţă, aceasta fusese strategia folosită de Ender, trimiţând echipa lui Bean să apese cu căştile în jurul porţii şi să câştige. Din păcate, un asemenea truc nu mai putea fi folosit şi acum.

  Acţionarea Doctoraşului pe suprafaţa planetei ca să arunce totul în aer, asta ar putea fi şmecheria. Doar că nu puteau ajunge acolo.

  Era timpul să cedeze. Să iasă din joc, să le spună că nu pot pune nişte copii să facă treabă de adulţi. Nu există nici o speranţă. S-a terminat.

  — Ţineţi minte, zise Bean ironic, poarta inamică e jos.

  Molo Musca, Supă Fierbinte, Vlad, Basculă, Tom Nebunul râseră sinistru. Ei fuseseră în Armata Dragon. Îşi aduseseră aminte cum se foloseau cuvintele astea înainte.

  Dar Ender nu părea să guste gluma.

  Ender nu părea să înţeleagă că nu se poate duce Doctoraşul pe suprafaţa planetei.

  Dar vocea lui le răsună în urechi, dându-le ordine, îi strânse într-o formaţie, cilindru în cilindru.

  Bean vru să-i strige să n-o facă! Pe navele alea sunt oameni adevăraţi, şi dacă îi trimiţi acolo vor muri, sacrificaţi fără speranţă de victorie.

  Dar îşi ţinu gura pentru că undeva în mintea sa, într-un colţ ascuns al inimii, tot mai spera ca Ender să poată face imposibilul. Şi atât timp cât mai exista o astfel de speranţă, vieţile acelor oameni puteau fi sacrificate, prin propria lor decizie de a pleca în această expediţie.

  Ender îi puse în mişcare, spunându-le să ocolească ici-colo formaţiile mereu schimbătoare ale roiului inamic.

  Desigur că duşmanii văd ce facem, gândi Bean. Văd, desigur, cum fiecare a treia sau a patra mişcare ne aduce din ce în ce mai aproape de planetă.

  În orice moment inamicul ne-ar putea distruge rapid, concentrându-şi forţele. Atunci de ce n-o fac?

  Lui Bean îi veni o idee. Gândacii nu îndrăzneau să-şi concentreze forţele în apropierea formaţiei lui Ender pentru că, în momentul în care navele lor ar fi atât de apropiate, Ender ar putea folosi Doctoraşul împotriva lor.

  Apoi se gândi la o altă explicaţie. Nu cumva navele Gândacilor erau pur şi simplu prea multe? Oare matca, sau mătcile, trebuia să-şi folosească întreaga putere de concentrare doar ca să comande zeci de mii de nave roind prin spaţiu fără să se apropie prea mult una de alta?

  Spre deosebire de Ender, regina Gândacilor nu putea preda controlul navelor unui subordonat. Ea nu avea subordonaţi. Indivizii Gândaci erau ca mâinile şi picioarele ei. Avea acum sute de mâini şi picioare, sau poate mii, toate mişcându-se deodată.

  De asta nu avea reacţii inteligente. Forţele ei erau prea numeroase. De asta nu făcea manevre care ar fi fost fireşti, întinzând capcane, blocând cilindrul lui Ender ca să nu ajungă şi mai aproape de planeta cu fiecare răsucire şi ocol şi schimbare de direcţie pe care o făcea.

  De fapt, manevrele Gândacilor erau ridicole. Cu cât Ender pătrundea mai mult în zona de atracţie gravitaţională a planetei, Gândacii construiau un zid puternic în spatele formaţiei lui Ender.

  Ne blochează retragerea!

  Brusc, Bean înţelese al treilea şi cel mai important motiv pentru care se întâmpla ceea ce se întâmpla. Gândacii nu învăţaseră corect lecţiile din luptele anterioare. Până acum, strategia lui Ender fusese întotdeauna să asigure supravieţuirea a cât mai multor nave umane posibil, îşi păstrase întotdeauna o cale de retragere. Gândacii, cu avantajul lor numeric enorm, se aflau în sfârşit într-o poziţie care le garanta că atacatorii umani nu vor mai scăpa.

  Era imposibil, la începutul bătăliei, să se prevadă că Gândacii vor face o asemenea greşeală. Totuşi, de-a lungul istoriei, marile victorii fuseseră obţinute la fel de mult datorită greşelilor armatelor învinse ca şi datorită geniului militar al învingătorilor. Gândacii înţeleseseră, în cele din urmă, că oamenii preţuiau fiecare viaţă individuală. Noi nu ne sacrificăm forţele pentru că fiecare soldat este regina unui stup cu un singur membru. Dar învăţaseră această lecţie exact atunci când nu era corectă – căci noi oamenii, atunci când e necesar, ne sacrificăm viaţa. Ne aruncăm asupra unei grenade ca să ne salvăm tovarăşii. Ieşim din tranşee şi atacăm duşmanul adăpostit şi murim ca viermii în focul lămpii. Ne legăm bombe de trup şi ne aruncăm în aer în mijlocul duşmanilor. Când cauza ne-o cere, suntem nebuni.

  Ei nu cred că vom folosi Doctoraşul pentru că astfel ne vom distruge propriile nave. Din momentul în care Ender începuse să dea ordine, devenise evident pentru oricine că era o misiune sinucigaşă. Navele nu fuseseră construite să reziste la intrarea în atmosferă. Iar ca să se apropie suficient de planetă pentru a declanşa Doctoraşul, exact asta trebuiau să facă.

  Să coboare în zona de atracţie gravitaţională şi să lanseze arma înainte ca nava să ardă. Iar dacă ar fi reuşit, dacă planeta ar fi sfărâmată de forţa acelei arme teribile, reacţiile în lanţ s-ar propaga în spaţiu şi vor atinge orice navă care s-ar fi întâmplat să supravieţuiască.

  Învingători sau învinşi, nu vor exista supravieţuitori umani în această bătălie.

  Nu ne-au văzut niciodată făcând o astfel de mişcare. Da, ei nu înţeleg, oamenii vor acţiona întotdeauna ca să-şi salveze propriile vieţi – cu excepţia cazurilor când n-o fac. Conform experienţei Gândacilor, fiinţele autonome nu se sacrifică. Atunci când ne-au înţeles autonomia, sămânţa înfrângerii lor fusese aruncată.

  Prin toate studiile lui Ender asupra Gândacilor, prin obsesia lui pentru ei în toţi anii de pregătire, oare ajunsese cumva să ştie că vor face o asemenea greşeală fatală?

  Nu ştiu. Eu nu aş fi urmat această strategie. Eu nu am avut nici o strategie. Ender era singurul comandant care ar fi putut şti, sau bănui, sau spera în subconştient că atunci când îşi va arunca forţele în luptă duşmanul se va clătina, se va poticni, va cădea, va greşi.

  Dar chiar ştia? Se poate să fi ajuns la aceeaşi concluzie ca şi mine, că bătălia asta nu poate fi câştigată? Decisese oare şi nu joace, să intre în grevă, şi renunţe? Şi apoi cuvintele mele amare, „poarta inamică e jos”, declanşaseră gestul său inutil, disperat, de a trimite navele la distrugere sigură pentru că nu ştia că acolo sunt nave reale, cu oameni adevăraţi la bord, că îi trimitea la moarte? Oare şi el era la fel de surprins ca şi mine de greşelile inamicului? Victoria noastră să fie o întâmplare?

  Nu. Chiar dacă vorbele mele l-au provocat pe Ender să acţioneze, el a fost totuşi cel care a ales această formaţie, aceste fente şi mişcări evazive, această traiectorie şerpuită. Victoriile precedente ale lui Ender îl învăţaseră pe duşman să se gândească la noi ca la un anumit fel de creaturi, când în realitate suntem diferiţi. S-a prefăcut în tot acest timp că oamenii sunt fiinţe raţionale, când de fapt suntem cei mai teribili monştri pe care aceşti bieţi extratereştri şi i-ar putea imagina în coşmarurile lor. Ei nu au cum să cunoască povestea orbului Samson care a dărâmat templul cu propriul lui cap ca să-i ucidă pe duşmani.

  Pe navele alea, gândi Bean, sunt persoane care au renunţat la căminele şi familiile lor, la lumea pe care s-au născut, pentru a traversa galaxia şi a se război cu un duşman teribil. Undeva pe drum vor fi siliţi să înţeleagă că strategia lui Ender cere ca ei să moară cu toţii. Poate înţeleseseră deja. Şi totuşi ascultaseră şi vor continua să asculte ordinele pe care le primeau. Ca în faimosul Atac al Cavaleriei Uşoare, acei soldaţi îşi dădeau viaţa, încredinţaţi că superiorii lor îi folosesc bine. În timp ce noi stăm în siguranţă aici în camera simulatoarelor, jucând un complicat joc pe computere, ei se supun, murind pentru ca omenirea să poată supravieţui.

  Şi totuşi noi, cei care îi comandam, copiii din acest joc elaborat, habar n-avem de curajul lor, de sacrificiul lor. Nu le putem acorda onoarea pe care o merită, fiindcă nici nu ştim că ei există.

  Cu excepţia mea.

  Bean îşi aminti de fragmentul favorit din Biblie al surorii Carlotta. Poate că însemna atât de mult pentru ea fiindcă nu avea copii. Îi spusese lui Bean povestea revoltei lui Absalom împotriva tatălui său, regele David. în cursul luptei, Absalom fusese ucis. Când îi aduseseră veştile lui David, ele însemnau victoria, însemna că nu mai trebuiau să moară alţi soldaţi de-ai săi. Tronul său era în siguranţă. Viaţa sa era în siguranţă. Dar el nu se putea gândi decât la fiul său, fiul său iubit, băiatul său mort.

  Bean îşi înclină capul, astfel ca vocea sa să fie auzită numai de oamenii aflaţi sub comanda sa. Apoi, suficient cât să le vorbească, apăsă comutatorul care îi ducea vocea în urechile tuturor oamenilor din flota îndepărtată. Bean habar n-avea cum le suna lor vocea lui; oare auzeau o voce de copil, sau sunetele erau distorsionate astfel încât să audă o voce de adult, sau era poate o voce metalică, de maşină? N-avea importanţă. într-o formă oarecare, oamenii din acea flotă îi vor auzi vocea, transmisă mai repede decât lumina. Dumnezeu ştie cum.

  — O, fiul meu Absalom, spuse Bean încet, cunoscând pentru prima dată suferinţa care putea smulge asemenea cuvinte din gura unui om. Fiul meu, fiul meu Absalom.

  Să fi vrut Dumnezeu ca eu să mor în locul tău, o, Absalom, fiul meu! Fiii mei!

  Parafrazase puţin, dar Dumnezeu va înţelege. Iar dacă nu, va înţelege sora Carlotta.

  Acum, gândi Bean. Fă-o acum, Ender. Eşti atât de aproape cât poţi să fii fără să cedezi jocul. Încep să înţeleagă pericolul. Îşi concentrează forţele. O să ne cureţe de pe cer înainte ca armele să fie lansate…

  — Bun, toată lumea cu excepţia escadronului Petrei, zise Ender. Drept în jos, cât puteţi de repede. Lansaţi Doctoraşul pe planetă. Aşteptaţi până în ultima secundă posibilă. Petra, acoperă-i cât poţi.

  Şefii de escadroane, şi Bean printre ei, retransmiseră comenzile lui Ender flotei. Apoi nu mai fu nimic de făcut decât să privească. Fiecare navă era pe cont propriu.

  Acum inamicul înţelesese, şi se grăbea să distrugă gloanţele umane. Luptător după luptător fură curăţaţi de năvala navelor flotei Furnicilor. Doar câţiva oameni supravieţuiră suficient ca să intre în atmosferă.

  Rezistaţi, gândi Bean. Rezistaţi cât puteţi de mult.

  Navele care îşi lansaseră prea devreme Doctoraşii îi priviră arzând în atmosferă înainte de a se putea declanşa. Alte câteva nave arseră ele însele înainte de a putea lansa arma.

  Mai rămăseseră două nave. Una era din escadronul lui Bean.

  — Nu-l lansa, spuse Bean în microfon, cu capul în jos. Declanşează-l în interiorul navei. Dumnezeu fie cu tine.

  Bean nu avu cum să ştie dacă cea care reuşi era nava sa sau cealaltă. Ştiu doar că ambele nave dispărură de pe display fără să fi lansat. Apoi suprafaţa planetei începu să bolborosească. Brusc, o vastă erupţie se scurse în afară spre ultimele nave umane, ale Petrei, pe care erau sau poate nu mai erau oameni în viaţă să vadă moartea venind spre ei. Să vadă victoria apropiindu-se.

  Simulatorul le arătă un spectacol impresionant al planetei explodând şi înghiţind toate navele duşmane, incluzându-le în reacţia în lanţ. Dar cu mult înainte ca ultima navă să fie înghiţită, toate manevrele încetaseră. Pluteau în derivă, moarte. Ca navele Gândacilor morţi din filmele celei de-A Doua Invazii. Maicile stupului muriseră pe suprafaţa planetei. Distrugerea navelor rămase era o simplă formalitate. Gândacii erau deja morţi, Bean intra în tunel şi văzu că ceilalţi copii erau deja acolo, felicitându-se reciproc şi comentând cât de grozav fusese efectul exploziei, întrebându-se dacă aşa ceva se putea întâmpla în realitate.

  — Da, zise Bean. Se poate.

  — De parcă ai şti, făcu Molo Musca, râzând.

  — Sigur că ştiu că se poate întâmpla. Chiar s-a întâmplat. Il priviri fără să înţeleagă. Când se întâmplase? Eu n-am auzit niciodată de aşa ceva. Unde ar fi putut testa aşa o armă împotriva unei planete? A, ştiu, au distrus Neptun!

  — Chiar acum s-a întâmplat, spuse Bean. Pe planeta natală a Gândacilor. Tocmai am aruncat-o în aer. Au murit toţi.

  În sfârşit începură să-şi dea seama că vorbea serios. Ridicară obiecţii. El le povesti despre dispozitivul de comunicaţii mai rapide decât lumina. Nu-l crezură.

  Apoi o altă voce interveni în discuţie.

  — Se numeşte ansiblu.

  Ridicară privirile şi-l văzură pe colonelul Graff stând deoparte, în tunel.

  Oare Bean spune adevărul? A fost o bătălie reală?

  — Toate au fost reale, zise Bean. Toate aşa-zisele teste. Lupte adevărate. Victorii adevărate. Nu-i aşa, domnule colonel? Am luptat tot timpul în războiul adevărat.

  — Acum s-a terminat, zise Graff. Rasa umană va continua să existe. Gândacii nu.

  În cele din urmă crezură, iar înţelegerea realităţii îi ameţi. S-a terminat. Am învins. Nu am făcut antrenamente, am fost comandanţi adevăraţi.

  Apoi, în final, se iasă tăcerea.

  — Au murit toţi? întrebă Petra. Bean aprobă din cap.

  Din nou îl priviră pe Graff.

  — Avem rapoarte. Pe toate celelalte planete a încetat orice activitate. Probabil toate mătcile lor s-au adunat pe planeta natală. Când moare matca, mor şi Gândacii. Acum nu mai există nici un duşman.

  Petra începu să plângă, sprijinită de zid. Bean vru să întindă mâna spre ea, dar Dink era acolo. Dink era prietenul care s-o mângâie, s-o consoleze.

  Unii sobri, alţii exultând, se întoarseră în dormitoare. Petra nu era singura care plângea. Dar dacă lacrimile erau de durere sau de uşurare, nu se putea spune cu siguranţă.

  Doar Bean nu se întoarse în camera lui, poate pentru că Bean era singurul care nu era surprins. Rămase în tunel cu Graff.

  — Cum suportă Ender?

  — Rău, zise Graff. Ar fi trebuit să i-o spunem mai cu grijă, dar nu ne-am putut abţine. Era momentul victoriei.

  — Toate manevrele dumneavoastră au dat rezultate.

  — Am văzut ce s-a întâmplat, Bean. De ce i-ai lăsat lui comanda? De unde ai ştiut că va veni cu un plan?

  — N-am ştiut, zise Bean. Ştiam doar că eu nu am nici un plan.

  — Dar ceea ce ai spus – „Poarta inamicului e jos”. A fost planul folosit de Ender.

  — Nu era un plan. Poate l-a făcut să se gândească la un plan. Dar a fost al lui. A fost Ender. V-aţi pus banii pe puştiul câştigător.

  Graff se uită la el în tăcere, apoi întinse mâna şi o puse pe capul lui Bean, răvăşindu-i puţin părul.

  — Mă gândesc că poate voi v-aţi împins unul pe altul peste linia de sosire.

  — Nu contează, nu-i aşa? zise Bean. Oricum, s-a terminat. La fel şi unitatea temporară a rasei umane.

  — Da, oftă Graff. îşi retrase mâna şi o trecu prin propriul său păr. Am aprobat analiza ta. Am încercat să avertizez. Dacă Strategul ţine seama de sfatul meu, oamenii Mareşalului vor fi arestaţi aici pe Eros şi în toată flota.

  — Se vor supune de bunăvoie? întrebă Bean.

  — Vom vedea.

  Zgomotul unei împuşcături răsună dinspre un tunel îndepărtat.

  — Presupun că nu, zise Bean.

  Auziră paşii unor oameni care alergau în cadenţă. Şi curând îi şi văzură, un contingent de doisprezece infanterişti înarmaţi.

  Bean şi Graff îi priviră apropiindu-se.

  — Prieteni sau duşmani?

  — Poartă toţi aceeaşi uniformă, zise Graff. Voi i-aţi chemat, Bean. În spatele acelor uşi – făcu semn spre uşile de la dormitoarele copiilor – puştii ăia sunt prada de război. La comanda armatelor de pe Pământ, ei sunt speranţa victoriei. Tu eşti speranţa.

  Soldaţii se opriră în faţa lui Graff.

  — Suntem aici ca să protejăm copiii, domnule, zise liderul lor.

  — De cine?

  — Se pare că oamenii Mareşalului se opun arestării, domnule, spuse soldatul. Strategul a ordonat ca aceşti copii să fie în siguranţă cu orice preţ.

  Graff era vizibil uşurat să afle de care parte se aflau acele trupe.

  — Fata e în camera de-acolo. Vă sugerez să îi adunaţi pe toţi în cele două dormitoare pe durata operaţiunilor.

  — El e puştiul care a făcut-o? întrebă soldatul, arătând spre Bean.

  — E unul dintre ei.

  — Ender Wiggin a făcut-o, zise Bean. Ender a fost comandantul nostru.

  — E într-una din camerele astea?

  — E cu Mazer Rackham, zise Graff. Iar el rămâne cu mine.

  Soldatul salută. Începu să-şi aşeze oamenii în poziţii mai avansate de-a lungul tunelului, lăsând o singură santinelă în faţa fiecărei uşi pentru a-i împiedica pe copii să iasă şi să se rătăcească în toiul luptei.

  Bean mărşălui alături de Graff, îndreptându-se intenţionat spre capătul tunelului, dincolo de cea mai avansată santinelă.

  — Dacă Strategul a făcut treabă bună, ansibiurile sunt deja în siguranţă. Nu ştiu ce crezi tu, dar eu aş vrea să fiu acolo unde sosesc veştile. Şi de unde pleacă.

  — Limba rusă e greu de învăţat? întrebă Bean.

  — Asta ţi se pare ţie amuzant?

  — Era o simplă întrebare.

  — Bean, eşti un puşti grozav, dar taci din gură, OK? Bean râse.

  — OK.

  — Nu te deranjează că încă îţi spun Bean?

  — E numele meu.

  — Numele tău trebuia să fie Julian Delphiki. Dacă ai fi avut un certificat de naştere, numele ăsta ar fi fost pe el.

  — Vreţi să spuneţi că e adevărat?

  — Aş minţi eu în legătură cu aşa ceva?

  Apoi, dându-şi seama de absurditatea a ceea ce tocmai spusese, râseră amândoi. Râseră suficient de mult şi încă zâmbeau când trecură pe lângă detaşamentul de infanterişti care păzea intrarea în complexul ansiblului.

  — Credeţi că mă va dori cineva drept consultant militar? întrebă Bean. Fiindcă am de gând să particip la războiul ăsta, chiar dacă va trebui să mint în privinţa vârstei şi să mă înrolez în Marină.

  ÎNTOARCEREA ACASĂ

  — Cred că vrei să ştii. Vesti proaste.

  — Nu ducem lipsă de aţa ceva, nici chiar în toiul

  — Când a devenit dar că IDL a preluat controlul asupra Şcolii de Luptă şi îi trimite pe copii acasă sub protecţia F. I., Noul Pact Varşovia se pare că a făcut o mică cercetare şi a găsit un elev al Şcolii de Luptă care nu se afla sub controlul nostru. Ahile.

  — Dar a fost acolo numai câteva zile.

  — A trecut testele noastre. A fost admis. Era singurul pe care puteau pune mâna.

  — Au făcut-o?L-au luat?

  — Toate sistemele de securitate de acolo au fost concepute pentru a-i ţtne pe deţinuţi înăuntru. Trei gardieni au murit, şi toţi deţinuţii au fost eliberaţi printre oameni. Au fost recuperaţi toţi, cu excepţia

  — Deci l-aţi pierdut.

  — N-aş spune chiar pierdut. Intenţionează să se folosească de el.

  — Ei ştiu ce fel deome?

  — Nu. Dosarul lui a fost sigilat. Vezi tu, e minor. Nu i-au căutat cazierul.

  — O să afle. Nici celor de la Moscova nu le plac.

  — Caracterul lui e greu de sesizat. Câţi au murit înainte ca cineva să-l suspecteze?

  — Deocamdată războiul s-a terminat.

  — Şi a început lupta pentru avantaje în următorul

  — Cu puţin noroc, colonele Graff, o să mor până atunci.

  — De fapt nu mai sunt colonel, soră Carlootta.

  — Chiar au de gând să continue la Curtea Marţială?

  — O investigaţie, atâta tot. O anchetă.

  — Pur fi simplu nu înţeleg de ce trebuie să găsească un ţap ispăşitor pentru victorie.

  — O să mă descurc. Încă mai străluceşte soarele pe Pământ.

  — Dar pe lumea lor tragică, niciodată.

  — Dumnezeul tău e şi Dumnezeul lor, soră Carlotta? Oare i-a dus în Rai?

  — Nu e Dumnezeul meu, domnule Graff. Dar eu sunt copilul lui, ca şi tine. Nu ştiu daca se uită la Furnici şi le vede tot ca pe copiii lui.

  — Copii Soră Carlotta, câte nu le-am făcut acestor copii.

  — Le-ai dat o lume pe care să vină acasă.

  — Tuturor, cu excepţia unuia.

  Trecură zile până când se predară oamenii Mareşalului, dar în final FleetCom trecu în întregime sub comanda Strategului, şi nici o navă nu fu lansată sub comanda vreunui rebel. Un triumf. Hegemonul îşi dădu demisia ca parte a armistiţiului, dar acest lucru era numai o oficializare a realităţii de fapt.

  Bean rămase cu Graff în timpul luptelor, citind toată corespondenţa şi ascultând toate rapoartele în legătură cu ce se petrecea în cadrul flotei sau pe Pământ. Discutau despre desfăşurarea evenimentelor, încercau să citească printre rânduri, interpretau cât puteau de bine ceea ce se întâmpla. Pentru Bean, războiul cu Gândacii rămăsese deja în urmă. Acum tot ce conta era mersul lucrurilor pe Pământ. Când se semnă un armistiţiu instabil, punând temporar capăt luptelor, Bean ştiu că nu avea să dureze. Era nevoie de el. Odată ajuns pe Pământ, se va putea pregăti să-şi joace rolul. Războiul lui Ender s-a terminat, gândea el. Următorul va fi al meu.

  În timp ce Bean urmărea avid ştirile, ceilalţi copii erau consemnaţi în camerele lor sub pază, iar când se întrerupse alimentarea cu energie în partea lor de Eros tremurară în întuneric. De două ori avură loc asalturi asupra acelei secţiuni de tuneluri, dar nimeni nu putu să spună dacă ruşii încercau să ajungă la copii sau se întâmplase doar să sondeze acea zonă în căutarea unor puncte slabe.

  Ender era mult mai bine păzit, dar nu o ştia. Extrem de epuizat, probabil nedorind sau neputând să suporte grozăvia a ceea ce făcuse, rămase inconştient zile întregi.

  Nu-şi reveni decât când luptele încetară.

  Apoi îi lăsară pe copii să se întâlnească, privarea lor de libertate momentan luând sfârşit. Împreună, porniră în pelerinaj spre camera unde Ender fusese ţinut sub pază şi îngrijire medicală. îl găsiră în aparenţă vesel, capabil de glume. Dar Bean putu să vadă în ochii lui Ender o adâncă sfârşeala, o tristeţe imposibil de ignorat. Victoria îl costase mult, mai mult ca pe oricine.

  Mai mult decât pe mine, gândi Bean, deşi eu ştiam ce fac, iar el era inocent şi fără intenţii rele. El se torturează, iar eu merg mai departe. Poate din cauză că pentru mine moartea lui Poke a fost mai importantă decât moartea unei întregi specii pe care n-am întâlnit-o niciodată. Pe ea o cunoşteam – a rămas în inima mea. Pe Gândaci nu i-am cunoscut niciodată. Cum aş putea să sufăr pentru ei? Ender poate.

  După ce îl puseră la curent pe Ender cu ceea ce se întâmplase în timp ce el dormea, Petra ii atinse părul.

  — Eşti bine? întrebă ea. Ne-ai speriat. Ziceau c-ai înnebunit, şi noi am zis că ei sunt nebuni.

  — Am înnebunit, zise Ender. Dar cred că sunt bine. Făcură haz, dar emoţia îl copleşi pe Ender şi, pentru prima dată de când îşi aminteau, îl văzură plângând. Bean se întâmplă să fie lângă el, iar când Ender întinse braţele îi cuprinse pe Bean şi pe Petra. Atingerea mâinii lui, îmbrăţişarea braţelor sale erau mai mult decât putea Bean să suporte. Plângea şi el.

  — Mi-a fost dor de voi, zise Ender. Voiam atât de mult să vă văd!

  — Ne-ai văzut destul de rău, spuse Petra. Ea nu plângea. Îl sărută pe obraz.

  — V-am văzut minunaţi, replică Ender. Pe cei de care aveam cea mai multă nevoie i-am epuizat primii. N-am gândit prea bine lucrurile.

  — Toată lumea e bine acum, zise Dink. Niciunul dintre noi n-a fost atât de rău atins încât să nu-l vindece cinci zile de tremurat în camere neluminate, în mijlocul unui război.

  — Nu mai trebuie să fiu comandantul vostru, nu-i aşa? întrebă Ender. Nu mai vreau să comand pe nimeni, niciodată.

  Bean îl crezu. Şi crezu şi că Ender nu va mai comanda niciodată în vreo luptă. Poate încă mai avea talentele care-l aduseseră aici. Dar cele mai importante dintre ele nu trebuiau folosite pentru violenţă. Dacă universul avea puţină bunătate în el, sau doar simţul dreptăţii, Ender nu va mai fi niciodată nevoit să ia viaţa cuiva. Cu siguranţă îşi îndeplinise norma.

  — Nu mai trebuie să comanzi pe nimeni, spuse Dink, dar tu vei rămâne mereu comandantul nostru.

  Bean simţi adevărul acestor vorbe. Nu era niciunul din ei care să nu-l păstreze pe Ender în inimă, indiferent unde ar merge, indiferent ce ar face.

  Dar Bean nu avu sufletul să le spună că pe Pământ ambele tabere insistaseră să li se acorde custodia eroului războiului, tânărul Ender Wiggin, a cărui măreaţă victorie înflăcăra imaginaţia poporului. Cei care l-ar fi obţinut n-ar fi avut doar posibilitatea de a se folosi de geniul său militar – credeau ei – dar ar fi avut şi beneficiul publicităţii şi adulaţiei publice cu care era înconjurat, care se adăuga la fiecare menţionare a numelui său.

  Astfel încât atunci când liderii politici încheiaseră armistiţiul, ajunseseră pur şi simplu la un evident compromis. Toţi copiii din Şcoala de Luptă vor fi repatriaţi. Cu excepţia lui Ender Wiggin.

  Ender Wiggin nu se va întoarce acasă. Nici o tabără de pe Pământ nu va putea să se folosească de el. Acesta era compromisul.

  Şi fusese propus de Locke. Fratele lui Ender.

  Când află asta, Bean clocoti în sinea lui, aşa cum clocotise şi când crezuse că Petra îl trăda pe Ender. Nu era bine. Era insuportabil.

  Poate că Peter Wiggin făcuse asta pentru a evita ca Ender să devină un pion. Să rămână liber. Sau poate o făcuse pentru ca Ender să nu-şi poată folosi celebritatea şi să-şi facă propriile jocuri politice. Oare Peter Wiggin îţi salva fratele, sau elimina un rival la putere?

  Într-o zi o să-l întâlnesc şi o să aflu, gândi Bean. Iar dacă ţi-a trădat fratele, o să-l distrug.

  Când Bean plângea în camera lui Ender, lacrimile lui aveau un motiv pe care ceilalţi încă nu-l cunoşteau. Plângea pentru că, asemenea soldaţilor care muriseră pe navele de luptă, Ender nu se va mai întoarce acasă din război.

  — Deci, rosti Alai rupând tăcerea. Şi-acum ce-o să facem? Războiul cu Gândacii s-a terminat, s-a terminat şi războiul de jos de pe Pământ, şi chiar cel de aici. Acum ce facem?

  — Suntem copii, zise Petra. Probabil c-o să ne oblige să mergem la şcoală. E o lege. Trebuie să faci şcoală până la şaptesprezece ani.

  Toţi râseră până le dădură iar lacrimile.

  Se mai întâlniră din când în când în zilele care urmară. Apoi se îmbarcară pe câteva crucişătoare şi distrugătoare pentru întoarcerea pe Pământ Bean ştia prea bine de ce călătoresc pe nave diferite. Astfel niciunul nu se va putea întreba de ce Ender nu e la bord. Dacă Ender ştiuse înainte ca ei să plece că nu se va întoarce pe Pământ, nu le spuse nimic.

  Elena abia îşi putu stăpâni bucuria când sora Carlotta sună, întrebând dacă ea şi soţul ei vor fi amândoi acasă peste o oră.

  — V-il aduc pe fiul vostru, spuse.

  Nikolai, Nikolai, Nikolai. Elena îi cânta numele iar şi iar în mintea ei, pe buzele ei. Şi soţul său Julian aproape dansa alergând prin casă, pregătind diverse lucruri. Nikolai fusese atât de mic când plecase. Acum era cu mult mai mare. Abia îl vor recunoaşte. Nu vor înţelege prin ce trecuse el. Dar nu conta. Îl iubeau. Vor reînvăţa cine e. Nu vor lăsa ca anii pierduţi să stea în calea anilor care vor veni.

  — Văd maşina! strigă Julian.

  Elena se grăbi şi ridice capacele de pe farfurii, pentru ca Nikolai şi intre într-o bucătărie plină de cea mai proaspătă şi pură mâncare din amintirile copilăriei. Orice ar fi mâncat în spaţiu, nu putea fi la fel de bun ca asta.

  Apoi alergă la uşă şi se aşeză alături de soţul ei, privind-o pe sora Carlotta coborând de pe locul din faţă.

  De ce nu călătorise în spate cu Nikolai?

  N-avea importanţă. Uşa din spate se deschise, şi Nikolai apăru, întinzându-şi trupul tânăr şi deşirat. Cât de înalt crescuse! Şi totuşi era încă un copil. Mai rămăsese o urmă de copilărie în el.

  Vino la mine, fiul meu!

  Dar el nu fugi spre ea. Se întoarse cu spatele la părinţii lui. Ah. Se apleca spre scaunele din spate. Un cadou, poate? Nu. Un alt băiat.

  Un băiat mai mic, dar cu aceeaşi faţă ca a lui Nikolai. Poate prea ros de griji pentru un copil atât de mic, dar cu aceeaşi deschisă bunătate pe care o avusese întotdeauna Nikolai. Nikolai zâmbea cu gura până la urechi. Dar cel mic nu zâmbea. Părea nesigur. Ezitant.

  — Julian, şopti soţul ei.

  De ce-şi pronunţa propriul nume?

  — Al doilea fiu al nostru, zise el. N-au murit toţi, Elena. Unul trăieşte.

  Toată durerea pentru acei micuţi fusese îngropată în inima ei. Aproape că o durea redeschiderea acelui loc ascuns. Intensitatea emoţiei o făcu să-şi piardă răsuflarea.

  — Nikolai l-a întâlnit la Şcoala de Luptă, continuă el. I-am spus surorii Carlotta că dacă am mai fi avut un fiu, ai fi vrut să-l cheme Julian.

  — Ştiai, zise Elena.

  — Iartă-mă, dragostea mea. Dar sora Carlotta nu era sigură pe atunci că e al nostru. Sau că va putea vreodată să vină acasă. N-aş fi putut suporta să-ţi dau speranţe doar ca să-ţi frâng inima mai târziu.

  — Am doi fii, rosti ea.

  — Dacă îl vrei, spuse Julian. A avut o viaţă grea. Dar aici e un străin. Nu vorbeşte greceşte. I s-a spus că vine doar în vizită. Legal nu e copilul nostru, e sub tutela statului. Nu trebuie să-l luăm, dacă tu nu vrei, Elena.

  — Taci, prostule, zise ea. Apoi, tare, strigă spre băieţii care se apropiau: Uite-i pe cei doi fii ai mei, întorşi acasă din război! Veniţi la mama! Mi-a fost aşa de dor de amândoi, atâţia ani!

  Ei alergară spre ea, şi ea îi cuprinse în braţe, iar lacrimile ei îi udară pe amândoi, şi mâinile soţului ei se opriră pe capetele ambilor băieţi.

  Soţul ei vorbi. Elena recunoscu imediat cuvintele din Evanghelia Sfântului Luca. Dar fiindcă el memorase pasajul doar în greacă, cel mic nu înţelese. N-avea importanţă. Nikolai începu să traducă în Esenţială, limba flotei, şi aproape imediat cel mic recunoscu vorbele, şi le reproduse corect, din memorie, aşa cum i le citise sora Carlotta cândva, cu ani în urmă.

  „Să mâncăm şi să ne veselim: căci fiul meu a murit, iar acum trăieşte din nou; a fost pierdut, iar acum l-am regăsit.” Apoi cel mic izbucni în lacrimi şi se lipi de mama lui, şi sărută mâna tatălui lui.

  — Bine ai venit acasă, frăţioare, zise Nikolai. Ţi-am spus că sunt de treabă.

  MULŢUMIRI.

  În pregătirea acestui roman mi-a fost în mod special utila o carte: Peter Paret, ed., Creatorii strategiei moderne: De la Machiavelli la Era nucleară (Princetown, University Press, l986). Nu toate eseurile sunt de aceeaşi calitate, dar m-au ajutat să-mi fac o idee despre cărţile care ar trebui să se găsească în biblioteca Şcolii de Luptă.

  Nu am decât amintiri frumoase despre Rotterdam, un oraş cu oameni amabili şi generoşi. Cruzimea faţă de cei săraci prezentată în acest roman ar fi imposibilă astăzi, dar uneori treaba SF-ului este de a prezenta coşmaruri imposibile.

  Datorez mulţumiri individuale următorilor: Lui Erin şi Phillip Absher pentru, printre altele, oprirea senzaţiei de vomă în navetă, dimensiunile rezervorului toaletei, greutatea capacului;

  Lui Jane Brady, Laura Morefield, Oliver Withstandley, Matt Tolton, Kathryn H. Kidd, Kristine A. Card şi alţii, pentru că au citit manuscrisul şi au făcut sugestii şi corecţii. Unele contradicţii supărătoare între Jocul lui Ender şi această carte au fost astfel semnalate; iar cele care au rămas nu sunt erori, ci efecte literare subtile făcute special pentru a sublinia diferenţa de percepţie şi amintire între două relatări ale aceluiaşi eveniment. Cum ar spune prietenul meu programator, nu sunt viruşi, ci numai particu larităţi;

  Lui Tom Doherty, editorul meu; Beth Meacham, redactorul meu; şi Barbara Bova, agentul meu, pentru că au reacţionat pozitiv la ideea acestei cărţi pe care am propus-o ca proiect de colaborare, iar apoi mi-am dat seama că doream s-o scriu eu însumi. Şi dacă încă mai cred că pentru această carte Copilul străzii ar fi fost un titlu mai bun, asta nu înseamnă că nu sunt de acord că celălalt titlu, Umbra lui Ender, are mai mult succes comercial;

  Asistenţilor mei, Scott Allcn şi Kathleen Bellamy, care în diverse momente au sfidat gravitaţia şi au împlinit alte miracole utile;

  Fiului meu Geoff care, deşi nu mai are cinci ani ca atunci când am scris romanul Jocul lui Ender, încă este modelul pentru Ender Wiggin;

  Soţiei mea Kristine şi copiilor care au fost acasă în timpul cât am scris această carte: Emily, Charlie Ben şi Zâna. Răbdarea lor faţă de mine când mă luptam să descopăr abordarea corectă a romanului a fost depăşită numai de răbdarea lor atunci când în sfârşit am descoperit-o şi am devenit posedat de poveste. Când l-am adus pe Bean acasă în sânul unei familii iubitoare am ştiut cum ar trebui să arate aceasta, fiindcă o văd în fiecare zi.

 

 

          SFÂRŞIT