A treia oară se trezi când Dimak intră în cameră. Chiar înainte de a se ridica, Bean ştiu cine era, după paşii apăsaţi, siguranţa mişcărilor, autoritate. Bean deschisese ochii înainte ca Dimak să vorbească; era în patru labe, gata să se mişte în orice direcţie, înainte ca Dimak să încheie prima propoziţie.

  — Gata cu somnul, fetiţe şi băieţi, e timpul să trecem la muncă.

  Nu era vorba de Bean. Dacă Dimak ar fi ştiut ce făcuse Bean între prânz şi culcare ar fi dat de înţeles asta. Nu era nici un pericol imediat.

  Bean se ridică în pat în timp ce Dimak le dădea instrucţiuni despre folosirea dulapurilor şi a pupitrelor. Puneţi palma pe perete şi dulapul se deschide. Apoi porniţi pupitrele şi introduceţi-vă numele şi parola.

  Bean puse imediat palma dreaptă pe perete, dar nu şi pe pupitru. în loc să facă aşa se uită la Dimak – ocupat să-l ajute pe un alt elev de lângă uşă – apoi se caţără în cel de-al treilea pat, de deasupra lui, neocupat, şi deschise cu palma stângă acel dulap. Şi în interiorul aceluia era un pupitru. Porni repede pupitrul lui personal şi-şi introduse numele şi parola. Bean. Ahile. Apoi scoase celălalt pupitru şi îl porni. Numele? Poke. Parola? Carlotta.

  Puse al doilea pupitru ia loc în dulap şi închise uşa, apoi îl aruncă pe primul în patul său şi coborî după el. Nu privi în jur să vadă dacă îl observase cineva. Dacă îl observaseră, vor spune în curând; dacă ar fi fost mereu cu ochii în patru ar fi atras mai mult atenţia asupra sa şi oamenii care altfel nu l-ar observa l-ar suspecta.

  Bineînţeles că adulţii vor şti ce a făcut. De fapt, Dimak cu siguranţă observase deja, căci unul dintre copii se plângea că dulapul nu i se deschide. Deci computerul staţiei ştia câţi elevi erau şi oprea deschiderea dulapurilor atunci când se ajungea la numărul corect. Dar Dimak nu se întoarse şi nu ceru să afle cine deschisese două dulapuri. Puse el însuşi palma pe dulapul ultimului elev. Se deschise, îl închise din nou, şi acum dulapul reacţiona la amprenta elevului.

  Deci aveau de gând să-l lase să aibă un al doilea dulap, un al doilea pupitru, o a doua identitate. Fără îndoială îl vor urmări cu deosebit interes să vadă ce face cu ele. Va trebui să se joace din când în când, cu stângăcie, pentru ca ei să creadă că ştiu pentru ce i-a trebuit o a doua identitate. Poate va face câte o farsă. Sau să-şi scrie cele mai intime gânduri. Ar fi nostim – sora Carlotta se ruga mereu să-i afle gândurile, şi fără îndoială că şi aceşti profesori ar vrea. Ar înghiţi orice ar scrie.

  Prin urmare nu vor căuta lucrurile cu adevărat personale, pentru care va folosi propriul lui pupitru. Sau, dacă asta va fi periculos, pupitrul unuia din băieţii de lângă el, ale căror parole le observase cu grijă şi le memorase. Dimak le ţinuse un discurs despre cum să-şi protejeze tot timpul pupitrele, dar era inevitabil ca puştii să fie neatenţi, iar pupitrele să fie lăsate nesupravegheate.

  Deocamdată Bean nu voia să rişte mai mult decât o făcuse deja. Profesorii aveau motivele lor să-l lase s-o facă. Important era ca ei să afle motivele.

  La urma urmelor, nici el nu le cunoştea. Era ca şi în cazul supapei – dacă el credea că ceva i-ar putea aduce mai târziu un avantaj, făcea acel lucru.

  Dimak continua să vorbească despre cum să-şi facă temele, despre fişierul cu numele profesorilor şi despre locul fanteziei care exista în fiecare pupitru.

  — Să nu vă pierdeţi timpul de studiu jucându-l, zise. Dar după ce aţi terminat de învăţat, vi se permit câteva minute pentru a explora.

  Bean înţelese imediat. Profesorii voiau ca elevii să joace acel joc, iar cel mai bun mod de a-i încuraja era să-i pună limitări stricte… şi apoi să nu-i pedepsească. Un joc – sora Carlotta se folosise câteodată de jocuri încercând să-l analizeze pe Bean. Bean le transforma mereu în acelaşi joc: încearcă să descoperi ce vrea sora Carlotta să afle din modul în care joci acest joc.

  Totuşi, în acest caz Bean îşi imagina că tot ceea ce ar fi făcut în acest joc le-ar spune despre el lucruri pe care nu vroia ca ei să le ştie. Deci nu-l va juca deloc, decât dacă îl vor obliga. Şi poate nici atunci. Una era să se lupte cu sora Carlotta, dar aici aveau fără îndoială experţi adevăraţi, iar Bean nu voia să le dea ocazia să afle despre ci mai multe decât ştia el însuşi.

  Dimak făcu cu ei un tur, arătându-le multe din cele deja văzute de Bean. Majoritatea copiilor fură entuziasmaţi de sala de jocuri. Bean nu aruncă mai mult de o privire scurtă supapei în care se băgase, în schimb îşi făcu mult de lucru cu jocul pe care îl jucaseră băieţii mai mari, învăţând cum funcţionează comenzile şi verificând dacă tacticile sale ar putea fi duse la bun sfârşit.

  Lucrară în sala de gimnastică, unde Bean începu imediat exerciţiile de care considera că are nevoie – flotările şi ridicările într-o singură mână fiind cele mai importante, chiar dacă fusese nevoie să-şi aducă un scaun pentru a putea ajunge la bara cea mai de jos. Nici o problemă. Foarte curând va fi în stare să ajungă sărind. La cât de multă mâncare îi dădeau, va prinde repede puteri.

  Iar ei se înverşunau să-l îndoape cu mâncare într-un ritm uimitor. După gimnastică făcură duş, apoi trebuiră să meargă la masă. Lui Bean încă nu-i era foame, dar i se puse pe tavă mâncare suficientă ca să hrănească întreaga sa ceată din Rotterdam. Bean se îndreptă imediat spre doi dintre copiii care se plânseseră de porţiile lor mici şi, fără să le ceară permisiunea, mută excesul de mâncare în tăvile lor. Când unul din ei încercă să vorbească despre asta, Bean duse degetul la buze. Drept răspuns, băieţii rânjiră mulţumiţi. Lui Bean încă îi rămăsese mai multă mâncare decât voia, dar când trebui să predea tava, aceasta era goală. Nutriţionistul va fi fericit. Rămânea de văzut dacă îngrijitorii vor raporta despre mâncarea lăsată de Bean pe podea.

  Timp liber. Bean se întoarse în camera de jocuri, sperând că în seara asta îl va vedea pe faimosul Ender Wiggin. Dacă va fi acolo, fără îndoială va fi în centrul unui grup de admiratori. Dar în centrul grupurilor pe care le văzu nu erau decât obişnuiţii disperaţi după celebritate, adunători de clici care se credeau lideri şi care-şi urmau pretutindeni grupuleţul pentru a păstra această iluzie. Niciunul dintre aceştia nu putea fi Ender Wiggin. Iar Bean nu avea de gând să întrebe.

  Îşi încercă mâna la câteva jocuri. De fiecare dată, în momentul în care pierdea, alţi copii îl dădeau la o parte. Era un set interesant de reguli sociale. Elevii ştiau că până şi cel mai scund, mai proaspăt lansat, avea dreptul la o tură – dar imediat ce aceasta se termina pierdea şi protecţia acestei reguli. Iar ei îl îmbrânceau mult mai dur decât ar fi fost nevoie, astfel încât mesajul era clar – nu joci tu jocul ăsta şi mă faci pe mine să aştept! La fel ca la coada la cantinele de caritate din Rotterdam – numai că miza nu era ceva care să aibă importanţă.

  Era interesant să afle că nu foamea îi făcea pe copii să devină huligani pe stradă. Huliganismul exista deja în acel copil şi, indiferent care erau mizele, el găsea o cale să acţioneze aşa cum simţea că e necesar. Dacă era vorba de hrană, copiii care pierdeau lupta mureau; dacă era vorba de jocuri, huliganii nu ezitau să dea buzna şi să transmită acelaşi mesaj. Faci ce vreau eu, sau plăteşti.

  Inteligenţa şi educaţia pe care o aveau toţi aceşti copii nu aveau în aparenţă nici un efect asupra naturii umane. Bean nici nu se gândise că ar putea să aibă.

  Nici mizele lipsite de importanţă nu aveau efect în reacţiile lui Bean faţă de huligani. Se supunea fără să comenteze şi îşi nota care erau huliganii. Nu că ar fi avut vreo intenţie să-i pedepsească sau să-i evite. Voia pur şi simplu să memoreze cine acţiona ca un huligan şi să ţină cont de asta dacă s-ar fi găsit într-o situaţie în care informaţia ar fi putut fi importantă.

  Nu avea rost să se implice emoţional în nimic. Să fii sentimental nu te ajută să supravieţuieşti. Important era să înveţe totul, să analizeze situaţiile, să aleagă un curs al acţiunilor şi apoi să se mişte cu îndrăzneală. Să ştii, să gândeşti, să decizi, să acţionezi. în această listă nu era loc pentru sd simţi. Nu pentru că Bean nu ar fi avut sentimente. Pur şi simplu refuza să se gândească la ele sau să stăruie asupra lor, sau să le lase să-i influenţeze deciziile atunci când miza era un lucru important.

  — E chiar mai mic decât era Ender.

  Iar şi iar. Bean obosise să tot audă asta.

  — Bichoy nu-mi vorbi mie de acel hijo de pută. Bean ciuli urechile. Ender avea un duşman. Bean se întrebase când o să descopere unul, căci cineva care era primul în clasamente trebuia să provoace şi altceva decât admiraţie. Cine vorbise? Bean se trase mai aproape de grupul de unde se auzea discuţia. Auzi iar aceeaşi voce. Şi încă o dată. Şi apoi îşi dădu seama: acela era băiatul care îl numise pe Ender hijo de pută.

  Avea pe uniformă silueta unei şopârle. Şi un singur triunghi pe mânecă. Toţi erau atenţi la el. Căpitanul echipei?

  Bean avea nevoie de mai multe informaţii. Îl trase de mânecă pe băiatul care stătea lângă el.

  — Ce-i? zise puştiul, iritat.

  — Cine-i băiatul ăla? Căpitanul echipei cu şopârla.

  — E o salamandră, găgăuţă. Armata Salamandrei. Iar el e comandant.

  Echipele erau numite armate. Triunghiul era pentru rangul de comandant.

  — Cum îl cheamă?

  — Bonzo Madrid. E un nătărău chiar mai mare decât tine.

  Băiatul plecă de lângă Bean.

  Deci Bonzo Madrid era suficient de îndrăzneţ ca să-şi declare ura pentru Ender Wiggin, dar un copil care nu era în armata lui Bonzo îl dispreţuia însă pe el şi nu-i era teamă să declare asta unui străin. Era bine de ştiut. Până acum singurul duşman pe care îl avea Ender era demn de dispreţ.

  Dar… oricât de demn de dispreţ ar fi fost Bonzo, era comandant. Ceea ce însemna că era posibil să devii comandant fără să fii băiatul respectat de toţi. Deci care erau standardele lor, cum se atribuia comanda în acest joc de-a războiul care modela viaţa în Şcoala de Luptă?

  Mai precis, cum ajung eu la comandă?

  Atunci îşi dădu seama Bean pentru prima dată că avea un astfel de ţel. Ajunsese la Şcoala de Luptă cu cele mai bune rezultate din grupul său – dar era cel mai mic şi cel mai tânăr şi în plus fusese izolat de acţiunea deliberată a profesorului său, care făcuse din el o ţintă a resentimentelor celorlalţi. Cumva, în mijlocul tuturor acestor evenimente, Bean decisese că aici nu va fi ca în Rotterdam. Nu avea de gând să rămână pe margine, amestecându-se numai atunci când era absolut necesar pentru a supravieţui. Urma să ajungă la comanda unei armate cât mai repede posibil.

  Ahile condusese pentru că era brutal, pentru că era dispus să ucidă. Asta câştiga întotdeauna în faţa inteligenţei, când cel inteligent era fizic mai mic şi nu avea aliaţi puternici. Dar aici huliganii nu făceau decât să te îmbrâncească şi să-ţi vorbească urât. Adulţii controlau atent lucrurile şi brutalitatea nu triumfa, cel puţin nu pentru desemnarea comandanţilor. Deci, inteligenţa reprezenta o şansă. în cele din urmă, poate că Bean nu va fi nevoit să trăiască sub controlul unor proşti.

  Dacă asta voia Bean – şi de ce n-ar încerca, atât timp cât nu apăreau alte scopuri mai importante? – atunci trebuia să înveţe cum iau profesorii hotărârile în privinţa comandanţilor. Se bazau doar pe rezultatele de la cursuri? Bean se îndoia. în Flota Internaţională trebuiau să fie oameni mai inteligenţi decât cei care conduceau această şcoală. Faptul că aveau acel joc al fanteziei pe fiecare pupitru sugera că sunt interesaţi şi de personalitate. De caracter, în final, bănuia Bean, caracterul conta mai mult decât inteligenţa. În litania supravieţuirii – să ştii, să gândeşti, să decizi, să acţionezi – inteligenţa avea importanţă numai în primele trei etape, şi era factor decisiv doar în a doua. Profesorii ştiau asta.

  Poate că ar trebui să joc jocul, gândi Bean.

  Apoi: încă nu. Să vedem ce se întâmplă dacă nu joc.

  În acelaşi timp ajunse la o altă concluzie în legătură cu ceva despre care nu-şi dăduse seama că-l preocupa. Va vorbi cu Bonzo Madrid.

  Bonzo era în toiul unui joc pe computer, şi era evident genul de persoană care consideră orice lucru neaşteptat drept un afront adus demnităţii lui. Asta însemna că, dacă Bean voia să-şi îndeplinească dorinţa, nu se putea apropia de Bonzo decât cu capul plecat, ca linguşitorii care îl înconjurau în timpul jocului lăudându-l chiar şi pentru greşelile stupide.

  Bean se apropie în schimb suficient de mult ca să poată vedea cum personajul de pe ecran al lui Bonzo murea încă o dată.

  — Senor Madrid, puedo hablar convozeo?

  Spaniola îi veni uşor în minte – îl ascultase pe Pablo de Noches vorbind cu imigranţii din Rotterdam care-l vizitau acasă, sau la telefon cu rudele din Valencia. Iar folosirea limbii materne a lui Bonzo avu efectul scontat. Nu-l ignoră pe Bean. Se întoarse şi se holbă la el.

  — Ce vrei, btchmho?

  Argoul brazilian era răspândit în Şcoala de Luptă, iar Bonzo nu părea că ţine să-şi impună puritatea limbii sale spaniole.

  Bean îl privi în ochi, deşi era de două ori mai înalt, şi zise:

  — Lumea tot spune că le amintesc de Ender Wiggin, iar tu eşti singura persoană de aici care nu pare să-l venereze. Vreau să ştiu adevărul.

  Faptul că ceilalţi copii tăcură brusc îi confirmă lui Bean că judecase corect – era periculos să-l întrebi pe Bonzo despre Ender Wiggin. Era periculos, şi de aceea Bean îşi alesese cuvintele cu atâta grijă.

  — Bineînţeles că nu-l venerez pe mâncătorul ăla de rahat trădător şi nesupus, dar de ce dracu' ar trebui să-ţi povestesc ţie despre el?

  — Pentru că tu n-o să mă minţi, zise Bean, deşi în realitate gândea că Bonzo va minţi sigur cu neruşinare pentru a părea el eroul în povestea umilirii sale de către Ender. Iar dacă lumea mă tot compară cu tipu' ăsta, trebuie să ştiu cine-i cu adevărat. Nu vreau să îngheţ atunci când greşesc. Tu nu-mi datorezi nimic, dar când eşti mic ca mine ai nevoie să-ţi spună cineva chestiile pe care trebuie să le ştii ca să rămâi în viaţă.

  Bean încă nu cunoştea prea bine argoul de aici, dar se folosise de ce ştia.

  Unul dintre puşti se băgă în discuţie, de parcă Bean i-ar fi scris scenariul şi acum venea replica lui.

  — Cară-te, lansatule, Bonzo Madrid n-are timp să schimbe scutece.

  Bean făcu ochii mari şi zise furios:

  — Nu-i pot întreba pe profesori, ei nu spun adevărul. Dacă Bonzo nu vorbeşte cu mine, atunci pe cine să întreb? Pe tine? Tu habar n-ai de nimic.

  Discursul era exact în stilul Sergentului, şi avu afect. Toţi râseră de puştiul care vrusese să-l alunge, iar Bonzo li se alătură, apoi puse o mână pe umărul lui Bean.

  — Am să-ţi spun ce ştiu, piciule. Era timpul ca cineva să vrea să audă adevărul despre curul ăla umblător. Copilului care îl înfruntase pe Bean îi spuse: Ar fi mai bine să-ţi termini jocul, e singura ocazie când ajungi să joci la nivelul ăsta.

  Lui Bean nu-i veni să creadă că un comandant poate să-l insulte atât de fără rost pe unul din subordonaţii săi. Dar băiatul îşi înghiţi mânia, rânji, aprobă din cap şi spuse: Ai dreptate, Bonzo, apoi se întoarse la joc aşa cum i se ordonase. Un adevărat lingău.

  Întâmplător, Bonzo îl conduse chiar lângă supapa unde Bean rămăsese înţepenit cu doar câteva ore în urmă. Îi aruncă doar o privire rapidă.

  — Hai să-ţi spun despre Ender. Nu-l interesează decât să-l bată pe celălalt. Nu doar să câştige – el trebuie să-l doboare pe celălalt la pământ, altfel nu e mulţumit. Nu are reguli, îi dai un ordin clar, iar el se preface că-l ascultă, dar dacă vede o cale să se pună pe sine într-o lumină favorabilă şi trebuie să încalce acel ordin profită. Ei bine, tot ce pot spune e că îi plâng de milă celui care îl are în armata sa.

  — A fost Salamandră? Bonzo se înroşi la faţă.

  — A purtat o uniformă în culorile noastre, numele lui era pe lista mea, dar nu a fost niciodată o Salamandră. Din prima clipă în care l-am văzut mi-am dat seama că-mi va face probleme. Expresia lui încrezută, de parcă ar crede că Şcoala de Luptă e făcută doar ca să aibă el pe unde să se plimbe. Nu l-am vrut. L-am pus pe lista de transferuri din secunda în care a apărut şi am refuzat să-l las să se antreneze cu noi. Ştiam că o să înveţe strategia noastră şi apoi o să se ducă la altă armată şi cu prima ocazie o să se folosească de ce a învăţat de la mine ca să-mi înfrângă armata. Nu sunt prost!

  Din experienţa lui Bean, propoziţia asta nu era niciodată pronunţată decât pentru a dovedi contrariul.

  — Deci nu ascultă ordinele.

  — Mai mult decât atât. Se duce plângând ca un bebeluş la profesori că nu l-am lăsat eu să se antreneze, chiar dacă ei ştiu că eu vreau să-l transfer, dar el se vaită, şi ei îl lasă să se antreneze singur în sala de luptă în timpul liber. Iar el începe să adune copii din grupul său de lansaţi şi apoi şi copii din alte armate, şi ei se duc acolo de parcă el ar fi comandantul lor, şi fac ce le spune el. Asta chiar ne-a enervat pe mulţi dintre noi. Iar profesorii îi dau întotdeauna linguşitorului ăstuia tot ce vrea, şi când noi, comandanţii, cerem să nu-i mai lase pe soldaţii noştri de la antrenamentele lui, ei spun că „timpul liber e liber”, dar totul face parte dintr-un joc, sabe? Totul, aşa că ei îl lasă să trişeze, şi când orice soldat prost şi orice ticălos fricos se duc la Ender pentru antrenamentele astea din timpul liber strategia armatelor e compromisă, sabe? Îţi planifici strategia de joc şi nu ştii niciodată dacă planurile tale nu sunt destăinuite unui soldat din armata inamică chiar în clipa în care îţi ies pe gură, sabe?

  Sabe, sabe, sabe. Bean ar fi vrut să-i strige Si, yo se, dar nu-ţi puteai arăta nerăbdarea în faţa lui Bonzo. în plus, totul era fascinant. Bean îşi putea face o imagine destul de bună a modului cum joaca de-a armatele modela viaţa în Şcoala de Luptă. Dădea profesorilor posibilitatea de a vedea nu numai cum se descurcă elevii la comandă, dar şi cum reacţionează la comandanţi incompetenţi ca Bonzo.

  Aparent, se decisese să facă din Ender ţapul ispăşitor al armatei sale, doar că Ender refuzase. Acest Ender Wiggin era tipul de copil care înţelesese că profesorii conduc totul şi se folosise de ei ca să obţină sala de antrenamente. Nu le ceruse să-l împiedice pe Bonzo să se lege de el, ci le ceruse un mod alternativ de a se antrena. Isteţ. Profesorii erau încântaţi, iar Bonzo nu putea face nimic în privinţa asta. Sau putea?

  — Ce ai făcut?

  — Ce o să facem. M-am cam săturat. Dacă profesorii nu-l opresc, altcineva va trebui s-o facă, nu? Bonzo rânji răutăcios: În locul tău m-aş ţine departe de antrenamentele din timpul liber ale lui Ender.

  — Chiar e primul în clasamente?

  — Numărul unu e o porcărie, zise Bonzo. La capitolul loialitate e mort. Nici un comandant nu-l vrea în armata lui.

  — Mulţumesc, spuse Bean. Acum mă cam enervează că lumea zice că-s la fel ca el.

  — Doar pentru că eşti mic. L-au făcut soldat când era mult prea tânăr. Nu-i lăsa să-ţi facă asta, şi o să fii OK, sobei

  — Ahora se! zise Bean.

  Îi zâmbi lui Bonzo cât putu de larg. Bonzo îi întoarse zâmbetul şi-l bătu pe umăr.

  — O să te descurci. Când o să creşti suficient, dacă n-o să absolv, poate o să fii Salamandră.

  Dacă te mai lasă încă o zi la comanda unei armate va fi pentru ca ceilalţi elevi să înveţe mai bine cum să primească ordine de la un idiot de rang înalt.

  — Nu o să fiu soldat încă mult timp, zise Bean.

  — Munceşte din greu, spuse Bonzo. O să fii răsplătit, îl bătu din nou pe umăr, şi se îndepărtă cu un rânjet larg pe faţă. Mândru că a ajutat un copilaş. Fericit că a convins pe cineva de versiunea sa sucită a poveştii cu Ender Wiggin, care evident se pârţâia mai inteligent decât vorbea Bonzo.

  Fusese o ameninţare cu violenţa asupra copiilor care se antrenau cu Ender Wiggin în timpul liber. Era bine de ştiut. Bean trebuia să se hotărască ce să facă cu informaţia asta. Să-i transmită avertismentul lui Ender? Să avertizeze profesorii? Să nu spună nimic? Să stea acolo şi să privească?

  Timpul liber se termină. Sala de jocuri se goli şi toţi se îndreptară spre dormitoarele lor pentru timpul dedicat oficial studiului independent. Cu alte cuvinte, în linişte. Totuşi pentru cea mai mare parte a copiilor din grupul lui Bean nu era nimic de studiat – nu avuseseră încă nici o lecţie. În seara asta studiul însemna jocul fanteziei de pe pupitre şi să se tachineze unul pe altul pentru a stabili ierarhia. Pe pupitrele tuturor apăru sugestia că ar putea redacta scrisori familiilor de acasă. Unii aleseră să facă asta. Şi, fără îndoială, toţi presupuneau că şi Bean asta făcea.

  Dar nu era aşa. Se înregistra pe primul pupitru ca Poke şi descoperi că, aşa cum bănuia, nu conta ce pupitru folosea, numele şi parola determinau totul. Nu va trebui niciodată să scoată cel de-al doilea pupitru din dulap. Folosind identitatea lui Poke, scrise un început de jurnal. Nu era ceva neobişnuit – „jurnal” era una din opţiunile pupitrului.

  Ce să fie? Un plângăcios? „Toată lumea m-a dat la o parte în sala de jocuri doar pentru că sunt mic, nu-i cinstit!” Un copilaş? „Mi-e dor de sora Carlotta mult, mult, mult, aş vrea să fiu în camera mea din Rotterdam.” Ambiţios? „O să am cele mai bune rezultate la toate testele, o să vadă ei.”

  În loc de asta, se decise pentru ceva puţin mai subtil.

  Ce ar face Ahile dacă ar fi în locul meu? Bineînţeles că el nu e mic, dar cu piciorul lui strâmb e cam acelaşi lucru. Ahile a ştiut întotdeauna să aştepte şi să nu arate totul. Asta trebuie să fac şi eu. Să aştept şi să văd ce se întâmplă. La început nimeni nu va vrea să fie prieten cu mine. Dar după un timp or să se obişnuiască cu mine şi o să începem să ne grupăm. Primii care or să mă accepte vor fi cei mai slabi, dar asta nu e o problemă. Echipa se formează mai întâi pe bază de loialitate, aşa a făcut Ahile, a construit loialitatea şi i-a antrenat pe ceilalţi să i se supună. Porneşti de la ceea ce ai.

  Lasă-i să fiarbă analizând asta. Lasă-i să creadă că încerca să transforme Şcoala de Luptă în viaţa pe străzi pe care o cunoştea. Ar crede aşa ceva. Şi în acest timp el va avea timp să înveţe cât putea de mult despre cum funcţionează în realitate Şcoala de Luptă, şi să conceapă o strategie potrivită situaţiei.

  Dimak intră pentru ultima dată înainte de a se stinge luminile.

  — Pupitrele funcţionează şi după stingere, zise, dar dacă le folosiţi atunci când ar trebui să dormiţi noi o să aflăm şi o să ştim ce faceţi. Ar fi bine să fie ceva important, altfel veţi fi trecuţi pe lista neagră.

  Majoritatea copiilor lăsară pupitrele; câţiva le păstrară sfidători. Lui Bean nu-i păsa. Avea alte lucruri la care să se gândească. Va fi destul timp pentru pupitru a doua zi, sau în următoarea.

  Stătu întins în semiîntuneric – copiii aveau aparent nevoie de puţină lumină ca să-şi poată găsi drumul spre toaletă fără să se poticnească – şi ascultă sunetele din jurul lui, învăţând ce însemnau ele. Câteva şoapte, câteva sst-uri. Respiraţia băieţilor şi fetelor care adormeau unul câte unul. Chiar şi câteva sforăituri uşoare.

  Şi dincolo de aceste zgomote umane, suflul ca de vânt din sistemul de aerisire, pocnituri rare şi voci îndepărtate, sunetele contracţiei staţiei după cum se rotea în lumina soarelui sau în afara ei, zgomotele adulţilor care lucrau în timpul nopţii.

  Locul acesta era atât de costisitor. Imens, adăpostea mii de copii şi profesori, angajaţii şi echipajul. Desigur, la fel de costisitoare ca o navă a flotei. Şi totul doar pentru a antrena copii mici. Poate că adulţii îi prindeau pe copii într-un joc, dar pentru ei era o treabă serioasă. Acest program de pregătire a copiilor pentru război nu era doar o teorie educaţională bizară care o luase razna, deşi sora Carlotta avea probabil dreptate când spunea că mulţi oameni aşa cred. FI nu l-ar păstra la un asemenea nivel dacă nu s-ar aştepta la rezultate serioase. Deci aceşti copii care sforăiau, suspinau şi şopteau în întuneric erau cu adevărat importanţi.

  Aşteaptă rezultate de la mine. Aici, sus, nu e doar o petrecere unde vii pentru mâncare şi apoi faci ce vrei. Ei chiar vor să facă din noi comandanţi. Şi pentru că Şcoala de Luptă exista de ceva timp, aveau probabil şi dovada că funcţionează – copii care absolviseră deja şi aveau un dosar impecabil în serviciul militar. Trebuie să ţin minte asta. Oricare ar fi sistemul aici, el funcţionează.

  Un zgomot diferit. Nu era o respiraţie obişnuită. Cu întreruperi. Icnituri ocazionale. Apoi… un suspin.

  Plâns. Cineva plângea în somn.

  În culcuşul lui, Bean îi auzise pe unii copii plângând în somn, sau în timp ce adormeau. Plângeau pentru că erau flămânzi sau bolnavi sau le era frig. Dar aici de ce plângeau aceşti copii?

  O altă serie de suspine se alătură primei.

  Le e dor de casă, îşi dădu seama Bean. Nu mai fuseseră niciodată departe de mami şi tati, şi le era dor.

  Bean nu înţelegea. El nu avea acest sentiment pentru nimeni. Trăieşti în locul în care te afli, nu-ţi faci griji pentru locul unde ai fost înainte sau unde ai vrea să fii, eşti aici şi aici trebuie să găseşti un mod de a supravieţui, iar a zăcea în pat scâncind nu ajută prea mult la asta.

  Oricum nu e nici o problemă. Slăbiciunea lor mă face să le fiu superior. Un rival mai puţin în drumul meu spre a deveni comandant.

  Oare aşa gândea şi Ender Wiggin? Bean recapitula tot ce aflase până acum despre Ender. Puştiul era plin de resurse. Nu se luptase pe faţă cu Bonzo, dar nici nu se supusese deciziilor lui stupide. Pentru Bean era fascinant, deoarece pe stradă singura regulă pe care o cunoştea era să nu-ţi pui gâtul la bătaie decât atunci când oricum urmează să-ţi fie tăiat. Dacă ai un şef de ceată prost, nu-i spui că e prost, nu-i arăţi că e prost, doar continui să ţii capul plecat. Aşa supravieţuiau copiii.

  Când fusese nevoit, Bean îndrăznise să-şi asume riscuri. Aşa ajunsese în ceata lui Poke. Dar atunci fusese vorba de hrană. Fusese vorba despre supravieţuire. De ce Ender îşi asumase un asemenea risc când miza era doar clasamentul într-un joc de-a războiul?

  Poate că Ender ştia ceva ce Bean nu ştia. Poate era vreun motiv pentru care jocul era mai important decât părea.

  Sau poate că Ender era unul dintre acei copii care nu suportă să piardă. Tipul care e cu echipa doar atât timp cât echipa îl duce unde vrea el să ajungă, iar dacă nu, atunci fiecare pentru el. Aşa credea Bonzo. Dar Bonzo era prost.

  Încă o dată, lui Bean i se reamintea că există lucruri pe care nu le înţelege. Ender nu era egoist. Nu se antrena singur. Antrenamentul din timpul lui liber era deschis şi altor copii. Şi boboci, nu numai copii care ar putea face ceva pentru el. Era posibil să facă asta numai pentru că aşa era cinstit?

  Aşa cum Poke se dăduse pe mâna lui Ahile ca să-i salveze viaţa lui Bean?

  Nu, Bean nu ştia dacă asta făcuse ea, nu ştia dacă pentru asta murise.

  Dar posibilitatea exista. În inima lui, el aşa credea. Asta dispreţuise el la ea. Acţiona ca şi când ar fi fost miloasă. Şi totuşi… această milă îi salvase viaţa. Şi oricât ar fi încercat, nu reuşea să adopte atitudinea de cu-atât-mai-rău-pentru-ea care domina pe străzi. Ea m-a ascultat când i-am vorbit, a făcut un lucru greu riscându-şi propria viaţă, sperând că asta va duce la un trai mai bun pentru ceata ei. Apoi mi-a oferit un loc la masa ei şi, în final, s-a interpus între mine şi pericol. De ce?

  Care era marele secret? Oare Ender îl cunoştea? Cum l-a aflat? De ce Bean nu-şi putea da seama singur? Oricât încercase, n-o putuse înţelege pe Poke. Nici pe sora Carlotta n-o putuse înţelege. Nu înţelesese braţele care-l cuprindeau, lacrimile pe care le vărsa pentru el. Oare ei nu înţeleseseră că, oricât de mult l-ar fi iubit, el era totuşi o persoană distinctă şi făcându-i lui bine nu-şi îmbunătăţeau în nici un fel vieţile lor?

  Dacă Ender Wiggin avea această slăbiciune, atunci eu n-o să fiu ca el. Nu o să mă sacrific pentru nimeni. Iar pentru început refuz să zac în pat plângând pentru că Poke plutea pe apă cu gâtul tăiat, sau să bocesc pentru că sora Carlotta nu doarme în camera de alături.

  Îşi şterse ochii, se întoarse pe partea cealaltă şi-şi obligă trupul să se relaxeze şi să adoarmă. Câteva clipe mai târziu dormea uşor, gata oricând să se trezească. Perna lui avea să fie uscată cu mult înaintea dimineţii.

  Visa, aşa cum visează întotdeauna oamenii – sclipiri aleatorii de amintiri şi de imaginaţie pe care mintea inconştientă încearcă să le adune într-o poveste coerentă. Bean dădea rareori atenţie viselor sale, în general îşi amintea rar ce visa. Dar în dimineaţa aceasta se trezi cu o imagine clară în minte.

  Furnici, urcând dintr-o crăpătură a trotuarului. Furnici mici şi negre. Şi furnici roşii mai mari, care se băteau cu ele, le distrugeau. Se învălmăşeau toate. Niciuna nu dădea atenţie pantofului care cobora să le strivească.

  Când pantoful se ridică, sub el nu erau strivite trupuri de furnici. Erau trupuri de copii, copiii străzii din Rotterdam. Toată familia lui Ahile. Chiar şi Bean – îşi recunoscu propria faţă, ridicată deasupra corpului aplatizat, aruncând o ultimă privire lumii din jur înainte să moară.

  Deasupra lui se vedea pantoful care îl ucisese. Doar că acum era la capătul unui picior de gândac, iar gândacul râdea.

  Când se trezi Bean îşi aminti de gândacul care râdea, şi îşi aminti imaginea copiilor striviţi, a propriului său corp terciuit ca o gumă de mestecat sub talpa unui pantof, înţelesul era limpede: în timp ce noi, copiii, ne jucăm de-a războiul, gândacii vin să ne zdrobească. Trebuie să privim dincolo de propriile noastre bătălii şi să avem în minte adevăratul duşman.

  Numai că Bean respinse această interpretare a visului chiar în clipa în care se gândi la ea. Visele nu au nici un înţeles, îşi reaminti. Şi chiar dacă înseamnă ceva, ele explică ceea ce simt eu, de ce mă tem eu, nu vreun adevăr adânc şi veşnic. Deci Gândacii vin. Ne pot strivi ca pe nişte furnici sub picioarele lor. Ce înseamnă asta pentru mine? Treaba mea acum e să-l ţin în viaţă pe Bean, să avansez până într-o poziţie din care să pot fi de folos în războiul contra Gândacilor. Acum nu pot face nimic ca să-i opresc.

  Lecţia pe care o învăţă Bean din propriul său vis fu: Nu fi una din furnicile care se agită, care se luptă. Fii pantoful.

  Căutările surorii Carlotta ajunseseră într-un punct mort. Găsise o mulţime de informaţii despre studii asupra geneticii umane, dar nimic din ceea ce căuta ea.

  Aşa că stătea în faţa pupitrului butonând la un joc plicticos, încercând să se gândească la ce avea de făcut în continuare şi întrebându-se de ce se încăpăţâna să descopere originea lui Bean, când primi un mesaj confidenţial de la F. I. Pentru că mesajul urma să se şteargă la un minut după sosire pentru ca apoi să fie retrimis la fiecare minut până va fi citit de către destinatar, ea îl deschise imediat şi îşi introduse prima şi a doua parolă.

  De la: Col. Graff@ Şcoala de Luptă. FI. Pentru: Ss. CarlottajlSpecAsn. RemCon. F. I. RE: Abile.

  Vă rugăm să raportaţi toate informaţiile referitoare la „Ahile” care au legătură cu subiectul.

  Ca de obicei, era un mesaj atât de criptic încât nici nu mai trebuia codificat, deşi era evident că fusese. Doar era un mesaj confidenţial. Atunci de ce nu folosiseră numele copilului? „Vă rugăm să raportaţi toate informaţiile referitoare la « Ahile » care au legătură cu Bean.”

  Bean le dăduse cumva numele lui Ahile, în circumstanţe în care nu puteau să-i ceară lui direct o explicaţie. Probabil apăruse în ceva scris de el. O scrisoare pentru ea? Simţi un fior de emoţie şi apoi râse de propriile ei sentimente. Ştia perfect că mailurile de la elevii Şcolii de Luptă nu ajungeau aproape niciodată, şi în plus şansele ca Bean să-i scrie erau mici. Dar ei aflaseră cumva numele, şi voiau să ştie de la ea ce înseamnă.

  Problema era că nu voia să le dea informaţiile fără să ştie ce semnificaţie au pentru Bean.

  Pregăti un răspuns la fel de criptic:

  Voi răspunde numai în cadrul unei conferinţe securizate.

  Desigur că asta îl va înfuria pe Graff, dar era numai o atenţionare. Graff era atât de obişnuit ca puterea sa să se extindă mult dincolo de rangul său, încât îi făcea bine să i se reamintească faptul că supunerea era voluntară şi depindea în ultimă instanţă de libera alegere a persoanei care primea ordinul. în cele din urmă ea îl va asculta. Voia doar să se asigure că Bean nu va suferi din cauza informaţiilor date. Dacă s-ar şti că a fost apropiat atât de criminal, cât şi de victimă ar putea fi eliminat din program. Şi chiar dacă ar fi fost sigură că e în regulă să vorbească despre asta, tot s-ar putea produce o confuzie.

  Trecu încă o oră până să fie organizată conferinţa securizată, iar când capul lui Graff apăru pe display-ul computerului ei, nu era deloc mulţumit.

  — Ce joc jucăm astăzi, soră Carlotta?

  — Te-ai mai îngrăşat, colonele Graff. Asta nu e sănătos.

  — Ahile, zise el.

  — Omul cu călcâiul vulnerabil, făcu ea. L-a ucis pe Hector şi i-a târât trupul în jurul zidurilor Troiei. A avut o pasiune pentru o prizonieră pe nume Briseis.

  — Ştii ca nu la asta mă refer.

  — Ştiu mai mult decât atât. Ştiu că aveţi numele din ceva scris de Bean, căci numele nu se pronunţă A-kill-es, ci A-şil, franţuzeşte.

  — Atunci e un localnic.

  — Aici limba maternă e olandeza, deşi Esenţiala a făcut-o să fie mai mult o curiozitate.

  — Soră Carlotta, nu apreciez deloc cum iroseşti banii pe această conferinţă.

  — Nu am de gând să vorbesc până nu aflu de ce vă trebuie informaţiile.

  Graff respiră adânc. Ea se întrebă dacă mama lui îl învăţase să numere până la zece, sau, poate, învăţase să-şi muşte limba având de-a face cu călugăriţele din Şcoala catolică.

  — Încercăm să înţelegem ceva scris de Bean.

  — Daţi-mi să văd şi, dacă pot, o să vă ajut.

  — Nu mai e responsabilitatea ta, soră Carlotta, zise Graff.

  — Atunci de ce mă întrebaţi pe mine? E responsabilitatea voastră, nu-i aşa? Deci eu pot să mă întorc la treaba mea, nu?

  Graff oftă şi făcu ceva cu mâinile, în afara imaginii de pe display. Câteva clipe mai târziu textul din jurnalul lui Bean apăru pe display-ul ei sub faţa lui Graff. îl citi, zâmbind uşor.

  — Ei bine? întrebă Graff.

  — Se joacă cu tine, colonele.

  — Ce vrei să spui?

  — Ştia că o să-l citeşti. Te duce pe o pistă falsă.

  — Ştii tu asta?

  — Ahile i-a dat într-adevăr un exemplu, dar nu unul bun. Cândva, Ahile a trădat pe cineva mult preţuit de Bean.

  — Nu vorbi aşa neclar, soră Carlotta.

  — Nu e neclar. V-am spus exact ceea ce voiaţi să ştiţi. Aşa cum Bean v-a spus ceea ce voiaţi să auziţi. Vă pot spune că intrările din jurnalul lui vor avea sens pentru voi numai dacă acceptaţi ideea că el scrie lucrurile astea special pentru voi, cu intenţia să vă deruteze.

  — De ce, pentru că nu a ţinut un jurnal înainte?

  — Pentru că are o memorie perfectă, zise sora Carlotta. Niciodată, dar niciodată nu şi-ar pune adevăratele gânduri într-o formă scrisă. Nu-şi trădează intenţiile. Niciodată. N-o să găseşti un document scris de el care nu e făcut pentru a fi citit.

  — Ar avea vreo importanţă dacă l-ar scrie sub o altă identitate? Una despre care crede că noi nu ştim?

  — Dar voi Ştiţi, deci şi el ştie că voi ştiţi, iar cealaltă identitate există doar ca să vă deruteze, şi metoda funcţionează.

  — Am uitat, tu crezi că puştiul e mai deştept decât Dumnezeu.

  — Nu-mi fac griji că nu acceptaţi evaluarea mea. Cu cât o să-l cunoaşteţi mai bine, cu atât o să vă daţi seama mai mult că am dreptate. O să ajungeţi chiar să credeţi în rezultatele alea.

  — Cum să te conving să mă ajuţi în problema asta? întrebă Graff.

  — Încearcă să-mi spui adevărul despre consecinţele pe care le-ar avea informaţiile pentru Bean.

  — Profesorul său principal e îngrijorat. A dispărut douăzeci şi unu de minute pe drumul de întoarcere de la masă – avem un martor care a vorbit cu el pe o punte unde nu avea ce căuta, şi tot nu avem o explicaţie pentru ultimele şaptesprezece minute de absenţă. Nu s-a jucat la pupitru…

  — Crezi că atribuirea de identităţi false şi scrierea de jurnale mincinoase nu înseamnă o joacă?

  — Există un joc diagnostic-terapeutic pe care îl joacă toţi copiii – el nici nu s-a înregistrat încă.

  — Ştie că jocul e psihologic şi n-o să-l joace până nu ştie ce implicaţii are.

  — Tu l-ai învăţat atitudinea asta de ostilitate implicită?

  — Nu, eu am învăţat-o de la el.

  — Spune-mi sincer. Dacă ne bazăm pe jurnal, pare că plănuieşte să-şi formeze aici propria ceată, ca pe stradă. Trebuie să aflăm cât mai multe despre Ahile ca să ştim la ce se gândeşte.

  — Nu plănuieşte aşa ceva, zise sora Carlotta.

  — O spui cu atâta convingere, dar nu-mi dai nici un motiv ca să am încredere în concluziile tale.

  — Tu m-ai chemat, îţi aminteşti?

  — Nu e suficient, soră Carlotta. Opiniile tale despre băiatul ăsta sunt suspecte.

  — N-o să-l imite niciodată pe Ahile. N-o să-şi scrie niciodată adevăratele planuri undeva unde le-ai putea găsi. El nu adună cete, ci se alătură lor, se foloseşte de ele şi pleacă fără să privească înapoi.

  — Deci investigarea acestui Ahile nu ne poate da un indiciu asupra viitorului comportament al lui Bean?

  — Bean se mândreşte cu faptul că nu e ranchiunos. Consideră că nu e folositor. Dar într-un fel cred că a scris despre Ahile special pentru ca voi să citiţi ce a scris şi să vreţi să ştiţi mai multe despre Ahile, şi dacă o să-l cercetaţi să descoperiţi un lucru foarte rău pe care l-a făcut.

  — Lui Bean?

  — Unui prieten de-al lui.

  — Deci este capabil să aibă prieteni?

  — Fata care i-a salvat viaţa când trăia în stradă.

  — Şi pe ea cum o cheamă?

  — Poke. Dar nu te osteni s-o cauţi. E moartă. Graff se gândi un moment.

  — Asta e lucrul cel rău pe care l-a făcut Ahile?

  — Bean are motive să creadă asta, deşi nu cred că există suficiente probe pentru o condamnare la tribunal. Şi, cum am spus, lucrurile astea s-ar putea să fie în subconştient. Nu cred că Bean ar recunoaşte că încearcă să se răzbune pe Ahile, sau pe oricine altcineva, dar ar putea spera ca voi s-o faceţi în locul lui.

  — Încă îmi mai ascunzi ceva, dar nu am de ales decât să mă încred în judecata ta, nu-i aşa?

  — Vă spun că Ahile e o pistă falsă.

  — Ai vreun motiv pentru care crezi că e falsă?

  — Vreau ca programul tău să reuşească, colonele Graff, chiar mai mult decât vreau ca Bean să reuşească. Priorităţile mele nu sunt alterate de faptul că ţin la copilul ăsta. Acum chiar că ţi-am spus totul. Şi sper că şi tu o să mă ajuţi.

  — În F. I. informaţiile nu se negociază, soră Carlotta. Ele trec de la cei care le au la cei care au nevoie de ele.

  — Lasă-mă să-ţi spun ce vreau, şi tu decizi dacă îmi e necesar.

  — Ei bine?

  — Vreau să ştiu despre proiectele ilegale sau top secret privind modificarea genomului uman în ultimii zece ani.

  Graff privi în gol.

  — E prea devreme să te apuci de un nou proiect, nu-i aşa? Deci e vorba de cel vechi. E vorba de Bean.

  — Vine de undeva.

  — Vrei să spui că mintea lui vine de undeva.

  — Mă refer la întreg. Cred că o să ajungeţi să vă bazaţi pe băiatul ăsta, să-i puneţi în mâini toate vieţile noastre, şi consider că trebuie să ştiţi ce se petrece în genele lui. Nu e ca şi când aţi şti ce se petrece în mintea lui, dar asta bănuiesc că n-o să aflaţi niciodată.

  — Îl trimiţi aici, apoi îmi spui asta. Îţi dai seama că tocmai mi-ai dat o garanţie că n-o să-l las niciodată să ajungă în fruntea clasamentelor?

  — Asta o spui acum, când îl ai abia de o zi, zise sora Carlotta. O să crească în ochii tăi.

  — Ar face bine să nu se micşoreze, altfel va fi absorbit de sistemul de aerisire.

  — Ei, colonele Graff!

  — Scuze, soră, spuse.

  — Dă-mi suficiente indicii şi fac chiar eu cercetările.

  — Nu, zise el. Dar o să-ţi trimit rezumatele.

  Ştia că îi vor da numai informaţiile pe care considerau că trebuia ea să le aibă. Dar dacă ar încerca s-o păcălească cu prostii nefolositoare, o să se descurce şi cu problema asta. La fel cum va încerca să-l găsească pe Ahile înaintea F. I. Să-l ia de pe străzi şi să-l ducă la o şcoală. Sub un alt nume. Pentru că dacă F. I. l-ar găsi, cel mai probabil l-ar testa – sau ar găsi rezultatele la testele ei. Dacă l-ar testa ei, i-ar vindeca piciorul şi l-ar duce la Şcoala de Luptă. Iar ea îi promisese lui Bean că nu va mai fi niciodată nevoit să-l înfrunte pe Ahile.

  UN ELEV BUN

  — Nu joacă deloc jocul fanteziei?

  — Nici măcar nu şi-a ales eroul, dar să treacă de portal!

  — E imposibil să nu-l fi descoperit.

  — Şi-a setat pupitrul astfel încât invitaţia să nu mai apară.

  — De unde tragi concluzia…

  — Ştie că nu e un joc Nu vrea să i se analizeze mintea.

  — Şi totuşi vrea sa fie avansat.

  — Nu ştiu asta. Se scufundă în studii. În ultimele trei luni a avut rezultate foarte bune la toate testele. Dar citeşte lecţiile o singură dată. Subiectele de studiu şi le alege singur.

  — De exemplu?

  — Van ban.

  — Fortificaţiile din secolul al XVII-lea! La ce se gândeşte?

  — E vreo problemă?

  — Cum se înţelege cu ceilalţi copii?

  — Descrierea clasică ar fi „solitar”. E politicos. Nu se oferă voluntar la nimic. Întreabă numai ceea ce-l interesează. Copiii din grupul lui îl consideră ciudat. Ştiu că are rezultate mai bune decât ei peste tot, dar nu-l urăsc. Îl tratează ca pe o forţă a naturii. Nu are prieteni, dar nici duşmani.

  — E important ca ei să nu-l urască. Ar putea, dacă rămâne atât de retras.

  — Cred că e un talent deprins pe străzi – să îndepărteze furia. El nu se înfurie niciodată. Poate de asta au încetat să-l mai sâcâie pentru că e mic.

  — Nimic din ceea ce-mi spui nu-mi sugerează că are potenţial de comandant.

  — Dacă tu crezi că încearcă să-şi demonstreze potenţialul de comandant şi nu reuşeşte, atunci ai dreptate.

  — Deci… ce crezi că face?

  — Ne analizează.

  — Adună informaţii fără să ne dea vreuna. Chiar crezi că e atât de sofisticat?

  — A supravieţuit pe străzi.

  — Cred că e timpul să sondezi puţin.

  — Şi să-i dam de înţeles că reticenţa lui ne deranjează?

  — Dacă e atât de deştept cum crezi, ştie deja.

  Pe Bean nu-l deranja să fie murdar. La urma urmelor, petrecuse ani întregi fără să facă baie. Câteva zile nu-l deranjau. Iar dacă alţii remarcau, îşi păstrau opiniile pentru ei. Îi lăsă să adauge asta la bârfele despre el. Mai mic şi mai tânăr ca Ender! Rezultate perfecte la toate testele! Pute ca un porc!

  Timpul de duş era preţios. Atunci se putea identifica pe pupitru cu numele unuia dintre băieţii din paturile alăturate – când ei erau la duş. Erau în pielea goală, ducându-se la duşuri numai cu prosoapele pe ei, deci nu puteau fi urmăriţi după uniforme. în acest timp Bean putea intra să exploreze sistemul fără ca profesorii să ştie că el îi învaţă şmecheriile. Îşi dăduse întrucâtva pe faţă intenţiile când modificase preferinţele ca să nu mai aibă de-a face cu invitaţia stupidă la jocul minţii ori de câte ori schimba lucrările pe pupitru. Dar asta nu fusese ceva dificil, iar el considera că nu se vor alarma fiindcă se prinsese cum s-o facă.

  Până acum Bean descoperise doar puţine lucruri cu adevărat utile, dar simţea că se află foarte aproape de dărâmarea unor ziduri mult mai importante. Ştia că există un sistem virtual creat cu scopul de a fi spart de elevi. Auzise legende despre cum Ender (desigur) spărsese sistemul din prima zi şi se identificase ca Dumnezeu, dar el ştia că, deşi Ender fusese poate neobişnuit de rapid, nu făcuse totuşi nimic care să nu fie de aşteptat din partea unui elev isteţ şi ambiţios.

  Prima realizare a lui Bean fu să descopere sistemul profesorilor de urmărire a activităţii computerelor elevilor. Evitând acţiunile care erau raportate în mod automat profesorilor, reuşi să creeze un domeniu privat pe care ei să nu-l poată vedea decât dacă-l căutau în mod special. Apoi, ori de câte ori ar fi găsit ceva interesant în timp ce era conectat pe alt nume, nu trebuia decât să ţină minte locaţia şi să descarce informaţiile în domeniul protejat şi să lucreze în voie – în timp ce pupitrul său raporta că citeşte lucrări din bibliotecă. Bineînţeles că citise acele lucrări, dar mult mai rapid decât raporta pupitrul.

  După atâta pregătire, Bean se aştepta să facă progrese reale. Dar foarte curând se lovi de protecţii – informaţii pe care sistemul ar fi trebuit să le deţină, dar nu le oferea. Găsi câteva căi de ocolire. De exemplu, nu putu să găsească nici o hartă a întregii staţii, ci doar ale zonelor accesibile elevilor, şi acelea erau întotdeauna nişte grafice drăguţe, în mod deliberat la scară greşită. Dar descoperi o serie de hărţi pentru situaţii de urgenţă într-un program care le afişa automat pe pereţii coridoarelor în cazul unei depresurizări, indicând cele mai apropiate ecluze. Aceste hărţi erau la scară, şi integrându-le într-o singură hartă reuşi să obţină o schemă a întregii staţii. Bineînţeles că nimic nu avea indicatoare în afară de ecluze, dar el aflase de existenţa unui sistem de coridoare paralele de o parte şi de alta a zonei elevilor. Staţia trebuia să fie formată nu din una, ci din trei roţi paralele, unite în mai multe puncte. Acolo locuiau profesorii şi echipajul, acolo se aflau sistemele de menţinere a vieţii şi comunicaţiile cu Flota. Vestea proastă era că sistemele de recirculare a aerului erau separate. Conductele dintr-o roată nu l-ar fi dus în niciuna din celelalte. Ceea ce însemna că deşi putea probabil spiona orice se petrecea în roata elevilor, celelalte roţi îi erau inaccesibile.

  Totuşi, chiar şi în interiorul roţii elevilor existau multe locuri secrete de explorat. Elevii aveau acces la patru punţi, plus sala de gimnastică de sub puntea A şi sala de lupte de deasupra punţii D. în realitate erau nouă punţi, două sub puntea A şi trei deasupra punţii D. Spaţiile acelea trebuiau să folosească la ceva. Dacă se considerase că merita să fie ascunse de elevi, Bean îşi imagină că merita să le exploreze.

  Şi va începe în curând să exploreze. Antrenamentul îl făcuse mai puternic, dar continua să rămână mic pentru că nu mânca peste măsură – era incredibil cu cât de multă mâncare încercau să-l îndoape, iar porţiile continuau să crească, probabil fiindcă cele precedente nu-i aduseseră creşterea în greutate dorită. Dar ceea ce nu putea controla era creşterea în înălţime. în curând nu va mai putea trece prin supape – dacă nu era deja prea târziu. Totuşi, utilizarea sistemului de aerisire pentru a ajunge la punţile secrete nu se putea face în timpul duşului. însemna că va trebui să piardă somnul. Aşa că amână – o zi în plus nu însemna mare lucru.

  Până când într-o dimineaţă Dimak veni la prima oră în dormitor, anunţându-i că toată lumea trebuie să-şi schimbe parola imediat, stând cu spatele la ceilalţi, şi să nu spună nimănui noua parolă.

  — Să nu o scrieţi niciodată când vă poate vedea cineva, zise el.

  — A folosit cineva parola altcuiva? întrebă un puşti, tonul lui sugerând că ideea i se părea groaznică. O asemenea lipsă de onoare!

  Lui Bean îi veni să râdă.

  — E o cerinţă pentru tot personalul F. I., aşa că ar fi bine să vă intre de pe acum în obişnuinţă, zise Dimak. Cine e prins că foloseşte aceeaşi parolă mai mult de o săptămână va fi trecut pe lista neagră.

  Dar Bean presupuse că se prinseseră ce făcea el. Adică analizaseră experienţele lui din ultimele luni şi ştiau destul de mult din ce descoperise. Se identifică şi şterse domeniul protejat, în speranţa că încă nu-l găsiseră. Memorase tot ceea ce îi era cu adevărat util. Nu se va mai baza niciodată pe pupitru pentru ceva ce putea ţine minte.

  Dezbrăcându-se şi înfăşurându-se în prosop, Bean se îndrepta spre duşuri împreună cu ceilalţi. Dai Dimak îl opri în uşă.

  — Trebuie să stăm de vorbă, zise.

  — Şi duşul meu? întrebă Bean.

  — Dintr-o dată te interesează curăţenia?

  Bean se aştepta să fie urecheat pentru furtul de parole, în loc de asta, Dimak se aşeză alături de el pe patul de jos de lângă uşă şi-i puse întrebări mult mai generale.

  — Cum te descurci aici?

  — Bine.

  — Ştiu că ai rezultate bune, dar sunt îngrijorat că nu-ţi faci prieteni printre ceilalţi copii.

  — Am o mulţime de prieteni.

  — Adică ştii numele multor oameni şi nu te cerţi cu nimeni.

  Bean ridică din umeri. Îi displăcea direcţia pe care o luase interogatoriul tot atât de mult cât i-ar fi displăcut o anchetă în privinţa folosirii computerului.

  — Bean, sistemele de aici au fost concepute cu un scop. Sunt o mulţime de factori pe care îi luăm în consideră când determinăm aptitudinea pentru comandă a unui elev. Munca în clasă e o parte importantă. Dar şi capacitatea de a conduce.

  — Toţi cei de aici au aptitudini de conducător, nu? Dimak râse.

  — Da, e adevărat, dar nu puteţi fi toţi lideri în acelaşi timp.

  — Sunt mare cât un copil de trei ani, zise Bean. Nu cred ca sunt prea mulţi elevi dornici să înceapă să mă salute.

  — Dar ai putea să-ţi creezi un grup de prieteni. Ceilalţi aşa fac. Tu nu.

  — Cred că nu am ceea ce e necesar ca să fiu comandant. Dimak ridică o sprânceană.

  — Sugerezi că vrei să fii îngheţat?

  — Rezultatele mele arată că încerc să greşesc intenţionat?

  — Ce vrei de fapt? întrebă Dimak. Nu joci jocurile pe care le joacă alţi copii. Programul tău de antrenament e ciudat, deşi ştii că programul obişnuit e făcut să te întărească pentru sala de luptă. Înseamnă că nu vrei să joci nici jocul ăsta? Pentru că dacă ăsta e planul tău, chiar o să fii îngheţat. Asta e principala noastră metodă de a evalua abilităţile de comandă. De asta întreaga activitate din şcoală e centrată în jurul armatelor.

  — O să mă descurc în sala de luptă, zise Bean.

  — Dacă tu crezi că poţi s-o faci fără pregătire, te înşeli. O minte iute nu înlocuieşte un trup puternic, agil. N-ai idee cât de solicitantă fizic poate fi sala de luptă.

  O sa mă.iI,illll am n'naiii«nu-l.ii obişnuite, domnule I )unak se lasă pe spate şi incluse ochii suspinând uşor.

  — O, dar cât eşti de ascultător, nu-i aşa, Bean?

  — Încerc să fiu, domnule.

  — Asta e o mare aiureală, zise Dimak.

  — Domnule?

  Acum începe, gândi Bean.

  — Dacă ai folosi la a-ţi face prieteni energia pe care o foloseşti ca să ascunzi diverse lucruri de profesori, ai fi cel mai iubit puşti din şcoală.

  — Asta trebuie să fie Ender Wiggin, domnule.

  — Să nu crezi că nu ne-am prins că eşti obsedat de Wiggin.

  — Obsedat?!

  Bean nu mai întrebase despre el din prima zi. Nu participase niciodată la discuţiile despre clasamente. Nu se dusese niciodată în sala de lupta în timpul antrenamentelor lui Fnder.

  Of! Ce greşeală evidentă! Ce prostie!

  — Eşti singurul lansat care a evitat total să-l vadă pe Ender Wiggin. Îi urmăreşti programul astfel încât să nu fii niciodată în aceeaşi încăpere cu el. Asta cere un efort deosebit.

  — Eu sunt un lansat, domnule. El e într-o armată.

  — Nu fă pe prostul, Bean. Nu eşti convingător şi mă faci să-mi pierd timpul.

  Să spună un adevăr evident şi inutil, aşa era regula.

  — Toată lumea mă compara mereu cu Ender pentru că am venit aici foarte mic. Vroiam să-mi găsesc propria cale.

  — Accept explicaţia deocamdată fiindcă am o limită până la care mă pot bălăci în prostiile tale, spuse Dimak.

  Dar pe când spunea ceea ce spusese despre Ender, Bean se întrebă dacă nu cumva era adevărat. De ce n-aş avea şi eu un sentiment atât de firesc cum e gelozia? Nu sunt o maşină. Se simţi puţin jignit că Dimak părea să presupună că se petrecea ceva mult mai subtil. Că Bean minţea orice ar fi spus.

  — Spune-mi, întrebă Dimak, de ce refuzi să joci jocul fanteziei?

  — Pare plicticos şi stupid, răspunse Bean. Asta era în mod sigur adevărat.

  — Nu-i suficient, zise Dimak. Să ştii că nu e plicticos şi stupid pentru ceilalţi copii de la Şcoala de Luptă. De fapt, jocul se adaptează interesului tău.

  Nu mă îndoiesc de asta gândi Bean.

  — E doar o minciună, zise. Nimic nu e real.

  — Încetează măcar o clipă să te mai prefaci! spuse Dimak cu asprime. Ştii perfect de bine că folosim jocul pentru a analiza personalitatea, de asta refuzi să-l joci.

  — Sună ca şi cum mi-aţi fi analizat personalitatea oricum, zise Bean.

  — Nu te poţi opri, nu-i aşa?

  Bean nu spuse nimic. Nu era nimic de spus.

  — Mam uitat pe lista ta de lecturi, zise Dimak. Vauban?

  — Da?

  — Ingineria fortificaţiilor din timpul lui Ludovic al XlV-lea?

  Bean aprobă. Se gândi la Vauban şi la strategiile adoptate de el pentru a se încadra în finanţele tot mai strâmtorare ale lui Ludovic. Apărarea în adâncime făcuse loc unei linii subţiri de construcţii de apărare; construirea de noi fortăreţe fusese abandonată, în timp ce demolarea celor redundante sau prost plasate continua. Sărăcia triumfa asupra strategiei. începu să vorbească despre asta, dar Dimak îl întrerupse.

  Haide, Bean. De ce studiezi un subiect care nu are nici o legătură cu războiul în spaţiu?

  Bean nu avea nici un răspuns. Trecuse prin istoria strategiei de la Xenofon şi Alexandru la Cezar şi Machiavelli. Vauban venea la rând. Nu avea un plan – cea mai mare parte a lecturilor lui erau o acoperire pentru lucrul clandestin pe computer. Dar pentru că Dimak pusese întrebarea, ce aveau în comun fortificaţiile din secolul al XVII-lea cu războiul în spaţiu?

  — Nu eu l-am pus pe Vauban în bibliotecă.

  — Avem setul complet de scrieri militare care există în fiecare bibliotecă a flotei. Nu e ceva mai semnificativ decât altceva.

  Bean ridica din umeri.

  — Ai petrecut două ore citindu-l pe Vauban.

  — Şi ce dacă? Am petrecut tot atât timp şi cu Frederic cel Mare, şi nu cred că săpăm tranşee şi nici nu-i ucidem cu baioneta pe cei care rup rândurile în cursul atacului.

  — De fapt nu l-ai citit pe Vauban, nu-i aşa? zise Dimak. Vreau să ştiu ce ai făcut.

  — Am citit Vauban.

  — Crezi că nu ştim cât de repede citeşti?

  — Dar m-am gândit la Vauban.

  — Bine atunci, la ce te-ai gândit?

  — Cum aţi spus. La cum se poate aplica războiului în spaţiu.

  Trebuia să câştige timp. Ce avea în comun Vauban cu războiul în spaţiu?

  — Aştept, zise Dimak. Spune-mi cu ce ţi-ai ocupat ieri mintea timp de două ore.

  — Bineînţeles ca fortificaţiile sunt imposibile în spaţiu, spuse Bean. Adică, nu în sens tradiţional. Dar se pot face unele lucruri. De exemplu minifortăreţe, în care să laşi o trupă de sacrificiu în afara fortăreţei principale. Poţi staţiona acolo escadroane de nave care să intercepteze raidurile. Şi se pot construi bariere. Mine. Câmpuri de epave care să provoace coliziuni cu navele rapide, găurindu-le. Ceva de genul ăsta.

  Dimak aprobă din cap, dar nu zise nimic.

  Bean începuse să se înfierbânte.

  — Adevărata problemă e că, spre deosebire de Vauban, noi avem numai un singur punct de apărat – Pământul. Iar inamicul nu se limitează la o singură direcţie principală de atac. Ar putea veni de oriunde. De peste tot în acelaşi timp. Deci ne izbim de problema clasică a apărării, ridicată la cub. Cu cât ne desfăşurăm mai mult forţele defensive, cu atât ne sunt necesare mai multe, şi dacă resursele sunt limitate, în curând vom avea mai multe fortificaţii decât putem echipa. La ce bun să avem baze pe sateliţii lui Jupiter, Saturn sau Neptun, când inamicul nu e nici măcar obligat să vină în planul elipticii? Poate depăşi toate fortificaţiile noastre. Aşa cum Nimitz şi MacArthur au folosit salturile bidimensionale din insulă în insulă împotriva defensivei în adâncime a japonezilor, în al doilea război mondial. Doar că duşmanul nostru manevrează în trei dimensiuni. Deci nu putem menţine apărarea în adâncime. Singura noastră posibilitate de apărare este detectarea lui din timp şi o singură forţă concentrată.

  Dimak dădu încet din cap. Faţa lui nu avea nici o expresie.

  — Continuă.

  Să continue? Nu era suficient pentru a explica două ore de lectură?

  — Ei bine, m-am gândit că şi asta ar putea fi o reţetă pentru dezastru, pentru că inamicul e liber să-şi împartă forţele. Chiar dacă interceptăm şi ne apărăm contra a 99% din escadroanele care ne atacă, ajunge să scape unul ca să devasteze Pământul. Am văzut cât de mult teritoriu poate distruge o singură navă atunci când au venit prima dată şi au început să pârjolească China. Dacă zece nave ajung în apropierea Pământului doar pentru o singură zi – iar dacă ne împrăştie destul, vor avea mai mult de o zi! – ar putea distruge cea mai mare parte din zonele populate. Toate ouăle noastre sunt într-un singur coş.

  — Şi toate astea le-ai înţeles citindu-l pe Vauban, zise Dimak.

  În sfârşit. Părea suficient ca să-l satisfacă.

  — Gândindu-mă la Vauban, şi la problema defensivei noastre care e mult mai dificilă.

  — Deci, zise Dimak, care e soluţia ta?

  Soluţia? Cine credea Dimak că e Bean? Eu mă gândesc cum să ţin sub control problemele din Şcoala de Luptă, nu să salvez lumea!

  — Nu cred că există o soluţie, spuse Bean, trăgând din nou de timp. Dar spunând asta, începu să şi creadă. Nu are nici un rost să încercăm să apărăm Pământul. De fapt, cu excepţia cazului în care au vreun dispozitiv defensiv pe care nu-l cunoaştem, ca de exemplu un mod de a pune un scut invizibil în jurul planetei, inamicul e la fel de vulnerabil ca şi noi. Deci singura strategie care are sens este un atac total. Să ne trimitem flota împotriva planetei lor şi să o distrugem.

  — Şi dacă flotele noastre trec una pe lângă alta? întrebă Dimak. Ne distrugem unii altora lumile şi nu ne mai rămân decât navele?

  — Nu, zise Bean cu mintea alertă. Nu şi dacă am fi trimis flota imediat după A Doua Invazie a Gândacilor. După ce forţa de asalt a lui Mazer Rackham i-a învins, ar fi durat până să se răspândească vorba despre înfrângerea lor. Construiam cât puteam de repede o flotă şi o lansam imediat asupra lumii lor. În acest mod vestea despre înfrângere ar fi ajuns la ei în acelaşi timp cu contraatacul nostru devastator. Dimak închise ochii.

  — Acum ne spui.

  — Nu, zise Bean, în timp ce îi devenea limpede că avea dreptate în toate privinţele. Flota a fost deja trimisă. Înainte ca cei de pe staţia asta să se nască, flota a fost lansată.

  — Interesantă teorie, spuse Dimak. Bineînţeles că te înşeli total.

  — Ba nu.

  Ştia că nu se înşală, pentru că mina calmă a lui Dimak era prefăcută. Îi apăruseră broboane de sudoare pe frunte. Bean atinsese ceva cu adevărat important, iar Dimak ştia.

  — Vreau să spun că teoria ta despre dificultatea apărării în spaţiu e corectă. Dar oricât ar fi de greu, tot trebuie s-o facem, şi pentru asta sunteţi voi aici. Cât despre o presupusă flotă lansată – A Doua Invazie a secătuit resursele umanităţii, Bean. Durează mult până să putem reconstrui o flotă de dimensiuni apreciabile. Şi să obţinem armament mai bun pentru noul război. Dacă ai fi învăţat ceva de la Vauban, ar fi trebuit să înveţi că nu trebuie să construieşti mai mult decât are poporul tău resurse să te sprijine. În afară de asta, tu presupui că ştim unde se află lumea inamicului. Dar analiza ta e bună doar în măsura în care ai identificat importanţa problemei cu care ne confruntăm.

  Dimak se ridică de pe pat.

  — Mă bucur să aflu că timpul tău de studiu nu e complet irosit în tentativele de a sparge sistemul computerului, zise.

  Cu această remarcă usturătoare, părăsi dormitorul.

  Bean se ridică şi se urcă în patul lui, unde se îmbrăcă. Acum nu mai avea timp de duş, şi oricum nu mai conta. Pentru că ştia că atinsese un punct sensibil cu ceea ce-i spusese lui Dimak. A Doua Invazie a Gândacilor nu secătuise resursele umanităţii, Bean era sigur de asta. Problemele în apărarea unei planete erau atât de evidente, încât F. I. nu avea cum să le fi neglijat, mai ales în urma unui război aproape pierdut. Ştiau că trebuiau să atace. Construiseră flota. O lansaseră. Plecase. Era de neconceput să fi făcut altceva.

  Atunci la ce bună toată aiureala asta cu Şcoala de Luptă? Oare Dimak avea dreptate, Şcoala de Luptă nu folosea decât pentru a construi o forţă defensivă în jurul Pământului pentru a contracara un atac al inamicilor care trecuseră în drumul lor pe lângă flota invadatoare?

  Dacă ar fi adevărat, n-ar exista nici un motiv s-o ascundă. Nici un motiv de minciună. De fapt, toată propaganda de pe Pământ spunea oamenilor că e vital să se pregătească pentru următoarea invazie a Gândacilor. Deci Dimak nu făcuse nimic altceva decât să repete povestea pe care F. I. o spusese tuturor celor de pe Pământ timp de trei generaţii. Totuşi Dimak transpirase, ceea ce sugera că povestea nu e adevărată.

  Flota defensivă de pe orbită avea deja oameni la bord, asta era problema. Procesul normal de recrutare ar fi trebuit să fie suficient. Războiul defensiv nu necesită geniu, ci doar atenţie. Detectare din timp, intercepţie precaută, protejarea unor rezerve adecvate. Succesul nu depinde de calitatea comandanţilor, ci de cantitatea navelor disponibile şi de calitatea armamentului. Şcoala de Luptă nu avea nici un sens – Şcoala de Luptă avea sens numai în contextul unui război ofensiv, un război în care manevrele, strategia şi tactica ar juca un rol important. Dar flota ofensivă plecase deja. După cum presupunea Bean, bătălia avusese deja loc cu ani în urmă şi F. I. aştepta veşti dacă au pierdut sau au câştigat. în funcţie de distanţa în ani-lumină la care se afla planeta natală a Gândacilor.

  Din câte se pare, gândi Bean, războiul s-a terminat, F. I. ştie că am câştigat, şi pur şi simplu nu a spus nimănui.

  Iar motivul era evident. Singurul lucru care ar fi oprit războaiele de pe Pământ şi ar fi unit întreaga umanitate era o cauză comună – apărarea împotriva Gândacilor. Imediat ce s-ar fi ştiut că ameninţarea Gândacilor a fost eliminată, toate ostilităţile înăbuşite ar fi reizbucnit. Indiferent dacă era vorba de musulmani contra occidentali, sau imperialismul rusesc mult timp stăpânit şi paranoia împotriva Alianţei Atlantice, sau aventurierii Indiei sau… sau toate deodată. Haos. Resursele Flotei Internaţionale ar fi atrase de revolta unei facţiuni sau a alteia. Şi asta putea să însemne distrugerea Pământului – fără nici un fel de ajutor de la Furnici.

  Asta încerca F. I. să împiedice. Teribilul război fratricid care ar urma. Ca Roma sfâşiată de războiul civil după înfrângerea finală a Cartaginei – dar cu mult mai rău, pentru că armele erau mai groaznice şi ura mult mai adâncă, ură naţionalistă şi religioasă şi nu rivalităţi personale ca între cetăţenii conducători ai Romei.

  F. I. era hotărâtă să prevină asta.

  În acest context, Şcoala de Luptă era perfect logică. Timp de mulţi ani aproape fiecare copil de pe Pământ fusese testat, iar cei cu potenţial de comandanţi străluciţi erau luaţi din ţările lor şi duşi în spaţiu. Cei mai buni absolvenţi ai Şcolii de Luptă, sau cei mai loiali F. I., ar putea foarte bine să fie puşi la comanda armatelor atunci când F. I. va anunţa în sfârşit terminarea războiului şi va ataca preventiv pentru a elimina armatele naţionale şi pentru a unifica lumea, pentru totdeauna, sub o singură guvernare. Dar scopul principal al Şcolii de Luptă era să ia aceşti copii de pe Pământ ca să nu poată deveni comandanţi ai armatelor unor naţiuni sau facţiuni.

  La urma urmelor, invadarea Franţei de către marile puteri europene după Revoluţia Franceză a forţat disperatul guvern francez să-l descopere şi să-l promoveze pe Napoleon, chiar dacă în final acesta a preluat puterea în loc să se mulţumească să apere poporul. F. I. era hotărâtă să nu existe vreun Napoleon pe Pământ care să conducă rezistenţa. Toţi potenţialii Napoleoni erau aici, purtând uniforme stupide şi luptându-se unul cu altul pentru supremaţia într-un joc stupid. Erau doar liste negre. Luându-ne pe noi, supuseseră Pământul.

  — Dacă nu te îmbraci, o să întârzii la curs, spuse Nikolai, băiatul care dormea în patul de jos, vizavi de Bean.

  — Mulţumesc, zise Bean. Îşi aruncă prosopul uscat şi-şi trase în grabă uniforma.

  — Îmi pare rău că a trebuit să le spun despre faptul că mi-ai folosit parola, spuse Nikolai.

  Bean amuţi.

  — Adică, nu ştiam că tu ai fost, dar au început să mă întrebe ce căutam în hărţile pentru situaţii de urgenţă, şi fiindcă eu nu ştiam despre ce vorbesc nu le-a fost greu să înţeleagă că altcineva se înregistrase cu numele meu, şi uite, ai locul perfect din care să poţi vedea când introduc parola şi… Vreau să spun, eşti chiar isteţ. Dar n-am vrut să le spun despre tine.

  — Bine, făcu Bean. Nici o problemă.

  — Dar, de fapt, ce ai aflat? Din hărţi?

  Înainte, Bean ar fi ignorat întrebarea – şi pe băiat. Nu prea multe, eram doar curios, asta ar fi spus. Dar acum întreaga lume se schimbase. Acum era important să aibă relaţii cu ceilalţi copii, nu pentru a-şi dovedi în faţa profesorilor aptitudinile de comandant, ci pentru ca atunci când războiul va izbucni pe Pământ, iar planul F. I. va eşua, aşa cum era de prevăzut, să ştie cine îi sunt prietenii şi duşmanii printre comandanţii diferitelor armate naţionale sau rebele.

  Căci planul F. I. va eşua. Era un miracol că nu eşuase deja. Depindea prea mult de milioane de soldaţi şi comandanţi care trebuiau să fie mai loiali F. I. decât propriilor lor patrii. Aşa ceva nu se va întâmpla. Inevitabil, însăşi F. I. se va rupe în facţiuni.

  Dar complotiştii erau fără îndoială conştienţi de pericol. Păstrau numărul de conspiratori cât mai mic posibil – poate numai triumviratul format din Hegemon, Strateg şi Mareşal, şi poate câteva persoane de la Şcoala de Luptă. Pentru că această staţie era inima complotului. Aici fiecare comandant dotat din ultimele două generaţii fusese studiat îndeaproape. Existau dosare despre fiecare din ei – cine era cel mai talentat, cel mai valoros. Care erau slăbiciunile lor, atât ca temperament, cât şi ca lider. Cine erau prietenii lui. Cui îi erau loiali. Cui ar fi trebuit în consecinţă să i se ofere comanda forţelor F. I. în războaiele interumane viitoare, şi cine ar fi trebuit să fie înlăturat de la comandă şi ţinut izolat până la sfârşitul ostilităţilor.

  Nu era de mirare că îi îngrijora lipsa de participare a lui Bean la micul lor joc. Devenea o cantitate necunoscută. Devenea periculos.

  Acum era mai periculos ca oricând pentru Bean să joace. Dacă nu juca i-ar fi făcut suspicioşi şi temători dar orice mişcare ar fi plănuit împotriva lui, cel puţin n-ar fi ştiut nimic despre el. Dacă ar fi jucat ar fi devenit mai puţin suspicioşi – dar dacă făceau ceva contra lui ar fi avut informaţiile pe care li le dădea jocul. Iar Bean nu avea deloc încredere că putea fi mai bun decât jocul. Chiar dacă încerca să le dea rezultate trucate, strategia în sine le-ar fi putut spune mai multe despre el decât ar fi vrut să ştie.

  Şi mai era o posibilitate. Putea să se înşele în toate privinţele. Poate că existau informaţii-cheie pe care el nu le avea. Poate că nu fusese lansată nici o flotă. Poate că nu îi învinseseră pe Gândaci pe planeta lor. Poate făceau într-adevăr un efort disperat să construiască o flotă defensivă. Poate, poate, poate.

  Bean avea nevoie de mai multe informaţii pentru a putea spera că analiza lui fusese corectă iar deciziile lui vor fi cele bune.

  Iar izolarea trebuia să se termine.

  — Nikolai, zise Bean, n-o să-ţi vină să crezi ce am descoperit pe hărţile alea. Ştiai că sunt nouă punţi, nu doar patru?

  — Nouă?

  — Şi asta doar pe o singură roată. Mai există încă două roţi despre care nu ne vorbesc niciodată.

  — Dar în pozele staţiei apare o singură roată.

  — Pozele alea au fost făcute când era o singură roată. Dar planurile arată trei. Paralele între ele, rotindu-se împreună.

  Nikolai păru să cadă pe gânduri.

  — Poate că sunt doar nişte planuri. Poate n-au construit niciodată celelalte roţi.

  — Atunci de ce ar avea hărţi ale lor în sistemele pentru situaţii de urgenţă?

  Nikolai râse.

  — Tata spunea întotdeauna că birocraţii nu aruncă niciodată nimic.

  Bineînţeles. De ce nu se gândise la asta? Sistemele de urgenţă fuseseră fără îndoială programate înainte ca prima roată să intre în funcţiune. Deci toate acele hărţi erau deja incluse în sistem, chiar dacă celelalte roţi nu mai fuseseră construite, chiar dacă pentru două treimi din hărţi nu existau pereţi pe care să fie expuse. Nimeni nu se ostenise să intre în sistem şi să le şteargă.

  — Nu m-am gândit la asta, zise Bean.

  Ştia că, dată fiind reputaţia sa de elev strălucitor, pentru Nikolai nu putea exista un compliment mai mare. Într-adevăr reacţia copiilor din paturile alăturate o arătă. Nimeni nu mai avusese până acum o asemenea conversaţie cu Bean. Nimeni nu se gândise la ceva la care Bean să nu se fi gândit primul. Nikolai se îmbujora de mândrie.

  — Dar cele nouă punţi ar avea sens, spuse Nikolai.

  — Sistemele de menţinere a vieţii, zise o fată pe nume Semiluna. Trebuie să producă undeva oxigen. Pentru asta e nevoie de o mulţime de plante.

  Alţi copii li se alăturară.

  — Şi echipajul. Noi nu vedem decât profesori şi nutriţionişti.

  — Poate au construit celelalte roţi. Nu ştim dacă n-au făcut-o.

  Grupul se lansă în speculaţii. Iar în centrul tuturor se afla Bean.

  Bean şi noul său prieten, Nikolai.

  — Hai, zise Nikolai. întârziem la mate.

  Partea a III-a.

  SAVANTUL.

  GRĂDINILE SOFIEI

  — Deci a aflat câte punţi exista. Ce ar putea face cu aceasta informaţie?

  — Exact asta e întrebarea. Ce plănuia, de ce a considerat necesar să afle asta. În toată istoria şcolii, nimeni nu a mai căutat aşa ceva.

  — Crezi că pune la cale o revoluţie?

  — Tot ce ştim despre copilul ăsta e că a supravieţuit pe străzile din Rotterdam. Locul e un iad, din câte am auzit. Copiii sunt răi. Fac ca împăratul muştelor să semene cu Pollyana.

  — Când ai citit Pollyana?

  — E o carte?

  — Cum ar putea pune la cale o revoluţie? Nu are nici un prieten.

  — N-am spus nimic despre o revoluţie, a fost teoria ta.

  — Nu am nici o teorie. Nu-l înţeleg pe puştiul asta. Nici măcar nu l-am vrut aici. Cred că ar trebui să-l trimitem pur şi simplu acasă.

  — Nu.

  — Nu, domnule, sunt sigur că asta ai vrut să spui.

  — După trei luni la Şcoala de Lupta, şi-a dat seama că războiul defensiv nu are rost şi că trebuie să fi lansat o flota împotriva planetei gândacilor imediat după sfârşitul ultimului război.

  — Ştie asta? Şt tu vii să-mi spui că a aflat câte punţi există?

  — Nu ştie. Bănuieşte, l-am spus ca se înşală.

  — Sunt convins că te-a crezut.

  — Sunt convins că are îndoieli.

  — E un motiv în plus să-l trimitem înapoi pe Pământ. Sau să-l trimitem undeva pe o bază îndepărtată.

  Îţi dai seama ce coşmar ar fi dacă ar exista o breşa în sistemul de securitate al acestor informaţii?

  — Totul depinde de cum le foloseşte.

  — Doar că noi nu ştim nimic despre el, deci nu avem CUM să ştim cum le va folosi.

  — Sora Carlotta…

  — Chiar mă urăşti? Femeia asta e mai impenetrabilă chiar decât piticul tău.

  — O minte ca a lui Bean nu e de aruncat doar pentru că ne temem că ar putea exista o scurgere de informaţii.

  — Nici siguranţa nu e de aruncat de dragul unui singur puşti extrem de deştept.

  — Şi noi nu suntem suficient de deştepţi ca să-i creăm noi amăgiri? Lasă-l să descopere ceva ce va crede că e adevărul. Apoi trebuie să venim cu o minciună pe care s-o creadă.

  Sora Carlotta stătea pe terasa grădinii la o măsuţă, în faţa unui exilat bătrân şi zbârcit.

  — Nu sunt decât un bătrân om de ştiinţă rus care-şi petrece ultimii ani din viaţă pe ţărmurile Marii Negre.

  Anton trase un fum lung din ţigară şi-l suflă peste balustradă, adăugându-l poluării care plutea dinspre Sofia spre apă.

  — Nu am nici o autoritate legislativă aici, spuse sora Carlotta.

  — Ai ceva mult mai periculos pentru mine. Faci parte din Flotă.

  — Nu eşti în pericol.

  — Asta e adevărat, dar numai datorită faptului că nu-ţi voi spune nimic.

  — Îţi mulţumesc pentru sinceritate.

  — Preţuieşti sinceritatea, dar nu cred că ai aprecia-o dacă ţi-aş spune ce gânduri trezeşte trupul tău în mintea unui rus bătrân.

  — Nu prea e un sport să încerci să şochezi călugăriţele. Nu se obţin trofee.

  — Deci iei călugăria în serios. Sora Carlotta oftă.

  — Crezi că sunt aici pentru că ştiu ceva despre tine, şi nu vrei să aflu mai multe. Dar eu am venit din cauza a ce nu pot să aflu despre tine.

  — Adică?

  — Orice. Pentru că investigam o problemă particulară pentru F. I., mi-au dat o serie de articole pe tema cercetărilor despre modificarea genomului uman.

  — Şi acolo a apărut numele meu?

  — Dimpotrivă, numele tău nu a fost menţionat nici măcar o dată.

  — Cât de repede uită oamenii!

  — Dar când am citit câte ceva de la cei pe care îi menţionaseră – întotdeauna lucrări vechi, dinainte ca securitatea F. I. să le cenzureze – am observat o tendinţă. Numele tău era mereu citat în notele lor. Citat în mod constant. Şi totuşi nu se putea găsi nici un cuvânt de al tău. Nici măcar fragmente de articole. Se pare că n-ai publicat niciodată.

  — Şi totuşi sunt citat. Aproape miraculos, nu-i aşa? Voi colecţionaţi miracole, nu-i aşa? Ca să creaţi sfinţii?

  — Îmi pare rău, dar nu poţi fi beatificat înainte de moarte.

  — Nu mai îmi funcţionează decât un singur plămân, zise Anton. Deci nu mai am chiar aşa de mult de aşteptat, dacă continui sa fumez.

  — Ai putea să te laşi.

  — Cu un singur plămân, sunt necesare de două ori mai multe ţigări pentru a obţine aceeaşi cantitate de nicotină, în consecinţă trebuie să fumez mai mult, nu să mă las. Ar trebui să fie evident, dar tu nu gândeşti ca un om de ştiinţă, ci ca o femeie credincioasă. Gândeşti ca o persoană supusă. Când afli că ceva e rău, nu-l mai faci.

  — Cercetările tale erau în domeniul limitărilor genetice ale inteligenţei umane.

  — aşa să fie?

  — Întotdeauna eşti citat în legătură cu acest domeniu. Desigur, textele nu erau exact despre acest subiect, altfel ar fi fost ţinute secrete. Dar titlurile articolelor menţionate în notele de subsol – cele pe care nu le-ai scris, fiindcă nu ai publicat niciodată nimic – toate sunt legate de acest domeniu.

  — Într-o carieră e atât de uşor să cazi pradă rutinei.

  — Vreau să-ţi pun o întrebare ipotetică.

  — Întrebările mele favorite. Alături de cele retorice. Pot să adorm la tel de bine la amândouă.

  — Să presupunem că cineva încalcă legea încercând să modifice genomul uman, mai precis pentru a spori inteligenţa.

  — Atunci acel cineva ar fi în mare pericol să fie prins şi pedepsit.

  — Să presupunem că, folosind cele mai bune studii disponibile, descoperă anumite gene pe care le-ar putea modifica la un embrion, astfel încât inteligenţa persoanei după naştere să fie crescută.

  — Embrion! Mă pui la încercare? Asemenea schimbări nu pot avea loc decât în ovul. O singură celulă.

  — Şi să presupunem că s-a născut un copil cu astfel de mutaţii. Copilul s-a născut şi a crescut destul pentru ca inteligenţa lui deosebită să fie remarcată.

  — Presupun că nu vorbeşti despre copilul tău.

  — Nu vorbesc despre nici un copil. Un copil ipotetic. Cum îţi poţi da seama că acest copil a fost modificat genetic? Fără să i se examineze genele.

  Anton ridică din umeri.

  — Ce contează dacă i se examinează genele? Ar fi normale.

  — Chiar dacă le-ai modificat?

  — Există o mică posibilitate. Ipotetic vorbind.

  — În gama normală a variaţiilor?

  — Există două întrerupătoare, unul pentru închidere, unul pentru deschidere. Vezi tu, gena e deja acolo.

  — Care genă?

  — Pentru mine oamenii inteligenţi au fost cheia. De obicei autiştii. Handicapaţii. Ei au puteri mentale extraordinare. Calculează cu viteza fulgerului. Au o memorie fenomenală. Dar sunt proşti, chiar retardaţi în alte domenii. Extrag rădăcina pătrată dintr-un număr cu douăsprezece cifre în câteva secunde, dar sunt incapabili să cumpere ceva dintr-un magazin. Cum pot fi atât de strălucitori, şi totuşi atât de proşti?

  — Asta e gena?

  — Nu, alta, dar mi-am dat seama că e posibil. Creierul uman poate fi cu mult mai inteligent decât este. Dar există o…, cum se spune, tranzacţie?

  — Compensaţie.

  — O compensaţie teribilă. Ca să ai un intelect extraordinar, trebuie să renunţi la orice altceva. Astfel, creierul savanţilor autişti reuşeşte asemenea isprăvi. Fac un singur lucru, iar restul e doar o distragere, o plictiseală, care nu-i poate interesa. Atenţia lor e indivizibilă.

  — Deci toţi oamenii hiperinteligenţi ar trebui să fie retardaţi în alte privinţe.

  — Aşa am presupus cu toţii, pentru că asta vedeam. Excepţie păreau să facă doar cei cu o inteligenţă medie, care îşi pot îndrepta puţin din concentrare asupra problemelor cotidiene. Apoi m-am gândit… dar nu-ţi pot spune la ce m-am gândit, deoarece am fost răsplătit cu o interdicţie.

  Zâmbi neajutorat. Inima surorii Carlotta se opri. Când cineva se dovedea un risc pentru securitate, i se implanta în creier un dispozitiv care îi provoca un fel de anxietate, lansând o buclă de feedback care provoca un atac de panică. Aceşti oameni erau apoi periodic sensibilizaţi pentru a se asigura că simt o anxietate puternică atunci când sunt confruntaţi cu discuţii despre subiectul interzis. Dintr-un anumit punct de vedere, era un monstruos amestec în viaţa unei persoane; dar comparând cu practica obişnuită a închisorii sau a asasinării oamenilor în care nu se putea avea încredere în privinţa unui secret vital, interdicţia părea de-a dreptul umană.

  Aşa se explica, desigur, de ce Anton se amuza din orice. Era necesar. Dacă şi-ar fi permis să devină agitat sau furios – de fapt orice emoţie negativă puternică – ar fi avut un atac de panică chiar fără să vorbească despre subiectele interzise. Sora Carlotta citise cândva un articol în care soţia unui bărbat echipat cu un astfel de dispozitiv spunea că viaţa lor nu fusese niciodată mai fericită, deoarece acum el privea totul cu calm şi umor. „Acum copiii îl iubesc, nu-i mai înspăimântă când e acasă.” Spusese asta, după cum pretindea articolul, cu doar câteva ore înainte ca el să se arunce de pe o stâncă. Aparent, viaţa era mai bună pentru toată lumea în afara lui.

  Iar acum întâlnise un om ale cărui amintiri fuseseră făcute inaccesibile.

  — Ce păcat, spuse sora Carlotta.

  — Dar poţi să rămâi. Am o viaţă singuratică. Eşti soră de caritate, nu-i aşa? Fie-ţi milă de un bătrân singur, şi plimbă-te cu mine.

  Ea vru să refuze şi să plece imediat. Atunci el se lăsă pe spate în scaunul său şi începu să respire adânc, regulat, cu ochii închişi, murmurând pentru sine o melodie.

  Un ritual de calmare. Deci… în momentul în care o invitase să se plimbe cu el simţise o anxietate şi mecanismul se declanşase. Însemna că invitaţia lui era ceva serios.

  — Bineînţeles că ne plimbăm, spuse ea. Deşi, din punct de vedere tehnic, ordinul meu are puţin de-a face cu mila faţă de indivizi. Suntem mult mai pretenţioşi. Treaba noastră e să încercăm să salvăm lumea.

  El chicoti.

  — Câte o persoană o dată ar fi prea încet, nu-i aşa?

  — Ne punem viaţa în slujba cauzei mult mai largi a umanităţii. Mântuitorul a murit deja pentru păcatele noastre. Noi încercăm să facem ordine în urma consecinţelor păcatelor altor oameni.

  — Interesantă credinţă, spuse Anton. Mă întreb dacă orientarea vechilor mele cercetări ar fi fost considerată un serviciu adus omenirii, sau doar o altă mizerie pe care cineva ca voi ar fi trebuit s-o cureţe.

  — Şi eu mă întreb, zise sora Carlotta.

  — Nu vom şti niciodată.

  Ieşiră din grădină pe o alee din spatele casei, apoi în stradă, traversară şi o luară pe o potecă printr-un parc neîngrijit.

  — Copacii de aici sunt foarte bătrâni, observă sora Carlotta.

  — Câţi ani ai tu, Carlotta?

  — Obiectiv sau subiectiv?

  — Rămâi la calendarul gregorian, ca fiind cel mai recent corectat.

  — Asta îl deosebeşte de cel iulian, care încă le stă în gât ruşilor, nu-i aşa?

  — Ne-a silit timp de peste şaptezeci de ani să comemorăm Revoluţia din Octombrie care de fapt a avut loc în noiembrie.

  — Eşti mult prea tânăr ca să-ţi aminteşti de comuniştii din Rusia.

  — Din contră, acum sunt suficient de bătrân ca să păstrez în minte toate amintirile poporului meu. Îmi amintesc de lucruri care s-au întâmplat cu mult înainte de a mă naşte eu. Îmi amintesc lucruri care nu s-au întâmplat niciodată. Trăiesc în amintiri.

  — E un loc plăcut?

  — Plăcut? ridică din umeri. Râd de toate astea pentru că sunt nevoit. E atât de trist – atâtea tragedii, şi totuşi nu am învăţat nimic din ele.

  — Pentru că natura umană nu se schimbă niciodată.

  — Mi-am imaginat, spuse el, cum ar fi putut Dumnezeu să creeze ceva mai bun când l-a creat pe om – după chipul şi asemănarea lui, cred.

  — A creat bărbatul şi femeia. Se poate presupune că a vrut să păstreze vagi detaliile anatomiei sale.

  El râse şi o îi dădu o palmă puţin prea puternică pe spate.

  — N-aş fi crezut că poţi glumi despre asemenea lucruri! Sunt plăcut surprins!

  — Mă bucur că pot aduce veselia în existenţa ta mohorâtă.

  — Şi atunci strângi laţul.

  Ajunseseră pe o colină de unde marea se vedea mai puţin decât de pe terasa lui Anton.

  — Nu e o existenţă mohorâtă, Carlotta. Pentru că mă pot bucura de marele compromis al lui Dumnezeu când a făcut fiinţele umane aşa cum ne-a făcut pe noi.

  — Compromis?

  — Ştii, trupurile noastre ar putea trăi veşnic. Nu trebuie să ne uzăm. Celulele trăiesc toate; se pot menţine şi se pot autorepara, sau pot fi înlocuite de unele proaspete. Există chiar şi mecanisme care pot reface oasele. Menopauza nu trebuie să oprească o femeie de a avea copii. Creierele noastre nu trebuie să decadă, pierzând amintirile sau eşuând în absorbţia altora noi. Dar Dumnezeu ne-a creat cu moartea înăuntrul nostru.

  — Începi să vorbeşti serios despre Dumnezeu.

  — Dumnezeu ne-a creat cu moartea în noi, dar şi cu inteligenţă. Atingem şaptezeci de ani – poate nouăzeci, dacă ne îngrijim – în munţii Georgiei se ajunge la o sută treizeci, deşi eu personal cred că mint. S-ar putea pretinde nemuritori dacă ar putea scăpa neprinşi cu minciuna. Dar am putea trăi veşnic, dacă am accepta să fim tot timpul proşti.

  — Doar nu vrei să spui că Dumnezeu a avut de ales pentru oameni între viaţă lungă şi inteligenţă!

  — E chiar în Biblie, Carlotta. Doi pomi – al cunoaşterii şi al vieţii. Mănânci din pomul cunoaşterii, şi vei muri cu siguranţă. Mănânci din pomul vieţii, şi rămâi pentru totdeauna un copil în grădinile raiului, nemuritor.

  — Vorbeşti în termeni teologici, deşi sunt convinsă că nu eşti credincios.

  — Pentru mine teologia e o glumă. E nostim! Râd de ea. Pot să-ţi spun poveşti amuzante despre teologie, ca să-mi bat joc de credincioşi. Vezi? Asta îmi face plăcere şi mă calmează.

  În cele din urmă înţelese. Trebuia să-i spună pe litere? ii dădea explicaţiile cerute, dar folosind un cod, într-un mod care îi păcălea nu numai pe cei care trăgeau cu urechea – căci fiecare cuvânt al lui ar fi putut fi ascultat – ci chiar şi propria sa minte. Totul era o glumă; prin urmare ii putea spune adevărul, atât timp cât o făcea în aceasta formă.

  — Atunci sunt de acord să-ţi ascult incursiunile glumeţe în teologie.

  — Geneza vorbeşte despre oameni care au trăit peste noua sute de ani. Dar nu spune cât de proşti au fost aceşti oameni.

  Sora Carlotta râse tare.

  — Din cauza asta Dumnezeu a trebuit să distrugă omenirea prin potop, continuă Anton. Ca să scape de proştii ăia şi să-i înlocuiască cu unii mai isteţi. Minţile lor se mişcau mai repede, dar şi metabolismul, îi grăbea spre mormânt.

  — De la Matusalem cu aproape un mileniu de viaţă la Moise cu cei o suta douazeici de ani ai săi, iar acum noi. Dar vieţile noastre se prelungesc.

  — Am tras o concluzie.

  — Suntem mai proşti acum?

  — Atât de proşti, încât preferăm o viaţă mai lungă pentru copiii noştri decât să-i vedem devenind ca Dumnezeu, cunoscând… binele şi răul… cunoscând… totul.

  Duse mâna la piept, gâfâind.

  — Ah, Dumnezeule! Dumnezeule din Ceruri!

  Se prăbuşi în genunchi. Respira superficial şi repede. Dădu ochii peste cap şi căzu.

  Părea că nu reuşise să-şi menţină autoamăgirea. În cele din urma trupul său aflase cum reuşise să-i spună acestei femei secretul vorbind în termeni religioşi.

  Îl întinse pe spate. Acum că leşinase, intensitatea atacului de panică se micşorase. Dar şi leşinul era ceva serios la vârsta lui Anton. Dar în acest caz nu mai avea nevoie de eroism ca să-şi revină. Se va trezi calm.

  Unde se aflau oamenii care trebuiau să-l urmărească? Unde erau spionii care le ascultau conversaţia?

  Auzi paşii pe iarba, pe frunze.

  — Puţin cam târziu, nu-i aşa? întrebă fără să ridice privirea.

  — Îmi pare rau, nu ne aşteptam la aşa ceva. Bărbatul era tânăr, dar nu părea prea inteligent. Se presupunea că implantul îl va împiedica să-şi spună povestea; nu era necesar ca paznicii lui sa fie deştepţi.

  — Cred că o să fie bine.

  — Despre ce vorbeaţi?

  — Religie, zise ea, ştiind ca declaraţia ei va fi probabil verificată cu înregistrarea. Îl critica pe Dumnezeu fiindcă a făcut greşit fiinţele umane. Pretindea ca glumeşte, dar cred că un om de vârsta lui nu glumeşte niciodată cu adevărat când e vorba de Dumnezeu, Nu-i aşa?

  — Au în ei teama de moarte, spuse tânărul cu înţelepciune – atâta de câta era în stare.

  — Crezi ca şi-a declanşai accidental un atac de panica trezindu-şi propria anxietate în privinţa morţii?

  Dacă o spunea ca o întrebare, nu era chiar o minciună, nu-i aşa?

  — Nu ştiu. Începe să-şi revină.

  — Bun, sigur nu vreau să-i mai provoc vreo anxietate din motive religioase. Când se trezeşte, spune-i că îi sunt recunoscătoare pentru cele discutate. Asigură-l că m-a ajutat să lămuresc o mare problema privind scopurile lui Dumnezeu.

  — Da, o să-i spun, zise tânărul silitor.

  Desigur, nu putea spera ca mesajul nu va fi deformat. Sora Carlotta se aplecă şi sărută fruntea rece şi asudată a lui Anton. Apoi se ridică în picioare şi plecă.

  Deci acesta era secretul. Genomul care îi permitea omului să aibă o inteligenţă extraordinară prin accelerarea majorităţii proceselor care aveau loc în corp. Mintea lucra mai repede. Copilul se dezvolta mai repede. Bean era într-adevăr produsul unui experiment în dezlegarea genei savante. I se dăduse fructul din pomul cunoaşterii. Dar exista un preţ. Nu va fi capabil să guste din fructele pomului vieţii. Orice ar fi făcut în viaţă, trebuia să facă în tinereţe, pentru că n-ar fi trăit foarte mult.

  Anton făcuse experimentul. Nu fusese o joacă de-a Dumnezeu care dăduse naştere unei fiinţe umane trăind într-o explozie de inteligenţă, foc de artificii în loc de o singură lumânare care să ardă îndelung. Dar găsise cheia pe care Dumnezeu o ascunsese în genomul uman. Altcineva, vreun urmaş, vreun suflet cu o curiozitate de nepotolit, vreun vizionar dornic să ducă fiinţa umană pe următoarea treaptă a evoluţiei sau altcineva cu o cauză nebunească, arogantă – acest cineva făcuse pasul îndrăzneţ şi răsucise cheia, deschizând uşa, punând fructul strălucitor şi ucigaş în mâna Evei. Şi din cauza acestei fapte – crima şarpelui – Bean fusese alungat din grădina Raiului. Bean care, desigur, va muri – dar va muri ca un zeu, cunoscând binele şi râul.

  l0

  SPIONU

  — Nu vă pot ajuta. Nu mi-aţi dat informaţiile pe care le-am cerut.

  — Ţi-am dat nenorocitele alea de rezumate.

  — Nu mi-ai dat nimic şi ştii asta. Şi acum vii la mine şi-mi ceri să-l evaluez pe Bean în locul vostru – dar nu-mi spui de ce, nu-mi dai nici un context. Aştepţi un răspuns, dar mă privezi de mijloacele de a-l obţine.

  — Frustrant, nu-i aşa?

  — Pentru mine nu. Pur şi simplu n-o să vă dau nici un răspuns.

  — Atunci Bean va fi scos din program.

  — Dacă eşti hotărât, nici un răspuns de-al meu nu-ţi va schimba hotărârea, mai ales că mi-ai dat de înţeles că n-ai încredere în răspunsul meu.

  — Ştii mai multe decât mi-ai spus, iar eu am nevoie de informaţii.

  — Minunat. Ai devenit perfect simpatic cu mine, căci exact asta ţi-am spus şi eu în repetate rânduri.

  — Ochi pentru ochi? Cât de creştineşte!

  — Necredincioşii vor întotdeauna ca ceilalţi să se comporte creştineşte.

  — Poate ca n-ai auzit, dar suntem în război.

  — Şi eu ţi-aş putea spune acelaşi lucru. Suntem în război, şi totuşi mă aiureşti cu secretomania asta prostească, întrucât nu avem nici o dovadă că Furnicile ne spionează, secretul nu e un secret de război. E vorba de menţinerea puterii Triumviratului asupra omenirii. Iar asta nu mă interesează câtuşi de puţin.

  — Greşeşti. Informaţiile sunt secrete pentru a împiedica desfăşurarea unor experimente oribile.

  — Doar un prost închide poarta când lupul e deja în stână.

  — Ai vreo dovadă că Bean e rezultatul unui experiment genetic?

  — Cum aş putea dovedi, când voi mi-aţi ascuns toate dovezile? Pe de altă parte, ceea ce contează nu e dacă are gene modificate, ci la ce l-ar putea duce aceste modificări genetice, dacă le are. Toate testele voastre sunt proiectate astfel încât să vă permită să previzionaţi comportamentul oamenilor normali. Ele nu i se pot aplica lui Bean.

  — Dacă e atât de imprevizibil, atunci nu ne putem baza pe el. Va pleca.

  — Dar dacă el ar fi singurul care ar putea câştiga războiul? Atunci l-aţi exclude din program?

  Bean nu voia să fie prea sătul, nu în seara asta, aşa că împărţi aproape toată mâncarea şi dădu tava curată înainte ca ceilalţi să termine. Chiar dacă nutnţionistul va fi suspicios, avea nevoie să fie un timp singur în dormitor.

  Inginerii plasau întotdeauna punctul de aspiraţie a aerului pe peretele de deasupra uşii care dădea pe coridor, în consecinţă, aerul trebuia să intre în încăpere prin celalalt capăt, unde erau paturi ncocupate. Fiindcă nu putuse vedea supapa doar privind spre acel capăt, trebuia ca ea să se afle sub unul dintre paturi. N-o putuse căuta atunci când ceilalţi se uitau la el, pentru că nimeni nu trebuia să ştie că e interesat de supape. Acum, singur, se ghemui la podea şi în câteva clipe deschise capacul supapei. Ieşi uşor. încercă să-l pună la loc, ascultând atent zgomotul provocat de operaţiune. Prea mult. Capacul supapei trebuia să rămână scos. Îl aşeză pe podea lângă deschizătură, suficient de departe ca să nu se lovească accidental de el în întuneric. Apoi, ca să fie sigur, îl scoase complet de sub pat şi-l strecură sub cel de vizavi.

  Gata. După aceea îşi reluă activităţile curente.

  Până când se făcu noapte. Până când respiraţia celorlalţi îi spuse că majoritatea, dacă nu chiar toţi, adormiseră.

  Bean dormea în pielea goală, ca mai toţi băieţii – uniforma nu avea cum să-l trădeze. Li se spusese să folosească prosoapele când se duceau noaptea la toaletă, deci Bean presupusese că şi ele puteau fi urmărite.

  Bean se dădu jos din pat, luă prosopul din cui şi se înfăşură cu el, îndreptându-se spre uşa dormitorului.

  Nimic neobişnuit. După stingere erau permise drumurile la toaletă, deşi nu erau încurajate, iar Bean avusese grijă să facă asemenea incursiuni. Nu fusese încălcat nici un regulament. Şi era o idee bună să facă prima explorare cu vezica goală.

  Când se întoarse, dacă mai era cineva treaz n-ar fi văzut decât un puşti în prosop îndreptându-se spre patul său.

  Dar el trecu de patul său şi se strecură în linişte sub ultimul pat, unde îl aştepta supapa descoperită. Prosopul rămase pe podea, astfel că dacă cineva ar fi observat că lui Bean e gol ar fi văzut şi că prosopul lipseşte şi ar fi presupus că s-a dus la toaletă.

  Nici de data asta nu fu mai uşor să se strecoare în supapă, dar, odată intrat, Bean descoperi că antrenamentul îşi făcuse efectul. Putea să alunece înclinat, mişcându-se suficient de încet ca să nu facă zgomot şi să evite să-şi zgârie pielea în vreo protuberantă metalică. Nu voia să fie nevoit să explice vreo rană.

  În întunericul deplin al conductei de aerisire trebui să păstreze constant în minte harta sistemului. Luminile slabe de noapte din fiecare dormitor aduceau doar atâta lumină cât să poată localiza fiecare supapă. Dar nu conta localizarea celorlalte dormitoare de la acest nivel. Bean trebuia să coboare sau să urce până la o punte unde locuiau şi lucrau profesorii. Judecând după timpul necesar lui Dimak ca să ajungă în dormitorul lor în rarele ocazii când vreo ceartă cerea prezenţa lui, Bean presupusese că locuinţa lui era pe o altă punte. Şi pentru că Dimak sosea întotdeauna răsuflând greu, Bean mai presupusese că puntea era sub nivelul lor, şi nu deasupra – ca să ajungă la ei Dimak trebuia să urce pe scară, nu să alunece pe o bară.

  Oricum, Bean nu avea intenţia să înceapă prin a coborî. Trebuia să vadă dacă se poate sui pe o punte superioară înainte de a risca să fie prins în capcană pe una inferioară.

  Când în cele din urmă – după ce trecuse de trei dormitoare – ajunse la un puţ vertical, nu coborî. Testă pereţii pentru a vedea cu cât era mai larg decât conducta orizontală. Era mult mai larg – Bean nu putu cuprinde tot diametrul. Dar era doar cu puţin mai adânc. Asta era bine. Atât timp cât Bean nu se străduia prea mult şi nu transpira, frecarea dintre pielea lui şi pereţii conductei îl putea ajuta să-şi croiască drum în sus. Iar în conducta verticală gâtul lui va putea sta drept, odihnindu-se după ce fusese tot timpul întors într-o parte.

  În jos era aproape mai dificil decât în sus, deoarece dacă începea să alunece era greu să se oprească. În plus era conştient că, cu cât ar fi mers mai jos, cu atât traseul ar fi devenit mai dificil. Şi trebuia să verifice mereu pereţii din jur, în căutarea altei conducte laterale.

  Dar la urma urmelor nu trebuia s-o găsească pe pipăite. Putea vedea conductele laterale pentru că existau lumini în ambele direcţii. Profesorii nu aveau aceleaşi restricţii referitoare la ora stingerii ca elevii, iar camerele lor erau mai mici, deci supapele erau mai dese, aruncând mai multă lumină în conducte.

  În prima încăpere un profesor era treaz şi lucra la pupitru. Problema era că Bean, privind prin capacul supapei aproape de podea, nu putea vedea ce scrie.

  Putea fi la fel în toate camerele. Supapele din podea nu erau bune pentru el. Trebuia să intre în sistemul de recirculare a aerului.

  Înapoi la conducta verticală. Adierea venea de deasupra, deci într-acolo trebuia să meargă dacă voia să treacă dintr-un sistem în altul. Singura lui speranţă era ca sistemul de conducte să aibă o uşă de acces înainte de a ajunge la ventilatoare, iar el să fie în stare s-o găsească în întuneric.

  Îndreptându-se mereu în direcţia suflului, şi simţindu-se remarcabil mai uşor după ce urcase şapte punţi, ajunse în sfârşit la o zonă mai largă cu o mică bandă luminoasă. Zgomotul ventilatoarelor era mai puternic, dar încă nu se afla destul de aproape ca să le vadă. N-avea importanţă. O să iasă din bătaia vântului.

  Uşa de acces era marcată clar. Putea avea o alarmă care să se declanşeze la deschidere. Dar se îndoia. Astfel de lucruri se făceau în Rotterdam împotriva hoţilor. Furtul nu era o problemă serioasă pe o staţie spaţială. Uşa ar fi avut o alarmă doar dacă toate uşile staţiei ar fi fost prevăzute cu alarme. Va afla în curând.

  Deschise uşa, se strecură într-un spaţiu slab luminat şi închise uşa în urma lui.

  Structura staţiei era vizibilă aici, bârnele, plăcile de metal. Nu existau suprafeţe compacte. încăperea era mai rece, şi nu numai din cauza absenţei suflului cald. De cealaltă parte a plăcilor curbe se întindea spaţiul îngheţat. Probabil reactoarele se aflau aici, dar izolaţia era foarte bună, şi nici nu merita sa pompeze prea mult aer cald în acea încăpere, lăsând doar scurgerile de căldură s-o încălzească. Lui Bean nu-i mai fusese atât de frig de când plecase din Rotterdam… dar în comparaţie cu timpurile când purta haine subţiri iarna pe străzi în vântul bătând dinspre Marea Nordului, aici era abia răcoare. Lui Bean îi era ciudă că devenise atât de răsfăţat încât să-i pese de o temperatură uşor scăzută. Şi totuşi nu se putu abţine să nu tremure. Nici măcar în Rotterdam nu fusese în pielea goală.

  Urmând conductele, urcă pe scările personalului până la reactoare şi apoi găsi conductele de recirculare a aerului pe care le urmă în sens invers. Îi fu uşor să găsească uşa de acces şi apoi să intre în conducta principală verticală.

  Deoarece aerul din conductele de recirculare nu trebuia să fie sub presiune, nu era necesar ca ele să fie înguste. Era de asemenea partea din sistem în care trebuia strânsă şi îndepărtată mizeria, deci menţinerea accesului era importantă; atunci când aerul ajungea la reactoare era deja extrem de curat. În loc să se caţere prin puţuri înguste, Bean coborî uşor pe o scară, iar în lumina slabă nu avu nici o dificultate să citească semnele care spuneau pe ce punte duc deschiderile de pe fiecare parte.

  Pasajele laterale nu erau conducte. Constau în întreg spaţiul dintre tavanul unui coridor şi podeaua celui de deasupra. Acolo erau toate cablurile şi conductele de apă – caldă, rece, ape uzate. Iar în afară de benzile de lumină slabă de lucru, spaţiul era luminat frecvent de supapele de pe ambele părţi – acele deschizături înguste pe care Bean le văzuse în cursul primei sale experienţe.

  Acum putea vedea uşor în jos în camera fiecărui profesor. Se târa, făcând cât mai puţin zgomot posibil – o îndemânare pe care şi-o perfecţionase colindând străzile din Rotterdam. Găsi repede ceea ce căuta – un profesor treaz, dar care nu lucra la pupitru. Bean nu-l cunoştea, pentru că superviza un grup de elevi mai mari şi nu preda nici un curs la care fusese Bean. Se ducea la duş. Asta însemna că se va întoarce în cameră şi, poate, va deschide din nou pupitrul, dându-i ocazia lui Bean să-i vadă numele şi parola.

  Fără îndoiala ca profesorii îşi schimbau parolele des, deci ceea ce obţinea nu era valabil mult timp. Mai mult, era posibil ca tentativa de a folosi parola unui profesor pe pupitrul unui elev să declanşeze vreo alarma. Dar Bean se îndoia. Întreg sistemul de securitate era creat astfel încât să interzică accesul elevilor, să le monitorizeze comportamentul. Profesorii nu erau atât de strict supravegheaţi. Lucrau frecvent la ore neobişnuite, şi de asemenea se identificau adesea în timpul zilei de la pupitrele elevilor pentru a apela programele lor mai complexe cu care să rezolve problemele unui elev sau să-i ofere resurse personalizate. Bean era aproape sigur că riscul de a fi descoperit era pe deplin contrabalansat de beneficiile pe care le aducea furtul identităţii unui profesor.

  În timp ce aştepta, auzi voci câteva camere mai sus. Nu era destul de aproape pentru a înţelege cuvintele. Să rişte să piardă întoarcerea de la baie?

  Câteva clipe mai târziu pnvea chiar în camera lui… Dimak. Interesant. Vorbea cu un bărbat a cărui imagine holografică apărea în aer deasupra pupurului. Colonelul Graff, îşi dădu scama Bean. Comandantul Şcolii de Luptă.

  — Strategia mea a fost simplă, spunea Graff. M-am predat şi i-am dat acces la ceea ce voia. Avea dreptate, nu pot avea răspunsuri corecte de la ea decât dacă o las să vadă datele pe care le cere.

  — Ţi-a dar vreun răspuns?

  — Nu, e prea devreme. Dar mi-a pus o întrebare foarte bună.

  — Care?

  — Dacă băiatul e uman.

  — Ei, haide. Doar nu crede că e o larvă de Gândac în formă umană?

  — N-are de-a face cu Gândacii. E vorba de îmbunătăţiri genetice. Ar explica multe.

  — Dar tot uman rămâne.

  — Nu e asta o controversă? Diferenţa dintre oameni şi cimpanzei e mică din punct de vedere genetic. Între oameni şi neanderthalieni a fost insesizabilă. Cât de multe diferenţe îi trebuie ca să fie o altă specie?

  — Interesant ca filosofie, dar practic…

  — Practic, nu ştim ce va face acest copil. Nu avem date despre specia lui. E o primată, ceea ce sugerează anumite caractere regulate, dar nu putem presupune nimic despre motivaţiile lui…

  — Cu tot respectul, domnule, e totuşi un copil. O fiinţă umană. Nu e un extraterestru…

  — Exact asta trebuie să aflăm înainte de a hotărî cât de mult ne putem baza pe el. Şi de asta tu trebuie să-l supraveghezi cu şi mai multă grijă. Dacă nu-l poţi face să joace jocul minţii, atunci găseşte altă cale ca să afli ce-l face să acţioneze. Pentru că nu ne e de folos până nu ştim exact cât ne putem baza pe el.

  Interesant cât de deschis îl numeau jocul minţii când vorbea între ei, gândi Bean.

  Apoi îşi dădu seama ce spuneau. „Nu-l poţi face să joace jocul minţii.” Din câte ştia Bean, el era singurul copil care nu jucase jocul fanteziei. Despre el vorbeau. O specie nouă. Modificat genetic. Bean îşi simţi inima bubuind în piept. Ce sunt eu? Nu numai inteligent, ci şi… diferit

  — Dar scurgerea de informaţii? întrebă Dimak.

  — Asta e altceva. Trebuie să-ţi dai seama ce ştie. Sau cel puţin cât e de probabil să spună ceva celorlalţi copii. Acum ăsta e cel mai mare pericol. Probabilitatea ca acest copil să fie comandantul de care avem nevoie e suficient de mare încât să merite riscul unei scurgeri de informaţii care să determine închiderea programului? Credeam că Ender reprezintă un pariu pe termen lung, dar ăsta îl face pe Ender să pară ceva sigur.

  — Nu ştiam că vă place să pariaţi, domnule.

  — Nu-mi place. Dar câteodată eşti obligat.

  — Am înţeles, domnule.

  — Codifică tot ce îmi trimiţi despre el. Fără nume. Fără discuţii cu alţi profesori în afara limitelor normale. Nimic despre problema asta.

  — Bineînţeles.

  — Dacă singurul mod în care îi putem învinge pe Gândaci este să ne transformăm într-o nouă specie, atunci, Dimak, am salva cu adevărat omenirea?

  — Un sigur copil nu înseamnă transformarea unei specii, zise Dimak.

  — Un picior în prag. Un bot de cămilă în cort. Dacă le-am da lor un deget.

  — Lor, domnule?

  — Da, sunt paranoic şi xenofob. Aşa am ajuns în postul ăsta. Dacă-ţi cultivi aceste virtuţi, ai putea şi tu să te ridici până la înalta mea poziţie.

  Dimak râse. Graff nu. Capul său dispăru de pe display.

  Bean trebui să-şi impună să-şi amintească faptul că aştepta să facă rost de o parolă. Se târî înapoi spre camera celui care intrase la baie.

  Nu se întorsese încă.

  Despre ce scurgere de informaţii vorbeau? Trebuie să fi fost ceva recent, pentru că discutau ca despre ceva urgent. Înseamnă că era posibil să fie vorba despre conversaţia lui Bean cu Dimak legat de ceea ce se petrece în realitate la Şcoala de Luptă. Şi totuşi bănuiala lui că războiul s-a desfăşurat deja nu putea fi adevărată, altfel Dimak şi Graff n-ar mai fi vorbit despre faptul că el ar putea reprezenta singura cale de a-i învinge pe Gândaci. Dacă Gândacii încă n-au fost învinşi, scurgerea de informaţii se referea la altceva.

  Era posibil ca prima sa bănuială să fi fost în parte corectă, şi Şcoala de Luptă să existe mai mult pentru a deposeda Pământul de comandanţii buni decât pentru a-i învinge pe Gândaci. Graff şi Dimak se temeau că Bean le va spune altor copii secretul. Măcar unora dintre ei asta le va reaprinde loialitatea faţă de naţiunea, grupul etnic sau ideologia părinţilor lor.

  Şi fiindcă Bean avea categoric de gând să testeze loialitatea celorlalţi elevi în cursul următoarelor luni şi ani, va trebui să fie de două ori mai atent pentru ca discuţiile sale să nu atragă atenţia profesorilor. Nu avea nevoie să ştie decât care dintre elevii cei mai buni şi mai inteligenţi sunt cei mai loiali ţării lor. Bineînţeles că pentru asta Bean trebuia să afle cum funcţionează loialitatea, ca să poată şti cum s-o slăbească sau s-o întărească, cum s-o exploateze sau s-o îndrepte în altă direcţie.

  Dar numai pentru că prima bănuială a lui Bean ar fi putut explica vorbele lor nu însemna şi că e corectă. Iar dacă războiul final cu Gândacii nu avusese încă loc nu însemna că bănuiala lui era total greşită. S-ar putea, de exemplu, să fi lansat o flotă împotriva planetei Gândacilor cu ani în urmă, dar încă mai pregăteau comandanţi ca să se lupte cu o flotă invazionistă care se apropia de Pământ, în acest caz, scurgerea de informaţii de care se temeau Graff şi Dimak se referea la faptul că Bean i-ar putea speria pe ceilalţi anunţându-i cât de presantă şi de cumplită era situaţia umanităţii.

  Ironia era că dintre toţi copiii pe care-i cunoscuse Bean niciunul nu putea păstra un secret atât de bine ca el. Nici chiar Ahile, căci refuzând să împartă pâinea cu Poke îşi arătase intenţiile.

  Bean putea să păstreze un secret, dar ştia că uneori trebuie să vinzi un pont despre ceea ce ştii ca să obţii mai multe informaţii. Asta făcuse Bean în discuţia cu Dimak. Era periculos, dar pe termen lung, dacă i-ar fi putut împiedica să-l elimine din şcoală pentru a-l reduce la tăcere. În plus, de a-i împiedica să-l ucidă – ar fi putut afla informaţii mai importante decât cele pe care i le dăduse el. I.a urma urmelor, singurele lucruri pe care ei le puteau afla de la el erau despre sine însuşi. Iar el putea afla de la ei orice altceva – cunoştinţe mult mai vaste.

  El însuşi. În asta consta enigma lor – cine era el. Ce prostie, să te preocupe dacă era uman sau nu! Ce altceva ar putea fi? Niciodată nu văzuse alt copil manifestând vreo dorinţă sau emoţie pe care să nu le fi simţit şi el. Singura diferenţă era că Bean se dovedise mai puternic, şi nu lăsa dorinţele trecătoare şi pasiunile să-i controleze acţiunile, îl făcea asta un monstru? Era uman – doar că era mai bun.

  Profesorul se întoarse în cameră. îşi scoase prosopul umed, dar chiar înainte de a se îmbrăca se aşeză la pupitru şi se identifică. Bean îi privi degetele mişcându-se peste taste. O ceaţă de mişcări. Va trebui să repete în minte de mai multe ori ca să fie sigur. Dar cel puţin văzuse; nimic nu-i obstrucţiona vederea.

  Bean se târa înapoi prin puţul vertical. Expediţia de seară durase deja suficient – avea nevoie de somn, iar fiecare minut creştea riscul de a fi descoperit.

  De fapt fusese foarte norocos la prima lui incursiune prin conducte. Se întâmplase să-i audă pe Dimak şi Graff discutând despre el şi să privească un profesor care să-i ofere în mod convenabil parola sa. Pentru o clipă, lui Bean îi trecu prin minte că ei ar putea şti că el se află în sistemul de aerisire, poate chiar îi înscenaseră totul, ca să vadă ce va face. Ar fi putut fi doar un experiment în plus.

  Nu. Nu fusese numai noroc faptul că profesorul îl lăsase să vadă parola. Bean alesese să-l privească pentru că se ducea la duş, pentru că îşi pusese pupitrul pe masă astfel încât Bean să aibă posibilitatea să vadă parola. Era o alegere inteligentă din partea lui Bean. Plecase cu cele mai bune şanse, şi dăduseră rezultate.

  Cât despre Dimak şi Graff, poate că fusese un noroc să-i audă vorbind, dar fusese alegerea lui să se apropie imediat ca să asculte. Şi, dacă era să se gândească, alesese să exploreze conductele tocmai din cauza evenimentului care-i îngrijora atât pe Graff şi Dimak. Nu fusese o surpriză nici că discuţia lor avusese loc după ora stingerii pentru elevi – atunci lucrurile se linişteau, şi, odată îndatoririle îndeplinite, era timp pentru o conversaţie fără ca Graff să-l convoace pe Dimak la o întâlnire specială, care putea trezi suspiciuni celorlalţi profesori. Nu fusese noroc – Bean îşi făcuse singur norocul. Văzuse parola şi ascultase conversaţia pentru că luase rapid decizia să intre în sistemul de recirculare a aerului şi acţionase imediat.

  El îşi făcuse întotdeauna norocul.

  Poate că asta avea de-a face cu modificările genetice despre care aflase Graff.

  Ea, spuseseră ei. Ea întrebase dacă Bean era uman din punct de vedere genetic. O femeie căuta informaţii, iar Graff cedase şi îi dăduse acces la dovezi care îi fuseseră ascunse. Însemna că putea primi mai multe răspunsuri de la această femeie pe măsură ce ea începea să folosească noile date. Mai multe răspunsuri despre originea lui Bean.

  Oare sora Carlotta era cea care se îndoia de umanitatea lui Bean?

  Sora Carlotta, care plânsese când o părăsise şi plecase în spaţiu? Sora Carlotta, care îl iubea aşa cum o mamă îşi iubeşte copilul? Cum putea ea să se îndoiască de el?

  Dacă vor să găsească un om „inuman”, un extraterestru în formă umană, ar trebui să se uite bine la o călugăriţă care îmbrăţişează un copil ca şi cum ar fi al ei, iar apoi împrăştie îndoieli că ar fi un băiat adevărat. Opusul poveştii cu Pinocchio. Atinge un băiat real şi-l transformă în ceva oribil şi înfricoşător.

  Poate că nu despre sora Carlotta vorbeau. Era o altă femeie. Bănuiala lui că putea fi ea era greşită, ca şi cea despre încheierea războiului final cu Gândacii. De asta Bean nu avea niciodată pe deplin încredere în bănuielile lui. Acţiona pe baza lor, dar se păstra întotdeauna deschis posibilităţii ca interpretarea Iui să fi fost greşită.

  În plus, problema lui nu era să afle dacă era uman sau nu. Orice ar fi fost, era el însuşi şi trebuia să acţioneze astfel încât nu numai să rămână în viaţă, dar să şi obţină cât mai mult control asupra propriului său viitor. Singurul pericol era că ei erau interesaţi de problema posibilelor lui modificări genetice. în consecinţă, sarcina lui Bean era să pară atât de normal încât să adoarmă temerile lor pe această temă.

  Dar cum să se prefacă normal? Nu fusese adus aici pentru că era normal, fusese adus pentru că era extraordinar. Aşa erau toţi ceilalţi copii. Iar şcoala îi solicita într-atât, încât unii deveneau de-a dreptul ciudaţi. Ca Bonzo Madrid, cu vendetta lui împotriva lui Ender Wiggin. De fapt, Bean nu trebuia să pară normal, trebuia să pară ciudat într-un mod care era de aşteptat.

  Asta era imposibil de falsificat. Încă nu ştiau ce semne căutau profesorii în comportamentul copiilor de aici.

  Putea să găsească zece lucruri de făcut, şi să le facă, fără să ghicească existenţa a încă nouăzeci de alte lucruri pe care nu le observase.

  Nu, ceea ce avea de făcut nu era să acţioneze în mod previzibil, ci să devină ceea ce sperau ei că va fi comandantul lor perfect.

  Când se întoarse în dormitorul lui, se urcă în pat şi verifica timpul pe pupitru, descoperi că făcuse toate astea în mai puţin de o oră. Închise pupitrul şi se culcă repetându-şi în minte mişcarea degetelor profesorului atunci când se identificase. Când fu suficient de sigur care erau numele şi parola, îşi permise să adoarmă.

  Numai că, atunci când aluneca în somn, îşi dădu seama care ar putea fi camuflajul perfect, potolindu-le temerile şi aducându-i atât siguranţa, cât şi avansarea.

  Trebuia să devină Ender Wiggin.

  TĂTICUL

  — Domnule, am cerut o întrevedere privată.

  — Dimak este aici pentru că scurgerea de informaţii din partea ta îi afectează munca.

  — Scurgere de informaţii! De asta sunt repartizat în alta parte?

  — Un copil a folosit parola ta pentru a intra în sistemul profesorilor. A găsit dosarele şi le-a rescns astfel încât să-şi creeze o identitate

  — Domnule, am respectat strict toate regulamentele. Niciodată nu mă identific în faţa elevilor.

  — Toţi spun că nu se identifică, dar apoi se dovedeşte că o fac.

  — Scuzaţi-mă, domnule, nu şi Uphanad. FI e întotdeauna cu ochii pe ceilalţi să-i prindă. De fapt, e maniac în privinţa asta. Ne înnebuneşte pe toţi.

  — Îmi puteţi verifica intrările. Niciodată nu mă identific în timpul orelor. De fapt, nu mă identific niciodată în afara camerei mele.

  — Atuna cum a putut acest copil să intre în sistem folosind parola ta?

  — Pupitrul meu stă pe masă, în felul acesta. Pot folosi pupitrul dumneavoastră ca să vă demonstrez?

  — Desigur.

  — Eu stau aşa. Rămân cu spatele spre uşă ca să nu poată vedea nimeni înăuntru. Niciodată nu mă identific în altă poziţie.

  — Ei bine, nu există nici o fereastră prin care să tragă cu ochiul!

  — Ba există, domnule.

  — Dimak?

  — Există o fereastră, domnule. Priviţi. Supapa.

  — Vorbeşti serios când sugerezi că ar putea…

  — E cel mai mic copil care vreodată…

  — Micul Bean mi-a folosit parola?

  — Excelent, Dimak, ai lăsat să-ţi scape numele, aşa-i?

  — Îmi pare rău, domnule.

  — Mda. Altă scurgere de informaţii. O să-l trimiteţi pe Dimak acasă împreună cu mine?

  — Nu trimit pe nimeni acasă.

  — Domnule, trebuie să subliniez că intruziunea lui Bean în sistemul principal al profesorilor este o oportunitate excelentă.

  — De a avea un elev care-şi face de cap prin dosarele celorlalţi elevi?

  — De a-l studia pe Bean. Nu l-am atras în jocul fanteziei, dar acum avem un joc pe care el a ales să-l joace. Urmărim unde se duce în sistem, ce face cu puterea pe care a obţinut-o.

  — Dar ar putea distruge…

  — Nu va distruge nimic, domnule. Nu va face nimic care să-l trădeze. Copilul ăsta e prea deştept. Vrea informaţii. O să privească, n-o să atingă.

  — Deci deja îl analizezi, nu-i aşa f Ştii tot timpul ce face?

  — Ştiu că dacă avem o poveste pe care vrem ca el s-o creadă, trebuie ca el s-o descopere singur. Trebuie s-o fure de la nou Deci consider această mică scurgere de informaţii o ocazie perfectă ca să vindecăm una mult mai importantă.

  — Mă întreb, dacă s-a târât prin conducte, ce altceva a mai auzit?

  — Dacă blocăm sistemul de aerisire, va şti că a fost descoperit, şi atunci nu va mai crede ceea ce îi înscenăm.

  — Deci trebuie să permit unui copil să se strecoare prin conducte şi…

  — Nu va mai putea s-o facă mult timp. Creşte, iar conductele sunt foarte înguste.

  — Asta nu ne prea reconfortează acum. Şi, din nefericire, tot va trebui să-l ucidem pe Uphanad pentru că ştie prea multe.

  — Vă rog să-mi spuneţi că glumiţi.

  — Da, glumesc. O să-l ai elev în curând, căpitane Uphanad. Urmăreşte-l cu mare atenţie. Vorbeşte despre el numai cu mine. E imprevizibil şi periculos.

  — Periculos. Micul Bean.

  — Te-a deconspirat, nu-iaşa?

  — Iertaţi-mă, dar şi pe dumneavoastră, domnule.

  Bean trecu în revistă fiecare elev al Şcolii de Luptă, citind câte cinci-şase dosare pe zi. Descoperi că rezultatele lor iniţiale erau cele mai puţin interesante informaţii despre ei. Toţi cei de aici aveau rezultate atât de bune la testele susţinute pe Pământ, încât diferenţele erau neînsemnate. Rezultatele lui Bean erau cele mai bune, iar diferenţa dintre el şi următorul, Ender Wiggin, era mare – la fel de mare ca şi diferenţa dintre Ender şi următorul după el. Dar totul era relativ. Diferenţa dintre Ender şi Bean era de jumătate de procent; majoritatea copiilor realizaseră între 97 şi 98 procente.

  Bineînţeles, Bean ştia ceea ce ei nu puteau să ştie, că pentru el obţinerea celui mai bun rezultat posibil fusese ceva uşor. Ar fi putut face mai mult, mai bine, dar atinsese limitele testelor. Diferenţa dintre el şi Ender era mult mai mare decât se putea presupune.

  Şi totuşi… citind dosarele, Bean ajunse să vadă că rezultatele erau numai un ghid pentru potenţialul unui copil. Profesorii vorbeau mai mult despre lucruri ca isteţime, perspicacitate, intuiţie; abilitatea de a dezvolta relaţii, de a înţelege rivalii; curajul de a acţiona cu îndrăzneală, grija de a se asigura înainte de a se angaja la ceva, înţelepciunea de a alege cursul potrivit al unei acţiuni. Luând în considerare aceste puncte de vedere, Bean îşi dădu seama că nu era în mod necesar mai bun la aceste lucruri decât alţi elevi.

  Ender Wiggin ştia într-adevăr lucruri pe care Bean nu le ştia. Bean ar fi trebuit să gândească ca Wiggin, să-şi organizeze antrenamente suplimentare pentru a compensa faptul că avea un comandant care nu lucra cu el. Bean ar fi trebuit să încerce să atragă şi alţi elevi care să se antreneze cu el, fiindcă multe lucruri nu puteau fi făcute de unul singur. Dar Wiggin îi accepta pe toţi cei care veneau, indiferent cât de dificil era să lucreze cu prea mulţi în sala de luptă, şi, după cum spuneau notele profesorilor, el petrecea mai mult timp antrenându-i pe alţii decât lucrând la propria sa tehnică. Desigur, asta se întâmpla în parte pentru că nu mai era în armata lui Bonzo Madrid, şi totuşi trebuia să se antreneze regulat. Însă continua să lucreze cu alţi copii, în special cu bobocii dornici să înceapă înainte de a fi promovaţi într-o armată obişnuită. De ce?

  Oare face ce fac şi eu, îi studiază pe ceilalţi elevi pentru a se pregăti de un viitor război pe Pământ? Construieşte o reţea cu ramificaţii în toate armatele? Îi antrenează într-un fel greşit, pentru ca mai târziu să fie avantajat de greşelile lor?

  Din ceea ce auzise Bean despre Wiggin de la copiii din grupul de lansaţi care luau parte la aceste antrenamente, ajunse să-şi dea seama că era cu totul altceva. Lui Wiggin părea că-i pasă cu adevărat ca elevii să facă tot ce pot mai bine. Dorea cu atâta disperare ca ei să-l placă? Pentru că, dacă intenţiona aşa ceva, metoda funcţiona. Îl venerau.

  Dar trebuia să fie ceva mai mult decât foamea de dragoste. Bean nu putea pricepe.

  Descoperi că observaţiile profesorilor, deşi utile, nu-l puteau ajuta cu adevărat să pătrundă în mintea lui Wiggin. în primul rând, păstrau observaţiile psihologice provenite de la jocul fanteziei în altă parte, unde Bean nu avea acces. În al doilea rând, nici profesorii nu puteau pătrunde în mintea lui Wiggin pur şi simplu pentru că ei nu puteau gândi la un asemenea nivel.

  Bean putea.

  Dar intenţia lui Bean nu era să-l studieze pe Wiggin din curiozitate ştiinţifică, sau să concureze cu el, nici măcar să-l înţeleagă. El intenţiona să se transforme într-un copil în care profesorii să aibă încredere, pe care să se bazeze. Pe care să-l considere pe de-a-ntregul uman. Pentru asta, Wiggin îi era profesor pentru că Wiggin realizase deja ceea ce voia Bean.

  Iar Wiggin reuşise s-o facă fără să fie perfect. Fără să fie, din câte îşi dădea seama Bean, complet normal. Nu că ar fi fost cineva perfect normal. Dar hotărârea lui Wiggin de a renunţa la câteva ore zilnic pentru a antrena copii care nu puteau face nimic pentru el – cu cât se gândea mai mult, cu atât înţelegea mai puţin. Wiggin nu-şi construia o reţea de suporteri. Spre deosebire de Bean, el nu avea o memorie perfectă, deci Bean era aproape sigur că Wiggin nu păstra în minte câte un dosar pentru fiecare puşti din Şcoala de Luptă. Copiii cu care lucra nu erau cei mai buni, şi adesea erau cei mai fricoşi şi slugarnici dintre boboci şi dintre rataţii din armatele obişnuite. Veneau la el pentru că credeau că a fi în aceeaşi încăpere cu soldatul care conducea în clasamente le-ar putea aduce puţin noroc. Dar de ce Wiggin continua să-şi piardă timpul cu ei?

  De ce a murit Poke pentru mine?

  Era aceeaşi problema. Bean ştia. Găsi în bibliotecă câteva cărţi despre etică şi le lua să le citească pe pupitrul lui. Descoperi curând că singurele teorii care explicau altruismul erau false. Cea mai stupidă era vechea explicaţie sociobiologică a unchiului care se sacrifica pentru nepoţi în armate nu existau legături de sânge, iar oamenii adesea mureau pentru necunoscuţi. Teoriile comunităţii erau întrucâtva bune – explicau de ce toate comunităţile îi onorau în poveştile şi ritualurile lor pe erou care se sacrificau pentru ceilalţi, dar nu-i explicau pe erou înşişi.

  Pentru că asta vedea Bean în Wiggin. Era un erou în devenire.

  Lui Wiggin nu-i păsa de el însuşi atât cât îi păsa de ceilalţi puşti care nu meritau nici cinci minute din timpul său.

  Şi totuşi exact asta ar fi putut fi trăsătura care îi făcea pe toţi să se concentreze asupra lui. Poate de aceea în toate poveştile pe care i le spusese sora Carlotta, Iisus avea o mulţime de oameni în jurul său.

  Poate de asta mă tem atât de mult de Wiggin. Pentru că el este extraterestrul, nu eu. El e cel de neînţeles, cel imprevizibil. El e cel care face lucruri fără un motiv palpabil, practic. Eu vreau să supravieţuiesc, şi odată ce ai înţeles asta despre mine, nu mai e nimic de ştiut. El totuşi ar putea face orice.

  Cu cât îl studia mai mult pe Wiggin, cu atât mai multe mistere descoperea Bean. Cu atât era mai hotărât să acţioneze ca Wiggin până când, într-o anumită măsură, va fi ajuns să vadă lumea aşa cum o vedea Wiggin.

  Dar, deşi îl urmărea pe Wiggin – încă de la distanţă Bean nu-şi permitea să facă ceea ce făceau copiii mai mici, ceea ce făceau discipolii lui Wiggin. Nu putea să-i spună Ender. Faptul că-i spunea pe numele de familie păstra distanta între ei. O distantă microscopică, oricum.

  Oare ce studia Wiggin când citea de unul singur? Cu siguranţă cărţile de istorie militară şi de strategie pe care Bean le frunzărise în grabă şi acum le recitea metodic, aplicând totul atât la luptele în spaţiu, cât şi la războiul modern de pe Pământ. Wiggin citise şi el, dar când intra în bibliotecă o făcea mai mult ca să se uite la întregistrările video ale bătăliilor, şi cele pe care le privea cel mai mult erau cele cu navele Gândacilor. Pe acestea şi pe cele cu forţa de asalt a lui Mazer Rackham din lupta eroică prin care fusese oprită cea de-A Doua Invazie.

  Bean le privi şi el, deşi nu în mod repetat – odată văzute, le rememora perfect şi le putea derula în minte cu suficiente detalii ca să poată observa mai târziu ceea ce nu observase de prima dată. Oare Wiggin vedea ceva nou de fiecare dată când se întorcea la acele înregistrări? Sau căuta ceva ce nu găsise încă?

  Oare încerca să înţeleagă cum gândesc Gândacii? De ce nu-şi dădea seama că biblioteca pur şi simplu nu are destule filme ca să-i fie de folos? Era doar propaganda acolo. Ascundeau toate scenele oribile cu soldaţi morţi, cu lupte şi omoruri atunci când navele erau abordate şi pătrundeau pe ele. Nu existau înregistrări ale înfrângerilor, în care Gândacii distrugeau navele oamenilor. Tot ce aveau acolo erau nave mişcându-se în spaţiu, câteva minute de pregătire pentru luptă.

  Războiul în spaţiu? Atât de interesant în poveştile inventate, atât de plictisitor în realitate. Ocazional câte ceva se lumina, în general era doar întuneric.

  Şi, desigur, momentul obligatoriu al victoriei lui Mazer Rackham.

  Oare ce spera Wiggin să înveţe?

  Bean învăţă mai mult din omisiuni decât din ceea ce vedea. De exemplu, nu exista nici o imagine a lui Mazer Rackham în bibliotecă. Asta era ciudat, feţele Triumvirilor erau pretutindeni, ca şi cele ale altor comandanţi sau lideri politici. De ce nu şi Rackham? Oare murise în momentul victoriei? Sau era probabil o figură fictivă, o legendă creată în mod deliberat, ca să poată exista un nume de care să se lege victoria? Dar, dacă aşa ar fi stat lucrurile, i-ar fi creat şi o faţă – ar fi fost atât de uşor s-o facă. Oare era handicapat?

  Cum era în realitate, foarte scund?

  Dacă o să ajung să devin comandantul flotei umane care va învinge Gândacii, o să ascundă şi imaginea mea, pentru că cineva atât de mic nu ar putea fi considerat un erou?

  Cui îi pasa? Eu nu vreau să fiu erou. Asta e treaba lui Wiggin.

  Nikolai, băiatul de lângă el. Destul de inteligent ca să ghicească lucruri pe care Bean nu le ghicise de la început. Destul de încrezător ca să nu se supere când îl prinsese pe Bean spionându-l. Bean era plin de speranţă când ajunse în sfârşit la dosarul lui Nikolai.

  Evaluarea profesorilor era negativă. „Bate pasul pe loc.” Crud – dar oare era adevărat?

  Bean îşi dădu seama: am avut prea multă încredere în evaluările profesorilor. Am vreo dovada reala ca au dreptate? Sau am încredere în evaluările lor pentru că eu sunt atât de bine văzut? Mă complac să mă las flatat de ei?

  Dar dacă toate evaluările lor sunt greşite?

  Pe străzile din Rotterdam nu am avut nici un dosar făcut de profesori. Cunoşteam copiii. Poke – mi-am făcut propria părere despre ea, şi aproape am avut dreptate, doar câteva surprize când şi când. Sergentul – nici o surpriză. Ahile – da, pe el l-am cunoscut.

  Atunci de ce am stat departe de ceilalţi elevi? Pentru că ei m-au izolat la început, şi pentru că am decis că profesorii deţin puterea. Dar acum văd că am avut dreptate doar parţial. Profesorii au putere aici şi acum, dar va veni o zi când nu voi mai fi la Şcoala de Luptă, şi atunci ce mai contează ce cred profesorii despre mine? Pot să învăţ toată istoria şi teoria militară, dar n-o să-mi fie de nici un folos dacă nimeni n-o să vrea să-mi încredinţeze comanda. Şi nu voi fi niciodată pus la conducerea unei armate sau a unei flote decât dacă există motive să se creadă că oamenii mă vor urma.

  Acum nu oamenii, ci băieţii, în majoritate, şi câteva fete. Nu sunt bărbaţi, dar vor deveni bărbaţi. Cum îşi aleg liderii? Cum pot să-i fac să urmeze pe cineva care e atât de mic, de nesuferit?

  Cum a făcut Wiggin?

  Bean îl întrebă pe Nikolai care dintre copiii din grupul lor se antrenau cu Wiggin.

  — Puţini. Şi stau pe margine, nu? Linguşitori şi lăudăroşi.

  — Dar care sunt?

  — Încerci să te pui bine cu Wiggin?

  — Doar vreau să aflu câte ceva despre el.

  — Ce vrei să ştii?

  Întrebările îl enervau pe Bean. Nu-i plăcea să vorbească mult despre ce făcea. Dar nu simţi nimic maliţios la Nikolai. Doar voia să ştie.

  — Istoria. El e cel mai tare, nu? Cum a ajuns aşa?

  Bean se întrebă dacă argoul său soldăţesc suna destul de natural. Nu-l folosise prea mult. Încă nu-i prinsese muzica.

  — Dacă afli, zi-mi şi mie.

  Îşi roti ochii, autoironizându-se.

  — Îţi zic, spuse Bean.

  — Am eu vreo şansă să fiu mai bun ca Ender? râse Nikolai. Tu ai o şansă, după cum înveţi.

  — Mucii lui Wiggin nu-s miere, zise Bean.

  — Ce-nseamnă asta?

  — E om ca toată lumea. Dacă aflu ceva îţi zic, OK?

  Bean se întrebă de ce Nikolai pierduse deja orice speranţă de a deveni unul dintre cei mai buni. Să fi fost totuşi corectă evaluarea negativă a profesorilor? Sau fără să vrea îl lăsaseră să vadă că-l desconsideră, iar el îi crezuse?

  De la băieţii pe care îi indicase Nikolai – linguşitori şi lăudăroşi, ceea ce nu era o evaluare tocmai greşită – Bean află ceea ce voia să ştie. Numele prietenilor celor mai apropiaţi ai lui Wiggin.

  Shen. Alai. Petra – din nou ea! Dar cel mai mult Shen.

  Bean îl găsi în bibliotecă în timpul orelor de studiu individual. Singurul motiv pentru a merge acolo erau înregistrările video – toate cărţile puteau fi citite de pe pupitre. Totuşi, Shen nu se uita la filme. Avea pupitrul cu el, şi juca jocul fanteziei.

  Bean se aşeză lângă el să privească. Un om cu cap de leu îmbrăcat în zale stătea în faţa unui uriaş, care părea să-i ofere o băutură la alegere – sunetul era slab şi Bean nu-l putea auzi din partea lui de pupitru, dar Shen părea să reacţioneze la el; introduse câteva cuvinte. Figura cu cap de leu bău una din substanţe şi muri imediat.

  Shen murmură ceva şi împinse pupitrul într-o parte.

  — Asta e Pocalul Uriaşului? zise Bean. Am auzit de el.

  — Nu l-ai jucat niciodată? Nu poţi câştiga. Aşa credeam.

  — Am auzit. Nu pare prea distractiv.

  — Nu pare? Tu nu l-ai încercat? Nu e greu de găsit.

  Bean ridică din umeri, încercând să imite manierismele folosite de ceilalţi băieţi. Shen părea că se amuză. Pentru că lui Bean nu-i reuşise imaginea de tip cool? Sau pentru că era nostimă la cineva atât de mic?

  — Haide, tu nu joci jocul fanteziei?

  — Cum ai spus, replică Bean. Credeai că nimeni nu poate câştiga.

  — Am văzut un tip care a ajuns într-un loc pe care nu-l văzusem niciodată. L-am întrebat unde era asta, şi mi-a zis: „De cealaltă parte a Pocalului Uriaşului”.

  — Ţi-a spus cum a ajuns acolo?

  — Nu l-am întrebat.

  — De ce nu?

  Shen rânji şi privi în altă parte.

  — Era Wiggin, nu? întrebă Bean. Rânjetul se stinse.

  — N-am spus asta.

  — Ştiu că eşti prieten cu el, de asta am venit aici.

  — Ce-nseamnă asta? Îl spionezi? Eşti de-ai lui Bonzo? Nu mergea bine. Bean nu-şi dăduse seama cât puteau fi de protectori prietenii lui Wiggin.

  — Sunt pe cont propriu. Uite, nu-i nimic rău în asta, OK? Eu… uite, doar vreau să aflu câte ceva… tu-l ştii de la început, nu? Se zice că eşti prieten cu el de când eraţi lansaţi.

  — Ei şi?

  — Vezi, el are prieteni. Ca tine. Chiar dacă e mereu cel mai bun la lecţii, la toate, nu? Dar nu-l urăşte toată lumea.

  — O grămadă de bichăo îl urăsc.

  — Măi, trebuie să-mi fac şi eu nişte prieteni.

  Bean ştia că nu trebuia să încerce să pară că-şi plânge de milă. În schimb, trebuia să sune ca un puşti demn de milă care se străduieşte din greu să nu pară că-şi plânge de milă. Aşa că îşi încheie mica pledoarie sentimentală cu un hohot dc râs. Ca şi când ar fi încercat s-o facă să sune ca o glumă.

  — Eşti cam scund, zise Shen.

  — Nu şi pentru planeta de pe care vin eu, replică Bean. Pentru prima dată, Shen zâmbi sincer.

  — Planeta pigmeilor.

  — Băieţii ăştia-s prea mari pentru mine.

  — Ei, ştiu despre ce vorbeşti, zise Shen. Am trecut şi eu prin asta. Unii puşti mă tachinau. Ender i-a oprit.

  — Cum?

  — I-a tachinat şi mai rău.

  — N-am auzit că ar avea şi gură.

  — Nu, el n-a spus nada. A făcut-o de pe pupitru. A trimis un mesaj de la Dumnezeu.

  O, da. Bean auzise de asta.

  — A tăcut asta pentru tine?

  — Râdeau de fundul meu. Aveam fundul mare. înainte de a face antrenamente, ştii? Pe atunci. Aşa că el a râs de ei că se uitau la fundul meu. Dar a semnat Dumnezeu.

  — Deci n-au ştiut că el a făcut-o.

  — O, au ştiut. Imediat. Dar el n-a spus nimic. Nu cu voce tare.

  — Aşa aţi ajuns să fiţi prieteni? E protectorul celor mici? Ca Ahile…

  — A celor micit zise Shen. Era cel mai mic din grupul nostru de lansaţi. Nu ca tine, dar oricum mic. Mai tânăr, vezi tu.

  — Era cel mai tânăr, dar a devenit protectorul vostru?

  — Nu. Nu a tost aşa. A împiedicat nişte chestii. S-a dus la grupul ăla – Bernard, el îi adunase pe tipii mai mari, durii…

  — Huliganii.

  — Mda, cred că da. Doar că Ender s-a dus la numărul unu al lui Bernard, prietenul lui cel mai bun. Alai. L-a făcut pe Alai cel mai bun prieten al său.

  — Şi î-a furat susţinătorii lui Bernard?

  — Nu, omule. Nu-i aşa. S-a împrietenit cu Alai, iar apoi l-a făcut pe Alai să-l ajute să se împrietenească şi cu Bernard.

  — Bernard… e cel căruia Ender i-a rupt braţul în navetă.

  — Aşa-i. Şi cred că Bernard nu l-a iertat niciodată cu adevărat, dar a văzut cum merg lucrurile.

  — Cum merg lucrurile?

  — Ender e bun omule. Pur şi simplu nu urăşte pe nimeni. Dacă eşti om bun îţi place de el. Vrei să-i placă şi lui de tine. Dacă lui îi place de tine eşti OK, pricepi? Dar dacă eşti o lepădătură, te înfurie. Doar pentru că există, pricepi? Ender încearcă să-ţi trezescă partea bună din tine.

  — Cum îţi trezeşti „părţile bune”?

  — Habar n-am, omule. Crezi că eu ştiu? Doar că…dacă îl cunoşti pe Ender de suficient timp, te face să vrei ca el să fie mândru de tine. Asta sună de parcă… de parcă aş fi copil mic, nu?

  Bean scutură din cap. Lui îi suna a devotament. Bean nu prea înţelegea asta. Prietenii sunt prieteni, gândi el. Cum erau Sergentul şi Poke, înainte de apariţia lui Ahile. Dar nu fusese dragoste. Când venise Ahile, pe el îl iubiseră, dar mai mult cu veneraţie, ca pe… un zeu, el le aducea pâinea, ei i-o dădeau înapoi. Ca unui… da, aşa cum îşi spunea el însuşi. Tătic. Era oare acelaşi lucru? Era Ender un alt Ahile?

  — Eşti deştept, puştiule, zise Shen. Am fost pe-aproape, nu? Doar că nu m-am gândit. Cum face Ender? Cum pot să fac la fel, să tiu ca el? Aşa e Ender, e grozav, dar eu nu pot fi la fel. Poate că ar fi trebuit să încerc. Dar voiam doar să fiu… lângă el.

  — Pentru că şi tu eşti bun, spuse Bean. Shen tăcu ochii mari.

  — Cred că asta am spus, aşa-i? Oricum, am sugerat. Cred că asta mă face un lăudăros, nu?

  — Un mare lăudăros, zise Bean, rânjind.

  — El… te face să vrei să… Eu aş fi în stare să mor pentru el. Par vorbe de erou, nu? Dar e adevărat. Aş muri pentru el. Aş ucide pentru el.

  — Ai lupta pentru el. Shen înţelese imediat.

  — Aşa e. E un conducător înnăscut.

  — Şi Alai ar lupta pentru el?

  — Mulţi dintre noi ar face-o.

  — Dar unu nu, aşa-i?

  — Cum spuneam, cei răi îl urăsc, îi înnebuneşte.

  — Deci lumea întreagă e împărţită – cei buni îl iubesc pe Wiggin, cei răi îl urăsc pe Wiggin.

  Faţa lui Shen deveni din nou suspicioasă.

  — Nu ştiu de ce ţi-am spus tot rahatul ăsta. Eşti prea deştept ca să crezi ceva din el.

  — Cred, zise Bean. Nu te supăra pe mine. Învăţase asta cu mult timp în urmă. Când un copil mic spune „nu te supăra pe mine” oamenii se simt puţin prost.

  — Nu mă supăr, zise Shen. Credeam că râzi de mine.

  — Voiam să ştiu cum îşi face Wiggin prieteni.

  — Dacă aş şti, dacă aş înţelege cu adevărat, aş avea mai mulţi prieteni decât am, puştiule. Dar Ender e prietenul meu, şi toţi prietenii lui sunt şi prietenii mei, iar eu sunt prietenul lor, deci… suntem ca o familie.

  O familie. Tătic. Din nou Ahile. Vechile spaime reveneau. Noaptea când murise Poke. Trupul ei în apă. Apoi Ahile, dimineaţa. Felul în care acţionase. Aşa era şi Wiggin? Tătic până la proba contrarie?

  Ahile era rău, iar Ender era bun. Şi totuşi amândoi creaseră familii. Amândoi aveau oameni care îi iubeau, care ar fi murit pentru ei. Protector, tătic, întreţinător, mamă. Singurul părinte al unui grup de orfani. Şi aici, la Şcoala de Luptă, suntem tot copii ai străzii. Poate că nu ne e foame, dar toţi ne dorim o familie.

  Cu excepţia mea. E ultimul lucru de care am nevoie. Un tătic care să-mi zâmbească, aşteptând cu cuţitul în mână.

  Mai bine să fii tătic decât să ai unul.

  Cum aş putea să fac asta? Să conving pe cineva să mă iubească aşa cum îi iubeşte Shen pe Wiggin?

  Nici o şansă. Sunt prea mic. Prea drăgălaş. Nu am nimic din ceea ce vor ei. Nu pot decât să mă protejez pe mine, să manipulez sistemul. Ender are multe să-i înveţe pe cei care speră să poată face ceea ce face el. Dar eu trebuie să-mi găsesc propriul drum.

  Totuşi chiar în timp ce lua această decizie ştiu că nu terminase cu Wiggin. Tot ce avea Wiggin, tot ce ştia el, Bean va trebui să înveţe.

  Şi astfel trecură săptămâni, luni. Bean merse la toate lecţiile obişnuite. Se duse la lecţiile din sala de luptă unde Dimak îi învăţă cum să se mişte şi cum să tragă, manevrele de bază. Pe cont propriu trecu prin toate cursurile suplimentare pe care le putea urma pe pupitru, specializându-se în tot ce se putea. Studie istorie militară, filosofie, strategie. Citi etică, religie, biologie. Continuă să urmărească fiecare elev al şcolii, de la bobocii lansaţi la elevii pe cale să absolve. Când îi vedea pe coridoare, ştia mai multe despre ei decât ştiau ei înşişi. Le cunoştea naţionalitatea. Ştia cât de dor le era de familii şi câtă importanţă avea pentru ei ţara de origine sau gruparea etnică sau religioasă. Ştia cât ar fi putut fi de valoroşi pentru o mişcare de rezistenţă naţionalistă sau idealistă.

  Continuă să citească ceea ce citea Wiggin, să privească ceea ce privea Wiggin. Asculta ce spuneau ceilalţi copii despre Wiggin. Urmărea poziţia lui în clasamente. Se întâlnea cu prietenii lui Wiggin, îi asculta vorbind despre el. Bean reţinea toate lucrurile despre care se povestea că le spusese Wiggin şi încerca să le încadreze într-o filosofie coerentă, o viziune, o atitudine, un plan.

  Şi află ceva interesant. În ciuda altruismului lui Wiggin, în ciuda dorinţei sale de sacrificiu, niciunul dintre prietenii săi nu-şi amintea să fi discutat vreodată despre problemele personale ale lui Wiggin. Ei toţi se duceau la Wiggin, dar Wiggin la cine se ducea? Nu avea mai mulţi prieteni adevăraţi decât avea Bean. Îşi păstra gândurile pentru sine, aşa cum făcea şi Bean.

  În curând Bean se trezi avansat de la clasele ale căror lecţii le stăpânea deja în clase ale copiilor din ce în ce mai mari, care la început îl priveau iritaţi, iar după aceea cu respect, în timp ce el trecea în goană pe lângă ei şi promova înainte ca ei să fi ajuns măcar la jumătatea cursului. Oare şi Wiggin progresase în ritm accelerat? Da, dar nu chiar atât de repede. Asta din cauză că Bean era mai bun? Sau din cauză că termenul-limită se apropia?

  Căci în evaluările profesorilor se simţea din ce în ce mai mult graba. Elevii obişnuiţi – de parcă aici ar fi fost vreun elev obişnuit – erau cotaţi din ce în ce mai sumar. Nu erau tocmai ignoraţi, dar cei mai buni erau identificaţi şi promovaţi.

  Cei care păreau mai buni. Fiindcă Bean începuse să-şi dea seama că evaluările profesorilor erau adesea influenţate de faptul că îi preferau pe unii dintre elevi. Profesorii se pretindeau obiectivi, imparţiali, dar de fapt se lăsau atraşi de copiii mai charismatici, la fel ca şi ceilalţi elevi.

  Dacă un puşti era plăcut, îi dădeau calificative mai bune la capacitatea de conducere, deşi în realitate era doar atletic şi superficial şi avea nevoie să fie înconjurat de o echipă. Destul de des îi etichetau drept buni tocmai pe elevii care ar fi fost comandanţii cei mai puţin eficienţi, în timp ce îi ignorau pe alţii care lui Bean i se păreau cu adevărat promiţători. Era frustrant să-i vadă făcând greşeli atât de evidente. Îl aveau pe Wiggin chiar în faţa ochilor – Wiggin, care era cel făcut pentru asta – şi continuau să-i interpreteze greşit pe toţi ceilalţi. Se entuziasmau în faţa copiilor energici, încrezători, ambiţioşi, care nu făceau o treabă chiar excelentă.

  Oare aceasta şcoala nu era înfiinţată pentru a găsi şi antrena comandanţii cei mai buni? Testele de pe Pământ erau destul de bune – printre elevi nu existau proşti. Dar sistemul neglija un factor esenţial: cum erau aleşi profesorii?

  Erau toţi militari de carieră. Ofiţeri care dovediseră că aveau reale abilităţi. Dar în armată nu ţi se încredinţează funcţii de încredere doar datorită calităţilor. Trebuie să atragi atenţia ofiţerilor superiori. Trebuie să fii plăcut. Trebuie să te adaptezi sistemului. Trebuie să arăţi aşa cum crezi că vor superiorii să arate un ofiţer. Trebuie să gândeşti aşa cum sunt ei obişnuiţi.

  Rezultatul era apariţia unei structuri de conducere înţesate cu tipi care arătau bine în uniformă, vorbeau frumos şi nu se făceau de râs, în timp ce cei cu adevărat buni făceau în linişte toată munca serioasă, îşi salvau superiorii şi erau acuzaţi pentru greşelile asupra cărora atrăseseră atenţia, până când în final erau daţi afară.

  Aşa era armata. Profesorii erau genul de oameni care prosperau într-un asemenea mediu. Şi îşi selectau elevii favoriţi pe baza aceluiaşi sistem defectuos de priorităţi.

  Nu era de mirare că un puşti ca Blândul Dink înţelesese asta şi refuzase să le facă jocul. Era unul dintre puţinii copii în acelaşi timp şi plăcut şi talentat. Faptul că era plăcut îi făcuse să încerce să-l pună comandant al propriei sale armate; talentul îl făcuse pe el să înţeleagă de ce s-a ajuns aici, şi-i dezamăgise, pentru că nu putea crede într-un sistem atât de stupid. Iar alţi copii, ca Petra Arkanian, care aveau caractere neplăcute, dar se descurcau cu strategia şi tactica şi în somn, care aveau capacitatea să-i conducă pe ceilalţi în război, să se încreadă în deciziile lor şi să acţioneze pe baza acestora – nu erau interesaţi să fie unii dintre cei tari, şi astfel erau neglijaţi, iar fiecare punct slab era supraestimat, fiecare punct forte minimalizat.

  Aşa că Bean începu să-şi construiască propria lui antiarmată. Copii care nu erau aleşi de profesori, dar care dovedeau talente reale, cei cu suflet şi minte, nu doar cu faţă şi vorbe frumoase. Începu să-şi imagineze care dintre ei ar trebui să fie ofiţeri, conducându-şi plutoanele sub comanda lui…

  A lui Ender Wiggin, desigur. Bean nu-şi putea imagina pe altcineva în această poziţie. Wiggin ar şti cum să-i folosească.

  Iar Bean ştia exact şi unde ar trebui să fie el. Aproape de Wiggin. Un comandant de pluton, dar cel mai demn de încredere. Mâna dreaptă a lui Wiggin. Astfel, atunci când Wiggin ar fi pe cale să facă o greşeală, Bean să-i poată arăta unde e eroarea. Şi poate că astfel Bean ar fi suficient de aproape pentru a înţelege de ce Wiggin era uman şi el nu.

  Sora Carlotta se folosi de noul său permis de acces ca de un bisturiu, în cea mai mare parte tăindu-şi drum prin sistemul de informaţii, culegând câte un răspuns şi câte o nouă întrebare, vorbind cu oameni care habar n-aveau care îi sunt intenţiile, de unde ştia atât de multe despre lucrările lor strict secrete, şi asamblând totul în minte şi în mesaje către colonelul Graff.

  Dar uneori îşi folosea permisul de acces ca pe un topor, pentru a trece de gardienii închisorilor şi de ofiţerii de securitate, care observau incredibilul ei nivel de curiozitate şi, atunci când cercetau ca să se asigure că documentele ei nu erau nişte falsuri grosolane, se pomeneau certaţi de ofiţeri de un rang atât de înalt, încât începeau să o trateze pe sora Carlotta ca pe Dumnezeu.

  Astfel, în sfârşit, ajunse faţă în faţă cu tatăl lui Bean. Sau cel puţin lucrul cel mai apropiat de un tată pe care îl avea.

  — Aş vrea să vorbim despre afacerea dumneavoastră în Rotterdam.

  El o privi posac.

  — Am spus deja totul. De asta sunt încă în viaţă, deşi mă întreb dacă am făcut alegerea corectă.

  — Mi s-a spus că vă plângeţi de milă, spuse sora Carlotta total lipsită de compasiune. Nu mă aşteptam s-o dovediţi atât de curând.

  — Du-te dracului, zise el şi-i întoarse spatele. De parcă asta ar avut vreun efect.

  — Dr. Volescu, în dosare se spune că aţi avut douăzeci şi trei de copii în ferma dumneavoastră de organe din Rotterdam.

  El nu zise nimic.

  — Dar bineînţeles că e o minciună. Tăcere.

  — Şi, destul de bizar, ştiu că minciuna n-a fost ideea dumneavoastră. Pentru că afacerea nu a fost în realitate o fermă de organe, şi motivul pentru care nu sunteţi mort este că aţi fost de acord să pledaţi vinovat de a fi condus o fermă de organe, în schimbul promisiunii de a nu se mai vorbi niciodată despre ceea ce făceaţi cu adevărat acolo.

  Se întoarse încet. Suficient cât s-o poată vedea privindu-l lung.

  — Mai dă-mi o dată să văd permisul pe care ai vrut să mi-l arăţi mai devreme.

  Ea i-l arătă iar. El îl studie.

  — Ce ştii? întrebă.

  — Ştiu că adevărata crimă a fost continuarea unui proiect de cercetare după ce a fost închis. Pentru că aveaţi acele ovule fertilizate care fuseseră meticulos modificate. Aţi răsucit cheia lui Anton. Aţi vrut să-i vedeţi născându-se. Aţi vrut să vedeţi ce vor deveni.

  — Dacă ştii atâtea, de ce ai mai venit la mine? Tot ceea ce ştiu se află în documentele pe care le-ai citit deja.

  — Deloc, spuse sora Carlotta. Nu mă interesează mărturisirile. Nu mă interesează logistica. Vreau să aflu despre copii.

  — Sunt morţi cu toţii, zise el. I-am ucis când am aflat că urmează să fim descoperiţi. O privi cu o sfidare amară: Da, infanticid. Douăzeci şi trei de crime. Dar deoarece guvernul nu putea să admită că asemenea copii au existat vreodată, nu am fost niciodată acuzat de crime. Totuşi, Dumnezeu o să mă judece. Dumnezeu va formula acuzaţiile. De asta eşti aici? El ţi-a dat permisul?

  Glumea despre aşa ceva?

  — Tot ce vreau să ştiu este ceea ce aţi învăţat despre ei.

  — Nu am învăţat nimic, nu am avut timp, erau încă sugari.

  — l-aţi avut aproape un an. S-au dezvoltat. Tot ce s-a făcut de când Anton a găsit cheia a fost doar teoretic. Dumneavoastră i-aţi văzut pe copii crescând.

  Un zâmbet uşor îi flutură pe faţă.

  — E mereu la fel ca în cazul crimelor medicale ale naziştilor. Deplângeţi ceea ce am făcut, dar tot vreţi să cunoaşteţi rezultatele cercetărilor mele.

  — Le-aţi monitorizat creşterea. Sănătatea. Dezvoltarea intelectuală.

  — Eram pe punctul de a începe să le urmărim dezvoltarea intelectuală. Nu existau fonduri pentru proiect, bineînţeles, deci nu le puteam oferi mai mult decât o cameră curată şi caldă şi nevoile fiziologice de bază.

  — Atunci, trupurile. Capacităţile motorii.

  — Erau mici, zise el. Se născuseră mici, creşteau încet. Toţi erau sub greutatea şi sub dimensiunile normale.

  — Dar erau foarte inteligenţi?

  — Mergeau de-a buşilea foarte repede. Scoteau sunete articulate mult mai devreme decât ar fi fost normal. Asta e tot ce ştiu. Eu nu-i vedeam prea des. Nu-mi puteam permite riscul de a fi detectat.

  — Care era prognoza dumneavoastră?

  — Prognoza?

  — Cum le vedeaţi viitorul?

  — Ar fi murit. Asta e viitorul tuturor. Despre ce vorbeşti?

  — Dacă nu ar fi fost ucişi, dr. Volescu, ce s-ar fi întâmplat?

  — Ar fi continuat să crească, desigur.

  — Şi mai târziu?

  — Nu exista mai târziu. Ar fi continuat să crească. Ea se gândi o clipă, încercând să proceseze informaţia.

  — Exact, soră. Ai priceput. Cresc încet, dar nu se opresc niciodată. Asta face cheia lui Anton. Dezleagă mintea deoarece creierul creşte continuu. Dar şi restul. Craniul continuă să se extindă – nu se închide niciodată pe deplin. Mâinile şi picioarele devin tot mai lungi.

  — Deci când ajung la înălţimea de adult…

  — Nu există o înălţime de adult. Există doar înălţimea în momentul morţii. Nu poţi creşte aşa încontinuu. Evoluţia are un motiv să includă un limitator al creşterii la trupurile care trăiesc mult. Nu poţi creşte atât fără ca vreun organ să cedeze în cele din urmă. De obicei, inima. Implicaţiile o îngroziră pe sora Carlotta.

  — Şi care e rata de creştere? La copii, vreau să spun? Cât durează până să atingă înălţimea normală pentru vârsta lor?

  — Bănuiesc ca s-ar putea întâmpla de două ori, zise Volescu. O dată chiar înainte de pubertate, când copiii normali cresc brusc pentru o vreme, dar graba strică treaba, n'est-ce pas? Pe la douăzeci de ani ar fi nişte giganţi. Apoi ar muri, aproape sigur în jurul vârstei de douăzeci şi cinci de ani. Ai idee cât de uriaşi ar fi? Vezi, faptul că i-am ucis a fost un act milostiv.

  — Mă îndoiesc că vreunul din ei ar fi ales să se lipsească chiar şi de cei douăzeci de ani pe care li i-aţi răpit.

  — N-au ştiut ce se întâmplă cu ei. Nu sunt un monstru. I-am drogat pe toţi. Au murit în somn, iar trupurile au fost incinerate.

  — Dar la pubertate? Ar ajunge vreodată la maturitate sexuală?

  — Asta n-o s-o ştim niciodată, nu-i asa? Sora Carlotta se ridică să plece.

  — A supravieţuit, aşa-i? întrebă Volescu.

  — Cine?

  — Cel pe care l-am pierdut. Cel al cărui trup nu era împreună cu celelalte. Am numărat doar douăzeci şi doi aruncaţi în foc.

  — Când îl veneraţi pe Moloch, dr. Volescu, nu obţineţi alte răspunsuri decât cele pe care zeul ales vi le oferă.

  — Spune-mi cum e el. Avea ochii flămânzi.

  — Ştiţi că era băiat?

  — Toţi erau băieţi, spuse Volescu.

  — De ce, fetele erau înlăturate?

  — Cum credeţi că am obţinut genele cu care am lucrat? Mi-am implantat propriul ADN modificat în ovule cărora le înlăturasem nucleul.

  — Doamne, apără-ne, toţi erau copiii dumneavoastră?

  — Nu sunt monstrul care mă crezi, zise Volescu. Am adus la viaţă embrionii congelaţi pentru că trebuia să aflu ce vor deveni. Cel mai mare regret al meu a fost uciderea lor.

  — Şi totuşi aţi făcut-o – ca să vă salvaţi.

  — Mi-era teamă. Şi m-am gândit: sunt doar nişte copii. Nu e o crimă să renunţi la copii.

  — Aveau propriile lor suflete şi propriile lor vieţi.

  — Crezi că guvernul i-ar fi lăsat să trăiască? Chiar crezi că ar fi supravieţuit vreunul?

  — Nu meritaţi să aveţi un fiu, zise sora Carlotta.

  — Dar am unul, nu-i aşa? Râse. În timp ce dumneata, domnişoară Carlotta, mireasă perpetuă a unui Dumnezeu invizibil, dumneata câţi ai?

  — Poate că erau copii, domnule Volescu, dar chiar şi morţi valorează mai mult decât originalul.

  El continuă să râdă în timp ce ea se îndepărta pe coridor, dar suna forţat. Ea ştia că râsul e o mască pentru durere. Dar nu era o durere pricinuită de compasiune sau de remuşcări. Era durerea unui suflet damnat.

  Bean. Mulţumesc lui Dumnezeu, gândi ea, că nu-ţi cunoşti tatăl, şi n-o să-l cunoşti niciodată. Tu nu eşti ca el. Eşti mult mai uman.

  În subsolul minţii ei totuşi un gând nu-i dădea pace. Era oare sigură că Bean avea mai multă compasiune, mai multă omenie? Sau inima lui Bean era la fel de rece ca a acestui om? La fel de incapabil de empatie? Avea oare numai minte?

  Apoi se gândi că va creşte încontinuu, de la copilul mult prea mic la un uriaş al cărui trup nu mai putea susţine viaţa. Asta era moştenirea lăsată de tatăl lui. Asta era cheia lui Anton. Se gândi la plânsul lui David, când aflase de moartea fiului său. Absalom! O, Absalom! Să fi voit Dumnezeu ca eu să mor în locul tău, Absalom, fiul meu!

  Dar nu murise încă, nu-i aşa? Poate că Volescu minţise, sau pur şi simplu se înşelase. Trebuia să existe vreo cale de a evita finalul. Şi chiar dacă nu exista, Bean tot mai avea mulţi ani înainte. Şi conta cum trăia aceşti ani.

  Dumnezeu îi creşte pe copiii de care are nevoie, şi îi face bărbaţi şi femei, şi apoi îi ia de pe lume după cum vrea. Pentru el viaţa e doar o clipă. Contează numai la ce e folosită această clipă. Iar Bean o va folosi bine. Era sigură de asta.

  Sau cel puţin spera cu atâta fervoare încât i se părea o certitudine.

  l2

  LISTA

  — Dacă Wiggin e cel pe care-l căutăm, atunci trimite-l pe Eros.

  — Încă nu e pregătit pentru Şcoala de Comandă. Ar fi prematur

  — Atunci va trebui să folosim alternativele.

  — E decizia ta.

  — Decizia noastră! Nu ne putem baza decât pe ceea ce ne spui.

  — V-am spus şi despre băieţii mai mari. Aveţi aceleaşi date pe care le am şi eu.

  — Dar le avem pe toate?

  — Le vrei pe toate?

  — Avem date despre toţi copiii cu rezultate şi evaluări de un asemenea nivel?

  — Nu.

  — De ce nu?

  — Unii dintre ei sunt descalificaţi din diverse motive.

  — Descalificaţi de către cine?

  — De către mine.

  — Pe ce bază?

  — De exemplu, unul dintre ei este instabil psihic, încercăm să găsim structura în care abilităţile lui ar putea fi utile. Dar nu poate purta răspunderea de a fi comandant.

  — Asta e unul.

  — Un altul a suferit o intervenţie chirurgicala pentru corecţia unui defect fizic.

  — Un defect care i-ar limita capacitatea de comandat

  — Îi limitează capacitatea de a se antrena în vederea comenzii.

  — Dar a fost rezolvat.

  — Urmează sa suporte o a treia operaţie. Daca reuşeşte, şi-ar putea regăsi forma. Dar, după cum spui, nu mai e timp.

  — Câţi alţi copii ai ascuns de noi?

  — Nu am ascuns pe niciunui Dacă te referi la cei pe care pur şi simplu nu ţi i-am prezentat drept potenţiali comandanţi, răspunsul este toţi. Cu excepţia celor ale căror nume le ai deja.

  — Dă-mi voie s-o spun direct. Am auzit zvonuri despre unul foarte tânăr.

  — Toţi sunt tineri.

  — Am auzit zvonuri despre un copil care îl face pe Wiggin să pară leneş.

  — Toţi au punctele lor forte.

  — Există oameni care vor să te înlăture de la comandă

  — Dacă nu mi se permite să selectez şi să antrenez cum trebuie aceşti copii, prefer să demisionez, domnule. Consideraţi asta drept o cerere.

  — Şi o ameninţare stupidă. Avansează-i pe toţi cât poţi de repede. Dar nu uita că au nevoie de un oarecare timp şi în Şcoala de Comandă. Tot antrenamentul tău nu foloseşte la nimic dacă nu au timp şi pentru al nostru.

  Dimak îl întâlni pe Graff la centrul de control al sălii de lupte. Graff organiza aici toate întâlnirile confidenţiale.

  Până când deveneau siguri că Bean crescuse îndeajuns ca să nu se mai poată strecura prin conducte. Sălile de lupta aveau propriul lor sistem de reciclare a aerului, separat. Graff avea un eseu pe display.

  — Aţi citit asta? „Probleme în campaniile de luptă între sistemele solare aflate la distanţe de ani-lumină”.

  — A circulat pe larg în şcoli.

  — Dar nu e semnat, spuse Graff. Nu cumva ştii cine l-a scris?

  — Nu, domnule. Dumneavoastră l-aţi scris?

  — Eu nu sunt un teoretician, Dimak, ştii asta. De fapt, a fost scris de un elev.

  — De la Şcoala de Comandă?

  — Un elev de aici.

  În acel moment Dimak înţelese de ce fusese convocat.

  — Bean.

  — Are şase ani. Lucrarea pare opera unui erudit!

  — Trebuia să bănuiesc. Foloseşte glasul strategilor pe care îi citeşte. Sau al traducătorilor lor. Deşi nu ştiu ce-o să se întâmple acum când i-a citit pe Frederick şi Bulow în original – franceză şi germană. Inspiră limbile străine şi apoi le respiră.

  — Ce crezi despre lucrarea asta?

  — Ştii deja că mi-e groaznic de greu să ascund de băiatul ăsta informaţiile-cheie. Dacă e în stare să scrie asta doar din câte ştie, ce s-ar întâmpla dacă i-am spune totul? Colonele Graff, n-am putea să-l promovăm din Şcoala de Luptă, să-l facem teoretician, şi să vedem ce spune?

  — Treaba noastră nu e să găsim teoreticieni. Oricum, e prea târziu pentru teorii.

  — Mă gândeam… vezi, e un copil atât de mic, cine l-ar urma? Se va pierde aici. Dar când scrie, nu ştie nimeni cât e de mic. Nu ştie nimeni cât e de tânăr.

  — Îţi înţeleg punctul de vedere, dar n-o să avem o altă scurgere de informaţii. Punct.

  — Nu e deja un risc grav pentru securitate?

  — Şoarecele care se strecoară prin conducte?

  — Nu. Cred că e prea mare pentru asta. Nu mai face flotări. Mă gândeam că riscul pentru securitate vine din faptul că a ghicit că în urmă cu câteva generaţii a fost lansată o flotă ofensivă, deci de ce am mai antrena copiii pentru comandă?

  — Plecând de la analiza acestui text, de la activităţile pe care le desfăşoară atunci când se identifică drept profesor, am ajuns la concluzia că are o teorie care e minunat de greşită. Dar el crede în teoria lui falsă numai pentru că nu ştie despre ansiblu. Înţelegi? Pentru că asta e lucrul principal pe care ar trebui să i-l spunem, nu-i aşa?

  — Bineînţeles.

  — Aşa că, vezi, exact asta nu-i putem spune.

  — Care e teoria lui?

  — Că noi adunăm aici copii pregătindu-ne pentru un război între naţiuni, sau între naţiuni şi F. I. Un război terestru, pe Pământ.

  — De ce am duce copiii în spaţiu ca să ne pregătim de un război pe Pământ?

  — Gândeşte-te o clipă şi o să înţelegi.

  — Pentru că… pentru că atunci când o să terminăm cu Furnicile, probabil va fi un conflict terestru. Iar toţi comandanţii talentaţi vor fi deja în F. I.

  — Vezi? Nu-l putem lăsa pe puştiul ăsta să publice, nici măcar în cadrul F. I. Nu toţi au renunţat la loialitatea faţă de grupările de pe Pământ.

  — Deci de ce m-ai convocat?

  — Pentru că vreau să ne folosim de el. Nu purtăm războiul aici, dar conducem o şcoală. Ai citit eseul lui despre ineficienta utilizării ofiţerilor pe post de profesori?

  — Da. M-am simţit jignit.

  — De data asta greşeşte, căci n-are cum să ştie ce mod non-tradiţional de recrutare am folosit întotdeauna. Dar ar putea să aibă şi puţină dreptate. Pentru că sistemul nostru de testare a potenţialului ofiţerilor a fost creat pentru a obţine candidaţi cu trăsăturile identificate la cei mai bine văzuţi ofiţeri din timpul celei de-A Doua Invazii.

  — Oho!

  — Vezi? Unii dintre ofiţerii bine văzuţi s-au descurcat bine în bătălii, dar războiul a fost prea scurt ca să separăm pădurea de uscături. Printre ofiţerii testaţi au fost oameni de genul celor pe care îi critică în eseul lui. Aşa că…

  — Deci a plecat de la o ipoteză greşită, dar a obţinut un rezultat corect.

  — Absolut. Sistemul ne livrează impostori ca Bonzo Madrid. Ai cunoscut ofiţeri ca el, nu-i aşa? Atunci de ce să fim surprinşi că testele noastre îl pun la comanda unei armate deşi habar n-are ce să facă cu ea? Vanitatea şi stupiditatea unui Custer sau Hooker sau – la naiba, poţi alege orice incompetent înfumurat – sunt cele mai obişnuite trăsături ale unui ofiţer superior.

  — Pot să te citez?

  — O să neg. Cert e că Bean a studiat dosarele tuturor celorlalţi elevi. Credem că le evaluează loialitatea faţă de grupul lor etnic, dar şi calităţile de comandanţi.

  — După standardele lui de calitate.

  — Trebuie să-i dăm lui Ender comanda unei armate. Suntem foarte presaţi să ne trimitem candidaţii la Şcoala de Comandă. Dar dacă îi facem vânt unuia dintre comandanţii actuali ca să-i facem loc lui Ender, o să provocăm resentimente.

  — Deci trebuie să-i dai o armată nouă.

  — Dragonii.

  — Încă mai sunt copii aici care-şi amintesc ultima Armată Dragon.

  — Exact. Asta-mi convine. Blestemul.

  — Înţeleg. Vrei ca Ender să pornească cu handicap.

  — Mai mult decât atât.

  — Bănuiam eu.

  — N-o să-i dăm decât soldaţii care sunt deja pe listele de transfer ale comandanţilor lor.

  — Refuzaţii? Ce vrei să faci cu puştiul ăsta?

  — Dacă i-am alege noi după standardele obişnuite, atunci da, ar fi refuzaţi. Dar nu noi o să alegem armata lui Ender.

  — Bean?

  — Testele noastre nu sunt eficiente, corect? După părerea lui Bean, unii dintre aceşti refuzaţi sunt cei mai buni elevi, corect? Iar el i-a studiat pe lansaţi. Dă-i o împuternicire. Spune-i să rezolve o problemă ipotetică. Să formeze o armată numai din lansaţi. Poate şi din soldaţii de pe listele de transfer.

  — Nu cred că există vreo cale de a face asta fără să-i spunem că ne-am prins de falsa lui identificare ca profesor.

  — Spune-i.

  — Atunci nu va mai crede în ceea ce a descoperit.

  — Nu a descoperit nimic, zise Graff. Nu a fost nevoie să-i înscenăm nimic, fiindcă are teoria lui falsă. Înţelegi? Deci indiferent dacă el crede că am plantat ceva sau nu, e indus în eroare, aşa că suntem în siguranţă.

  — Pari că te bazezi pe faptul că-i înţelegi psihologia.

  — Sora Carlotta m-a asigurat că ADN-uI lui diferă de cel al oamenilor obişnuiţi doar într-o mică măsură.

  — Deci acum e uman din nou?

  — Trebuia să iau decizii pe baza a ceva, Dimak!

  — Deci juriul a decis că e uman?

  — Adă-mi o listă cu armata ipotetică aleasă de Bean, ca să i-o putem încredinţa lui Ender.

  — O să se pună şi pe el acolo, ştii asta.

  — Ar face bine, altfel înseamnă că nu e atât de deştept cum credeam.

  — Dar Ender? E pregătit?

  — Anderson crede că da, oftă Graff. Pentru Bean încă e un joc, pentru că nu apasă nici o greutate asupra lui. Dar Ender… cred că ştie, în sinea lui, unde vor conduce toate astea. Cred că deja o simte.

  — Domnule, dacă dumneavoastră simţiţi greutatea, nu înseamnă că o simte şi el.

  Graff râse.

  — Direct în inimă, nu-i aşa!

  — Bean o doreşte, domnule. Dacă Ender nu o vrea, atunci de ce să nu punem povara acolo unde e dorită?

  — Dacă Bean o doreşte înseamnă că e încă prea tânăr, în plus, cei dornici au întotdeauna ceva de dovedit. Uită-te la Napoleon. Uită-te la Hitler. Da, la început au fost îndrăzneţi, dar au continuat să fie îndrăzneţi şi mai târziu, când ar fi fost nevoie să fie prevăzători, să dea înapoi. Patton. Cezar. Alexandru. Mereu dorind mai mult, niciodată finalizând. Nu, va fi Ender, nu Bean. Ender nu vrea să facă asta, deci nu are nimic de dovedit.

  — Sigur nu alegi tipul de comandant pe care ţi l-ai dori drept superior?

  — Ba exact asta fac, zise Graff. Există un standard mai bun?

  — Problema e că nu-i poţi pasa lui răspunderea, nu-i aşa? Nu poţi şti cum a fost la teste, tu doar ai urmărit testele. Rezultatele. Mă rog.

  — Nu pot conduce treburile ca o maşină.

  — De asta nu-l vrei pe Bean, nu-i aşa? Pentru că el a fost făcut, ca o maşină.

  — Nu mă autoanalizez. Îi analizez pe ei.

  — Deci dacă vom câştiga, cine va câştiga în realitate războiul? Comandantul ales de tine? Sau tu, pentru că l-ai ales?

  — Triumviratul, pentru că a avut încredere în mine. În felul lor. Dar dacă vom pierde…

  — Ei bine, atunci sigur tu vei fi vinovat.

  — Atunci vom fi cu toţii morţi. Ce-o să facă? O să mă ucidă mai întâi pe mine? Sau o să mă lase până la sfârşit ca să pot contempla urmările erorii mele?

  — Atunci, Ender. Adică, el e cel potrivit. El nu va da vina pe tine. O va lua asupra lui. Nu creditul pentru victorie – doar vina pentru eşec.

  — Fie câştigăm, fie pierdem, puştiul ales va avea o viaţă grea.

  Bean fu convocat în timpul prânzului. Se prezentă imediat în biroul lui Dimak.

  Îl găsi pe profesor în faţa pupitrului, citind ceva. Lumina era astfel reglată, încât Bean să fie orbit şi să nu poată citi.

  — Ia loc, zise Dimak.

  Bean sări şi se aşeză pe patul lui Dimak, legănându-şi picioarele.

  — Să-ţi citesc ceva, zise Dimak. „Nu există fortificaţii, depozite, puncte-cheie… în sistemul solar al inamicului nu se va putea profita de roadele pământului, deoarece accesul la planetele locuibile va fi posibil numai după victoria totală… Liniile de aprovizionare nu sunt o problemă deoarece ele nu există şi deci nu trebuie protejate, dar în schimb toate proviziile şi tehnica de luptă trebuie încărcate de către flota de invazie… De fapt, orice flotă interstelară invadatoare reprezintă un atac sinucigaş, deoarece dilatarea timpului face ca, şi în eventualitatea că flota să va întoarce intactă, aproape niciunul dintre cunoscuţi nu va mai fi în viaţă. Ei nu se mai pot întoarce, deci trebuie să se asigure că forţa lor este suficientă pentru a fi decisivă şi prin urmare că sacrificiul merită… O armată compusă din persoane de ambele sexe permite ca aceasta să devină o colonie permanentă şi/sau o forţă de ocupaţie pe planeta inamicului învins.”

  Bean asculta satisfăcut. Lăsase lucrarea pe pupitrul lui pentru a fi găsită, iar ei o găsiseră.

  — Tu ai scris asta, Bean, dar nu ai arătat-o nimănui.

  — Nu am avut niciodată o temă la care să se potrivească.

  — Nu pari surprins că am găsit-o.

  — Presupun că ne scanaţi pupitrele în mod curent.

  — La fel cum le scanezi şi tu pe ale noastre? Stomacul lui Bean se strânse de teamă. Ştiau.

  — Drăguţ să-ţi denumeşti falsa identitate „Graff”, cu un spaţiu în faţă.

  Bean nu spuse nimic.

  — Ai cercetat dosarele tuturor celorlalţi elevi. De ce?

  — Voiam să-i cunosc. Am puţini prieteni.

  — Şi nici un prieten apropiat.

  — Sunt mai mic şi mai inteligent decât ei. Nu stă nimeni la coadă.

  — Deci te foloseşti de dosare ca să afli mai multe despre ei. De ce simţi nevoia să-i înţelegi?

  — Într-o zi voi fi comandantul unei astfel de armate.

  — Vei avea atunci suficient timp să-ţi cunoşti soldaţii.

  — Nu, domnule, zise Bean. Nu voi avea timp deloc.

  — De ce spui asta?

  — Din cauza felului în care am fost promovat. Eu şi Wiggin. Suntem cei mai bum elevi din şcoală, şi am fost forţaţi. N-o să mai dureze mult până când o să am o armată.

  — Bean, fii realist. O să treacă mult timp până când cineva va fi dispus să te urmeze în luptă.

  Bean nu spuse nimic. Ştia că asta nu era adevărat, chiar dacă Dimak nu ştia.

  — Lasă-mă să văd cât e de bună analiza ta. O să-ţi dau o temă.

  — Pentru care clasă?

  — Fără clasă, Bean. Vreau să creezi o armată ipotetică. Trebuie să concepi toată lista lucrând numai cu boboci, efectivul complet de patruzeci şi unu de soldaţi.

  — Fără veterani?

  Bean formulase întrebarea neutru, dorind să se asigure că a înţeles regulile. Dar Dimak o luă drept o critică la adresa incorectitudinii cerinţei.

  — Nu, uite cum facem, poţi include veterani pe care comandanţii lor i-au pus pe listele de transfer. Aşa o să ai şi soldaţi experimentaţi.

  Cei cu care comandanţii nu puteau lucra. Unii erau într-adevăr nişte rataţi, alţii, dimpotrivă.

  — Bine, zise Bean.

  — Cât crezi că o să-ţi ia? Bean alesese deja vreo duzină.

  — Pot să vă dau lista chiar acum.

  — Vreau să te gândeşti serios la ea.

  — M-am gândit deja. Dar întâi am nevoie de răspunsuri la câteva întrebări. Aţi spus patruzeci şi unu, dar asta include şi comandantul.

  — Bine, patruzeci, şi laşi liber postul de comandant.

  — Mai am o întrebare. Eu trebuie să comand armata?

  — Dacă vrei, o poţi organiza astfel.

  Dar indiferenţa lui Dimak îi spuse lui Bean că armata nu era pentru el.

  — E o armată pentru Wiggin, nu-i aşa? Dimak se încruntă.

  — E ipotetică.

  — Categoric e pentru Wiggin, zise Bean. Nu puteţi îndepărta pe cineva de la comandă ca să-i faceţi loc, deci îi daţi lui Wiggin o armată nouă. Pariez că e Dragonul.

  Dimak părea şocat, deşi se străduia s-o ascundă.

  — Nu vă faceţi griji, zise Bean. O să-i dau cea mai bună armată care se poate forma urmând aceste reguli.

  — Am spus că e ipotetică!

  — Credeţi că nu mi-aş fi dat seama când m-aş fi trezit în armata lui Wiggin împreuna cu toţi ceilalţi de pe lista mea?

  — Nimeni nu spune că îţi vom respecta lista!

  — O veţi respecta. Pentru că voi avea dreptate şi ştiţi asta, spuse Bean. Şi vă promit că o să fie o armată dată dracului! Dacă ne antrenează Wiggin, îi batem pe toţi!

  — Tu fă-ţi tema ta teoretică, şi nu vorbi cu nimeni despre ea. Niciodată.

  Era o concediere, dar Bean încă nu voia să fie concediat. Ei veniseră la el. Îl puneau pe el să le facă munca. Voia să spună ce avea de spus cât încă mai era ascultat.

  — Motivul pentru care această armată va fi atât de bună este că sistemul promovează o mulţime de copii nepotriviţi. Aproape jumătate din elevii cei mai buni ai şcolii sunt boboci sau puşi pe listele de transfer, pentru că ei încă nu au fost înfrânţi şi supuşi de lingăii pe care îi puneţi la comanda armatelor şi plutoanelor. Aceşti neadaptaţi şi copii mici sunt cei care pot câştiga. Wiggin o să-şi dea seama. El o să ştie să ne folosească.

  — Bean, nu eşti atât de deştept pe cât crezi!

  — Ba da, domnule, zise Bean. Altfel nu mi-aţi fi dat asemenea temă. Pot să plec? Sau vreţi să vă spun lista acum?

  — Eşti liber, zise Dimak.

  Probabil că nu trebuia să-l provoc, gândi Bean. Acum e posibil să se joace cu lista mea doar ca să-mi demonstreze că poate. Dar el nu e genul ăsta de om.

  Dacă mă înşel în privinţa lui, înseamnă că mă înşel în privinţa oricui altcuiva.

  În plus, a fost bine să spun adevărul cuiva aflat la putere.

  După ce mai lucră puţin la listă, Bean se bucură că Dimak nu-i luase de bună oferta prostească de a-i da numele pe loc. Pentru că problema nu era numai să-i numească pe cei mai buni patruzeci de soldaţi dintre lansaţi şi cei de pe listele de transfer.

  Pentru Wiggin comanda era prematură, şi ar fi fost mai greu pentru elevii mai mari s-o accepte – adică să fie puşi în armata unui copil. Îi şterse de pe listă pe toţi cei care erau mai în vârstă ca Wiggin.

  Îi mai rămăseseră cam şaizeci de copii destul de buni pentru armata lui. Bean îi clasă în ordinea valorii, apoi îşi dădu seama că era pe punctul de a face o altă greşeală. Câţiva dintre aceşti puşti făceau parte din grupul de lansaţi şi soldaţi care se antrenau cu Wiggin în timpul liber. Pe ei Wiggin îi cunoştea cel mai bine, şi în mod normal i-ar fi ales să fie şefii de plutoane, inima armatei lui.

  Problema era că, desi unii s-ar fi descurcat bine ca şefi de pluton, dacă s-ar fi bazat pe acest grup ar fi însemnat să-i treacă cu vederea pe alţi câţiva care nu făceau parte din acest grup. Inclusiv pe Bean.

  Deci nu voi fi ales ca să conduc un pluton. El oricum nu m-ar alege, nu-i aşa? Sunt prea mic. Când se uită la mine nu vede un comandant.

  Atunci, doar de mine e vorba? Deformez acest proces numai pentru a-mi oferi şansa să arăt ce pot?

  Şi dacă o fac, ce-i rău în asta? Eu ştiu ce pot face, şi nimeni nu înţelege cu adevărat. Profesorii cred că sunt un savant, ştiu că sunt inteligent, au încredere în judecata mea, dar nu construiesc armata asta pentru mine, ci pentru el. Încă mai trebuie să le dovedesc ce pot face. Şi dacă sunt cu adevărat unul dintre cei mai buni, ar fi în beneficiul programului s-o arăt cât mai curând posibil.

  Apoi se gândi: oare aşa speculează idioţii despre prostia lor?

  — Salut, Bean, zise Nikolai.

  — Salut, răspunse Bean. Puse mâna în dreptul pupitrului, acoperind display-ul. Zi-mi.

  — N-am nimic de zis. Tu păreai încruntat.

  — Făceam o temă. Nikolai râse.

  — Niciodată nu eşti aşa serios când îţi faci temele. Citeşti puţin, apoi scrii puţin. Ca şi când n-ar fi nimic. Asta pare ceva deosebit.

  — E o temă suplimentară.

  — Una grea, nu?

  — Nu prea.

  — Iartă-mă că te-am întrerupt. Am crezut că poate ceva nu e-n regulă. Vreo scrisoare de-acasă.

  Râseră amândoi. Scrisorile nu erau ceva obişnuit aici. Veneau cel mult o dată la câteva luni. Iar când veneau, scrisorile erau aproape goale. Unii nu primeau niciuna. Bean era unul din ei, iar Nikolai ştia de ce. Nu era un secret, dar el fusese singurul care observase şi pe care-l interesase. „Nu ai familie deloc?” întrebase. „După cum sunt familiile unora, poate că eu sunt cel norocos” îi răspunsese Bean, iar Nikolai fusese de acord. „Nu şi a mea. Mi-aş dori să ai şi tu părinţi ca ai mei.” Apoi îi povestise că era unicul lor copil, iar părinţii săi se străduiseră mult să-l aibă. „Au făcut-o chirurgical, au fertilizat cinci-şase ovule, apoi cele sănătoase au fost clonate de încă câteva ori, şi în final m-au ales pe mine. Am fost crescut de parcă urma să fiu rege sau Dalai Lama sau ceva de genul ăsta. Iar într-o zi F. I. a spus că are nevoie de mine. Cel mai greu lucru pe care l-au făcut vreodată părinţii mei a fost să spună da. Dar eu am zis: Şi dacă o să fiu următorul Mazer Rackham? Şi m-au lăsat să plec.”

  Asta fusese cu luni în urmă, dar conversaţia rămăsese doar între ei. Copiii nu vorbeau prea mult despre casă. Nici Nikolai nu discuta cu altcineva despre familia lui. Numai cu Bean. În schimb, Bean îi povestise câte ceva despre viaţa pe străzi. Nu cu prea multe detalii, ca sa nu pară că cerşeşte milă sau încearcă să facă pe grozavul. Dar îi spuse cum erau organizaţi într-o familie. Îi spuse cum fusese ceata lui Poke, apoi devenise familia lui Ahile, şi cum intraseră la cantina de caritate. Apoi Bean aşteptă să vadă cât din poveste începea să circule.

  Nu apăru nimic. Nikolai nu spuse niciodată nimănui nici un cuvânt. Atunci Bean fu sigur că Nikolai merita să-i fie prieten. Putea să păstreze un lucru pentru el fără să trebuiască să fie rugat s-o facă.

  Iar acum Bean făcea lista pentru măreaţa armată, şi Nikolai era lângă el, întrebându-l ce face. Dimak îi zisese şi nu spună nimănui, dar Nikolai putea păstra un secret. Ce rău ar putea face?

  Apoi Bean îşi reveni. Lui Nikolai nu i-ar fi fost de nici un ajutor să ştie. Fie va fi în Armata Dragon, fie nu va fi. Dacă nu va fi, ar şti că Bean nu l-a ales. Dacă va fi, ar fi şi mai rău, pentru că s-ar întreba dacă nu cumva Bean l-a ales din prietenie şi nu datorită meritelor sale.

  În afară de asta, Nikolai nici nu va fi în Armata Dragon. Lui Bean îi plăcea şi avea încredere în el, dar Nikolai nu era printre cei mai buni lansaţi. Fra inteligent, rapid, era bun – dar nu era prin nimic special. Decât pentru mine, gândi Bean.

  — Era o scrisoare de la părinţii tăi, zise Bean. Nu-ţi mai scriu ţie, le place mai mult de mine.

  — Mda, iar Vaticanul se mută la Mecca.

  — Iar eu voi fi Mareşal.

  — No jeitoy zise Nikolai. Eşti prea înalt, bicbo. Nikolai îşi luă pupitrul.

  — În seara asta nu te pot ajuta la teme, Bean, aşa că nu te mai ruga de mine.

  Se întinse pe spate în pat şi începu jocul fanteziei.

  Bean se întinse şi el pe spate. Îşi luă pupitrul şi începu să se lupte din nou cu numele. Dacă i-ar elimina pe toţi cei care se antrenaseră cu Wiggin, câţi dintre cei buni ar rămâne? Cincisprezece veterani de pe listele de transfer. Douăzeci şi doi de boboci, inclusiv Bean.

  De ce nu au participat aceşti boboci la antrenamentele lui Wiggin din timpul liber? Veteranii aveau deja necazuri cu şefii lor, nu aveau de gând să sporească animozităţile, deci pentru ei era logic să nu participe. Dar lansaţii, oare nu erau ambiţioşi? Erau nişte tocilari care încercau să-ţi faci toate temele în loc să se prindă că sala de luptă era totul? Bean nu-i putea acuza pentru asta – şi lui îi luase ceva timp să se prindă. Erau atât de încrezători în talentul lor, încât nu considerau că au nevoie de o pregătire suplimentară? Sau atât de aroganţi, încât nu voiau ca cineva să creadă că îi datorează succesul lui Ender Wiggin? Sau atât de timizi, încât…

  Nu. Nu le putea ghici motivele. Erau oricum prea complexe. Erau inteligenţi, cu evaluări bune – bune după standardele lui Bean, nu în mod necesar şi după ale profesorilor. Asta era tot ce trebuia să ştie. Dacă i-ar fi dat lui Wiggin o armată în care nu era nici un copil din cei care se antrenaseră cu el, atunci toţi cei din armată ar fi pornit pe picior de egalitate în ochii lui. Ceea ce însemna că Bean ar fi avut aceleaşi şanse ca oricare să-i atragă atenţia lui Wiggin şi poate să obţină comanda unui pluton. Dacă alţii nu puteau concura cu Bean pentru acest post, cu atât mai rău pentru ei.

  Dar astfel îi rămâneau treizeci şi şapte de nume pe listă. Mai erau trei poziţii de completat.

  Se învârti în jurul unui cuplu. În final se decise să-l includă pe Tom Nebunul, un veteran care deţinea recordul de neinvidiat de a fi cel mai transferat soldat din istoria jocului care nu fusese îngheţat şi trimis acasă. Deocamdată, în realitate, Tom Nebunul chiar era bun. O minte ascuţită. Dar nu putea suporta când un superior era prost şi incorect. Iar când se enerva, îşi ieşea din minţi. Odată urlase, aruncase cu lucrurile, rupsese aşternuturile de pe toate paturile din dormitorul lui, altă dată scrisese un mesaj despre cât de idiot era comandantul lui şi-l trimisese fiecărui elev din şcoală. De fapt îl primiseră puţini înainte ca profesorii să-l intercepteze, dar spuseseră că fusese cel mai grozav lucru pe care-l citiseră vreodată. Tom Nebunul. Putea fi distrugător. Dar poate că doar aştepta comandantul potrivit. îl puse pe listă.

  Şi o fată, Wu, al cărei nume bineînţeles că devenise Uu şi chiar uu-huu. Strălucitoare la lecţii, un adevărat ucigaş în jocuri, dar refuzase să fie comandant de pluton şi imediat ce comandantul ei i-o ceruse, îşi înregistrase transferul şi refuzase să lupte până când îi va fi fost acordat. Ciudat. Bean n-avea idee de ce făcuse asta – şi profesorii erau confuzi. Nimic din testele ei nu arătase motivul. La naiba, gândi Bean. E pe listă.

  Ultima poziţie.

  Trecu numele lui Nikolai.

  Oare îi fac o favoare? Nu e rău, e doar puţin mai încet decât puştii ăştia, doar puţin mai blând. O să fie greu pentru el. Iar dacă va fi lăsat de-o parte, nu se va supăra. Va face tot ce va putea mai bine în oricare armată va fi trimis în cele din urmă.

  Şi totuşi… Armata Dragon va fi o legendă. Nu doar aici, în Şcoala de luptă. Aceşti copii vor deveni conducători în F. I. sau oriunde altundeva. Şi vor povesti despre vremurile când erau în Armata Dragon cu marele Ender Wiggin. Dacă îl includ pe Nikolai, chiar dacă nu e cel mai bun dintre soldaţi, chiar dacă e de fapt cel mai lent, tot va fi acolo, tot va putea spune cândva acele poveşti. Şi nu e prost. Nu se va face de râs. Nu va trage armata în jos. Va fi OK. Atunci de ce nu?

  Şi eu îl vreau lângă mine. E singurul cu care am vorbit vreodată. Despre lucruri personale. Singurul care cunoaşte numele lui Poke. Îl vreau. Şi mai e o poziţie pe listă.

  Bean mai parcurse o dată lista. Apoi o alfabetiza şi i-o trimise lui Dimak.

  A doua zi de dimineaţă, Bean, Nikolai şi încă trei copii din grupul lor de lansaţi primiră transferul în Armata Dragon. Cu câteva luni înainte de a fi fost promovaţi ca soldaţi. Puştii care nu fuseseră aleşi erau invidioşi, jigniţi, furioşi, rând pe rând. Mai ales atunci când îşi dădură seama că Bean era unul dintre cei aleşi. „Oare se fac costume de luptă de mărimea asta?”

  Era o întrebare bună. Iar răspunsul era nu, nu se făceau. Culorile Armatei Dragon erau gri-portocaliu-gri. Pentru că soldaţii când se înrolau erau de obicei cu mult mai mari decât Bean, trebuiseră să strâmteze un costum de luptă pentru Bean, şi nu-i venea prea bine. Uniformele nu erau fabricate în spaţiu, şi nimeni nu avea uneltele necesare ca să facă modificări de calitate.

  Când în cele din urmă o făcură să l se potrivească, Bean îşi duse noua sa uniformă la dormitorul Armatei Dragon. Pentru că ajustarea durase mult, sosi ultimul. Wiggin ajunse în dreptul uşii exact când intra Bean.

  — Ia-o înainte, zise Wiggin.

  Era pentru prima dată când Wiggin îi vorbea – şi din câte ştia Bean, pentru prima dată când îl observa. Bean îşi ascunsese atât de bine fascinaţia pentru Wiggin, încât devenise efectiv invizibil.

  Wiggin îl urmă în cameră. Bean o luă pe coridorul dintre paturi îndreptându-se spre partea din spate a încăperii, unde întotdeauna dormeau soldaţii cei mai tineri. Trase cu ochiul la ceilalţi copii, care se uitau toţi la el cu un amestec de oroare şi amuzament. Formau o armată atât de amărâtă, încât şi acest copilaş făcea parte din ea?

  În spatele lui, Wiggin îşi începuse primul discurs. Cu voce încrezătoare, suficient de tare ca să nu strige, fără să fie nervos.

  — Eu sunt Ender Wiggin. Sunt comandantul vostru. Ocupaţi-vă paturile în ordinea vârstei.

  Unii dintre boboci murmurară dezaprobator.

  — Veteranii în spatele camerei, soldaţii cei mai noi în faţă.

  Murmurele încetară. Era exact invers faţă de cum se organizau lucrurile. Wiggin întotdeauna tulbura apele. Ori de câte ori ar fi intrat în dormitor, cel mai aproape de el ar fi fost copiii cei mai noi. In loc să se piardă, ar fi avut întotdeauna atenţia lui.

  Bean se întoarse şi se îndreptă spre partea din faţă a dormitorului. Era încă cel mai mic copil din Şcoala de Luptă, dar cinci dintre soldaţi erau din grupuri lansate mai recent, şi deci ei ocupară poziţiile cele mai apropiate de uşă. Bean primi un pat de sus, chiar vizavi de Nikolai, care teoretic avea aceeaşi vârstă, făcând parte din acelaşi grup de lansaţi.

  Bean se sui în pat, îşi împături uniforma şi puse palma lângă dulap. Nu se întâmplă nimic.

  — Pentru cei care sunt pentru prima dată într-o armată, spuse Wiggin, dulapul se deschide numai cu mâna. Nu există încuietori. Aici nu avem nimic personal.

  Bean îşi aranja meticulos uniforma în dulap.

  Wiggin merse printre paturi ca să se asigure că ordinea vârstei era respectată. Apoi se întoarse în faţă.

  — Toată lumea e în regulă. îmbrăcaţi-vă uniformele şi haideţi să ne antrenăm.

  Bean îl privi cuprins de exasperare. Wiggin se uita exact la el când începuse să se dezbrace. De ce nu-i sugerase să nu-şi scoată costumul?

  — Avem program de dimineaţă, continuă Wiggin. După micul dejun mergem direct la antrenament. În mod oficial aveţi o oră liberă între masă şi antrenament. O să mai vedem ce se întâmplă după ce aflu cât de buni sunteţi.

  Adevărul era că Bean se simţea ca un idiot. Bineînţeles că Wiggin avea să înceapă antrenamentele imediat. N-avea nevoie să fie avertizat să nu-şi scoată uniforma. Ar fi trebuit să ştie.

  Aruncă pe podea componentele uniformei şi se lăsă să alunece pe rama patului. Mulţi copii vorbeau, aruncau cu haine unii în alţii, se jucau cu armele. Bean încercă să-şi pună uniforma micşorată, dar nu se putu descurca cu unele dintre mecanismele de închidere. Trebui să scoată câteva piese şi să le examineze ca să-şi dea seama cum se îmbină, şi în cele din urmă renunţă, le scoase pe toate şi începu să le asambleze pe podea.

  Wiggin, indiferent, aruncă o privire la ceas. Aparent, termenul-limită era de trei minute.

  — Bun, toată lumea afară, acum! La treabă!

  — Dar sunt dezbrăcat, zise un băiat – Anwar, din Ecuador, copilul unor imigranţi egipteni.

  Bean revăzu în minte dosarul lui.

  — Data viitoare să te îmbraci mai repede, spuse Wiggin. Şi Bean era dezbrăcat. Mai mult, Wiggin stătea chiar lângă el, privindu-l cum se luptă cu uniforma. Ar fi putut să-l ajute. Ar putut să aştepte. Oare în ce m-am băgat?

  — Aveţi trei minute de la primul anunţ până la ieşirea pe uşă – asta e regula pentru săptămâna asta, zise Wiggin. Săptămâna viitoare regula e de două minute. Mişcaţi-vă!

  Afară pe condor, copiii care aveau timp liber sau se îndreptau spre clase se opriră să privească parada uniformelor neobişnuite ale Armatei Dragon. Şi să-şi bată joc de cei care erau mai mult decât neobişnuiţi.

  Un lucru era sigur. Bean trebuia să exerseze îmbrăcarea uniformei lui micşorate ca să evite să alerge pe coridoare în pielea goală. Iar dacă Wiggin nu făcuse nici o excepţie pentru el în prima zi, când abia îşi primise uniforma sa neregulamentară, categoric Bean nu o să-i ceară favoruri speciale.

  Eu am ales să fac parte din această armată, îşi reaminti Bean în timp ce alerga încercând să împiedice piesele uniformei să i se împrăştie din braţe.

  Partea a IV – a.

  SOLDATUL l3

  ARMATA DRAGON

  — Am nevoie de acces la informaţiile privind genetica lui Bean, spuse sora Carlotta.

  — Asta nu e pentru tine, zise Graff

  — Credeam că permisul meu îmi va deschide orice uşă.

  — Am inventat o categorie nouă specială de securitate numită „Interzis surorii Carlotta”. Nu vrem să împărţi cu nimeni informaţiile despre genele lui Bean. Iar tu deja plănuiai să le dai pe mâna altcuiva, nu-i aşa?

  — Doar pentru a face un test. Aşa ca… va trebui să-l faceţi voi în locul meu. Voiam să fac o comparaţie între ADN-ul lui Bean şi al lui Volescu.

  — Parcă mi-ai spus că Volescu a fost sursa ADN-ului donat

  — De când am spus asta m-am mai gândit, colonele Graff, şi ştii ce? Bean nu seamănă deloc cu Volescu. Nici măcar nu văd cum ar putea să crească şi să devină ca el.

  — Poate că diferenţele de mediu îl fac să pară diferit.

  — Poate. Dar e la fel de posibil ca Volescu să mintă. E un om orgolios.

  — Să mintă în toate privinţele?

  — Să mintă în legătură cu ceva. Cel mai probabil în legătură cu paternitatea. Şi dacă minte…

  — Atunci perspectivele lui Bean n-ar mai fi atât de sumbre? Nu crezi că geneticienii noştri au verificat deja? Oricum, Volescu n-a minţit întru totul. Cheia lui Anton se va comporta probabil exact aşa cum a descris-o.

  — Te rog. Fă testele şi spune-mi rezultatul.

  — Pentru că tu nu vrei ca Bean să fie fiul lui Volescu.

  — Nu vreau sa fie fratele geamăn al lui Volescu. Şi cred că nici voi nu vreţi.

  — Bine zis. Deşi trebuie să-ţi spun că băiatul are o latură orgolioasă.

  — Când eşti atât de dotat ca Bean, o autoevaluare corectă pare orgoliu în ochii celorlalţi oameni.

  — Mda, dar nu ar trebui să insiste asupra acestui aspect, nu-i aşa?

  — Of… A fost rănit orgoliul cuiva?

  — Al meu nu. Încă. Dar unul dintre profesorii lui se simte puţin atins.

  — Observ că nu mă mai acuzi că i-am falsificat rezultatele.

  — Da, soră Carlotta, ai avut tot timpul dreptate. Merită să fie aici. Ca şi… Ei bine, hai să spunem că ai câştigat la loterie după toţi anii ăştia de căutări.

  — E loteria omenirii.

  — Am spus că merită să fie aici, nu că el e cel care ne va conduce spre victorie. Roata încă se mai învârte. Iar banii mei sunt pe alt număr.

  Nu era practic să urce pe scări ţinând în braţe uniforma, aşa că Wiggin îi puse pe cei care erau deja îmbrăcaţi să alerge înainte şi înapoi pe condor până transpirară, în timp ce Bean şi ceilalţi puşti dezbrăcaţi sau îmbrăcaţi parţial îşi puseră echipamentul. Nikolai îl ajută pe Bean să-şi închidă uniforma; era umilitor pentru Bean să aibă nevoie de ajutor, dar ar fi fost şi mai rău să fie ultimul care termina – piciul ăla plicticos care-i încetineşte pe toţi. Cu ajutorul lui Nikolai, nu fusese ultimul.

  — Mulţumesc.

  — No ojjikay.

  Câteva clipe mai târziu urcau pe scară spre nivelul sălii de luptă. Wiggin îi duse până la uşa de sus, care se deschidea în mijlocul peretelui sălii de luptă. Cea folosită pentru intrare în cazul luptelor reale. Existau mânere pe laterale, pe plafon şi pe podea, pentru ca elevii să se balanseze şi să se propulseze înainte în condiţii de zero G. Se spunea că gravitaţia era mai scăzută în sala de luptă pentru că era mai aproape de centrul staţiei, dar Bean îşi dăduse deja seama că era o amăgire. Tot ar fi trebuit să existe o oarecare forţă centrifugă în dreptul uşilor şi un efect Coriolis pronunţat. Totuşi, în sălile de lupte imponderabilitatea era totală. Pentru Bean, asta însemna că F. I. poseda un dispozitiv care fie bloca gravitaţia, fie, mai degrabă, producea o gravitaţie falsă care echilibra perfect forţele centrifuge şi Coriolis din sală, începând exact din dreptul uşii. Era o tehnologic uluitoare, despre care nu se discuta niciodată în cadrul F. I., cel puţin nu în literatura disponibilă elevilor din Şcoala de Luptă, şi era complet necunoscută în exterior.

  Wiggin îi grupă în patru rânduri de-a lungul coridorului şi le ordonă să sară şi să folosească mânerele pentru a zbura prin încăpere.

  — Adunarea pe peretele opus, ca şi cum aţi ataca poarta inamicului.

  Pentru veterani, asta însemna ceva. Pentru lansaţi, care nu participaseră niciodată la o luptă şi nici nu intraseră vreodată prin uşa de sus, nu avea nici un sens.

  — Alergaţi şi săriţi câte patru de fiecare dată când deschid poarta, un grup pe secundă.

  Wiggin trecu în spatele grupului şi folosindu-şi cârligul, un instrument de control prins la interiorul încheieturii, făcu să dispară uşa, care păruse destul de solidă.

  — Start!

  Primii patru copii porniră în fugă spre poartă.

  — Start!

  Următorul grup începu să alerge înainte ca primii să fi ajuns. Nimeni nu trebuia să ezite, altfel cineva din spate s-ar fi lovit de el.

  — Start!

  Cei din primul grup se prinseră în mâini, se răsuciră cu diverse grade de neîndemânare şi se îndreptară în direcţii diferite.

  — Start!

  Grupurile din urmă învăţau, sau cel puţin încercau să înveţe, din stângăciile celor dinainte.

  — Start!

  Bean se afla la sfârşitul rândului, în ultimul grup. Wiggin îi puse mâna pe umăr.

  — Poţi folosi un mâner lateral dacă vrei.

  Sigur, gândi Bean. Acum te-ai gândit să mă cocoloşeşti. Nu pentru că trăsnită mea de uniformă nu se închide bine, ci pentru că sunt scund.

  — Sictir, replică Bean.

  — Start!

  Bean ţinu pasul cu ceilalţi trei, deşi trebuia să-şi mişte picioarele de două ori mai repede, iar când ajunse lângă intrare sări cât putu, atinse mânerul din plafon cu degetele şi zbură înăuntru lipsit de orice control, rotindu-se simultan în trei direcţii.

  Dar nu se aşteptase să reuşească mai bine, şi în loc să se lupte cu mişcarea de rotaţie, se calmă şi execută rutina antigreaţă, relaxându-se până când ajunse lângă perete şi trebui să se pregătească de impact. Nu ateriza lângă niciunul dintre mânerele înfundate şi nici nu era orientat asftel încât să se apuce de ceva. Aşa că sări din nou, de data asta zburând ceva mai stabil, şi ajunse pe plafon foarte aproape de peretele din spate. Îi luă astfel mai puţin timp să-şi croiască drum spre locul în care se adunau ceilalţi, aliniaţi pe podea sub poarta din mijlocul peretelui – poarta inamică.

  Wiggin zbură calm prin aer. Pentru că avea cârlig, în timpul antrenamentelor reuşea să se mişte în aer în moduri în care soldaţii nu puteau; totuşi, în timpul luptei cârligul era inutil, astfel încât comandanţii trebuiau să se asigure că nu devin dependenţi de ajutorul suplimentar al cârligului. Bean observă aprobator că Wiggin părea să nu folosească deloc cârligul. Pluti în lateral, apucă un mâner la vreo zece paşi de peretele din spate, şi rămase atârnat în aer. Cu capul în jos.

  Fixându-l pe unul dintre ei cu privirea, Wiggin întrebă:

  — De ce stai cu capul în jos, soldat?

  Imediat unii dintre soldaţi începură să se întoarcă invers, ca Wiggin.

  — Atenţie! răcni Wiggin. Orice mişcare încetă. Am întrebat de ce stai cu capul în jos!

  Bean fu surprins că soldatul nu răspundea. Oare uitase ce făcuse profesorul în navetă la venirea aici? Dezorientarea deliberată? Sau asta o făcea numai Dimak?

  — Am întrebat de ce staţi toţi cu picioarele în sus şi nu spre podea!

  Wiggin nu se uita în mod special la Bean, iar la întrebarea aceasta Bean nu voia să răspundă. Nu era sigur care răspuns corect era cel căutat de Wiggin, aşa că de ce să deschidă gura doar pentru a fi redus la tăcere?

  În cele clin urma vorbi un puşti pe nume Shame prescurtare de la Seamus.

  — Domnule, în direcţia asta am intrat pe uşă.

  Bine gândit, îşi zise Bean. Mai bine decât vreun argument neconvingător referitor la faptul că în zero G nu existau „sus” şi „jos”.

  — Ce contează! Ce contează cum era gravitaţia pe coridor! O să luptăm pe coridor? Există aici gravitaţie?

  — Nu, domnule, murmurară toţi.

  — De acum încolo, uitaţi de gravitaţia din afara uşii. Vechea gravitaţie a dispărut, a fost anulată. Aţi înţeles? Inditerent cum ar fi gravitaţia când ajungeţi la uşă, ţineţi minte – poarta inamicului e jos. Picioarele voastre sunt îndreptate spre poarta inamică. Sus e înspre poarta voastră. Nordul e încolo – arătă spre ceea ce fusese plafonul – sudul e încolo, estul acolo, vestul… încotro?

  Îi arătară.

  — Exact cum mă aşteptam, zise Wiggin. Singurul proces pe care-l stăpâniţi e procesul de eliminare, şi singurul motiv pentru care-l stăpâniţi este pentru c-o puteţi face la toaletă.

  Bean privea amuzat. Deci Wiggin se supunea şcolii de antrenament de baza eşti-atât-de-prost-că-ai-nevoie-să-te-şterg-la-fund. Mă rog, poate era necesar. Unul din ritualurile de antrenament. Plicticos la culme, dar… era alegerea comandantului.

  Wiggin îi aruncă o privire lui Bean, dar ochii continuară să i se mişte.

  — Ce-a fost circul pe care l-am văzut aici? Asta numiţi voi aliniere? Asta numiţi voi zbor? Acum toată lumea, lansarea şi adunarea pe plafon! Acum! Marş!

  Bean recunoscu capcana şi înainte ca Wiggin să termine de vorbit, se propulsa spre peretele prin care tocmai intraseră. Majoritatea celorlalţi înţeleseseră şi ei care era testul, dar câţiva se lansară în direcţie greşită – în direcţia pe care Wiggin o numise nord în loc de direcţia identificată drept sus. De data asta Bean reuşi să aterizeze lângă un mâner, pe care îl apucă surprinzător de uşor. Mai făcuse asta înainte la antrenamentele din sala de luptă cu grupul său de boboci, dar spre deosebire de ceilalţi el era suficient de mic încât să se întâmple să aterizeze într-un loc unde nu avea nici un mâner la îndemână. Braţele scurte erau categoric un punct slab în sala de luptă. Putea să ţintească un mâner şi să ajungă la el cu destulă precizie prin sărituri scurte. Dar printr-o săritură în lungul încăperii şansele erau mici. Aşa că se simţi bine că de data asta cel puţin, nu apărea ca un tont. De fapt, lansându-se primul, ajunsese primul.

  Bean se întoarse şi-i privi pe cei care greşiseră şi făceau un al doilea salt lung şi penibil pentru a se alătura restului armatei. Fu puţin surprins să vadă cine erau unele dintre maimuţe. Neatenţia ne poate face pe toţi nişte clovni, gândi el.

  Wiggin îl privea din nou, iar de data asta nu doar în treacăt.

  — Tu! arătă Wiggin spre el. Încotro e jos? N-am trecut de faza asta?

  — Spre poarta inamică.

  — Cum te numeşti, puştiule?

  Ei haide, Wiggin chiar nu ştia cine era copilul cel mai scund şi cu cele mai bune rezultate din toată nenorocita asta de şcoală? Bine, dacă ne jucăm de-a sergentul cel rău şi recrutul nefericit, mai bine să urmez scenariul.

  — Soldat Bean, domnule.

  — Asta-i de la înălţime sau de la creier?

  Câţiva dintre ceilalţi soldaţi râseră. Dar nu prea mulţi. Ei cunoşteau reputaţia lui Bean. Pentru ei nu mai era caraghios că era atât de mic – era doar jenant că un copil atât de mic putea avea rezultate perfecte la teste conţinând întrebări pe care ei nici nu le înţelegeau.

  — Ei bine, Bean, eşti tare.

  Acum Wiggin incluse întregul grup într-o lecţie despre cum faptul de a veni pe uşă cu picioarele înainte te face o ţintă mult mai mică în care inamicul ar putea trage. E mai greu pentru el să te lovească şi să te îngheţe.

  — Ia spuneţi, ce se întâmplă când eşti îngheţat?

  — Nu te poţi mişca, spuse cineva.

  — Asta înseamnă să fii îngheţat, zise Wiggin. Dar ce se întâmplă cu voi?

  Wiggin nu-şi formulase întrebarea foarte clar, după părerea lui Bean, şi nu avea rost să prelungească agonia în timp ce alţii încercau să-şi dea seama despre ce vorbea. Aşa că vorbi.

  — Continui să înaintezi în aceeaşi direcţie, Cu viteza pe care o aveai în momentul când ai fost atins.

  — Adevărat, zise Wiggin. Voi cinci, din capăt, marş! Indica spre cinci soldaţi, care pierdură destul de mult timp uitându-se unu la alţii ca să se asigure despre cine vorbea, astfel încât Wiggin avu timp să tragă în toţi, îngheţându-i pe loc. La antrenamente dura câteva minute pentru ca cel îngheţat să-şi revină, dacă nu cumva comandantul nu-şi folosea cârligul ca să-l dezgheţe mai devreme.

  — Următorii cinci, marş!

  Şapte copii se mişcară deodată – nu era timp de numărat. Wiggin îi îngheţă la fel de repede ca pe ceilalţi, dar fiindcă se lansaseră deja, continuară să se mişte în derivă spre pereţii spre care se îndreptaseră.

  Primii cinci pluteau în aer lângă locul în care fuseseră îngheţaţi.

  — Uitaţi-vă la aceşti aşa-zişi soldaţi. Comandantul lor le-a ordonat să se mişte, şi acum priviţi-i. Nu numai că sunt îngheţaţi, dar sunt îngheţaţi aici, unde ne pot încurca. Pe când ceilalţi, pentru că s-au mişcat când li s-a dat ordin, sunt îngheţaţi acolo, înspre liniile inamicului, blocându-i vederea. Bănuiesc că vreo cinci dintre voi au priceput despre ce vorbesc.

  Au înţeles toţi, Wiggin. La Şcoala de Luptă nu vin proşti. Ca şi cum nu ţi-aş fi ales cea mai bună armată posibilă.

  — Şi fără îndoială Bean e unul din ei. Aşa-i, Bean? Lui Bean nu-i venea să creadă că Wiggin îl izola din nou. Pentru că sunt mic, se foloseşte de mine ca să-i facă de râs pe ceilalţi. Asta micu' ştie răspunsurile, de ce nu şi voi, cei mari?

  Dar Wiggin încă nu-şi dă seama. Crede că are o armată de respinşi şi boboci incompetenţi. Încă n-a avut ocazia să vadă că în realitate e un grup select. În consecinţă, pe mine mă vede ca fiind cel mai ridicol dintr-o grămadă de amărâţi. O să afle că nu sunt un idiot, dar încă presupune că ceilalţi aşa sunt.

  Wiggin continua să se uite la el. A, da, pusese o întrebare.

  — Aşa-i, domnule, zise Bean.

  — Şi ce ai priceput?

  Spune-i exact ceea ce ne-a spus el nouă.

  — Când ţi se ordonă să te mişti, te mişti repede, astfel încât dacă eşti îngheţat să te poţi îndepărta în loc să încurci operaţiunile armatei tale.

  — Excelent. Cel puţin am un soldat care înţelege ceva. Bean era dezgustat. Acesta era comandantul despre care se presupunea că va transforma Dragonii într-o armată legendară? Se presupunea că Wiggin e alfa şi omega în Şcoala de Luptă, iar el se joacă cu mine de-a ţapul ispăşitor. Wiggin nici măcar nu ne cunoaşte rezultatele, nu a discutat cu profesorii despre soldaţii săi. Dacă ar fi făcut-o, ar fi ştiut deja că sunt cel mai inteligent copil din şcoală. Toţi ceilalţi o ştiu. De asta se uită jenaţi unii la alţii. Wiggin îşi etalează propria ignoranţă.

  Bean văzu că Wiggin părea să înregistreze dezgustul soldaţilor. Fu doar o clipă, dar poate că Wiggin înţelese în cele din urmă că jocul hai-să-râdem-de-priehindel se întorcea împotriva lui. Pentru că îşi continuă antrenamentul, îi învăţă cum să îngenuncheze în aer – chiar să-şi îngheţe propriile picioare ca să le blocheze – iar apoi să tragă printre genunchi în timp ce se deplasau către inamic, astfel încât picioarele să devină un scut, absorbind tirul şi permiţându-le să tragă mai mult timp dacă se aflau în spaţiu deschis. O tactică bună, şi în final Bean începu să priceapă de ce Wiggin se putea să nu fi fost un comandant chiar atât de dezastruos. Îi simţi şi pe ceilalţi cum îi acordau respectul lor noului comandant.

  Când toţi înţeleseră, Wiggin se dezgheţă pe el şi pe soldaţii îngheţaţi în cursul demonstraţiei.

  — Acum, zise el, încotro e poarta inamică?

  — Jos! răspunseră toţi.

  — Şi care e poziţia noastră de atac?

  Sigur, gândi Bean, de parcă am putea da toţi o explicaţie la unison. Singurul mod de a răspunde era sa demonstreze – aşa că Bean se împinse în perete îndreptându-se în partea opusă, trăgând din mers printre picioare. Nu o făcu perfect – avea o uşoară mişcare în timpul /borului dar în general se descurcă bine pentru prima sa încercare de manevră.

  Deasupra lui, îl auzi pe Wiggin strigând la ceilalţi:

  — Bean e singurul care ştie cum s-o facă?

  Până când Bean se ancoră de peretele opus, tot restul armatei venea după el, strigând ca şi cum ar fi atacat. Doar Wiggin rămase pe plafon. Bean observă amuzat că Wiggin stătea orientat la fel cum fusese pe coridor – cu capul spre nord, vechiul sus. Poţi să ai o teorie perfectă, dar în practică e greu să scapi de vechiul sistem de gândire bazat pe gravitaţie. Bean ţinu să se orienteze lateral, cu capul la vest. Iar soldaţii de lângă el făcură la fel, orientându-se după el. Dacă Wiggin observa, avea să dea de înţeles.

  — Acum întorceţi-vă la mine, cu toţii, atacaţi-mă! Imediat echipamentul lui fu luminat de patruzeci de arme care trăgeau, în timp ce armata se aduna spre el, trăgând în continuu.

  — Hopa, zise Wiggin când ajunseră. M-aţi prins. Cei mai mulţi râseră.

  — Acum, la ce sunt bune picioarele în luptă? Unii băieţi răspunseră că la nimic.

  — Bean nu crede asta, zise Wiggin.

  Chiar şi acum continuă să se ia de mine. Ei bine, ce vrea el să audă? Cineva murmură „scuturi”, dar Wiggin nu reacţiona, deci trebuie să fi avut altceva în minte.

  — Sunt cea mai bună cale ca să te împingi în pereţi, ghici Bean.

  — Exact, încuviinţă Wiggin.

  — Haide, împingerea înseamnă deplasare, nu luptă, spuse Tom Nebunul.

  Alţi câţiva îşi exprimară acordul.

  Of, acum începe, se gândi Bean. Tom Nebunul alege să se certe fără rost cu comandantul, care se supără pe el şi…

  Dar Wiggin nu fu ofensat de corecţia lui Tom Nebunul. Doar îl corectă şi el, cu blândeţe.

  — Nu exista luptă fără deplasare. Bun, cu picioarele îngheţate astfel, vă puteţi împinge în pereţi?

  Bean habar n-avea. Şi nici altcineva.

  — Bean? întrebă Wiggin. Bineînţeles.

  — N-am încercat niciodată, zise Bean, dar poate dacă aş sta cu faţa la perete şi m-aş îndoi de mijloc…

  — Corect, dar greşit. Uitaţi-vă la mine. Sunt cu spatele la perete şi cu picioarele îngheţate. Pentru că stau îngenuncheat, tălpile mele sunt lipite de perete. De obicei când te lansezi trebuie să împingi în jos, astfel încât trupul ţi se întinde ca fasolea pe aţă, corect?

  Grupul râse. Pentru prima dată, Bean îşi dădu seama că poate Wiggin nu era chiar aşa de prost când îi făcea pe toţi să râdă de pici. Poate că Wiggin ştia perfect că Bean e copilul cel mai inteligent şi îl scosese astfel în evidenţă pentru că aşa putea da frâu liber tuturor resentimentelor celorlalţi. Întreaga lecţie garanta că ceilalţi copii vor considera că e OK să râdă de Bean, să-l dispreţuiască chiar dacă era inteligent.

  Bun sistem, Wiggin. Să distrugi eficacitatea celui mai bun soldat al tău, să te asiguri că nu se bucură de respect.

  Oricum, era mai important să înveţe ceea ce îi învăţa Wiggin decât să fie supărat pe modul în care era predată lecţia. Aşa că se uită atent cum Wiggin le demonstra o lansare de pe perete cu picioarele îngheţate. Observă că Wiggin îşi imprimase deliberat o mişcare de rotaţie. Era mai greu pentru el să tragă în timpul zborului, dar şi pentru un inamic îndepărtat era foarte dificil să ţintească vreo parte de-a lui suficient de mult ca să reuşească să-l ucidă.

  Poate că sunt supărat, dar asta nu înseamnă că nu pot să învăţ.

  Fu un antrenament lung şi obositor, exersând iar şi iar noi tehnici. Bean observă că Wiggin nu voia ca ei să înveţe fiecare tehnică separat. Trebuiau să le execute pe toate deodată, integrându-le în mişcări line, continui. Ca un dans, gândi Bean. Nu înveţi să tragi cu arma şi apoi înveţi să te lansezi şi apoi să faci o rotaţie controlată – înveţi să te lansezi-tragi-roteşti.