La sfârşit, toţi erau uzi de transpiraţie, extenuaţi şi entuziasmaţi că învăţaseră lucruri pe care nu auziseră vreodată că le-ar face şi alţi soldaţi. Wiggin îi încolona în dreptul uşii inferioare şi-i anunţă că vor avea încă un antrenament în timpul liber.

  — Şi să nu-mi spuneţi că timpul liber ar trebui să fie liber. Ştiu asta, iar voi sunteţi liberi să faceţi ce vreţi. Vă invit să veniţi la un antrenament suplimentar, voluntar.

  Râseră. Grupul era compus în întregime din copii care nu aleseseră să facă suplimentar antrenament pentru sala de luptă, iar el voia să fie sigur că au înţeles că se aştepta ca ei să-şi schimbe priorităţile. Dar pe ei nu-i deranja. După o asemenea dimineaţă înţeleseseră că atunci când Wiggin conducea un antrenament, fiecare secundă era utilă. Nu-şi permiteau să piardă niciunul, altfel ar fi rămas mult în urmă. Wiggin merita timpul lor liber. Nici măcar Tom Nebunul nu protestă.

  Dar Bean ştia că trebuie să schimbe imediat relaţia sa cu Wiggin, altfel nu ar fi avut nici o şansă să ajungă la comandă. Ceea ce-i făcuse Wiggin astăzi, încurajând resentimentele celorlalţi copii faţă de prichindel, făcea să fie şi mai puţin plauzibil ca Bean să ajungă lider în cadrul armatei – dacă ceilalţi copii îl dispreţuiesc, cine l-ar mai urma?

  Aşa că Bean îl aşteptă pe Wiggin pe coridor după ce toţi ceilalţi o luaseră înainte.

  — Salut, Bean, zise Wiggin.

  — Salut, Ender.

  Oare Wiggin surprinsese sarcasmul cu care Bean îi pronunţase numele? De asta făcuse o scurtă pauză înainte de a-i răspunde?

  — Domnule, zise Wiggin încet.

  Of, termină cu rahatul ăsta, am văzut filmele, am râs cu toţii de ele.

  — Ştiu ce faci, Ender, domnule, şi te previn!

  — Mă previi?

  — Pol fi omul cel mai bun pe care l-ai căpătat, dar nu te juca cu mine.

  — De ce?

  — Pot deveni omul cel mai rău pe care l-ai căpătat. Ori una, ori alta!

  Bean nu se aştepta ca Wiggin să înţeleagă ce voia să spună prin asta. Că Bean va putea fi eficient numai dacă are încrederea şi respectul lui Wiggin, că altfel va fi doar un copilaş inutil. Wiggin va înţelege probabil că Bean se referea la faptul că o să-i provoace necazuri dacă nu-l utilizează. Şi poate chiar asta vrusese să spună, întrucâtva.

  — Şi ce vrei? întrebă Wiggin. Dragoste şi sărutări? Trebuia s-o spună cu putere, să i se imprime în minte atât de categoric, încât să nu se poată preface că n-a înţeles.

  — Vreau un pluton.

  Wiggin se apropie de Bean şi privi în jos spre el. Totuşi, pentru Bean fu un semn bun faptul că nu râsese pur şi simplu.

  — De ce ţi-aş da un pluton?

  — Pentru că eu ştiu ce să fac cu el.

  — E uşor să ştii ce să faci cu un pluton. Mai greu e să-i determini pe alţii s-o facă. De ce ar asculta un soldat de un pricăjit ca tine?

  Wiggin atinsese direct miezul problemei. Dar lui Bean nu-i plăcu felul maliţios în care vorbise.

  — Am auzit că ţie îţi spuneau la fel. Am auzit că Bonzo Madrid continuă să-ţi zică aşa.

  Wiggin nu înhaţă momeala.

  — Ţi-am pus o întrebare, soldat!

  — O să le câştig respectul, domnule, dacă nu mă opreşti. Surprinzător, Wiggin zâmbi.

  — Te-am ajutat.

  — Pe dracu'!

  — Nimeni nu te-ar fi băgat în seamă, decât ca să te compătimească pentru cât de mic eşti, dar eu am făcut ca azi să fii remarcat de toţi.

  Trebuia să te documentezi, Wiggin. Tu eşti singurul care nu ştie deja cine sunt.

  — O să-ţi urmărească fiecare mişcare, spuse Wiggin. Acum, tot ce ai de făcut ca să le câştigi respectul este să fii perfect.

  — Deci sunt judecat fără să mi se ofere măcar şansa de a învăţa înainte.

  Nu aşa se obţin talentele.

  — Bietul copilaş! Nimeni nu-l tratează cinstit! Obtuzitatea deliberată a lui Wiggin îl înfurie pe Bean.

  Eşti cu mult mai deştept, Wiggin!

  Văzând furia lui Bean, Wiggin întinse mâna şi-l împinse până îl lipi cu spatele de perete.

  — O să-ţi zic cum să obţii un pluton. Dovedeşte-mi că ştii ce să faci în calitate de soldat. Dovedeşte-mi că ştii cum să-i foloseşti pe ceilalţi soldaţi. Şi apoi dovedeşte-mi că există cineva gata să te urmeze în bătălie. Atunci o să-ţi capeţi plutonul. în nici un caz mai devreme.

  Bean ignoră mâna care îl apăsa. Era nevoie de mai mult decât atât ca să se lase intimidat.

  — Corect, spuse Bean. Daca într-adevăr aşa lucrezi, o să fiu şef de pluton într-o lună.

  Acum era rândul lui Wiggin să se înfurie. Se aplecă, îl prinse pe Bean de pieptul uniformei şi-l ridică pe perete astfel încât să se privească ochi în ochi.

  — Când spun că lucrez într-un anume fel, Bean, atunci aşa fac.

  Bean rânji. În condiţii de gravitaţie scăzută, în partea de sus a staţiei, să ridici un copil mic nu era cine ştie ce dovadă de forţă. Iar Wiggin nu era un huligan. Nu era o ameninţare serioasă.

  Wiggin îi dădu drumul. Bean alunecă în josul peretelui şi ateriza încet în picioare, ricoşa puţin şi apoi se fixă. Wiggin se îndreptă spre bară şi coborî. Bean câştigase această întrevedere strecurându-se pe sub pielea lui Wiggin. Pe de altă parte, Wiggin ştia că nu stăpânise foarte bine situaţia. Nu va uita asta. De fapt, Wiggin era cel care îşi pierduse o parte din respect, şi era conştient de asta, şi va încerca să-l recâştige.

  Spre deosebire de tine, Wiggin, eu dau celuilalt şansa să înveţe ce are de făcut înainte de a-i pretinde să fie perfect. Ai scrântit-o azi cu mine, dar o să-ţi dau o şansă să te descurci mai bine mâine sau în viitor.

  Dar când Bean ajunse la bară şi întinse mâna s-o apuce, îşi dădu seama că îi tremurau mâinile şi nu putea strânge prea bine. Trebui să se oprească o clipă, sprijinindu-se de bară, până se calmă îndeajuns.

  Întâlnirea faţă în faţă cu Wiggin nu o câştigase el. Poate că fusese chiar un lucru prostesc. Wiggin îl rănise cu acele comentarii maliţioase, ridiculizându-l. Bean îl studiase pe Wiggin ca subiect al teologiei sale personale, iar astăzi aflase că în tot acest timp Wiggin nici nu ştia că Bean exista. Toţi îl comparau cu Wiggin – dar se părea că Wiggin nu auzise, sau nu-i păsa. Îl tratase pe Bean ca pe un nimeni. Şi după ce muncise din greu tot anul trecut ca să-şi câştige respectul, lui Bean nu-i venea uşor să fie din nou un nimeni. Îi reaprindea sentimente pe care crezuse că le lăsase în Rotterdam. Teama bolnăvicioasă de o moarte iminentă. Deşi ştia că aici nimeni nu ar ridica mâna asupra sa, încă îşi mai amintea cum e să fii în pragul morţii, ca atunci când venise pentru prima dată la Poke şi-şi pusese viaţa în mâinile ei.

  Am făcut oare din nou asta? Punându-mă pe listă, mi-am pus viitorul în mâinile acestui băiat. Am contat pe faptul că el va vedea în mine ceea ce văd şi eu. Dar desigur că el nu poate. Trebuie să-i dau timp.

  Dacă era timp. Căci profesorii se mişcau mai repede acum, iar Bean se putea să nu aibă încă un an în armată ca să-i demonstreze lui Wiggin ce poate.

  l4

  FRAŢII

  — Ai rezultatele pentru mine?

  — Unele interesante. Volescu minţea. Oarecum.

  — Sper ca o să fii mai clar.

  — Modificarea genetică a lui Bean nu s-a bazat pe o clonă a lui Volescu. Dar sunt înrudiţi. Categoric Volescu nu e tatăl lui Bean. Dar e aproape sigur un unchi sau un văr de-al doilea. Sper ca Volescu să aibă vreun frate vitreg sau un văr primar, pentru că un asemenea bărbat ar fi singurul tată posibil al ovulului fertilizat pe care Volescu l-a modificat.

  — Ai o listă a rudelor lui Volescu, presupun?

  — Nu am avut nevoie de familia lui la proces. Iar mama lui Volescu nu a fost căsătorită. El foloseşte numele ei

  — Deci tatăl lui Volescu a avut cândva un alt copil, numai că nu-i ştiţi numele. Credeam că voi ştiţi totul.

  — Ştim tot ceea ce considerăm că merită să ştim. E o diferenţă crucială. Pur şi simplu nu l-am căutat pe tatăl lui Volescu. Nu era vinovat de nimic important. Nu-i putem investiga pe toţi.

  — Altceva. Întrucât ştiţi tot ceea ce consideraţi ca merita să ştiţi, ai putea să-mi spui de ce un anumit băiat infirm a fost mutat din şcoala la care l-am dus eu?

  — Oh. El. Când ai încetat brusc să-l mai supraveghezi am devenit suspicioşi. Aşa că l-am verificat noi L-am testat. Nu e ca Bean, dar e clar că locul lui e aici.

  — Şi nu v-a trecut deloc prin minte ca am avut un motiv întemeiat să-l ţin departe de Şcoala de Luptă?

  — Am presupus că ai crezut că noi o să-l alegem pe Ahile în locul lui Bean, care era, la urma urmelor, cu mult prea tânăr, aşa căni l-ai oferit pe favoritul tău.

  — Aţi presupus. Mă port cu voi ca şi cum aţi fi inteligenţi, iar voi va purtaţi cu mine ca şi cum aş fio idioată. Acum văd că e exact invers.

  — Nu ştiam că un creştin poate fi atât de furios.

  — Ahile e deja la Şcoala de Lupta?

  — Încă îşi revine după cea de-a patra operaţie. A trebuit să-i reparăm piciorul pe Pământ.

  — Să vă dau un sfat. Să nu îl duceţi la Şcoala de Luptă cât timp Bean e încă acolo.

  — Bean are numai şase ani. E încă prea mic pentru a intra la Şcoala de Luptă, dar să mai şi absolve.

  — Dacă îl luaţi pe Ahile, îl scoateţi pe Bean. Clar?

  — De ce?

  — Dacă sunteţi atât de proşti încât să nu mă credeţi după ce toate celelalte raţionamente ale mele s-au dovedit corecte, de ce v-aş mai da posibilitatea uneia doua încercări? Vă spun doar că a fi împreună la şcoală ar însemna probabil o sentinţă de moarte pentru unul din ei.

  — Pentru care?

  — Asta depinde de care îl vede primul pe celălalt.

  — Ahile spune că-i datorează totul lui Bean. Îl iubeşte.

  — Atunci crede-l pe el şi nu pe mine. Dar sa nu-mi trimiteţi mie cadavrul celui care a pierdut. Îngropaţi-vă propriile greşeli.

  — Sună destul de lipsit de inimă.

  — N-am de gând să plâng pe mormântul niciunuia dintre băieţi. Am încercat să le salvez amândurora vieţile. Se pare că voi sunteţi hotărâţi să-i lăsaţi să afle care dintre ei e mai bun, după modelul darwinian.

  — Calmează-tey soră Carlotta. O să ţinem cont că ne-ai spus. N-o să facem prostii.

  — Aţi făcut deja. De acum înainte nu mă mai aştept la nimic bun din partea voastră.

  Trecură zile, trecură săptămâni, armata lui Wiggin începu să capete formă, iar Bean era plin de speranţă, dar şi de disperare. Speranţă, pentru că Wiggin punea la punct o armată care era aproape perfect adaptabilă. Disperare, pentru că o făcea fără să se bazeze pe Bean.

  După numai câteva antrenamente, Wiggin îşi alesese şefii de plutoane – toţi veterani de pe listele de transfer. De fapt, toţi veteranii erau fie şefi de plutoane, fie secunzi, în plus, în loc de organizarea normală – patru plutoane de câte zece soldaţi fiecare – el crease cinci plutoane de câte opt, iar apoi îi puse să se antreneze îndelung pe semiplutoane de câte patru oameni, unul comandat de şeful de pluton, celălalt de secund.

  Nimeni până atunci nu mai fragmentase astfel o armată. Şi nu era doar o iluzie. Wiggin munci din greu să fie sigur că şefii de plutoane şi secunzii au multă libertate de acţiune. Le spunea care e obiectivul lor şi îi lăsa pe lideri să decidă cum să-l îndeplinească. Sau grupa trei plutoane sub comanda operaţională a unuia dintre şefii de plutoane ca să execute o operaţiune, în timp ce Wiggin însuşi comanda restul de forţe. Era o delegare extraordinară a puterii.

  La început, unii dintre soldaţi îl criticară. Pe când se înghesuiau la intrarea în dormitor, veteranii comentau antrenamentul din ziua aceea – în zece grupe de câte patru.

  — Toată lumea ştie că e o strategie proastă să-ţi divizezi armata, spuse Molo Musca, şeful plutonului A.

  Bean fu puţin dezgustat că soldatul cu cel mai înalt rang după Wiggin critică strategia comandantului său. Desigur, Musca învăţa şi el. Dar aşa ceva era insubordonare.

  — Nu şi-a divizat armata, zise Bean. Doar a organizat-o. Şi nu există reguli de strategie care să nu poată fi încălcate. Ideea e să-ţi concentrezi armata în punctul decisiv. Nu s-o ţii tot timpul îngrămădită.

  Musca se holbă la Bean.

  — Dacă voi ăştia mici ne puteţi auzi nu înseamnă că şi înţelegeţi despre ce vorbim.

  — Crezi ce vrei dacă nu ai de gând să mă asculţi. Ce spun eu n-o să te facă mai prost decât eşti deja.

  Musca se apropie de el, îl înşfacă de braţ şi-l târî până la marginea patului.

  Imediat, Nikolai sări din patul opus direct în spatele lui Molo, făcându-l să se lovească cu fruntea de patul lui Bean. într-o clipă, ceilalţi şefi de plutoane îi despărţiră pe Nikolai şi pe Musca – de altfel o luptă ridicolă, deoarece Nikolai nu era cu mult mai mare decât Bean.

  — Las-o baltă, Musca, zise Supă Fierbinte – Han Tzu, liderul plutonului D. Nikolai crede că e frăţiorul mai mare al lui Bean.

  — Ce are piciul de pălăvrăgit cu un şef de pluton? întrebă Musca.

  — Ai dat dovadă de insubordonare faţă de comandantul tău, zise Bean. Şi nu aveai deloc dreptate. După părerea ta, Lee şi Jackson au fost nişte idioţi la Chancellorsville.

  — Continuă s-o facă!

  — Eşti atât de prost, încât nu poţi recunoaşte adevărul numai pentru că persoana care ţi-l spune e scundă?

  Toată frustrarea lui Bean că nu fusese făcut ofiţer se revărsa. Ştia asta, dar nu avea chef s-o controleze. Era necesar ca ei să audă adevărul. Iar Wiggin avea nevoie de sprijin când era lovit pe la spate.

  Nikolai stătea pe patul de jos, aşa încât era cât se putea de aproape de Bean, confirmând legătura dintre ei.

  — Haide, Musco, zise Nikolai. E Bean, ai uitat?

  Şi, spre surprinderea lui Bean, asta îl reduse la tăcere pe Molo. Până în acel moment, Bean nu-şi dăduse seama de puterea pe care o avea reputaţia lui. Poate că era doar un soldat obişnuit în Armata Dragon, dar încă era cel mai bun elev al şcolii la strategie şi istorie militară, şi aparent toată lumea – sau cel puţin toată lumea în afară de Wiggin – ştia asta.

  — Ar fi trebuit să vorbesc cu mai mult respect, spuse Bean.

  — Zău că da, zise Musca.

  — Dar şi tu.

  Musca se smuci din strânsoarea băieţilor care îl ţineau.

  — Vorbeam de Wiggin, zise Bean. Ai vorbit fără respect. „Toată lumea ştie că e o strategie proastă să-ţi divizezi armata.”

  Imită intonaţia lui Molo aproape la perfecţie. Câţiva puşti râseră. Şi, în silă, şi Musca.

  — OK, bun, zise Musca. Am fost deplasat. Dar sunt încă ofiţer.

  — Nu şi când smulgi un copil din patul lui, spuse Nikolai. Când faci aşa ceva eşti un huligan.

  Molo clipi. Prudenţi, niciunul nu spuse nimic înainte ca Musca să se decidă cum să răspundă.

  — Ai dreptate, Nikolai, să-ţi aperi prietenul împotriva unui huligan. Se uită de la Nikolai la Bean şi înapoi: Pusha, voi chiar păreţi fraţi.

  Trecu pe lângă ei, îndreptându-se spre patul lui. Ceilalţi şefi de plutoane îl urmară. Criza se terminase. Nikolai se uită la Bean.

  — N-am fost niciodată bondoc şi urât ca tine, zise.

  — Dacă o să arăt ca tine când cresc, mă sinucid acum.

  — Chiar trebuie să vorbeşti aşa cu cei mari?

  — Nu mă aşteptam să-l ataci ca un roi de albine.

  — Cred că voiam să sar în capul cuiva, zise Nikolai.

  — Tu? Domnul Cumsecade?

  — Nu prea mă simt cumsecade în ultima vreme.

  Se caţără în pat lângă Bean, ca să poată vorbi mai încet.

  — Mă simt depăşit aici, Bean. Locul meu nu e în armata asta.

  — Ce vrei să spui?

  — Nu eram pregătit să fiu promovat. Sunt mediocru. Poate nici măcar atât. Chiar dacă armata asta nu e compusă din eroii clasamentelor, tipii ăştia sunt buni. Toţi învaţă mai repede decât mine. Toţi se prind, iar cu încă mă mai gândesc.

  — Atunci munceşte mai mult.

  — Muncesc mai mult. Tu – tu pur şi simplu pricepi, totul, imediat, tu vezi totul. Şi nu pentru că eu aş fi prost. Şi eu înţeleg întotdeauna. Sunt doar… cu un pas în urmă.

  — Îmi pare rău, zise Bean.

  — De ce să-ţi pară rău ţie? Nu e vina ta. Ba da, este, Nikolai.

  — Ei haide, nu-mi spune că nu vrei să faci parte din armata lui Ender Wiggin!

  Nikolai râse puţin.

  — E cineva, nu-i aşa?

  — O să ai partea ta. Eşti un soldat bun. O să vezi. Când o să intrăm în luptă, o să te descurci la fel de bine ca toată lumea.

  — Hi, probabil. Oricând pot să mă îngheţe şi să mă azvârle. Un proiectil mare şi umflat.

  — Nu eşti atât de umflat.

  — Toţi sunt umflaţi în comparaţie cu tine. Te-am urmărit – dai altora jumate din mâncare.

  — Mă îndoapă prea mult.

  — Am de învăţat. Nikolai sari în patul lui.

  Câteodată Bean se simţea prost fiindcă îl pusese pe Nikolai în această situaţie. Dar când vor începe să câştige, o mulţime de puşti din afara Armatei Dragon vor dori să schimbe locul cu el. Într-un fel era surprinzător că Nikolai îşi dăduse seama că nu era atât de calificat ca ceilalţi. La urma urmelor, diferenţele nu erau atât de pronunţate. Probabil că mai erau şi alţi copii care simţeau ca Nikolai. Dar Bean nu-i oferise nici o consolare. De fapt, probabil reafirmase sentimentele de inferioritate ale lui Nikolai.

  Ce prieten sensibil mai sunt!

  Nu avea nici un rost să-l interogheze din nou pe Volescu, nu după ce prima dată obţinuse numai minciuni de la el. Toată vorbăria despre copii, el fiind originalul nu avea nici o scuză. Era un ucigaş, un slujitor al Părintelui Minciunilor. N-avea cum s-o ajute pe sora Carlotta. Iar necesitatea de a afla la ce se puteau aştepta din partea singurului copil care evadase din micul holocaust al lui Volescu era prea presantă pentru a se baza din nou pe cuvântul unui asemenea om.

  În plus, Volescu îşi contactase fratele vitreg sau vărul – altfel cum ar fi putut obţine ovulul fertilizat conţinând ADN-ul său? Deci sora Carlotta trebuia fie să refacă drumul lui Volescu, fie să-i repete cercetările.

  Află repede că Volescu era fiul nelegitim al unei românce care trăia la Budapesta, în Ungaria. Câteva întrebări – şi folosirea judicioasă a permisului ei de liberă trecere – îi furnizaseră numele tatălui, un funcţionar de origine greacă din cadrul Ligii care fusese de curând promovat în echipa Hegemonului. Putea fi o fundătură, dar sora Carlotta nu avea nevoie să vorbească cu bunicul. Trebuia doar să afle cine e pentru a găsi numele celor trei copii legitimi ai săi. O elimină pe fiică pentru că părintele comun era bărbat. Şi verificându-i pe cei doi fii, decise să-l viziteze mai întâi pe cel căsătorit.

  Trăiau pe Insula Creta, unde Julian conducea o companie de software al cărei singur client era Liga de Apărare Internaţională. Evident că nu era o coincidenţă, dar nepotismul era aproape onorabil în comparaţie cu traficul de favoruri şi corupţia făţişă endemice în cadrul Ligii. Pe termen lung o asemenea favoare era practic inofensivă, deoarece F. I. preluase controlul propriului buget şi nu va mai lăsa Liga că se atingă de el vreodată. Astfel, Mareşalul şi Strategul aveau mult mai mulţi bani la dispoziţie decât Hegemonul, ceea ce îl făcea pe acesta, deşi primul ca titlu, mai slab ca putere efectivă şi libertate de mişcare.

  Iar dacă Julian Delphiki îşi datora cariera legăturilor politice ale tatălui său nu însemna în mod necesar că produsele companiei lui nu erau adecvate şi că el însuşi nu era un om cinstit. Cel puţin după standardele de cinste care domneau în lumea afacerilor.

  Sora Carlotta constată că nu trebuia să-şi folosească permisul pentru a obţine o întâlnire cu Julian şi soţia sa, Elena. Sună şi le spuse că ar vrea să-i vadă într-o problemă privind F. I., şi ei o primiră imediat. Sosi în Knossos şi fu imediat condusă la locuinţa lor de pe o faleză deasupra Mării Egee. Păreau nervoşi – de fapt Elena era aproape înnebunită, strângând cu putere o batistă în mâini.

  — Vă rog, zise ca, după ce acceptă fructele şi brânzeturile. Vă rog, spuneţi-mi de ce sunteţi atât de supăraţi. Nimic din ceea ce fac eu nu trebuie să vă alarmeze.

  Cei doi se priviră unul pe altul, iar Elena era tulburată.

  — Atunci e totul în regulă cu băiatul nostru? Pentru o clipă, sora Carlotta se întrebă dacă ştiau deja despre Bean – dar cum ar fi putut?

  — Fiul vostru?

  — Deci e bine!

  Elena izbucni în lacrimi de uşurare, iar când soţul ei îngenunche lângă ea, îl îmbrăţişa strâns şi începu să plângă cu sughiţuri.

  — Ştii, ne-a fost foarte greu să-l lăsăm să plece în armată, spuse Julian. Când cineva din cadrul Bisericii ne-a sunat să ne spună că trebuie să ne vadă în legătură cu probleme privind F. I., noi am crezut – am tras concluzia…

  — Oh, îmi pare rău. Nu am ştiut că aveţi un fiu în armată, altfel aş fi fost mai atentă să vă asigur din start că… dar acum mă tem că pretextul sub care am venit aici e fals. Problema despre care vreau să vă vorbesc este personală, atât de personală, încât s-ar putea să ezitaţi să răspundeţi. Şi totuşi este o problemă care are importanţă pentru F. I. Vă promit că nişte răspunsuri sincere nu vă pot expune la nici un risc personal.

  Elena îşi recapătă controlul. Julian se aşeză din nou, şi acum amândoi o priveau pe sora Carlotta aproape veseli.

  — O, întreabă-ne ce vrei, zise Julian. Suntem bucuroşi să… orice-ai vrea să întrebi.

  — O să răspundem dacă putem, spuse Elena.

  — Spuneţi că aveţi un fiu. Există posibilitatea ca… există vreun motiv să bănuiţi… fiul vostru a fost conceput în circumstanţe care să permită donarea ovulului fertilizat?

  — O, da, spuse Elena. Nu e un secret. Un defect al unei trompe uterine şi o sarcină extrauterină în cealaltă au făcut imposibil să mai concep copii. Ne doream un copil, aşa că mi s-au extras câteva ovule, au fost fertilizate cu sperma soţului meu, şi cele alese au fost clonate. Patru, câte şase copii de fiecare. Două fete şi doi băieţi. Până acum, numai unul a fost implantat. A fost un băiat atât de… de special, încât nu am vrut să ne dispersăm atenţia. Acum, că educaţia lui nu mai e în mâinile noastre, ne-am gândit să aducem pe lume una din fetiţe. E timpul.

  Întinse, apucă mâna lui Julian şi zâmbi. El îi întoarse zâmbetul.

  Ce contrast faţă de Volescu! Greu de crezut că cei doi aveau în comun vreun material genetic.

  — Spuneţi că sunt şase copii pentru fiecare ovul fertilizat, reluă sora Carlotta.

  — Şase inclusiv originalul, zise Julian. Astfel avem cele mai bune şanse ca fiecare să fie implantat, iar sarcina dusă la bun sfârşit.

  — în total douăzeci şi patru de ovule fertilizate. Şi numai unul din ele a fost implantat?

  — Da, am fost foarte norocoşi, primul a mers perfect.

  — Au rămas douăzeci şi trei.

  — Exact.

  — Domnule Delphiki, toate cele douăzeci şi trei de ovule fertilizate sunt puse la păstrare, în vederea implantării?

  — Desigur.

  Sora Carlotta se gândi un moment.

  — Cât de recent aţi verificat?

  — Săptămâna trecută, zise Julian. Când am început să discutăm despre un al doilea copil. Doctorul ne-a asigurat că nu s-a întâmplat nimic cu ovulele şi că pot fi implantate după numai câteva ore de la înştiinţare.

  — Dar doctorul le-a verificat cu adevărat?

  — Nu ştiu, zise Julian.

  Elena începu să devină puţin mai încordată.

  — Aţi aflat ceva? întrebă.

  — Nimic, spuse sora Carlotta. Ceea ce caut eu este sursa materialului genetic al unui anumit copil. Pur şi simplu vreau să mă asigur că ovulele voastre fertilizate nu sunt sursa.

  — Bineînţeles că nu. Cu excepţia fiului nostru.

  — Vă rog să nu vă alarmaţi. Dar aş vrea să aflu numele doctorului dumneavoastră şi locul unde sunt depozitate ovulele. Apoi v-aş fi recunoscătoare dacă l-aţi ruga pe doctor să meargă, personal, în acel loc şi să insiste să vadă ovulele cu proprii săi ochi.

  — Nu pot fi văzute fără microscop, zise Julian.

  — Să vadă dacă au fost mişcate din loc, spuse sora Carlotta.

  Amândoi deveniră iarăşi extrem de agitaţi, în special pentru că nu ştiau despre ce era vorba – şi nici nu li se putea spune. Imediat ce Julian îi dădu numele doctorului şi al spitalului, sora Carlotta ieşi pe terasă şi, privind marea presărată de nave, intră în legătură cu Statul-Major al F. I. din Atena.

  Putea să dureze câteva ore până când telefonul ei sau al lui Julian să aducă răspunsul, astfel că ea, Julian şi Elena făcură un efort eroic să pară în largul lor. Făcură un tur să-i arate împrejurimile, care ofereau privelişti atât vechi, cât şi moderne, natura proaspătă, deşertul şi marea. Aerul uscat era revigorant atât timp cât nu bătea briza dinspre mare, iar sora Carlotta se bucură să-l audă pe Julian vorbind despre compania lui şi pe Elena vorbind despre munca ei de profesor. Toate gândurile despre prosperarea lor datorită corupţiei guvernului se împrăştiară când ea văzu că, indiferent de felul în care obţinuse contractul, Julián era un creator de software serios şi pasionat, iar Elena era un profesor zelos care îşi considera profesia o cruciadă.

  — Am ştiut imediat ce am început să fac lecţii cu fiul meu cât este de deosebit, îi spuse Elena. Dar abia la testele preliminarii pentru şcoală am aflat pentru prima oară că talentele lui se potriveau F. I.

  Clopotele de alarmă se declanşară. Sora Carlotta presupusese că fiul lor era adult. La urma urmelor, nu erau un cuplu tânăr.

  — Câţi ani are fiul vostru?

  — Acum are opt ani, spuse Julián. Ne-au trimis o poză. Arată ca un mic bărbat în uniformă. Nu prea lasă să treacă scrisorile.

  Fiul lor era în Şcoala de Luptă. Ei păreau să aibă vreo patruzeci de ani, dar probabil că se căsătoriseră, şi apoi se străduiseră degeaba un timp, trecând printr-o sarcină extrauterina înainte să afle că Elena nu mai putea avea copii. Fiul lor era doar cu câţiva ani mai mare ca Bean.

  Asta însemna că Graff putea să compare codul genetic al lui Bean cu cel al lui Delphiki şi să afle dacă proveneau din acelaşi ovul clonat. Ar fi putut fi un element de control, s-ar fi putut compara cum era Bean cu cheia lui Anton declanşată faţă de celălalt, ale cărui gene erau nemodificate.

  Acum că se gândea la asta, bineînţeles că orice geamăn al lui Bean ar avea exact acele abilităţi care să atragă atenţia F. I. Cheia lui Anton transforma un copil într-un savant la modul general; combinaţia specială de talente pe care o căuta F. I. nu era afectată. Bean ar fi avut acele talente indiferent de situaţie; mutaţia îl făcea numai să aibă o inteligenţă mult superioară cu care să-şi folosească abilităţile pe care le avea deja.

  Dacă Bean era cu adevărat copilul lor. Totuşi, coincidenţa între cele douăzeci şi trei de ovule fertilizate şi douăzeci şi trei de copii produşi de Volescu în „locul curat” – la ce altă concluzie putea ajunge?

  În curând primiră răspunsul, mai întâi sora Carlotta, şi imediat după aceea familia Delphiki. Anchetatorii F. I. merseseră cu doctorul la clinică şi împreună descoperiseră că ovulele lipseau.

  Fu o veste neplăcută pentru familia Delphiki, iar sora Carlotta aşteptă discret afară pentru ca Elena şi Julian să rămână un timp împreună. Dar în curând ei o invitară înăuntru.

  — Cât de mult ne poţi spune? întrebă Julian. Ai venit aici pentru că suspectai răpirea copiilor noştri. Spune-mi, s-au născut?

  Sora Carlotta ar fi vrut să se ascundă în spatele secretului militar, dar în realitate nu era implicat nici un secret militar – crima lui Volescu era ceva civil. Şi totuşi… nu era mai bine ca ei să nu ştie?

  — Julian, Elena, în laboratoare se mai întâmplă accidente. E posibil să fi murit pur şi simplu. Nu e nimic sigur. N-ar fi mai bine să considerăm asta un accident groaznic? De ce să vă îngreunaţi povara?

  Elena o privi crâncen.

  — Spune-mi soră Carlotta, dacă îl iubeşti pe Dumnezeu al adevărului!

  — Ovulele au fost furate de un criminal care… le-a implantat ilegal. Când crima era gata să fie descoperită, i-a eutanasiat cu sedative. N-au suferit.

  — Şi omul ăsta a fost judecat?

  — A fost deja judecat şi condamnat la închisoare pe viaţă, zise sora Carlotta.

  — Deja? întrebă Julian. Cu cât timp în urmă au fost furaţi copiii?

  — Mai mult de şapte ani.

  — Oh! strigă Elena. Atunci copiii noştri… când au murit…

  — Erau mici. Nu aveau încă un an.

  — Dar de ce copiii noştri? De ce să-i fure? Voia să-i vândă spre a fi adoptaţi? Voia…

  — Mai contează? Niciunul din planurile lui nu s-a împlinit, zise sora Carlotta. Natura experimentelor era secretă.

  — Cum îl cheamă pe criminal? întrebă Julian. Văzând-o că ezită, insistă: Numele lui a fost implicat într-un proces public, nu-i aşa?

  — La Curtea de Justiţie din Rotterdam, zise sora Carlotta. Volescu.

  Julian reacţiona ca şi cum ar fi primit o palmă, dar îşi recapătă imediat controlul. Elena nu observă.

  Ştie despre amanta tatălui său, gândi sora Carlotta. Înţelege acum care trebuie să fi fost o parte din motivele lui. Copiii fiului legitim au fost răpiţi de bastard, a făcut experienţe pe ei, şi în cele din urmă i-a ucis – iar fiul legitim nu a aflat asta timp de şapte ani. Volescu se răzbunase pentru privaţiunile pe care îşi imagina că le suferise din lipsa tatălui. Şi pentru Julian mai însemna că poftele tatălui său se întorceau ca să provoace această durere, această durere lui Julian şi soţiei sale. Păcatele taţilor care se întorc asupra copiilor până în a treia şi a patra generaţie…

  Dar în Scripturi spune: a treia şi a patra generaţie a celor care Mă urăsc. Julian şi Elena nu-l urau pe Dumnezeu. Şi nici copiii lor nevinovaţi.

  Nu are mai multă logică decât uciderea pruncilor din Bethleem din vremea lui Irod. Singura mângâiere era credinţa că un Dumnezeu milos luase în grădina Lui sufletele copiilor ucişi, şi că în cele din urmă el va aduce alinare inimilor părinţilor.

  — Vă rog, spuse sora Carlotta. Nu spun că nu ar trebui să plângeţi pentru copiii pe care nu i-aţi ţinut în braţe niciodată. Dar încă vă puteţi bucura de copilul pe care îl aveţi.

  — E la un milion de kilometri depărtare! strigă Elena.

  — Cred că nu… nu ştii dacă Şcoala de Luptă lasă vreodată vreun copil să vină acasă în vizită, zise Julian. Se numeşte Nikolai Delphiki. Sigur, în asemenea circumstanţe…

  — Îmi pare foarte rău, răspunse sora Carlotta.

  Nu fusese o idee chiar atât de bună să le reamintească de copilul pe care îl aveau, când, de fapt, nu mai era al lor.

  — Îmi pare rău că venirea mea aici v-a adus asemenea veşti proaste.

  — Dar ai aflat ceea ce voiai să afli, zise Julian.

  — Da, admise sora Carlotta.

  Atunci Julian înţelese ceva, dar nu spuse nici un cuvânt de faţă cu soţia lui.

  — Vrei să te întorci la aeroport?

  — Da, maşina aşteaptă. Soldaţii au mult mai multă răbdare decât şoferii de taxi.

  — Te conduc la maşină, zise Julian.

  — Nu, Julian, plânse Elena. Nu mă lăsa singură.

  — Doar câteva clipe, iubito. Nu trebuie să uităm să fim politicoşi.

  Îşi îmbrăţişa îndelung soţia, apoi o conduse pe sora Carlotta la uşă şi o deschise.

  În timp ce mergeau spre maşină, Julian vorbi despre ceea ce înţelesese.

  — Dacă fiul nelegitim al tatălui meu e deja la închisoare, tu nu ai venit aici pentru crima lui.

  — Nu, zise ea.

  — Unul dintre copii e în viaţă, şopti el.

  — N-ar trebui să spun ce-ţi spun acum, pentru că nu sunt autorizată. Dar eu îi sunt credincioasă mai întâi lui Dumnezeu, şi abia apoi Flotei. Dacă cei douăzeci şi doi de copii care au murit de mâna lui Volescu sunt ai voştri, atunci un al douăzeci şi treilea ar putea fi în viaţă. Rămâne să se facă testele genetice.

  — Dar nouă n-o să ne spuneţi, zise Julian.

  — Încă nu, spuse sora Carlotta. Nu prea curând. Poate niciodată. Dar dacă va sta în puterea mea, atunci într-o zi o să vă întâlniţi cel de-al doilea fiu.

  — Este… îl cunoşti?

  — Dacă e fiul vostru, zise ea, atunci da, îl cunosc. A dus o viaţă grea, dar are o inimă bună, şi e un băiat de care tatăl şi mama lui ar fi mândri. Te rog, nu mă întreba mai mult. Deja am spus prea multe.

  — Şi-i spun asta soţiei mele? întrebă Julian. Ce ar fi mai greu pentru ea: să ştie sau să nu ştie?

  — Femeile nu sunt chiar aşa diferite de bărbaţi. Tu ai preferat să ştii.

  Julian aprobă din cap.

  — Ştiu că tu numai ai adus veştile, nu ne-ai provocat pierderea. Dar nu ne vom aminti cu bucurie de vizita ta aici. Totuşi aş vrea să ştii că înţeleg cu câtă bunătate ai făcut treaba asta mizerabilă.

  Ea aprobă.

  — Şi tu te-ai purtat întotdeauna cu amabilitate în momentele grele.

  Julian îi deschise uşa maşinii. Ea se aşeză pe scaun şi-şi strânse picioarele. înainte ca el să închidă uşa, ei îi veni în minte o altă întrebare, una foarte importantă.

  — Julian, ştiu că plănuiaţi să aveţi o fiică. Dar dacă aţi fi adus pe lume încă un fiu, ce nume i-aţi fi pus?

  — Primul nostru născut a fost botezat după tatăl meu, Nikolai, spuse el. Dar Elena a vrut ca al doilea fiu să poarte numele meu.

  — Julian Delphiki, zise sora Carlotta. Dacă băiatul acela e într-adevăr fiul vostru, cred că într-o zi va fi mândru să poarte numele tatălui său.

  — Ce nume foloseşte acum? întrebă Julian.

  — E de la sine înţeles că nu pot să-ţi spun.

  — Dar… nu Volescu, desigur.

  — Nu. În ceea ce mă priveşte, nu va auzi niciodată numele ăsta. Dumnezeu să te binecuvânteze, Julian Delphiki. O să mă rog pentru tine şi pentru soţia ta.

  — Să te rogi şi pentru sufletele copiilor noştri, soră.

  — Am făcut-o deja, şi o voi face mereu.

  Maiorul Anderson privi la băiatul care stătea de partea cealaltă a mesei.

  — Nu e o problemă chiar atât de importantă, Nikolai.

  — Am crezut că am necazuri.

  — Nu, nu. Însă am observat că eşti bun prieten cu Bean. El nu prea are prieteni.

  — Nu l-a ajutat faptul că Dimak l-a transformat într-o ţintă, în navetă. Iar acum a venit Ender şi face acelaşi lucru. Presupun că Bean poate să suporte, dar, deştept cum e, îi cam irită pe mulţi alţi copii.

  — Dar pe tine nu?

  — Oh, ba şi pe mine mă irită.

  — Şi totuşi te-ai împrietenit cu el.

  — Ei, n-am vrut să se întâmple aşa. Dar patul meu era lângă al lui în dormitorul lansaţilor.

  — Tu ai cerut patul acela.

  — Zău? Of. Da.

  — Ai făcut asta înainte de a şti cât de deştept e Bean.

  — Dimak ne-a spus în navetă că Bean are cele mai bune rezultate dintre toţi.

  — De asta ai vrut să fii lângă el? Nikolai ridică din umeri.

  — A fost un act de bunăvoinţă, spuse maiorul Anderson. Poate că sunt un bătrân cinic, dar când văd un asemenea act inexplicabil devin curios.

  — Seamănă puţin cu mine în pozele de când eram mic. Nu e o prostie? L-am văzut şi m-am gândit că arată ca drăgălaşul bebe Nikolai. Aşa spunea mama despre pozele cu mine mic. Niciodată nu m-am gândit că în pozele alea sunt eu. Eu eram Nikolai cel mare. Acolo era drăgălaşul bebe Nikolai. Obişnuiam să mă prefac că el era fratele meu mai mic şi întâmplător aveam acelaşi nume. Nikolai cel Mare şi Drăgălaşul Bebe Nikolai.

  — Văd că te ruşinezi, dar n-ar trebui. E un lucru firesc la un copil unic.

  — Îmi doream un frate.

  — Mulţi dintre cei care au fraţi ar dori să nu-i fi avut.

  — Dar cu fratele pe care mi-l inventasem mă înţelegeam bine.

  Nikolai râse de absurditatea ideii.

  — L-ai văzut pe Bean şi te-ai gândit la el ca la fratele pe care ţi-l imaginasei.

  — La început. Acum ştiu cine e în realitate, şi e mai bine. Ca şi cum… câteodată el e fratele cel mic şi eu am grijă de el, şi câteodată el e fratele mare şi are grijă de mine.

  — De exemplu?

  — Poftim?

  — Un băiat atât de mic – cum are grijă de tine?

  — Îmi dă sfaturi. Mă ajută la lecţii. Ne antrenăm uneori împreună. E mai bun decât mine aproape la toate. Doar că eu sunt mai mare, şi cred că mie îmi place de el mai mult decât îi place lui de mine.

  — Poate că e adevărat, Nikolai. Dar din câte pot eu spune, îi place de tine mai mult decât de oricine altcineva. Doar că… deocamdată, s-ar putea să nu fie capabil de prietenie aşa cum eşti tu. Sper că faptul că ţi-am pus aceste întrebări să nu-ţi schimbe sentimentele pentru Bean. Nu Ie cerem oamenilor să fie prieteni, dar sper că tu şi Bean veţi rămâne prieteni.

  — Nu sunt prietenul lui, zise Nikolai. -Oh?

  — V-am spus. Sunt fratele lui, zâmbi Nikolai. Odată ce ai avut un frate, nu renunţi la el atât de uşor.

  CURAJ

  — Din punct de vedere genetic, sunt gemeni identici Singura diferenţa este cheia lui Anton.

  — Deci familia Delphiki are doi fii

  — Familia Delphiki are un singur fiu, Nikolai, şie la noi în serviciu. Bean e un orfan găsit pe străzile din Rotterdam.

  — Pentru că a fost răpit.

  — Legea e clară. Ovulele fertilizate nu sunt persoane. Ştiu că pentru tine e o problemă de sensibilitate religioasă, dar F. I. respectă legile, nu…

  — F. I. foloseşte legile pentru îndeplinirea propriilor scopuri. Ştiu că suntem în război. Ştiu că unele lucruri sunt în afara puterii tale. Dar războiul nu va continua la infinit. Nu cer decât atât: puneţi informaţiile astea într-un dosar – în mai multe dosare. Astfel încât atunci când războiul se va sfârşi, dovada acestor lucruri să poată supravieţui. Adevărul să nu fie ascuns.

  — Desigur.

  — Nu, nu aşa. Ştii că în momentul în care Furnicile vor fi învinse, F. I. nu va mai avea nici un motiv să existe. Va încerca sa se menţină pentru a asigura pacea internaţionala. Dar Liga nu e suficient de puternica politic ca sa supravieţuiască în bătaia vânturilor naţionaliste. F. I. se va rupe în facţiuni, fiecare cu propriul lider, ţi Dumnezeu să ne ajute dacă vreo parte din flotă îşi va folosi vreodată armele pe suprafaţa Pământului.

  — Ţi-ai petrecut prea mult timp citind Apocalipsa.

  — Poate că nu sunt unul dintre copiii geniali din şcoala ta, dar văd care sunt opiniile aici, pe Pământ. Pe net un demagog numit Demostene inflamează Vestul cu privire la manevrele ilegale şi secrete ale Mareşalului care ar pune în avantaj Noul Pact Varşovia, iar propaganda e chiar mai virulenta la Moscova, Bagdad, Buenos Aires, Beijing. Sunt şi câteva voci raţionale, ca Locke, dar sunt considerate vorbe goale şi apoi ignorate. Tu şi cu mine nu putem face nimic în privinţa războiului mondial care va urma cu siguranţă. Dar putem face tot posibilul ca aceşti copii să nu devină nişte pioni în acest joc.

  — Singura cale ca să nu fie pioni e sa fie jucători.

  — Tu i-ai crescut. Cu siguranţă nu te temi de ei. Dă-le şansa să joace.

  — Soră Carlotta, toată munca mea are ca scop pregătirea pentru înfruntarea cu Furnicile. Transformarea acestor copii în comandanţi străluciţi, demni de încredere. Nu pot privi mai departe de atât.

  — Nu privi. Doar lasă deschisă uşa pentru ca familiile lor, popoarele lor să-i revendice.

  — Nu mă pot gândi acum la asta.

  — Acum ai puterea s-o faci.

  — Mă supraestimezi.

  — Tu te subestimezi.

  Armata Dragon se antrena doar de o lună când Wiggin intră în dormitor imediat după aprinderea luminilor, fluturând o foaie de hârtie. Ordinul de luptă.

  Urmau să se înfrunte cu Armata Iepure la 7.00. Şi urmau s-o facă fără micul dejun.

  — Nu vreau să vomitaţi prin sală.

  — Putem face măcar pipi înainte? întrebă Nikolai.

  — Nu mai mult de un decalitru, zise Wiggin.

  Râseră toţi, dar erau nervoşi. Fiind o armată nou înfiinţată, cu doar câţiva veterani, nu se aşteptau să câştige, dar nici nu voiau să fie umiliţi. Aveau feluri diferite de a-şi calma nervii – unii deveniră tăcuţi, alţii vorbăreţi. Unii glumeau şi se tachinau, alţii deveniră morocănoşi. Alţii se întinseră pe pat şi închiseră ochii.

  Bean îi privi. Încercă să-şi amintească dacă puştii din ceata lui Poke făceau vreodată astfel. Apoi îşi dădu seama: lor le era foame, nu se temeau să fie făcuţi de ruşine. Nu ai o asemenea teamă decât atunci când ai suficient de mâncare. Huliganii se simţeau ca aceşti copii, se temeau de umilire, dar nu de lipsa hranei. Aproape sigur, huliganii care stăteau la coadă aveau această atitudine. Întotdeauna jucau teatru, fiind întotdeauna conştienţi că sunt priviţi. Le era teamă de luptă, dar o şi doreau.

  Eu ce simt?

  Ce nu e-n regulă cu mine de a trebuit să mă gândesc la asta în loc să ştiu?

  Oh… Stau aici, privind. Sunt unul dintre ei.

  Bean îşi scoase uniforma din dulap, apoi îşi dădu seama că trebuia să meargă la toaletă înainte de a o îmbrăca. Sări din pat, luă prosopul din cui şi se înfăşură în el. Pentru o clipă îşi aminti de noaptea când îşi ascunsese prosopul sub pat şi se strecurase în sistemul de ventilaţie. Acum nu ar mai încăpea. Devenise prea musculos, prea înalt. Încă mai era cel mai scund copil din Şcoala de Luptă, şi se îndoia că altcineva observase că crescuse, dar el era conştient că braţele şi picioarele îi erau mai lungi. Ajungea mai uşor la obiecte. Nu mai trebuia atât de des să sară pentru a face lucruri normale ca de exemplu să pună palma pe scannerul sălii de gimnastică.

  M-am schimbat, gândi Bean. Desigur, corpul. Dar şi felul în care gândesc.

  Nikolai stătea în pat cu perna peste faţă. Fiecare avea modul său de reacţie.

  Toţi ceilalţi copii merseseră la toaletă şi băuseră apă, dar Bean fu singurul care consideră că e o idee bună să facă duş. Obişnuiau să-l tachineze întrebându-l dacă apa mai era caldă când ajungea la el, dar acum gluma era veche. Bean avea nevoie ele aburi. Orbirea ceţii în jurul lui, oglinzile aburite, totul ascuns, astfel ca el să poată fi oricine, oriunde, oricât de mare.

  Într-o zi mă vor vedea şi ei aşa cum mă văd eu. Mai mare decât toţi. Cu capul şi umerii deasupra tuturor, capabil să văd mai departe, să ajung mai departe, să duc poveri la care ei abia pot visa. În Rotterdam nu mă gândeam decât să rămân în viaţă. Dar aici, bine hrănit, am aflat cine sunt. Ce pot fi. Poate că ei cred că sunt un extraterestru sau un robot sau ceva asemănător, doar pentru că din punct de vedere genetic nu sunt obişnuit. Dar când voi fi împlinit lucruri măreţe în viaţă, vor fi mândri să mă accepte ca fiind uman, se vor înfuria pe oricine pune la îndoială faptul că sunt cu adevărat unul din ei.

  Mai măreţ decât Wiggin.

  Îşi alungă din minte gândul, sau cel puţin încercă. Asta nu era o competiţie. Era loc pe lume pentru doi oameni măreţi în acelaşi timp. Lee şi Grant au fost contemporani, au luptat unul împotriva celuilalt. Bismarck şi Disraeli. Napoleon şi Wellington.

  Nu, nu se pot compara. Lincoln şi Grant. Doi oameni măreţi lucrând împreună.

  Era totuşi deconcertant cât de rar se întâmpla. Napoleon nu suportase niciodată ca vreunul din locotenenţii săi să aibă o autoritate reală. Toate victoriile trebuiau să fie numai ale iui. Cine erau oamenii mari de lângă Augustus? Sau Alexandru? Aveau prieteni, aveau rivali, dar niciodată parteneri.

  De asta Wiggin mă lasă în urmă, chiar dacă acum ştie, din rapoartele pe care le primesc comandanţii armatelor, că am o minte mai ascuţită decât oricine altcineva dintre Dragoni. Pentru că sunt un rival prea evident. Pentru că am făcut din prima zi să fie clar că vreau să avansez, iar el îmi dă de înţeles că asta n-o să se întâmple cât timp fac parte din armata lui.

  Cineva intră în baie. Bean nu-l putea vedea din cauza ceţii. Nimeni nu-l salută. Probabil că toţi ceilalţi terminaseră şi se întorseseră să se pregătească.

  Noul venit trecu prin ceaţa din dreptul cabinei de duş a lui Bean. Era Wiggin.

  Bean stătea acoperit de săpun. Se simţea ca un idiot. Era atât de tulburat, încât uitase să se clătească, stătea nemişcat înconjurat de abur, pierdut în gânduri. Se băgă repede sub jetul de apă.

  — Bean?

  — Domnule?

  Bean se întoarse cu faţa la el. Wiggin stătea în dreptul uşii.

  — Mi se pare că le-am ordonat tuturor să coboare în sala de gimnastică.

  Bean se gândi. Scena i se derula în minte. Da, Wiggin dăduse ordin ca toată lumea să-şi ia costumele în sala de gimnastică.

  — Îmi pare rău. Eu… mă gândeam la altceva…

  — Toţi suntem nervoşi înainte de prima luptă. Bean ura asta. Să-l vadă Wiggin făcând o prostie.

  Să nu-şi amintească un ordin – Bean îşi amintea totul.

  Pur şi simplu nu înregistrase. Iar acum era privit de sus. Toţi suntem nervoşi!

  — Tu nu ai fost, zise Bean.

  Wiggin se îndepărtase deja. Se întoarse.

  — Nu am fost?

  — Bonzo Madrid ţi-a dat ordin să nu foloseşti arma. Trebuia să stai acolo ca o momâie. N-ai fost nervos când ai făcut asta.

  — Nu, zise Wiggin. Am fost supărat.

  — Mai bine aşa decât nervos.

  Wiggin se îndrepta spre ieşire. Se întoarse din nou.

  — Tu eşti supărat?

  — Am fost înainte de a face duş, zise Bean. Wiggin râse. Apoi zâmbetul îi dispăru.

  — Ai întârziat, Bean, şi încă te mai ocupi cu clătitul. Ţi-am dus deja costumul în sala de gimnastică. Acum nu ne mai trebuie decât fundul tău în el.

  Wiggin luă prosopul lui Bean din cui.

  — Şi ăsta o să te aştepte tot jos. Acum mişcă-te. Wiggin plecă.

  Bean opri apa, furios. Nu era deloc necesar, şi Wiggin o ştia. Va umbla pe coridoare gol şi ud în timp ce armatele celelalte se întorceau de la micul dejun. Era ceva josnic şi stupid.

  Face orice ca să mă doboare. Profită de orice ocazie.

  Bean, idiotule, încă eşti aici. Ai putea să fugi în sala de gimnastică şi să-l baţi acolo. In loc să faci asta, îşi răneşti singur propriul orgoliu prostesc. Şi de ce? Nimic din toate astea n-are sens. Nimic din toate astea nu ţi-e de folos. Vrei ca el să te facă şef de pluton, nu să se gândească la tine cu dispreţ. Atunci de ce faci lucruri care te fac să arăţi prost şi mic, speriat şi nedemn de încredere?

  Şi încă mai eşti aici, înlemnit.

  Sunt un laş.

  Gândul trecu prin mintea lui Bean şi îl îngrozi. Şi nici nu voia să dispară.

  Sunt unul dintre tipii ăia care înţepenesc sau fac lucruri complet iraţionale când le e frică. Care pierd controlul şi devin slabi de înger şi tembeli.

  Dar în Rotterdam n-am fost aşa. Dacă eram, muream.

  Sau poate că am fost. Poate de asta nu am strigat la Poke şi Ahile când i-am văzut singuri la docuri. El nu ar fi ucis-o dacă aş fi fost acolo, martor la ce se întâmpla. în loc de asta am fugit, până când am înţeles că era în pericol. Dar de ce nu am înţeles înainte? Pentru că am înţeles, exact aşa cum l-am auzit pe Wiggin spunându-ne să ne adunăm în sala de gimnastică. Mi-am dat seama, am înţeles perfect, dar am fost prea laş ca să acţionez. Mi-a fost prea teamă că ceva nu va merge bine.

  Şi poate la fel s-a întâmplat şi când Ahile zăcea la pământ, iar eu i-am spus lui Poke să-l omoare. Eu am greşit, ea a avut dreptate. Pentru că oricare huligan pe care l-ar fi prins astfel ar fi păstrat probabil o ranchiună – şi ar fi putut uşor să acţioneze pe baza ei, omorând-o imediat ce îl lăsau să se ridice. Ahile a fost, poate, singurul capabil să fie de acord cu aranjamentul la care se gândise Bean. Poate nu exista altă alegere. Dar mie mi-a fost frică. Omoară-l, am spus, pentru că voiam să dispară.

  Şi încă mai stau aici. Apa s-a oprit. Sunt ud şi mi-e frig. Dar nu mă pot mişca.

  Nikolai stătea în uşa băii.

  — Păcat că ai diaree, zise. -Ce?

  — I-am spus lui Ender că ai avut diaree azi-noapte. De asta a trebuit să te duci la baie. Ţi-a fost rău, dar n-ai vrut să-i spui fiindcă nu voiai să pierzi prima luptă.

  — Sunt atât de speriat că nu m-aş putea uşura nici dacă aş vrea, zise Bean.

  — Mi-a dat prosopul tău. A zis că a fost o prostie să-l ia, Nikolai intră şi i-l dădu.

  — A zis că are nevoie de tine în luptă, şi e bucuros că

  — N-are nevoie de mine. Nici măcar nu mă vrea.

  — Haide, Bean, zise Nikolai. Poţi s-o faci.

  Bean se şterse cu prosopul. Se simţea mai bine când se mişca. Când făcea ceva.

  — Cred că eşti suficient de uscat, zise Nikolai.

  Din nou, Bean îşi dădu seama că se freca încontinuu cu prosopul, iar şi iar.

  — Nikolai, ce nu e-n regulă cu mine?

  — Te temi că se va dovedi că nu eşti decât un copilaş, Ei bine, ascultă aici: chiar eşti un copilaş.

  — Şi tu.

  — Deci e OK să nu te descurci. Nu asta îmi tot spui tu mie? Nikolai râse: Haide, dacă eu pot, aşa prost cum sunt, poţi şi tu.

  — Nikolai.

  — Ce mai e?

  — Chiar trebuie să fac caca.

  — Sper că nu te aştepţi să te şterg eu la fund.

  — Dacă nu ies în trei minute, vino după mine.

  Era îngheţat şi transpirat – o combinaţie pe care nu o credea posibilă. Bean intră în toaletă şi închise uşa. Durerea din abdomen era crâncenă. Dar nu-şi putea elibera măruntaiele.

  De ce mi-e atât de frică?

  În sfârşit, sistemul digestiv triumfă asupra sistemului nervos. Părea că tot ce mâncase vreodată ieşi din el dintr-odată.

  — A expirat timpul, zise Nikolai. Intru.

  — Pe răspunderea ta, strigă Bean. Am terminat, ies.

  Golit, curat şi umilit în faţa singurului său prieten adevărat, Bean ieşi din toaletă şi se înfăşură în prosop.

  — Iţi mulţumesc că m-ai scutit să apar drept mincinos, spuse Nikolai.

  — Cum?

  — Diareea ta.

  — Pentru tine aş face şi dizenterie.

  — Aşa-i un prieten adevărat.

  Când ajunseră la sala de gimnastică, ceilalţi erau deja în uniforme, gata de lupta. În timp ce Nikolai îl ajuta pe Bean să se echipeze, Wiggin îi puse pe toţi să se întindă pe saltele şi să facă exerciţii de relaxare. Chiar şi Bean avu timp să se întindă câteva minute înainte ca Wiggin să-i ridice. 6.56. Patru minute ca să ajungă la sala de luptă. Timpul era destul de scurt.

  Alergând pe coridor, Wiggin sărea din când în când să atingă tavanul. În spatele lui, restul armatei trebuia să sară şi să atingă acelaşi punct când ajungeau în dreptul lui. Cu excepţia celor mai mici. Bean, cu inima încă arsă dc umilinţă, resentimente şi teamă, nici nu încercă. Faci astfel de lucruri când aparţii grupului. Iar el nu-i aparţinea. Oricât de strălucitor ar fi fost la învăţătură, adevărul ieşea acum la iveală. Era un laş. Nu avea ce căuta în armată. Dacă nu era în stare să rişte nici măcar în cadrul unui joc, la ce ar fi fost bun într-o bătălie? Adevăraţii generali se expun focului inamic. Trebuie să fie neînfricaţi, un exemplu pentru oamenii lor.

  Eu înţepenesc, fac duşuri prelungite, apoi elimin raţia pe o săptămână. Să vedem cum ar urma un astfel de exemplu.

  La poartă, Wiggin îi alinie pe plutoane, apoi le reaminti:

  — Unde e poarta inamicului?

  — Jos! răspunseră cu toţii.

  Bean abia şopti cuvântul. Jos. Jos, jos, jos.

  Care-i cel mai bun mod de a cobori de pe o gâscă?

  În primul rând, de ce le-ai suit pe o gâscă, prostule!

  Peretele cenuşiu din faţa lor dispăru, şi putură vedea interiorul sălii de luptă. Era obscur – nu întuneric, dar atât de slab luminat, încât singurul mod de a vedea poarta inamică era lumina răspândită de uniformele Iepurilor.

  Wiggin nu se grăbea să treacă de poartă. Rămase afară studiind încăperea, care era organizată într-o grilă deschisă, cu opt „stele” – cuburi mari care serveau drept obstacole, acoperire şi platforme de escală – risipite destul de uniform în spaţiu.

  Wiggin dădu prima misiune plutonului C, al lui Tom Nebunul. Plutonul din care făcea parte şi Bean. Cuvintele se propagară în şoaptă. „Ender zice să alunecaţi de-a lungul peretelui.” şi apoi „Tom zice să vă îngheţaţi picioarele în poziţia îngenuncheat. Pe peretele din sud.”

  Intrară în tăcere în sală, folosindu-se de mânere pentru a se propulsa de-a lungul plafonului spre peretele de est. „Îşi stabilesc formaţiunile de luptă. Tot ce vrem e să-i hăcuim puţin, să-i facem să devină nervoşi, confuzi, fiindcă nu ştiu ce să facă cu noi. Suntem ca piraţii. Îi împuşcăm, apoi ne retragem în spatele stelei. Nu rămâneţi la mijloc. şi ţintiţi. Fiecare lovitură să conteze.”

  Bean făcea totul mecanic. Acum era obişnuit să intre în formaţie, să-şi îngheţe propriile picioare, şi apoi să se lanseze cu corpul orientat în poziţia corectă. O făcuseră de sute de ori. Reuşi perfect; la fel şi ceilalţi şapte soldaţi din pluton. Nimeni nu se aştepta ca cineva să greşească. Era exact acolo unde trebuia să fie, tăcându-şi treaba.

  Lunecară de-a lungul peretelui, mereu în apropierea mânerelor. Picioarele lor îngheţate erau întunecate, blocând lumina restului uniformei până când ajungeau suficient de aproape. Wiggin făcea ceva sus în apropierea porţii pentru a distrage atenţia Armatei Iepure, astfel că Surpriza fu aproape totală.

  Pe când se apropiau, Tom Nebunul spuse:

  — Împărţiţi-vă şi retrageţi-vă în spatele stelei – eu la nord, voi la sud.

  Era o manevră pe care Tom Nebunul o repetase cu plutonul lui. Era momentul potrivit pentru ea. Inamicul va fi şi mai confuz când va trebui să tragă în două grupuri îndreptându-se în direcţii opuse.

  Se împinseră în mânere. Bineînţeles, corpurile li se răsuciră şi dintr-odată luminile uniformelor deveniră vizibile. Unul dintre Iepuri îi văzu şi dădu alarma.

  Dar plutonul C se mişca deja, jumătate în diagonală spre sud, cealaltă spre nord, toţi în unghi spre podea. Bean începu să tragă; şi inamicul trăgea în el. Auzi ţiuitul slab care îl anunţa că raza cuiva e pe costumul său, dar el se rotea încet şi destul de departe de inamic pentru ca vreuna dintre raze sa rămână suficient de mult timp fixată într-un loc pentru a-i provoca vreun rău. Între timp constată că braţul său ţintea perfect, fără să tremure. Exersase asta îndelung, şi se pricepea. O lovitură curată, nu numai un braţ sau un picior.

  Mai avu timp de una înainte să se izbească de perete şi să trebuiască să se relanseze spre steaua unde se adunau, încă un inamic lovit înainte de a ajunge acolo, apoi se agăţă de un mâner al stelei şi spuse: „Bean e aici.”

  — Am pierdut trei, zise Tom Nebunul. Dar formaţia lor s-a dus dracului.

  — Ce facem acum? întreba Dag.

  După împuşcături se putea vedea că bătălia principală era în desfăşurare. Beam se gândi la ceea ce văzuse în timp ce se apropia de stea.

  — Au trimis o duzină de inşi spre steaua asta ca să ne cureţe, zise Bean. O să vină pe laturile de est şi de vest.

  Toţi îl priviră ca pe un nebun. De unde putea să ştie asta?

  — Mai avem aproape o secundă, zise Bean.

  — Toţi la sud, ordonă Tom Nebunul.

  Se răsuciră pe partea de sud a stelei. Pe faţa aceea nu era nici un Iepure, dar Tom Nebunul conduse imediat atacul pe faţa de vest. Mai mult ca sigur acolo erau Iepuri, ocupaţi să atace ceea ce desigur considerau drept „spatele” stelei – sau, după cum era învăţată Armata Dragon să gândească, partea de jos. Astfel că pentru Iepuri atacul păru să vină de dedesubt, din direcţia la care erau cel mai puţin atenţi. în câteva clipe cei şase Iepuri erau îngheţaţi şi pluteau în derivă sub stea.

  Cealaltă jumătate a forţei de atac îi va vedea şi va şti ce se întâmplase.

  — Sus, zise Tom Nebunul.

  Pentru inamic, acolo ar fi trebuit să fie faţa stelei – poziţia cea mai expusă focului formaţiei principale. Ultimul loc în care s-ar fi aşteptat să se ducă plutonul lui Tom.

  Odată ajunşi acolo, în loc să încerce să se angajeze în luptă cu forţa de atac care venea spre ei, Tom Nebunul le ordonă să tragă în formaţia principală a Iepurilor, sau în ceea ce mai rămăsese din ea – în cea mai mare parte grupuri dezorganizate ascunse în spatele stelelor care trăgeau în Dragonii venind spre ei din direcţii diferite. Cei cinci din plutonul C avură timp să lovească fiecare câţiva Iepuri înainte ca atacul să ajungă din nou la ei.

  Fără să aştepte ordinul, Bean se lansă imediat de pe suprafaţa stelei ca să poată trage în jos spre forţa ofensivă. Fiind atât de aproape, reuşi să împuşte repede patru Iepuri înainte ca ţiuitul să-l oprească brusc şi costumul să-i devină complet rigid şi întunecat. Iepurele care-l lovise nu făcea parte din forţa ofensivă – era cineva din forţa principală de deasupra lui. Spre satisfacţia lui, Bean văzu că din cauza focului său doar un singur soldat din plutonul C fusese lovit de forţa de atac trimisă împotriva lor. Apoi se roti în afara câmpului vizual.

  Acum nu mai conta. Era scos din luptă. Dar se descurcase bine. Şapte îngheţaţi de care era sigur, poate mai mulţi. Şi asta însemna mai mult decât scorul lui personal. El venise cu informaţia de care avea nevoie Tom Nebunul pentru a lua o decizie tactică bună, iar apoi acţiunea lui îndrăzneaţă împiedicase forţa ofensivă să producă prea multe pierderi. Ca urmare, plutonul C rămase pe poziţii pentru a ataca inamicul din spate. Fără un loc în care să se ascundă, Iepurii vor fi curăţaţi în câteva clipe. Iar Bean luase parte la luptă.

  Nu am fost îngheţat imediat ce am intrat în acţiune. Am făcut ce am fost antrenat să fac, şi am rămas atent şi m-am gândit la multe lucruri. Probabil m-aş putea descurca mai bine, m-aş putea mişca mai repede, aş vedea mai multe. Dar pentru prima luptă a fost bine. Pot s-o fac.

  Pentru că plutonul C contribuise cel mai mult la obţinerea victoriei, Wiggin îi puse pe ceilalţi patru şefi de plutoane să apese cu căştile în colţurile porţii inamice, şi îi lăsă lui Tom Nebunul onoarea să treacă prin poartă, ceea ce încheia jocul în mod oficial, aprinzând luminile, Însuşi maiorul Anderson veni să-l felicite pe comandantul învingător şi să supravegheze curăţenia. Wiggin îi dezgheţă repede pe cei atinşi. Bean se simţi uşurat când se putu mişca din nou. Folosindu-şi cârligul, Wiggin îi adună pe toţi şi-i alinie în cele cinci plutoane înainte de a începe să-i dezgheţe pe cei din Armata Iepure. Stăteau atenţi în aer, cu picioarele în jos şi capetele în sus – iar pe măsură ce Iepurii erau dezgheţaţi, se orientau pe rând în aceeaşi direcţie. Nu aveau cum s-o ştie, dar pentru Dragoni abia atunci victoria deveni completă – căci inamicul era orientat ca şi cum poarta lor ar fi fost jos.

  Bean şi Nikolai mâncau deja când Tom Nebunul veni la masa lor.

  — Ender a zis că în loc de cincisprezece minute pentru micul dejun avem până la 7.45. şi nu ne mai pune să ne antrenăm ca să avem timp de duş.

  Erau vesti bune. Puteau să mănânce mai încet.

  Asta nu conta pentru Bean. Pe tava lui era puţină mâncare, şi o termină imediat. Când intrase în Armata Dragon, Tom Nebunul îl prinsese împărţind mâncarea. Bean îi spusese că întotdeauna i se dădea prea mult, iar Tom vorbise cu Ender, iar Ender îi convinsese pe nutriţionişti sa nul mai supraalimenteze pe Bean. Astăzi pentru prima dată, Bean îşi dori să fi avut mai mult. Şi asta numai pentru că era surescitat în urma luptei.

  — Isteţ, zise Nikolai.

  — Ce?

  — Ender ne spune că avem cincisprezece minute pentru masă, ceea ce ne face să ne simţim grăbiţi şi nu ne place. Apoi imediat îi trimite pe şefii de plutoane să ne anunţe că avem timp până la 7.45. Asta înseamnă numai zece minute în plus, dar nouă ni se pare o veşnicie. Şi duşul – ar fi trebuit să mergem la duşuri imediat după luptă, dar acum îi suntem recunoscători.

  — Şi îi trimite pe şefii de plutoane să ne aducă veştile bune, zise Bean.

  — Are vreo importanţă? întrebă Nikolai. „Doar ştim că e decizia lui Ender.”

  — Majoritatea comandanţilor vor să fie siguri că veştile bune vin de la ei, spuse Bean, iar veştile proaste de la şefii de plutoane. Dar tehnica lui Wiggin e să-şi întărească şefii de plutoane. Tom Nebunul a intrat acolo cu nimic altceva decât propria lui minte şi pregătirea sa şi cu un singur obiectiv – să atace primul din dreptul peretelui şi să ajungă în spatele lor. Restul a fost la latitudinea lui.

  Mda, dar dacă şefii de plutoane o dădeau în barbă, ar fi dat rău în dosarul lui Ender. Bean clătină din cap.

  — Principalul e că în prima lui luptă Wiggin şi-a divizat forţele în favoarea tacticii, iar plutonul C a fost capabil să continue atacul chiar şi după ce nu am mai avut nici un plan, pentru ca în realitate Tom Nebunul era la conducerea noastră. Nu am pierdut timpul încurcându-ne ce voia Wiggin de la noi.

  Nikolai înţelese, şi aproba.

  — Bacana. Corect.

  — Foarte corect, zise Bean.

  Deja toată lumea din jurul mesei asculta.

  — Şi asta pentru că Wiggin nu se gândeşte doar la Şcoala de I.uptă şi la clasamente şi rahaturi de genul ăsta. Se tot uită la filmele video din timpul Celei de-A Doua Invazii, ştiaţi asta? Se gândeşte cum să-i învingă pe gândaci. Şi ştie că asta se face având cât se poate de mulţi comandanţi pregătiţi sa se lupte eu ei. Wiggin nu vrea să învingă cu Wiggin drept singurul comandant gata de luptă cu Gândacii. Vrea să învingă el şi şefii de plutoane şi secunzii şi daca e posibil fiecare dintre soldaţii săi, capabili să conducă flota împotriva Gândacilor dacă va trebui.

  Bean ştia că entuziasmul lui îi acorda lui Wiggin mai mult credit decât intenţionase iniţial, dar era încă ameţit de victorie. În plus, ceea ce spunea era adevărat – Wiggin nu era Napoleon, ţinând atât de strâns frâiele controlului, încât niciunul dintre comandanţii săi să nu poată avea o comandă independentă strălucitoare. Tom Nebunul se comportase bine sub presiune. Luase deciziile corecte inclusiv pe aceea de al asculta pe cel mai mic, aparent cel mai inutil soldat al său. Iar Tom Nehunul făcuse asta fiindcă Wiggin dăduse exemplu ascultându-i pe şefii de plutoane. Înveţi, analizezi, decizi, acţionezi.

  După micul dejun, pe când se duceau la antrenament, Nikolai il întrebă:

  — De ce-i spui Wiggin?

  — Pentru că nu suntem prieteni, zise Bean.

  — A, deci Domnul Wiggin şi Domnul Bean, aşa-i?

  — Nu. Bean e numele meu mic.

  — Aha. Deci Domnul Wiggin şi Cine Naiba Eşti Tu.

  — Te-ai prins.

  Toată lumea se aştepta să aibă cel puţin o săptămână ca să se umfle în pene şi să se laude cu scorul lor perfect. În loc de aşa ceva, a doua zi de dimineaţă la 6.30 Wiggin apăru în dormitor, fluturând din nou ordinul de luptă.

  — Domnilor, sper că aţi învăţat ceva ieri, pentru că astăzi o facem iarăşi.

  Toţi fură surprinşi, unii furioşi – nu era cinstit, nu erau pregătiţi. Wiggin îi întinse biletul lui Molo, care tocmai se îndrepta spre micul dejun.

  — Uniformele de luptă! strigă Musca, considerând desigur că era ceva şic să fie prima armată care să aibă două lupte la rând.

  Dar Supă Fierbinte, şeful plutonului D, avea altă părere.

  — De ce nu ne-ai anunţat mai devreme?

  — M-am gândit că aveţi nevoie de un duş, spuse Wiggin. Ieri, Iepurii au pretins că i-am bătut numai pentru că i-a dat gata mirosul.

  Cei care auziră râseră. Dar pe Bean nu-l amuza. Ştia că biletul nu fusese acolo de la început, când se trezise Wiggin. Profesorii îl puseseră mai târziu.

  — N-ai găsit biletul până nu te-ai întors de la baie, aşa-i?

  Wiggin îl privi fără expresie.

  — Bineînţeles. Nu-s atât de aproape de podea ca tine.

  Ofensa din vocea lui îl izbi puternic pe Bean. Abia atunci îşi dădu seama că Wiggin luase întrebarea drept o critică – fusese neatent şi nu observase ordinul. Deci acum mai apăruse o bilă neagră pentru Bean în dosarul din mintea lui Wiggin. Dar pe Bean nu-l putea întrista aşa ceva. Wiggin îl etichetase deja drept laş. Poate că Tom Nebunul îi povestise în ce fel contribuise la victoria de ieri, poate că nu. Asta nu schimba cu nimic faptul că Wiggin îl văzuse cu proprii lui ochi făcând pe bolnavul la duş. Iar acum părea că Bean îi reproşa că i-a silit să se grăbească la a doua luptă. O să fiu făcut şef de pluton la a treizecea aniversare. Şi asta numai dacă toţi ceilalţi s-au înecat într-un accident de vapor.

  Wiggin continua bineînţeles să vorbească, explicându-le că trebuie să se aştepte oricând la bătălii, că nu se mai pot bizui pe vechile reguli.

  — Nu pot spune că-mi place cum ne freacă, dar un lucru tot îmi place – că am o armată care poate face faţă!

  Pe când îşi punea costumul, Bean se gândi la implicaţiile a ceea ce făceau profesorii. Îl presau tot mai mult pe Wiggin şi-i îngreunau viaţa. Şi asta nu era decât începutul. Doar primele scântei dintr-o valvătaie.

  De ce? Nu pentru ca Wiggin ar fi avut nevoie de vreun test. Din contră – Wiggin îşi antrena bine armata, iar Şcoala de Luptă ar fi beneficiat dacă i-ar fi lăsat mai mult timp. Deci trebuia să fie ceva din afara Şcolii de Luptă.

  De fapt, exista o singura posibilitate. Invadatorii Gândaci se apropiau. Se aflau la doar câţiva ani. Wiggin trebuia să-şi încheie antrenamentul.

  Wiggin. Nu noi toţi, doar Wiggin. Dacă ar fi vorba de toţi, programul tuturor ar fi fost intensificat astfel. Nu doar al nostru.

  Deci deja e prea târziu pentru mine. Wiggin e singurul în care şi-au pus speranţele. Nu va conta niciodată daca sunt şef de pluton sau nu. Tot ceea ce contează e dacă Wiggin e pregătit.

  Dacă Wiggin reuşeşte, tot voi mai putea ajunge mare după aceea. Liga se va rupe. Va fi război între oameni. Fie voi fi folosit de F. I. pentru a încerca să menţin pacea, fie voi face parte dintr-o armată de pe Pământ. Am toată viaţa înainte. Cu excepţia cazului în care Wiggin ar conduce flota împotriva Gândacilor şi ar pierde. Atunci niciunul dintre noi nu va mai avea viaţă deloc.

  Tot ce pot să fac acum e să-l ajut pe Wiggin să înveţe tot ce se poate învăţa aici. Problema e că nu sunt suficient de aproape de el ca să-l influenţez în vreun fel.

  Lupta era cu Petra Arkanian, comandantul Armatei Phoenix. Petra era mai inteligentă decât Cârn Carhy; şi avea avantajul că aflase cum lucra Wiggin fără nici un fel de formaţie şi utiliza scurte raiduri pentru a sparge formaţiile înaintea bătăliei principale. Totuşi, Dragonii terminară cu numai trei soldaţi loviţi şi nouă atinşi parţial. O înfrângere zdrobitoare. Bean putea să-şi dea seama că nici Petrei nu-i plăcea. Probabil i se părea că Wiggin tămâiase în stânga şi-n dreapta, aranjându-i umilirea în mod deliberat. Dar o să înţeleagă cât de curând – Wiggin pur şi simplu îi lăsase liberi pe şefii săi de plutoane, şi fiecare dintre ei urmărise victoria totală, aşa cum îi antrenase. Sistemul lor funcţiona mai bine, iar vechiul mod de a purta o bătălie era condamnat.

  Curând, toţi ceilalţi comandanţi vor începe să se adapteze, învăţând din ceea ce făcea Wiggin. Curând, Armata Dragon va avea de înfruntat armate divizate în cinci plutoane, nu patru, care se vor mişca liber, iar şefii de plutoane vor avea mai multă independenţă. Puştii nu ajunseseră la Scoală de Luptă fiindcă erau idioţi. Singurul motiv pentru care tehnica putuse funcţiona şi a doua oară era că nu trecuse decât o singură zi de la prima luptă, şi nimeni nu se aşteptase să fie nevoit să-l înfrunte pe Wiggin atât de repede. Acum vor şti că schimbările trebuie făcute rapid. Bean bănuia că nu vor mai vedea vreodată formaţii.

  Şi atunci? Oare Wiggin îşi golise sacul, sau mai avea şi alţi aşi ascunşi în mânecă? Problema era că inovaţiile nu conduc niciodată la victorii pe termen lung. Ar fi prea uşor pentru inamic să imite şi să îmbunătăţească inovaţiile tale. Adevăratul test pentru Wiggin va fi ce va face atunci când va trebui să înfrunre o serie de armate care utilizau tactici similare.

  Iar adevăratul test pentru mine va fi dacă voi putea să suport momentul când Wiggin va face vreo greşeală stupidă, iar eu va trebui să stau ca un soldat obişnuit şi să-l privesc.

  În a treia zi, altă luptă. În a patra zi, alta. Victorie. Victorie. Dar de fiecare dată, scorul era mai strâns. De fiecare dată, Bean căpăta mai multă încredere ca soldat – şi devenea mai frustrat de faptul că toată contribuţia sa, în afară de capacitatea sa de a ţinti perfect, era să-i facă ocazional câte o sugestie lui Tom Nebunul, sau să-i reamintească ceva ce Bean observase şi-şi reamintise.

  Bean îi scrise lui Dimak despre asta, explicându-i că nu era folosit la întreaga capacitate şi sugerând că va putea progresa mai bine dacă va fi antrenat de un comandant mai slab, având astfel mai multe şanse sa obţină propriul său pluton.

  Răspunsul fu scurt. „Cine altcineva te-ar vrea? învaţă de la Ender.”

  Brutal, dar adevărat. Fără îndoială că nici Wiggin nu-l voia cu adevărat. Fie îi fusese interzis să-şi transfere soldaţii, fie încercase să-l schimbe pe Bean şi nimeni nu vrusese să-l ia.

  Era în timpul liber seara, după cea de-a patra luptă. Majoritatea încercau să ţină pasul la învăţătură – luptele îi împiedicau sa participe la ore, în special pentru că toţi îşi dădeau seama ca trebuiau să se antreneze din greu ca să rămână în frunte. Lui Bean însă îi era la fel de uşor ca întotdeauna, iar când Nikolai îi spuse că nu mai avea nevoie de nici un blestemat de ajutor la lecţii, Bean hotărî că ar trebui să se plimbe.

  Trecând pc lângă camera lui Wiggin – un spaţiu chiar mai mic decât camerele înghesuite pe care le aveau profesorii, suficient doar pentru un pat, un scaun şi o măsuţă – Bean fu tentat să bată la uşă, să se aşeze şi să termine cu Wiggin odată pentru totdeauna. Apoi bunul-simţ prevală asupra frustrării şi orgoliului, şi Bean hoinări până ajunse în încăperea cu arcade.

  Nu era atât de multă lume ca de obicei. Bean îşi imagină că acum toţi făceau antrenamente suplimentare, încercând să pună în aplicare ceea ce credeau că face Wiggin înainte de a da piept cu el într-o luptă. Totuşi, câţiva se jucau cu comenzile şi făceau lucrurile să se mişte pe ecrane sau display-uri holografice.

  Bean găsi un joc pe ecran care avea drept erou un şoarece. Nu-l folosea nimeni, aşa că Bean începu să-l manevreze printr-un labirint. Rapid labirintul făcu loc zidurilor şi dependinţelor unei case vechi, cu capcane ici-colo, treburi uşoare. Îl fugăreau nişte pisici – o nimica toată. Sări pe o masă şi se trezi faţa în faţă cu un uriaş.

  Un uriaş care îi oferea o băutură.

  Era jocul fanteziei. Acesta era jocul psihologic pe care toţi ceilalţi îl jucau mereu pe pupitre. Nu era de mirare că nu-l juca nimeni aici. Îl recunoscuseră, nu era jocul pentru care veniseră aici.

  Bean era perfect conştient că el era singurul copil din şcoală care nu jucase niciodată jocul fanteziei. Îl păcăliseră să-l joace de data asta, dar se îndoia că putuseră afla ceva important din ceea ce făcuse până acum. La naiba cu ei. Poate că-l păcăliseră să joace până la un punct, dar nu era obligat să meargă mai departe, Doar că faţa uriaşului se schimbă. Era Ahile.

  Bean rămase pe moment şocat, îngheţat, înspăimântat. Cum de ştiau? De ce făceau asta? Să-l pună faţă în faţă cu Ahile, atât de surprinzător. Ticăloşii.

  Se îndepărtă de joc.

  Câteva clipe mai târziu se întoarse. Uriaşul nu mai era pe ecran. Şoarecele se învârtea din nou în cerc, încercând să iasă din labirint.

  Nu, n-am să joc. Ahile e departe şi nu are puterea să-mi facă rău. Şi nici lui Poke. Nu trebuie să mă gândesc la el şi sunt al naibii de sigur că nu sunt obligat să beau nimic din ce-mi oferă el.

  Bean se îndepărtă din nou, şi de data asta nu se mai întoarse.

  Ajunse jos, lângă sala de mese. Tocmai se închisese, dar Bean nu avea nimic mai bun de făcut, aşa că se aşeză jos pe coridor lângă uşa, îşi sprijini fruntea pe genunchi şi se gândi la Rotterdam, cum stătuse pe o ladă de gunoi privind-o pe Poke cu ceata ei, cum fusese ea cel mai cumsecade şef de ceată pe care-l văzuse vreodată, cum îi asculta pe copiii mici şi împărţea cinstit cu ei şi îi ajuta să rămână în viaţă chiar dacă asta însemna să nu mănânce ea, de asta o alesese, pentru că era destul de miloasă ca să asculte un copilaş.

  Mila ei o omorâse.

  Eu am omorât-o când am ales-o.

  Ar fi bine să existe un Dumnezeu. Ca să-l poată condamna pe Ahile la iadul veşnic.

  Cineva îi lovi piciorul.

  — Pleacă, zise Bean. Nu te deranjez cu nimic.

  Necunoscutul îl lovi din nou, deplasându-i piciorul de sub el. Se sprijini în mâini ca să nu cadă. Privi în sus, Bonzo Madrid se ivi deasupra lui.

  — Am înţeles că eşti cel mai mic scaiete atârnat de părul de pe fundul Armatei Dragon, zise Bonzo.

  Mai erau încă trei puşti cu el. Băieţi mari. Toţi aveau feţe de huligani.

  — Salut, Bonzo.

  — Trebuie să stăm de vorbă, pişpirică.

  — Ce-i asta, spionaj? întrebă Bean. N-ar trebui să vorbim cu soldaţii din alte armate.

  — N-am nevoie de spionaj ca să aflu cum să bat Armata Dragon.

  — Şi-i cauţi pe cei mai mici soldaţi Dragon pe unde poţi, şi-i îmbrânceşti puţin până încep să plângă?

  Pata lui Bonzo îi trăda mânia. Nu că nu i-ar fi arătat-o întotdeauna.

  — Implori să mănânci rahat, pişpirică?

  Lui Bean nu-i prea plăceau huliganii. Şi deoarece cu o clipă în urmă se simţise vinovat de moartea lui Poke, nu-i păsa prea mult dacă Bonzo Madrid devenea cel care îi administra pedeapsa capitală. Era timpul să spună ce credea.

  — Eşti de cel puţin trei ori mai greu ca mine, zise Bean, cu excepţia interiorului craniului. Eşti un tip de mâna a doua care a obţinut cumva o armată şi habar n-are ce să facă cu ea. Wiggin o să te piseze mărunt şi nici măcar n-o sa se străduiască prea mult. Chiar contează ce-o să-mi faci mie? Sunt cel mai mic şi mai slab soldat din toată şcoala. Normal că m-ai ales pe mine ca să mă baţi.

  — Mda, cel mai mic şi mai slab, zise unul din ceilalţi puşti.

  Bonzo nu spuse totuşi nimic. Cuvintele lui Bean îşi atinseseră ţinta. Bonzo avea mândria lui, şi acum ştia că dacă i-ar fi făcut ceva lui Bean ar fi fost o umilire, nu o plăcere.

  — Ender Wiggin n-o să mă bată cu adunătura lui de lansaţi şi refuzaţi pe care o numeşte armată. Poate că i-a îngrozit pe câţiva fraieri de teapa lui Cârn şi… Petra îi scuipă numele. Dar oricând noi găsim o balegă, armata mea o poate strivi.

  Bean îl fixă cu cea mai nimicitoare privire de care era capabil.

  — Nu pricepi, Bonzo? Profesorii l-au ales pe Wiggin. El e cel mai bun. Cel mai bun dintotdeauna. Nu i-au dat cea mai proastă armată. I-au dat cea mai buna armată. Veteranii pe care tu îi numeşti refuzaţi sunt soldaţi atât de buni, încât comandanţii proşti nu s-au putut înţelege cu ei şi au încercat să-i transfere. Wiggin ştie să se folosească de soldaţii buni, chiar dacă tu nu ştii. De asta câştigă Wiggin. E mai deştept ca tine. Toţi soldaţii lui sunt mai deştepţi decât soldaţii tăi. Cărţile sunt împotriva ta, Bonzo. Ai putea să renunţi de pe acum. Când patetica ta Armată Salamandră o să ne înfrunte, o să fii atât de bătut, că o să trebuiască să te pişi aşezat.

  Bean ar fi putut spune mai multe – nu avea nici un plan, şi erau cu siguranţă mult mai multe de spus – dar fu întrerupt. Doi dintre prietenii lui Bonzo îl smuciră în sus şi-l proptiră de perete, deasupra capetelor lor. Bonzo ii puse o mână pe gât, chiar sub falcă, şi apăsă. Ceilalţi îi dădură drumul. Bean atârna de gât şi nu putea să respire. Lovi din reflex, luptându-se să atingă ceva cu picioarele. Dar Bonzo avea braţele prea lungi pentru ea vreuna din loviturile lui Bean să ajungă la el.

  — Jocul e una, zise încet Bonzo. Profesorii pot să-l aranjeze şi să-l dea în dar micului Wiggin. Dar o să vină o vreme când n-o să mai fie doar un joc. Şi când o să vină vremea aia, Wiggin o să fie îngheţai nu din cauza costumului de luptă. Comprendes?

  Oare ce răspuns spera să primească? Categoric Bean nu putea nici să dea din cap, nici să vorbească.

  Bonzo stătea zâmbind maliţios, în timp ce Bean se zbătea.

  Limitele câmpului vizual al lui Bean începuseră să se întunece înainte ca Bonzo să-i dea în sfârşit drumul pe podea. Rămase acolo, tuşind şi gâfâind.

  Ce-am făcut? L-am întărâtat pe Bonzo Madrid. Un huligan care nu are nimic din subtilitatea lui Ahile. Când Wiggin o să-l înfrângă, Bonzo n-o să poată suporta. şi n-o să se oprească la o simplă demonstraţie. Ura lui împotriva lui Wiggin e adâncă.

  Imediat ce putu să respire din nou, Bean se înapoie la dormitor. Nikolai observă imediat semnele de pe gâtul lui.

  — Cine te-a sugrumat?

  — Nu ştiu, zise Bean.

  — Nu-mi veni mie cu de-astea. Era cu faţa la tine, uită-te la urmele degetelor.

  — Nu-mi amintesc.

  — Îţi aminteşti şi desenul arterelor din propria ta placentă.

  — Nu-ţi spun, zise Bean.

  La aşa ceva Nikolai nu mai avu nici o replică, chiar dacă nu-i conveni.

  Bean se înregistra drept Graff şi-i scrise lui Dimak, deşi ştia că nu are nici un rost.

  „Bonzo e nebun. Poate ucide într-o zi, iar Wiggin e cel pe care-l urăşte cel mai mult.”

  Răspunsul sosi imediat, ca şi când Dimak ar fi aşteptat mesajul.

  „Curăţă-ţi singur mizeria. Nu veni plângând la mămica.”

  Cuvintele îl atinseră. Nu era mizeria lui Bean, era a lui Wiggin. Şi, în final, a profesorilor, pentru că-l puseseră pe Wiggin la început în armata lui Bonzo. Şi apoi să-l împungă fiindcă nu avea mamă – oare când deveniseră profesorii duşmanul? Ar trebui să ne protejeze de puştii nebuni ca Bonzo Madrid. Cum cred ei că o să curăţ eu mizeria asta?

  Singurul lucru care l-ar opri pe Bonzo Madrid ar fi moartea.

  Şi Bean îşi aminti cum privise în jos spre Ahile, spunând: „Trebuie să-l omori.”

  De ce nu mi-am ţinut gura închisă? De ce a trebuit să-l întărât pe Bonzo Madrid? Wiggin o să sfârşească la fel ca Poke. Şi va fi din nou vina mea.

  l6

  TOVARĂŞUL

  — Vezi, Anton, cheia pe care ai găsit-o a fost răsucită, şi poate fi salvarea rasei umane.

  — Bietul băiat. Să trăiască atât de mic, şi apoi să moară uriaş.

  — Poate că… ironia îl va amuza

  — Ce ciudat să te gândeşti că mica mea cheie se va dovedi a fi salvarea rasei umane. Cel puţin în faţa invadatorilor. Cine ne va salva când vom redeveni propriii noştri duşmani?

  — Noi doi nu suntem duşmani.

  — Puţini oameni au duşmani. Dar cei stăpâniţi de lăcomie sau de ură, de orgolii sau teamă – patima lor e destul de puternici ca să împingă întreaga lume la război.

  — Dacă Dumnezeu poate ridica un spirit măreţ ea să ne salveze de una din ameninţări, nu ar putea răspunde rugăciunilor noastre ridicând un altul atunci când avem nevoie de el?

  — Dar, soră Carlotta, ştii că băiatul despre care vorbeşti nu a fost ridicat de către Dumnezeu. A fost creat de un răpitor, un ucigaş de copii, un om de ştiinţă aflat în afara legii.

  — Ştii de ce Satana e tot timpul mânios? Pentru că de fiecare dată când realizează un rău inteligent, Dumnezeu se foloseşte de el pentru a servi scopurilor sale drepte.

  — Deci Dumnezeu se foloseşte de oamenii răi ca de nişte unelte.

  — Dumnezeu ne dă libertatea să facem mult rău, dacă aşa alegem. Apoi foloseşte propria sa libertate pentru a crea ceva bun din acel rău, pentru ca aşa alege El.

  — Deci pe termen lung Dumnezeu câştigă întotdeauna.

  — Da.

  — Totuşi, pe termen scurt poate fi neplăcut.

  — Când, în trecut, ai fi preferat să mori, în loc să trăieşti astăzi?

  — Asta e. Ne obişnuim cu toate. Găsim speranţă în orice

  — De asta nu i-am înţeles niciodată pe sinucigaşi. Cbiar şi cei care suferă de mari depresii şi vinovăţie, oare nu-l simt pe Hristos cel Mângâietor în inimile lor, dându-le speranţă?

  — Pe mine mă întrebi?

  — Dumnezeu nefiind potrivit îl întreb pe un prieten.

  — După părerea mea, sinuciderea nu înseamnă cu adevărat dorinţa ca viaţa să se sfârşească.

  — Atunci ce este?

  — Este singura cale pe care o persoană lipsită de putere o poate găsi ca să-i facă pe ceilalţi să-şi îndepărteze privirea de la ruşinea sa. Dorinţa nu e de a muri, ci de a ascunde.

  — Aşa cum Adam şi Eva s-au ascuns de Domnul.

  — Pentru că erau dezbrăcaţi.

  — Daca oamenii aceştia atât de trişti şi-ar putea aminti: toţi suntem dezbrăcaţi. Toţi vrem să ne ascundem. Dar viaţa e totuşi frumoasă. S-o lăsăm sa continue.

  — Atunci nu crezi că Furnicile sunt fiara Apocalipsei, soră?

  — Nu, Anton. Cred că fi ele sunt copiii Domnului.

  — Şi totuşi l-ai găsit pe acest băiat special pentru a putea creşte ca să le distrugă.

  — Să le învingă. Pe de altă parte, dacă Dumnezeu nu

  — Şi dacă Dumnezeu vrea ca noi să murim, vom muri. Atunci de ce te străduieşti atât?

  — Pentru că mâinile pe care le am le pun în slujba lui Dumnezeu, şi îl servesc cât pot mai bine. Dacă nu ar fi vrut ca eu să-l găsesc pe Bean, nu l-aş fi găsit.

  — Şi dacă Dumnezeu vrea ca Furnicile să triumfe?

  — Va găsi alte mâini prin care s-o facă. Pentru treaba asta nu le poate avea pe ale mele.

  Mai târziu, când şefii de plutoane îşi instruiau soldaţii, Wiggin alese să dispară. Bean se folosi de identitatea Graff ca să afle ce făcea. Se întorsese să studieze filmele victoriei lui Mazer Rackham, mult mai intens şi mai obsesiv decât o făcuse până acum. Iar de data asta, deoarece armata lui Wiggin avea jocuri în fiecare zi şi le câştiga pe toate, ceilalţi comandanţi, mulţi lideri de plutoane şi chiar soldaţi începuseră să meargă la bibliotecă să privească aceleaşi înregistrări, încercând să le descifreze, încercând să vadă ceea ce vedea Wiggin.

  Ce prostie, gândi Bean. Wiggin nu caută ceva de care să se folosească aici, în Şcoala de Luptă – el creează o armată puternică, versatilă, şi se hotărăşte pe loc ce să facă cu ea. Înregistrările le studiază ca să afle cum îi poate învinge pe Gândaci. Pentru că acum ştie: îi va înfrunta într-o zi. Profesorii nu ar ruina întregul sistem al Şcolii de Luptă dacă nu s-ar apropia criza, dacă nu ar avea nevoie ca Ender Wiggin să ne salveze de Gândacii invadatori.

  Deci Wiggin îi studiază pe Gândaci, disperat să-şi facă o idee despre ceea ce vor ei, cum luptă, cum mor.

  De ce nu văd profesorii ce face Wiggin? Nici măcar nu se mai gândeşte la Şcoala de Luptă. Ar trebui să-l ia de aici şi să-l mute la Şcoala de Tactică, sau care o fi stagiul următor al pregătirii sale. În loc de asta, ei îl forţează, îl obosesc.

  Şi pe noi. Suntem obosiţi.

  Bean vedea asta în mod special la Nikolai, care muncea mai mult decât ceilalţi ca să ţină pasul. Dacă am fi fost o armată obişnuită, gândi Bean, mulţi dintre noi am fi fost ca Nikolai. Chiar şi aşa suntem mulţi – Nikolai nu a fost primul care şi-a arătat epuizarea. La masă, soldaţii scapă pe jos tacâmurile şi tăvile. Cel puţin unul şi-a udat patul. Ne certăm mai mult la antrenamente. Lecţiile lasă de dorit. Toată lumea are limite. Chiar şi eu, chiar şi Bean cel modificat genetic, maşina de gândit, am nevoie să fiu reuns şi realimentat, şi nu reuşesc.

  Bean îi scrise şi colonelului Graff despre asta, o notă scurtă şi tăioasă care spunea doar: „E un lucru să antrenezi soldaţi şi cu totul altul să-i extenuezi.” Nu primi nici un răspuns.

  Era după-amiaza târziu, cu o jumătate de oră înainte de cină. Câştigaseră deja un joc de dimineaţă şi apoi se antrenaseră după ore, deşi şefii de plutoane, la sugestia lui Wiggin, îşi lăsaseră soldaţii sa plece mai devreme. Cea mai mare parte a Armatei Dragon se îmbrăca după duş, iar alţii plecaseră deja să-şi omoare timpul în sala de jocuri sau sala video… sau în bibliotecă. Nimeni nu mai dădea acum atenţie lecţiilor, deşi unii încă se mai prefăceau, Wiggin apăru în uşă, fluturând noul ordin.

  O a doua luptă în aceeaşi zi.

  — De data asta e tare şi nu avem timp, spuse Wiggin, Pe Bonzo l-au anunţat acum douăzeci de minute şi până ajungem la poarta, ei vor fi înăuntru de cel puţin cinci minute.

  Trimise patru soldaţi care se aflau mai aproape de uşă – toţi tineri, dar nu boboci, acum erau veterani – să-i aducă înapoi pe cei care plecaseră. Bean se îmbrăcă imediat – acum învăţase cum s-o facă singur, dar nu fără să audă o mulţime de glume cum că ar fi singurul soldat care trebuise să exerseze îmbrăcatul, şi încă o făcea încet.

  Pe când se îmbrăcau, mulţi se plânseră că totul devenea o prostie, Armata Dragon ar mai avea nevoie şi de o pauză din când în când. Molo Musca era cel mai vehement, şi chiar şi Tom Nebunul, care de obicei râdea de orice, era supărat. Când Tom spuse: „Nimeni nu a mai avut vreodată două lupte într-o zi!”, Wiggin răspunse:

  — Şi nimeni nu i-a bătut încă pe Dragoni. Asta să fie marele moment al înfrângerii?

  Bineînţeles că nu. Nimeni nu voia să piardă. Voiau doar să se plângă.

  Le luă ceva timp, dar în final se încolonară pe coridor spre sala de lupte. Poarta era deja deschisă. Câţiva dintre ultimii sosiţi încă îşi mai puneau costumele de luptă. Bean se afla chiar în urma lui Tom Nebunul, aşa că putea vedea înăuntru. Lumină puternică. Nici o stea, nici un grilaj, nici un fel de loc în care să te ascunzi. Poarta inamicului era deschisă, şi totuşi nu se vedea nici un soldat al Salamandrelor.

  — La naiba, zise Tom Nebunul, nici ei n-au ieşit încă. Bean făcu ochii mari. Bineînţeles că ieşiseră. Dar într-un spaţiu fără acoperire, pur şi simplu se aliniaseră pe plafon, adunându-se în jurul porţii Armatei Dragon, gata să-i distrugă pe toţi imediat ce ieşeau.

  Wiggin surprinse expresia lui Bean şi-i zâmbi, apoi îşi acoperi gura în semn de tăcere. Arătă de jur împrejurul porţii, anunţându-i unde se adunaseră Salamandrele, apoi le făcu semn să se dea înapoi.

  Strategia era simplă şi evidentă. Deoarece Bonzo fusese atât de amabil să-şi înşire armata pe perete, gata să fie măcelărită, nu mai rămânea decât să găsească modul potrivit de a intra în sala de luptă ca să continue masacrul.

  Soluţia lui Wiggin – care lui Bean îi conveni – fu să-i transforme pe soldaţii mai înalţi în vehicule blindate, punându-i să îngenuncheze drepţi şi îngheţându-le picioarele. Apoi un soldat mai scund îngenunchea pe picioarele fiecăruia dintre cei mari, îşi trecea un braţ pe după talia sa, şi se pregătea să tragă. Cei mai mari soldaţi erau folosiţi ca propulsori, azvârlind fiecare pereche în sala de luptă.

  Deocamdată a fi mic însemna un avantaj. Bean şi Tom Nebunul formară perechea pe care Wiggin o folosi pentru a demonstra tuturor ce voia să facă. Ca urmare, când primele două perechi fură aruncate în sală, Bean trebui să înceapă măcelul. Îngheţă trei aproape imediat – la distanţă atât de mică, raza era concentrată şi ucidea repede. Când începură sa iasă din bătaia armei, Bean se caţără pe Tom Nebunul şi se lansă spre est şi puţin în sus în timp ce Tom porni şi mai repede spre latura îndepărtată a încăperii. Alţi Dragoni văzură ce făcuse Bean pentru a reuşi să se păstreze la distanţa bună de tragere, mişcându-se într-o parte şi ca urmare rămânând greu de atins, şi mulţi dintre ei făcură la fel. În cele din urmă Bean fu scos din luptă, dar abia mai conta – Salamandrele fuseseră nimicite până la ultima, fără ca nimeni să fi apucat să se desprindă de perete. Chiar dacă devenise evident că reprezentau ţinte uşoare, staţionare, Bonzo nu pricepuse că e terminat decât atunci când el însuşi era deja îngheţat, şi nimeni altcineva nu avusese iniţiativa să contramandeze ordinul iniţial şi să înceapă să se mişte ca să nu mai fie atât de uşor de atins. Încă un exemplu de ce un comandant care conduce prin frică şi ia de unul singur toate deciziile va fi întotdeauna învins, mai devreme sau mai târziu.

  Întreaga luptă durase mai puţin de un minut din momentul în care Bean trecuse prin uşă călare pe Tom Nebunul şi până la îngheţarea ultimei Salamandre.

  Bean fu surprins că Wiggin, de obicei atât de calm, era furios şi o arăta. Maiorul Anderson nu avu şansa să-i adreseze felicitările oficiale înainte ca Wiggin să strige la el:

  — Credeam că ne veţi opune unei armate de aceeaşi valoare cu noi, într-o luptă cinstită!

  De ce gândea aşa? Wiggin avusese probabil o discuţie cu Anderson, i se promisese ceva şi nu se ţinuseră de cuvânt.

  Dar Anderson nu-i dădu nici o explicaţie.

  — Felicitări pentru victorie, comandante, Wiggin n-avea de gând să înghită asta. Nu era o afacere obişnuită. Se întoarse spre armata sa şi-l strigă pe Bean pe nume.

  — Dacă ai fi comandat Armata Salamandră, ce-ai fi făcut? Deoarece un alt Dragon îl folosise pentru a se lansa prin aer, Bean plutea acum în derivă în apropierea porţii inamice, dar auzi întrebarea – Wiggin nu fusese delicat. Bean nu vru să răspundă, pentru că ştia că era o greşeală serioasă să vorbească dispreţuitor despre Salamandre şi să-l pună pe cel mai mic soldat Dragon să corecteze tactica stupidă a lui Bonzo. Wiggin nu avusese mâna lui Bonzo în jurul gâtului aşa cum o avusese Bean. Totuşi, Wiggin era comandantul, iar tactica lui Bonzo fusese stupidă, şi ar fi fost amuzant s-o spună.

  — I-aş fi pus să se deplaseze aleator în faţa ieşirii, răspunse Bean, tare, astfel ca fiecare soldat să-l poată auzi chiar şi Salamandrele agăţate încă de plafon. Niciodată nu rămâi nemişcat atunci când inamicul ştie cu exactitate unde te afli.

  Wiggin se întoarse din nou spre Anderson.

  — Daca tot trişaţi, mai bine învăţaţi cealaltă armată să trişeze inteligent!

  Anderson rămase calm, ignorând ieşirea lui Wiggin.

  — Îţi sugerez să-ţi dezgheţi armata.

  Astăzi Wiggin nu pierdu timpul cu ritualuri. Apăsă pe buton şi dezgheţă ambele armate deodată. Şi în loc să se alinieze ca să accepte predarea oficială, strigă imediat:

  — Dragoni, liber!

  Bean era printre cei mai aproape de uşă, dar aşteptă până aproape de sfârşit, pentru ca el şi Wiggin să plece împreună.

  — Domnule, zise Bean. Bonzo a fost umilit, şi el…

  — Ştiu, spuse Wiggin.

  Se îndepărtă de Bean, nevrând să-l mai audă.

  — E periculos! strigă Bean după el.

  Zadarnic efort. Sau Wiggin ştia deja că îl provocase pe huliganul nepotrivit, sau nu-i păsa.

  Oare o făcea deliberat? Wiggin era stăpân pe el, avea mereu un plan. Dar Bean nu se putea gândi la vreun plan pentru care să fie necesar să ţipe la maiorul Anderson şi să-l umilească pe Bonzo Madrid în faţa întregii sale armate.

  De ce făcea Wiggin un lucru atât de stupid?

  Era aproape imposibil să se gândească la geometrie, deşi mâine aveau test. Lecţiile erau acum lipsite de importanţă, şi totuşi ei continuau să dea teste, să-şi facă sau să nu-şi facă temele. În ultimele câteva zile, Bean începuse să nu mai aibă rezultate atât de bune. Nu pentru că nu ar fi ştiut răspunsurile, sau cum sa găsească rezolvările. Dar mintea sa continua să zboare la lucrurile care contau mai mult – noi tactici care ar putea surprinde duşmanul; noi şmecherii pe care le puteau aranja profesorii; ce ar fi putut, ce ar fi trebuit să se fi întâmplat în războiul cel mare, ca să provoace o asemenea schimbare a sistemului; ce se va întâmpla pe Pământ şi în F. I. după ce Gândacii vor fi înfrânţi. Dacă vor fi înfrânţi. Îi era greu să-i pese de volumele, ariile, suprafeţele şi dimensiunile corpurilor solide. La un test de ieri, având de rezolvat o problemă de gravitaţie în apropierea unor mase planetare şi stelare, Bean se dăduse bătut şi scrisese: „2 + 2 =  V(2+n) (radical din 2+n) – dacă ştii valoarea lui « n », atunci o să termin testul.”

  Era convins că toţi profesorii ştiau ce se petrece, şi dacă ei voiau să se prefacă că lecţiile erau importante, bine, treaba lor, dar el nu era obligat să se joace.

  În acelaşi timp, ştia că problemele de gravitaţie erau importante pentru cineva al cărui singur viitor posibil era în Flota Internaţională. Avea nevoie şi de cunoştinţe aprofundate de geometrie, căci îi era destul de clar ce matematică urma. Nu va deveni inginer sau artilerist sau specialist în nave cosmice şi nici, după toate probabilităţile, pilot. Dar trebuia să ştie ceea ce ştiau ei mult mai bine, altfel nu-l vor respecta niciodată destul ca să-l urmeze.

  Doar că nu în seara asta, gândi Bean. În seara asta mă pot odihni. Mâine voi învăţa ceea ce trebuie să învăţ. Când n-o să mai fiu aşa de obosit.

  Închise ochii.

  Îi deschise din nou. Deschise dulapul şi scoase pupitrul.

  Pe străzile din Rotterdam fusese obosit, sfâşiat de foame şi malnutriţie şi disperare. Dar continuase să fie atent. Continuase să gândească. Şi astfel fusese capabil să rămână în viaţă. În această armată toţi erau obosiţi, ceea cc însemna că vor fi din ce în ce mai multe greşeli stupide. Bean îşi permitea cel mai puţin dintre toţi să devină prost. Faptul că nu era prost era singurul lui avantaj.

  Se identifică. Apăru un mesaj pe display.

  „Imediat la mine. Ender.”

  Mai erau doar zece minute până la stingere. Poate Wiggin trimisese mesajul în urmă cu trei ore. Dar mai bine mai târziu decât niciodată. Coborî din pat, nu se mai osteni să se încalţe, şi lipăi pe coridor doar în ciorapi. Bătu la uşa pe care scria:

  COMANDANT.

  ARMATA DRAGON

  — Intră, ziseWiggin.

  Bean deschise uşa şi intră. Wiggin părea obosit, aşa cum colonelul Graff părea de obicei obosit. Cu cearcăne sub ochi, tras la faţă, cu umerii aduşi, dar cu ochii încă strălucitori şi mândri, privind, gândind.

  — Acum am văzut mesajul, zise Bean.

  — Bine.

  — E aproape ora de stingere.

  — O să te conduc înapoi dacă ţi-e frică de întuneric. Sarcasmul îl surprinse pe Bean. Ca de obicei, Wiggin interpretase greşit comentariul lui Bean.

  — Nu ştiam dacă ai habar cât e ceasul…

  — Ştiu întotdeauna cât e ceasul.

  Bean suspină în sinea lui. Întotdeauna era la fel. Ori de câte ori avea o conversaţie cu Wiggin, aceasta se transforma un fel de competiţie iritantă, pe care Bean o pierdea întotdeauna, chiar şi atunci când torul era provocat de o neînţelegere deliberată din partea lui Wiggin. Bean ura asta. Recunoştea geniul lui Wiggin şi îl respecta. De ce nu putea şi el să vadă ceva bun la Bean?

  Dar nu spuse nimic. Nu putea spune nimic care să îmbunătăţească situaţia. Wiggin îl chemase. O să-l lase pe Wiggin să continue conversaţia.

  — Ţii minte discuţia de acum patru săptămâni, Bean? Când mi-ai cerut să te fac şef de pluton?

  — Mda.

  — De atunci am numit cinci şefi de pluton şi cinci secunzi. Niciunul dintre ei n-ai fost tu. Wiggin ridică din sprâncene: Am fost corect?

  — Da, domnule.

  Dar numai pentru că nu te-ai ostenit să-mi dai şi mie o şansă să-ţi dovedesc ce pot înainte de a face numirile.

  — Spune-mi atunci ce-ai făcut în cele opt bătălii. Bean ar fi vrut să scoată în evidenţă cum de fiecare dată sugestiile pe care i le dăduse lui Tom Nebunul făcuseră ca plutonul C să fie cel mai eficient din armată. Cum inovaţiile sale tactice şi reacţiile creative în situaţii neprevăzute fuseseră imitate şi de ceilalţi soldaţi. Dar ar fi însemnat să se laude până la limita insubordonării. Nu asta ar spune un soldat care vrea să devină ofiţer. Poate că Tom Nebunul raportase contribuţia lui Bean, poate că nu. Nu era treaba lui Bean să spună despre el ceva ce nu era deja cunoscut.

  — Azi a fost prima dată când am fost scos din luptă atât de repede, dar calculatorul trecuse deja în contul meu unsprezece ţinte atinse înainte de a fi nevoit să mă opresc. Niciodată n-am coborât sub cinci ţinte lovite într-o bătălie, în plus, am dus la bun sfârşit toate misiunile primite.

  — De ce te-au făcut soldat aşa de tânăr, Bean?

  — Nu mai tânăr decât ai fost tu.

  Nu tocmai adevărat, dar destul de aproape.

  — Dar de ce?

  Unde voia să ajungă? Fusese decizia profesorilor. Aflase oare că Bean fusese cel care făcuse lista? Ştia că Bean hotărâse singur?

  — Nu ştiu.

  — Ba ştii şi o ştiu şi eu.

  Nu, Wiggin nu întreba în mod special de ce Bean fusese făcut soldat. Întreba de ce lansaţii erau deodată promovaţi atât de tineri.

  — Am încercat să ghicesc, dar nu sunt decât ipoteze. Ipotezele lui Bean nu erau niciodată simple ipoteze – dar nici ale lui Wiggin.

  — Tu eşti… foarte bun. Ei ştiu asta şi te-au împins…

  — Spune-mi de ce, Bean!

  Abia acum Bean înţelese adevărata întrebare.

  — Pentru că au nevoie de noi, de-aia.

  Stătea pe podea şi se uita nu la faţa lui Wiggin, ci la picioarele lui. Bean ştia lucruri pe care nu ar fi trebuit să le ştie. Pe care profesorii nu ştiau că le ştie. Şi după toate probabilităţile, profesorii monitorizau această conversaţie. Bean nu putea lăsa să-i scape cât de multe înţelesese

  — Pentru că au nevoie de cineva care să-i bată pe Gândaci. Asta-i singurul lucru care-i interesează.

  — E important că ştii asta, Bean.

  Bean vru să întrebe de ce e important că eu ştiu? Sau spui că în general lumea ar trebui să ştie? În cele din urmă ai văzut şi ai înţeles ce sunt eu? Că eu sunt tu, doar că mai inteligent şi mai puţin plăcut, un strateg mai bun, dar un comandant mai slab? Că dacă tu greşeşti, dacă tu cedezi, dacă te îmbolnăveşti şi mori, atunci eu voi fi alesul? De asta eu trebuie să ştiu acele lucruri?

  — Pentru că, continuă Wiggin, majoritatea băieţilor din şcoală cred că jocul e important în sine, dar nu-i aşa. Contează numai pentru că îi ajută la găsirea puştilor care ar putea deveni comandanţi adevăraţi, în războiul adevărat. Dar în privinţa jocului, îl distrug. Asta fac. Distrug jocul.

  — Curios, zise Bean. Eu credeam că noi suntem cei vizaţi.

  Nu, dacă Wiggin credea că Bean avea nevoie să i se explice aşa ceva, însemna că nu înţelesese cine era de fapt Bean. Totuşi, Bean se afla în camera lui Wiggin, discutând cu el. Asta era ceva.

  — Primul joc a fost cu nouă săptămâni mai devreme decât ar fi trebuit. Câte un joc zilnic. Şi acum, două în aceeaşi zi. Bean, nu ştiu ce fac profesorii, dar armata mea oboseşte şi obosesc şi eu, iar lor nu le pasă câtuşi de puţin de regulament. Am cerut calculatorului toate rezultatele vechi. În toată istoria jocului n-a mai existat nimeni care să distrugă atâţia inamici, păstrându-şi un număr aşa de mare de soldaţi neatinşi.

  Ce era asta, laudă? Bean răspunse ca şi cum lauda ar fi aşteptat un răspuns.

  — Tu eşti cel mai bun, Ender.

  Wiggin scutură din cap. Chiar dacă simţise ironia din vocea lui Bean, nu reacţiona.

  — Poate. Dar nu întâmplător am căpătat soldaţii pe care i-am căpătat. Lansaţi şi refuzaţi de alte armate, dar puşi laolaltă, soldatul meu cel mai slab poate fi şef de pluton în orice armată. La început m-au ajutat, dar acum au întors armele împotriva mea. Bean, vor să ne înfrângă.

  Deci Wiggin înţelegea cum fusese selectată armata sa, deşi nu ştia cine făcuse selecţia. Sau poate ştia totul, dar atât voia să-i spună lui Bean deocamdată. Era greu de ghicit cât din ceea ce făcea Wiggin era calculat şi cât era intuitiv.

  — Pe tine nu te pot înfrânge.

  — S-ar putea să ai o surpriză.

  Wiggin inspiră brusc, de parcă simţise un junghi de durere sau se sufocase; Bean îl privi şi înţelese că imposibilul se întâmpla. Departe de a-l ironiza, Ender Wiggin de fapt i se destăinuia. Nu mult. Dar puţin. Ender îl lăsa pe Bean să vadă că e uman. Îl apropia de sinele său. îl făcea… ce? Consilier? Confident?

  — Poate că tu vei avea o surpriză, zise Bean.

  — Există o limită în privinţa numărului de idei noi şi inteligente pe care le pot inventa zilnic. Va apărea cineva care mă va ataca într-un mod la care nu m-am gândit şi eu nu voi fi pregătit.

  — Şi ce se poate întâmpla? întrebă Bean O să pierzi un joc.

  — Da. Asta-i lucrul cel mai rău care se poate întâmpla. Nu-mi pot permite să pierd nici un joc. Deoarece, dacă pierd chiar şi unul…

  Nu-şi termină ideea. Bean se întrebă care considera Ender că ar fi consecinţele. Că legenda lui Ender Wiggin, soldatul perfect, va dispărea? Sau că armata îşi va pierde încrederea în el, sau în propria ei invincibilitate? Sau era vorba despre războiul mai mare, iar a pierde un joc aici, la Şcoala de Luptă, ar zdruncina încrederea profesorilor cum că Ender era comandantul viitorului, cel care va conduce Flota, dacă era pregătit înainte de sosirea Gândacilor invadatori?

  Nici de data asta Bean nu ştia cât ştiau profesorii din ceea ce ghicise el despre progresul războiului adevărat. Era mai bine să păstreze tăcerea,

  — Am nevoie să fii isteţ, Bean, zise Ender. Am nevoie de tine să te gândeşti la soluţii pentru problemele de care nu ne-am ciocnit încă. Vreau să încerci lucruri pe care nu le-a încercat nimeni niciodată, pentru că sunt absolut prosteşti.

  Despre ce e vorba, Ender? Ce ai hotărât în privinţa mea, de m-ai chemat în camera ta în seara asta?

  — De ce tocmai eu?

  — Pentru că, deşi în Armata Dragon există soldaţi mai buni decât tine – nu mulţi, dar există – nimeni nu poate gândi mai repede şi mai bine decât tine.

  Văzuse. După o lună de frustrări, Bean îşi dădu seama că era mai bine aşa. Ender văzuse cum lupta, îl judecase după ceea ce făcea, nu după reputaţia la învăţătură sau după zvonurile că ar fi avut cele mai bune rezultate din istoria şcolii. Bean îşi câştigase această evaluare, şi îi fusese dată de către singura persoană din toată şcoala a cărei apreciere o dorea.

  Ender îi întinse pupitrul lui Bean. Erau douăsprezece nume. Doi sau trei soldaţi din fiecare pluton. Bean înţelese imediat cum îi alesese Ender. Toţi erau soldaţi buni, de încredere. Dar nu cei strălucitori, cascadorii, cei care ieşeau în evidenţă. Erau, de fapt, cei pe care Bean îi preţuia cel mai mult dintre cei care nu erau şefi de plutoane.

  — Alege cinci nume, spuse Ender. Câte unul din fiecare pluton. Vor forma o echipă specială, antrenată de tine. Dar numai în cadrul unor şedinţe suplimentare. Discută cu mine despre ceea ce-i înveţi să facă. Nu pierde prea mult timp cu un singur lucru. În majoritatea timpului, tu şi echipa ta veţi face parte din armata obişnuită, din plutoanele voastre. Cu excepţia momentelor când am nevoie de voi. Când trebuie făcut ceva ce numai voi puteţi face.

  Mai era ceva cu cei doisprezece.

  — Toţi sunt noi. Nici un veteran.

  — Bean, după ultima săptămână toţi soldaţii noştri sunt veterani. Nu-ţi dai seama că în clasamentul realizărilor personale cei patruzeci de Dragoni sunt în primele cincizeci de locuri? Că trebuie să cobori şaptesprezece locuri ca să găseşti un soldat care nu e Dragon?

  — Şi dacă nu-mi vine nici o idee? întrebă Bean.

  — Atunci m-am înşelat în privinţa ta. Bean rânji.

  — Nu te-ai înşelat. Luminile se stinseră.

  — Poţi găsi singur drumul de întoarcere, Bean?

  — Probabil că nu.

  — Atunci rămâi aici. Dacă asculţi foarte atent, o poţi auzi pe zâna cea bună venind noaptea şi lăsându-ne misiunea pentru mâine.

  — N-or să ne dea mâine altă luptă, nu-i aşa? Bean o spusese ca o glumă, dar Ender nu răspunse, îl auzi suindu-se în pat.

  Ender era încă mic pentru un comandant. Picioarele lui nu ajungeau la capătul patului. Rămânea destul loc pentru Bean să se ghemuiască acolo. Se caţără şi stătu liniştit, să nu tulbure somnul lui Ender. Dacă dormea. Dacă nu cumva stătea treaz, tăcut, încercând să găsească înţelesul… a ce?

  Pentru Bean, misiunea însemna să se gândească la ceea ce era de neconceput – şiretlicuri stupide care ar fi putut fi folosite împotriva lor, şi mijloace de a le contracara; inovaţii la fel de stupide pe care le-ar putea introduce ca să semene confuzia printre celelalte armate şi, după cum suspecta Bean, să-i determine să imite strategii cu totul neesenţiale. Deoarece puţini dintre ceilalţi comandanţi înţelegeau de ce câştigă Armata Dragon, continuau să imite tacticile ocazionale folosite într-o anumită luptă în loc să observe metoda fundamentală folosită de Ender în antrenarea şi organizarea armatei sale. După cum spunea Napoleon, singurul lucru pe care un comandant îl controlează cu adevărat este propria lui armată – pregătire, morală, încredere, iniţiativă, comandă, şi într-o mai mică măsură aprovizionare, localizare, deplasare, loialitate şi curaj în luptă. Ce face inamicul şi ce şanse are sfidează orice planificare. Comandantul trebuie să fie capabil să-şi schimbe planurile brusc atunci când apar obstacole sau oportunităţi. Dacă armata sa nu e pregătită şi dornică să răspundă voinţei sale, înţelepciunea sa se reduce la zero.

  Cel mai puţin eficienţi comandanţi nu înţelegeau asta. Fiind incapabili să vadă că Ender câştiga datorită faptului că armata lui răspundea fluid şi rapid schimbărilor, se gândeau doar să imite tactici specifice pe care îl vedeau utilizându-le. Chiar dacă iniţiativele creative ale lui Bean erau irelevante pentru deznodământul bătăliei, ele îi puteau face pe ceilalţi comandanţi să piardă timp copiind ceva irelevant. Când şi când, ceea ce inventa se putea dovedi util. Dar în general vorbind, era o diversiune, Lui Bean îi era egal. Dacă Ender voia o diversiune, era important că-l alesese pe Bean să o creeze, iar Bean o va face cât putea mai bine.

  Dar dacă Ender stătea treaz în această noapte, nu era din cauză că-l preocupau luptele Armatei Dragon de mâine şi din zilele următoare. Ender se gândea la Gândaci şi la cum să se lupte cu ei după ce îşi va termina instrucţia şi va fi aruncat în război, unde vieţi adevărate ale unor oameni adevăraţi depindeau de deciziile lui, unde supravieţuirea omenirii depindea de deznodământul luptei.

  În această luptă, unde e locul meu? se gândi Bean. Sunt destul de mulţumit că răspunderea o poartă Ender, nu pentru că eu n-aş putea-o suporta – poate că aş putea – ci pentru că eu am mai multă încredere că Ender va putea rezolva lucrurile decât că le-aş putea rezolva eu. Orice i-ar face pe oameni să-l iubească pe comandantul care decide când vor muri, Ender are această calitate, iar dacă o am şi eu, nimeni nu a observat-o încă. în plus, chiar şi fără modificări genetice, Ender are abilităţi pe care testele nu le pot măsura, mult mai profunde decât intelectul.

  Dar nu trebuie să poarte singur această povară. Îl pot ajuta. Pot uita de geometrie şi astronomie şi alte nonsensuri şi mă pot concentra asupra problemelor cu care se confruntă direct. O să studiez modul în care se luptă alte animale, în special insectele care trăiesc în roiuri, căci Gândacii seamănă cu Furnicile aşa cum noi semănăm cu primatele, Şi îi pot apăra spatele.

  Bean se gândi iar la Bonzo Madrid. La furia ucigaşă a huliganilor din Rotterdam.

  De ce l-au pus profesorii pe Ender în această situaţie? E o ţintă evidentă a urii celorlalţi băieţi. Puştii din Şcoala de Luptă au războiul în inimă. Tânjesc după triumf. Nu sunt dispuşi să piardă. Dacă le-ar fi lipsit aceste atribute, n-ar fi fost niciodată aduşi aici. Şi totuşi, Ender a fost din start separat de ceilalţi – mai tânăr, dar mai inteligent, soldatul cel mai bun şi acum comandantul care îi face pe toţi ceilalţi comandanţi să pară nişte copilaşi. Unii comandanţi reacţionează la înfrângere devenind supuşi – Cârn Carby, de exemplu, îl ridică în slăvi pe Ender şi-i studiază bătăliile, încercând să înveţe cum să învingă, fără să înţeleagă că trebuie să studiezi antrenamentul lui Ender şi nu luptele pentru a-i putea înţelege victoriile. Dar majoritatea comandanţilor sunt plini de resentimente, înspăimântaţi, umiliţi, furioşi, geloşi, şi stă în caracterul lor să transforme asemenea sentimente în acte de violenţă., dacă ar fi siguri de victorie.

  Ca pe străzile din Rotterdam. Ca huliganii, luptându-se pentru supremaţie, pentru un loc în ierarhie, pentru respect. Ender îl lăsase pe Bonzo la pielea goală. Asta nu putea fi suportat. Se va răzbuna, la fel de sigur cum şi Ahile îşi răzbunase umilinţa, Iar profesorii înţelegeau asta. Vroiau asta. Ender trecuse cu bine toate testele pe care i le dăduseră – terminase cu tot ceea ce se învăţa de obicei în Şcoala de Luptă. Atunci de ce nu-l treceau în ciclul superior? Pentru că mai era o lecţie de predat, sau un test pe care încercau să-l facă să-l treacă, şi care nu era în programa obişnuită. Doar că acest test special se putea termina cu moartea. Bean simţise degetele lui Bonzo în jurul gâtului. Era un băiat care, daca îşi dădea drumul, ar ti savurat puterea absoluta pe care criminalul o atinge în momentul morţii victimei.

  Îl pun pe Ender într-o situaţie asemănătoare celei din stradă. II testează să vadă dacă poate supravieţui.

  Nu ştiu ce fac, proştii. Strada nu e un test. Strada e o loterie.

  Eu am ieşit învingător – sunt în viaţă. Dar supravieţuirea lui Ender nu depinde de abilităţile lui. Norocul joacă un rol prea important. Plus îndemânarea, hotărârea şi puterea adversarului.

  Bonzo putea fi incapabil să-şi controleze emoţiile care îl fac să fie slab, dar prezenţa lui în Şcoala de Luptă înseamnă că are anumite talente. A fost făcut comandant deoarece un anumit tip de soldaţi l-ar urma spre moarte şi orori. Ender e în pericol de moarte. Şi profesorii, care se gândesc la noi ca la nişte copii, habar n-au ce repede poate veni moartea. Dacă ar privi în altă direcţie doar câteva clipe, dacă s-ar îndepărta suficient de mult încât să nu se poată întoarce la timp, preţiosul lor Ender Wiggin, de care depind toate speranţele lor, ar fi mort. Am văzut asta pe străzile din Rotterdam. Se poate întâmpla la fel de uşor în încăperile voastre frumoase şi curate de aici, din spaţiu.

  Aşa că Bean renunţă definitiv la lecţii în acea noapte, culcat la picioarele lui Ender. În schimb, căpătase două noi probleme de studiat. Îl va ajuta pe Ender să se pregătească pentru războiul care-l interesa, cel cu Gândacii. Dar îl va ajuta şi în luptele de stradă care se puneau la cale.

  De altfel, nici Ender nu era orb. După câteva certuri în sala de luptă în timpul unei mai vechi şedinţe de antrenament din timpul liber, Ender luase lecţii de autoapărare, şi ştia câte ceva despre lupta corp la corp. Dar Bonzo nu va veni singur la el. Era dureros de conştient că fusese înfrânt. Scopul lui Bonzo nu era o revanşă, asta nu i-ar fi adus răzbunarea dorită. Trebuia să fie o pedeapsă. Trebuia să fie eliminarea. Va veni cu o gaşcă.

  Iar profesorii nu-şi vor da seama de pericol decât când va fi prea târziu. Încă nu se gândeau la ceea ce fac copiii ca fiind „adevărat”.

  După ce se gândi la lucrurile isteţe, dar stupide pe care la va face cu echipa lui, Bean încercă să se gândească la un mod de a-l monta pe Bonzo astfel încât, la nevoie, să fie singur când îl întâlnea pe Ender Wiggin sau să nu-l întâlnească deloc. Să-i îndepărteze lui Bonzo sprijinul. Să distrugă morala, reputaţia oricărui huligan care ar fi stat alături de el.

  Asta era o treabă pe care Ender nu putea s-o facă. Dar putea fi făcută.

  Partea a V-a.

  LIDERUL l7

  MONOFILARUL

  — Nici nu ştiu cum să interpretez asta. Bean a intrat numai o dată în jocul minţii, şi a apărut faţa acestui puşti, iar el renunţă din – ce? Teamă? Furie? Există cineva care să ştie cum funcţionează acest aşa-zis joc? Pe Ender l-a stors, aducându-i pozele alea ale fratelui său pe care era imposibil să le aibă, dar le are. Şi ăsta – există oare vreo forţă de pătrundere profundă care conduce la noi concluzii atotputernice privind psihicul Iui Bean? Sau pur şi simplu a fost singura persoană cunoscută lui Bean a cărei poză era deja în dosarele Şcolii de Luptă?

  — A fost o declamaţie, sau vrei un răspuns la o anumită întrebare din cele enumerate?

  — Nu vreau să-mi răspunzi decât la această întrebare: Cum naiba poţi să-mi spui că ceva este „foarte semnificativ” dacă habar n-ai ce semnifică?

  — Daca cineva aleargă după maşina ta, strigând şi fluturând din mâini, ştii că are ceva semnificativ în minte, chiar dacă nu auzi nici un cuvânt din ceea ce spune.

  — Deci asta înseamnă ce? Un strigăt?

  — A fost o analogie. Imaginea lui Ahile este extraordinar de importantă pentru Bean.

  — Importantă în sens pozitiv sau negativ?

  — Prea banal. Dacă e negativ, sentimentele lui negative provin din faptul ca Ahile i-a provocat lui Bean o traumă teribilă? Sau pentru că despărţirea de Ahile a fost traumatică, şi Bean tânjeşte să fie iar împreună?

  — Deci, daca am avea o sursă de informaţii independentă care ne-ar spune să-i ţinem despărţiţi…

  — Atunci fie acea sursă independentă are foarte mare dreptate…

  — Fie se înşală foarte tare.

  — Dacă aş putea, aş fi mai precis. N-am avut decât un minut.

  — Asta nu-i cinstit. Ai avut un joc al minţii legat de toate lucrările lui realizate sub identitatea de profesor.

  — Şi v-am raportat. A fost în parte dorinţa lui de a deţine controlul – aşa a început – dar de atunci a devenit un mod de a-şi asuma responsabilitatea. Într-un fel, a devenit profesor. De asemenea, a folosit informaţiile din interior pentru a-şi crea iluzia că aparţine comunităţii.

  — Aparţine.

  — Are un singur prieten apropiat, mai mult ceva gen fratele cel mare – fratele cel mic.

  — Trebuie să mă hotărăsc dacă să-l aduc pe Ahile la Şcoala de Luptă cât timp e Bean aici, sau să renunţ la unul din ei pentru a-l păstra pe celălalt. Acum, după reacţia lui Bean la imaginea lui Ahile, ce sfat poţi să-mi dai?

  — N-o să-ţi placă.

  — Din acel incident putem deduce că aducerea lor împreună va fi fie un lucru foarte, foarte rău, fie…

  — O sa arunc o privire serioasă şi atentă peste bugetul tău.

  — Domnule, întregul scop al acelui program, felul în care funcţionează, este ca un calculator să facă tot felul de conexiuni la care noi nu ne putem gândi, şi să obţină răspunsuri pe care noi nu le căutăm. Nu e de fapt sub controlul nostru.

  — Doar pentru că un program a scăpat de sub control nu înseamnă că e şi inteligent, fie programul, fie programatorul.

  — Nu folosim cuvântul „inteligent” referitor la software. Considerăm asta o idee naivă. Spunem că e „complex”. Ceea ce înseamnă că nu întotdeauna înţelegem ceea ce face. Nu întotdeauna obţinem informaţii convingătoare.

  — Ai obţinut vreodată informaţii convingătoare despre ceva?

  — De data asta eu am ales un cuvânt nepotrivit. „Convingător” nu e niciodată scopul studierii minţii umane.

  — Încearcă „util”. Ceva util?

  — Domnule, am spus ceea ce ştiu. Decizia a fost a dumneavoastră înainte ca noi să vă raportăm, şi acum e încă a dumneavoastră. Folosiţi sau nu informaţiile noastre, dar e frumos să-l împuşti pe mesager?

  — Când mesagerul nu-mi spune care naiba este mesajul, degetul de pe trăgaci începe să-mi tremure. Eşti liber.

  Numele lui Nikolai era pe lista dată de Ender, dar Bean întâmpină imediat probleme.

  — Nu vreau, zise Nikolai.

  Lui Bean nu-i trecuse prin cap că cineva ar putea să refuze.

  — Şi aşa mi-e destul de greu să ţin pasu!

  — Eşti un soldat bun.

  — Cu chiu, cu vai. Doar cu mare noroc.

  — Aşa reuşesc toţi soldaţii buni.

  — Bean, dacă pierd unul dintre antrenamentele zilnice ale plutonului meu, o să rămân în urmă. Cum să mă descurc? Iar un singur antrenament pe zi cu tine nu e suficient. Sunt un puşti deştept, Bean, dar nu sunt ca Ender, Nu sunt ca tine. Cred că asta nu înţelegi tu. Cum e să nu fii tu. Lucrurile nu sunt atât de uşoare şi de limpezi.

  — Nici pentru mine nu e uşor.

  — Da, Bean, ştiu asta. Sunt câteva lucruri pe care pot să le fac pentru tine. Asta nu e unul dintre ele. Te rog.

  Era prima experienţă a lui Bean în calitate de comandant, şi nu mergea. Descoperi că se înfurie, că vrea să-i spună „du-te dracului” şi să continue cu altcineva. Doar că nu putea să fie furios pe singurul său prieten adevărat, Şi nici nu putea accepta uşor un refuz.

  — Nikolai, ce facem noi nu va fi greu. Cascadorii şi şmecherii.

  Nikolai închise ochii.

  — Bean, mă faci să mă simt prost,

  — Nu vreau să te simţi prost, Moş Crăciune, dar mi s-a dat această însărcinare pentru că Ender crede că Armata Dragon are nevoie de aşa ceva. Dacă tu erai pe listă, a fost alegerea lui, nu a mea.

  — Dar nu trebuie să mă selecţionezi.

  — Deci o să-l întreb pe următorul, şi el o să spună: „Nikolai e în echipă, nu-i aşa?” şi eu o să răspund: „Nu, n-a vrut.” Asta o să-i facă pe toţi să creadă că pot spune nu. Iar ei vor să spună nu, pentru că nimeni nu vrea să primească ordine de la mine.

  — Sigur, acum o lună asta ar fi fost adevărat. Dar acum ştiu că eşti un soldat de nădejde. I-am auzit vorbind despre tine. Te respectă.

  Ar fi fost atât de simplu să facă ceea ce voia Nikolai şi să-l scutească de corvoada asta. Şi, ca prieten, ar fi fost alegerea corectă. Dar Bean nu putea gândi ca prieten. Trebuia să accepte faptul că i se acordase comanda şi trebuia să obţină ceva util.

  Chiar avea nevoie de Nikolai?

  — Gândesc cu voce tare, Nikolai, pentru că tu eşti singurul căruia pot să-i spun asta, dar, vezi tu, mi-e teamă. Am vrut să conduc un pluton, pentru că nu ştiam nimic despre ceea ce fac liderii. Am avut o săptămână de lupte ca să observ cum Tom Nebunul păstrează grupul unit, vocea pe care o foloseşte când comandă. Ca să văd cum Ender ne antrenează şi are încredere în noi, şi asta e ca un dans, mergi pe vârful picioarelor, sari, te roteşti, şi mi-e teamă că o să greşesc, iar aici nu e timp de greşeli, trebuie sa funcţioneze, şi dacă ai fi şi tu cu mine aş şti că există cel puţin o persoană care nu speră în sinea lui ca puştiul ăsta mic şi deştept s-o dea în bară.

  — Nu te prosti, zise Nikolai. Hai să fim cinstiţi. Remarca îl ustură. Dar un lider trebuie să suporte şi aşa ceva, nu?

  — Indiferent ce simţi, Nikolai, tu o să-mi dai o şansă, spuse Bean. şi pentru că tu îmi dai o şansă, o să-mi dea şi ceilalţi. Am nevoie de… loialitate.

  — Tu ai nevoie de loialitatea mea ca prieten, pentru ca tu personal să fii fericit. Eu am nevoie de loialitate ca lider, ca să îndeplinesc misiunea pe care ne-a dat-o comandantul nostru.

  — Asta-i ceva răutăcios, zise Nikolai.

  — Eh, şi adevărat.

  — Eşti răutăcios, Bean.

  — Ajută-mă, Nikolai.

  — Se pare că prietenia noastră are un singur sens, Bean nu se mai simţise niciodată aşa – acest cuţit din inima sa, doar din cauza cuvintelor pe care le auzea, doar pentru că altcineva era supărat pe el. Nu era numai din cauză că ar fi vrut ca Nikolai să gândească frumos despre el. Ci pentru că ştia că Nikolai avea parţial dreptate. Bean se folosea de prietenia lor împotriva lui.

  Dar nu din cauza acestei suferinţe se decise Bean să renunţe. O făcu pentru că un soldat care i s-ar fi alăturat împotriva propriei voinţe nu l-ar fi servit bine. Chiar dacă îi era prieten.

  — Uite ce e, dacă nu vrei, nu vrei. Îmi pare rău că te-am necăjit. O să mă descurc fără tine. Şi ai dreptate, o să mă descurc bine. Rămânem prieteni, Nikolai?

  Nikolai luă mâna care i se întindea şi o strânse.

  — Mulţumesc, şopti.

  Bean se duse imediat la Shovel, singurul de pe lista lui Ender care făcea parte din plutonul C. Shovel nu fusese prima alegere a lui Bean – avea o mică înclinaţie spre delăsare, de a face lucrurile cu jumătate de inimă. Dar pentru că era în plutonul C, Shovel fusese de faţă când Bean ii dăduse sfaturi lui Tom Nebunul. Îl observase pe Bean în acţiune.

  Când Bean îl întrebă dacă pot vorbi un minut, Shovel lăsă pupitrul deoparte. Ca şi în cazul lui Nikolai, Bean se sui în pat ca să stea lângă băiat. Shovel era din Cagnes-sur-Mer, un orăşel de pe Riviera franceză, şi păstra acea expresie deschisă de prietenie a celor din Provence. Lui Bean îi plăcea de el. Le plăcea tuturor.

  Bean îi explică repede ce îi ceruse Ender să facă, dar nu menţiona că era numai o diversiune. Nimeni n-ar fi renunţat la pregătirea zilnică în favoarea a ceva ce nu era crucial pentru victorie.

  — Erai pe lista care mi-a dat-o Ender, şi aş vrea să.,

  — Ce faci, Bean?

  Tom Nebunul stătea în faţa patului lui Shovel. Imediat, Bean îşi dădu seama de greşeală.

  — Domnule, zise, ar fi trebuit să vorbesc mat întâi cu dumneavoastră. Fac asta pentru prima dată şi nu m-am gândit.

  — Prima dacă ce?

  Din nou Bean spuse ceea ce îi ceruse Ender.

  — şi Shovel e pe listă?

  — Da.

  — Deci o să vă pierd şi pe tine şi pe Shovel de la antrenamente?

  — Doar un antrenament pe zi.

  — Sunt singurul şef de pluton care pierde doi oameni.

  — Ender a zis unul din fiecare pluton. Cinci, plus eu. Nu e hotărârea mea.

  — Rahat, zise Tom Nebunul. Tu şi cu Ender nu v-aţi gândit că asta o să mă lovească mai rău decât pe ceilalţi şefi de pluton. De ce nu puteţi face ceea ce faceţi cu cinci oameni în loc de şase? Tu şi încă patru – câte unul din fiecare alt pluton?

  Bean vru să protesteze, dar îşi dădu seama că înfruntarea n-avea să-l ducă nicăieri.

  — Ai dreptate, nu m-am gândit la asta. Ai dreptate că Ender ar putea foarte bine să se răzgândească dacă îşi dă seama că îţi afectează pregătirea. De ce nu vorbeşti cu el când o să vină de dimineaţă şi îmi spui pe urmă ce aţi hotărât? Până atunci Shovel ar putea să mă refuze, şi atunci n-ar mai fi o problemă, nu-i aşa?

  Tom Nebunul se gândi. Bean îi putea simţi furia. Dar faptul că devenise comandant îl schimbase pe Tom. Nu mai exploda ca înainte. Se stăpâni. Se abţinu. Aşteptă să se calmeze.

  — OK, o să vorbesc cu Ender. Dacă Shovel vrea s-o facă. Se uitară amândoi la Shovel.

  — Cred că e OK, zise Shovel. Să facem ceva aşa de ciudat.

  — N-o să vă scutesc pe niciunul din voi, spuse Tom Nebunul. Şi să nu vorbiţi despre plutonul vostru trăsnit în timpul antrenamentelor mele. Să rămână dincolo de uşă.

  Amândoi fură de acord. Bean înţelese că Tom Nebunul avea dreptate să insiste în această privinţă. Misiunea specială i-ar fi despărţit pe cei doi de ceilalţi din plutonul C. Dacă s-ar fi lăudat mereu cu ea, ceilalţi s-ar fi putut simţi excluşi dintr-o elită. Problema nu era la fel de gravă în celelalte plutoane, pentru că ar fi fost doar câte un copil din fiecare în echipa lui Bean. N-ar fi avut cu cine discuta. în consecinţă, fără laude.

  — Uite ce-i, nu-i nevoie să vorbesc cu Ender despre asta, zise Tom Nebunul. Decât dacă devine o problemă. OK?

  — Mulţam, zise Bean.

  Tom Nebunul se întoarse la patul lui.

  M-am descurcat, gândi Bean. Nu m-am făcut de râs.

  — Bean? făcu Shovel.

  — Da?

  — Da.

  — Nu-mi spune Shovel.

  Bean se gândi. Numele adevărat al lui Shovel era Ducheval.

  — Preferi „Doi Cai”? Sună cam ca un războinic sioux. Shovel rânji.

  — E mai bine decât să sune ca unealta cu care cureţi grajdul.

  — Ducheval, zise Bean. De acum înainte.

  — Mulţam. Când începem?

  — Azi, în timpul liber.

  — Bacatta.

  Bean plecă aproape dansând de la patul lui Ducheval. O făcuse. Se descurcase. O dată, cel puţin.

  Până la sfârşitul micului dejun, îi avea pe toţi cel cinci în pluton. Pentru ceilalţi patru, vorbi mai întâi cu şefii lor de plutoane. Niciunul nu-l refuză. Şi îşi puse echipa să promită că de acum încolo îi vor spune lui Ducheval pe numele adevărat.

  Când veni Bean, Graff îi convocase pe Dimak şi pe Dap în biroul său improvizat de pe puntea de comandă a sălii de luptă. Era vorba despre o ceartă ohişnuită între Dimak şi Dap – adică despre nimic, vreo problemă trivială sau încălcarea vreunui protocol minor, care escalada rapid într-o rafală de plângeri oficiale. O nouă altercaţie care ţinea de rivalitatea dintre ei, căci Dap şi Dimak încercau să obţină avantaje pentru protejaţii lor, Ender şi Bean, şi în acelaşi timp încercau să-l împiedice pe Graff să-i pună în pericolul fizic care se prefigura. Când se auzi bătaia în uşă, vocile erau ridicate de câtva timp, şi pentru că bătaia nu era puternică, Graff se întrebă ce o fi auzit.

  Se menţionaseră nume? Da. Atât Bean, cât şi Ender. Şi Bonzo. Pronunţaseră numele lui Ahile? Nu. Se referiseră la el doar ca fiind „altă decizie iresponsabilă care pune în pericol viitorul rasei umane, şi totul din cauza unei teorii absurde cum că jocurile ar fi un lucru, iar luptele adevărate pe viaţă şi pe moarte ar fi altul, care nu se va dovedi şi nici nu se poate dovedi decât cu sângele unui copil!” Asta fusese Dap, care avea tendinţa să devină elocvent.

  Graff, desigur, avea deja inima îndoită, pentru că era de acord cu ambii profesori, nu numai în privinţa argumentelor pe care şi le expuneau unul altuia, ci şi a argumentelor împotriva propriei sale politici. Bean se dovedise cel mai bun candidat la toate testele; la fel, Ender demonstrase că e cel mai bun candidat pe baza performanţelor de conducător în situaţiile reale. Iar Graff era iresponsabil expunând ambii băieţi unui pericol fizic.

  Dar în ambele cazuri copiii aveau serioase îndoieli privind curajul. Ender avea o lungă istorie privind supunerea faţă de fratele său mai mare, Peter, iar jocul minţii arătase că, în subconştientul lui Ender, Peter era asociat Gândacilor. Graff ştia că Ender ar avea curajul să atace fără ezitare atunci când ar veni timpul. Că ar putea înfrunta de unul singur un inamic, fără ajutorul nimănui, şi să-l distrugă pe acela care ameninţa să-l distrugă. Dar Ender nu ştia asta, şi trebuia să ştie.

  Pe de altă parte, Bean dovedise simptome fizice de panică înaintea primei lupte şi, deşi până la final se descurcase bine, Graff nu avea nevoie de teste psihologice care să-i spună că puştiul avea îndoieli. Singura diferenţă era că în cazul lui Bean, Graff îi împărtăşea îndoielile. Nu exista nici o dovadă că Bean ar ataca.

  Niciunul dintre candidaţi nu-şi permitea să se îndoiască de sine. În faţa unui duşman care nu ezita – care nu putea ezita – nu era timp de pauze pentru reflecţii. Băieţii trebuiau să-şi înfrunte cele mai negre temeri, ştiind că nimeni nu va interveni să-i ajute. Trebuiau să fie convinşi că în situaţii în care o greşeală ar fi fatală, ei nu vor greşi. Trebuiau să treacă testul şi să ştie că l-au trecut. Iar ambii băieţi erau atât de perspicace, încât pericolul nu putea fi trucat. Trebuia să fie real.

  Lui Graff i se părea iresponsabil să-i expună unui asemenea risc. Totuşi, ştia că ar fi fost la fel de iresponsabil să n-o facă. Dacă Graff ar fi prudent, nu l-ar blama nimeni dacă, în războiul real, Ender sau Bean ar greşi. Ar fi totuşi o slabă consolare, date fiind consecinţele greşelii. Orice ar fi ales, dacă nu avea dreptate, toţi cei de pe Pământ ar fi plătit preţul suprem. Singurul lucru posibil era ca, în cazul în care unul dintre ei ar fi fost ucis, sau handicapat fizic ori mintal, celălalt ar rămâne să continue ca unic candidat.

  Dar dacă amândoi greşeau? Erau mulţi copii sclipitori, dar niciunul cu mult mai bun decât comandanţii aleşi deja, care absolviseră Şcoala de Luptă cu ani în urmă.

  Cineva trebuia să arunce zarurile. Ambele zaruri sunt în mâinile mele. Nu sunt un birocrat care îşi pune cariera mai presus de scopul mult mai important pe care sunt pus să îl servesc. Nu voi pune zarurile în mâna altcuiva, şi nici nu voi pretinde că nu am de ales.

  Deocamdată, tot ce avea Graff de făcut era să-i asculte şi pe Dap, şi pe Dimak, să le ignore atacurile birocratice şi intrigile împotriva lui, şi să încerce să-i oprească să sară unul la gâtul celuilalt dintr-o rivalitate în care erau intermediari.

  Iar acea discretă bătaie în uşă – Graff ştiu cine era înainte ca uşa să se deschidă.

  Bean nu dădu nici un semn că ar fi auzit cearta. Dar Bean era expert în a nu da nici un semn. Numai Ender reuşea să fie mai secretos – dar el, cel puţin, jucase jocul minţii suficient de mult pentru a oferi profesorilor o hartă.

  — Domnule, zise Bean.

  Intră, Julian Delphiki, copil dorit al unor părinţi buni şi iubitori. Intră, copil răpit, ostatic al sorţii. Intră şi vorbeşte cu Ursitoarele, care joacă asemenea jocuri inteligente cu viaţa ta.

  — Pot să aştept, spuse Bean.

  — Căpitanul Dap şi căpitanul Dimak pot să audă ce ai de spus, nu-i aşa? întrebă Graff.

  — Dacă spuneţi dumneavoastră, domnule. Nu e un secret. Aş vrea să am acces la proviziile staţiei.

  — Nu.

  — E inacceptabil, domnule.

  Graff văzu cum Dap şi Dimak se uitau la el. îi amuza oare îndrăzneala băiatului?

  — De ce crezi asta?

  — Anunţuri din scurt, jocuri în fiecare zi, soldaţii epuizaţi continuând să fie siliţi să facă lecţii – bine, Ender face faţă şi facem şi noi. Dar singurul motiv posibil pentru care faceţi asta este să ne testaţi resursele. Aşa că vreau ceva resurse.

  — Nu-mi amintesc să fii comandantul Armatei Dragon, zise Graff. O să ascult o cerere de echipament specific din partea comandantului vostru.

  — Nu e posibil, zise Bean. El nu are timp de pierdut cu proceduri birocratice prosteşti.

  Proceduri birocratice prosteşti. Graff folosise exact aceste cuvinte în disputa de acum câteva minute. Dar Graff nu ridicase vocea. De când asculta Bean la uşă? Graff înjură în sinea lui. Îşi mutase biroul aici sus exact pentru că ştia că Bean se furişa şi spiona, adunând informaţii de oriunde putea. Şi totuşi, nici măcar nu pusese pe cineva de pază care să-l oprească pe băiat să vină să asculte pur şi simplu la uşă.

  — Şi tu ai? întrebă Graff.

  — Pe mine m-a însărcinat să mă gândesc la lucrurile stupide pe care le-aţi putea face ca să întoarceţi jocul împotriva noastră, şi să descopăr metode de a ne descurca.

  — Ce crezi că o să găseşti?

  — Nu ştiu, zise Bean. Ştiu doar că singurele lucruri pe care le vedem sunt uniformele şi costumele de luptă, armele noastre şi pupitrele noastre. Mai există şi alte echipamente. De exemplu, hârtie. Nu primim decât în timpul testelor scrise, când pupitrele sunt închise.

  — Ce să faceţi cu hârtia în sala de luptă?

  — Nu ştiu. S-o facem cocoloş şi să aruncăm cu ea. S-o rupem şi să facem din ea un nor de praf.

  — Şi cine să cureţe?

  — Nu e problema mea, zise Bean.

  — Nu aveţi permisiunea.

  — E inacceptabil, domnule, repetă Bean.

  — Nu vreau să te jignesc, Bean, dar nu contează nici cât un pârţ de gândac dacă accepţi decizia mea sau nu.

  — Nu vreau să vă jignesc pe dumneavoastră, domnule, dar e clar că habar n-aveţi ce faceţi. Improvizaţi. Vă bateţi joc de sistem. Ar dura ani să reparaţi stricăciunile pe care le produceţi, dar nu vă pasă. Asta înseamnă că nu vă pasă în ce condiţie va ajunge şcoala peste un an. Asta înseamnă că toţi cei care sunt importanţi vor absolvi în curând. Pregătirea a fost accelerată pentru că Gândacii sunt prea aproape ca să mai tolerăm amânări. Deci ne presaţi, îl presaţi în special pe Ender Wiggin.

  Lui Graff i se făcu rău. Ştia că puterea de analiză a lui Bean era extraordinară. Dar şi puterea lui de a se înşela. Unele din bănuielile lui Bean nu erau corecte – dar pentru că nu cunoştea adevărul, sau pur şi simplu pentru că el nu voia ca ei să afle cât de multe ştie, cât de multe ghiceşte? Nu te-am vrut aici niciodată, Bean, pentru că eşti prea periculos.

  Bean continua să-şi susţină cauza.

  — Când o să vină ziua în care Ender Wiggin va căuta metode să-i împiedice pe Gândaci să ajungă pe Pământ şi să cutreiere întreaga planetă aşa cum au început în Prima Invazie, o să-i dai vreun răspuns tâmpit despre care resurse pot fi folosite şi care nu?

  — În ceea ce te priveşte, resursele navei nu există,

  — În ceea ce mă priveşte, replică Bean, Ender e foarte aproape să vă spună să vă băgaţi jocul în dos. S-a săturat şi dacă nu sunteţi în stare să vedeţi asta, înseamnă că nu sunteţi buni profesori. Lui nu-i pasă de clasamente. Nu-i pasă să-i învingă pe ceilalţi copii. Nu-l interesează decât să se pregătească pentru lupta cu Gândacii. Cât de greu credeţi că o să-mi fie să-l conving că programul vostru de aici e distrus, şi e timpul să nu se mai joace?

  — Bine, spuse Graff. Dimak, pregăteşte bricul. Bean va fi arestat până când naveta va fi gata să-l ducă înapoi pe Pământ. Băiatul ăsta pleacă de la Şcoala de I.uptă.

  Bean zâmbi uşor.

  — Daţi-i înainte, colonele Graff. Oricum am terminat. Am obţinut tot ce voiam eu de aici – o educaţie de calitate. N-o să mai fiu niciodată nevoit să trăiesc pe străzi. Nu am nevoie de o casă. Eliberaţi-mă de jocul vostru, chiar acum, sunt pregătit.

  — Nici pe Pământ n-o să fii liber. Nu putem risca să spui poveştile astea aberante despre Şcoala de Luptă, spuse Graff.

  — Corect. Luaţi cel mai bun elev de aici şi-l băgaţi la închisoare pentru că a cerut acces la dulapul cu provizii, iar vouă nu vă place asta. Haide, colonele. Înghiţiţi în sec şi cedaţi. Aveţi nevoie de cooperarea mea mai mult decât am eu de a dumneavoastră.

  Dimak abia îşi putea ascunde zâmbetul.

  Dar a-l înfrunta astfel pe Graff nu era o dovadă suficientă a curajului lui Bean. Şi oricâte îndoieli ar fi avut Graff în privinţa lui Bean, nu putea nega că se pricepea să manipuleze. Graff ar fi dat aproape orice ca Dimak şi Dap să nu fi fost de faţă în acel moment,

  — A fost decizia dumneavoastră să avem această discuţie de faţă cu martori, zise Bean.

  Cum, puştiul putea citi gândurile?

  Nu, Graff aruncase o privire scurtă celor doi profesori. Pur şi simplu Bean ştia să-i citească limbajul trupului. Copilului nu-i lipsea nimic. De aceea era atât de valoros pentru program.

  Nu de asta ne punem asemenea speranţe în puştii ăştia? Pentru că sunt buni manipulatori?

  Şi dacă ştiu câte ceva despre comandă, nu-i aşa că ştiu şi asta – că există momente în care trebuie să te retragi ca să reduci pierderile.

  — În regulă, Bean. Arunci o privire pe inventar.

  — Alături de cineva care să-mi explice ce reprezintă.

  — Credeam că ştii deja totul.

  Ca învingător, Bean era politicos; nu reacţiona la tachinare. Sarcasmul îi oferi lui Graff o slabă compensaţie a faptului că trebuise să dea înapoi. Ştia că asta era tot, dar meseria asta nu oferea prea multe satisfacţii.

  — Căpitanul Dimak şi căpitanul Dap te vor însoţi, spuse Graff. O singură privire, şi oricare dintre ei va putea refuza orice cerere a ta. Ei vor fi responsabili de consecinţele eventualelor accidente provocate de folosirea obiectelor pe care te lasă să le iei.

  — Mulţumesc, domnule, zise Bean. După toate probabilităţile, n-o să găsesc nimic folositor. Dar apreciez că aţi fost corect şi ne-aţi lăsat să cercetăm resursele staţiei ca să ducem mai departe obiectivele educaţionale ale Şcolii de Luptă.

  Puştiul avea un jargon precis. După luni de acces la informaţiile despre elevi, cu toate observaţiile din dosare, era limpede că Bean învăţase mai mult decât conţinutul în fapte al dosarelor. Iar acum Bean îi dădea un indiciu despre ce ar putea folosi la întocmirea unui raport privind decizia sa. De parcă Graff nu ar fi fost perfect capabil să-şi găsească propriile indicii.

  Copilul ăsta mă ia de sus. Ticălosul, crede că deţine controlul!

  Ei bine, am şi eu o surpriză pentru el.

  — Sunteţi liberi, zise Graff. Toţi. Se ridicară, salutară şi ieşiră.

  De acum, gândi Graff, va trebui să-mi analizez toate deciziile viitoare, întrebându-mă câte din alegerile mele sunt influenţate de faptul că puştiul ăsta chiar mă calcă pe nervi.

  Când Bean studie lista de inventar, în realitate căută mai ales ceva, orice, care să poată fi folosit ca o armă pe care Ender sau cineva din armata lui s-o poarte pentru a-l proteja de un atac fizic din partea lui Bonzo. Dar acolo nu era nimic care să poată fi în acelaşi timp ascuns de profesori şi suficient de puternic ca să aducă copiilor mici un avantaj clar asupra celor mai mari.

  Era dezamăgitor, dar va găsi el alte căi să neutralizeze ameninţarea. Iar acum, dacă tot studia inventarul, se găsea oare acolo ceva care să poată fi folosit în sala de luptă? Proviziile pentru curăţenie nu promiteau prea multe. Nici articolele de uz casnic nu aveau prea mult sens în sala de luptă. Ce să facă, să arunce cu un pumn de cuie?

  Totuşi, echipamentul de protecţie…

  — Ce e un monofilar? întrebă Bean. Dimak răspunse:

  — Un cablu foarte fin şi rezistent care se foloseşte pentru a asigura muncitorii din construcţii şi întreţinere atunci când lucrează în afara staţiei.

  — Cât e de lung?

  — Conectându-le, putem asambla câţiva kilometri de monofilar de siguranţă, zise Dimak. Dar fiecare bobină se desfăşoară pe o sută de metri.

  — Vreau să-l văd.

  Îl duseră în porţiuni ale staţiei în care copiii nu aveau acces. Decorul era mult mai militarist acolo. Şuruburile şi niturile erau vizibile în plăcile de pe pereţi. Conductele de aerisire erau la vedere în loc să fie ascunse în plafon. Nu mai existau prietenoasele benzi luminoase pe care copiii le atingeau pentru a găsi drumul spre dormitoarele lor. Toate scannerele erau prea sus ca să poată fi folosite uşor de copii. Iar membrii personalului pe lângă care treceau îl văzură pe Bean şi se uitară la Dap şi Dimak ca la nişte nebuni.

  Bobina era uluitor de mică. Bean o cântări în mână. Era, de asemenea, uşoară. Desfăşură câţiva zeci de metri. Era aproape invizibil.

  — Ţine greutatea a doi adulţi, zise Dimak.

  — E toarte bine. Taie?

  — E rotunjit cu grijă ca să nu taie nimic. Nu ne-ar fi de nici un folos dacă ar tăia lucrurile în felii. De exemplu costumele spaţiale.

  — Îl pot tăia în bucăţi mai mici?

  — Cu o lampă de sudură, zise Dimak.

  — Asta vreau.

  — Numai una? întrebă Dap, oarecum sarcastic.

  — Şi o lampă de sudură, adăuga Bean.

  — Asta nu, spuse Dimak.

  — Glumeam, zise Bean.

  Ieşi din camera cu provizii şi începu să alerge pe coridor, refăcând drumul pe care tocmai îl parcurseseră. Cei doi o luară la fugă după el.

  — Mai încet! strigă Dimak.

  — Ţineţi pasul! răspunse Bean. Mă aşteaptă un pluton să-i antrenez cu asta.

  — Să-i antrenezi să facă ce?

  — Nu ştiu!

  Ajunse la bară şi se lăsă sa alunece. Ducea până la niveluri elevilor. În acea direcţie nu era nevoie de nici un fel de permis de trecere.

  Plutonul îl aştepta în sala de luptă. Munciseră din greu pentru el în ultimele câteva zile, încercând tot felul de lucruri absurde. Formaţii care explodau în aer. Scuturi. Atacuri fără arme, dezarmându-şi adversarii cu picioarele. Răsuciri care îi făceau aproape imposibil de atins, dar îi şi împiedicau să tragă în altcineva.

  Lucrul cel mai încurajator era că Ender îşi petrecea aproape tot timpul de antrenament privind echipa lui Bean, atunci când nu trebuia să răspundă problemelor puse de liderii şi soldaţii celorlalte plutoane. Orice manevre ar fi inventat, Ender ştia şi avea propriile lui idei despre cum să le folosească. Şi, ştiind că Ender e cu ochii pe ei, soldaţii lui Bean trudeau tot mai mult. Faptul că pe Ender îl interesa cu adevărat ce făceau ei îl făcea pe Bean mai demn de respect în ochii lor.

  Ender se pricepe la asta, înţelese Bean pentru a suta oară. Ştie cum să aducă un grup în forma pe care vroia el s-o aihă. Ştie cum să-i facă pe oameni să lucreze împreună. Şi face asta cu cât mai puţine mijloace posibil.

  Dacă Graff ar fi fost la fel de bun ca Ender, n-ar mai fi trebuit astăzi să mă comport ca un huligan.

  Primul lucru pe care Bean îl încercă cu monofilarul fu să-l întindă de-a curmezişul sălii de luptă. Ajungea, rămânând foarte puţin pentru nodurile cu care să fie prins la ambele capete. Dar câteva minute de experienţe îi demonstrară ca ar fi fost complet ineficient ca barieră. Majoritatea inamicilor l-ar rata pur şi simplu; cei care ar fi dat peste el ar fi putut fi dezorientaţi sau răsturnaţi, dar odată ce ar fi ştiut că e acolo l-ar fi putut folosi ca pe o parte a grilajului, adică ar fi fost în avantajul unui adversar creativ.

  Monofilarul era destinat să împiedice un om să plutească în derivă în spaţiu. Ce se întâmplă când ajungi la capătul tirului?

  Bean ridică un capăt şi îl legă de un mâner din perete, iar pe celălalt şi-l înfăşură de câteva ori în jurul taliei. Cablul era acum mai scurt decât lăţimea cubului sălii de luptă. Bean făcu un nod, apoi se lansă spre peretele opus.

  În timp ce zbura prin aer, cu monofilarul desfăşurându-se în urma sa, nu se putu împiedica să nu gândească: Sper că au avut dreptate când au spus că sârma asta nu poate tăia. Ce mod de a încheia viaţa – secţionat pe jumătate în sala de luptă. Asta ar fi o mizerie interesant de curăţat.

  Când ajunse la un metru de perete, firul se tensiona, înaintarea lui Bean fu brusc întreruptă în dreptul taliei. Trupul i se plie şi simţi ca o lovitură în stomac. Dar cel mai interesant fu modul în care inerţia transformă mişcarea de înaintare într-un arc în lateral care îl azvârli de-a latul sălii de luptă spre locul unde se antrena plutonul D. Lovi peretele atât de puternic încât i se opri şi răsuflarea pe care o mai avea.

  — Aţi văzut asta? strigă Bean, imediat ce putu respira, îl durea stomacul – poate că nu fusese tăiat în două, dar îşi dădu seama imediat că se alesese cu o vânătaie urâtă şi că, dacă nu ar fi avut costumul de luptă pe el, credea că ar fi fost foarte posibil să fi căpătat răni interne. Dar era OK, iar monofilarul îl ajuta să schimbe brusc direcţia în aer. Aţi văzut? Aţi văzut?

  — Eşti teafăr? întrebă Ender.

  Îşi dădu seama că Ender credea că se accidentase. Ceva mai încet, Bean strigă din nou:

  — Aţi văzut cât de repede am mers? Aţi văzut cum mi-am schimbat direcţia?

  Întreaga armată se opri din antrenament să-l privească pe Bean jucându-se cu monofilarul. Legând doi soldaţi unul de altul, obţinu rezultate interesante când unul din ei se oprea, dar îi era greu să-şi menţină poziţia. Mai eficient fu când Bean îl puse pe Ender să tragă cu ajutorul cârligului o stea de lângă perete în mijlocul sălii. Bean se legă şi se aruncă de pe stea; când cablul se încorda, marginea stelei acţiona ca pivot, scurtând lungimea firului arunci când schimba direcţia. Pe măsură ce cablul se încolăcea în jurul stelei, se scurta din ce în ce mai mult la fiecare margine. În final, Bean se mişca atât de repede, încât îşi pierdu cunoştinţa pentru o clipă înainte de a lovi steaua. Dar întreaga Armată Dragon era uimită de ceea ce văzuse. Monofilarul era complet invizibil, astfel că părea că puştiul se lansase şi brusc începuse să schimbe direcţia şi să accelereze în timpul zborului. Era tulburător să vezi asta.

  — Hai s-o facem din nou, şi să văd dacă pot să trag în timp ce-o fac, zise Bean.

  Antrenamentul de seară nu se încheie până la ora 2l.40, lăsându-le puţin timp înainte de culcare. Dar după ce văzuse cascadoriile pe care echipa lui Bean le pregătea, armata era mai mult entuziasmată decât obosită şi alerga pe coridoare. Majoritatea înţeleseseră probabil că, dintre trăsnăile cu care venise Bean, niciuna nu ar fi decisivă în luptă. Dar era distractiv. Era ceva nou. Şi era Dragon.

  Bean deschidea drumul, Ender lăsându-i această onoare. Timpul triumfului, şi deşi ştia că era manipulat de sistem – modificarea comportamentului prin onoruri publice – tot se simţea bine.

  Totuşi nu atât de bine încât să-şi piardă atenţia. Nu înaintase prea mult pe coridor când îşi dădu seama că erau prea multe uniforme Salamandră printre puştii care hoinăreau prin această zonă. La 2l.40 majoritatea armatelor erau în dormitoare, doar câţiva rătăciţi care se întorceau de la bibliotecă, filme sau din sala de jocuri. Prea multe Salamandre, iar ceilalţi soldaţi erau în general băieţi mai mari din armate ai căror comandanţi nu-l prea iubeau pe Ender. Nu-ţi trebuia geniu ca să recunoşti o capcană.

  Bean alergă înapoi şi se alătură lui Tom Nebunul, Vlad şi Supă Fierbinte, care mergeau împreună.

  — Sunt prea multe Salamandre, spuse Bean. Rămâneţi la urmă cu Ender.

  Înţeleseră imediat – era bine cunoscut că Bonzo profera ameninţări despre ce ar trebui să-i facă „cineva” lui Ender Wiggin, doar ca să-l pună la locul lui. Bean îşi continuă alergarea furişă, uşoară, spre spatele armatei, ignorând copiii mici şi alăturându-se celorlalţi doi şefi de pluton şi secunzilor – copii mai mari, care ar fi putut avea o şansă să facă faţă găştii lui Bonzo într-o bătaie. Nu erau prea multe şanse, dar nu era nevoie decât să-i împiedice să ajungă la Ender până interveneau profesorii. Nu se putea ca profesorii să stea deoparte dacă izbucnea o revoltă adevărată. Sau puteau?

  Bean ajunse în dreptul lui Ender, trecu în spatele lui. O văzu apropiindu-se repede pe Petra Arkanian în uniforma Armatei Phoenix. Strigă:

  — Hei, Ender!

  Spre supărarea lui Bean, Ender se opri şi se întoarse. Băiatul era prea încrezător.

  În spatele Petrei, câteva Salamandre îşi potriviră ritmul paşilor. Bean se uită în altă parte, şi văzu alte Salamandre şi câţiva băieţi cu feţe încruntate din alte armate, trecând pe coridor pe lângă ultimii Dragoni. Supă Fierbinte şi Tom Nebunul se apropiau repede, împreună cu alţi şefi de pluton şi restul Dragonilor mai mari în spatele lor, dar nu se mişcau suficient de rapid. Bean făcu semn din cap, şi-l văzu pe Tom Nebunul grăbind pasul. Ceilalţi îi urmară exemplul.

  — Ender, putem sta de vorbă? zise Petra.

  Bean era amar dezamăgit. Petra era Iuda. îl aduce pe Ender lui Bonzo – cine ar fi crezut? Ea îl ura pe Bonzo când era în armata lui,

  — Vorbim în timp ce mergem, zise Ender.

  — Doar o clipă.

  Fie juca perfect teatru, fie nu observa nimic, îşi spuse Bean. Părea conştientă de celelalte uniforme ale Dragonilor, fără să privească prea mult la altcineva. Nu e la curent cu nimic, gândi Bean. E doar o proastă.

  În cele din urmă, Ender deveni conştient de poziţia sa expusă. În afară de Bean, toţi ceilalţi Dragoni trecuseră de el, şi asta era aparent suficient – în fine – să-l facă să nu se simtă în largul lui. Îi întoarse spatele Petrei şi se îndepărtă sprinten, recuperând spaţiul dintre el şi ceilalţi Dragoni.

  Petra se supără pe moment, apoi alergă să-l ajungă din urmă. Bean rămase pe loc, privind Salamandrele. Nu-i aruncaseră nici măcar o privire. Doar îşi potriviseră paşii, continuând să se apropie de Ender aproape la fel de repede ca şi Petra.

  Bean făcu trei paşi şi bătu la uşa dormitorului Armatei Iepure. Cineva deschise. Bean nu trebui să spună decât „Salamandrele fac o mişcare împotriva lui Ender”, şi imediat Iepurii se repeziră afară pe coridor. Ieşiră exact când Salamandrele ajungeau în dreptul lor, şi începură să-i urmărească.

  Martori, se gândi Bean. Şi ajutoare, dacă lupta se va dovedi necinstită.

  În faţa lor, Ender şi Petra discutau, înconjuraţi de Dragonii mari. Salamandrele îi urmau îndeaproape, şi alţi bătăuşi li se alăturau. Dar pericolul se disipa. Armata Iepure şi Dragonii mai mari îşi făcuseră treaba. Bean respiră ceva mai uşurat. Cel puţin pentru moment pericolul trecuse.

  Bean îl ajunse pe Ender tocmai când Petra spunea:

  — Cum te poţi gândi la aşa ceva? Nu ştii care-ţi sunt prietenii?

  Se îndepărtă în fugă, se repezi pe o scară şi urcă. Cârn Carby al Iepurilor îl ajunse pe Bean din urmă.

  — E totul OK?

  — Sper că nu te superi că am chemat armata ta.

  — Au venit şi m-au anunţat. Ender e-n siguranţă în patul lui?

  — Mda.

  Cârn rămase în urmă şi se alătură câtorva dintre soldaţii lui. Bătăuşii Salamandrelor erau acum depăşiţi numeric – cam trei contra unul. Se retraseră şi mai mult, şi unii se despărţiră şi dispărură pe scări sau pe bare.

  Când Bean îl ajunse din nou pe Ender, acesta era înconjurat de şefii de plutoane. Acum nu mai era nimic subtil – era limpede că sunt bodyguarzii lui, şi unii dintre Dragonii mai tineri îşi dăduseră seama ce se întâmpla şi completaseră formaţia. Îl duseră pe Ender până la uşa camerei sale şi Tom Nebunul ţinu să intre înaintea lui, apoi îi permise să intre numai după ce se convinse că nu-l aştepta nimeni. De parcă vreunul din ei ar fi putut deschide uşa camerei unui comandant. Dar profesorii schimbaseră o grămadă de reguli în ultimul timp. Se putea întâmpla orice.

  Bean rămase treaz, gândindu-se ce ar putea să facă. Nu puteau fi lângă Ender în orice moment. Aveau lecţii – atunci armatele erau în mod deliberat despărţite. Ender era singurul care putea să ia masa la popota comandanţilor, deci dacă Bonzo l-ar ataca acolo… dar n-ar face-o, cu atâţia comandanţi în jur. Duşurile. Toaletele. Iar dacă Bonzo ar aduna un grup potrivit de bătăuşi, ar putea să-i împrăştie pe şefii de plutoane ai lui Ender ca pe nişte baloane.

  Ceea ce avea Bean de făcut era să-i îndepărteze pe susţinătorii lui Bonzo. Înainte de a adormi, concepuse un mic plan care ar fi putut ajuta puţin, sau ar fi înrăutăţit lucrurile, dar cel puţin era ceva, şi ar fi fost public, astfel ca profesorii să nu poată pretinde în urma faptelor, în modul lor birocratic apără-mi fundul, că nu ştiuseră ce se petrecea.

  Se gândi că va putea face ceva la micul dejun, dar evident aveau o luptă la prima oră a dimineţii. Pol Slattery, Armata Bursuc. Profesorii găsiseră de asemenea o nouă cale de a nesocoti regulile. Când Bursucii erau atinşi, în loc să rămână îngheţaţi până la sfârşitul jocului, se dezgheţau după cinci minute, aşa cum se întâmpla la antrenamente.

  Dar Dragonii, odată loviţi, rămâneau rigizi. Deoarece sala era înţesată cu stele – o mulţime de ascunzători – dură ceva până să-şi dea seama că trebuie să împuşte aceiaşi soldaţi de mai multe ori în timpul manevrelor printre stele, iar Armata Dragon fu mai aproape de înfrângere ca niciodată. Era o luptă corp la corp, o duzină de Dragoni rămaşi trebuind să facă faţă seriilor de Bursuci îngheţaţi, să-i reîmpuşte periodic şi în acelaşi timp să caute frenetic ca vreun alt Bursuc să nu se furişeze din spate.

  Lupta dură atât de mult, încât atunci când părăsiră sala de luptă micul dejun se terminase. Dragonii erau supăraţi – cei care fuseseră îngheţaţi devreme, înainte de a cunoaşte şmecheria, petrecuseră mai mult de o oră, unii dintre ei, plutind în costumele rigide, devenind din ce în ce mai frustraţi pe măsură ce trecea timpul. Ceilalţi, forţaţi să lupte copleşiţi numeric şi cu vizibilitate redusă împotriva unor duşmani care continuau să învie, erau extenuaţi. Inclusiv Ender.

  Ender îşi adună armata şi spuse:

  — De astăzi ştiţi totul. Nu mai facem antrenamente. Odihniţi-vă. Distraţi-vă. Daţi vreun examen.

  Toţi se bucurau de păsuire, însă azi nu primeau micul dejun şi nimeni nu avea chef să aplaude. Pe când se îndreptau spre dormitor, unii dintre ei bombăneau:

  — Dar Armata Bursuc primeşte chiar acum micul dejun

  — Nu, i-au trezit şi le-au dat masa înainte.

  — Ba nu, au mâncat şi după cinci minute mănâncă din nou.

  În orice caz, Bean era frustrat că nu-şi putuse îndeplini planul la micul dejun. Va trebui să aştepte până la prânz.

  Lucrul bun era că, deoarece Dragonii nu se antrenau, băieţii lui Bonzo nu ştiau unde să-l aştepte. Lucrul rău era că, dacă Ender ar ieşi singur, nu ar fi nimeni care să-l apere.

  Bean se simţi uşurat când îl văzu pe Ender intrând în camera lui. Consultându-se cu alţi lideri de plutoane, Bean stabili paza la uşa lui Ender. Un Dragon stătea în faţa dormitorului într-un schimb de jumătate de oră, apoi bătea la uşă şi ieşea înlocuitorul lui. Ender n-avea cum să hoinărească fără ca Armata Dragon să ştie.

  Dar Ender nu ieşi şi în cele din urmă veni vremea prânzului. Toţi şefii de plutoane îşi trimiseră soldaţii înainte şi apoi se întoarseră la uşa lui Ender. Molo Musca bătu tare – de fapt izbi tare în uşă de cinci ori.

  — Masa, Ender.

  — Nu mi-e foame. Vocea suna înfundat de dincolo de uşă. Duceţi-vă şi mâncaţi.

  — Putem aştepta, zise Musca. Nu vrem să mergi singur la popota comandanţilor.

  — N-am de gând să mănânc deloc, zise Ender. Duceţi-vă şi ne vedem mai târziu.

  — L-aţi auzit, le spuse Musca celorlalţi. O să fie în siguranţă înăuntru până mâncăm noi.

  Bean observase că Ender nu promisese să rămână în cameră pe timpul prânzului. Dar cel puţin oamenii lui Bonzo nu vor şti unde este. Neprevăzutul era util. Iar Bean voia să-şi poată rosti discursul la masă.

  Aşa că fugi în sala de mese şi nu se aşeză la rând, ci sări pe o masă şi bătu tare din palme ca să atragă atenţia.

  — Hei, voi toţi!

  Aşteptă până când grupul se linişti întrucâtva.

  — Sunt unii dintre voi cărora trebuie să li se reamintească câteva din regulamentele F. I. Dacă unui soldat i se ordonă să facă ceva ilegal sau incorect de către comandantul său, are responsabilitatea să refuze ordinul şi să raporteze. Un soldat care ascultă un ordin ilegal sau incorect este pe deplin responsabil pentru consecinţele actelor ale. În caz că sunteţi vreunul atât de în ceaţă şi nu înţelegeţi ce înseamnă asta, legea spune că dacă un comandant vă ordona să comiteri o crimă, asta nu e o scuză. Vi se interzice să vă supuneţi.

  Niciuna dintre Salamandre nu întâlni privirea lui Bean, dar un bătăuş în uniforma Şobolanilor răspunse arogant:

  — Te gândeşti la ceva anume, piciule?

  — Mă gândesc ia tine, Lighter. Rezultatele tale sunt printre ultimele zece procente ale şcolii, aşa că m-am gândit că ai avea nevoie de puţin ajutor.

  — Ar putea să-ţi tacă fleanca chiar acum, ăsta e ajutorul de care am nevoie!

  — Orice te-ar fi pus Bonzo să faci aseară, Lighter, tu şi încă vreo douăzeci, vreau să spun că dacă aţi fi încercat ceva, fiecare dintre voi ar fi fost dat afară din Şcoala de Luptă cu un picior în fund. Îngheţaţi. Un eşec total, pentru că aţi ascultat de Cap Sec Madrid. E nevoie să fiu mai explicit?

  Lighter râse – suna forţat, dar nu era singurul care râdea.

  — Habar n-ai ce se întâmplă, pişpirică, zise unul dintre ei.

  — Ştiu că Bonzo Cap Sec încearcă să vă transforme într-o gaşcă de cartier, rataţi patetici ce sunteţi. Nu-l poate bate pe Ender în sala de luptă, aşa că pune o duzină de duri să bată un copilaş. Auziţi cu toţii? Ştiţi cine e Ender – cel mai bun comandant care a venit vreodată aici. Ar putea fi singurul capabil să facă ceea ce a făcut Mazer Rackham şi să-i bată pe Gândaci când se întorc, v-aţi gândit la asta? Iar aceşti tipi sunt atât de deştepţi, încât vor să-l omoare în bătaie. Aşa că atunci când vor veni Gândacii, iar noi nu vom avea decât capete seci ca Bonzo Madrid care să ne conducă flota spre înfrângere, şi când Gândacii vor cotropi Pământul omorând fiecare bărbat, femeie sau copil întâlnit, supravieţuitorii vor şti cu toţii că proştii ăştia sunt cei care s-au descotorosit de singurul om care ne-ar fi putut conduce la victorie!

  Acum era o tăcere mormântală, iar Bean putu să vadă, privind la cei pe care îi recunoscuse că fuseseră cu grupul lui Bonzo seara trecută, că reuşise să-i atingă.

  — O, aţi uitat de Gândaci, aşa-i? Aţi uitat că Şcoala de Luptă nu s-a înfiinţat pentru ca voi să puteţi scrie acasă la mămica despre rezultatele voastre bune. Aşa că duceţi-vă şi ajutaţi-l pe Bonzo, şi în timp ce faceţi asta, aţi putea să vă tăiaţi şi propriile gâturi, pentru că asta faceţi dacă îi faceţi vreun rău lui Ender Wiggin. Cât despre restul – ei bine, câţi dintre voi cred că Ender Wiggin e singurul comandant pe care cu toţii am vrea să-l urmăm în bătălie? Haideţi, câţi dintre voi?

  Bean începu să bată din palme rar, ritmic. Imediat, toţi Dragonii se alăturară. Şi foarte rapid, majoritatea celorlalţi soldaţi băteau şi ei din palme. Cei care n-o făceau săreau în ochi şi se putea vedea cum ceilalţi îi priveau cu dispreţ şi ură.

  Curând, toată sala bătea din palme. Chiar şi ospătarii.

  Bean îşi ridică mâinile.

  — Gândacii faţă-de-cur sunt singurii noştri duşmani! Oamenii sunt toţi de aceeaşi parte! Cine ridică mâna împotriva lui Ender Wiggin e un iubitor de Gândaci!

  Îi răspunseră cu urale şi aplauze, bătând din picioare.

  Era prima experienţă a lui Bean ca agitator de gloată. Fu mulţumit să constate că, atât timp cât cauza era dreaptă, se pricepea destul de bine.

  Numai că mai târziu, când stătea la masă împreună cu plutonul C, Lighter însuşi se apropie de Bean. Veni pe la spate, iar restul plutonului C fu în picioare, gata să pună mâna pe el, înainte chiar ca Bean să ştie că e acolo. Dar Lighter le făcu semn să stea jos, apoi se aplecă şi vorbi în urechea lui Bean:

  — Ascultă aici, Regina Proştilor. Soldaţii care i-o coc lui Wiggin nici măcar nu sunt aici. Atât despre discursul tău stupid.

  Apoi plecă.

  Şi, în următorul moment, plecă şi Bean cu plutonul C, urmat de restul Armatei Dragon.

  Ender nu era în camera lui, sau cel puţin nu răspunse. Molo Musca, ca şef al plutonului A, prelua conducerea şi îi împărţi în două grupuri care să caute în dormitoare, sălile de jocuri, de proiecţii video, bibliotecă, sala de gimnastică.

  Dar Bean îşi chemă echipa să-l urmeze. La baie. Era singurul loc în care Bonzo şi gaşca lui puteau să-l prindă în final pe Ender.

  Când Bean ajunse acolo, totul se terminase. Profesorii şi personalul medical discutau pe coridoare. Blândul Dink se îndepărta de baie alături de Ender, cu braţul pe umerii lui. Ender nu avea pe el decât prosopul. Era ud, şi avea sânge pe ceafă, care-i picura pe spate. Lui Bean îi luă doar o clipă să înţeleagă că nu era sângele lui. Ceilalţi din echipa lui Bean îl văzură pe Dink conducându-l pe Ender înapoi în cameră şi îl ajutară să intre. Dar Bean se îndrepta deja spre baie.

  Profesorii îi ordonară să se dea la o parte, să plece de pe coridor. Dar Bean văzuse destul. Bonzo întins pe podea, personalul medical încercând să-l resusciteze. Bean ştia că asta nu se face cuiva a cărui inimă încă bate. Şi după cum ceilalţi priveau fără prea multă atenţie, Bean îşi dădu seama că era doar o formalitate. Nimeni nu se aştepta ca inima lui Bonzo să pornească din nou. Nu era nici o surpriză. Nasul îi era înfundat în cap. Toată faţa îi era o masă însângerată. Ceea ce explica sângele de pe ceafa lui Ender.

  Toate eforturile noastre nu au fost la înălţime. Dar Ender a câştigat oricum. Ştia ce-l aşteaptă. A învăţat autoapărarea. A folosit-o, şi nu s-a mulţumit cu jumătăţi de măsură.

  Dacă Ender ar fi fost prietenul lui Poke, Poke nu ar fi murit.

  Şi dacă salvarea lui Ender ar fi depins de Bean, ar fi fost la fel de mort ca şi Poke.

  Nişte mâini aspre îl ridicară pe Bean lipmdu-l de perete.

  — Ce-ai văzut? întrebă maiorul Anderson.

  — Nimic, zise Bean. Bonzo e înăuntru? A păţit ceva?

  — Nu te priveşte pe tine. Ai auzit când am ordonat să plecaţi?

  Apoi sosi colonelul Graff, iar Bean putu să vadă că profesorii din jur erau furioşi pe el – şi toruşi nu puteau spune nimic, fie din cauza protocolului militar, fie din cauză că era de faţă un elev.

  — Cred că Bean şi-a băgat din nou nasul în treburile altora, zise Anderson.

  — Îl trimiteţi pe Bonzo acasă? întrebă Bean. Pentru că o să încerce din nou.

  Graff îi aruncă o privire nimicitoare.

  — Am auzit de discursul tău din sala de mese, zise Graff. Nu ştiam că te-am adus aici ca să devii politician.

  — Dacă nu-l îngheţaţi pe Bonzo şi nu-l daţi afară de aici, Ender n-o să fie niciodată în siguranţă, iar noi n-o să tolerăm asta!

  — Vezi-ţi de treburile tale, băieţaş, zise Graff. Aici e treabă de bărbaţi.

  Bean se lăsă târât de Dimak. În caz că încă se mai întrebau dacă Bean văzuse că Bonzo era mort, continuă să joace teatru:

  — O să vină şi după mine, zise. Nu vreau ca Bonzo să pună mâna pe mine.

  — N-o să vină după tine, spuse Dimak. Se duce acasă. Fii sigur de asta. Dar nu vorbi cu nimeni altcineva. Lasă-i să afle când se va anunţa oficial. Ai priceput?

  — Da, domnule, zise Bean.

  — Şi de unde ai scos prostiile alea despre ascultarea unui comandant care dă ordine ilegale?

  — Din Codul Uniform al Conduitei Militare, zise Bean.

  — Ei bine, uite ceva pentru tine – nimeni nu a fost niciodată judecat pentru că a ascultat ordinele.

  — Asta, zise Bean, e din cauză că nimeni nu a făcut ceva atât de scandalos încât să se implice opinia publică.

  — Codul Uniform nu se aplică elevilor, cel puţin nu partea asta a lui.

  — Dar se aplică profesorilor. Vi se aplică dumneavoastră, în caz că astăzi aţi ascultat de vreun ordin ilegal sau incorect. Cum ar fi… ştiu şi eu… să nu faceţi nimic în caz că izbucneşte o bătaie la baie? Doar pentru că superiorul dumneavoastră v-a spus să lăsaţi un copil mai mare să îl bată pe unul mai mic.

  Dacă informaţia îl deranja pe Dimak, el nu lăsă să se vadă. Rămase pe coridor privind cum Bean intră în dormitorul Armatei Dragon.

  Înăuntru era nebunie. Dragonii se simţeau neajutoraţi şi proşti, furioşi şi umiliţi. Bonzo Madrid fusese mai deştept decât ei! Bonzo îl prinsese pe Ender singur! Unde erau soldaţii lui Ender când avea nevoie de ei?

  Dură mult până să se liniştească spiritele. În tot acest timp Bean stătu în patul lui, cu gândurile lui. Ender nu câştigase doar o luptă. Nu se apărase numai şi apoi plecase. Ender îl omorâse. O lovitură atât de devastatoare, încât duşmanul să nu mai vină niciodată, niciodată după el.

  Ender Wiggin, tu eşti cel născut să fii comandantul flotei care va apăra Pământul de A Treia Invazie. Pentru că de aşa ceva avem nevoie – cineva care să lovească cât mai brutal posibil, ţintind perfect şi fără să-i pese de consecinţe. Război total.

  Eu nu sunt ca Ender Wiggin. Sunt doar un copil al străzii al cărui singur talent e să supravieţuiască. Indiferent cum. Singura dată când am fost într-un pericol real, am fugit ca o veveriţă şi m-am adăpostit la sora Carlotta.

  Ender a intrat singur în bătălie. Eu intru singur doar în ascunzătoarea mea. Sunt un tip care ţine discursuri curajoase pe mesele de la popotă. Ender e un tip care îşi înfruntă duşmanul în pielea goală şi îl copleşeşte în ciuda tuturor pronosticurilor.

  Indiferent ce gene ar fi modificat ca să mă facă pe mine, nu au fost cele care trebuiau.

  Ender aproape că a murit din cauza mea. Pentru că l-am înfuriat pe Bonzo. Pentru că nu am reuşit să stau de pază în momentul crucial. Pentru că nu m-am oprit ca să gândesc ca Bonzo şi să-mi dau seama că o să aştepte ca Ender să fie singur la duş.

  Dacă Ender ar fi murit astăzi, ar fi fost din nou vina mea.

  Ar fi vrut să omoare pe cineva.

  Nu pe Bonzo. Bonzo era mort deja.

  Ahile. Pe el trebuia să-l omoare. Iar dacă Ahile ar fi fost în acel moment acolo, Bean ar fi încercat. Poate ar fi şi reuşit, dacă furia violentă şi disperarea umilinţei ar fi fost suficiente să depăşească avantajul mărimii şi experienţei pe care le-ar fi putut avea Ahile. Şi dacă Ahile l-ar fi ucis pe Bean, nu era decât ceea ce merita Bean pentru că-l dezamăgise complet pe Ender Wiggin.

  Simţi patul scuturându-se. Nikolai sărise peste spaţiul dintre paturile de sus.

  — E-n regulă, murmură Nikolai, atingând umărul lui Bean.

  Bean se rostogoli pe spate ca să-l privească pe Nikolai.

  — Oh, zise Nikolai, credeam că plângi.

  — Ender a câştigat, spuse Bean. De ce-aş plânge?

  l8

  PRIETENUL

  — Moartea băiatului nu a fost necesară.

  — Moartea băiatului nu a putut fi prevăzută.

  — Dar ar fi putut fi.

  — Întotdeauna poţi prevedea lucruri care s-au întâmplat deja. La urma urmelor, sunt copii. Nu am anticipat un asemenea nivel al violenţei.

  — Nu vă cred. Cred că exact la un asemenea nivel al violenţei vă aşteptaţi. Aţi pus asta la cale. O consideraţi un experiment reuşit.

  — Nu-ţi pot controla părerile. Pot doar să nu fiu de acord cu ele.

  — Ender Wiggin e pregătit să fie transferat la Şcoala de Comandă. Ăsta este raportul meu.

  — Am un raport distinct de la Dap, profesorul desemnat să-! urmărească cel mai îndeaproape. Şi acel raport pentru care nu vor exista sancţiuni împotriva căpitanului Dap – îmi spune că Andrew Wiggin este, nepotrivit pentru serviciul militar din punct de vedere psihologic.

  — Dacă este, ceea ce mă îndoiesc, este numai temporar.

  — Cât timp crezi că avem? Nu, colonele Graff, pentru moment suntem nevoiţi să considerăm acţiunile tale în privinţa lui Wiggin drept un eşec, iar pe băiat terminat nu numai pentru scopurile noastre, dar şi, probabil, pentru oricare altele. Deci, dacă asta se poate face fără alte crime, vreau ca celălalt să fie promovat. îl vreau la Şcoala de Comandă cât mai repede posibil, dacă nu imediat,

  — Foarte bine, domnule. Deşi trebuie să vă spun că eu consider că Bean nu prezintă încredere.

  — De ce, pentru că încă nu l-ai transformat într-un ucigaş!

  — Pentru că nu e uman, domnule.

  — Diferenţa genetică e în cadrul variaţiilor obişnuite.

  — Este fabricat artificial, iar cel care l-a fabricat e un criminal, ca să nu mai vorbim că e un nebun cu acte-n regulă

  — Aş putea considera un pericol dacă tatăl lui ar fi un criminal. Sau mama lui. Dar doctorul lui? Băiatul e exact ceea ce ne trebuie, şi trebuie şi-l obţinem cât putem de repede.

  — E imprevizibil,

  — Şi Wiggin nu e?

  — E mai puţin imprevizibil, domnule.

  — Un răspuns foarte grijuliu, având în vedere ca tocmai ai insistat că crima de azi nu putea fi prevăzută

  — Nu a fost crimă, domnule!

  — Atunci, moartea.

  — Temperamentul lui Wiggin e cunoscut, domnule, al lui Bean nu.

  — Am raportul lui Dimak – pentru care, iarăşi nu va fi…

  — Pedepsit, ştiu, domnule,

  — Comportarea lui Bean în timpul acestor evenimente a fost exemplară.

  — Atunci, raportul căpitanului Dimak e incomplet. Nu v-a informat că e posibil ca Bean şi fi fost cel care l-a provocat pe Bonzo la violenţa, încălcând securitatea şi informându-l că armata lui Ender e compusă din elevi excepţionali?

  — Ăsta-i fost un act cu consecinţe imprevizibile.

  — Bean acţiona pentru a-şi salva propria viaţă, şi făcând asta a mutat pericolul pe umerii lui Ender Wiggin. Că mai târziu a încercat să micşoreze pericolul nu schimbă faptul că atunci când Bean e pus sub presiune se transformă într-un trădător.

  — Dur limbaj!

  — Asta o spune um om care tocmai a numit un act evident de autoapărare „crimă”?

  — Ajunge! Eşti eliberat din poziţia de comandant al Şcolii de Luptă pe durata aşa-zisei odihne şi recuperări a lui Ender Wiggin. Dacă Wiggin îşi revine suficient pentru a merge la Şcoala de Comandă, poţi veni cu el ca să continui să influenţezi educaţia copiilor pe care îi aducem aici. Dacă nu, poţi aştepta Curtea Marţială pe Pământ.

  — Când sunt eliberat efectiv?

  — Când te urci în navetă cu Wiggin. Maiorul Anderson va rămâne comandant activ.

  — Foarte bine, domnule. Wiggin se va întoarce la pregătire, domnule.

  — Dacă o să-l mai vrem.

  — Când o să vă reveniţi din spaima pe care am simţit-o cu toţii la nefericita moarte a lui Madrid, o să vă daţi seama că am dreptate, că Ender e singurul candidat viabil, acum mai mult decât oricând.

  — Îţi îngădui acest pariu. Şi, dacă vei avea dreptate, îşi urez baftă în munca cu Wiggin. Eşti liber.

  Ender mai avea încă prosopul când intră în dormitor. Bean îl văzu stând în uşă, cu un rictus chinuit pe faţă, şi se gândi: ştie că Bonzo e mort, şi asta îl ucide.

  — Salut, Ender, zise Supă Fierbinte, care stătea lângă uşă împreună cu ceilalţi şefi de pluton.

  — Avem antrenament în seara asta? întrebă unul dintre soldaţii mai tineri.

  Ender îi dădu lui Supă Fierbinte o bucată de hârtie.

  — Cred că asta înseamnă nu, şopti Nikolai. Supă Fierbinte o citi.

  — Nenorociţii! Două deodată? Tom Nebunul privi peste umărul lui.

  — O să se-mpiedice între ei, zise Bean.

  Ce-l înspăimânta mai mult la profesori nu era stupiditatea ideii de a combina armatele, un joc a cărui ineficacitate fusese dovedită în mod repetat de istorie, ci mai degrabă mentalitatea din-nou-pe-cai care îi făcea să-l preseze fi mai mult pe Ender, în special de data asta. Nu puteau vedea cât rău îi fac? Scopul lor era să-l pregătească sau să-l distrugă? Pentru că era pregătit de mult timp. Ar fi trebuit să fie promovat de la Şcoala de Luptă săptămâna trecută. Şi acum îi dau încă o luptă, una complet lipsită de sens, când e deja dincolo de limita disperării?

  — Trebuie să mă schimb, zise Ender. Adunaţi-i şi pregătiţi-i. Ne-ntâlnim acolo, la poartă.

  Bean simţi în vocea lui o totală lipsă de interes. Nu, ceva mai adânc decât atât. Ender nu voia să câştige această luptă.

  Ender se întoarse să plece. Văzură toţi sângele de pe cap, de pe umeri, de pe spate. Plecă.

  Ignorară cu toţii sângele. Aşa trebuia.

  — Două armate de căcat! strigă Tom Nebunul. O să-i facem arşice!

  Părea a fi consensul general atunci când îşi îmbrăcară uniformele.

  Bean înghesui bobina de monofilar la brâul costumului de luptă. Dacă Ender avea nevoie de un truc, acum era momentul, când nu-l mai interesa să câştige.

  După cum promisese, Ender li se alătură înainte ca poarta să se deschidă – doar cu puţin înainte. Trecu pe coridorul unde soldaţii erau aliniaţi, privindu-l cu dragoste, cu respect, cu încredere. Cu excepţia lui Bean, care îl privea îndurerat. Ender Wiggin nu era un titan. Era perfect normal, iar povara lui titanică era prea mare pentru el. Şi totuşi o purta. Până acum.

  Poarta deveni transparentă.

  Exact în faţa porţii erau patru stele unite între ele, blocându-le complet vederea în sala de luptă. Ender va trebui să-şi desfăşoare forţele orbeşte. Din câte ştia, adversarul intrase în sală cu cincisprezece minute în urmă. După cum bănuia, erau plasaţi aşa cum îşi plasase şi Bonzo armata, doar că de data asta era suficient ca poarta să fie înconjurată de soldaţi inamici.

  Dar Ender nu spuse nimic. Stătea doar, privind bariera.

  Bean se aşteptase întrucâtva la asta. Era gata. Ceea ce făcu nu fu atât de evident – înainta doar până la poartă în dreptul lui Ender. Dar ştia că de atât era nevoie. Să-i amintească.

  — Bean, rosti Ender. Ia-ţi băieţii şi spune-mi ce-i dincolo de stele.

  — Da, domnule.

  Scoase bobina de monofilar de la brâu, şi împreună cu cei cinci soldaţi ai lui sări scurt de la poartă pe stea. Imediat poarta prin care tocmai trecuse deveni plafonul, iar steaua, podea. Bean îşi legă monofilarul de talie în timp ce băieţii dcsfăşurară cablul, formând colaci slabi pe stea. Când ajunseră la o treime, Bean spuse că era suficient. Bănuia că cele patru stele erau de fapt opt, formând un cub perfect. Dacă se înşela, va avea prea mult cablu şi se va lovi de plafon în loc să treacă în spatele stelei. Se puteau întâmpla lucruri şi mai rele.

  Se lăsă să alunece pe muchia stelei. Avusese dreptate, era un cub. În încăpere era prea întuneric ca să vadă ce fac celelalte armate, dar se părea că fac manevre. Aparent, nu se dăduse startul. Îi raportă repede lui Ducheval, care îi raportă lui Ender în timp ce Bean îşi făcea cascadoria. Fără îndoială, Ender trebuia să înceapă imediat să-şi aducă armata, înainte de pornirea cronometrului.

  Bean se aruncă în jos de pe plafon. Deasupra, plutonul lui ţinea bine de celălalt capăt al monofilarului, asigurându-se că se desfăşoară corect şi se opreşte brusc.

  Bean nu se bucură de lovitura din stomac când cablul se tensiona, dar simţi un fel de excitaţie când viteza crescu odată cu schimbarea bruscă a direcţiei spre sud. Putea să vadă focurile îndepărtate ale inamicilor care trăgeau în el. Trăgeau doar soldaţii dintr-o jumătate a zonei inamice.

  Când monofilarul atinse următoarea muchie a cubului viteza crescu din nou, şi acum se îndrepta în sus într-un arc care, pe moment, păru că o să răzuiască plafonul. Apoi veni ultima muchie, şi el o zbughi în spatele stelei, unde fu prins cu dexteritate de plutonul său. Bean mişcă braţele şi picioarele ca să arate că nu păţise nimic în timpul manevrei. Putea doar să ghicească ce gândea inamicul despre mişcările sale magice în plin aer. Important era că Ender nu intrase pe poartă. Timpul alocat probabil se scursese.

  Ender trecu singur prin poartă. Bean raportă cât putu de repede.

  — E semiîntuneric, dar destulă lumină ca să putem fi depistaţi uşor după fosforescenţa costumelor. Cum nu se poate mai rău. De la stele şi până la poarta lor nu-i nici un obstacol. În dreptul porţii lor, au un pătrat din opt stele.

  N-am văzut pe nimeni, în afara celor care spionau din spatele stelelor. Stau acolo şi ne aşteaptă.

  Din depărtare, auzeau adversarii care începuseră să strige.

  — Hei! Ne e foame, veniţi să ne daţi papa! Aveţi funduri late! Funduri de Dragoni!

  Bean îşi continuă raportul, dar habar n-avea dacă Ender îl ascultă.

  — Au tras în mine doar dintr-o jumătate din spaţiul lor. Asta înseamnă că cei doi comandanţi nu s-au pus de acord, şi niciunul dintre ei nu are comanda supremă.

  — Într-un război adevărat, spuse Ender, orice comandant cu o fărâmă de creier s-ar retrage ca să-şi salveze armata.

  — Ce dracu'! făcu Bean. E doar un joc.

  — A încetat să mai fie un joc atunci când au încălcat regulile.

  Asta nu e bine, gândi Bean. Cât timp mai aveau ca să-şi aducă armata pe poartă?

  — Atunci, încalcă-le şi tu.

  Îl privi în ochi pe Ender, cerându-i să se trezească, să fie atent, să acţioneze.

  Expresia amorţită dispăru de pe faţa lui Ender. Rânji. Se simţi teribil de bine văzând asta.

  — OK. De ce nu? Ia să vedem cum reacţionează în faţa unei formaţiuni.

  Ender începu să-şi cheme restul armatei să treacă prin poartă. Urmau să se înghesuie pe stea, dar nu aveau de ales.

  După cum se dovedi, planul lui Ender era să folosească o altă idee stupidă de-a lui Bean, pe care îl văzuse exersând-o. Un scut din soldaţi îngheţaţi, controlat de oamenii lui Bean, care rămâneau neîngheţaţi în spatele lor. După ce-i spuse lui Bean ce voia să facă, Ender se alătură formaţiei ca un soldat de rând şi-l lăsă pe Bean să se ocupe de organizare.

  — E show-ul tău, spuse.

  Bean nu se aşteptase ca Ender să facă aşa ceva, dar avea întrucâtva sens. Ender nu voia să ia parte la această luptă; rămânând doar o parte a scutului de soldaţi îngheţaţi, împins în bătălie de altcineva, era cel mai aproape de starea de somnolenţă.

  Bean se apucă imediat de lucru, construind scutul din patru părţi, fiecare din câte un pluton. Plutoanele A, B şi C aliniară câte patru şi trei băieţi, având braţele împletite cu ale celor de lângă ei, cei trei din rândul superior se prinseră cu degetele de la picioare sub braţele celor de dedesubt. Când toţi fură bine fixaţi, Bean şi plutonul său îi îngheţară. Apoi fiecare dintre oamenii lui Bean apucară câte una din secţiunile scutului şi, având grijă să se mişte încet astfel ca inerţia să nu scoată scutul de sub controlul lor, se ridicară de pe stea şi manevrară uşor până sub ea. Apoi îi reuniră într-un singur scut, echipa lui Bean constituind legăturile.

  — Când aţi pregătit asta? întrebă Basculă, şeful plutonului E.

  — N-am mai făcut asta niciodată, răspunse Bean încrezător. Am făcut salturi şi conexiuni cu scuturi dintr-un om, dar şapte oameni de fiecare? E ceva nou şi pentru noi.

  Basculă râse.

  — Iar Ender face parte din scut ca toţi ceilalţi. Asta înseamnă încredere, Bean, băiatule.

  Înseamnă disperare, gândi Bean. Dar nu simţi nevoia să spună asta cu voce tare.

  Când fu gata, plutonul E îşi ocupă poziţia în spatele scutului şi, la comanda lui Bean, împinse cât putu de tare.

  Scutul pluti în jos spre poarta adversă cu viteză destul de mare. Focul inamic, deşi intens, lovi numai soldaţii deja îngheţaţi din faţă. Plutonul E şi echipa lui Bean continuară să se mişte, foarte uşor, dar suficient ca vreo rază rătăcită să nu-i poată îngheţa. Şi reuşiră chiar să răspundă focului, lovind câţiva soldaţi inamici şi forţându-i să stea adăpostiţi.

  Când Bean considera că erau cât puteau de departe înainte ca Grifonii sau Tigrii să lanseze un atac, ordonă echipei sale să se împrăştie, făcând ca cele patru secţiuni ale scutului să se separe şi ele îndreptându-se acum spre colţurile stelei după care erau adunaţi Grifonii şi Tigrii. Plutonul E se repezi cu scuturile, trăgând nebuneşte, încercând să compenseze faptul că erau depăşiţi numeric.

  Numărând până la trei, cei patru membri ai echipei lui Bean care plecaseră cu fiecare scut se lansară din nou, de data asta în jos şi spre centru, astfel încât să li se poată alătura lui Bean şi Ducheval, cu un impuls care să-i ducă direct spre poarta inamică.

  Îşi păstrară trupurile rigide, fară să tragă, şi tactica funcţiona. Erau toţi mici; se aflau evident în derivă, mişcându-se fără vreun scop precis; inamicul îi considera soldaţi îngheţaţi sau nici nu-i observa. Câţiva fură atinşi parţial de raze rătăcite, dar nici atunci nu se mişcară, şi inamicul îi ignoră în curând.

  Când ajunseră la poarta inamica, încet, fără să rostească vreun cuvânt, Bean plasă patru dintre ei cu căştile în colţurile porţii. Apăsară, ca în ritualul încheierii jocului, iar Bean îl împinse pe Ducheval, trimiţându-l prin poartă în timp ce el ricoşa din nou în sus.

  Luminile din sala de luptă se aprinseră. Armele încetară să funcţioneze. Lupta se încheiase.

  Grifonilor şi Tigrilor le trebuiră câteva momente ca să înţeleagă ce se întâmplase. Dragonilor le rămăseseră doar câţiva soldaţi care nu erau îngheţaţi sau scoşi din luptă, în timp ce majoritatea lor erau nevătămaţi, întrucât aplicaseră strategii defensive. Bean ştia că dacă vreunul dintre ei ar fi fost agresiv, strategia lui Ender nu ar fi funcţionat. Dar văzându-l pe Bean zburând în jurul stelei, făcând imposibilul, şi apoi privind ciudatul scut apropiindu-se încet, fuseseră intimidaţi şi rămăseseră inactivi. Legenda lui Ender era atât de puternică, încât nu îndrăzniseră să-şi angajeze forţele de teamă să nu cadă în capcană. Doar că… aceasta era capcana.

  Maiorul Anderson intră pe uşa profesorilor.

  — Ender! strigă.

  Ender era îngheţat; putu răspunde doar mormăind puternic printre fălcile înţepenite. Un sunet pe care comandanţii învingători rareori trebuiau să-l facă.

  Folosind cârligul, Anderson pluti până la Ender şi-l dezgheţă. Bean se afla la distanţă de o jumătate de sală, dar putu auzi cuvintele lui Ender, atât de clar vorbea, atât de linişte era.

  — V-am învins din nou, domnule.

  Membrii echipei lui Bean îşi întoarseră ochii spre el, evident întrebându-se dacă nu era supărat că Ender îşi asuma o victorie care fusese concepută şi executată în întregime de Bean. Dar Bean înţelegea ce spusese Ender. Nu vorbea despre victoria asupra Armatelor Grifon şi Tigru. Vorbea despre o victorie asupra profesorilor. Iar această victorie fusese decizia de a-i încredinţa armata lui Bean şi de a sta deoparte. Dacă credeau că îl supusescră pe Ender testului suprem, punându-l să lupte cu două armate imediat după lupta personală pentru supravieţuire din baie, atunci îi învinsese – evitase testul.

  Şi Anderson ştia la ce se referea Ender.

  — Prostii, Ender, zise Anderson. Vorbea încet, dar în sală era atât de linişte, încât şi cuvintele lui puteau fi auzite. Te-ai luptat cu Grifonii şi cu Tigrii.

  — Cât de prost mă credeţi? zise Ender.

  Chiar aşa, îşi spuse Bean în sinea lui. Anderson se adresă întregului grup.

  — După această manevră, regulamentul se modifică. Pentru a deschide poarta, e necesar ca toţi soldaţii inamicului să fie scoşi din luptă sau îngheţaţi.

  — Reguli? murmură Ducheval intrând prin poartă. Bean rânji la el.

  — Oricum, nu ţinea decât prima dată, zise Ender.

  Anderson îi întinse cârligul lui Ender. în loc să-şi dezgheţe soldaţii unul câte unul, şi abia apoi să dezgheţe duşmanii, Ender comandă ca toţi să fie dezgheţaţi deodată, apoi îi dădu înapoi cârligul lui Anderson, care îl luă şi se îndepărtă de centrul sălii, unde aveau loc de obicei ritualurile sfârşitului de joc.

  — Hei, strigă Ender. Ce va fi data viitoare? Armata mea într-o cuşcă, fără arme, împotriva tuturor armatelor din şcoală? Ce-ar fi să egalăm puţin şansele?

  Atât de mulţi soldaţi îşi murmurară acordul, încât se auzi tare, şi nu din direcţia Armatei Dragon. Dar Anderson păru să nu le dea atenţie.

  William Bee din Armata Grifon spuse ceea ce gândeau cu toţii.

  — Ender, dacă tu eşti de cealaltă parte, şansele n-o să fie egale indiferent care ar fi condiţiile.

  Armatele aprobară zgomotos, mulţi soldaţi râseră, iar Talo Momoe, pentru a nu fi surclasat de Bee, începu să bată ritmic din palme.

  — Ender Wiggin! strigă. Ceilalţi băieţi preluară ovaţiile.

  Dar Bean ştia adevărul – ştia, de fapt, ceea ce ştia Ender. Că indiferent cât de bun ar fi un comandant, cât de talentat, indiferent cât de pregătită ar fi armata lui şi de buni locotenenţii, indiferent cât de curajoasă şi înflăcărată lupta, victoria este aproape întotdeauna de partea celui care provoacă cele mai mari pagube. Uneori David îl învinge pe Goliat, şi oamenii nu uită asta. Dar deja există o mulţime de omuleţi pe care Goliat i-a făcut una cu pământul. Nimeni nu cântă cântece despre aceste lupte, pentru că ştiu că acesta este rezultatul cel mai probabil. Nu, este rezultatul inevitabil, cu excepţia miracolelor.

  Gândacii nu ştiu şi nu le pasă cât e de legendar comandantul Ender în ochii oamenilor lui. Navele oamenilor nu au trucuri magice ca monofilarul lui Bean cu care să-i zăpăcească pe Gândaci, cu care să-i scoată din ritm. Ender ştia asta. Ce-ar fi fost dacă David nu ar fi avut o praştie, o mână de pietre şi timpul să le arunce? La ce ar fi folosit atunci ţintirea lui excelentă?

  Da, era bine, era corect ca soldaţii tuturor celor trei armate să-l aclame pe Ender, să-i scandeze numele în timp ce el plutea spre poarta inamică, unde îl aşteptau Bean şi echipa lui. Dar în final asta nu însemna nimic, doar că toată lumea şi-ar fi pus prea multe speranţe în talentul lui Ender. Ar fi făcut şi mai grea povara lui Ender.

  Dacă aş putea aş prelua o parte din ea, îşi spuse Bean în sinea lui. Ca astăzi, poţi să mi-o dai mie şi eu o să te ajut, dacă pot. Nu trebuie să faci asta singur.

  Dar chiar în timp ce gândea aşa, Bean ştiu că nu e adevărat. Dacă acest lucru putea fi făcut, Ender era cel care va trebui s-o facă. Toate acele luni în care Bean refuzase să-l vadă pe Ender, se ascunsese de el, fuseseră din cauză că nu putea înfrunta faptul că Ender era ceea ce Bean îşi dorise întotdeauna să fie – genul de persoană în care îţi poţi pune toate speranţele, care poate să-ţi aline toate temerile, şi care nu te părăseşte, nu te trădează.

  Vreau să fiu băiatul care eşti tu, gândi Bean. Dar nu vreau să trec prin ce ai trecut tu ca să ajungi aici.

  Şi apoi, în timp ce Ender trecea prin poartă, iar Bean îl urma, Bean îşi reaminti cum stătea la rând în spatele lui Poke, al Sergentului sau al lui Ahile pe străzile din Rotterdam, şi aproape îi veni să râdă când se gândi: nu vreau să trec nici prin ce a trebuit eu să trec ca să ajung aici.

  Afară pe coridor, Ender plecă fără să-şi mai aştepte soldaţii. Dar nu mergea repede, şi în curând ei îl prinseră din urmă, îl înconjurară, îl opriră doar prin entuziasmul lor. Numai tăcerea, pasivitatea lui îi opriră să-şi dea frâu liber emoţiei.

  — Diseară avem antrenament? întrebă Tom Nebunul. Ender clătină din cap.

  — Mâine dimineaţă? -Nu.

  — Atunci când?

  — Niciodată, în ceea ce mă priveşte.

  Nu auziseră toţi, dar cei care auziră începură să murmure.

  — Hei, asta nu-i cinstit, zise un soldat din plutonul B. Nu-i vina noastră că profesorii strică jocul. Nu poţi renunţa să ne-nveţi pentru că…

  Ender izbi cu palma de perete şi strigă:

  — Nu-mi mai pasă de joc!

  Se uită la ceilalţi soldaţi, le întâlni privirile, refuzând să se prefacă că nu au auzit.

  — Înţelegeţi? Apoi şopti: Jocul s-a terminat. Se îndepărtă.

  Unii băieţi vrură să-l urmeze, făcură câţiva paşi. Dar Supă Fierbinte îi apucă pe vreo doi de gulerele costumelor şi le spuse:

  — Lăsaţi-l în pace. Nu vedeţi că vrea sa fie singur? Bineînţeles că vrea să fie singur, gândi Bean. Astăzi a ucis un copil, şi chiar dacă nu cunoaşte finalul, ştie care a fost miza. Profesorii au vrut să-l lase să înfrunte moartea fără nici un ajutor. De ce te-ai mai juca cu ei? Bravo ţie, Ender.

  Dar nu şi nouă, tu nu eşti tatăl nostru sau ceva de genul ăsta. Eşti mai mult ca un frate, iar treaba cu fraţii e să facă cu rândul de pază. Câteodată trebuie să stai jos şi să fii fratele păzit.

  Molo Musca îl conduse înapoi în dormitor. Bean îl urmă, dorind să fi putut merge cu Ender, să-i vorbească, să-l asigure că e perfect de acord cu el, că înţelege. Dar ar fi fost patetic, îşi dădu seama Bean. De ce i-ar păsa lui Ender dacă îl înţeleg sau nu? Sunt doar un copil, doar unul din armata lui. Mă cunoaşte, ştie cum să mă folosească, dar ce-i pasă dacă eu îl cunosc pe el?

  Bean se urcă în pat şi găsi un bilet.

  TRANSFER – BEAN – ARMATA IEPURE COMANDANT.

  Era armata lui Cârn Carby. Cârn fusese înlăturat de la comandă? Era un tip de treabă – nu un mare comandant, dar de ce nu putuseră aştepta până la absolvire?

  Pentru că s-a terminat cu şcoala asta, de-aia. Avansează pe oricine consideră că ar avea nevoie de experienţă la comandă, şi acordă certificatul de absolvire altor elevi ca să le facă loc. Poate că am Armata Iepure, dar pariez că nu pentru mult timp, Scoase pupitrul, vrând să se înregistreze ca Graff şi să verifice dosarele. Să afle ce se întâmpla cu fiecare. Dar utilizatorul Graff nu funcţiona. Se pare că nu mai consideraseră util să-i permită lui Bean accesul în interior.

  Din spatele camerei se auzea gălăgia băieţilor mari. Bean auzi vocea lui Tom Nebunul ridicându-se deasupra celorlalţi.

  — Vrei să spui că eu ar trebui să descopăr cum să bat Armata Dragon?

  Cuvintele ajunseră până în faţă. Şefii de plutoane şi secunzii primiseră toţi ordine de transfer. Fiecăruia dintre ei i se dăduse comanda unei armate. Dragonii erau împrăştiaţi.

  După un minut de haos, Molo Musca îi conduse pe ceilalţi şefi de plutoane printre paturi, spre uşă. Desigur – trebuiau să-i spună lui Ender ce-i făceau acum profesorii.

  Dar spre surprinderea lui Bean, Musca se opri la patul lui şi-şi ridică privirea spre el, apoi se uită la ceilalţi şefi de plutoane din spatele iui.

  — Bean, cineva trebuie să-i spună lui Ender. Bean aprobă din cap.

  — Ne-am gândit… fiindcă eşti prietenul lui… Bean nu lăsă să i se citească nimic pe faţă, dar era uluit.

  Eu? Prietenul lui Ender? Nu mai mult decât altcineva din această cameră.

  Apoi îşi dădu seama. În cadrul armatei, Ender avea dragostea şi admiraţia tuturor. Şi toţi ştiau că Ender are încredere în ei. Dar numai Bean fusese confidentul lui, când Ender îi dăduse echipa specială. Iar când Ender nu mai voise să joace, lui Bean îi încredinţase armata. Bean era cel mai apropiat de a-i fi prieten de când Ender primise comanda Dragonilor.

  Bean privi spre Nikolai, care zâmbi cu toată gura. Nikolai îl salută şi mimă cu buzele cuvântul „comandant”, Bean îi răspunse la salut, dar nu putu zâmbi, ştiind ce însemna asta pentru Ender. Dădu din cap către Molo Musca, apoi coborî din pat şi ieşi pe uşă.

  Nu se duse direct la camera lui Ender, ci la Cârn Carby. Nu-i răspunse nimeni. Se îndreptă spre dormitorul Iepurilor şi bătu la uşă.

  — Unde e Cârn? întrebă.

  — A absolvit, spuse Itu, şeful plutonului A al Iepurilor. A aflat acum o jumătate de oră.

  — Aveam luptă.

  — Ştiu – cu două armate deodată. Aţi câştigat, aşa-i? Bean aprobă din cap.

  — Pariez că nu numai Cârn a absolvit mai devreme.

  — Mulţi comandanţi, spuse Itu. Mai mult de jumătate.

  — Inclusiv Bonzo Madrid? Adică, a absolvit şi el?

  — Asta spune nota oficială. Itu ridică din umeri: Toată lumea ştie ce înseamnă asta: Bonzo probabil a fost îngheţat. Adică, nici măcar nu au afişat unde e trimis. Doar „Cartagena”. Oraşul lui natal. Nu-nseamnă asta că e îngheţat? Dar profesorii pot să spună cum vor.

  — Pariez că în total au absolvit nouă, zise Bean. Aşa-i?

  — Aha, făcu Itu. Nouă. Ştii tu ceva?

  — Veşti proaste, cred, spuse Bean. Îi arătă lui Itu ordinul de transfer.

  — Sânta merda, zise Itu.

  Apoi salută. Nu cu sarcasm, dar nici entuziast.

  — Vrei să le spui tu celorlalţi? Dă-le o şansă să se obişnuiască cu ideea înainte de a mă prezenta cu adevărat. Trebuie să vorbesc cu Ender. Poate că ştie deja că i s-au luat toţi liderii şi li s-au dat armate. Dar dacă nu ştie, trebuie să-i spun.

  — Toţi şefii de plutoane Dragoni?

  — Şi toţi secunzii.

  Se gândi să spună: „îmi pare rău. Iepurilor, că v-aţi ales cu mine”. Dar Ender n-ar fi spus niciodată ceva care să-l minimalizeze. Iar dacă Bean urma să fie comandant, nu putea începe cu scuze.

  — Cârn Carby cred că v-a organizat bine, zise Bean, deci nu mă aştept să schimb vreun şef de pluton în prima săptămână, oricum până văd cum merg lucrurile cu adevărat şi hotărăsc în ce formă suntem pentru viitoarele bătălii, pe care o să începem să le avem, căci cei mai mulţi comandanţi sunt puştii antrenaţi la Dragoni. Itu înţelese imediat.

  — La naiba, o să fie ciudat, nu-i aşa? Ender v-a antrenat pe voi toţi, iar acum o să vă luptaţi între voi.

  — Un lucru e sigur, zise Bean. Nu am de gând să transform Iepurii într-o copie a Dragonilor lui Ender. Nu suntem aceiaşi oameni şi nu ne luptăm cu aceiaşi adversari. Iepurii sunt o armată bună. Nu trebuie să copiem pe nimeni.

  Itu rânji.

  — Chiar dacă sunt doar prostii, domnule, sunt prostii de primă mână. O să transmit mai departe.

  Salută. Bean răspunse salutului. Apoi alergă spre camera lui Ender.

  Salteaua, păturile şi perna lui Ender fuseseră aruncate pe coridor. Pe moment, Bean se întrebă de ce. Apoi văzu că aşternuturile şi salteaua erau încă umede şi pline de sânge. Apă de la duşul lui Ender. Sânge de la faţa lui Bonzo. Probabil că Ender nu le voia în cameră.

  Bean bătu la uşă.

  — Pleacă, zise Ender încet.

  Bean bătu din nou. Şi din nou.

  — Intră, zise Ender.

  Bean puse palma pe scannerul uşii.

  — Pleacă, Bean.

  Bean dădu din cap. Înţelegea sentimentul. Dar trebuia să-şi transmită mesajul. Aşa că-şi coborî privirea şi aşteptă ca Ender să-l întrebe ce vrea. Sau să ţipe la el. Orice voia Ender. Pentru că ceilalţi şefi de plutoane nu aveau dreptate. Bean nu avea nici o relaţie specială cu Ender. Nu în afara jocului.

  Ender nu spuse nimic. Şi continuă să nu spună nimic.

  Bean îşi ridică privirea din pământ şi-l văzu pe Ender studiindu-l. Fără furie. Doar… privea. Oare ce vede la mine, se întrebă Bean. Cât de bine mă cunoaşte? Ce crede despre mine? Cât valorez în ochii lui?

  Asta probabil Bean nu va şti niciodată. Şi venise aici cu alt scop. Era timpul să continue.

  Se apropie de Ender cu un pas. Întoarse mâna astfel ca ordinul de transfer să fie vizibil. Nu i-l întinse lui Ender, dar ştia că Ender îl va vedea.

  — Eşti transferat? întrebă Ender.

  Glasul îi suna plat. Ca şi cum s-ar fi aşteptat la asta.

  — La Armata Iepure, spuse Bean. Ender aprobă.

  — Cârn Carby e un tip bun. Sper c-o să-ţi recunoască valoarea.

  Cuvintele îl atinseră pe Bean ca o binecuvântare mult dorită. îşi înăbuşi emoţia care creştea în el. încă mai avea de transmis mesajul.

  — Cârn Carby a absolvit azi. A primit ordinul în timpul bătăliei noastre,

  — Bun, zise Ender. Şi acum cine-i comandantul Iepurilor?

  Nu părea prea interesat. Era de aşteptat o asemenea întrebare, aşa că o pusese.

  — Eu, zise Bean.

  Se simţea jenat; un zâmbet nepotriviţii înflori pe buze. Ender privi în tavan şi dădu din cap.

  — Bineînţeles. La urma urmei, n-ai decât cu patru ani sub vârsta regulamentară.

  — Nu-i de râs, zise Bean. Nu ştiu ce se întâmplă aici. Doar că sistemul pare să fi intrat în panică.

  — Toate schimbările din joc. Şi acum, asta. Nu sunt singurul avansat, să ştii. Au absolvit jumătate din comandanţi şi au promovat o mulţime dintre ai noştri să comande armatele lor.

  — Pe cine?

  Acum Ender părea interesat.

  — Se pare că… pe toţi şefii de plutoane şi toţi secunzii.

  — Sigur că da. Dacă au decis să-mi distrugă armata, mi-o decimează. Sunt foarte meticuloşi în tot ceea ce fac.

  — Tot tu o să-nvingi, Ender. O ştim cu toţii. Tom Nebunul a zis: „Adică trebuie să mă gândesc cum să-i bat pe Dragoni?” Toţi ştiu că eşti cel mai bun.

  Cuvintele i se păreau chiar şi lui goale. Ar fi vrut să-l încurajeze, dar era convins că Ender ştia mai bine. Continuă să se bâlbâie:

  — Nu te pot dărâma, indiferent ce-ar…

  — Au făcut-o deja.

  Ţi-ai distrus încrederea, voia Bean să-i spună. Nu e acelaşi lucru. Tu nu eşti înfrânt. Ei sunt înfrânţi. Dar tot ce îi ieşea pe gură erau cuvinte goale, fără vlagă.

  — Nu, Ender, nu te pot…

  — Nu-mi mai pasă de jocul lor, Bean, zise Ender. N-o să-l mai joc niciodată. S-a terminat cu antrenamentele. S-a terminat cu bătăliile. N-au decât să-şi lase bileţelele pe podea, eu nu mă mai duc. Am decis asta înainte de-a intra în sală azi. De aceea v-am pus să atacaţi poarta. Nu credeam că voi reuşi, dar nu-mi păsa. Voiam o ieşire spectaculoasă.

  Ştiu asta, gândi Bean. Crezi că n-am ştiut? Dacă e vorba de spectacol, categoric te pricepi.

  — Să-i fi văzut faţa lui William Bee. Pur şi simplu nu reuşea să priceapă cum a pierdut, deşi mai aveai numai şapte băieţi care-şi puteau mişca degetele de la picioare, iar el avea doar trei care n-o puteau face.

  — De ce să vreau să fi văzut faţa lui William Bee? rosti Ender. De ce să vreau să bat pe cineva?

  Bean simţi cum i se înroşeşte faţa de jenă. Spusese ceva nepotrivit. Doar că… nu ştia ce ar fi fost potrivit. Ceva care să-l facă pe Ender să se simtă mai bine. Ceva care să-l facă să înţeleagă cât de iubit şi respectat era.

  Numai că dragostea şi respectul erau o parte a poverii pe care o purta. Bean nu putea spune nimic care să nu-i îngreuneze viaţa lui Ender. Aşa că nu spuse nimic.

  Ender îşi presă palmele pe ochi.

  — Bean, azi i-am făcut râu lui Bonzo. L-am lovit rău de tot.

  Bineînţeles. Orice altceva nu însemna nimic. Ceea ce-l apăsa pe Ender era acea oribilă luptă din baie. Lupta pe care prietenii tăi, armata ta, nu au făcut nimic s-o prevină. Şi te îndurerează nu pericolul în care te-ai aflat, ci răul pe care l-ai făcut apărându-te.

  — O merita, zise Bean.

  Se cutremură la propriile lui cuvinte. Asta era cel mai bun lucru pe care-l putea găsi? Dar ce altceva ar fi putut spune? Nici o problemă, Ender. Bineînţeles, mie mi s-a părut că e mort, şi probabil sunt singurul puşti din şcoală care ştie cum arată morţii în realitate, dar… nu e nici o problemă! Nu trebuie să-ţi faci griji! O merita!

  — L-am lovit şi l-am pus jos, spuse Ender. Parcă era mort, aşa rămăsese. Şi tot l-am lovit în continuare.

  Deci ştia. Şi totuşi… nu ştia cu adevărat. Iar Bean nu avea de gând să-i spună. Erau momente în care prietenii trebuiau să fie absolut sinceri unul cu altul, dar acum nu era unul dintre ele.

  — Voiam doar să fiu sigur că n-o să-mi mai facă niciodată vreun râu.

  — N-o să-ţi facă, spuse Bean. L-au trimis acasă.

  — Deja?

  Bean îi povesti ceea ce spusese Itu. Tot timpul, avu impresia că Ender simţea că îi ascunde ceva. Cu siguranţă era imposibil să-l înşeli pe Ender Wiggin.

  — Mă bucur că l-au absolvit, zise Ender.

  Ce mai absolvire! O să-l îngroape, sau o să-l incinereze, sau orice se face acum cu cadavrele în Spania.

  Spania. Pablo de Noches, cel care îi salvase viaţa, venise din Spania. Iar acum un trup se întorcea acolo, un băiat care devenise un criminal în sufletul său, şi murise din cauza asta.

  Cred c-o iau razna, gândi Bean. Ce contează că şi Bonzo era spaniol şi Pablo de Noches era spaniol? Ce contează ce e fiecare?

  În timp ce aceste gânduri treceau prin mintea lui Bean, continua să se bâlbâie, încercând să vorbească de parcă n-ar fi ştiut nimic, încercând să-l reasigure pe Ender, dar ştiind că dacă Ender chiar ar fi crezut că el nu ştie nimic vorbele lui n-ar fi avut sens, iar dacă Ender şi-ar fi dat seama că Bean doar se preface ignorant, atunci cuvintele lui ar fi fost doar minciuni.

  — E adevărat c-a sărit cu toată gaşca pe tine? Bean ar fi vrut să fugă din cameră, atât era de neconvingător, chiar şi în propriii săi ochi.

  — Nu, răspunse Ender. Am fost doar el şi cu mine, A luptat cu onoare.

  Bean fu uşurat. Ender era atât de cufundat în sinea sa, încât nici măcar nu înregistrase ce spunea Bean, cât de fals era.

  — Eu n-am luptat cinstit, zise Ender. Am luptat ca să câştig.

  Da, aşa este, gândi Bean. Ai luptat în singurul fel în care merită să lupţi, singurul mod care are un rost.

  — Şi ai făcut-o! L-ai şutat de pe orbită.

  Era lucrul cel mai apropiat de adevăr pe care Bean reuşi să i-l spună.

  Cineva bătu la uşă. Apoi uşa se deschise, imediat, fără a mai aştepta un răspuns. Bean ştiu că e un profesor încă înainte să se întoarcă – Ender privea mult prea în sus pentru a fi un copil.

  Maiorul Anderson şi colonelul Graff.

  — Ender Wiggin, rosti Graff. Ender se ridică în picioare.

  — Da, domnule. Indiferenţa îî revenise în voce.

  — Comportamentul tău azi în sală a reprezentat un act de indisciplină care nu dorim să se repete.

  Bean nu putu să creadă cât era de stupid. După toate prin câte trecuse Ender – prin ce-l puseseră profesorii să treacă – mai trebuiau să se joace cu el de-a opresorii? Să-l facă să se simtă chiar şi acum complet singur? Tipii ăştia erau neînduplecaţi.

  Singurul răspuns al lui Ender fu un „Da, domnule” lipsit de viaţă. Dar Bean se săturase.

  — Sosise momentul să se spună unui profesor ce simţim noi despre ceea ce faceţi.

  Anderson şi Graff nu făcură nici măcar un semn că îl auziseră. În schimb, Anderson Îi întinse lui Ender o foaie de hârtie. Nu un ordin de transfer. Un set întreg de ordine. Ender era transferat în afara şcolii.

  — Absolvirea? întrebă Bean. Ender aprobă.

  — De ce-au întârziat atât? zise Bean. N-ai decât doi-trei ani sub vârsta minimă. Ai învăţat deja să umbli, să vorbeşti şi să te-mbraci singur. Ce le-a mai rămas să te-nveţe?

  Totul era o glumă penibilă. Chiar credeau că prostesc pe cineva? Îl dojeneşti pe Ender pentru insubordonare, dar apoi îl promovezi pentru că vine războiul şi nu ai prea mult timp ca să-l pregăteşti. El reprezintă speranţa ta de victorie, şi îl tratezi ca pe o murdărie pe care o răzuieşti de pe pantof.

  — Ştiu doar că jocul a luat sfârşit, zise Ender. Împături hârtia: Nu-i deloc devreme. Îmi pot anunţa armata?

  — Nu mai e timp, spuse Graff. Naveta pleacă peste douăzeci de minute. În plus, e preferabil să nu mai vorbeşti cu nimeni după primirea ordinului de transfer. E mai uşor aşa.

  — Pentru ei sau pentru voi? întrebă Ender.

  Se întoarse spre Bean şi-l apucă de mână. Pentru Bean era ca atingerea degetului lui Dumnezeu. Îi trimitea o lumină în suflet. Poate că sunt prietenul lui. Poate că are pentru mine măcar o mică parte din… sentimentele pe care le am eu pentru el.

  Apoi totul se termină. Ender îi dădu drumul mâinii. Se întoarse spre uşă.

  — Aşteaptă, zise Bean. Unde te duci? La Tactică? Navigaţie? Auxiliare?

  — La Şcoala de Comandă, răspunse Ender.

  — Pre-comandă?

  — Comandă. Ender ieşi pe uşă.

  Direct la Şcoala de Comandă. Şcoala de elită a cărei locaţie era secretă. Adulţii merg la Şcoala de Comandă, înseamnă că bătălia va avea loc foarte curând, dacă se sare peste lucrurile pe care se presupune că ar trebui învăţate la Tactică şi Pre-comandă.

  Îl apucă pe Graff de mânecă.

  — Dar nimeni n-ajunge la Şcoala de Comandă înainte de şaisprezece ani! spuse.

  Graff înlătură mâna lui Bean şi plecă. Dacă simţise sarcasmul lui Bean, nu lăsase să se vadă.

  Uşa se închise. Bean rămase singur în camera lui Ender.

  Se uită în jur. Fără Ender acolo, camera nu însemna nimic. Să fie acolo nu însemna nimic. Totuşi numai cu câteva zile în urmă, nici măcar o săptămână, Bean fusese acolo şi Ender îi spusese că în cele din urmă va avea un pluton.

  Dintr-un motiv oarecare lui Bean îi veni în minte momentul în care Poke îi întinsese şase alune. Atunci îi dăduse viaţa.

  Ender îi dăduse lui Bean viaţa? Era acelaşi lucru?

  Nu. Poke ii dăduse viaţa. Ender îi dăduse un sens.

  Când Ender era acolo, asta era cea mai importantă cameră din Şcoala de Luptă. Acum nu era cu nimic mai mult decât o debara.

  Bean se întoarse pe coridor în camera care fusese a lui Cârn Carby până astăzi. Până acum o oră. Puse palma pe scanner şi uşa se deschise. Fusese deja programată.

  Camera era goală. Nu era nimic în ea.

  Camera asta e a mea, gândi Bean.

  A mea, şi totuşi e goală.

  Simţi că-l copleşesc emoţii puternice. Ar trebui să fie entuziasmat, mândru că a obţinut comanda. Dar de fapt nu-i prea păsa de asta. După cum spunea Ender, jocul nu însemna nimic. Bean va face o treabă bună, dar motivul pentru care va avea respectul soldaţilor săi va fi pentru că va purta o parte din gloria lui Ender, un Napoleon pricăjit umblând în pantofii unui bărbat în timp ce latră ordine cu glas de copil. Drăgălaşul Caligula, „Cizmuliţă”, mândria armatei lui Germanicus. Dar şi când purta cizmele tatălui său, acestea rămâneau goale, iar Caligula ştia asta, şi nimic din ce-ar fi făcut n-ar fi putut schimba lucrurile. Oare asta era nebunia lui?

  Pe mine asta n-o să mă înnebunească, gândi Bean. Pentru că eu nu râvnesc la ceea ce are sau la ceea ce este Ender. E suficient că el este Ender Wiggin. Nu trebuie să fiu şi eu.

  Înţelese ce era acest sentiment care creştea în el, sufocându-l, aducându-i lacrimi în ochi, făcându-i faţa să-i ardă, forţând un suspin tăcut. îşi muşcă buzele, căutând ca durerea să-i alunge emoţia. Nu ajuta. Ender plecase.

  Acum că ştia ce simţea, se putea controla. Se întinse pe pat şi execută rutina de relaxare până când nevoia de a plânge trecu. Ender îi strânsese mâna ca să-şi ia rămas-bun. Ender spusese „Sper c-o să-ţi recunoască valoarea.” Lui Bean nu-i mai rămăsese nimic de dovedit, Va face tot ce va putea mai bine cu Armata Iepure pentru că poate cândva, în viitor, când Ender va fi pe puntea navei-amiral a flotei umane, Bean va avea vreun rol de jucat, vreo cale să-l ajute. Vreo şmecherie de care Ender va avea nevoie ca să-i zăpăcească pe Gândaci. Aşa că le va face profesorilor pe plac, îi va impresiona al naibii de mult, astfel încât ei să continue să-i deschidă uşile, până în zâua când o uşă se va deschide şi prietenul său Ender va fi de cealaltă parte a ei, iar el va putea fi din nou în armata lui Ender.

  l9

  REBELUL

  — Aducerea lui Ahile a fost ultima acţiune a lui Graff şi ştim ca a produs serioase îngrijorări De ce să nu jucăm măcar prudent şi să-l mutăm pe Ahile în altă armată?

  — Pentru Bean nu e în mod necesar o situaţie tip Bonzo Madrid.