Umbra lui Ender

 

  CUPRINS:

  Prefaţă.7

  PARTEA I. Copilul străzii.ll l. Poke.l3

  2. Cantina.27

  3. Răzbunarea.48

  4. Amintiri.66

  PARTEA a II-a. Lansatul -83

  5. Eşti gata?85

  6. Umbra lui Ender.l04

  7. Explorări.l32

  8. Un elev bun.l38

  PARTEA a III-a. Savantul.l77

  9. Grădinile Sofiei.l79 l0. Spionul.l9l ll. Tăticul.205 l2. Lista.229

  PARTEA a IV-a. Soldatul…249 l3. Armau Dragon.25l l4. Fraţii.268 l5. Curaj.287 l6. Tovarăşul.3l2

  PARTEA a V-a. Liderul.333 l7. Monofiiarul.335 l8. Prietenul.366 l9. Rebelul.39l

  20. Proces şi eroare.404

  PARTEA a VI-a. învingătorul…4l9

  2l. Bănuieli.42l

  22. Reunirea.440

  23. locul lui Ender.446

  24. întoarcerea acasă.496

 

 

 

  Partea I.

  COPILUL STRĂZII.

  POKE

  — Crezi că ai găsit pe cineva, şi dintr-odată programul meu e închis?

  — Nu e vorba de puştiul pe care l-a găsit Graff. E vorba de calitatea scăzută a celor pe care i-ai găsit tu.

  — Ştiam că sunt puţine speranţe. Dar copiii cu care lucrez eu poartă un adevărat război numai pentru a supravieţui.

  — Copiii tăi sunt atât de subnutriţi, încât au suferit serioase degradări mentale cu mult înainte de a fi testaţi. Majoritatea nu au relaţii umane normale, sunt atât de afectaţi încât nu trece o zi fără să găsească ceva de furat, de spart sau de dezmembrat.

  — Şi ei reprezintă o posibilitate, ca toţi ceilalţi copii

  — Exact genul ăsta de sentimentalism discreditează întregul tău proiect în ochii F. I.

  Poke ţinea ochii deschişi tot timpul. Copiii mai mici trebuiau să stea şi ei de pază, şi uneori puteau fi buni observatori, dar ei nu observau chiar toate lucrurile pe care trebuiau să le observe, şi asta însemna că Poke nu se putea baza decât pe ea însăşi ca să vadă pericolul.

  Erau destule pericole de care trebuia să se păzească. Poliţaii, de exemplu. Nu se arătau des, dar când o făceau păreau preocupaţi în special să cureţe străzile de copii, îi biciuiau cu cravaşele magnetice, împărţind cu cruzime lovituri usturătoare chiar şi celor mai mici, tratându-i ca pe nişte paraziţi, hoţi, ciumă, o plagă a curatului oraş Rotterdam. Era treaba lui Poke să sesizeze perturbările care sugerau o razie a poliţiei. Atunci trebuia să fluiere pentru ca cei mici să se grăbească în ascunzătorile lor până trecea pericolul.

  Dar poliţaii nu veneau prea des. Adevăratul pericol era mult mai aproape – copiii mai mari. Poke, în vârstă de nouă ani, era matriarhul micii ei armate (nu că ar fi fost chiar toţi siguri că e fată), dar asta îi lăsa indiferenţi pe băieţii şi fetele de unsprezece sau doisprezece sau treisprezece ani care-şi petreceau viaţa pe străzi. Cerşetorii, hoţii şi târfele adulte nu dădeau atenţie copiilor mici decât ca să-i înlăture din drum. Dar copiii mai mari care erau printre cei înlăturaţi se răzbunau pe cei mici. De fiecare dată când ceata lui Poke găsea ceva de mâncat – în special dacă descopereau vreo sursă de gunoi demnă de încredere sau un mod uşor de a căpăta un bănuţ sau ceva de mâncare – erau nevoiţi să-şi ascundă şi să-şi păzească cu gelozie comoara, căci huliganilor nu le plăcea nimic mai mult decât să le ia celor mici orice bucăţică de mâncare. Să fure de la copiii mai mici era mai sigur decât să fure din magazine sau de la trecători. Iar Poke vedea că le plăcea asta. Le plăcea când celor mici le era frică şi-i ascultau şi scânceau şi le dădeau orice le-ar fi cerut.

  Aşa că atunci când puştiul costeliv de vreo doi ani se caţără pe o ladă de gunoi peste drum, Poke, fiind un bun observator, îl văzu imediat. Puştiul era la limita înfometării. Ba nu, era lihnit de foame. Braţe şi picioare subţiri, încheieturi care păreau ridicol de mari, o burtă umflată. Iar dacă nu-l omora curând foamea, l-ar fi omorât venirea toamnei, căci nici din hainele lui subţiri nu mai rămăsese mare lucru.

  În mod normal nu i-ar fi acordat mai mult decât o atenţie trecătoare. Dar erau ochii lui. Încă mai privea inteligent în jur. Nu avea acea apatie a morţilor vii care deja nu mai căutau hrană sau un loc confortabil unde să se întindă să respire pentru ultima dată aerul puturos din Rotterdam. Oricum moartea n-ar fi însemnat o schimbare pentru ei. Toţi ştiau ce e Rotterdam: dacă nu capitala, cel puţin portul principal al iadului. Singura diferenţă dintre Rotterdam şi moarte era că în Rotterdam pedeapsa nu era eternă.

  Ce făcea băieţelul ăsta? Nu căuta de mâncare. Nu se uita după trecători. Ar fi fost inutil – nimeni n-ar fi dat ceva unui copil atât de mic. Orice ar fi primit i-ar fi fost luat de alt copil, aşa că de ce să se ostenească? Dacă voia să supravieţuiască, trebuia să-i urmeze pe ceilalţi căutători în gunoaie şi să lingă ambalajele de mâncare în urma lor, să ia ultimul cristal de zahăr sau ultimul praf de făină rămas pe hârtie, orice rămânea nelins de primul venit.

  Copilul ăsta n-avea nici o şansă pe stradă dacă nu era luat într-o ceată, iar Poke nu-l voia. N-ar fi fost decât o cheltuială inutilă, iar puştii ei o duceau destul de greu şi fără să adauge încă o gură de hrănit.

  O să cerşească, gândi ea. O să plângă şi o să cerşească. Dar asta nu ţine decât la oamenii bogaţi. Eu trebuie să mă gândesc la ceata mea. El nu face parte dintre ei, deci nu-mi pasă de el. Chiar dacă e atât de mic. Nu înseamnă nimic pentru mine.

  Nişte prostituate de vreo doisprezece ani care de obicei nu lucrau în zonă dădură colţul, îndreptându-se spre baza lui Poke. Ea fluieră încet. Puştii se despărţiră imediat, rămânând pe stradă, dar încercând să nu arate că formează un grup.

  Nu ţinu. Târfele ştiau deja că Poke e şefa cetei; o apucară de braţe şi o izbiră de perete cerându-i „taxa”. Poke ştia că nu trebuia să pretindă că nu are nimic – încerca întotdeauna să păstreze o rezervă pentru a-i potoli pe huliganii înfometaţi. Putea să vadă că fetelor le era foame. Nu erau ceea ce voiau pedofilii când îşi făceau drum pe acolo. Erau prea sfrijite, arătau prea bătrâne. Până mai creşteau ca să atragă comerţul ceva mai puţin pervers, trebuiau să recurgă la gunoaie. Lui Poke îi clocotea sângele în vene când cineva fura de la ea sau de la ceata ei, dar era mai bine să le plătească. Dacă ar fi bătut-o, n-ar mai fi putut avea grijă de ceată, nu-i aşa? Aşa că le duse la unul din ascunzişurile ei şi scoase o pungă cu o jumătate de plăcintă.

  Era râncedă, căci o păstra de câteva zile tocmai pentru asemenea ocazii, dar cele două prostituate o înşfăcară, rupseră punga, şi una din ele muşcă mai mult de jumătate înainte de a-i da restul prietenei ei. Sau mai degrabă fostei ei prietene, căci din astfel de fapte se nasc duşmăniile. Cele două începură să se bată, ţipând una la alta, lovindu-se, zgâriindu-se cu unghiile. Poke le urmări îndeaproape, sperând că o să rămână restul de plăcintă, dar nu avu asemenea noroc. Ajunse în gura aceleiaşi fete care luase prima muşcătură – şi tot prima fată câştigă şi lupta, alungând-o pe cealaltă.

  Când Poke se întoarse, băieţelul era chiar în spatele ei. Aproape că se lovi de el. Furioasă că trebuise să-şi dea mâncarea târfelor, îl izbi cu genunchiul şi-l trânti la pământ.

  — Nu sta în spatele oamenilor dacă nu vrei să aterizezi în cur, mârâi.

  El se ridică şi o privi, aşteptând, rugând.

  — Nu, blestematule, n-o să capeţi nimic de la mine, zise Poke. Nu iau nici un bob de fasole de la gura cetei mele, tu nu meriţi nici măcar un bob de fasole.

  Ceata începuse să se adune, acum că huliganii plecaseră.

  — De ce le dai lor mâncarea ta? spuse băiatul. Ai nevoie de mâncarea aia.

  — O, iartă-mă! zise Poke. Ridică vocea, astfel ca ceata s-o audă: Bănuiesc că tu ar trebui să fii şeful cetei, nu-i aşa? Fiind atât de mare, nu e o problemă să-ţi păstrezi mâncarea.

  — Nu eu, replică băiatul. Eu nu merit nici un bob de fasole, nu-ţi aminteşti?

  — Da, îmi amintesc. Şi poate că tu ar trebui să-ţi aminteşti şi să-ţi ţii gura.

  Ceata râse.

  Dar băieţelul nu râse.

  — Trebuie să ai propriul tău huligan, spuse.

  — Eu nu am huligani, eu mă descotorosesc de ei, răspunse Poke. Nu-i plăcea felul în care continua să vorbească, înfruntând-o. În câteva clipe ar fi fost nevoită să-l lovească.

  — Dai în fiecare zi mâncarea huliganilor. Dă-o unui singur huligan şi fă-l să te păzească de ceilalţi.

  — Crezi că eu nu m-am gândit niciodată la asta, prostule? zise ea. Dar odată cumpărat, cum să-l păstrez? N-o să se bată pentru noi.

  — Dacă n-o face, omoară-l, zise băiatul.

  Asta o înnebuni pe Poke, stupida imposibilitate, forţa ideii pe care ştia că n-o s-o ducă niciodată la îndeplinire, îl izbi din nou cu genunchiul, şi de data asta îl lovi şi după ce căzu.

  — Poate încep omorându-te pe tine.

  — Eu nu valorez nici un bob de fasole, nu-ţi aminteşti? spuse băiatul. Omori un huligan, îl faci pe următorul să se bată pentru tine, şi chiar dacă el vrea mâncarea ta, îi e şi lui frică de tine.

  Ea nu ştiu ce să spună despre o idee aşa de lipsită de noimă.

  — O să te mănânce de vie, spuse băiatul. O să te înghită. Deci trebuie să omori unul. Să-i pună piedică cineva mic, ca mine. Iar pietrele sparg capete de orice mărime.

  — Îmi faci silă, zise ea.

  — Pentru că tu nu te-ai gândit la asta, replică el. Flirta cu moartea vorbindu-i astfel. Dacă ea îl rănea în vreun fel, era terminat, trebuia să ştie asta.

  Dar deja moartea era lângă el, înăuntrul tricoului lui subţire. Nu prea conta dacă moartea venea şi mai aproape.

  Poke îşi privi ceata. Nu reuşi să citească nimic pe feţele lor.

  — N-am nevoie să-mi spună un copil să omor ce nu pot omorî.

  — Unul mic vine în spatele lui, tu-l plesneşti, el cade peste cel mic, spuse băiatul. Ai deja nişte pietre mari, nişte cărămizi. îl loveşti în cap. Când îi vezi creierii, ai terminat.

  — Nu-mi e de nici un folos mort, zise ea. Vreau propriul meu huligan, să ne apere. Nu vreau unul mort.

  Băiatul rânji.

  — Deci acum îţi place ideea mea.

  — Nu pot avea încredere în huligani, răspunse ea.

  — El o să te pândească la cantina de caritate, spuse băiatul. Tu intri în faţa lui în cantină.

  Continua s-o privească în ochi, dar vorbea ca să-l audă ceilalţi.

  — El o să vrea să intre înaintea tuturor în cantină.

  — Unul mic îi pune piedică, cei mari îl bat, zise Sergentul. Avea opt ani şi în general se purta ca şi cum ar fi fost secundul lui Poke, deşi adevărul era că ea nu avea un secund.

  — Obţii un huligan, şi el îi face pe ceilalţi să plece.

  — Cum opreşti doi huligani? Trei huligani? întrebă Sergentul.

  — Cum am spus, răspunse băiatul. îl împingi şi-l dobori, nu e atât de mare. Ai pietrele. Eşti pregătit. Nu ţi se spune Sergentul?

  — Nu mai vorbi cu el, Serg, zise Poke. Nu ştiu de ce vorbim cu unul de doi ani.

  — Am patru, făcu băiatul.

  — Cum te cheamă? întrebă Poke.

  — Nimeni nu mi-a pus vreodată vreun nume, zise el.

  — Vrei să spui că eşti atât de prost că nu-ţi aminteşti propriul nume?

  — Nimeni nu mi-a pus vreodată vreun nume, repetă el. O mai privea încă în ochi, stând pe caldarâm, cu ceata înconjurându-l.

  — Nu valorezi nici cât un bob de fasole, spuse ea.

  — Aşa e.

  — Mda, făcu Sergentul. Un nenorocit de bob de fasole – Bean.

  — Acum ai un nume, zise Poke. întoarce-te pe lada aia de gunoi, eu o să mă gândesc la ce ai spus.

  — Am nevoie de ceva de mâncare, zise Bean.

  — Dacă-mi faci rost de un huligan, dacă ce ai spus tu merge, atunci poate îţi dau ceva.

  — Am nevoie acum, zise Bean. Ea ştia că e adevărat.

  Căută în buzunar şi scoase şase alune pe care le păstrase. El se ridică şi luă doar una din mâna ei, o băgă în gură şi o mestecă încet.

  — Ia-le pe toate, spuse nerăbdătoare.

  El întinse mâna. Era slăbită, nu putea strânge pumnul.

  — Nu le pot ţine pe toate, zise. Nu apuc prea bine. La naiba. Irosea nişte alune bune pe un puşti care oricum avea să moară.

  Dar avea de gând să încerce ideea lui. Era îndrăzneaţă, dar era primul plan pe care-l auzise care să-i ofere o speranţă de a îmbunătăţi lucrurile, sau să schimbe ceva în viaţa lor mizerabilă fără ca ea să fie silită să îmbrace haine de femeie şi să se prostitueze. Iar dacă era ideea lui, ceata trebuia să vadă că îl tratează cinstit. Aşa rămâi şef de ceată, când ei te văd mereu cinstit.

  Aşa că ţinu mâna întinsă în timp ce el mancă toate cele şase alune, una câte una.

  După ce o înghiţi pe ultima, o privi din nou lung în faţă, apoi spuse:

  — Ar trebui să te pregăteşti să-l omori.

  — Il vreau viu.

  — Pregăteşte-te să-l omori dacă nu e potrivit. Spunând asta, Bean trecu şontâcăind strada la lada lui de gunoi şi se caţără cu greu pe capacul ei, să privească.

  — N-ai patru ani! strigă Sergentul spre el.

  — Patru am, dar sunt mic, răspunse el.

  Poke îi făcu semn Sergentului să tacă şi se apucară să caute pietre şi cărămizi şi blocuri de zgură. Dacă urmau să poarte un război, era mai bine să fie înarmaţi.

  Lui Bean nu-i plăcea noul lui nume, dar era un nume, iar a avea un nume însemna că altcineva ştia cine e el şi avea nevoie să-l strige cumva, şi asta era un lucru bun. Ca şi cele şase alune. Gura lui abia dacă ştia ce să facă cu ele. Mestecatul era dureros.

  La fel şi felul cum Poke distrugea planul pe care-l concepuse el. Bean n-o alesese pe ea pentru că era cel mai deştept şef de ceată din Rotterdam. Dimpotrivă. Ceata ei abia dacă supravieţuia, din cauza gândirii ei nu tocmai bune. Era prea miloasă. Nu avea atâta minte încât să se asigure că are destulă hrană pentru sine ca să arate bine hrănită, aşa că, deşi ceata ei ştia că e cumsecade şi o plăcea, pentru alţii nu arăta prosperă. Nu părea să facă treabă bună.

  Dar dacă ar fi făcut treabă bună nu l-ar fi ascultat niciodată pe el. El nu s-ar fi putut apropia. Sau dacă l-ar fi ascultat şi i-ar fi plăcut ideea, s-ar fi descotorosit de el. Aşa era în stradă. Puştii cumsecade mureau. Poke era prea cumsecade ca să supravieţuiască. Pe asta conta Bean. Dar acum de asta se şi temea.

  Tot timpul pe care-l petrecuse observând oamenii în timp ce trupul său se autoconsuma ar fi fost inutil dacă ea nu reuşea să facă ceva. Nu că Bean ar fi pierdut prea mult timp cu sine. Chiar de la început, privind ce făceau copiii pe stradă, cum furau unul de la altul, unul de la gura celuilalt, din buzunarul celuilalt, vânzându-şi orice parte a corpului lor pe care puteau s-o vândă, văzuse că lucrurile puteau fi îmbunătăţite dacă cineva ar fi avut puţină minte, dar el nu avea încredere în propria lui perspicacitate. Era convins că mai era ceva ce el nu putea încă să înţeleagă. Se zbătea să înveţe mai mult – despre orice. Să înveţe să citească şi să ştie ce înţeles au semnele de pe camioane, magazine, vagoane şi lăzi. Să înveţe suficientă olandeză şi suficientă Esenţială ca să înţeleagă tot ce se vorbea în jurul lui. Foamea care-i distrăgea în mod constant atenţia nu-i era de nici un ajutor. Probabil ar fi găsit mai mult de mâncare dacă n-ar fi pierdut atât timp studiind oamenii. Dar în final îşi dădu seama că înţelesese. Înţelesese de la început. Nu era nici un secret că numai din cauză că era mic Bean nu reuşise încă în viaţă. Motivul pentru care ceilalţi se descurcau atât de prost era doar prostia lor.

  Ei erau proşti, iar el era deştept. Deci de ce el murea de foame, iar ceilalţi puşti supravieţuiau? Atunci se decisese să acţioneze. Atunci o alesese pe Poke ca şefa cetei lui. Iar acum stătea pe o ladă de gunoi privind cum ea strica totul.

  Primul lucru pe care-l făcu fu să aleagă un huligan nepotrivit. Avea nevoie de un huligan care să poată să intimideze lumea numai prin mărime. Avea nevoie de cineva mare şi prost, brutal, dar controlabil. în schimb ea credea că are nevoie de cineva mic. Nu, prost! Prost! vru să-i strige Bean pe când ea îşi privea ţinta apropiindu-se, un huligan care-şi spunea Ahile, după eroul din benzile desenate. Era scund, rău, isteţ şi rapid, dar şchiopăta de un picior. Ea crezuse că o să-l poată doborî mai uşor. O prostie! Ideea nu e doar să-l dobori – prima dată poţi doborî pe oricine pentru că nu se aşteaptă la asta. E nevoie de cineva care să rămână doborât.

  Dar nu spuse nimic. Nu vroia s-o facă să se înfurie pe el. O să vadă ce se întâmplă. O să vadă cum e Ahile atunci când e bătut. O să vadă şi ea – n-o să meargă şi atunci o să trebuiască să-l omoare şi să ascundă cadavrul şi să încerce din nou cu alt huligan înainte să se răspândească vestea că o ceată de copii doboară huliganii.

  Ahile se apropie ţanţoş – sau poate piciorul său îndoit îl făcea să păşească aşa – şi Poke făcu o adevărată paradă din faptul că-i e frică şi încearcă să fugă. Nu e bine, gândi Bean. Ahile s-a prins deja. Ceva nu e în regulă. Trebuie să te porţi cum te porţi în mod normal! Proasto! Ahile se uită în jur cu mai multă atenţie. Precaut. Ea îi spune că are ceva dosit – asta e în parte firesc – şi îl conduce spre capcana de pe alee. Dar iată că el dă înapoi. E atent. N-o să meargă.

  Dar merge, din cauza piciorului şchiop. Ahile vede capcana, dar nu poate să fugă, câţiva copii mici se înghesuie în spatele picioarelor lui, iar Poke şi Sergentul îl împing din faţă, şi el cade. Nişte cărămizi aruncate cu putere îi lovesc corpul şi piciorul rănit – copiii mici îşi fac treaba chiar dacă Poke e proastă – şi da, asta e bine, Ahile este speriat, crede că o să moară.

  Bean îşi părăsise deja poziţia înaltă. Jos, pe străduţă, să poată privi de aproape. Îi fu greu să vadă prin mulţime.

  Se înghesui, iar copiii mici – care erau toţi mai mari decât el – îl recunoscură şi-l lăsară să treacă, ştiind că e dreptul lui să vadă. Se opri chiar lângă capul lui Ahile. Poke stătea deasupra lui, cu un bloc mare de zgură în mâini, şi vorbea.

  — Ne duci la masa de la adăpost.

  — Da, sigur, vă duc, promit.

  Nu-l crede. Uită-te în ochii lui, caută-i slăbiciunile.

  — Şi tu obţii mai multă mâncare aşa, Ahile. Ai ceata mea. Dacă avem suficientă mâncare, dacă suntem mai puternici, îţi dăm şi ţie mai mult. Ai nevoie de o ceată. Ceilalţi huligani te-ar da la o parte din calea lor – i-am văzut! – dar cu noi nu trebuie să suporţi aşa ceva. Vezi ce facem noi? Noi suntem o armată.

  OK, acum înţelegea. Era o idee bună, iar el nu era prost, îi înţelegea logica.

  — Dacă eşti aşa de deşteaptă, Poke, cum de n-ai mai făcut asta până acum?

  Ea nu ştiu ce să răspundă. Se uită la Bean. Fu doar o privire fugară, dar Ahile o văzu. Iar Bean ştiu ce gândea. Era evident.

  — Omoară-l, zise Bean.

  — Nu fi prost, făcu Poke. E cu noi.

  — Aşa-i, zise Ahile. Sunt cu voi. E o idee bună.

  — Omoară-l, repetă Bean. Dacă nu-l omori acum, o să te omoare el pe tine.

  — Laşi balega asta umblătoare să-ţi vorbească aşa? spuse Ahile.

  — Viaţa ta sau a lui, zise Bean. Omoară-l şi ia-l pe următorul.

  — Următorul n-o să fie şchiop ca mine, spuse Ahile. Următorul n-o să creadă că are nevoie de voi. Eu ştiu că am. Sunt cu voi. Eu sunt ceea ce vreţi voi. Aşa e bine.

  Poate că avertismentele lui Bean o făcuseră precaută pe Poke. Nu cedă imediat.

  — N-o să crezi după aia că e ruşine să ai o adunătură de copii mici în ceata ta?

  — E ceata ta, nu a mea, zise Ahile. Mincinosul, gândi Bean. Nu vezi că te minte?

  — Pentru mine asta e ca o familie. Ăştia sunt fraţii şi surorile mele mai mici. Trebuie să am grijă de familia mea, nu-i aşa?

  Bean înţelese imediat că Ahile câştigase. Era un huligan puternic, şi-i numea pe puştii ăştia fraţi şi surori. Bean putu să vadă foamea în ochii lor. Nu foamea obişnuită, de mâncare, ci foamea adevărată, profundă, de familie, de dragoste, de acasă. Aveau puţin din asta în ceata lui Poke. Dar Ahile le promitea mai mult. Tocmai depăşise cea mai bună ofertă a lui Poke. Acum era prea târziu ca să-l omoare.

  Prea târziu, dar pentru o clipă păru că Poke e atât de proastă şi are de gând să-l omoare totuşi. Ridică mai mult blocul de zgură, să lovească.

  — Nu, zise Bean. Nu se poate. Acum face parte din familie.

  Ea coborî piatra până în dreptul taliei. Se întoarse încet spre Bean.

  — Du-te dracului de-aci, spuse. Nu eşti din ceata mea. Nu e nimic pentru tine aici.

  — Ba nu, zise Ahile. Mai bine omoară-mă, dacă ai de gând să te porţi aşa cu el.

  Părea plin de curaj. Dar Bean ştia că Ahile nu era curajos. Doar isteţ. Câştigase deja. Nu însemna nimic faptul că era trântit la pământ şi Poke mai avea încă piatra. Acum ceata era a lui. Poke era terminată. Trebuia să mai treacă ceva timp până când şi alţii în afară de Bean şi Ahile să înţeleagă asta, dar testul autorităţii se dădea aici şi acum, iar Ahile urma să câştige.

  — Puştiul ăsta, spuse Ahile, poate nu face parte din ceata ta, dar face parte din familia mea. Nu-i spui fratelui meu să se care.

  Poke ezită. Un moment. Un moment lung. Destul de lung.

  Ahile se ridică. îşi frecă vânătăile, îşi analiză rănile. Privi cu o admiraţie amuzată copiii mici care-l loviseră cu pietre.

  — La naiba, sunteţi răi!

  Ei râseră – nervos la început. Oare o să-i lovească pentru că şi ei îl loviseră?

  — Nu trebuie să vă temeţi, zise. Mi-aţi arătat ce puteţi face. O să mai trebuiască să facem asta încă câtorva huligani, o să vedeţi. Trebuie să ştiu dacă o faceţi bine. Treabă bună. Cum te cheamă?

  Le învăţă numele unul câte unul. Le învăţă şi le repetă, iar când greşea câte unul făcea mare caz, îşi cerea scuze, se străduia vizibil să-şi amintească. După un sfert de oră îl iubeau toţi.

  Dacă poate face asta, gândi Bean, dacă se pricepe atât de bine să-i facă pe oameni să-l iubească, de ce n-a mai făcut asta până acum?

  Pentru că proştii ăştia se uită mereu după putere. Oamenii superiori ţie nu vor niciodată să împartă puterea cu tine. De ce să te bizui pe ei? Nu-ţi dau nimic. Cei inferiori, dacă le dai speranţă, dacă le dai respect, ei îţi dau ţie putere, pentru că ei nu cred că o au, deci nu se supără s-o dea.

  Ahile se ridică în picioare, un pic nesigur, piciorul rănit durându-l mai mult ca de obicei. Toată lumea se retrase, făcându-i loc. Ar fi putut să plece dacă ar fi vrut. Să plece şi să nu se mai întoarcă. Sau să adune câţiva huligani, să se întoarcă şi să pedepsească ceata. Dar rămase acolo, apoi zâmbi, căută în buzunar şi scoase ceva incredibil. Un pumn de stafide. Un pumn plin. Se uitau în palma lui de parcă ar fi purtat semnul unui piron.

  — Întâi fraţii şi surorile mai mici, spuse. Cel mai mic primul. Se uită la Bean: Tu.

  — Nu el! strigă următorul. Nici nu-l cunoaştem.

  — Bean a fost cel care voia să te omoram, zise altul.

  — Bean, spuse Ahile. Bean, tu doar te uitai la familia mea, aşa-i?

  — Da, făcu Bean.

  — Vrei o stafidă? Bean dădu din cap.

  — Tu primul. Tu ne-ai unit, OK?

  Fie că Ahile l-ar fi omorât sau nu, tot ce conta în acea clipă era stafida. Bean o luă. O băgă în gură. Nici măcar nu o muşcă. Lăsă doar saliva s-o înmoaie, savurându-i aroma.

  — Ştii, zise Ahile, oricât ai ţine-o în gură, nu se transformă din nou în strugure.

  — Ce-i aia strugure?

  Ahile râse, dar el tot nu mestecă. Apoi dădu stafidele celorlalţi copii. Poke nu împărţise niciodată atâtea stafide, pentru că nu avusese niciodată atâtea de împărţit. Dar copiii nu înţelegeau asta. Gândeau că Poke le dă gunoaie, iar Ahile, stafide. Asta pentru că erau proşti.

  CANTINA

  — Ştiu că ai căutat deja prin zona asta, şi că aproape ai terminat cu Rotterdam-ul, dar se întâmplă ceva în ultimul timp, de când ai fost tu… oh, nu ştiu dacă e ceva cu adevărat important, n-ar fi trebuit să te sun.

  — Spune-mi, te ascult.

  — Au fost dintotdeauna bătăi la coadă la cantină, încercăm să le oprim, dar nu avem decât câţiva voluntari, şi e nevoie de ei ca să menţină ordinea în sala de mese şi să servească mâncarea. Deci ştim că o mulţime de copii care ar avea dreptul nici măcar nu ajung în rând, fiindcă sunt împinşi afară. Şi chiar dacă reuşim să-i potolim pe huligani şi unii din cei mici apucă să intre, ei sunt bătuţi mai târziu. Nu-i mai vedem pe aici. E urât.

  — Supravieţuirea celui mai bine adaptat.

  — A celui mai crud. Civilizaţia ar trebui să fie contrariul.

  — Tu eşti civilizată. Ei nu.

  — Oricum, ceva s-a schimbat. Brusc, doar în ultimele câteva zile. Nu ştiu de ce. Eu… – ai zis despre orice mi se pare neobişnuit – oricine e în spatele chestiei ăsteia – vreau să zic, se poate ca civilizaţia să reapară deodată în mijlocul unei jungle de copii?

  — E singurul loc în care poate apărea. Am terminat la Delfi. Nu e nimic pentru noi aici. Am deja destule farfurii albastre.

  Bean rămase în umbră în săptămânile care urmară. Nu avea nimic de oferit acum – ei folosiseră deja cea mai bună idee a lui. Şi ştia că gratitudinea nu dura mult. Nu era mare şi nu mânca mult, dar dacă le-ar fi fost tot timpul o piedică, enervând oamenii şi cicălindu-i, curând ar fi devenit nu numai o distracţie, ci şi un obicei să-i ia mâncarea în speranţa că o să moară sau o să plece.

  Chiar şi aşa simţea adesea că Ahile era cu ochii pe el. Observă asta fără să se sperie. Dacă Ahile avea să-l omoare, fie. Oricum era la doar câteva zile de moarte. Ar fi însemnat doar că planul lui nu funcţionase chiar atât de bine, dar, fiind singurul său plan, nu prea conta dacă se dovedea bun sau nu. Dacă Ahile îşi amintea cum Bean o îndemnase pe Poke să-l ucidă – şi desigur îşi amintea – şi dacă Ahile plănuia acum când şi cum o să-l omoare, Bean nu putea face nimic să împiedice asta.

  Nu ajuta să-l perie. Ar fi părut o slăbiciune, iar Bean văzuse demult cum huliganii – şi Ahile încă era un huligan în sinea lui – prosperau terorizându-i pe ceilalţi copii, cum îi tratau şi mai rău când îşi arătau slăbiciunea. Nu ajuta nici să le ofere alte idei isteţe, mai întâi pentru că Bean nu mai avea altele şi apoi pentru că Ahile ar fi considerat asta un afront la adresa autorităţii lui. Şi pe ceilalţi copii i-ar fi deranjat dacă Bean ar fi continuat să se poarte ca şi când ar fi fost singurul care avea creier. Deja îi deranja că el concepuse planul care le schimbase vieţile.

  Căci schimbarea fusese imediată. Chiar în dimineaţa următoare, Ahile şi Sergentul se aşezară la rând la cantina Helgăi de pe strada Aert van Nes, pentru că, zicea el, dacă e să fim omorâţi în bătaie, am putea măcar să încercăm să mâncăm cea mai bună mâncare gratuită din Rotterdam înainte de a muri. Vorbea aşa, dar îi pusese să repete mişcările până seara târziu, ca să lucreze mai bine împreună şi să nu se predea prea uşor, aşa cum făcuseră când îl prinseseră pe el. Exersarea le dădea încredere. Ahile tot spunea „Se aşteaptă la asta” sau „O să încerce ailaltă” şi, pentru că şi el era un huligan, aveau încredere în el aşa cum nu avuseseră niciodată în Poke.

  Poke, fiind proastă, continua să se poarte ca şi când ea ar fi fost şefa, ca şi când numai îi delegase lui Ahile sarcina de a-i antrena. Bean admira la Ahile că nu se certa cu ea, şi nici nu-şi schimba planurile sau instrucţiunile în funcţie de ce spunea ea. Dacă îl îndemna să facă ceva ce el făcea deja, el continua s-o facă. Nu o sfida. Nu se luptau pentru putere. Ahile se purta de parcă ar fi câştigat deja, şi chiar câştigase pentru că ceilalţi copii îl urmau pe el.

  Coada se forma în faţa cantinei Helgăi devreme, şi Ahile observă atent cum huliganii care soseau mai târziu intrau în rând într-o anume ierarhie – huliganii ştiau care sunt cei care se fălesc cu locul lor. Bean încercă să înţeleagă principiul după care Ahile alese huliganul cu care să se bată Sergentul. Nu era cel mai slab, şi asta era ceva inteligent, căci a-l bate pe cel mai slab n-ar fi provocat decât alte bătăi în zilele următoare. Dar nici cel mai puternic, în timp ce Sergentul traversa strada, Bean încercă să vadă cum era huliganul pe care-l alesese Ahile. Şi atunci Bean îşi dădu seama – era huliganul cel mai puternic care n-avea prieteni cu el.

  Cel ales era mare şi părea rău, deci dacă-l băteau ar fi apărut ca o victorie importantă. Dar nu vorbea cu nimeni, nu saluta pe nimeni. Era în afara teritoriului lui, şi câţiva alţi huligani îi aruncau priviri nemulţumite, evaluându-l.

  Poate că ar fi ieşit cu bătaie chiar dacă Ahile n-ar fi ales acest rând şi acest intrus.

  Sergentul se băgă relaxat în rând chiar în faţa ţintei. Pentru o clipă ţinta rămase acolo privindu-l, ca şi cum n-ar fi putut să-şi creadă ochilor. Desigur, copilaşul ăsta o să-şi dea seama de greşeala fatală şi o să fugă. Dar Sergentul se purtă de parcă nici n-ar fi sesizat prezenţa lui.

  — Hei! zise ţinta.

  Îl îmbrânci cu putere pe Sergent, împingându-l astfel încât să fie aruncat afară din rând. Dar, aşa cum îl învăţase Ahile, acesta se fixă într-un picior şi se răsuci, izbindu-l pe huliganul care era în faţa ţintei în rând, deşi nu în direcţia aceea fusese împins.

  Huliganul din faţă se întoarse şi mârâi la Sergent, care explică:

  — El m-a împins.

  — Ba el te-a lovit, zise ţinta.

  — Par chiar atât de prost? întrebă Sergentul. Huliganul din faţă evalua ţinta. Un intrus. Dur, dar nu de neînvins.

  — Ai grijă, slăbănogule.

  Era o insultă cumplită printre huligani, deoarece implica incompetenţă şi slăbiciune.

  — Ba tu să ai grijă.

  În timpul schimbului de cuvinte, Ahile conduse un grup de copii mici spre Sergent, care-şi risca viaţa şi integritatea corporală stând între cei doi huligani. Chiar înainte de a ajunge la ei, doi copii mai mici străbătură rândul, postându-se lângă perete în afara razei vizuale a ţintei. Atunci Ahile începu să strige.

  — Ce mă-ta crezi că faci, bucată de hârtie pătată de rahat! Îmi trimit băiatul să-mi ţină locul la coadă şi tu îl împingi? Îl împingi peste prietenul meu?

  Bineînţeles că nu erau deloc prieteni – Ahiie avea statatul cel mai de jos printre huliganii din partea asta de Rotterdam şi întotdeauna avea ultimul loc în rând. Dar ţinta nu ştia asta, şi nu mai avea timp să afle. În timp ce e întorcea să-l înfrunte pe Ahile, băieţii din spatele lui deja îl loviseră peste picioare. Nu mai era timp de obişnuitele îmbrânceli şi fanfaronade înainte să înceapă bătaia. Ahile o începu şi o sfârşi cu o rapiditate brutală. Împinse cu putere în timp ce un băiat mai mic lovea, şi ţinta căzu pe strada pietruită. Rămase acolo ameţit, clipind. Dar deja alţi doi copii îi dădeau pietre mari desprinse din pavaj lui Ahile, care le aruncă în jos, una, două, în pieptul victimei. Bean auzi coastele pocnind ca nişte nuiele.

  Ahile îl trase de cămaşă şi-l trânti iar de pavaj. Victima mormăi ceva, încercă să se mişte, mormăi din nou, şi rămase întinsă.

  Ceilalţi din rând se îndepărtaseră de locul bătăii. Era o încălcare a protocolului. Când huliganii se luptă între ei, o fac în ganguri, şi nu încearcă să se rănească serios, se bat numai până când supremaţia unuia e clară şi atât. Asta era ceva nou, să foloseşti pietre, să rupi oase. Îi speria, nu pentru că Ahile arătă înspăimântător, ci pentru că făcuse un lucru interzis, şi o făcuse pe faţă.

  Imediat Ahile îi făcu semn lui Poke să aducă restul cetei ca să umple golul din rând. Între timp, Ahile se îndreptă ţanţoş spre coada rândului, declamând:

  — Puteţi să nu mă respectaţi, nu-mi pasă, eu sunt doar un schilod, un tip şchiop! Dar să nu-mi îmbrânciţi mie familia! Să nu-mi împingeţi copiii afară din rând! Auziţi? Pentru că dacă faceţi asta o să dea vreun camion peste voi pe stradă şi o să vă rupă oasele, aşa cum i s-a întâmplat nenorocitului ăstuia, şi data viitoare o să vi se spargă vouă capul şi o să vi se împrăştie creierii pe stradă. Să fiţi atenţi la camioanele care accelerează să nu fiţi doborâţi precum creier-de-pârţ ăsta aici în faţa cantinei mele!

  Asta era provocarea. Cantina mea. Iar Ahile nu se retrase, nu arătă nici o urmă de timiditate. Continua fanfaronada, şchiopătând de-a lungul rândului, privindu-l pe fiecare huligan în faţă, provocându-l să-i răspundă. Îi repetau mişcările ca o umbră pe cealaltă parte a cozii cei doi băieţi care îl ajutaseră să-l doboare pe intrus, iar Sergentul păşea alături de Ahile, fericit şi îngâmfat. Respirau încredere, în timp ce ceilalţi huligani priveau peste umăr să vadă ce făceau punătorii de piedici din spatele lor.

  De fapt nu era numai fanfaronadă. Când unul dintre huligani deveni ameninţător, Ahile se duse chiar în faţa lui. Oricum aşa plănuise dinainte, nu se ducea la cel mai ameninţător – era pregătit pentru scandal, îl căuta. Dar băieţii se aşezară în spatele huliganului. În timp ce ei săreau, Ahile se întoarse şi îmbrânci noua ţintă, strigând:

  — Ce ţi se pare atât de amuzant?

  Imediat avu o piatră în mână, ridicată asupra celui căzut, dar nu lovi.

  — Treci la coadă, idiotule! Eşti norocos că te las să mănânci în cantina mea!

  Războinicii se dezumflară complet, căci huliganul pe care-l doborâse Ahile şi evident ar fi putut să-l zdrobească era al doilea ca statut. Aşa încât el nu fu rănit, iar Ahile obţinu o victorie chiar în faţa lui fără ca el să fie implicat.

  Uşa cantinei se deschise. Imediat Ahile fu lângă femeia care o deschisese, zâmbind, salutând-o ca un prieten vechi.

  — Vă mulţumesc că ne daţi de mâncare, zise. Azi mănânc ultimul. Vă mulţumesc că mi-aţi primit prietenii. Vă mulţumesc că-mi hrăniţi familia.

  Femeia din uşă ştia cum merg lucrurile pe stradă, îl cunoştea şi pe Ahile, şi ştia că se petrecea ceva tare ciudat. Ahile mânca întotdeauna ultimul dintre băieţii cei mari, în general ruşinat. Dar noua sa atitudine de superioritate abia dacă reuşi s-o deranjeze înainte ca primul din ceata lui Poke să apară în faţa uşii.

  — Familia mea, anunţă Ahile cu mândrie, introducând fiecare copil în sală. Să aveţi grijă de copiii mei.

  Chiar şi pe Poke o numi copilul lui. Dacă ea se simţi umilită, totuşi n-o arătă. N-o interesa decât miracolul de a fi intrat în cantină. Planul funcţionase.

  Şi ce credea ea despre plan, că e al ei sau al lui Bean, pentru Bean nu mai conta câtuşi de puţin, nu înainte de a pune în gură prima lingură de supă. O înghiţi cât putu de încet, dar se termină incredibil de repede. Asta era tot? Şi cum de reuşise să verse atât de mult din preţiosul lichid pe tricou?

  Îndesă repede pâinea în sân şi se îndreptă spre uşă. Să dosească pâinea şi să plece fusese ideea lui Ahile şi era o idee bună. Unii dintre huliganii dinăuntru erau decişi să se răzbune. Imaginea copiilor mici care mâncau trebuie să fi fost iritantă. O să se obişnuiască cu ea destul de repede, promisese Ahile, dar în prima zi era important ca toţi copiii să iasă în timp ce huliganii încă mâncau.

  Când Bean ajunse la uşă încă se mai stătea la rând, iar Ahile şedea în uşă vorbind cu femeia despre tragicul accident de la coadă. Probabil că salvarea îl luase pe băiatul rănit – nu se mai auzeau gemete.

  — Ar fi putut fi unul din copiii mici, spuse. E nevoie de un poliţist să dirijeze traficul. Şoferul ăla n-ar mai fi fost atât de neatent dacă era un poliţist aici.

  Femeia fu de acord.

  — Putea să fie ceva îngrozitor. Au zis că are jumătate din coaste rupte şi un plămân perforat.

  Părea tristă, frângându-şi mâinile.

  — Coada se formează când e încă întuneric. E periculos. Nu se poate pune o lumină aici? Trebuie să mă gândesc la copiii mei, spuse Ahile. Nu vrei să fie în siguranţă copiii? Sau doar mie-mi pasă de ei?

  Femeia murmură ceva despre bani şi despre bugetul foarte mic al cantinei.

  Poke număra copiii la uşă, iar Sergentul îi conducea în stradă.

  Bean, văzând că Ahile încearcă să-i facă pe adulţi să-i protejeze când stăteau la coadă, hotărî că e timpul să se facă util. Pentru că femeia era miloasă, iar Bean era pe departe cel mai mic copil, ştiu că el avea cea mai mare putere asupra ei. Se apropie de ea, trăgând-o de fusta de lână.

  — Mulţumesc că ai avut grijă de noi, spuse. E pentru prima dată când intru într-o cantină adevărată. Tăticu' Ahile a zis că o să ai grijă ca şi noi, cei mici, să putem mânca aici în fiecare zi.

  — O, bietul de tine! Oh, uită-te la el! Lacrimile curgeau pe faţa femeii. O, drăguţul de el!

  Îl îmbrăţişa. Ahile îi privea radiind.

  — Eu trebuie să-i îngrijesc, zise încet. Trebuie să fie în siguranţă.

  Apoi îşi conduse familia – nu mai erau deloc ceata lui Poke – departe de cantina Helgăi, mergând toţi în şir. Asta până dădură colţul şi o rupseră la fugă, ţinându-se de mâini şi punând cât mai multă distanţă între ei şi cantina Helgăi. Tot restul zilei aveau să stea ascunşi. În grupuri de doi sau trei, huliganii urmau să-i caute.

  Dar puteau să stea ascunşi pentru că azi nu mai erau nevoiţi să caute hrană. Supa le furnizase deja mai multe calorii decât obţineau în mod obişnuit, şi aveau şi pâinea.

  Desigur, prima „taxă” pe acea pâine îi revenea lui Ahile, care nu mâncase supă. Fiecare copil îi oferi respectuos bucata lui de pâine noului lor tătic, iar el muşcă din fiecare mestecând încet şi înghiţind înainte de a trece la următoarea. Fu un ritual lung. Ahile luă câte o gură din fiecare bucată de pâine cu excepţia a două: a lui Poke şi a lui Bean.

  — Mulţumesc, zise Poke.

  Era atât de proastă, încât credea că e un gest de respect. Bean ştia mai bine. Nemâncând din pâinea lor, Ahile îi lăsa în afara familiei. Suntem morţi, gândi Bean.

  De aceea Bean bătu în retragere, îşi ţinu gura şi se ţinu deoparte în următoarele câteva săptămâni. De asemenea se strădui să nu fie niciodată singur. Mereu era în raza de acţiune a unui alt puşti.

  Dar nu stătu mult pe lângă Poke. Nu voia să-i rămână nimănui imaginea că ar fi asociat cu Poke.

  Chiar de a doua zi în faţa cantinei Helgăi era un supraveghetor, şi din a treia zi un bec. Până la sfârşitul săptămânii adultul supraveghetor era un poliţist. Chiar şi aşa, Ahile nu-şi scoatea grupul din ascunzătoare până nu venea bărbatul, apoi îşi ducea întreaga familie în faţa rândului şi-i mulţumea cu voce tare huliganului din faţă pentru că îl ajută să aibă grijă de copiii lui păstrându-le un loc în rând.

  Totuşi era dificil pentru toţi să vadă cum îi privesc huliganii. Trebuiau să se poarte cât mai frumos când îi supraveghea gardianul, dar crima era în minţile tuturor.

  Şi lucururile nu evoluară în bine; huliganii nu se „obişnuiră”, în ciuda asigurărilor liniştitoare ale lui Ahile. Deşi Bean era hotărât să fie umil, ştia că trebuie făcut ceva pentru ca huliganii să nu-i mai urască, iar Ahile, care considera că războiul se terminase şi obţinuse victoria, nu avea de gând să facă nimic.

  Aşa că, atunci când îşi ocupă locul la rând, Bean se retrase deliberat printre ultimii din familie. De obicei Poke ocupa ultima poziţie – era modul ei de a încerca să pretindă că era cumva implicată în introducerea celor mici înăuntru. Dar de data asta Bean se aşeză intenţionat în spatele ei, sfredelit de privirea plină de ură a huliganului care ar fi trebuit să ocupe primul loc.

  Chiar în dreptul uşii, unde femeia stătea lângă Ahile, amândoi părând mândri de familia lui, Bean se întoarse spre huliganul din spatele lui şi întrebă cât putu de tare:

  — Unde sunt copiii tăi? Tu de ce nu-i aduci pe copiii tăi la cantină?

  Huliganul ar fi mârâit ceva plin de răutate, dar femeia din uşă îl privea cu sprâncenele ridicate.

  — Ai şi tu grijă de nişte copii mici? întrebă ea.

  Era evident că ideea o încânta şi voia ca răspunsul să fie da. Şi, oricât de prost ar fi fost, huliganul ştia că e bine să le faci pe plac adulţilor care-ţi dau de mâncare. Aşa că spuse:

  — Bineînţeles că da.

  — Ei bine, să ştii că poţi să-i aduci şi pe ei. Aşa, ca tăticu' Ahile. Întotdeauna ne bucurăm să vedem copii mici.

  Din nou Bean prinse curaj.

  — Îi lasă pe cei cu copii mici să intre primii!

  — Ştii, e o idee foarte bună, spuse femeia. Cred că o să fac din asta o regulă. Acum hai să ne mişcăm, copiilor le e foame.

  Bean nu-i aruncă nici măcar o privire lui Ahile când intrară.

  Mai târziu, după masă, când îndeplineau ritualul împărţirii pâinii cu Ahile, Bean ţinu să-i ofere din nou din pâinea lui, deşi era periculos să le reamintească tuturor că Ahile nu luase niciodată de la el. Totuşi astăzi trebuia să vadă cum îl priveşte Ahile după ce fusese atât de îndrăzneţ şi băgăreţ.

  — Dacă aduc toţi copii mici, o să termine mai repede supa, spuse Ahile cu răceală. Ochii lui nu spuneau nimic – dar şi ăsta era un mesaj.

  — Dacă devin toţi tătici, zise Bean, n-o să mai încerce să ne omoare.

  Auzind asta, ochii lui Ahile reveniră puţin la viaţă. Se aplecă şi luă pâinea din mâna lui Bean. Muşcă din coajă şi rupse o bucată mare din ea. Mai mult de jumătate. O îndesă în gură şi o mestecă încet, apoi îi întinse restul lui Bean.

  Bean rămase nemâncat în acea zi, dar merita. Nu însemna că Ahile n-o să-l omoare într-o zi, dar cel puţin nu-l mai separa de restul familiei. Iar acel rest de pâine însemna mai multă hrană decât reuşea el singur să obţină într-o zi. De fapt, într-o săptămână.

  Se împlini. Muşchii de la braţe şi picioare i se dezvoltară din nou. Nu obosea doar traversând strada. Ţinea mai uşor pasul cu ceilalţi. Toţi aveau mai multă energie. Erau sănătoşi în comparaţie cu ceilalţi copii ai străzii care nu aveau un tătic. Era limpede pentru oricine. Celorlalţi huligani n-ar fi trebuit să le fie greu să-şi recruteze propriile familii.

  Sora Carlotta recruta copii pentru programul de pregătire al Flotei Internaţionale. Acest lucru provocase o mulţime de critici în ordinul ei, dar în final îşi câştigă dreptul s-o facă aducând în discuţie Tratatul de Apărare a Pământului, ceea ce reprezenta de fapt o ameninţare voalată. Dacă ar fi raportat că ordinul îi obstrucţiona munca în folosul F. I., ordinul ar fi putut pierde scutirile de impozite şi taxe. Ştia totuşi că atunci când războiul se va termina şi tratatul va deveni caduc va rămâne o călugăriţă în căutarea unui adăpost, căci nu va mai fi loc pentru ea printre Surorile Sf. Nicolae.

  Dar mai ştia şi că misiunea vieţii ei era să aibă grijă de copii şi, aşa cum vedea ea lucrurile, dacă Gândacii vor câştiga următorul război, toţi copiii de pe Pământ vor muri.

  Desigur, Dumnezeu nu intenţiona să se întâmple asta dar după părerea ei Dumnezeu nu voia nici ca robii Lui să stea degeaba aşteptând miracole divine salvatoare. El voia ca robii Lui să lucreze cât puteau de bine în folosul dreptăţii. Era deci datoria ei, ca soră a Sf. Nicolae, să-şi folosească instruirea în domeniul educaţiei copiilor pentru a servi efortul de război. Atât timp cât F. I. considera că merita să recruteze copii superdotaţi spre a-i antrena pentru posturi de comandă în bătăliile viitoare, ea îi va ajuta găsind copii care altfel ar fi fost trecuţi cu vederea. Ei n-ar fi plătit pe nimeni să facă ceva atât de lipsit de rezultate cum era cutreierarea străzilor murdare ale fiecărui oraş supraaglomerat din lume, căutând printre copiii subnutriţi şi sălbatici care cerşeau şi furau şi mureau de foame acolo; erau mici şansele de a găsi un copil ale cărui inteligenţă, abilităţi şi caracter să-l facă să reuşească în Şcoala de Luptă.

  Totuşi, pentru Dumnezeu orice era posibil. Nu spunea El că cel slab va fi puternic, iar cel puternic va fi slab? Iisus nu se născuse ca fiu al unui umil tâmplar şi al miresei lui în provincia Galileii? Strălucirea copiilor născuţi pentru privilegii şi daruri, sau chiar numai pentru un trai îndestulat, cu greu ar atrage miraculoasa putere a lui Dumnezeu. Iar ea tocmai miracolul îl căuta. Dumnezeu făcuse omenirea după înfăţişarea Sa, crease bărbatul şi femeia. Nici un Gândac de pe o altă planetă n-o să distrugă ceea ce crease Dumnezeu.

  Dar odată cu trecerea anilor însă entuziasmul ei, dacă nu şi credinţa ei, se ofilise puţin. Nici un copil nu obţinuse mai mult decât un succes parţial la teste.

  Copiii aceştia erau într-adevăr luaţi de pe străzi şi antrenaţi, dar nu ajungeau la Şcoala de Luptă. Nu se înscriau pe traiectoria care să-i conducă la salvarea lumii. Aşa că ea începu să creadă că adevărata ei misiune era un alt fel de miracol – să dea copiilor speranţă, să găsească măcar câţiva pe care să-i scoată din mizerie, cărora autorităţile locale să le acorde o atenţie specială. îşi făcea o datorie din a-i indica autorităţilor pe cei mai promiţători dintre ei şi de a-i urmări în continuare. Unii din cei care fuseseră primele ei succese absolviseră deja colegiul; spuneau că-i datorau viaţa surorii Carlotta, dar ea ştia că viaţa i-o datorau de fapt lui Dumnezeu.

  Apoi veni apelul de la Helga Braun din Rotterdam, anunţând-o despre anumite schimbări în comportamentul copiilor care veneau la cantina ei de caritate. Civilizare, îi spunea ea. Copiii, de la sine, deveneau civilizaţi.

  Sora Carlotta sosi imediat să vadă un lucru care părea a fi un miracol. Şi într-adevăr, când văzu cu ochii ei, abia putu să creadă. Coada la cantină era acum formată din copii mici. în loc ca cei mari să-i îmbrâncească sau să-i intimideze ca nici măcar să nu mai încerce să intre în rând, ei îi conduceau, îi protejau, asigurându-se că fiecare are partea lui de hrană. La început Helga intrase în panică, temându-se că n-o să-i ajungă mâncarea – dar descoperi că dacă potenţialii binefăcători vedeau cum se poartă copiii, donaţiile lor creşteau. Acum erau din plin – ca să nu mai vorbim de ajutorul voluntarilor.

  — Eram în pragul disperării, îi spuse ea surorii Carlotta. într-o zi mi-au spus că un camion l-a lovit pe unul dintre băieţi şi i-a rupt coastele. Bineînţeles că era o minciună, dar el zăcea acolo, chiar în mijlocul rândului. Nici măcar n-au încercat să-l ascundă de mine. Eram gata să renunţ. Eram gata să-i las pe copii în mâinile lui Dumnezeu şi să mă mut cu fiul meu cel mare la Frankfurt, unde guvernul nu e obligat prin tratat să primească orice refugiat din orice parte a globului.

  — Mă bucur că n-ai făcut asta, zise sora Carlotta. Nu-i poţi lăsa în mâinile lui Dumnezeu când Dumnezeu i-a lăsat pe mâna ta.

  — Ei bine, tocmai asta e interesant. Probabil că bătaia aia de la coadă i-a făcut pe copii să vadă ce viaţă oribilă trăiesc, căci chiar din acea zi unul dintre băieţii mari – dar cel mai slab dintre ei, şchiop, căruia i se spune Ahile presupun că eu i-am dat numele ăsta cu ani în urmă pentru că, ştii, Ahile avea un călcâi vulnerabil – nu contează – Ahile a venit la coadă cu un grup de copii mici. Aproape că mi-a cerut protecţia, atrăgându-mi atenţia că ceea ce se întâmplase acelui biet băiat – eu îi spun Ulise, pentru că rătăceşte din cantină în cantină – e încă în spital, coastele i-au fost complet zdrobite, poţi să-ţi imaginezi atâta brutalitate? Ahile, deci, m-a atenţionat că acelaşi lucru se poate întâmpla şi celor mici, aşa că am făcut un efort suplimentar. Am venit mai devreme să supraveghez rândul, am bătut Poliţia la cap şi în final mi-au trimis un om, mai întâi erau voluntari, cu jumătate de normă, dar acum sunt angajaţi permanenţi – o să crezi că am supravegheat rândul încontinuu, dar vezi? Nu avea nici o importanţă, fiindcă ei nu se intimidează unul pe altul la coadă, ci undeva unde eu nu-i văd, deci, indiferent cât îi supravegheam, numai băieţii cei mai mari şi mai răi ajungeau în rând, şi da, sunt şi ei copiii lui Dumnezeu şi eu le dau să mănânce şi încerc să le citesc din Biblie în timp ce mănâncă, dar nu mai aveam tragere de inimă, ei erau atât de lipsiţi de suflet, de milă, dar Ahile, oricum, a luat un întreg grup, inclusiv pe cel mai mic copil pe care l-am văzut vreodată pe stradă, mi-a frânt inima, ei îi spun Bean, e atât de mic că pare de doi ani, dar am aflat între timp că are patru, şi vorbeşte ca unul de cel puţin zece, e atât de precoce, presupun că de asta a trăit până acum şi a ajuns sub protecţia lui Ahile, dar era numai piele şi os, lumea aşa zice despre cineva care e slab, dar în cazul lui Bean e chiar adevărat, nici nu ştiu de unde avea putere să meargă, să stea în picioare, braţele şi picioarele îi erau subţiri ca de furnică – nu e groaznic? Să-l compar cu Gândacii? Sau ar trebui să spun Furnicile, fiindcă acum se spune că „gândaci” e un cuvânt urât în limba engleză, deşi Esenţiala nu e engleză, chiar dacă de aici provine, nu-i aşa?

  — Deci, Helga, spui că a început cu acest Ahile.

  — Spune-mi Hazie. Suntem prietene acum, nu-i aşa? O apucă de mână pe sora Carlotta: Ar trebui să-l vezi pe băiatul ăsta. Curaj! Viziune! Testează-l, soră Carlotta. E un lider! Un civilizator!

  Sora Carlotta nu îi atrase atenţia că eroii civilizatori de cele mai multe ori nu sunt buni soldaţi. Era suficient că băiatul era interesant, şi că nu-l observase de prima dată. Îi reamintea faptul că trebuia să fie meticuloasă.

  Dimineaţa devreme, pe întuneric, sora Carlotta sosi la uşa în faţa căreia se formase deja rândul. Helga îi făcu semn din cap, apoi îi indică ostentativ un tânăr mai degrabă frumos, înconjurat de copii mai mici. Abia când se apropie şi îl văzu făcând câţiva paşi îşi dădu seama cât de diform îi era piciorul drept. încercă să-i pună un diagnostic. Era un caz de rahitism? Un picior strâmb, rămas necorectat? O fractură care se vindecase prost?

  Nu prea conta. Nu l-ar fi primit la Şcoala de Luptă cu o asemenea infirmitate.

  Apoi văzu adoraţia din ochii copiilor, felul în care îi spuneau „tăticu'„ şi căutau aprobarea lui. Puţini adulţi erau taţi buni. Acest băiat de – cât? unsprezece ani? doisprezece? – învăţase deja să fie un tată extraordinar de bun. Protector, prevăzător, rege, zeu pentru cei mici. Tot ce-i faci celui din urmă dintre aceştia îmi faci mie. Iisus avea un loc special în inima Sa pentru acest Ahile. O să-l testeze, şi poate o să i se îndrepte piciorul; sau, dacă nu, vă găsi cu siguranţă un loc pentru el într-o şcoală bună într-un oraş din Olanda – pardon, Teritoriul Internaţional – care să nu fie copleşit de sărăcia disperată a refugiaţilor. El refuză,

  — Nu-mi pot părăsi copiii, spuse.

  — Cu siguranţă unul dintre ceilalţi poate avea grijă de ei. O fată îmbrăcată băieţeşte vorbi:

  — Pot eu!

  Dar era evident că nu putea – era ea însăşi prea mică. Ahile avea dreptate. Copiii lui depindeau de el, ar fi fost un gest iresponsabil să-i părăsească. Motivul pentru care ea era acolo era comportamentul lui civilizat; oamenii civilizaţi nu-şi părăsesc copiii.

  — Atunci o să vin eu la tine, zise ea. După ce mâncaţi, du-mă unde trăiţi voi şi lăsaţi-mă să fac o mică şcoală pentru voi toţi. Doar pentru câteva zile, dar ar fi bine, nu-i aşa?

  Ar fi fost bine. Trecuse mult timp de când sora Carlotca nu mai predase copiilor. Şi niciodată nu i se dăduse o asemenea clasă. Chiar în clipa în care munca ei începuse să i se pară inutilă. Dumnezeu îi dăduse o şansă. Poate era chiar un miracol. Nu-l făcuse Iisus pe olog să meargă? Dacă Ahile se descurca bine la teste, cu siguranţă că Domnul îi va vindeca şi piciorul, va face ca acest lucru să fie posibil pentru medicină.

  — Şcoala e bună, zise Ahile. Niciunul din cei mici nu ştie să citească.

  Sora Carlotta ştia, desigur, că, dacă Ahile ştia să citească, categoric nu ştia prea bine.

  Dar fără să-şi dea seama de ce, poate fusese o mişcare aproape inobservabilă, când Ahile spuse că niciunul din cei mici nu ştie să citească, cel mai mic dintre ei, cel numit Bean, îi atrase privirile. Se uită la el, în ochii lui scânteietori ca nişte focuri într-o noapte întunecată, şi ştiu că el ştie să citească. Ştiu, fără să ştie cum, că nu pe Ahile, ci pe cel mic o trimisese Dumnezeu să-l găsească.

  Se scutură de senzaţia aceea. Ahile era eroul civilizator, cel care făcea lucrarea lui Iisus. El era liderul pe care-l dorea F. I., nu pe cel mai mie şi mai slab dintre discipolii săi.

  Bean stătu cât putu de tăcut în timpul lecţiilor, fără să vorbească şi fără să răspundă nici dacă sora Carlotta insista. Ştia că nu era bine ca toată lumea să afle despre el că ştie deja să citească şi să socotească, nici că înţelegea orice limbă care se vorbea pe stradă, culegând cuvintele noilor limbi aşa cum alţi copii culeg pietre, indiferent ce ar fi făcut sora Carlotta, indiferent ce talente ascunse ar fi avut, dacă celorlalţi puşti li s-ar fi părut cumva că Bean încearcă să iasă în evidenţă, să le-o ia înainte, ştia că n-ar mai fi avut ce căuta a doua zi la şcoală. Şi chiar dacă ea îi învăţa lucruri pe care el ştia deja să le facă, conversând cu ea afla multe indicii despre lumea largă, cunoştinţe şi dovezi de înţelepciune. Nici un adult nu-şi făcuse vreodată timp să le vorbească ore înn şir El se bucura de sunetul unei limbi vorbite corect. Când preda o făcea în Esenţială, desigur, aceasta fiind limba străzii, dar fiindcă unii dintre copii învăţaseră deja olandeză, iar unii erau chiar vorbitori nativi de olandeză, ea explica uneori părţile dificile în această limbă. Totuşi, când se simţea frustrată şt bombănea în barbă, o făcea în spaniolă, limba negustorilor din strada Jonker Frans, iar el încerca să deducă înţelesurile cuvintelor noi din bombăneala ei. Cunoştinţele ei erau ca un banchet, şi dacă vorbea cât mai puţin, putea să participe la festin.

  La doar o săptămână de la începerea şcolii, făcu o greşeala. Ea le dăduse nişte hârtii scrise. Bean îşi citi imediat foaia. Era un „pretest” şi instrucţiunile spuneau că trebuie să încercuiască răspunsul corect la fiecare întrebare. Aşa că începu să încercuiască răspunsurile şi ajunsese deja la jumătatea paginii când îşi dădu seama că întreg grupul tăcea.

  Se uitau toţi la el, pentru că sora Carlotta se uita la el.

  — Ce faci, Bean? întrebă ea. Nu ţi-am spus încă ce să faci. Te rog să-mi dai foaia.

  Prost, neatent, neglijent – dacă o să mori din cauza asta, Bean, o meriţi, îi întinse foaia.

  Ea se uită peste ea, apoi din nou la el foarte atent.

  — Termină testul, îi spuse.

  Luă creionul din mâna ei. Îl plimbă peste hârtie. Se prefăcu că se luptă cu răspunsurile.

  — Le-ai rezolvat pe primele cincisprezece într-un minut şi jumătate, zise sora Carlotta. Te rog să nu-mi spui că dintr-odată ai greutăţi la următoarea întrebare.

  Vocea ei era seacă şi sarcastică.

  — Nu pot s-o fac, spuse el. Mă jucam.

  — Să nu mă minţi, zise Carlotta. Fă şi restul. Renunţă şi făcu tot testul. Nu-i luă mult. Era uşor. Îi întinse hârtia.

  Ea îşi aruncă o privire peste foaie şi nu spuse nimic.

  — Sper ca voi ceilalţi să aşteptaţi până termin instrucţiunile şi vă citesc întrebările. Daca încercaţi sa ghiciţi la cuvintele grele, o să greşiţi toate răspunsurile.

  Apoi începu să citească cu voce tare fiecare întrebare şi toate răspunsurile posibile. Abia după aceea ceilalţi copii putură să treacă răspunsurile pe hârtie.

  Sora Carlotta nu mai spuse nimic după aceea care să atragă atenţia asupra lui Bean, dar răul fusese făcut. Imediat după terminarea orelor, Sergentul veni peste Bean.

  — Deci ştii să citeşti, zise. Bean ridică din umeri.

  — Ne-ai minţit, zise Sergentul.

  — N-am spus niciodată că nu ştiu.

  — Ne-ai făcut de râs. De ce nu ne-ai învăţat şi pe noi? Pentru că încercam să supravieţuiesc, îşi spuse Bean în sinea lui. Pentru că n-am vrut să-i reamintesc lui Ahile că eu sunt cel deştept care a conceput planul iniţial care i-a adus lui familia asta. Dacă îşi aminteşte asta, îşi aminteşte şi că eu i-am spus lui Poke să-l ucidă.

  Singurul răspuns fu o ridicare din umeri.

  — Nu-mi place când cineva ne ascunde ceva.

  Sergentul îl împunse cu piciorul.

  Bean n-avea nevoie să i se facă un desen. Se ridică şi se îndepărtă de grup. Se terminase cu şcoala pentru el. Poate şi cu masa. Trebuia să aştepte până dimineaţa ca să afle asta.

  Îşi petrecu după-amiaza singur pe străzi. Trebuia să fie atent. Fiind cel mai mic şi mai puţin important din familia lui Ahile, putea fi trecut cu vederea. Dar era foarte probabil ca cei care-l urau pe Ahile să-l fi considerat cel mai demn de ţinut minte. Se putea să le fi intrat în cap că să-l omoare pe Bean sau să-l bată măr şi să-l lase în drum: ar fi fost un avertisment pentru Ahile, care era încă prost văzut, chiar dacă viaţa tuturor se îmbunătăţise.

  Bean ştia că erau mulţi huligani care gândeau aşa. În special cei care nu erau în stare să menţină o familie, pentru că erau prea răi cu copiii mici. Cei mici învăţau repede când un tătic devenea prea primejdios şi-l pedepseau lăsându-l singur la masă şi ataşându-se de alte familii. Mâncau înaintea lui. Altcineva îi proteja de el. El mânca ultimul. Dacă se termina mâncarea, nu primea nimic, iar Helgăi nu-i păsa pentru că nu era tătic, nu avea grijă de cei mici. Acelor huligani, celor de la margine, nu le plăcea cum mergeau lucrurile, şi nu uitau că Ahile fusese cel care le schimbase. Nu puteau nici să se ducă la alte cantine – se răspândise vestea printre adulţii care dădeau de mâncare, iar acum la toate cantinele se instituise regula ca grupurile cu copii mici să fie primele la rând. Dacă nu te puteai lipi de o familie, rămâneai flămând. Şi nimeni nu te respecta.

  Totuşi, Bean nu rezistă să nu se apropie de unii din alte familii ca să audă ce vorbesc. Să afle cum funcţionează alte grupuri.

  Răspunsul era la îndemână: nu funcţionau chiar aşa de bine. Ahile era într-adevăr un lider bun. Acea împărţire a pâinii nu exista în nici un alt grup. Dar existau o grămadă de pedepse, huligani care îi băteau pe copiii care nu făceau ce vroiau ei. Care le luau pâinea pentru că nu făceau ceva, sau nu făceau destul de repede.

  La urma urmelor, Poke făcuse alegerea corectă. Dintr-un noroc chior, sau poate pentru că nu era chiar atât de proastă. Pentru că-l alesese nu numai pe cel mai slab huligan, cel mai uşor de doborât, dar şi pe cel mai inteligent, pe cel care ştiuse cum să câştige şi să păstreze loialitatea celorlalţi. Ahile nu avusese nevoie decât de o şansă.

  Doar că Ahile tot nu împărţea pâinea cu ea, iar acum ea începuse să-şi dea seama că asta era ceva rău, nu un lucru bun. Bean putea să vadă asta pe faţa ei în timp ce ceilalţi îndeplineau ritualul. Pentru că acum avea şi supă i-o aducea Helga la uşă – el lua bucăţele mult mai mici, şi în loc să muşte din ele le rupea şi le mânca zâmbind. Poke nu avea parte niciodată de acel zâmbet. Ahile n-avea s-o ierte vreodată, iar Bean vedea că pe ea începe s-o doară asta. Pentru că şi ea îl iubea acum pe Ahile, aşa cum îl iubeau toţi copiii, şi faptul că el o separa de ceilalţi era o cruzime.

  Poate că i-a ajuns şi lui, gândi Bean. Poate că asta e răzbunarea lui.

  Se întâmplă ca Bean să fie ghemuit în spatele unui chioşc de ziare când nişte huligani începură o discuţie în apropierea lui.

  — Se tot laudă că o să-l facă pe Ahile să plătească pentru ce-a făcut.

  — A, da, Ulise o să-l pedepsească, corect.

  — Bine, poate nu aşa, de-a dreptul.

  — Ahile şi tâmpită lui de familie o să-l încolţească. Şi de data asta n-o să mai lovească în piept. Aşa a zis, nu? O să-i spargă capul şi-o să-i împrăştie creierii pe stradă, asta o să-i facă Ahile.

  — Nu-i decât un schilod,

  — Ahile scapă din orice. Dă-te bătut.

  — Sper ca Ulise să reuşească. Să-l omoare, să-l termine. Şi niciunul dintre noi n-o să-i primească pe bastarzii lui. Ai priceput? Nimeni nu-i primeşte. Îi lăsăm să moară, îi aruncăm pe toţi în râu.

  Discuţia continuă aşa până când băieţii se îndepărtară de chioşc.

  Apoi Bean se ridică şi plecă în căutarea lui Ahile.

  RĂZBUNAREA

  — Cred că am pe cineva pentru tine.

  — Ai mai crezut asta şi înainte.

  — E un conducător înnăscut. Dar nu îndeplineşte condiţiile noastre fizice,

  — Atunci iartă-mi că nu-mi pierd timpul cu el.

  — Dacă trece de testele voastre severe de intelect şi personalitate, ar fi posibil ca problemele lui fizice să fie reparate cu o minusculă parte din bugetul F. I. alocat pentru nasturii de alamă sau pentru hârtia igienică.

  — Nu ştiam că o călugăriţă poate fi sarcastică.

  — Nu te pot bate cu nuiaua. În cazuri extreme recurg la sarcasm.

  — Lasă-mă să văd testele.

  — O să-ţi aduc să vezi băiatul. Şi dacă tot suntem aici, o să-ţi mai aduc unul.

  — Tot cu probleme fizice?

  — Mic. Tânăr. Dar aşa era şi Wiggin, din câte-am auzit. Ăsta a reuşit să înveţe singur să citească.

  — Ah, soră Carlotta, mă ajuţi să-mi umplu orele searbede ale vieţii.

  — Îl servesc pe Dumnezeu ferindu-te să faci prostii.

  Bean se duse direct la Ahile şi-i spuse ce auzise. Era prea periculos dacă Ulise ieşea din spital şi se zvonea că intenţionează să se răzbune pentru umilinţa îndurată.

  — Credeam că s-a terminat, zise Poke tristă. Cu bătaia adică.

  — Ulise a fost în spital tot timpul ăsta, spuse Ahile. Chiar dacă ştie despre schimbări, n-a avut încă timp să se prindă cum merge treaba.

  — Deci rămânem împreună, hotărî Sergentul. Să te apărăm.

  — S-ar putea să fie mai bine pentru toţi, spuse Ahile, dacă dispar câteva zile. Ca să fiţi voi în siguranţă.

  — Şi cum intrăm la masă? întrebă unul dintre cei mici. N-o să ne lase să intrăm fără tine.

  — Urmaţi-o pe Poke. Helga o să vă lase la fel ca şi până acum.

  — Şi dacă te prinde Ulise? întrebă unul dintre cei mai mici. îşi şterse lacrimile, de frică să nu se facă de râs.

  — Atunci o să mor, zise Ahile. Nu cred că o să se mulţumească să mă bage în spital.

  Copilul izbucni în plâns, ceea ce îl făcu pe încă unul să se smiorcăie, şi curând începu un cor de jeliruri care-l făcu pe Ahile să scuture din cap şi să râdă.

  — N-o să mor. Voi o să fiţi mai în siguranţă dacă eu mă retrag, şi o să mă întorc după ce Ulise se mai răcoreşte şi se obişnuieşte cu sistemul.

  Bean privea şi asculta tăcut. Nu considera că Ahile se descurcă bine, dar îl avertizase şi astfel responsabilitatea lui încetase. Dacă Ahile se ascundea era ca şi cum ar căuta-o cu lumânarea – ar fi fost interpretat ca un semn de slăbiciune.

  Ahile plecă pe furiş în timpul nopţii fără să le spună unde se duce, astfel ca niciunuia să nu-i poată scăpa accidental. Bean cochetă cu ideea de a-l urmări ca să vadă ce făcea cu adevărat, dar îşi dădu seama că era mai de folos să rămână cu grupul principal. La urma urmelor, Poke urma să fie de acum şeful lor, iar Poke nu era decât un şef obişnuit. Cu alte cuvinte, prost. Avea nevoie de Bean, chiar dacă ea nu-şi dădea seama.

  În noaptea aceea Bean încercă să stea de pază, fără să ştie nici el de ce. În cele din urmă adormi şi visă şcoala, numai că nu era şcoala de pe trotuar sau din ganguri a surorii Carlotta, ci o şcoală adevărată, cu tablă şi scaune. Dar în vis Bean nu se putea aşeza în bancă. Plutea în aer, iar când voia să se aşeze zbura prin cameră. Sus, pe tavan, într-o nişă din zid, într-un loc secret întunecat, zbura din ce în ce mai sus şi se făcea din ce în ce mai cald şi…

  Se trezi în întuneric. Bătea o briză rece. Simţea nevoia să facă pipi. Ar fi vrut să zboare. Faptul că visul se sfârşise aproape că-l făcea să plângă de tristeţe. Nu-şi mai amintea să fi visat vreodată că zboară. De ce trebuia să fie mic, cu picioarele astea scurte care să-l poarte din loc în loc?

  Când zbura se putea uita în jos la toţi, putea să le vadă creştetele caraghioase. Putea să facă pipi sau să se găinăţeze ca păsările peste ei. Nu trebuia să se teamă pentru că, dacă se înfuriau, ei putea să zboare şi nu-l puteau prinde.

  Bineînţeles, dacă eu aş putea să zbor, oricine altcineva ar putea să zboare şi aş fi tot cel mai mic şi mai încet şi oricum s-ar uşura pe mine.

  N-avea rost să adoarmă la loc. Bean simţea asta. Era prea speriat, şi nu ştia de ce. Se ridică şi se duse în gang să urineze.

  Poke era deja acolo. Privi în sus şi-l văzu.

  — Lasă-mă singură o clipă, spuse.

  — Nu, zise el.

  — Nu mă lua cu prostii, băiete!

  — Ştiu că stai ciuci să faci pipi, şi oricum nu mă uit.

  Privindu-l cu răutate, aşteptă până ce el se întoarse cu spatele să urineze pe zid.

  — Bănuiesc că dacă aveai de gând să le spui despre mine ai fi făcut-o deja, zise ea.

  — Ştiu toţi că eşti fată, Poke. Când nu eşti de faţă, tăticu' Ahile vorbeşte despre tine cu „ea”.

  — Nu e tăticu' meu.

  — Mi-am închipuit, zise Bean. Aşteptă, cu faţa spre zid.

  — Acum poţi să te întorci.

  Era în picioare şi se încheia la pantaloni.

  — Mi-e frică de ceva, Poke, zise Bean.

  — De ce anume?

  — Nu ştiu.

  — Nu ştii de ce ţi-e frică?

  — Tocmai asta mă sperie. Ea râse încet, sarcastic.

  — Bean, toate astea nu înseamnă decât că ai patru ani. Copiii mici văd umbre în noapte. Sau nu le văd. în orice caz, le e frică.

  — Nu şi mie, zise Bean. Când mi-e frică, înseamnă că ceva nu e în regulă.

  — Ulise caută să-i facă rău lui Ahile, asta e.

  — Asta nu te-ar întrista, nu-i aşa? Ea îi aruncă o privire aspră.

  — Mâncăm mai bine ca niciodată. Toată lumea e fericită. A fost planul tău. Şi niciodată nu mi-a păsat dacă sunt şef sau nu.

  — Dar îl urăşti, zise Bean. Ea ezită.

  — Întotdeauna pare că-şi bate joc de mine.

  — De unde ştii de ce le e frică celor mici?

  — Pentru că şi eu am fost aşa, zise Poke. Şi-mi amintesc.

  — Ulise n-o să-i facă nici un rău lui Ahile, spuse Bean.

  — Ştiu asta.

  — Pentru că tu plănuieşti să-l găseşti pe Ahile şi să-l protejezi.

  — Plănuiesc să rămân aici şi să am grijă dc copii.

  — Sau poate plănuieşti să-l găseşti tu prima pe Ulise şi să-l omori.

  — Cum? E mai mare ca mine. Cu mult.

  — N-ai venit aici să faci pipi, zise Bean. Sau băşica ta e cât un balon de gumă de mestecat.

  — Ai ascultat?

  Bean ridica din umeri.

  — Nu m-ai lăsat să mă uit.

  — Tu crezi prea multe, dar nu ştii destule ca să înţelegi ce se petrece.

  — Cred că Ahile ne-a minţit în legătură cu ceea ce are de gând să facă, spuse Bean, şi mai cred că şi tu mă minţi, chiar acum.

  — Obişnuieşte-te, zise Poke. Lumea e plini de mincinoşi.

  — Lui Ulise nu-i pasă pe cine omoară. Ar fi la fel de fericit să te omoare pe tine în locul lui Ahile.

  Poke scutură nerăbdătoare din cap.

  — Ulise e un nimeni. N-o să facă rău nimănui. Se laudă doar.

  — Atunci de ce eşti trează? întrebă Bean. Poke ridică din umeri.

  — Tu ai de gând să încerci să-l omori pe Ahile, nu-i aşa, zise Bean, şi să faci să pară ca Ulise a făcut-o.

  Ea căscă ochii mari.

  — Ai băut o cană de tâmpenie azi-noapte?

  — Sunt destul de deştept ca să-mi dau seama că minţi.

  — Du-te şi culcă-te, zise ea. Du-te la ceilalţi copii. El o privi un timp, apoi făcu ce spusese ea.

  De fapt, se prefăcu că o ascultă. Se întoarse în gaura în care dormeau, dar imediat se târî înapoi afară şi se caţără pe lăzi, bidoane, ziduri scunde, ziduri înalte, şi în final ajunse pe un acoperiş în pantă. Ajunse la marginea lui la timp ca s-o vadă pe Poke ieşind din gang în stradă. Mergea undeva. Să se întâlnească cu cineva.

  Bean alunecă în josul unui burlan într-un butoi pentru apa de ploaie şi alergă pe strada Korte Hoog Jupaca. El încerca să nu facă zgomot, dar ea nu, şi mai erau şi zgomotele oraşului, aşa că ea nu-i auzi paşii. Rămase în umbra zidurilor, dar nu se ascunse prea mult. Ea mergea în linie destul de dreaptă – coti doar de două ori. Se îndrepta spre râu. Se întâlnea cu cineva.

  Bean avea două bănuieli. Fie Ulise, fie Ahile. Pe cine altcineva mai cunoştea care să nu doarmă la ora asta? Dar de ce să se întâlnească cu ei? Să-l roage pe Ulise să-l lase în viaţă pe Ahile? Să se ofere, eroic, să-i ia locul? Sau să încerce să-l convingă pe Ahile să se întoarcă şi să-l înfrunte pe Ulise în loc să se ascundă? Nu, astfel de lucruri poate că Bean s-ar fi gândit să le facă – dar Poke nu gândea atât de departe.

  Poke se opri în mijlocul unui spaţiu liber la docurile Scheepmakershaven şi se uită în jur. Apoi văzu ceea ce căuta. Bean se strădui să vadă şi el. Cineva aştepta în umbră. Bean se sui pe un tomberon mare, încercând să vadă mai bine. Auzi cele două voci – ambele de copii – dar nu putu înţelege ce spuneau. Oricine ar fi fost, era mai înalt ca Poke. Dar putea fi şi Ahile, şi Ulise.

  Băiatul o îmbrăţişa pe Poke şi o sărută.

  Asta era într-adevăr bizar. Bean văzuse de multe ori adulţii făcând aşa ceva, dar de ce ar face-o copiii? Poke avea nouă ani. Erau desigur prostituate de vârsta asta, dar toată lumea ştia că tipii care le cumpărau erau nişte perverşi.

  Bean trebuia să se mai apropie ca să audă ce spun. Se lăsă să cadă în spatele tomberonului şi merse tiptil în umbra unui chioşc. Ca şi când ar fi vrut să-i facă pe plac, cei doi se întoarseră cu faţa spre el; era invizibil în întuneric, cel puţin dacă stătea nemişcat. Nu-i vedea mai bine decât îl vedeau ei pe el, dar acum putea auzi frânturi din conversaţia lor.

  — Ai promis, spunea Poke.

  Băiatul mormăi ceva drept răspuns.

  O şalupă care trecea pe râu mătură malurile cu farurile sale şi dezvălui tata băiatului cu care era Poke. Ahile.

  Bean nu vru sa vadă mai mult. Crezuse cândva că Ahile o s-o omoare pe Poke. (bestia asta dintre fete şi băieţi nu o prea înţelegea. Într-o atmosferă de ură, se întâmpla pur şi simplu. Tocmai când Bean începuse să înţeleagă lumea.

  Se retrase şi o luă la fugă pe strada Posthoorn.

  Dar nu se întoarse încă în culcuşul lor. Deşi aflase toate răspunsurile, mima încă îi mai tresărea; ceva nu e-n regulă, îi spunea, ceva nu e-n regulă.

  Atunci îşi aminti că nu numai Poke îi ascundea ceva. Şi Ahile minţise. Ascundea ceva. Un plan. Oare numai întâlnirea lui cu Poke? Atunci la ce bun tot tărăboiul cu fereala de Ulise? Dacă Poke era iubita lui, nu trebuiau să se ascundă. Puteau s-o facă pe faţă. Unii huligani, cei mari, aşa făceau. Dar de obicei nu au iubite de nouă ani. Oare asta ascundea Ahile?

  „Ai promis”, îi spusese Poke lui Ahile la docuri.

  Ce promisese Ahile? De asta venise Poke la el – să-i amintească de ceea ce promisese. Dar ce ar fi putut Ahile să-i promită, ceva ce nu-i oferea deja ca făcând parte din familie? Ahile nu avea nimic.

  Deci îi promisese probabil că n-o să facă ceva. N-o s-o ucidă? Atunci ar fi tot o prostie chiar şi din partea lui Poke să meargă singură la el.

  Să nu mă omoare pe mine, gândi Bean. Asta promisese. Să nu mă omoare pe mine.

  Dar nu eu sunt pericolul, nu cel mai mare pericol. Poate că am spus să-l omoare, dar Poke era cea care-l pândise, care-l doborâse. Imaginea asta trebuie să fi rămas în mintea lui Ahile, probabil că şi-o amintea mereu, o visa, el zăcând la pământ şi o fată de nouă ani deasupra lui cu un bloc de zgură, ameninţând să-l ucidă. Un infirm ca el reuşise cumva să intre în rândurile huliganilor. Deci era un dur – dar întotdeauna băieţii care aveau picioarele sănătoase îşi băteau joc de el, era huliganul cel mai mic în rang. Cel mai penibil moment al vieţii lui trebuie să fi fost cel în care o fată de nouă ani îl doborâse şi o liotă de copii mici tăbărâseră pe el.

  Poke, pe tine te acuză cel mai mult. Pe tine trebuie să te distrugă pentru a şterge amintirea aceea dureroasă.

  Acum îi era limpede. Tot ce spusese Ahile astăzi era minciună. Nu se ascundea de Ulise. L-ar fi înfruntat pe Ulise – probabil o va face mâine. Dar când îl va înfrunta pe Ulise, Ahile va mai avea de adus o acuzaţie. Ai omorât-o pe Poke! îi va striga acuzaţia în faţă. Ulise ar părea stupid şi slab dacă ar nega asta după toată fanfaronada sa despre răzbunare. Ar putea chiar să admită că a omorât-o, doar ca să se laude. Apoi Ahile l-ar ataca pe băiat şi nimeni nu l-ar învinovăţi dacă l-ar ucide. Ar fi pur şi simplu autoapărare, ar fi apărarea familiei sale.

  Ahile era al naibii de deştept. Şi răbdător. Amânase s-o ucidă pe Poke până când găsise pe altcineva pe care să dea vina.

  Bean alergă înapoi s-o prevină. Cât se puteau mişca de repede picioarele lui mici, cu cei mai mari paşi pe care-i putea face. Alergă din răsputeri.

  Nu era nimeni la docuri acolo unde se întâlniseră Poke şi Ahile.

  Bean se uită neajutorat în jur. Se gândi să strige, dar ar fi fost o prostie. Doar dacă Ahile o ura pe Poke cel mai mult nu însemna că-l iertase pe el, chiar dacă îl lăsase să-i dea din pâinea lui.

  Sau poate c-am înnebunit degeaba. O îmbrăţişa, nu-i aşa? Ea a venit de bunăvoie, nu-i aşa? Sunt lucruri între băieţi şi fete pe care eu nu le înţeleg. Ahile ne întreţine, e protector, nu ucigaş. Mintea mea funcţionează aşa, mintea mea gândeşte la uciderea cuiva care e neajutorat doar pentru că ar putea deveni mai târziu periculos. Ahile e cel bun. Eu sunt cel rău, criminalul.

  Ahile ştie cum să iubească. Eu nu.

  Bean se plimbă pe marginea docurilor privind dincolo de canal. Apa era acoperită de o ceaţă joasă. Pe malul îndepărtat luminile străzii Boompjes sclipeau ca în ziua de Crăciun. Valurile clipoceau ca nişte săruturi pe piloni.

  Privi râul de la picioarele lui. Ceva plutea în apă, lovindu-se de cheu.

  Bean se uită un timp fără să înţeleagă. Dar apoi înţelese că ştiuse tot timpul despre ce e vorba, doar că nu voia să creadă. Era Poke. Moartă. Aşa cum se temuse Bean. Toţi cei de pe stradă vor crede că Ulise o omorâse, chiar dacă acest lucru nu va putea fi dovedit. Bean avusese dreptate întru totul. Orice s-ar petrece între băieţi şi fete, nu avea puterea să învingă ura, răzbunarea pentru o umilinţă.

  Şi pe când stătea acolo, privind în jos în apă, înţelese: fie spun ce s-a întâmplat chiar acum, în clipa asta, tuturor, fie nu mai spun niciodată nimănui nimic, fiindcă dacă Ahile are vreo bănuială că am văzut ceea ce am văzut în noaptea asta o să mă omoare fără nici o ezitare. Ahile ar spune simplu: Ulise a atacat din nou. Apoi va pretinde că răzbună două morţi, nu una, şi-l va ucide pe Ulise.

  Nu, Bean nu putea decât să păstreze tăcerea. Să se prefacă că n-a văzut trupul lui Poke plutind pe râu, faţa uşor de recunoscut în lumina lunii.

  A fost o proastă. Proastă că nu a ghicit planurile lui Ahile, proastă că a avut încredere în el, proastă că nu m-a ascultat. Şi eu am fost prost, că am plecat în loc s-o atenţionez, poate i-aş fi salvat viaţa fiind un martor pe care Ahile nu-l putea prinde şi reduce la tăcere.

  Datorită ei, el era în viaţă. Ea îi dăduse un nume. Ea ascultase planul lui. Iar acum murise din cauza asta, iar el nu putuse s-o salveze. Sigur, la început îi spusese să-l omoare pe Ahile, dar în final ea avusese dreptate să-l aleagă – era singurul dintre huligani care ar fi putut să-şi imagineze astfel lucrurile şi să le ducă la îndeplinire cu asemenea stil. Dar şi Bean avusese dreptate. Ahile era un campion al minciunii, şi când decisese că Poke trebuie să moară, începuse să clădească minciunile cu care să-şi acopere crima – minciuni care s-o facă pe Poke să vină de bunăvoie undeva unde s-o poată ucide fără martori; minciuni care să-i asigure un alibi în ochii copiilor mai mici.

  Am avut încredere în el, gândi Bean. Am ştiut de la început cum e, şi totuşi am avut încredere în el.

  Ah, Poke, biata de tine, proasto, fată de treabă. Tu m-ai salvat, iar eu te-am abandonat.

  Nu e numai vina mea. Ea s-a dus singură să se întâlnească cu el.

  Singură cu el, ca să-mi salveze mie viaţa? Ce greşeală, Poke, să te gândeşti şi la altcineva decât la tine!

  O să mor şi eu din cauza greşelilor ei?

  Nu. Eu o să mor din cauza blestematelor mele de greşeli.

  Dar nu în noaptea asta. Ahile nu pusese în aplicare nici un plan ca să scape de Bean. Dar de acum încolo, ori de câte ori va sta treaz noaptea, incapabil să aţipească, se va gândi că Ahile aşteaptă. Că îi numără zilele. Până când şi el va fi găsit în râu.

  Sora Carlotta încerca să fie înţelegătoare cu durerea acestor copii, atât de curând după ce unul din ai lor fusese strangulat şi aruncat în râu. Dar moartea lui Poke era un motiv în plus să grăbească testele. Ahile încă nu fusese găsit – acum, că acest Ulise lovise încă o dată, era puţin probabil ca Ahile să iasă din ascunzătoare prea repede. Sora Carlotta nu avea de ales decât să continue cu Bean.

  La început, băiatul fu neatent şi se descurcă prost. Sora Carlotta nu putu înţelege cum de greşea la părţile elementare ale testului, când era atât de inteligent, încât învăţase singur să citească. Trebuia să fie din cauza morţii lui Poke. Aşa că întrerupse testele şi vorbi cu el despre moarte, despre cum sufletul lui Poke fusese dus lângă Dumnezeu şi sfinţi, care aveau grijă de ea şi o făceau mai fericită decât fusese vreodată în viaţă. El nu păru interesat. Se descurcă chiar mai rău în următoarea fază a testelor.

  Ei bine, dacă nu mergea compasiunea, poate mergea severitatea.

  — Înţelegi pentru ce e testul ăsta, Bean? întrebă ea.

  — Nu, zise el. Tonul vocii însemna, fără îndoială, „şi nici nu-mi pasă”.

  — Tu nu cunoşti decât viaţa pe străzi. Dar străzile din Rotterdam sunt doar o parte a unui oraş mare, iar Rottcrdam e doar un oraş într-o lume cu mii de asemenea oraşe. Întreaga umanitate, Bean, la asta se referă testul. Pentru că Furnicile…

  — Gândacii, zise Bean.

  Ca tuturor copiilor străzii, eufemismul îi provoca dispreţ.

  — O să se întoarcă, o să cureţe Pământul, o să omoare orice fiinţă vie. Testul ăsta e pentru a vedea dacă eşti unul din copiii care vor fi luaţi la Şcoala de Luptă şi antrenaţi să devină comandanţi ai forţelor care încearcă să-i oprească. Testul ăsta e pentru a salva lumea, Bean.

  Pentru prima dată de când începuse testul, Beau ii acordă atenţie.

  — Unde e Şcoala de Luptă?

  — Pe o staţie orbitală în spaţiu. Dacă te descurci suficient de bine la test, o să fii astronaut, Bean!

  Nu apăru nici un fel de înflăcărare copilărească pe faţa lui. Doar calcul.

  — N-am făcut bine până acum, nu-i aşa? întrebă.

  — Rezultatele testelor de până acum arată că eşti prea prost ca să mergi şi să respiri în acelaşi timp.

  — Pot s-o iau de la capăt?

  — Da, mai am o serie de teste, zise sora Carlotta.

  — Dă-mi-le.

  În timp ce-i aducea setul alternativ îi zâmbi, încercând să-l facă să se relaxeze.

  — Deci vrei să fii astronaut, asta e? Sau vrei să faci parte din Flota Internaţională?

  El o ignoră.

  De data asta termină totul, chiar dacă testele erau concepute astfel încât să nu fie terminate în timpul alocat. Nu obţinuse punctajul maxim, dar era pe aproape. Atât de aproape, încât nimeni nu crezu rezultatele.

  Ea îi dădu un alt set de teste, de data aceasta destinate copiilor mai mari – testele standard, de fapt, pe care le făceau copiii de şase ani aleşi pentru Şcoala de Luptă la vârsta normală. Nu se descurcă la fel de bine şi la acestea; erau prea multe experienţe pe care nu le trăise încă, pentru a fi în stare să înţeleagă conţinutul unor întrebări. Dar se descurcă remarcabil de bine. Mai bine decât orice elev pe care îl testase ea vreodată.

  Şi ea, care crezuse că Ahile era cel care avea potenţial! Cel mic, copilaşul ăsta, era cu adevărat uluitor. Nimeni n-ar fi crezut că îl găsise pe stradă, trăind la limita înfometării.

  O suspiciune îşi făcu loc în mintea ei, şi după ce se termină cel de-al doilea test şi ea înregistra rezultatele, punându-le deoparte, se lăsă pe spate în scaun, îi zâmbi copilului cu ochi întunecaţi şi-l întrebă:

  — A cui a fost ideea cu familiile copiilor de pe stradă?

  — A lui Ahile, spuse Bean. Sora Carlotta aşteptă.

  — Oricum, a fost ideea lui să-i spună familie.

  Ea aşteptă în continuare. Dacă îi dădea timp, mândria ar fi scos multe lucruri la suprafaţă.

  — Dar să avem un huligan care să-i protejeze pe cei mici a fost planul meu, zise Bean. I-am spus lui Poke şi ea s-a gândit şi a hotărât să-l aplice, dar a făcut o singură greşeală.

  — Ce greşeală?

  — A ales pentru a ne proteja un huligan nepotrivit.

  — Vrei să spui pentru că nu a putut-o apăra de Ulise? Bean râse amar şi lacrimile îi alunecară pe obraz.

  — Ulise umblă pe undeva lăudându-se cu ce are de gând să facă.

  Sora Carlotta înţelese, dar nu vru să accepte.

  — Atunci, tu ştii cine a ucis-o?

  — Eu i-am spus să-l omoare. I-am spus că nu e potrivit. Am văzut asta pe faţa lui, când zăcea acolo la pământ, am văzut că n-o s-o ierte niciodată. Dar el e calculat. A aşteptat mult. N-a luat niciodată pâine de la ea. Asta ar fi trebuit s-o facă atentă. Nu trebuia să se ducă singură la el.

  Acum plângea cu adevărat.

  — Am crezut că mă proteja pe mine. Pentru că eu i-am spus prima dată să-l omoare. Am crezut că încerca să-l convingă să nu mă omoare.

  Sora Carlotta încercă să-şi stăpânească emoţia din glas.

  — Crezi că eşti în pericol din cauza lui Ahile?

  — Acum, că ţi-am spus, sunt, zise el. Şi, după un moment de gândire: Deja eram. El nu uită. El se răzbună, întotdeauna.

  — Îţi dai seama că Ahile nu mi se părea aşa mie, sau lui Hazie. Adică Helga. Nouă ne ne părea… civilizat.

  Bean o privi ca pe o nebună.

  — Nu asta înseamnă să fii civilizat? Să poţi aştepta să obţii ceea ce vrei?

  — Tu vrei să pleci din Rotterdam şi să mergi la Şcoala de Luptă ca să poţi scăpa de Ahile.

  Bean aprobă din cap.

  — Dar ceilalţi copii? Crezi că sunt în pericol?

  — Nu, zise Bean. El e tăticu' lor.

  — Dar nu şi al tău. Chiar dacă a împărţit pâinea cu tine.

  — A îmbrăţişat-o şi a sărutat-o, zise Bean. I-am văzut la docuri, ea l-a lăsat s-o sărute şi apoi i-a spus ceva despre o promisiune, iar eu am plecat, dar când mi-am dat seama am fugit înapoi, nu putea fi aşa mult, am alergat doar pe lângă vreo şase clădiri, şi ea era moartă şi cu ochii scoşi, plutind în apă, lovindu-se de docuri. El e capabil să te sărute şi apoi să te ucidă, dacă te urăşte suficient de mult.

  Sora Carlotta bătu darabana cu degetele pe tăblia mesei.

  — Ce dilemă!

  — Ce-i aia o dilemă?

  — Aveam de gând să-l testez şi pe Ahile. Cred că ar putea intra la Şcoala de Luptă.

  Trupul lui Bean se încorda.

  — Atunci nu mă trimite pe mine. Ori eu, ori el.

  — Chiar crezi că… Vocea i se stinse. Crezi că o să încerce să te omoare acolo?

  — Să încerce? Glasul îi suna dispreţuitor. Ahile nu se mulţumeşte să încerce.

  Sora Carlotta ştia că trăsătura de care vorbea Bean, acea hotărâre lipsită de milă, era unul din lucrurile care se căutau la Şcoala de Luptă. îl făcea pe Ahile mai interesant pentru ei decât Bean. Acolo ei puteau reorienta o asemenea violenţă criminală spre un scop bun.

  Dar civilizarea huliganilor de pe stradă nu fusese ideea lui Ahile. Bean fusese cel care se gândise la aşa ceva. Părea incredibil ca un copil atât de mic s-o conceapă şi s-o ducă la îndeplinire. Trofeul era acest copil, nu cel care trăia pentru o răzbunare rece. Un lucru era sigur. Ar fi fost o greşeală să-i aducă pe amândoi. Cu siguranţă putea să-l ia pe celălalt de pe străzi şi să-l ducă într-o şcoală aici, pe Pământ. Ahile ar fi devenit, desigur, cu adevărat civilizat, atunci când disperarea vieţii pe Stradă nu i-ar mai împinge pe copii să-şi facă unul altuia asemenea lucruri oribile.

  Apoi realiză la ce nonsens se gândea. Nu disperarea vieţii pe stradă îl împinsese pe Ahile s-o ucidă pe Poke. Ci mândria. Ca şi Cain, care crezuse că ruşinea era un motiv suficient ca să-şi omoare fratele. Ca şi luda, care nu ezitase sa sărute înainte de a ucide. Cum de se gândise să considere răul ca un produs mecanic al privaţiunilor? Toţi copiii străzii sufereau de frică şi foame, neajutorare şi disperare. Dar nu toţi deveneau asasini calculaţi, cu sânge rece.

  Asta dacă Bean avea dreptate.

  Dar ea nu se îndoia că Bean îi spusese adevărul. Dacă Bean minţea, însemna că trebuia să renunţe la a mai judeca firea copiilor. Gândindu-se acum, Ahile îi părea un şmecher alunecos. Un linguşitor. Tot ceea ce spunea urmărea să impresioneze. Dar Bean vorbea puţin, şi vorbea cinstit atunci când o făcea. Şi era mic, iar teama şi durerea lui erau reale.

  Bineînţeles, şi el spusese ca un copil să fie ucis.

  Dar numai pentru ca reprezenta un pericol pentru ceilalţi. Nu din mândrie.

  Cum pot eu să judec? Oare nu Iisus ar trebui să-i judece pe vii şi pe morţi? De ce e în mâinile mele, când nu eu sunt cea potrivită?

  — Te rog să rămâi aici, Bean, până trimit rezultatele testelor tale celor care iau deciziile la Şcoala de Luptă. Aici eşti în siguranţă.

  El coborî privirea, aprobă din cap, apoi lăsă capul în poală şi începu să plângă.

  Ahile se întoarse în adăpost de dimineaţă.

  — Nu mai puteam sta departe, spuse. Ce-i prea mult strică.

  Îi duse la masă ca de obicei. Dar Poke şi Bean nu erau acolo.

  Apoi Sergentul îşi făcu rondul, trăgând cu urechea pe ici, pe colo, vorbind cu alţi copii, uneori şi cu adulţii, ca să afle ce se întâmplă, orice ar fi putut fi de folos. De la hamalii de la docurile Wijnhaven află despre cadavrul găsit de dimineaţă în râu. O fetiţă. Sergentul află unde era ţinut corpul până la sosirea autorităţilor. Nu se sfii, se duse direct la trupul acoperit cu o prelată şi fără să ceară voie nimănui ridică prelata şi se uită la ea.

  — Ce faci, băiete?

  — O cheamă Poke, zise el.

  — O cunoşti? Ştii cine ar fi putut s-o ucidă?

  — Un băiat pe nume Ulise, el a omorât-o, zise Sergentul. Apoi dădu drumul prelatei şi rondul lui luă sfârşit.

  Ahile trebuia să afle că temerile lui fuseseră justificate, că Ulise lovea pe oricine putea din familie.

  — N-avem altceva de făcut decât să-l omorâm, spuse Sergentul.

  — A fost destulă vărsare de sânge, zise Ahile. Dar mă tem că ai dreptate.

  Câţiva copii plângeau. Unul explică:

  — Poke mi-a dat să mănânc când eram pe moarte.

  — Gura, zise Sergentul. Mâncăm mai bine acum decât atunci când Poke era şef.

  Ahile puse o mână pe braţul Sergentului ca să-i liniştească.

  — Poke a făcut tot ce putea face şeful unei cete. Ea m-a introdus în familie. Deci, într-un fel, tot ce vă aduc eu, ea vă aduce.

  Toţi dădură solemn din cap. Un puşti întrebă:

  — Crezi că Ulise l-a omorât şi pe Bean?

  — Mare pagubă, făcu Sergentul.

  — Orice pierdere din familia mea e importantă, zise Ahile. Dar e de ajuns. Dacă Ulise nu pleacă imediat din oraş, e mort. Răspândeşte zvonul, Sergentule. Să se ştie pe străzi că provocarea rămâne valabilă. Ulise n-are ce căuta în nici o cantină din oraş până nu mă înfruntă. El a decis aşa, când a băgat cuţitul în ochii lui Poke.

  Sergentul îl salută şi o luă la fugă. Întruchiparea eficienţei.

  Doar că în timp ce alerga, plângea. Pentru că nu spusese nimănui cum murise Poke, că ochii ei erau o rană însângerată. Poate că Ahile aflase pe alte căi, poate că auzise deja, dar nu pomenise nimic până nu se întorsese Sergentul cu noutăţile. Poate. Sergentul ştia adevărul. Ulise nu ridicase mâna asupra nimănui. Ahile o făcuse. Aşa cum îi atenţionase Bean de la început. Ahile n-o s-o ierte niciodată pe Poke pentru că l-a învins. O omorâse acum pentru a putea da vina pe Ulise. Şi stătea acolo vorbind despre cât fusese ea de bună şi cum trebuiau ei să-i fie recunoscători ei că tot ce le aducea Ahile de fapt ea le aducea.

  Deci Bean avusese tot timpul dreptate. În toate privinţele. Poate că Ahile era un bun tătic pentru familie, dar era şi un ucigaş, şi nu ierta niciodată.

  Poke ştia asta. Bean o avertizase, ea ştia, dar cu toate astea îl alesese pe Ahile drept tătic. Îl alesese şi apoi murise din cauza asta. Fusese ca Iisus despre care le vorbea Helga la cantină în timp ce mâncau. Murise pentru poporul ei. Iar Ahile era ca Dumnezeu. Îi făcea pe oameni să plătească pentru păcatele lor, indiferent care ar fi fost ele.

  Important era să fie de partea lui Dumnezeu. Asta îi învăţa Helga, nu-i aşa? Să se pună bine cu Dumnezeu.

  O să mă pun bine cu Ahile. O să-l onorez ca tătic, desigur, ca să pot supravieţui până mă fac destul de mare ca să mă descurc singur.

  Cât despre Bean, ei bine, el era inteligent, dar nu suficient de inteligent ca să rămână în viaţă, şi dacă nu eşti destul de inteligent ca să rămâi în viaţă, mai bine să mori.

  Când Sergentul ajunse la primul colţ de stradă ca să răspândească vestea că Ahile i-a pus interdicţie lui Ulise la toate cantinele din oraş, nu mai plângea. Durerea dispăruse. Acum nu mai era vorba decât despre supravieţuire. Sergentul ştia că, deşi Ulise nu omorâse pe nimeni, avusese totuşi intenţia, şi încă era important pentru siguranţa familiei ca el să moară. Moartea lui Poke era o scuză suficientă ca să ceară ca ceilalţi tătici să se dea deoparte şi să-l lase pe Ahile să se înfrunte cu el. După ce se va termina totul, Ahile va fi şeful tuturor familiilor din Rotterdam. Iar Sergentul va sta lângă el, cunoscând secretul răzbunării lui, dar fără să-l spună nimănui, pentru că doar aşa Sergentul, familia şi toţi copiii străzii din Rotterdam vor putea supravieţui.

  AMINTIRI

  — Am greşit în legătură cu primul. Testele sunt bune, dar nu are caracterul potrivit Şcolii de Lupta.

  — Asta nu reiese din testele pe care mi le-ai arătat.

  — E foarte isteţ. Dă răspunsurile corecte, dar nu sunt adevărate.

  — Şi ce test ai folosit ca să determini asta?

  — A comis o crimă.

  — Mda, asta ar fi o problemă. Şi celălalt? Ce-aş putea face cu un copil atât de mic? Peştii mici îi arunc în general înapoi în râu.

  — Antrenează-l. Hrăneşte-l. Va creşte.

  — N-are nici măcar un nume.

  — Ba are.

  — Bean? Ăsta nu e un nume, e o gluma.

  — În final n-o să mai fie.

  — Ţine-l tu până împlineşte cinci ani. Fă ce poţi mai bun din el şi arată-mi atunci rezultatele.

  — Mai sunt şi alţi copii

  — Nu, soră Carlotta. În toţi anii ăştia de căutări, el e cel mai bun pe care l-ai găsit. Şi nu mai e timp să cauţi altul. Învaţă-l pe ăsta câte ceva, şi atunci toată munca ta nu va fi fost în zadar, cel puţin din punctul de vedere al F. I.

  — Mă sperii când spui că nu mai e timp.

  — Nu văd de ce. Creştinii aşteaptă de milenii sfârşitul lumii

  — Dar lumea nu se sfârşeşte.

  — Deocamdată.

  La început, Bean nu fu interesat decât de mâncare. Era destulă. Mânca tot ce îi puneau în faţă. Mânca până se sătura – cuvânt miraculos, care până acum nu avusese înţeles pentru el. Mânca până se ghiftuia. Mânca până i se făcea rău. Mânca atât de des, încât trebuia să iasă afară în fiecare zi, câteodată de două ori pe zi. Făcea haz pe tema asta cu sora Carlotta.

  — Nu fac decât să mănânc şi să fac caca, zicea.

  — Ca animalele pădurii, răspundea călugăriţa. E timpul să începi să-ţi câştigi singur hrana.

  Bineînţeles, îi dădea deja lecţii zilnice de aritmetică, ca să-l aducă „la nivel”, deşi niciodată nu specifica nivelul la care se gândea. îi lăsa de asemenea timp să facă mişcare, iar uneori erau ore la care îl punea să stea jos şi să încerce să rememoreze fiecare detaliu din amintirile lui de demult. O fascina în special locul curat. Dar acolo existau limitări ale memoriei. Era foarte mic pe atunci, şi avea un limbaj foarte sărăcăcios. Totul era un mister. Îşi amintea că se căţărase pe grilajul de la pat şi căzuse pe podea. Nu putea merge bine. Era mai uşor să meargă de-a buşilea, dar îi plăcea să meargă în picioare pentru că aşa făceau oamenii mari. Se agăţa de obiecte şi se sprijinea de pereţi făcând progrese la mersul pe două picioare, şi se târa numai când avea de traversat un spaţiu deschis.

  — Trebuie să fi avut opt sau nouă luni, spuse sora Carlotta. Majoritatea oamenilor nu au amintiri atât de vechi.

  — Îmi amintesc că erau toţi supăraţi. De asta am coborât din pat. Toţi copiii aveau necazuri.

  — Toţi copiii?

  — Cei mici, ca mine. Şi cei mai mari. Nişte adulţi au intrat, s-au uitat la noi şi au plâns.

  — De ce?

  — Ceva rău. Ştiam că o să se întâmple ceva rău tuturor celor din paturi. Aşa că am fugit. N-am fost eu primul. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu ceilalţi. I-am auzit pe adulţi ţipând şi înfuriindu-se când au găsit paturile goale. Eu m-am ascuns de ei. Nu m-au găsit. Poate i-au găsit pe ceilalţi, poate nu. Tot ce ştiu e că atunci când am ieşit din ascunzătoare paturile erau goale şi în cameră era foarte întuneric, cu excepţia unui indicator luminos pe care scria Ieşire.

  — Ştiai să citeşti pe atunci? Părea sceptică.

  — Când am ştiut să citesc, mi-am reamintit literele de pe indicator, spuse Bean. Au fost singurele litere pe care le-am văzut atunci. Bineînţeles că mi le-am amintit.

  — Deci erai singur, paturile erau goale şi era întuneric.

  — S-au întors. I-am auzit vorbind. Cele mai multe dintre cuvinte nu le înţelegeam. M-am ascuns iar. Şi când am ieşit, dispăruseră până şi paturile. în locul lor erau pupitre şi dulapuri. Un birou. Nu, nu ştiam nici ce e acela birou, dar acum ştiu ce e şi-mi amintesc că asta deveniseră camerele. Birouri. Oamenii intrau ziua şi lucrau acolo, la început doar puţini, dar ascunzătoarea mea nu mai era sigură dacă lucrau oameni acolo. Şi-mi era foame.

  — Unde te-ai ascuns?

  — Haide, că ştii. Nu-i aşa?

  — Dacă ştiam, nu întrebam.

  — Ai văzut cum am reacţionat când mi-ai arătat toaleta.

  — Te-ai ascuns în WC?

  — În rezervorul din spate. Era greu de ridicat capacul. Şi nici nu era confortabil înăuntru. Nu ştiam la ce foloseşte. Dar oamenii au început să-l folosească, iar apa urca şi cobora şi piesele se mişcau, şi m-am speriat. Aşa cum ţi-am spus, mi-era foame. De băut era destul, doar că făcusem chiar eu pipi. Scutecul îmi era aşa de plin de apă, încât a căzut. Eram în pielea goală.

  — Bean, tu îţi dai seama ce-mi spui? Ai făcut toate astea înainte de a împlini un an?

  — Tu ai zis cât eram de mare. Pe atunci nu ştiam nimic despre vârstă. M-ai pus să-mi aduc aminte. Cu cât îţi povestesc mai mult, cu atât îmi amintesc mai mult. Dar dacă nu mă crezi…

  — Eu… Te cred. Dar cine erau ceilalţi copii? Ce era locul unde ai trăit, locul acela curat? Cine erau adulţii? De ce i-au luat pe ceilalţi copii? S-a petrecut ceva ilegal, asta e sigur.

  — Oricum, zise Bean, m-am bucurat să ies din toaletă.

  — Dar ai spus că erai în pielea goală. Ai plecat aşa de acolo?

  — Nu, am fost găsit. Am ieşit din toaletă şi m-a găsit un adult.

  — Ce s-a întâmplat?

  — M-a luat acasă. Aşa am făcut rost de rufe. Pe atunci le spuneam rufe.

  — Vorbeai.

  — Puţin.

  — Şi adultul ăsta te-a luat acasă şi ţi-a cumpărat rufe.

  — Cred că era îngrijitorul. Acum ştiu mai multe despre muncă şi cred că asta era. Lucra noaptea, dar nu avea uniformă ca paznicii.

  — Ce s-a întâmplat?

  — Atunci am aflat pentru prima dată despre legal şi ilegal. Nu era legal ca el să aibă un copil. L-am auzit strigând unei femei ceva despre mine şi n-am înţeles mare lucru, dar în final ştiu că el a pierdut şi ea a câştigat, şi el a început să-mi vorbească despre faptul că trebuie să plec, aşa că am plecat.

  — Te-a lăsat pur şi simplu pe stradă?

  — Nu, eu am plecat. Acum cred că avea de gând să mă dea altcuiva, şi părea speriat, aşa că am plecat înainte s-o facă. Dar nu mai eram dezbrăcat şi înfometat. A fost de treabă. După ce am plecat, pot paria că n-a mai avut necazuri.

  — Şi de atunci ai început să trăieşti pe stradă.

  — Oarecum. Am găsit câteva locuri unde mi-au dat să mănânc. Dar de fiecare dată ceilalţi copii, mai mari, dacă vedeau că primesc de mâncare veneau ţipând şi cerşind, iar oamenii nu-mi mai dădeau mâncare pentru ca să nu fiu îmbrâncit de cei mari sau să-mi ia mâncarea din mână. Îmi era frică. Odată, un copil mai mare s-a înfuriat atât de rău pe mine că mănânc că mi-a băgat un băţ pe gât şi m-a făcut să vomit ce mâncasem. Chiar a încercat să mănânce el, dar n-a putut, i-a venit şi lui să vomite. Asta a fost perioada cea mai urâtă. M-am ascuns tot timpul după aia. M-am ascuns. Mereu.

  — Şi ai murit de foame.

  — Am privit, zise Bean. Am mâncat câte ceva. Când şi când. N-am murit.

  — Nu.

  — Am văzut destui care au murit. Mulţi copii morţi. Şi mari, şi mici. M-am tot întrebat câţi din ei erau din locul acela curat.

  — L-ai recunoscut pe vreunul?

  — Nu. Niciunul nu arăta ca şi când ar fi trăit în locul curat. Toţi erau flămânzi.

  — Bean, îţi mulţumesc că mi-ai spus toate astea.

  — Tu m-ai întrebat.

  — Îţi dai seama că un bebeluş n-ar fi putut supravieţui timp de trei ani?

  — Atunci înseamnă că sunt mort.

  — Eu… Eu cred că Dumnezeu a avut grijă de tine.

  — Da. Da, sigur. De ce n-a avut grijă de toţi copiii ăia care au murit?

  — I-a luat lângă inima Lui şi-i iubeşte.

  — Atunci înseamnă că pe mine nu m-a iubit?

  — Nu, te iubeşte şi pe tine, El…

  — Pentru că dacă avea atâta grijă de mine mi-ar fi dat să mănânc din când în când.

  — El te-a adus la mine. Are un plan măreţ pentru tine, Bean. Poate că tu nu ştii care e, dar Dumnezeu nu te-a ţinut ca prin minune în viaţă fără un motiv.

  Bean obosise să discute despre asta. Părea aşa de fericită când vorbea despre Dumnezeu, dar el nici măcar nu-şi dăduse încă seama ce este Dumnezeu. într-un fel, ea voia să pună în seama lui Dumnezeu fiecare lucru bun, dar când era ceva rău fie nu aducea vorba de El, fie găsea un motiv pentru care lucrul respectiv să fie în final bun. Din punctul de vedere al lui Bean, copiilor morţi le-ar fi fost mai bine vii, doar cu ceva mai multă hrană. Dacă Dumnezeu îi iubea atât de mult, şi putea face tot ce vrea, atunci de ce nu era mai multă mâncare pentru copiii aceia? Iar dacă Dumnezeu voia ca ei să moară, de ce nu-i lăsase să moară mai repede, sau să nu se fi născut deloc, astfel ca ei să nu aibă atâtea necazuri şi să nu se mai zbată atâta să supravieţuiască, dacă el tot urma să-i ia lângă inima lui? Nimic din toate astea nu avea logică pentru Bean şi, cu cât îi explica mai mult sora Carlotta, cu atât înţelegea mai puţin. Căci dacă exista cineva răspunzător, atunci acesta ar fi trebuit să fie cinstit, iar dacă nu era cinstit de ce s-ar fi bucurat atât sora Carlotta că el era răspunzător?

  Dar când încerca să-i spună asemenea lucruri, ea se supăra şi vorbea şi mai mult despre Dumnezeu şi folosea cuvinte pe care el nu le cunoştea, şi deci era mai bine s-o lase să spună ce vrea ea şi să nu se certe.

  Cititul îl fascina. Şi numerele. Le adora. Era grozav de bine să aibă hârtie şi creion ca să scrie cuvinte.

  Şi hărţile. La început ea nu-l învăţă despre hărţi, dar erau câteva pe pereţi, iar formele lor îl fascinau. Se căţăra până la ele şi citea cuvintele scrise, şi într-o zi văzu numele râului şi îşi dădu seama că liniile albastre erau râuri, iar zonele cu şi mai mult albastru erau locuri cu apă mai multă decât într-un râu, apoi îşi dădu seama că unele din celelalte cuvinte erau aceleaşi nume care erau scrise pe indicatoarele de pe străzi şi astfel realiză că lucrul acela era într-un fel o imagine a Rotterdamului, şi atunci totul deveni logic. Rotterdam-ul aşa cum l-ar fi văzut o pasăre, dacă toate clădirile ar fi fost invizibile şi toate străzile ar fi fost goale. Găsi adăpostul lor, şi locul unde murise Poke, şi tot felul de alte locuri.

  Când sora Carlotta află că înţelegea harta, se entuziasma, îi arătă hărţi în care Rotterdam-ul era doar un pachet de linii şi una pe care nu era decât un punct, şi alta pe care era atât de mic, încât nu putea fi văzut, dar ea ştia unde ar fi trebuit să fie. Bean nu-şi dăduse seama până acum că lumea era atât de mare. Şi că existau atâţia oameni.

  Dar sora Carlotta se tot întorcea la harta Rotterdam-ului, încercând să-l facă să-şi amintească unde erau locurile din amintirile lui. Totuşi nimic nu mai era la fel pe hartă, nu era uşor, şi-i luă ceva timp să-şi dea seama care erau locurile unde oamenii îi dăduseră de mâncare. I le arătă Carlottei şi ea făcu un semn chiar pe hartă, la fiecare loc. După un timp observă că toate acele locuri erau grupate într-o singură zonă, oarecum înşirate, şi dacă trăgeau o linie de unde o găsise pe Poke înapoi prin timp ajungeau la…

  La locul curat.

  Numai că era prea greu. Fusese prea speriat când părăsise locul curat cu îngrijitorul. Nu ştia unde era. Şi adevărul era, după cum spunea chiar sora Carlotta, că îngrijitorul putea locui oriunde în raport cu locul curat.

  Deci tot ce putea găsi urmând în sens invers drumul lui Bean era apartamentul îngrijitorului, cel puţin cel în care locuise cu trei ani în urmă. Şi chiar şi aşa, ce putea să ştie îngrijitorul?

  Putea să ştie unde era locul curat. Şi abia acum înţelese Bean: era important pentru sora Carlotta să afle de unde venea el.

  Să afle cine era el cu adevărat.

  Doar că… el ştia deja cine e cu adevărat. Încercă să-i spună.

  — Sunt aici. Asta sunt eu cel adevărat. Nu mă prefac.

  — Ştiu asta, zise ea râzând şi-l îmbrăţişa, ceea ce era bine. Se simţea bine. Când ea începuse prima dată să facă asta, el nu ştia ce să facă cu mâinile. Trebuise să-i arate cum s-o îmbrăţişeze şi el. Văzuse nişte copii – cei cu mamă şi tată – făcând asta, dar întotdeauna crezuse că se ţin strâns ca să nu cadă pe stradă şi să se piardă. Nu ştia că asta te face să te simţi bine. Trupul surorii Carlotta avea părţi tari şi părţi moi şi era foarte ciudat s-o îmbrăţişeze. Se gândea la Poke şi Ahile îmbrăţişându-se şi sărutându-se, dar nu voia s-o sărute pe sora Carlotta, şi chiar după ce se obişnui cu îmbrăţişările nu vru s-o facă. O lăsa să-l strângă în braţe. Dar nu se gândi niciodată s-o facă el. Pur şi simplu nu-i trecea prin minte.

  Ştia că uneori îl îmbrăţişa în loc să-i explice unele lucruri, şi asta nu-i plăcea. Nu voia să-i spună de ce era important să găsească locul curat, şi îl lua în braţe şi zicea „O, dragul de tine” sau „O, bietul băiat”. Dar asta nu însemna decât că era vorba de ceva mai important decât voia să spună, şi credea că el e prea prost sau prea ignorant ca să înţeleagă dacă ar fi încercat să-i explice.

  Încercă să-şi amintească cât mai multe, doar că acum nu-i mai spunea ei totul pentru că nici ea nu-i spunea lui totul şi nu era cinstit Va găsi locul curat de unul singur. Fără ea. Şi apoi o să-i spună, dacă va hotărî el că e bine pentru el ca ea să ştie. Pentru că ce s-ar întâmpla dacă ea ar considera un răspuns greşit? L-ar lăsa din nou pe străzi? Nu l-ar mai lăsa să meargă la şcoala din cer? Pentru că asta îi promisese la început, abia după ce dăduse testele îi spusese că se descurcase foarte bine, dar nu putea să meargă în cer decât după ce împlinea cinci ani şi poate nici atunci pentru că decizia nu era întru totul a ei, şi atunci el înţelese că ea s-ar putea să nu aibă puterea să-şi ţină toate promisiunile. Nici măcar cea de a-l feri de Ahile. De aceea trebuia sa afle de unul singur.

  Studie harta. Îşi imagină locurile. Vorbi cu sine în timp ce adormea, vorbi şi se gândi şi rememora, încercând să-şi readucă în minte faţa îngrijitorului, şi camera în care trăia, şi scările de afară unde femeia cea rea stătuse şi ţipase la el.

  Într-o zi, când consideră că-şi amintise suficient, Bean se duse la toaletă – îi plăceau toaletele, îi plăcea să tragă apa, deşi îl speria să vadă lucrurile dispărând aşa – şi în loc să se întoarcă în clasa surorii Carlotta, o luă în partea opusă pe condor şi ieşi pe uşă în stradă, şi nimeni nu încercă să-l oprească.

  Abia atunci îşi dădu seama de greşeală. Fusese atât de preocupat să-şi amintească locuinţa îngrijitorului, încât nu-i trecuse prin cap că habar n-avea unde se află locul acesta pe hartă. Nu era într-o parte a oraşului pe care o cunoştea. De fapt, nici măcar nu părea a fi din aceeaşi lume. În locul unei străzi pline de oameni care împingeau cărucioare sau mergeau pe jos, pe biciclete sau pe role dintr-un loc în altul, strada era aproape goală, şi peste tot erau parcate maşini. Nu era nici măcar un singur magazin. Doar case şi birouri, sau case transformate în birouri cu firme mici la intrare. Singura clădire diferită era cea din care tocmai ieşise. Era masivă şi pătrată şi mai mare decât celelalte, dar nu avea nici o firmă la intrare.

  Ştia unde trebuia să meargă, dar nu ştia cum să ajungă de aici acolo. Iar sora Carlotta va începe în curând să-l caute.

  Primul lui gând fu să se ascundă, dar îşi aminti că ca ştia toată povestea cu ascunsul din locul curat, deci şi ea s-ar fi gândit la fel şi l-ar fi căutat într-o ascunzătoare apropiată de clădirea cea mare.

  O luă la fugă. Era surprinzător de puternic acum. Simţea că putea fugi tot atât de repede cum zboară o pasăre, şi n-ar fi obosit, ar fi putut alerga la nesfârşit. Până la colţ şi după aceea pe o altă stradă.

  Apoi pe altă stradă, şi pe încă una, până s-ar fi rătăcit, doar că fusese complet rătăcit de la început şi când eşti complet rătăcit nu te poţi rătăci şi mai mult. Pe când mergea şi alerga de-a lungul şi de-a latul străzilor şi străduţelor, îşi dădu seama că nu avea altceva de făcut decât să găsească un canal sau un curs de apă şi acesta l-ar fi condus la râu sau la un loc pe care să-l recunoască. Aşa că la primul pod urmări în ce direcţie curge apa şi alese străzile pe care să rămână în apropierea ei. Încă nu ştia unde se află, dar cel puţin îşi făcuse un plan.

  Planul funcţiona. Ajunse la râu şi merse de-a lungul lui până recunoscu, departe şi parţial ascuns de un cot al cursului de apă, Maasboulcvard, care ducea la locul unde fusese ucisă Poke.

  Cotul râului îl ştia de pe hartă. Ştia unde erau toate semnele surorii Carlotta. Ştia că trebuie să treacă de locul unde trăise când era pe străzi pentru a se apropia de acela unde locuia îngrijitorul. Asta nu era uşor, deoarece acolo era cunoscut, iar sora Carlotta poate pusese chiar poliţia să-l caute şi ei ar fi căutat acolo pentru că acolo erau toţi copiii străzii şi s-ar fi aşteptat ca el să redevină copil al străzii.

  Ceea ce uitau ei era că lui Bean nu-i mai era foame. Şi dacă nu-i mai era foame, nu se mai grăbea.

  O luă pe ocolite. Departe de râu, departe de zona oraşului unde trăiau copiii străzii. Ori de câte ori străzile începeau să se aglomereze, el lărgea cercurile şi se ţinea departe de locurile pline de lume. Îşi petrecu restul zilei şi cea mai mare parte din următoarea făcând un ocol atât de mare, încât la un moment dat părăsi Rotterdam-ul, văzu un fel de peisaj de tară ca în poze – pământ cultivat şi drumuri construite mai ridicate faţă de terenul din jur. Sora Carlotta îi explicase odată că cele mai multe terenuri agricole erau sub nivelul mării, şi numai digurile mari opreau marca să nu năvălească peste pământ şi să-l acopere. Dar Bean ştia că n-o să se apropie vreodată de vreunul din diguri. Oricum, nu mergând pe jos.

  Se întoarse în oraş, în districtul Schiebroek, şi a doua zi târziu după-amiaza recunoscu numele străzii Rindijk, iar în curând găsi o stradă care o intersecta şi al cărei nume îl cunoştea, şi auzi vorbindu-se într-o limbă necunoscută. Fiindcă acum putea citi firma de deasupra restaurantului, îşi dădu seama că era armean, şi probabil în acea limbă vorbea femeia.

  Pe unde o luase ca să ajungă aici? Simţise mirosul mâncării când trecea pe acolo? Merse puţin în sus şi-n jos, într-o parte şi-n alta, ca să se orienteze.

  — Ce faci aici, grasule?

  Erau doi puşti de vreo opt ani. Scangalagii, dar nu huligani. Probabil făceau parte dintr-o ceată. Nu, dintr-o familie, acum când Ahile schimbase totul. Dacă schimbarea ajunsese şi în partea asta a oraşului.

  — Trebuia să mă întâlnesc aici cu tăticul meu, zise Bean.

  — Cine e tăticu' tău?

  Bean nu era sigur dacă ei înţelegeau prin „tătic” tatăl său sau tăticul „familiei”. Riscă totuşi şi spuse „Ahile”. Ei îl luară în râs.

  — E departe, jos, la râu, de ce s-ar întâlni aici cu un gras ca tine?

  Dar batjocura lor n-avea importanţă – important era că reputaţia lui Ahile se răspândise atât de departe în oraş.

  — Nu trebuie să vă explic vouă treburile lui, zise Bean. Şi toţi copiii din familia lui Ahile sunt graşi ca mine. Atât de bine mâncăm.

  — Sunt toţi scunzi ca tine?

  — Am fost mai înalt, dar am pus prea multe întrebări, spuse Bean împingându-i şi traversând Rozenlaan spre zona în care era cel mai probabil să se afle apartamentul îngrijitorului.

  Ei nu-l urmăriră. Era magia numelui lui Ahile – sau poate bravada lui Bean care care le dăduse de înţeles că nu se temea de ei.

  Nu i se părea nimic familiar. Continuă să se învârtă ca să vadă dacă recunoaşte locurile privind din direcţia în care ar fi trebuit să meargă după ce părăsise apartamentul îngrijitorului. Nu-i fu de folos. Hoinări până se întunecă, şi chiar şi după aceea.

  Până ce, din întâmplare, se trezi la picioarele unui felinar, încercând să citească un indicator, când o serie de iniţiale zgâriate pe stâlp îi atraseră atenţia. PvDVM. Habar n-avea ce înseamnă, nu se gândise la ele în cursul încercărilor sale de a-şi aminti, dar acum ştia că le mai văzuse şi înainte. Şi nu o dată. Le văzuse de mai multe ori. Apartamentul îngrijitorului era foarte aproape.

  Se întoarse încet, cercetând zona, şi-l văzu. Un mic bloc de apartamente cu scări şi în interior, şi în exterior.

  Îngrijitorul locuia la ultimul etaj. Parterul, primul etaj, al doilea etaj, al treilea. Bean se duse la cutiile de scrisori şi încercă să citească numele, dar erau puse prea sus pe perete şi numele erau şterse, iar unele etichete lipseau cu totul.

  Adevărul era că nu ştiuse niciodată numele îngrijitorului. N-avea nici un motiv să creadă că l-ar fi recunoscut chiar dacă ar fi reuşit să citească plăcuţele de pe cutiile de scrisori.

  Scara exterioară nu ducea până la ultimul etaj. Probabil fusese construită pentru un cabinet medical de la primul etaj. Şi pentru că era întuneric, uşa din capătul scărilor era încuiată.

  Nu avea altceva de făcut decât să aştepte. Fie aştepta toată noaptea, iar dimineaţa intra în clădire pe una dintre uşi, fie cineva avea să se întoarcă acasă noaptea, iar Bean se strecura înăuntru în urma lui.

  Aţipi şi se trezi, adormi şi se trezi din nou. Se temea să nu-l vadă vreun poliţist şi să-l alunge, şi când se trezi a doua oară renunţă să se mai amăgească că stă de pază, se târî sub scări şi se ghemui acolo să-şi petreacă noaptea.

  Îl trezi râsul unui beţiv. Era încă întuneric, şi începuse să plouă puţin – totuşi nu cât să picure de pe scară: hainele lui erau uscate. Scoase capul să vadă cine râde. Erau un bărbat şi o femeie, amândoi ameţiţi de alcool, bărbatul pipăind-o şi ciupind-o pe furiş, ea apărându-se fără convingere.

  — Nu poţi aştepta? zise ea.

  — Nu, răspunse el.

  — O să adormi fără să faci nimic.

  — De data asta nu, zise el. Apoi vomită.

  Ea păru dezgustată şi se îndepărtă de el. El o urmă clătinându-se.

  — Acum mă simt mai bine, spuse. O să fie bine.

  — Preţul a crescut, zise ea cu răceală. Şi să te speli pe dinţi înainte.

  — Bineînţeles că mă spăl pe dinţi.

  Erau chiar la intrarea în clădire. Bean aşteptă să se strecoare după ei.

  Apoi îşi dădu seama că nu mai trebuie să aştepte. Bărbatul era îngrijitorul din vremurile trecute.

  Bean ieşi din umbră.

  — Mulţumesc că l-ai adus acasă, îi spuse el femeii. Amândoi îl priviră surprinşi.

  — Tu cine eşti? întrebă îngrijitorul.

  Bean o privi pe femeie cu ochii mari.

  — Sper că nu e chiar atât de beat, zise. Se întoarse spre îngrijitor: Mama n-o să se bucure să te vadă că vii iar acasă în halul ăsta.

  — Mama! făcu îngrijitorul. Despre cine dracu' vorbeşti?

  Femeia îl îmbrânci pe îngrijitor. Era atât de dezechilibrat, încât bâjbâi până la zid, apoi se lăsă să cadă în fund pe trotuar.

  — Ar fi trebuit să-mi dau seama, zise ea. Mă duci acasă la soţia ta?

  — Nu sunt căsătorit, spuse îngrijitorul. Copilul ăsta nu-i al meu.

  — Sunt convinsă că spui adevărul în ambele cazuri, zise femeia. Dar ar fi totuşi bine să-l laşi să te ajute să urci scările. Mama te aşteaptă.

  Se îndepărtă.

  — Şi cei patruzeci de guldeni ai mei? întrebă el plângăcios, cunoscând deja răspunsul.

  Ea făcu un gest obscen şi dispăru în noapte.

  — Bastard nenorocit, făcu îngrijitorul.

  — Trebuia să-ţi vorbesc între patru ochi, zise Bean.

  — Cine dracu eşti? Cine e mama ta?

  — Sunt aici ca să aflu asta, spuse Bean. Eu sunt copilul pe care l-ai găsit şi l-ai adus acasă. Acum trei ani.

  Bărbatul îl privi stupefiat.

  Brusc apăru o lumină, apoi alta. Bean şi îngrijitorul erau scăldaţi în raze de lumină intermitente. Patru poliţişti îi înconjurară.

  — Nu te osteni să fugi, puştiule, spuse un poliţist. Nici tu, domnule Distracţie.

  Bean recunoscu vocea surorii Carlotta.

  — Nu sunt infractori, zise ea. Vreau doar să vorbesc cu ei. Acasă la el.

  — M-ai urmărit? o întrebă Bean.

  — Ştiam că-l cauţi, răspunse ea. Nu voiam să mă amestec până nu-l găseşti. În caz că te crezi isteţ, tinere, află că am interceptat patru cuţitari şi doi codoşi care umblau după tine.

  Bean făcu ochii mari.

  — Crezi că am uitat cum să mă descurc cu ei? Sora Carlotta ridică din umeri.

  — Nu voiam să fie asta prima dată când faci o greşeală în viaţă.

  Avea o notă de sarcasm în glas.

  — După cum ţi-am spus, n-am avut ce afla de la Pablo de Noches. E un imigrant care trăieşte doar ca să plătească prostituatele. Unul dintre rataţii inutili atraşi aici de când Olanda a devenit teritoriu internaţional.

  Sora Carlotta stătuse răbdătoare, aşteptând ca inspectorul să-şi încheie seria de „ţi-am spus eu”. Dar când vorbi despre oameni inutili, nu se putu abţine să nu-l contrazică.

  — A luat copilul ăsta, zise. L-a hrănit şi a avut grijă de el. Inspectorul o contrazise.

  — Aveam nevoie de încă un copil al străzii? Pentru că numai asta pot face oamenii ca el.

  — N-ai învăţat chiar nimic de la el, zise sora Carlotta. Ai aflat locul unde a fost găsit copilul.

  — Iar cei care au închiriat clădirea pe atunci sunt de negăsit. Un nume de companie care n-a existat niciodată. Nimic de care să ne legăm. N-avem cum să le luăm urma.

  — Dar acest nimic tot e ceva. Ţi-am spus că oamenii ăştia au avut mulţi copii acolo, şi au închis în grabă, luându-i pe toţi copiii, în afară de unul. Îmi spui că firma a folosit un nume fals şi nu i se poate da de urmă. Deci, din experienţa ta, asta nu-ţi spune nimic despre ceea ce se petrecea în clădirea aia?

  Inspectorul ridică din umeri.

  — Ba da. Era evident o fermă de organe. Ochii surorii Carlotta se umplură de lacrimi.

  — Asta e singura posibilitate?

  — În familiile bogate se nasc o mulţime de copii cu probleme, zise inspectorul. Există o piaţă ilegală pentru organe de copii şi sugari. Noi închidem fermele de organe ori de câte ori aflăm unde sunt. Poate că ne apropiasem prea mult de ferma asta şi ei au mirosit ceva şi au închis prăvălia. Dar în tot departamentul nu avem nici un document referitor la vreo fermă de organe descoperită în perioada respectivă. Deci e posibil să fi închis din alt motiv. Până la urmă, n-avem nimic.

  Răbdătoare, sora Carlotta ignoră incapacitatea lui de a observa valoarea acestei informaţii.

  — De unde provin copiii?

  Inspectorul o privi fără expresie. Ca şi cum ar fi crezut că ea îi cere să-i explice realităţile vieţii.

  — La ferma de organe, zise ea. De unde au copiii? Inspectorul ridică din umeri.

  — De obicei, avorturi în stadii avansate ale sarcinii. Aranjamente cu clinicile, mită. Chestii de astea.

  — Asta e singura sursă?

  — Ei, nu ştiu. Răpiri? Nu cred că au o pondere prea mare, nu sunt chiar atâţi copii care să treacă de sistemele de securitate ale spitalelor. Oameni care îşi vând copiii? Da, am auzit de asta. Refugiaţi săraci care ajung aici cu opt copii, şi numai după câţiva ani au doar şase, şi plâng cei care au murit, dar nu pot dovedi nimic? Nu e o pistă pe care s-o putem urma.

  — Motivul pentru care întreb, zise sora Carlotta, e că acest copil este neobişnuit. Extrem de neobişnuit.

  — Are trei braţe? întreba inspectorul.

  — E sclipitor. Precoce. A evadat din locul acela înainte de a împlini un an. Înainte de a putea merge.

  Inspectorul se gândi o clipă.

  — S-a târât?

  — S-a ascuns în rezervorul unei toalete.

  — A ridicat capacul înainte de a împlini un an?

  — A zis că i-a fost greu să-l ridice.

  — Nu, era probabil din plastic ieftin, nu porţelan. Ştii cum sunt instalaţiile din instituţiile publice.

  — Oricum, îţi dai seama de ce vreau să aflu cine sunt părinţii lui. O combinaţie miraculoasă.

  Inspectorul ridică din umeri.

  — Unii copii se nasc inteligenţi.

  — Dar există şi o componentă ereditară, inspectore. Un copil ca ăsta ar trebui să aibă părinţi… remarcabili. Părinţi care probabil strălucesc datorită propriei lor inteligenţe.

  — Poate. Sau poate nu, zise inspectorul. Adică, unii dintre refugiaţi pot să fie inteligenţi, dar trăiesc vremuri disperate. Ca să-i salveze pe ceilalţi copii, pot să vândă un sugar. E chiar un lucru inteligent. Nimic nu-i exclude pe refugiaţi ca posibili părinţi ai băiatului sclipitor pe care-l ai tu.

  — Presupun că e posibil, zise sora Carlotta.

  — Mai multe informaţii n-o să obţinem. Pentru că acest Pablo de Noches nu ştie nimic. Abia a putut să-mi spună numele oraşului din Spania de unde a venit.

  — Era beat când a fost interogat.

  — O să-l interogăm din nou când o să fie treaz, zise inspectorul. Dacă mai aflăm ceva, îţi spunem. între timp va trebui să te descurci cu ceea ce ţi-am spus deja, fiindcă nu avem mai multe date.

  — Deocamdată ştiu tot ce am nevoie, spuse sora Carlotta. Destul ca să înţeleg că acest copil e un adevărat miracol, adus de Dumnezeu pentru un scop măreţ.

  — Nu sunt catolic.

  — Dumnezeu te iubeşte în aceeaşi zi, zise sora Carlotta veselă.

  Partea a II-a.

  LANSATUL.

  EŞTI GATA?

  — Îmi aduci să îndrum un copil al străzii în vârstă de cinci ani?

  — Ai văzut rezultatele.

  — Şi ar trebui să le iau în serios?

  — Fiindcă programul Şcolii de Luptă se bazează pe încrederea în programul nostru de testare a copiilor, da, ar trebui să iei în serios rezultatele astea. Am făcut o mică cercetare. Nici un copil n-a avut rezultate mai bune. Nici măcar vedeta ta.

  — Nu de validitatea testelor mă îndoiesc. Ci de persoana care le-a făcut.

  — Sora Carlotta e călugăriţa. N-o să găseşti niciodată o persoană mai cinstită.

  — Se ştie că oamenii cinstiţi se înşală. Doreşti cu atâta disperare, după ani de căutare, să găseşti un copil doar unul – a cărui valoare să facă toată munca asta să merite.

  — Ea l-a găsit pe el.

  — Uită-te cum l-a găsit. Primul ei raport ne informa despre Ahile, iar celălalt – Bean ăsta. Leguma asta – a apărut după ce s-a răzgândit. Atunci Ahile a dispărut, nu mai pomeneşte de el – oare a murit? Nu încerca sa obţină o operaţie la picior pentru el? Iar acum Mazăre Verde ăsta e candidatul ei.

  — El îşi spune „Bean”. La fel cum Andrew Wiggin al tău îşi spune „ Ender”.

  — Nu e Andrew Wiggin al meu.

  — Şi nici Bean nu e copilul surorii Carlotta. Daca ar fi fost tentată să facă testele de mântuială sau să le administreze incorect, de mult ar fi împins alţi şi alţi elevi în program, şi am fi ştiut deja că nu e de încredere. Dar ea n-a făcut asta niciodată. Renunţă singură la cei mai promiţători copii ai ei, apoi le găseşte loc în vreo şcoală civilă de pe Pământ. Cred că te irită mai mult pentru că ai decis deja să te concentrezi asupra lui Wiggin, şi nu vrei să-ţi fie distrasă atenţia.

  — Când mi-a slăbit mie atenţia?

  — Dacă analiza mea e greşită, îmi cer scuze.

  — Bineînţeles că o să-i acord micuţului o şansă. Chiar dacă nu am deloc încredere în testele alea.

  — Nu doar o şansă. Promovează-l. Testează-l. Provoacă-l. Nu-l lăsa să lâncezească.

  — Subestimezi programul. Noi promovăm, testam şi provocăm toţi elevii.

  — Dar unii sunt mai egali decât alţii.

  — Unii sunt mai avantajaţi de program decât alţii.

  — Abia aştept să-i spun surorii Carlotta despre entuziasmul tău.

  Sora Carlotta plânse când îi spuse lui Bean că e timpul să plece. Bean nu vărsă nici o lacrimă.

  — înţeleg că ţi-e frică, Bean, dar nu trebuie să-ţi fie, zise ea. Acolo vei fi în siguranţă, şi vei avea multe de învăţat. După cum acumulezi tu cunoştinţele, vei fi fericit acolo foarte curând. N-o să-mi simţi deloc lipsa.

  Bean clipi. Arătase oare în vreun fel că i-ar fi frică? Sau că-i va simţi lipsa?

  Nu simţea aşa ceva. Când o întâlnise pentru prima oară, poate se aşteptase să simtă ceva pentru ea. Era bună, îi dădea de mâncare, îi oferea siguranţă, îi oferea o viaţă.

  Dar apoi îl găsise pe Pablo, îngrijitorul, iar sora Carlotta era şi ea acolo să-l împiedice pe Bean să vorbească cu omul care îl salvase cu mult timp înainte de-a o face ea. Nu-i dezvăluise nimic din ceea ce spusese Pablo, nici din ce aflase despre locul curat.

  Din acel moment, încrederea dispăruse. Bean înţelese că, orice ar fi făcut sora Carlotta, n-o făcea pentru el. Se folosea de el. Nu ştia pentru ce. Poate că era ceva ce ar fi ales chiar el să facă.

  Dar ea nu-i spunea adevărul. Avea secrete faţă de el. Aşa cum şi Ahile avea secrete.

  Astfel, în lunile în care ea îi fu profesor, el deveni din ce în ce mai distant. Învăţa tot ce-i preda ea – şi multe altele pe care nu i le preda. Trecu toate testele, şi le trecu cu bine; dar nu-i arătă nimic din ceea ce ştia şi nu învăţase de la ea.

  Bineînţeles că viaţa cu sora Carlotta era mai bună decât viaţa pe străzi – nu avea nici o intenţie să se întoarcă acolo. Dar nu avea încredere în ea. Era tot timpul în gardă. Era la fel de atent cum fusese tot timpul în familia lui Ahile. Cele câteva zile de la început, când plânsese în faţa ei, când nu se mai controlase şi vorbise liber, fuseseră o greşeală pe care nu o va mai repeta. Viaţa era mai bună, dar nu era în siguranţă, şi aici nu era acasă.

  Lacrimile ei erau destul de reale, ştia asta. Ea îl iubea cu adevărat, şi i-ar fi fost dor de el dacă pleca. La urma urmelor, fusese un copil perfect, ascultător, isteţ, cuminte. Pentru ea, asta însemna că fusese „bun”. Pentru el fusese numai un mod de a-şi păstra accesul la hrană şi învăţătură. El nu era prost.

  De ce presupunea ea că-i era frică? Pentru că se temea ea pentru el. Prin urmare era posibil ca într-adevăr să existe un motiv de teamă. Va fi prudent.

  Şi de ce presupusese că-i va fi dor de ea? Pentru că ei îi va fi dor de el, şi ea nu-şi putea imagina că el nu simte ceea ce simte ea. Crease o versiune imaginară a lui. Ca în jocurile „Hai să ne prefacem” pe care ea încercase să le joace cu el de câteva ori. Fără îndoială întorcându-se la propria ei copilărie, într-o casă în care crescuse având mereu suficientă mâncare. Cât fusese pe stradă, Bean nu avusese nevoie să-şi închipuie lucruri pentru a-şi antrena imaginaţia. în schimb trebuise să-şi imagineze planuri pentru a obţine hrană, pentru a intra într-o ceată, pentru a supravieţui deşi părea a fi inutil tuturor. Trebuise să-şi imagineze când şi cum va decide Ahile să acţioneze împotriva lui fiindcă susţinuse că Poke ar fi trebuit să-l ucidă. Trebuise să-şi imagineze pericolul de după fiecare colţ, huliganii gata să pună mâna pe orice bucăţică de mâncare. O, avea multă imaginaţie. Dar nu-l interesa deloc să joace „Hai să ne prefacem”.

  Asta era jocul ei. îl juca tot timpul. Hai să ne prefacem că Bean e un băieţel cuminte. Hai să ne prefacem că Bean este fiul pe care călugăriţa nu l-ar fi putut avea niciodată. Hai să ne prefacem că Bean o să plângă când o să plece – că nu plânge acum pentru că îi e prea frică de noua şcoală, de călătoria în spaţiu, astfel că nu-şi arată emoţiile. Hai să ne prefacem că Bean mă iubeşte.

  Când înţelese, luă o hotărâre: nu-mi face nici un rău s-o las să creadă toate astea. Ea vrea foarte mult să creadă. De ce să nu-i fac acest dar? La urma urmelor, Poke m-a lăsat să stau cu ceata ei deşi nu avea nevoie de mine, pentru că asta nu-i făcea nici un rău. E genul de lucruri pe care l-ar fi făcut Poke.

  Aşa că Bean se lăsă să alunece din scaun, ocoli masa până la sora Carlotta şi o cuprinse cu braţele cât putea de mult. Ea îl ridică în poală şi-l ţinu strâns, şi lacrimile îi curgeau în părul lui. Spera să nu-i curgă şi nasul. Dar o îmbrăţişa atât cât îl îmbrăţişa şi ea, dându-i drumul numai atunci când îi dădu ea drumul. Era ceea ce ea voia de la el, singura plată pe care i-o ceruse vreodată. Pentru toate mesele, lecţiile, cărţile, limbajul, pentru viitorul lui, îi datora măcar atât, să i se alăture în acest joc de-a „Hai să ne prefacem.”

  Apoi momentul trecu. El îi cobori din poală. Ea îşi tampona ochii. Apoi se ridică, îl luă de mână şi-l conduse la soldaţii care îl aşteptau, la maşina care îl aştepta.

  Pe când se apropia de maşină îi apărură în faţă oamenii în uniforme. Nu era uniforma gri a poliţiei T. I., a agresorilor de copii, a mânuitorilor de bâte. Purtau azuriul Flotei Internaţionale, aveau o înfăţişare mai îngrijită, iar lumea care se adunase să privească nu arăta teamă, ci mai degrabă admiraţie. Aceasta era uniforma unei puteri îndepărtate, a siguranţei umanităţii, uniforma de care depindeau toate speranţele. în serviciul ei avea să intre.

  Dar el era atât de mic, iar când se uitau în jos spre el îi era frică, şi se agăţă cu putere de mâna surorii Carlotta. Oare avea să devină unul dintre ei? Va fi un bărbat într-o asemenea uniformă, ţinta unei asemenea admiraţii? Atunci de ce îi era frică?

  Mi-e frică, gândi Bean, pentru că nu văd cum aş putea deveni vreodată aşa de înalt.

  Unul dintre soldaţi se aplecă spre el pentru a-l urca în maşină. Pentru că îndrăznise să facă aşa ceva, Bean îi înfruntă privirea sfidător.

  — Pot să fac asta, zise.

  Soldatul aprobă încet şi se ridică. Bean puse piciorul pe treapta maşinii şi se săltă înăuntru. Era sus faţă de pământ, iar locul lui era alunecos şi nu prea avea sprijinitori pentru mâini. Dar reuşi şi se instala în mijlocul banchetei din spate, singura poziţie din care putea vedea printre scaunele din faţă ca să-şi facă o idee încotro mergea vehiculul.

  Unul dintre soldaţi se aşeză pe locul şoferului. Bean se aştepta ca celălalt să se urce în spate, lângă el, şi anticipă o discuţie despre dreptul lui de a sta la mijloc. Dar se aşeză pe celălalt loc din faţă. Bean rămase singur în spate.

  Privi prin geamul lateral spre sora Carlotta. încă îşi mai tampona ochii cu batista. Îi făcu cu mâna. El îi răspunse. Ea suspină. Maşina alunecă de-a lungul şinei magnetice din caldarâm. În curând erau în afara oraşului, străbătând peisajul de ţară cu l50 km/oră. În faţă era aeroportul Amsterdam, unul din cele trei din Europa de pe care se puteau lansa navete care să zboare pe orbită. Bean îşi încheiase socotelile cu Rotterdam-ul. Şi deocamdată şi cu Pământul.

  Deoarece Bean nu zburase niciodată cu un avion, nu înţelegea cum poate fi naveta diferită, iar la început părea că ceilalţi băieţi vorbesc numai despre asta. Credeam că e mai mare. Nu decolează vertical? Era o navetă veche, proastă. Nu sunt tăviţe cu mâncare! Asta din cauză că la zero G oricum nu poţi pune nimic jos, cap pătrat!

  Pentru Bean, cerul era cer, şi niciodată nu-i pasase de altceva decât dacă va ploua sau va ninge sau va fi arşiţă. Să zboare în cer nu i se părea cu nimic mai ciudat decât să zboare printre nori.

  Ceea ce-l fascina erau ceilalţi copii. Cei mai mulţi erau băieţi, şi toţi mai mari decât el. Mai dezvoltaţi. Unii îl priveau curioşi, iar în spatele lui auzi o şoaptă:

  — E copil sau păpuşă?

  Dar aluziile la înălţimea şi vârsta lui nu-l afectau. De fapt, îl surprindea că fusese doar o singură remarcă, şi aceea în şoaptă.

  Copiii îl fascinau. Erau toţi atât de graşi, atât de moi. Corpurile lor erau ca nişte perne, obrajii plini, părul lucios, hainele bine ajustate. Desigur, Bean ştia că acum avea mai multă grăsime pe el decât oricând altădată de când părăsise locul curat, dar pe el nu se vedea, ci doar pe ei, şi nu se putea abţine să nu-i compare cu copiii de pe stradă. Sergentul l-ar fi bătut pe oricare dintre ei. Ahile ar fi putut… ei, n-avea rost să se gândească la Ahile.

  Bean încercă să şi-i imagineze aliniaţi în faţa unei cantine de caritate. Sau scotocind după ambalaje de bomboane ca să le lingă. Ce glumă! Ei nu săriseră peste nici o masă în viaţa lor. Bean ar fi vrut să-i lovească atât de tare în stomac, încât să vomite tot ce mâncaseră în ziua aceea. Să-i facă să simtă durerea în intestine, rosătura foamei. Şi s-o simtă din nou a doua zi, în următoarea oră, zi şi noapte, treji sau în somn, slăbiciunea constantă în interiorul pieptului, ameţeala în spatele ochilor, durerea de cap, leşinul, umflăturile de la încheieturi, umflarea burţii, atrofierea muşchilor până nu mai ai putere să stai în picioare. Copiii ăştia nu priviseră niciodată moartea în faţă ca apoi să aleagă totuşi să trăiască. Erau încrezători. N-aveau nici o grijă.

  Copiii ăştia nu au nimic comun cu mine.

  Şi, la fel de sigur: Nu-i voi ajunge niciodată din urmă. Întotdeauna vor fi mai mari, mai puternici, mai rapizi, mai sănătoşi. Mai fericiţi. Se lăudau unul altuia, vorbeau cu nostalgie despre casă, îşi băteau joc de copiii care nu se calificaseră ca să vină cu ei, pretindeau că aflaseră cum stau de fapt lucrurile la Şcoala de Luptă. Bean nu spunea nimic. Doar asculta, urmărindu-le manevrele, unii din ei hotărâţi să-şi câştige locul în ierarhie, alţii mai tăcuţi deoarece ştiau că locul lor ar fi printre ultimii; câţiva erau relaxaţi, fără griji, pentru că nu fuseseră niciodată nevoiţi să-şi facă griji în legătură cu ierarhia din haită, fiind mereu în fruntea ei. O parte din Bean voia să se angajeze în luptă şi s-o câştige, ajungând până în vârf. Cealaltă parte îi dispreţuia pe toţi. Ce importanţă avea dacă erai câinele-şef în această haită de doi bani?

  Apoi îşi coborî privirea la mâinile lui mici şi la mâinile băiatului care stătea lângă el.

  Arăta într-adevăr ca o păpuşă în comparaţie cu ei.

  Câţiva puşti se plângeau că le e foame. Exista o regulă strictă care le interzicea să mănânce douăzeci şi patru de ore înainte de zbor, şi majoritatea acestor copii nu stătuseră niciodată atât fără să mănânce. Bean abia lua în seamă douăzeci şi patru de ore fără hrană. În ceata lui îţi făceai griji din cauza lipsei de hrană abia după o săptămână.

  Naveta decola, ca orice avion, deşi rulă mult, mult de tot înainte de a atinge viteza necesară, căci era grea. Bean fu surprins de mişcarea avionului, de cum se năpustea înainte şi totuşi părea a sta pe loc, se clătina puţin şi uneori se împiedica de parcă ar fi trecut peste iregularităţile unui drum invizibil.

  Când ajunseră la o anumită altitudine, se cuplară cu două avioane-cisternă, pentru a se alimenta cu restul combustibilului necesar atingerii vitezei de ieşire din sfera de gravitaţie. Naveta nu s-ar fi putut ridica de la sol cu atâta combustibil la bord.

  În timpul alimentării, un bărbat ieşi din cabina pilotului şi se aşeză în faţa rândurilor de scaune. Uniforma lui azurie era apretată şi perfectă, iar zâmbetul îi era la fel de scrobit, călcat şi fără pată ca şi hainele.

  — Dragii mei copii, spuse el. Unii dintre voi se pare că încă nu ştiţi să citiţi. Centurile de la scaunele voastre trebuie să rămână la locul lor pe parcursul întregii călătorii. De ce sunt atât de multe desfăcute? Plecaţi undeva?

  O serie de mici clicuri îi răspunseră ca nişte aplauze dispersate.

  — Şi mai trebuie să vă previn că oricât de enervanţi sau de ispititori ar fi ceilalţi copii, ţineţi-vă mâinile acasă. Nu uitaţi că puştii din jurul vostru au avut rezultate exact la fel de bune ca şi voi la toate testele date, şi unii din ei chiar mai bune.

  Bean gândi: asta e imposibil. Cineva trebuie să fi avut cel mai bun rezultat.

  Un băiat de pe laterală gândise aparent la fel.

  — Da, sigur, zise sarcastic.

  — Am considerat important să vă spun asta, dar pot devia, spuse bărbatul. Te rog, împărtăşeşte-ne ideea care te-a captivat într-atât încât să n-o poţi păstra doar pentru tine.

  Băiatul îşi dădu seama că făcuse o greşeală, dar se decise să insiste.

  — Cineva trebuie să aibă rezultatul cel mai bun. Bărbatul continuă să-l privească, ca şi când l-ar fi invitat să continue.

  Ca şi când l-ar invita să-şi sape mai adânc mormântul, gândi Bean.

  — Adică, aţi spus că rezultatele unuia sunt la fel de bune ca ale celorlalţi, iar ale altora sunt mai bune, dar evident asta nu e adevărat.

  Bărbatul aşteptă.

  — Asta-i tot ce-am avut de spus.

  — Te simţi mai bine? zise bărbatul. Băiatul tăcu posac.

  Fără să i se deranjeze zâmbetul perfect, bărbatul îşi schimbă tonul, şi în locul sarcasmului tăios se simţea acum o umbră de ameninţare.

  — Te-am întrebat ceva, băiete.

  — Nu, nu mă simt mai bine.

  — Cum te cheamă? întrebă bărbatul.

  — Nero.

  Câţiva copii care cunoşteau ceva istorie râseră la auzul numelui. Bean ştia multe despre împăratul Nero, dar nu râse. Ştia că dacă te cheamă Bean nu e înţelept să râzi de numele altor copii. De altfel, un astfel de nume poate fi o adevărată povară. Spunea ceva despre puterea băiatului sau despre aroganţa lui, ceva ce nu putea spune o simplă poreclă.

  Sau poate că Nero era porecla lui.

  — Doar… Nero? întrebă bărbatul.

  — Nero Boulanger.

  — Francez? Sau doar flămând?

  Bean nu înţelese gluma. Boulanger era un nume care avea ceva comun cu mâncarea?

  — Algerian.

  — Nero, eşti un exemplu pentru toţi copiii din navetă. Pentru că majoritatea sunt nişte prostuţi, cred că e mai bine să-şi păstreze pentru ei gândurile cele mai stupide. Totuşi, tu înţelegi un adevăr profund, şi anume că trebuie să-ţi dai pe faţă prostia. Să-ţi ascunzi prostia înseamnă s-o accepţi, să te ataşezi de ea, s-o protejezi. Dar dacă o expui ai şansa ca ea să fie găsită, corectată şi înlocuită cu înţelepciune. Fiţi curajoşi, ca Nero Boulanger, şi atunci când aveţi vreun gând de o asemenea măreaţă ignoranţă încât îl consideraţi inteligent, asiguraţi-vă că sunteţi auziţi, că limitările voastre mentale răsuflă ca nişte vânturi, astfel încât să aveţi şansa să învăţaţi.

  Nero mormăi ceva.

  — Auziţi – alte gaze, dar de data asta mai puţin articulate ca înainte. Spune-ne, Nero. Vorbeşte. Toţi avem de învăţat din curajul tău, oricât de idiot ar fi.

  Câţiva elevi râseră.

  — Ascultă – vânturile tale au atras alte vânturi, din partea unora la fel de proşti, pentru că-şi închipuie că-ţi sunt superiori, şi că n-ar putea la fel de uşor să fie aleşi drept exemple de intelect superior.

  Nu mai râse nimeni.

  Bean simţi un fel de teamă, căci ştia cumva că tot acest duel verbal, sau mai degrabă asalt verbal unilateral, tortura aceasta, expunerea în public constituiau o cale ocolită de a ajunge la el. Nu-şi dădea seama cum de simţea asta, căci omul în uniformă nu-i aruncase mai mult de o privire fugară, iar Bean nu scosese nici un sunet, nu făcuse nimic care să atragă atenţia asupra lui. Şi totuşi ştia că el, şi nu Nero, va primi în final cea mai crudă lovitură a pumnalului acelui om.

  Apoi Bean înţelese de ce era sigur că se va întoarce împotriva lui. Discuţia se transformase într-o ceartă urâtă despre cine are rezultatele cele mai bune dintre cei din navetă. Iar Bean presupunea, la fel de fără motiv, că el era copilul cu cele mai bune rezultate.

  Imediat ce se gândi la asta îşi dădu seama că e absurd. Copiii ăştia erau toţi mai mari decât el şi crescuseră având cu mult mai multe avantaje. El o avusese numai pe sora Carlotta drept profesor – sora Carlotta şi, desigur, strada, deşi prea puţine din lucrurile învăţate acolo îi fuseseră utile la teste. Nu se putea ca el să aibă cele mai bune rezultate.

  Cu toate acestea ştia, cu siguranţă absolută, că această discuţie era plină de pericole pentru el.

  — Ţi-am spus să vorbeşti, Nero. Aştept.

  — Tot nu văd de ce e o prostie ceea ce am spus, zise Nero.

  — În primul rând, a fost o prostie pentru că eu am autoritate totală aici, iar voi deloc, deci pot să-ţi fac viaţa mizerabilă şi tu nu ai nici o putere ca să te aperi. Câtă inteligenţă îşi trebuie ca să-ţi ţii gura închisă şi să eviţi să atragi atenţia asupra ta? Care ar putea fi cea mai evidenta decizie pe care s-o iei când eşti confruntat cu o distribuţie a puterii atât de inegală?

  Nero se făcu mic în scaunul lui.

  — În al doilea rând, se pare că m-ai ascultat nu ca să afli informaţii folositoare, ci ca să încerci să-mi găseşti o eroare de logică. Asta ne spune că ai fost obişnuit să fii mai inteligent decât profesorii tăi, şi că îi ascultai numai ca să-i prinzi făcând greşeli şi să le dovedeşti celorlalţi elevi cât eşti tu de deştept. Este un mod atât de stupid şi fără sens de a-i asculta pe profesori, încât e clar că vei pierde luni întregi înainte de a-ţi da seama că singura tranzacţie care contează este transferul informaţiilor utile de la adulţii care le posedă la copiii care nu le posedă, şi că vânarea greşelilor e o pierdere de timp criminală.

  Bean nu era de acord. Pierderea de timp criminală scotea în evidenţă greşelile. Vânarea lor – observarea lor – era esenţială. Dacă în propriul tău cap nu faci distincţie între informaţiile folositoare şi informaţiile eronate, atunci nu înveţi deloc, pur şi simplu înlocuieşti ignoranţa cu convingeri greşite, ceea ce nu e un progres.

  Oricum, din declaraţia bărbatului era adevărată partea despre inutilitatea de a vorbi. Dacă ştiu că un profesor greşeşte şi nu spun nimic, atunci rămân singurul care ştiu, şi asta îmi dă un avantaj asupra celor care îl cred pe profesor.

  — În alt treilea rând, continuă bărbatul, ceea ce am spus doar pare imposibil şi contradictoriu pentru că tu nu gândeşti dincolo de suprafaţa faptelor. De fapt nu e deloc absolut necesar şi adevărat ca o persoană să aibă cel mai bun rezultat din naveta asta. Pentru că sunt multe teste, fizice, mentale, sociale, psihosociale, şi de asemenea multe feluri de a defini noţiunea de„cel mai bun”, căci poţi fi potrivit pentru funcţia de comandant din punct de vedere fizic sau social sau psihosocial. Copiii care au cele mai bune rezultate în ceea ce priveşte rezistenţa pot să nu aibă rezultate bune privind forţa; copiii cu memoria cea mai bună se poate să nu aibă rezultate bune la analiză previzională. Copiii cu aptitudini sociale remarcabile pot fi mai slabi la aprecierea recompenselor. Începi să înţelegi de ce superficialitatea gândirii tale te-a condus la o concluzie inutilă şi stupidă? Nero aprobă din cap.

  — Să-ţi auzim din nou vânturile, Nero. Vorbeşte când îţi recunoşti erorile la fel de tare ca atunci când le faci.

  — Am greşit.

  Nu mai era nici un băiat în navetă care să nu fi preferat să moară decât să fie în locul lui Nero în acel moment. Totuşi Bean simţi un fel de invidie, deşi nu înţelegea de ce ar fi invidiat victima unei asemenea torturi.

  — Totuşi, zise bărbatul, se întâmplă ca greşeala ta să fie mai mică la bordul acestei navete decât ar fi fost pe orice altă navetă plină de boboci lansaţi spre Şcoala de Luptă. Şi ştii de ce?

  El alese să nu răspundă.

  — Ştie cineva de ce? Poate ghici cineva? Invit la speculaţii.

  Nimeni nu acceptă invitaţia.

  — Atunci lăsaţi-mă să aleg eu un voluntar. E aici un copil numit – oricât de imposibil ar suna – „Bean”. îl rog pe acest băiat să vorbească.

  Începe, gândi Bean. Era îngrozit, dar era şi emoţionat, pentru că era ceea ce îşi dorise, fără să ştie de ce. Uită-te la mine. Vorbeşte cu mine, tu, cel care ai puterea, tu, cel care deţii autoritatea.

  — Sunt aici, domnule, zise Bean.

  Bărbatul făcu un adevărat show căutându-l cu privirea, incapabil să vadă unde se află Bean. Bineînţeles că se prefăcea – ştia exact unde stătea Bean încă înainte de a începe să vorbească.

  — Nu-mi dau seama de unde ţi se aude vocea. Vrei să ridici mâna?

  Bean ridică imediat mâna. Spre ruşinea lui, văzu că mâna lui nici măcar nu ajungea la nivelul spătarului scaunului din faţă.

  — Tot nu te pot vedea, zise bărbatul, cu toate că era limpede că putea. Îţi dau voie să-ţi desfaci centura şi să te ridici în picioare pe scaun.

  Bean se execută imediat, desfăcându-se din hamuri şi sărind în picioare. Era cu puţin mai înalt decât scaunul din faţă.

  — A, acolo erai, zise ofiţerul. Bean, fii amabil şi fă speculaţii asupra acestui fapt: de ce în această navetă Nero are mai multe şanse să aibă dreptate decât în oricare alta?

  — Poate că cineva de aici are cele mai bune rezultate la mai multe teste.

  — Nu doar la mai multe teste, Bean. La toate testele legate de intelect. La toate testele psihologice. La toate testele legate de comandă. La absolut toate. Rezultate mai bune decât oricine altcineva din această navetă.

  — Deci am avut dreptate, spuse Nero din nou sfidător.

  — Nu, n-ai avut, zise bărbatul. Pentru că acest copil remarcabil, cel care a avut rezultatele cele mai bune la toate testele privitoare la comandă, se întâmplă să aibă cele mai slabe rezultate la testele fizice. Şi ştiţi de ce?

  Nu răspunse nimeni.

  — Bean, dacă tot eşti în picioare, poţi să presupui de ce acest copil a avut cele mai slabe rezultate fizice?

  Bean ştia că i se înscenase ceva. Şi refuză să ascundă răspunsul evident. O să spună, cu toate că întrebarea era pusă astfel încât să-i facă pe ceilalţi să-l deteste. La urma urmelor l-ar li detestat oricum, indiferent cine ar fi răspuns.

  — Poate are cele mai slabe rezultate la testele fizice pentru că e foarte, foarte mic.

  Mulţi băieţi mormăiră, dezgustaţi de răspuns. De aroganţa şi vanitatea pe care le dovedea. Dar omul în uniformă aprobă cu gravitate.

  — După cum era de aşteptat de la un băiat atât de capabil, ai perfectă dreptate. Numai statura neobişnuit de mică a acestui băiat l-a împiedicat pe Nero să presupună în mod corect că există un copil cu rezultate mai bune decât ale tuturor. Se întoarse spre Nero: Ai fost atât de aproape de o mare prostie, zise, şi totuşi… chiar dacă ai fi avut dreptate, ar fi fost doar din întâmplare. Un ceas oprit e corect de două ori pe zi. Acum stai jos, Bean, şi pune-ţi centura. Realimentarea s-a terminat şi o să plecăm.

  Bean se aşeză. Simţea ostilitatea celorlalţi copii. Acum nu putea face nimic în privinţa asta, şi oricum nu era sigur că era un dezavantaj. Ceea ce conta era o problemă mult mai dificilă: de ce ofiţerul îi înscenase asta? Dacă scopul era să-i facă pe copii să concureze unul cu altul, ar fi putut să distribuie o listă cu rezultatele tuturor la teste, ca să poată vedea fiecare unde se plasează. În schimb, Bean fusese scos în evidenţă. Deja era cel mai mic, şi ştia din experienţă că asta făcea din el o ţintă pentru impulsurile pline de răutate ale inimii huliganilor. De ce desenaseră un cerc mare în jurul lui şi toate săgeţile acelea arătând spre el, desemnându-l practic drept ţinta urii şi temerilor tuturor?

  Desenaţi-vă ţintele, ţintiţi. O să mă descurc atât de bine la şcoală, încât într-o zi eu o să reprezint autoritatea, şi atunci n-o să mai conteze dacă vă place de mine. O să conteze de cine îmi place mie.

  — După cum vă amintiţi, zise bărbatul, înainte ca Nero Băcanul să înceapă să dea vânturi pe gură, începusem să spun ceva. Vă spuneam că, deşi unii copii v-ar putea părea victime clare ale pateticei voastre dorinţe de supremaţie în situaţii în care nu sunteţi siguri că veţi fi recunoscuţi drept eroii care vă credeţi, va trebui să vă controlaţi, nu să daţi cu pumnul sau să ciupiţi, să daţi palme şi să loviţi, nici să faceţi remarci provocatoare sau să chicotiţi ca nişte porci doar pentru că cineva vă pare o victimă uşoară. Motivul pentru care ar trebui să vă abţineţi să faceţi aşa ceva ţine de faptul că nu ştiţi cine din acest grup vă deveni în viitor comandantul vostru sau amiral atunci când voi sunteţi abia căpitani. Şi dacă o să credeţi fie şi pentru o singură clipă că el va uita cum îl trataţi acum, astăzi, atunci chiar sunteţi proşti. Dacă vor fi buni comandanţi, vă vor folosi eficient în luptă, indiferent cât de mult vă dispreţuiesc. Dar nu sunt obligaţi să vă ajute să avansaţi în carieră. Nu sunt obligaţi să vă educe şi să vă tragă după ei. Nu trebuie să fie cumsecade şi iertători. Să vă gândiţi la asta. Cei pe care îi vedeţi în jur într-o zi vă vor da ordine care vor hotărî dacă veţi trăi sau veţi muri. Vă sugerez să vă străduiţi să le câştigaţi respectul, nu să încercaţi să-i doborâţi ca să vă lăudaţi ca nişte boboci prin curtea şcolii.

  Bărbatul îi adresă din nou lui Bean un zâmbet rece.

  — Şi pariez că acest Bean plănuieşte deja să fie într-o zi amiralul care să vă dea tuturor ordine. Plănuieşte chiar că îmi va ordona mie să stau singur de pază la un observator de pe vreun asteroid până o să mi se topească oasele din cauza osteoporozei şi o să mă scurg în jurul staţiei ca o amibă.

  Bean nu se gândise nici o clipă la o viitoare competiţie între el şi acest ofiţer. Nu avea dorinţe de răzbunare. El nu era Ahile. Ahile era prost. Iar acest ofiţer era prost dacă credea că Bean gândeşte aşa. Fără îndoială, omul presupunea că Bean îi va fi recunoscător fiindcă îi avertizase pe ceilalţi să nu se ia de el. Dar de Bean se luaseră ticăloşi mai duri decât ar fi putut fi cei de aici; nu avea nevoie de „protecţia” ofiţerului, care doar adâncise prăpastia dintre Bean şi ceilalţi copii. Dacă Bean ar fi pierdut câteva bătăi ar fi fost umanizat, poate acceptat. Dar aici nu vor fi bătăi. Nu va fi uşor să ridice punţi.

  Aceasta era cauza supărării pe care bărbatulului i se păru că o vede pe faţa lui Bean.

  — Să-ţi spun ceva, Bean. Nu-mi pasă ce o să-mi faci. Pentru că numai inamicul contează. Gândacii. Şi dacă tu o să ajungi amiralul care să ne aducă victoria asupra Gândacilor şi să facă Pământul un loc sigur pentru omenire, atunci poţi să mă pui să-mi mănânc singur măruntaiele, începând cu fundul, şi tot o să-ţi spun: mulţumesc, domnule! Gândacii sunt inamicul. Nu Nero. Nu Bean. Nici măcar eu. Deci ţineţi-vă departe unul de altul.

  Rânji din nou, trist.

  — În plus, ultima dată când cineva a încercat să se ia de alt copil a ajuns să zboare prin navetă la zero G şi şi-a rupt braţul. E una din legile strategiei. Până când eşti sigur că eşti mai tare decât duşmanul, faci manevre, nu te angajezi în bătălie. Consideraţi asta drept prima lecţie la Şcoala de Luptă.

  Prima lecţie? Nu e de mirare că tipul ăsta a fost pus să însoţească elevii în navetă şi nu să le predea. Dacă ai urma aceasta mostră de înţelepciune, ai fi paralizat în faţa unui duşman puternic. Câteodată trebuie să te angajezi în luptă chiar dacă eşti slab. Nu aştepta până când ştii că eşti mai tare. Devii mai tare prin orice mijloace poţi, şi pentru asta loveşti surprinzător, linguşeşti, înjunghii în spate, ataci punctele slabe, înşeli, minţi, faci tot ce e de făcut pentru a ajunge în vârful piramidei.

  Poate că tipul ăsta chiar era cel mai tare fiind singurul adult într-o navetă plină de copii, dar dacă ar fi fost un puşti pe străzile din Rotterdam, ar fi „manevrat” spre înfometare într-o lună. Dacă înainte n-ar fi fost omorât numai pentru că vorbea ca şi când pisatul i-ar fi fost parfum.

  Ofiţerul se întoarse şi se îndreptă spre cabina de control.

  Bean strigă după el.

  — Cum vă numiţi?

  Bărbatul se întoarse şi-l fixă cu o privire obosită.

  — Deja faci planuri pentru ordinele care să-mi strivească boaşele, Bean?

  Bean nu răspunse. Doar îl privi în ochi.

  — Sunt căpitanul Dimak. Altceva mai vrei să ştii? Mai bine să afle acum decât mai târziu.

  — Sunteţi profesor la Şcoala de Luptă?

  — Da, zise. Coborând să luăm încărcături de băieţi şi fete, noi eliberăm Pământul. Din cauza ta, faptul că sunt în această navetă înseamnă că vacanţa mea s-a terminat.

  Avioanele de realimentare se desprinseră şi se ridicară deasupra lor. Ba nu, nava lor se scufunda. Iar coada cobora mai mult decât restul navetei.

  Storuri de metal se lăsară peste ferestre. Se simţeau ca şi cum ar fi căzut repede, tot mai repede… până când, cu un urlet care le făcu să le tremure oasele, rachetele se aprinseră şi naveta începu să se ridice din nou, mai sus, mai repede, mai repede, până când Bean simţi că o să fie împins prin spătarul scaunului.

  Apoi… linişte.

  Linişte, apoi un val de panică. Cădeau din nou, dar de data asta nu mai exista direcţia spre în jos, ci doar greaţă şi frică.

  Bean închise ochii. Nu-i fu de ajutor. Îi deschise din nou, încercând să se reorienteze. Nici o direcţie nu-i oferea echilibrul. Dar cât fusese pe străzi învăţase să nu cedeze în faţa greţei – o mare parte din hrana pe care fusese nevoit să o mănânce era deja puţin stricată, iar el nu-şi permitea să o scuipe. Aşa că intră în rutina antigreaţă – respiraţie profundă, concentrare asupra mişcării degetelor pentru a-şi distrage atenţia. Şi, după un timp surprinzător de scurt, se obişnui la zero G. Atât timp cât nu se aştepta ca vreo direcţie să însemne jos, era în regulă.

  Ceilalţi puşti nu aveau rutina lui, sau poate erau mai sensibili la brusca şi implacabila pierdere de echilibru. Acum motivul interzicerii mâncării înainte de lansare devenea clar. Multora le venea să vomite, dar neavând ce să verse nu existau nici murdărie, nici miros.

  Dimak se întoarse în navetă, de data asta mergând pe tavan. Drăguţ, gândi Bean. Începu o altă predică, de data asta despre cum să scapi de premisele planetare în legătură cu direcţiile şi gravitaţia. Oare aceşti copii erau atât de proşti, încât să aibă nevoie să li se spună ceva atât de evident?

  În timpul predicii, Bean îşi petrecu timpul observând de câtă forţă era nevoie ca să se mişte în centurile lui largi. Toţi ceilalţi erau suficient de mari pentru ca centurile să fie confortabil strânse şi să prevină mişcările. Doar Bean avea ceva spaţiu de manevră. El singur crease o mare parte din acesta. Era hotărât ca atunci când vor ajunge la Şcoala de Luptă să aibă o oarecare dexteritate la zero G. Îşi imagina că poate într-o zi, în spaţiu, supravieţuirea lui va depinde de cât de bine va şti ce forţă îi trebuie ca să-şi mişte corpul, şi apoi ce forţă îi trebuie ca să se oprească. Să ştie asta în mintea lui nu era nici pe jumătate atât de important pe cât era să ştie cu trupul. Să analizezi lucrurile era bine, dar nişte reflexe bune îţi pot salva viaţa.

  UMBRA LUI ENDER

  — În mod normal, rapoartele tale despre un grup proaspăt lansat sunt scurte. Câţiva scandalagii, un incident, sau – în cel mai bun caz – nimic.

  — Sunteţi liber să nu luaţi în considerare oricare parte a raportului meu, domnule.

  — Domnule? O, ce aspru şi milităros suntem azi.

  — Care parte a raportului meu o consideraţi exagerată?

  — Consider acest raport un cântec de dragoste.

  — Îmi dau seama că poate părea o linguşeală faptul că folosesc la fiecare lansare tehnica pe care aţi folosit-o cu Ender Wiggin…

  — O foloseşti la fiecare lansare?

  — După cum aţi observat, domnule, dă rezultate interesante. Provoacă o sortare imediată.

  — O sortare pe categorii care altfel nu ar exista. Cu toate acestea accept complimentele pe care acţiunea ta le implică. Dar şapte pagini despre Bean – fii serios, chiar ai aflat atât de multe dintr-o reacţie care a fost înainte de toate o supunere în tăcere?

  — Exact asta vreau să spun, domnule. Nu a fost deloc supunere. A fost – eu îmi desfăşuram experimentul, dar mă simţeam de parcă al lui ar fi fost ochiul cel mare care priveşte prin microscop, iar eu specimenul de pe lamelă.

  — Deci te-a enervat.

  — Ar fi enervat pe oricine. E un tip rece, domnule. Şi totuşi…

  — Şi totuşi cu sânge fierbinte. Da, ţi-am citit raportul. Fiecare sclipitoare pagină.

  — Da, domnule.

  — Cred că ştii că se consideră a fi un sfat bun pentru noi să nu ne ataşăm de elevi.

  — Domnule?

  — Oricum, în acest caz sunt încântat că eşti atât de interesat de Bean. Pentru că, vezi tu, eu nu sunt. Îl am deja pe băiatul care cred că ne oferă cele mai bune şanse. Suntem totuşi destul de presaţi, din cauza nenorocitelor de teste falsificate ale lui Bean, să-i acordam o atenţie specială. Foarte bine, o să aibă parte de ea. Tu o să i-o acorzi.

  — Dar, domnule…

  — Poate nu deosebeşti un ordin de o invitaţie.

  — Mă îngrijorează că… presupun că deja are o părere proastă despre mine.

  — Bine. Atunci te va subestima. Doar dacă nu consideri că proasta lui părere ar putea fi corectă.

  — În comparaţie cu el, domnule, s-ar putea ca toţi să fim cam greoi.

  — Misiunea ta e să-l supraveghezi îndeaproape. Încearcă să nu-l venerezi.

  În acea primă zi la Şcoala de Luptă, Bean nu avea în minte decât supravieţuirea. Nimeni nu l-ar fi ajutat – mica şaradă a lui Dimak din navetă făcuse ca asta să-i fie clar. Aranjaseră să fie înconjurat de… ce? în cel mai bun caz de rivali, în cel mai rău, de duşmani. Deci, din nou ca pe stradă. Ei, asta nu era chiar atât de rău. Bean supravieţuise pe stradă. Şi ar fi continuat să supravieţuiască, chiar dacă sora Carlotta nu l-ar fi găsit. Şi chiar şi Pablo – Bean ar fi reuşit chiar daca Pablo, îngrijitorul, nu l-ar fi găsit în toaleta din locul curat.

  Aşa că privi. Ascultă. Tot ce învăţau ceilalţi trebuia să înveţe şi el la fel de bine, poate chiar mai bine. Şi în plus, trebuia să înveţe ceea ce alţii nu vedeau – influenţele din grup, strategiile Şcolii de Luptă. Cum se înţelegeau profesorii unii cu alţii. Unde era puterea. Cui îi era frică şi de cine. Fiecare grup avea şefii săi, lingăii, rebelii, oile sale. În fiecare grup existau legături puternice şi legături vulnerabile, prietenii şi ipocrizii. Minciuni în interiorul unor minciuni în interiorul altor minciuni. Iar Bean trebuia să le găsească pe toate, cât mai repede posibil, pentru a descoperi nişa în care să poată supravieţui.

  Fuseseră duşi în dormitoarele lor, li se dăduseră paturi, dulapuri, mici pupitre portabile mult mai sofisticate decât cel cu care se obişnuise pe când studia cu sora Carlotta. Unii copii începuseră imediat să se joace cu ele, încercând să le programeze sau să exploreze jocurile incluse, dar pe Bean nu-l interesa asta. Sistemul computerizat al Şcolii de Luptă nu era o persoană; să-l stăpânească ar fi putut fi folositor pe termen lung, dar pe moment era irelevant. Ceea ce avea nevoie Bean să afle era în afara dormitoarelor bobocilor.

  Ajunseră în curând la dormitoare. Sosiră „dimineaţa” conform timpului spaţial – care, spre supărarea celor din Europa şi Asia, însemna ora Floridei, deoarece staţiile cele mai vechi fuseseră controlate de aici. Pentru copii, fiind lansaţi din Europa, era după-amiaza târziu, şi asta însemna că urmau să aibă o problemă serioasa din cauza diferenţei de fus orar. Dimak le explicase că leacul pentru aşa ceva erau exerciţiile fizice viguroase urmate de un somn scurt – nu mai mult de trei ore – în primele ore ale amiezii, după care urmau din nou o mulţime de exerciţii fizice ca să poată adormi noaptea la ora regulamentară de stingere pentru elevi.

  Se îngrămădiră să formeze un rând afară, pe coridor.

  — Verde-maro-verde, zise Dimak şi le arătă cum liniile acelea de pe pereţii coridorului îi conduceau mereu înapoi la dormitoarele lor.

  Bean fu îmbrâncit afară din rând de câteva ori, şi ajunse tocmai la coadă. Nu-i păsa – o simplă îmbrânceală nu făcea să curgă sânge şi nu lăsa vânătăi, iar la coada rândului era cel mai bun loc pentru a observa.

  Alţi puşti trecură pe lângă ei pe coridor, unii singuri, alţii în grupuri de doi sau trei, cei mai mulţi în uniforme viu colorate în modele diverse. Trecu şi un întreg grup, îmbrăcaţi toţi la fel, cu căşti şi arme sofisticate, alergând cu o hotărâre pe care Bean o găsi ciudată. O armată, gândi. Şi se îndreaptă spre o luptă.

  Nu erau atât de preocupaţi, încât să nu-i observe pe copiii nou-sosiţi mergând pe coridor, privindu-i cu evlavie. Imediat începură huiduielile.

  — Lansaţii!

  — Carne proaspătă!

  — Cine a făcut caca pe hol şi n-a curăţat?

  — Chiar şi miros a proşti!

  Dar erau doar tachinări inofensive, copiii mai mari impunându-şi supremaţia. Nimic mai mult decât atât. Nu era o ostilitate reală. De fapt erau chiar afectuoşi. Îşi aminteau că fuseseră şi ei „lansaţi”.

  Unii din lansaţii încolonaţi înaintea lui Bean erau ranchiunoşi şi răspunseră cu insulte vagi, patetice, care nu făcură decât să provoace şi mai multe huiduieli şi batjocuri din partea celorlalţi puşti. Bean văzuse copii mai mari care îi urau pe cei mici pentru că reprezentau o concurenţă pentru hrană, şi îi puneau la munci grele fără să le pese dacă le provocau moartea. Simţise lovituri adevărate, menite să rănească. Văzuse cruzime, exploatare, molestare, crimă. Acei copii n-ar fi recunoscut dragostea nici când o vedeau în faţă.

  Ceea ce îl interesa pe Bean era organizarea acestei armate, cine o conducea, cum fuseseră aleşi, care îi era scopul. Faptul că aveau propria lor uniformă însemna un statut oficial. Adică însemna că adulţii deţineau în final controlul – contrar modului în care erau organizate armatele în Rotterdam, unde adulţii încercau să-i despartă, unde ziarele scriau despre ei ca despre nişte conspiratori criminali şi nu ca despre mici cete patetice formate pentru supravieţuire.

  Aici era adevărata cheie. Tot ceea ce făceau aici copiii era modelat de adulţi. în Rotterdam, adulţii erau fie ostili, nepăsători, fie, ca Helga şi cantina ei de caritate, lipsiţi de putere. Aşa încât copiii îşi puteau forma propria lor societate fără interferenţe. Totul avea la bază supravieţuirea – cum să obţii suficientă hrană fără să fii ucis sau rănit sau bolnav. Aici existau bucătari şi medici, haine şi paturi. Puterea nu se referea la accesul la hrană – era vorba de a obţine aprobarea adulţilor.

  Asta însemnau uniformele. Adulţii le alegeau, iar copiii le purtau pentru că adulţii făceau cumva ca asta să mente osteneala.

  Deci cheia spre orice era să-i înţelegi pe profesori.

  Înainte ca trupa în uniformă să ajungă la el, toate acestea trecură prin mintea lui Bean, nu chiar în aceste cuvinte, ci ca o înţelegere clară şi aproape instantanee a faptului că în interiorul acelei armate nu era putere deloc, în comparaţie cu puterea profesorilor. Când îl văzură pe Bean, cu mult mai mic decât oricare alt copil, izbucniră în râsete, huiduind, urlând.

  — Asta nu e nici cât o balegă de mare!

  — Nu pot să cred că poate să meargă!

  — Vreau la mama!

  — Măcar e om?

  Bean nu-i băgă în seamă. Dar putu să simtă bucuria puştilor din faţa lui. Fuseseră umiliţi în navetă; acum era rândul lui Bean să fie batjocorit. Adorau asta. Îi plăcea şi lui Bean – pentru că însemna că nu era privit chiar ca un rival. Diminuându-i importanţa, soldaţii care treceau făceau ca el să fie mai în siguranţă în faţa…

  În faţa a ce? Care era pericolul aici?

  Căci trebuia să fie un pericol. Ştia asta. Întotdeauna exista un pericol. Şi întrucât profesorii aveau toată puterea, pericolul trebuia să vină de la ei. Dimak făcuse primii paşi întorcându-i pe ceilalţi copii împotriva lui. Deci copiii erau armele. Bean trebuia să ajungă să-i cunoască pe ceilalţi copii, nu pentru că ei aveau să fie problema, ci pentru că slăbiciunile lor, dorinţele lor puteau fi folosite împotriva lui de profesori. Şi, pentru a se proteja, Bean trebuia să lucreze pentru a înţelege influenţa lor asupra celorlalţi copii. Era în siguranţă aici dacă submina influenţa profesorilor. Şi totuşi acesta era cel mai mare pericol – să fie prins făcând asta.

  Îşi puseră palmele pe un scanner montat în perete, apoi alunecară în jos pe o bară – era prima dată când Bean o făcuse într-un puţ neted. în Rotterdam alunecase pe burlane, indicatoare de circulaţie, felinare. Ajunseră într-o secţiune a Şcolii de Luptă cu gravitaţie crescută. Bean nu observase cât de uşor fusese la nivelul dormitoarelor până nu simţi ce greutate avea în sala de gimnastică.

  — E doar cu puţin mai decât gravitaţia normală a Pământului, spuse Dimak. Trebuie să petreceţi cel puţin o jumătate de oră pe zi aici, altfel oasele încep să se dizolve. Şi trebuie să faceţi antrenamente, ca să vă menţineţi rezistenţa la nivel maxim. Asta e cheia – exerciţii de rezistenţa, nu să vă umflaţi muşchii. Sunteţi prea mici pentru ca trupurile voastre să suporte genul asta de antrenament, care aici se întoarce împotriva voastră. Rezistenţă, asta vrem.

  Cuvintele lui nu însemnau aproape nimic pentru copii, dar în curând antrenorul îi făcu să înţeleagă. Multă alergare, bicicletă, urcări pe scări, genuflexiuni, ridicări în mâini, flotări, dar nu greutăţi. Exista ceva echipament pentru ridicat greutăţi, dar numai pentru uzul profesorilor.

  — Ritmul vostru cardiac e monitorizat din momentul în care intraţi aici, spuse antrenorul. Dacă nu vă creşte ritmul cardiac în cinci minute de la sosire şi nu-l menţineţi ridicat în următoarele douăzeci şi cinci de minute, se trece în dosarul vostru iar eu îl văd pe panoul meu de control.

  — Şi mi se raportează şi mie, spuse Dimak. Şi se trece pe lista neagră pentru ca toată lumea să vadă că ati fost leneşi.

  Lista neagră. Deci asta era unealta folosită – umilirea în faţa celorlalţi. Stupid. De parcă lui Bean i-ar fi păsat.

  Pe Bean îl interesa panoul de control. Cum puteau ei să le monitorizeze ritmul cardiac şi să ştie ce fac, automat, din momentul în care soseau? Era cât pe ce să întrebe asta, dar găsi singurul răspuns posibil: uniforma. Era vorba de haine. Probabil un sistem de senzori. Care le furniza mai multe informaţii, nu numai ritmul cardiac. Desigur, puteau urmări orice elev oriunde s-ar fi aflat în staţie, tot timpul. Erau probabil sute şi sute de copii acolo, şi trebuiau să existe rapoarte computerizate despre locul unde se află, ritmul cardiac şi cine ştie ce alte informaţii despre ei. Exista oare undeva o cameră unde profesorii urmăreau fiecare pas făcut de ei?

  Sau poate nu era în haine. La urma urmei, trebuiseră să pună palma pe un scanner înainte de a coborî aici, cel mai probabil pentru a se identifica. Deci poate că erau senzori speciali în acea cameră.

  Era timpul să afle. Bean ridică mâna.

  — Domnule? zise.

  — Da?

  Antrenorul reacţiona cu întârziere la statura lui Bean şi un zâmbet îi înflori în colţul gurii. Aruncă o privire spre Dimak. Acesta nu zâmbi şi dădu de înţeles că ştia la ce se gândea antrenorul.

  — Monitorul pentru ritmul cardiac e în hainele noastre? Dacă scoatem o parte din haine în timp ce ne antrenăm, o să…

  — Nu aveţi voie să vă daţi jos uniformele în sala de gimnastică, spuse antrenorul. Temperatura e scăzută ca sa nu fiţi nevoiţi să vă scoateţi hainele. Veţi fi monitorizaţi tot timpul.

  Nu era chiar un răspuns, dar îi spusese ceea ce avea nevoie să ştie. Monitorizarea depindea de haine. Poate exista un identificator în haine şi la intrare palmele lor spuneau senzorilor sălii ce haine purta fiecare elev. Părea logic.

  Deci hainele erau probabil anonime din momentul în care îmbrăcai un set curat şi până te identificai undeva. Asta era important – însemna că era posibil să fii nemonitorizat şi fără să fii în pielea goală. Bean îşi închipui că în pielea goala probabil ar fi atras atenţia.

  Făcură cu toţii exerciţii şi antrenorul spuse fiecăruia dacă nu ajungea la ritmul cardiac cerut sau dacă făcea prea mult efort şi ar fi obosit prea repede. Bean îşi făcu repede o idee despre nivelul la care trebuia să lucreze şi apoi uită. Îşi amintea din reflex, nu pentru că ştia.

  Apoi veni ora mesei. Erau singuri în sala de mese – ca nou veniţi, aveau program separat în acea zi. Mâncarea era bună şi multă. Bean fu uimit când unii dintre puşti se uitară la porţiile lor plângându-se de micimea lor. Lui i se părea un festin! Bean nu putu să termine. Bucătarul îi informă pe plângăcioşi că toate cantităţile fuseseră adaptate necesităţilor alimentare ale fiecăruia – mărimea porţiei fiecărui copil apărea pe ecranul unui computer când se identificau la intrarea în sala de mese.

  Deci nu mănânci până nu pui palma pe scanner. Era important de ştiut.

  Bean constată în curând că porţia lui avea parte de atenţie oficială. Când îşi duse tava cu mâncarea pe jumătate terminată la gunoi, un sunet electronic muzical îl chemă pe nutriţionistul de serviciu să stea de vorbă cu el.

  — E prima ta zi, aşa că n-o să fim prea rigizi. Dar porţiile voastre sunt calibrate ştiinţific pentru a veni în întâmpinarea necesităţilor alimentaţiei voastre, aşa că pe viitor să mănânci tot ceea ce ţi se dă.

  Bean îl privi tăcut. Se hotărâse deja. Dacă programul de exerciţii îi făcea foame, atunci va mânca mai mult. Dar dacă se aşteptau să se îndoape, atunci se înşelau. Era destul de simplu să pună excesul de mâncare pe tăvile plângăcioşilor. Ei s-ar bucura de asta, iar Bean ar mânca exact atât cât cerea corpul. îşi amintea foarte bine foamea, dar trăise cu sora Carlotta multe luni şi ştia că poate avea încredere în apetitul lui. Un timp o lăsase să-l îmboldească să mănânce mai mult decât avea nevoie. Rezultatul fusese o senzaţie de saţietate, somnul îi era mai greu şi-i era mai greu să rămână treaz, Continuase să mănânce atât cât îi cerea corpul, lăsând foamea să-i fie ghid, şi aşa rămăsese vioi şi rapid. Era singurul nutriţionist în care avea încredere. Lasă-i pe plângăcioşi să fie greoi.

  Dimak se ridica după ce câţiva dintre ei terminaseră de mâncat.

  — Când terminaţi aici, întoarceţi-vă la dormitoare. Dacă credeţi că le puteţi găsi. Dacă nu, aşteptaţi-mă şi conduc eu ultimul grup.

  Coridoarele erau goale când ieşi Bean. Ceilalţi copii puseră palmele pe zid şi banda verde-maro-verde se aprinse. Bean îi privi plecând. Unul din ei se întoarse:

  — Nu vii?

  Bean nu spuse nimic. Nu era nimic de spus. Era evident că stătea nemişcat. întrebarea era stupidă. Puştiul se întoarse şi o porni de-a lungul coridorului spre dormitoare.

  Bean o luă în sens invers. Nu erau benzi pe perete. Ştia că era cel mai potrivit moment pentru a explora. Dacă era prins în afara zonei în care ar fi trebuit să fie, l-ar fi crezut când ar fi spus că s-a rătăcit.

  Coridorul se curba în sus şi înaintea, şi în spatele lui. Pentru ochii lui părea că urcă mereu, iar când privea înapoi, urca şi dacă s-ar fi întors ar fi ajuns în locul din care a plecat. Ciudat. Dar Dimak le explicase deja că staţia era o roată imensă, rotindu-se în spaţiu astfel încât forţa centrifugă să înlocuiască gravitaţia. Asta însemna că princicoridor de la fiecare nivel era un cerc mare, deci te întorceai întotdeauna de unde ai pornit, iar „jos” era întotdeauna spre exteriorul cercului. Bean făcu ajustările în minte. La început fu derutant să se imagineze pe sine răsturnat pe-o parte, dar apoi schimbă orientarea astfel încât să-şi imagineze staţia ca pe o roată de căruţă, cu el dedesubt indiferent cât s-ar fi rotit. Asta făcea ca oamenii de deasupra să fie cu capul în jos, dar nu-i păsa. Oriunde ar fi fost el era partea de dedesubt, şi în felul acesta „jos” rămânea „jos” şi „sus” rămânea „sus”.

  Lansaţii erau la nivelul sălii de mese, dar copiii mai mari probabil că nu, deoarece dincolo de sălile de mese şi bucătării erau numai săli de clasă şi uşi nemarcate cu scannerele pentru amprente palmare situate sus, astfel că era clar că nu copiii trebuiau să intre acolo. Ceilalţi elevi probabil puteau ajunge la aceste scannere, dar Bean n-ar fi putut nici măcar sărind. Nu conta. Nu ar fi recunoscut amprenta niciunui elev, ci doar ar fi făcut vreun adult să vină să afle ce vroia copilul să facă încercând să intre într-o încăpere unde nu avea ce căuta.

  Din obişnuinţă – sau era instinct?

  — Bean considera asemenea bariere doar nişte blocaje temporare. Ştia cum să se caţere pe ziduri în Rotterdam, cum să se suie pe acoperişuri. Deşi era scund, găsea totuşi metode de a ajunge unde avea nevoie. Uşile nu l-ar fi oprit dacă decidea că trebuie să treacă dincolo de ele. Nu avea idee cum ar fi făcut-o, dar nu se îndoia că ar fi găsit o cale. Aşa că nu era supărat. Pur şi simplu stocă informaţia până va găsi un mod în care s-o folosească.

  La fiecare câţiva metri se găsea o bară pentru coborât sau o scară pentru urcat. Ca să coboare în sala de gimnastică trebuise să se identifice. Dar aici în majoritatea cazurilor nu existau scannere. Părea logic. Cele mai multe bare şi scări foloseau doar pentru a putea trece între niveluri nu, ei le numeau punţi; era vorba de Flota Internaţională şi toţi se prefăceau că e o navă – în timp ce o singura bară ducea la sala de gimnastică, în care accesul trebuia să fie controlat ca să nu se supraaglomereze cu cei neprogramaţi. Imediat ce înţelese, Bean nu mai trebui să se gândească la asta. Se caţără pe o scară.

  La etajul superior trebuiau să fie dormitoarele elevilor mai mari. Spaţiile dintre uşi erau mai largi, şi fiecare uşă avea pe ea câte un însemn. In culorile unor uniforme – fără îndoială bazate pe culorile benzilor lor, deşi el se îndoia ca elevii mai mari aveau nevoie să-şi pună palma pe perete pentru a-şi găsi drumul – erau şi siluetele unor animale. Pe unele nu le recunoscu, dar identifică câteva păsări, nişte pisici, un câine, un leu. Orice era folosit ca simbol în Rotterdam. Nici un porumbel. Nici o musca. Numai animale nobile, sau animale recunoscute pentru curajul lor. Silueta câinelui părea un animal de pradă, cu şoldurile foarte înguste. Nu era o corcitură.

  Deci aici se întâlnesc armatele şi au drept simboluri animale, ceea ce înseamnă că-şi spun pe numele acestor animale. Armata Pisicii. Sau poate Armata Leului. Deci mai mult ca sigur nu Armata. Bean o să înveţe curând cum îşi spuneau. Închise ochii şi încercă să-şi amintească culorile şi însemnul armatei care îşi bătuse joc de el mai devreme pe coridor. Putu să vadă forma în minte, dar nu o văzu pe niciuna din uşile pe lângă care trecu. Nu conta nu merita să parcurgă tot coridorul în căutarea ei, asta n-ar fi făcut decât să mărească riscul de a fi prins.

  Şi mai sus. Alte dormitoare, alte săli de clasă. Câţi copii erau într-un dormitor? Locul era mai mare decât crezuse.

  Sună un clopoţel. Imediat, câteva uşi se deschiseră şi copiii începură să se reverse pe condor. Era timpul pentru o schimbare.

  La început Bean se simţi mai în siguranţă printre copiii mai mari, deoarece crezu că se poate pierde în mulţime, aşa cum făcea mereu la Rotterdam. Dar acest obicei era inutil aici. Nu avea de-a face cu o adunătură întâmplătoare de oameni, fiecare cu treaba lui. Poate că erau copii, dar în acelaşi timp erau şi militari. Ştiau unde ar trebui să fie fiecare, şi Bean, în uniforma lui de boboc, nu se potrivea. Aproape imediat nişte puşti mai mari îl opriră.

  — N-ai ce căuta pe puntea asta, zise unul din ei. Imediat, alţi câţiva se opriră să se uite la Bean ca şi când ar fi fost un obiect aruncat în strada de furtună.

  — Ia uite cât e de mic.

  — Bietul pici trebuie să miroasă fundurile tuturor, nu?

  — Ich!

  — Ai ieşit din zona ta, lansatule!

  Bean nu spuse nimic, uitându-se la fiecare în parte când vorbeau.

  — Care sunt culorile tale? întrebă o fată.

  Bean nu spuse nimic. Cea mai bună scuză ar fi fost că nu-şi aminteşte, deci n-ar fi putut să le numească acum.

  — E atât de mic, încât ar putea să-mi treacă printre picioare fără să-mi atingă…

  — Of, taci, Dink, asta ai spus şi când Ender…

  — Da, Ender, aşa e.

  — Doar nu crezi că ăsta e puştiul care…

  — Ender era atât de mic când a venit?

  —.spuneam, e un alt Ender?

  — Da, ca şi cum ăsta ar putea să atingă vârful clasamentelor.

  — N-a fost vina lui Ender că Bonzo nu l-a lăsat să tragă cu arma.

  — Dar e o întâmplare fericită, asta spun…

  — Asta e cel despre care vorbesc? Unul ca Ender? Cel mai bun?

  — Du-l odată la nivelul lansaţilor.

  — Vino cu mine, spuse fata, apucându-l ferm de mână. Bean o urmă supus.

  — Numele meu e Petra Arkanian, zise ea. Bean nu spuse nimic.

  — Haide, poate că eşti mic şi poate că eşti speriat, dar nu te primesc aici dacă eşti surd sau tâmpit.

  Bean ridică din umeri.

  — Spune-mi cum te cheamă, altfel îţi rup degeţelele astea scurte.

  — Bean, zise.

  — Asta nu e un nume, e o mâncare proastă. El nu spuse nimic.

  Nu mă păcăleşti, zise ea. Muţenia asta e doar o acoperire. Ai venit aici sus intenţionat.

  Păstră tăcerea, dar îşi simţi orgoliul rănit de raptul că ea îl citise atât de uşor.

  — Puştii din şcoala asta sunt aleşi pentru că sunt deştepţi şi pentru că au iniţiativă. Deci bineînţeles că ai vrut să explorezi. Chestia e că ei se aşteaptă la asta. Probabil ştiu că o faci. Aşa că n-are rost să te ascunzi. Ce-o să-ţi facă, o să-ţi dea câteva bile negre?

  Deci asta credeau cei mari despre lista neagră.

  — Tăcerea asta încăpăţânată doar o să enerveze lumea. În locul tău aş renunţa la ea. Poate că mergea cu mami şi tati, dar nu te face decât să pari recalcitrant şi ridicol, pentru că ceea ce contează oricum o să spui, aşa că de ce să nu vorbeşti pur şi simplu?

  — OK, zise Bean.

  Ea nu făcu caz de supunerea lui. Predica avusese efect, deci predica se terminase.

  — Culorile? întrebă ea.

  — Verde-maro-verde.

  — Culorile astea ale lansaţilor par a fi găsite într-o toaleta murdară, nu crezi?

  Deci şi ea era unul dintre proştii care găseau că e nostim să-ţi baţi joc de lansaţi.

  — Ca şi cum ar fi conceput totul astfel încât copiii mai mari să-şi bată joc de cei mici.

  Sau poate că nu. Poate era doar vorbărie. Era vorbăreaţă, în stradă nu erau prea mulţi vorbăreţi. Oricum, nu printre copii. Erau destui printre beţivi.

  — Sistemul de aici e cretin. Parcă ar vrea să acţionăm ca nişte copilaşi. Asta n-o să te deranjeze. La naiba, deja ai făcut pe prostuţul rătăcit.

  — Acum nu, zise el.

  — Ţine minte. Indiferent ce ai face, profesorii ştiu şi au deja vreo teorie stupidă despre personalitatea ta, sau ceva de genul ăsta. Găsesc întotdeauna o cale să folosească faptul împotriva ta, dacă vor ei, aşa că mai bine nu încerca nimic. Fără îndoială că în raportul tău scrie deja că ai făcut o scurtă călătorie în timpul când trebuia să faci nani şi asta probabil le spune că „reacţionează la insecuritate căutând să fie singur în timp ce explorează limitele noului său mediu”.

  Ultima parte o spuse cu un ton afectat.

  Poate că avea mai multe tonuri să-i arate, dar el n-o să stea prea mult prin preajmă ca să afle. Ea era în aparenţă o persoană căreia îi plăcea să-şi asume răspunderea, şi nu avusese de cine să răspundă până nu apăruse el. Nu-l interesa să devină proiectul ei. Acceptase să fie proiectul surorii Carlotta pentru că ea putea să-l ia de pe străzi şi să-l trimită la Şcoala de Luptă. Dar această Petra Arkanian ce putea să-i ofere?

  Se lăsă să alunece pe o bară, se opri în faţa primei deschideri, sări pe coridor, alergă la următoarea scară şi urcă două niveluri înainte de a ieşi pe alt coridor şi a o rupe la fugă. Ea avea probabil dreptate, dar un lucru era sigur n-avea de gând s-o lase să-l ţină de mână tot drumul înapoi spre verde-maro-verde. Dacă voia să-şi găsească locul aici, ultimul lucru de care avea nevoie era să apară ţinându-se de mână cu un copil mai mare.

  Bean era cu patru punţi deasupra nivelului sălii de mese, unde ar fi trebuit să se afle în acel moment. Erau şi aici elevi, dar nici pe departe atât de mulţi ca pe puntea inferioară. Majoritatea uşilor erau nemarcate, dar câteva erau deschise, inclusiv o arcadă largă care dădea într-o încăpere cu jocuri.

  Bean văzuse jocuri pe computer în unele baruri din Rotterdam, dar numai de la distanţă, dincolo de uşi şi printre picioarele bărbaţilor şi femeilor care intrau şi ieşeau în veşnica lor căutare a uitării de sine. Nu văzuse niciodată vreun copil jucând jocuri pe computer, decât pe ecranele din ferestrele magazinelor. Aici era de-adevăratelea, doar câţiva jucători făceau câte un joc rapid între cursuri, astfel încât sunetele fiecărui joc se distingeau limpede. Câţiva puşti jucau jocuri solitare, alţi patru jucau un joc spaţial cu un display holografic. Bean se retrase suficient de mult ca să nu intre în raza lor vizuală şi-i privi jucând. Fiecare controla un escadron de patru nave micuţe, cu scopul fie de a nimici toate celelalte flote, fie de a captura – dar fără să distrugă – nava-mamă a celorlalţi jucători, care se mişca mai încet. Învăţă regulile şi terminologia ascultându-i pe cei patru băieţi discutând în timpul jocului.

  Jocul se termină prin uzură, nu prin inteligenţă – din întâmplare, ultimul băiat ce îşi folosise navele ceva mai bine. Bean privi cum resetau jocul. Nimeni nu introduse vreo monedă. Aici jocurile erau gratis.

  Bean privi încă un joc. Fu la fel de rapid ca primul, căci fiecare băiat îşi angaja navele neîndemânatic, uitând de cele care nu luptau. Ca şi când ar fi considerat că armata lor ar fi compusă dintr-o singură navă activă şi trei rezerve.

  Poate comenzile nu permiteau altceva. Bean se apropie. Nu, era posibil să stabileşti traiectoria pentru o navă, să controlezi alta, şi alta, apoi să te întorci la prima navă şi să-i schimbi traiectoria în orice moment.

  Cum au ajuns aceşti băieţi la Şcoala de Luptă dacă asta era tot ce puteau face? Bean nu mai jucase niciodată un joc pe computer, dar văzu imediat că orice jucător competent ar fi putut învinge repede dacă ei erau cei mai buni competitori posibili.

  — Hei, piticule, vrei să joci?

  Unul din ei îl observase. Îl observaseră şi ceilalţi, desigur.

  — Da, zise Bean.

  — Ia uite la gândacul ăsta, spuse cel care îl invitase. Cine te crezi, Ender Wiggin?

  Râseră şi apoi toţi patru abandonară jocul, îndreptându-sc spre clase. Sala era goală. Era timpul pentru lecţii.

  Ender Wiggin. Şi copiii de pe coridor vorbiseră despre el. Ceva din Bean îi făcea pe aceşti copii să se gândească la Ender Wiggin. Uneori cu admiraţie, alteori cu resentimente. Probabil că acest Ender bătuse nişte copii mai mari la jocul pe computer, sau ceva de genul ăsta. Şi era în vârful clasamentelor, aşa spusese cineva. Ce fel de clasamente?

  Elevi în aceeaşi uniformă, alergând ca o armată, îndreptându-se spre luptă – ăsta era lucrul cel mai important în viaţa de aici. Exista un joc principal pe care îl jucau toţi. Locuiau în dormitoare în funcţie de echipa de care aparţineau. Clasarea fiecărui elev era raportată astfel ca toţi ceilalţi să o cunoască. Şi oricare ar fi fost jocul, adulţii îl controlau.

  Deci aşa era viaţa aici. Iar acest Ender Wiggin, oricine ar fi fost, se afla deasupra tuturor.

  Bean le amintea oamenilor de el.

  Da, asta îl făcea puţin mândru, dar îl şi irita. Era mai sigur să nu fii observat. Dar pentru că acest alt copil mic se descurcase strălucit, toţi cei care îl vedeau pe Bean se gândeau la Ender şi astfel Bean era remarcat. Libertatea lui era considerabil limitată. Aici nu avea cum să dispară, aşa cum putea să dispară în mulţimea din Rotterdam.

  Şi cui îi păsa? Aici nimeni nu-i putea face cu adevărat rău. Indiferent ce se întâmpla, atât timp cât va fi la Şcoala de Luptă nu-i va fi niciodată foame. Va avea întotdeauna un adăpost. Ajunsese în rai. Tot ce trebuia să facă era să aibă grijă să nu fie trimis acasă mai devreme. Cui îi păsa dacă oamenii îl observau sau nu? Nu avea nici o importanţă. Lasă-i pe ei să-şi facă probleme din cauza clasamentelor. Bean câştigase deja lupta pentru supravieţuire, şi după asta nici o altă competiţie nu mai conta.

  Dar chiar în timp ce gândea astfel ştiu că nu era adevărat. Pentru că lui îi păsa. Nu era suficient doar să rămâi în viaţă. Nu fusese niciodată suficient. Dincolo de nevoia de hrană fusese foamea sa pentru a afla ordinea lucrurilor, cum funcţionează ele, nevoia de a apuca ceva din lumea din jurul lui. Desigur, atunci când murea de foame se folosise de ceea ce învăţase ca să intre în ceata lui Poke şi să-i aducă destulă hrană pentru a-i ajunge câte ceva şi lui, care era ultimul în rang. Dar chiar şi după ce Ahile îi transformase într-o familie şi aveau de mâncare în fiecare zi, Bean nu încetase să fie atent, să încerce să înţeleagă schimbările, dinamica grupului. Chiar şi cu sora Carlotta făcuse eforturi încercând să înţeleagă de ce şi cum avea ea puterea să facă ceea ce făcea pentru el, şi pe ce considerente îl alesese. Trebuia să ştie. Trebuia să aibă în minte o imagine a tuturor acestor lucruri.

  La fel şi aici. Ar fi putut să se întoarcă în dormitor şi să se culce. În loc să facă aşa risca să dea de necaz doar pentru a afla lucruri pe care fără îndoială le-ar fi aflat lăsând evenimentele să-şi urmeze cursul.

  De ce am venit aici sus? Ce căutăm?

  Cheia. Lumea era plină de uşi închise, iar el trebuia să pună mâna pe orice cheie ar fi găsit.

  Stătu nemişcat şi ascultă. în încăpere era aproape linişte. Dar exista zgomotul alb, un huruit şi un şuierat de fond, sumete care păreau că străbat toată staţia.

  Cu ochii închişi, localiza sursa sunetului slab. Cu ochii deschişi, merse apoi unde erau supapele. O supapă dinspre exterior, cu aer uşor călduţ, formând o briză foarte uşoară. Fâsâitul slab nu era suflul aerului prin supapă, ci sunetul mai puternic, mai îndepărtat, al maşinăriei care pompa aer în Şcoala de Luptă.

  Sora Carlotta îi spusese că în spaţiu nu exista aer, şi oriunde trăiau oamenii trebuiau să păstreze navele şi staţiile perfect etanşe ca să nu piardă nici un pic de aer. Şi de asemenea trebuiau să schimbe continuu aerul, pentru că oxigenul, spunea ea, e consumat şi trebuie reintrodus. Pentru aşa ceva era acest sistem. Probabil trecea prin toată nava.

  Bean se postă în faţa capacului supapei, pipăindu-i marginile. Nu avea şuruburi sau cuie vizibile care să-l ţină la locul lui. îşi strecură vârfurile degetelor sub capac şi le mişcă cu grijă, ridicând puţin, apoi forţând ceva mai mult. Acum degetele îi ajunseseră sub marginea capacului. Trase spre înainte. Supapa se eliberă, iar Bean se rostogoli pe spate.

  Doar o clipă. Puse alături capacul şi încercă să privească în supapă. Conducta supapei avea numai vreo cincisprezece centimetri adâncime. Capătul de sus era solid, dar cel de jos era deschis, ducând în sistemul de ventilaţie.

  Bean evalua dimensiunea deschiderii supapei aşa cum, cu ani în urmă, stătuse în picioare pe scaunul toaletei şi studiase interiorul rezervorului, hotărând dacă poate să încapă în el. Şi concluzia fu aceeaşi – urma să aibă crampe, dureri, dar putea s-o facă.

  Băgă un braţ înăuntru. Nu simţea capătul, dar cu braţe atât de scurte ca ale sale asta nu însemna mare lucru. Nu avea cum să-şi dea seama doar privind în care parte duce conducta odată ajunsă la nivelul podelei. Bean îşi imagină o conductă pe dedesubt, dar nu i se păru corect. Sora Carlotta spusese că fiecare bucată de material folosit la construirea staţiei trebuia ridicat de pe Pământ sau de la uzinele de pe Lună. N-ar fi lăsat spaţii mari între punţi şi tavanele celor de sub ele pentru că ar fi însemnat spaţiu irosit în care aerul preţios ar fi trebuit pompat fără ca nimeni să-l respire. Nu, conductele trebuie să fie în pereţii exteriori. Probabil nicăieri nu avea mai mult de cincisprezece centimetri adâncime.

  Închise ochii şi îşi imagină sistemul de ventilaţie. Maşinării suflând aer călduţ prin conducte înguste, în fiecare cameră, aducând pretutindeni aer proaspăt, respirabil.

  Nu, nu mergea aşa. Trebuia să existe un loc prin care aerul să fie supt înapoi. Iar dacă aerul intra dinspre pereţii exteriori, atunci dispozitivul de aspiraţie trebuia să fie… pe coridoare.

  Bean se ridică şi alergă la uşa camerei cu jocuri. Categoric tavanul coridorului era cu cel puţin douăzeci de centimetri mai jos decât tavanul camerei. Dar nu erau supape. Doar dispozitive uşoare de fixare.

  Păşi înapoi în încăpere şi privi în sus. în toată partea de sus a peretelui dinspre coridor era o supapă îngustă care părea mai mult decorativă decât practică. Deschiderea era de vreo trei centimetri. Nici măcar Bean nu ar fi încăput prin sistemul de ventilaţie.

  Fugi înapoi la supapa deschisă şi-şi scoase pantofii. Nu era cazul să rămână înţepenit pentru că picioarele erau mai mari decât ar fi trebuit să fie.

  Se aşeză cu faţa la supapă şi-şi strecură picioarele în deschizătură. Apoi se legănă până ce picioarele intrară cu totul în conductă şi stătu cu fundul pe marginea supapei. Picioarele tot nu ajunseseră jos. Asta nu era un semn bun. Dacă supapa ducea direct în maşinărie?

  Se legănă într-o parte şi-n alta. Era mai dificil şi mai dureros, dar acum îşi putea folosi mai bine braţele, fixându-le pe podea, şi alunecă în conductă până la piept.

  Picioarele atinseră fundul conductei.

  Testă cu degetele de la picioare. Da, conductele mergeau în stânga şi în dreapta, de-a lungul pereţilor exteriori ai încăperii. Iar deschiderea era suficient de mare ca şi se poată strecura în ea, apoi să se târască – pe o pane – din încăpere în încăpere.

  Era tot ce avea nevoie să ştie deocamdată. îşi încorda fesele, încercând să folosească frecarea pentru a avansa împingându-se. În loc să se întâmple aşa, alunecă la loc în supapă.

  Oh, excelent. În cele din urmă cineva îl va căuta, sau va fi găsit de următoarea serie de puşti veniţi la jocuri, iar el nu voia să fie găsit aşa. În plus, sistemul de aerisire i-ar oferi un traseu alternativ prin staţie doar dacă ar putea urca prin supape. Avu imaginea cuiva care deschidea supapa şi-i vedea ţeasta privindu-l dinăuntru, cadavrul complet uscat de suflul cald al aerului din conducta în care murise de foame sau de sete încercând să iasă prin supapă.

  Dacă tot era acolo, ar fi putut măcar să afle dacă putea acoperi gura supapei dinspre înăuntru.

  Se întinse şi, cu multă dificultate, atinse capacul cu un deget şi reuşi să-l tragă spre el. După ce îl apucă ferm, nu fu deloc greu să-l pună peste deschizătură. Putea chiar să-l tragă suficient de aproape încât eventualilor observatori din cealaltă parte cu greu li s-ar fi părut ceva deosebit. Dar când supapa era închisă trebuia să-şi ţină capul întors într-o parte. Nu era suficient spaţiu ca să se răsucească. Deci odată intrat în sistemul de aerisire capul i-ar fi stat sucit fie în stânga, fie în dreapta. Minunat.

  Împinse înapoi capacul, dar cu grijă, ca să nu cadă pe podea. Acum era într-adevăr timpul să iasă.

  După câteva eşecuri, îşi dădu seama că unealta de care avea nevoie era chiar capacul. Aşezându-l pe podea în faţa supapei, apucă cu degetele de capătul opus. împingând în capac obţinu o pârghie care îi ridică trupul suficient cât să ajungă cu pieptul peste marginea supapei. Era dureros să atârne cu toată greutatea corpului peste o margine atât de ascuţită, dar acum se putu ridica în coate şi apoi în mâini, săltându-şi tot corpul prin deschizătură înapoi în cameră.

  Se gândi atent ce muşchi folosise şi apoi se gândi la echipamentul din sala de gimnastică. Da, şi-ar putea întări acei muşchi.

  Puse capacul supapei la loc. Apoi îşi scoase cămaşa şi se uită la semnele roşii de pe piele, acolo unde marginile supapei îl zgâriaseră mai rău. Cursese puţin sânge. Interesant Cum ar fi explicat asta dacă l-ar fi întrebat cineva? O să vadă mai târziu dacă nu s-ar putea răni în acelaşi loc urcându-se în pat.

  Ieşi în fugă din camera de jocuri, de-a lungul coridorului spre cea mai apropiată bară, apoi se lăsă să alunece până la nivelul sălii de mese. Tot drumul se întrebă de ce simţise o asemenea nevoie să pătrundă în conductele de aerisire. Ori de câte ori i se întâmplase aşa ceva în trecut, să faci ceva fără să ştie măcar de ce e important, se dovedise că exista un pericol pe care îl simţise, dar încă nu-l conştientizase. Care era pericolul aici?

  Apoi îşi dădu seama – în Rotterdam, pe stradă, se asigura întotdeauna că are o ieşire de rezervă, o cale alternativă de a ajunge dintr-un loc în altul. Când fugea de cineva, niciodată nu se ascundea într-o fundătură decât dacă ştia o altă ieşire. De fapt nu se ascundea niciodată cu adevărat – evita vânătoarea, fiind mereu în mişcare. Indiferent cât era de îngrozitor pericolul care-l urmărea, el nu putea sta pe loc. Se simţea oribil când era încolţit. Suferea.

  Îl durea şi era umezeală şi frig şi-i era foame şi nu avea suficient aer să respire, iar oamenii treceau pe lângă el şi dacă ar fi ridicat capacul l-ar fi găsit şi atunci n-ar mai fi avut unde să fugă, nu avea altceva ce să facă decât să stea acolo aşteptând ca ei să treacă fără să-l observe. Dacă ar fi folosit toaleta şi ar fi tras apa, mecanismul n-ar fi funcţionat corect fiindcă toată greutatea corpului său apăsa pe flotor. O parte din apă se vărsase atunci când se băgase el în rezervor. Ar fi observat că ceva nu e în regulă şi l-ar fi găsit.

  Fusese cea mai urâtă experienţă din viaţa sa, şi nu suporta ideea de a se mai ascunde vreodată aşa. Nu-l deranja spaţiul îngust, sau umezeala, sau foamea sau singurătatea. Ci faptul că unica ieşire era în braţele urmăritorilor.

  Acum, că înţelesese asta despre el însuşi, se putea relaxa. Nu descoperise conductele pentru că subconştientul lui simţise vreun pericol. Le descoperise pentru că îşi amintea cât de rău fusese să se ascundă în rezervorul toaletei când era mic. Deci oricare ar fi fost pericolul, nu-l simţise încă. Era doar o amintire din copilărie ieşită la suprafaţă. Sora Carlotta îi spusese că o mare parte din comportamentul uman înseamnă de fapt răspunsuri la pericole din trecut. Atunci lui Bean nu i se păruse logic, dar nu o contrazisese, şi acum îşi dădea seama că ea avusese dreptate.

  Şi de unde putea şti că nu va veni o vreme când calea îngustă şi periculoasă prin conducte nu va fi exact scăparea de care va avea nevoie ca să-şi salveze viaţa?

  Nu puse niciodată palma pe perete ca să aprindă indicatorul verde-maro-verde. Ştia exact unde era dormitorul său. Cum să nu ştie? Mai fusese acolo, şi cunoştea fiecare pas de la dormitor la celelalte locuri din staţie pe care le vizitase.

  Când ajunse acolo, Dimak încă nu se întorsese cu cei care mâncau mai încet. Toată explorarea lui nu durase mai mult de douăzeci de minute, inclusiv conversaţia cu Petra şi urmărirea celor două jocuri rapide pe computer din timpul pauzei.

  Se sui neîndemânatic pe patul de jos, frecându-se puţin pe piept pe marginea celui de-al doilea pat. Suficient cât să simtă durerea cam în acelaşi loc în care se lovise căţărându-se pe supapă.

  — Ce faci? întrebă unul din bobocii de lângă el. Fiindcă adevărul n-avea cum să fie înţeles, spuse adevărul.

  — Mă lovesc la piept.

  — Încerc să dorm, zise celălalt băiat. Ar trebui să dormi şi tu.

  — Nani, spuse alt băiat. Mă simt ca un prost de patru ani.

  Bean se întrebă într-o doară cum fuseseră vieţile acestor băieţi, dacă un scurt somn îi făcea şi se simţi ca la patru ani.

  Sora Carlotta stătea lângă Pablo de Noches, privind rezervorul toaletei.

  — De tip vechi, spuse Pablo. Norteamericano. Foarte popular în trecut, când Olanda a devenit prima dată teritoriu internaţional.

  Ea săltă capacul rezervorului. Era foarte uşor. Plastic. Pe când ieşeau din baie, recepţionera care le arătase împrejurimile o privi curioasa.

  — Nu e nici un pericol dacă folosim toaletele astea, nu-i aşa? întrebă.

  — Nu, zise sora Carlotta. Trebuia să văd, asta-i tot. E o problemă a Flotei. V-aş fi recunoscătoare daci nu aţi vorbi despre vizita noastră aici.

  Desigur, asta era o garanţie că ea nu va vorbi despre nimic altceva. Dar sora Carlotta conta pe faptul că totul va suna ca o simplă bârfă.

  Cei care avuseseră o fermă de organe în clădirea aceea n-ar fi vrut să fie descoperiţi, iar în asemenea afaceri necurate se rulau mulţi bani. Aşa îşi răsplăteşte diavolul prietenii – o mulţime de bani, apoi îi trădează şi-i lasă să înfrunte singuri agonia iadului.

  Ieşind din clădire, îi vorbi din nou lui Pablo.

  — Chiar s-a ascuns acolo?

  — Era foarte mic, zise Pablo de Noches. Mergea de-a buşilea când l-am găsit, dar era ud până la umăr pe o parte, şi pe piept. Am crezut că a făcut pe el, dar a zis că nu. Apoi mi-a arătat toaleta. Şi avea pete roşii aici şi aici, unde îl apăsase mecanismul.

  — Vorbea, spuse ea.

  — Nu mult. Câteva cuvinte. Era atât de mic. Nici nu puteam să cred că un copil aşa de mic vorbeşte.

  — Cât timp a stat aici? Pablo ridică din umeri.

  — Avea pielea zbârcită ca o babă. Peste tot. Era rece. Credeam că o să moară. Apa nu-i caldă ca-ntr-o piscină, îi era frig. A tremurat toată noaptea.

  — Nu pot să înţeleg cum de nu a murit, zise sora Carlotta.

  Pablo zâmbi.

  — No hay nada que Dios no puede bacer.

  — Adevărat, răspunse ea. Dar asta nu înseamnă să nu înţelegem cum face Dumnezeu miracolele. Sau de ce.

  Pablo ridică din umeri.

  — Dumnezeu face ce face. Eu îmi fac treaba şi trăiesc cum pot mai bine.

  Ea îi strânse braţul.

  — Ai luat la tine un copil rătăcit şi l-ai salvat de cei care voiau să-l omoare. Dumnezeu a văzut că ai făcut asta şi te iubeşte.

  Pablo nu zise nimic, dar sora Carlotta putu să ghicească la ce se gândea – câte păcate puteau fi spălate de această faptă bună, şi dacă e de ajuns ca să-l ferească de iad.

  — Faptele bune nu spală păcatele, zise sora Carlotta. Solo el redentorpuede limpiar su alma.

  Pablo ridică din umeri. Nu se pricepea la teologie.

  — Faptele bune nu le faci pentru tine, spuse sora Carlotta. Le faci pentru că Domnul e în tine, iar în acele clipe tu eşti mâinile şi picioarele lui, ochii şi buzele lui.

  — Am crezut că piciul e Dumnezeu. Iisus spune că, dacă faci ceva celui mic, îi faci Lui.

  Sora Carlotta râse.

  — Dumnezeu o să rezolve toate problemele delicate când o să considere el de cuviinţă. E suficient că noi încercăm să-l slujim.

  — Era atât de mic, zise Pablo. Dar Domnul era în el. Se despărţi de el când taxiul îl lăsă în faţa blocului său. De ce a trebuit să văd toaleta aceea cu propriii mei ochi? Treaba mea cu Bean s-a terminat. A plecat ieri cu naveta. De ce nu pot să uit problema asta?

  Pentru că ar fi trebuit să fie mort, de aia. Şi după ce a flămânzit pe străzi atâţia ani, chiar dacă ar fi trăit, ar fi fost atât de subnutrit, încât ar fi trebuit să prezinte serioase tulburări mentale. Ar fi trebuit să fie un retardat.

  De asta nu putea să abandoneze problema originii lui Bean. Pentru că putea fi bolnav mintal. Poate era retardat. Poate a pornit în viaţă atât de inteligent, încât putea să-şi piardă jumătate din intelect şi încă să fie băiatul acela miraculos.

  Se gândea cum Sf. Matei spunea mereu că toate lucrurile care s-au petrecut în copilăria lui Iisus fuseseră păstrate de mama lui cu sfinţenie în inimă. Bean nu e Iisus, iar eu nu sunt Maica Domnului. Dar el e un copil, iar eu l-am iubit ca pe fiul meu. Ceea ce a făcut el nici un copil de vârsta lui nu putea face.

  Nici un copil sub un an, care nu ştie încă să meargă, nu ar fi putut înţelege atât de limpede pericolul ca să ştie să facă lucrurile pe care le-a făcut Bean. La vârsta asta, copiii ies adesea din leagăne, dar nu stau ascunşi în rezervoarele toaletelor ore întregi pentru ca apoi să iasă de acolo în viaţă şi să ceară ajutor. Pot să numesc asta miracol, dar trebuie să-l înţeleg. În fermele de organe folosesc scursurile Pământului. Bean e atât de dotat, încât nu poate avea decât nişte părinţi extraordinari.

  Cu toate acestea, în timpul cercetărilor pe care le făcuse în lunile cât Bean locuise cu ea nu găsise nici un caz de dispariţie în care să poată fi vorba de el. Nici un copil răpit. Nici măcar un accident de unde cineva să poată lua un copil încă în viaţă şi al cărui corp să nu mai fie apoi găsit. Asta nu era o dovadă – nu toţi copiii care dispar lasă urme în ziare, şi nu toate ziarele sunt arhivate şi disponibile pentru cercetări pe net. Dar Bean trebuie să fi fost copilul unor părinţi atât de strălucitori, încât lumea să se intereseze de ei – nu-i aşa? Oare aşa o minte poate proveni din părinţi normali? Să fie ăsta miracolul care a dat naştere tuturor celorlalte miracole?

  Oricât ar fi vrut sora Carlotta să creadă aşa ceva, nu putea. Bean nu era ce părea a fi. Acum era la Şcoala de Luptă, şi avea mari şanse să ajungă cândva comandantul unei flote măreţe. Dar ce se ştia despre el? Era oare posibil să nu fie nici măcar o fiinţă umană naturală? Era posibil ca această extraordinară inteligenţă să nu-i fi fost dată de Dumnezeu, ci de altcineva sau altceva?

  Asta era întrebarea: dacă nu Dumnezeu, cine ar fi putut face un astfel de copil?

  Sora Carlotta îşi îngropa faţa în palme. De unde veneau astfel de gânduri? După atâţia ani de căutări, de ce trebuia să se îndoiască de unicul ei succes?

  Am văzut fiara Apocalipsei, îşi zise în sinea ei. Gândacii, monştrii Furnici aducând distrugerea Pământului după cum fusese profeţit. Am văzut fiara, şi cu ani în urmă Mazer Rackham şi flota oamenilor, la limita înfrângerii, au ucis marele dragon. Dar el va veni din nou, iar Sf. Ioan Evanghelistul spune că atunci când va veni, va apărea şi un profet.

  Nu, nu. Bean e bun, un băiat cu inima bună. Nu e vreun demon, nu e slujitorul fiarei, doar un băiat dăruit crescut de Dumnezeu pentru a binecuvânta lumea în clipa celui mai mare pericol. Îl cunosc aşa cum o mamă îşi cunoaşte copilul. Nu greşesc.

  Totuşi, când se întoarse în camera ei îşi puse computerul la lucru, căutând acum altceva. Rapoarte de la sau despre oameni de ştiinţă care au lucrat, cu cel puţin cinci ani în urmă, în proiecte care implicau modificări ale ADN-ului uman.

  În timp ce programul interoga toate indicaţiile de pe net şi sorta rezultatele pentru a putea fi utilizate, sora Carlotta se îndreptă spre grămada ordonată de rufe împăturite care aşteptau să fie spălate. N-o să le spele. Le puse într-o pungă de plastic împreună cu cearşafurile şi pernele lui Bean, şi sigila punga. Bean purtase acele haine, dormise în acele aşternuturi. In ele rămăseseră celule din pielea lui. Câteva fire de păr. Poate se găsea suficient ADN pentru o analiză concludentă.

  Da, el era un miracol, dar ea va afla care sunt dimensiunile acestui miracol. Misiunea ei nu fusese să salveze copiii de cruzimea străzilor din oraşele lumii. Misiunea ei fusese să ajute la salvarea singurei specii create după chipul lui Dumnezeu. Asta era încă misiunea ei. Şi dacă era ceva în neregulă cu copilul pe care îl luase la inima ci ca pe un fiu iubit, o să afle asta şi o să avertizeze.

  EXPLORĂRI

  — Deci grupul ăsta de boboci lansaţi s-a întors mai târziu la dormitor.

  — E o discrepanţă de douăzeci şi unu de minute.

  — Asta înseamnă mult! Habar n-aveam că se urmăresc astfel de lucruri.

  — Pentru siguranţă. Şi pentru a şti, în caz de necesitate, unde se află fiecare. Urmărind uniformele care au plecat din sala de mese şi cele care au intrat în dormitoare, am obţinut un total de douăzeci şi unu de minute. Ar putea fi douăzeci şi unu de copii care au hoinărit câte un minut, sau unul singur care a hoinărit douăzeci şi unu de minute.

  — Asta mi-e foarte folositor. Ar trebui să-i întreb?

  — Nu! Ei nu trebuie să ştie că sunt urmăriţi după uniforme. Nu e bine ca ei să ştie cât de multe ştim noi despre ei

  — Şi cât de puţin.

  — Puţin?

  — Dacă e vorba de un singur elev, n-ar fi bine ca el să ştie că metodele noastre de urmărire nu ne pot spune cine e.

  — Ah. Corect. Şi… de fapt, am venit la tine pentru că eu cred că a fost doar un singur elev.

  — Chiar dacă datele tale nu sunt precise?

  — Din cauza modului în care au sosit. Au fost lansaţi în grupuri de doi sau trei, câţiva singuri. La fel au părăsit sala de mese. Unii s-au grupat – trei plecaţi singuri au devenit un trio, două perechi au devenit un grup de patru – dar dacă ar fi fost ceva care să le distrugă atenţia pe coridor s-ar fi petrecut o regrupare majoră, un grup mult mai mare sosind deodată după ce distracţia se termina.

  — Deci aşa. Un singur elev care a pierdut douăzeci şi unu de minute.

  — M-am gândit că ar trebui să-ţi atrag atenţia.

  — Ce să fi făcut în cele douăzeci şi unu de minute i

  — Ştii cine a fost?

  — Voi afla în curând. Toaletele sunt urmărite? Suntem siguri că nu a fost cineva atât de emoţionat încât să se fi dus să vomite prânzul?

  — Intrările şi ieşirile de la toalete au fost normale. Cine a intrat a şi ieşit.

  — Da, o să aflu cine a fost. Continuă să urmăreşti datele acestui grup de lansaţi.

  — Doar am avut dreptate să-ţi atrag atenţia?

  — Aveai vreo îndoială?

  Bean dormi uşor, ascultând zgomotele, aşa cum făcea întotdeauna, şi-şi amintea că se trezise de două ori. Nu se ridicase, rămăsese întins, ascultând respiraţia celorlalţi, în ambele daţi auzise şoapte undeva în cameră, întotdeauna voci de copii, nu era nimic grav, dar sunetul era suficient ca să-l trezească pe Bean şi să-i atragă atenţia doar pentru un moment, cât să se asigure că nu e nici un pericol.