— Da, Doamnă, căci când s-a vorbit în faţa regelui despre regele de Navarra, el s-a înfuriat şi a zis: „Oh! acela este amicul meu şi nu voiesc să i să întâmple vreo nenorocire, dar fiindcă este hughenot şi fiindcă nu ne putem încrede într-însul, trebuie să fie păzit ca prizonier”.

     — Şi pentru aceasta este el prizonier?

     — Aşteaptă, Doamnă, aşteaptă! continuă Miron. Dacă regele de Navarra va rămâne în Luvru, va scăpa de pumnalele asasinilor.

     — Dar dacă va fugi…

     — Atunci, va fi masacrat înainte de a ajunge la porţile Parisului.

     — Nu mai înţeleg, murmură Margareta.

     — Nu înţelegi, reluă Miron, fiindcă Majestatea Voastră nu s-a informat încă de geniul infernal al reginei-mame.

     — Dar, ce a mai inventat?

     — Ştii, Majestate, că regele de Navarra are în Paris patru oameni devotaţi până la moarte.

     Margareta tresări gândindu-se la Hogier de Lévis.

     — Unul se numeşte Noë, reluă Miron, celălalt Pibrac, şi ceilalţi doi, ce sunt încă juni, se numesc Lahire şi Hector.

     — Ei bine! murmură Margareta, îi cunosc, ce s-a întâmplat cu dânşii?

     — Trei sunt liberi şi unul este arestat.

     — Şi care este arestat?

     — Pibrac.

     Margareta avu un gest de durere.

     — Dar nu mai este, reluă Miron.

     — Cum?

     — Să vezi. Când regele a înnebunit şi regina-mamă a rămas cu toată puterea, cea dintâi grijă a ei a fost să aresteze pe Pibrac.

     — La asta mă aşteptam, murmură Margareta cu ironie.

     — Aşadar, pe Pibrac l-au condus la castelul de Vincennes şi, pe lângă dânsul, au dus şi pe un paj numit Gauthier, dar nu l-au ţinut mult, ci l-au lăsat să scape.

     — Dar, în ce scop?

     — În scopul că, Pibrac, văzându-se liber, va alerga la Noë şi la ceilalţi gentilomi gasconi, şi cu ei împreună, va lua pe regele de Navarra şi vor fugi, şi atunci se va executa uciderea lor.

     — Nu înţeleg, repetă regina de Navarra.

     — Ascultă, Doamnă, ascultă. Pibrac contează pe un vechi amic al său, un ofiţer de gardă, care i-a propus să-l scape pe regele de Navarra; dar acel ofiţer este un trădător, şi iată cum: El i-a dat o scară de frânghie prin care regele să poată ieşi din Luvru, şi astfel, să se creadă scăpat. Însă, în aparenţă numai.

     — Şi apoi?

     — Apoi, în spatele bisericii Saint-Germain, va găsi cai pentru dânsul şi pentru ai săi.

     — Pe urmă?

     — Pe urmă, Pibrac contează încă pe un ofiţer de gardă de la poarta Saint-Jacques, dar şi acela este un trădător, fiindcă îndată ce regele de Navarra şi ai săi vor ajunge la poarta Saint-Jacques, vor fi prinşi între două focuri de archebuze.

     — Oh! strigă Margareta, aceasta nu se va întâmpla, eu îl voi scăpa! mă duc să-l văd pe rege şi îi voi spune tot.

     — Nu este nevoie să vezi pe rege.

     — Atunci pe cine?

     — Pe regele de Navarra; şi să-l opreşti de a ieşi din Luvru.

     Apoi Miron se uită la pendula din colţul laboratorului şi, văzând că ea arăta nouă ore, reluă:

     — Sunt nouă ore, doamnă, grăbeşte-te!

     — Dar regele de Navarra este prizonier?

     — Da, Doamnă.

     — Atunci dar, cum să ajung la dânsul?

     — Cunosc eu un drum, răspunse Miron cu un surâs misterios.

     — Ah! care?

     — Apartamentul Majestăţii Voastre comunică cu acela al regelui de Navarra, nu este aşa?

     — Da, aşa este.

     — Dar între apartamentul Majestăţii Voastre şi acela al lui Pibrac, nu există un pasaj secret?

     — Da, există.

     — Ei bine, când Pibrac a fost trimes la Vincennes, camera sa a rămas liberă.

     — Foarte bine! Dar cum să ajung la acea cameră?

     — Prin coridorul din aripa stângă.

     — Dar dacă vom întâlni pe cineva?

     — Nu cred. Luvru nu mai e păzit decât de gărzi şi de germani.

     — Ah! murmură Margareta emoţionată, dacă se va vedea că regele de Navarra nu fuge, poate că va fi atacat la dânsul.

     — Ei bine! amicii săi îl vor apăra.

     — Şi eu îi voi face pavăză din corpul meu, exclamă tânăra femeie cu entuziasm.

     Apoi, cugetând la Raoul şi Hogier, adăugă:

     — Am încă două spade bune să-i dau.

     Atunci ea se aplecă pe fereastra care da în curte, unde Raoul şi Hogier vorbeau cu un lăncer, şi Nancy glumea cu un călăreţ, şi totdeodată ea chemă:

     — Nancy! Nancy!

     Nancy atunci, înţelegând că regina de Navarra avea nevoie de dânsa, observă mai întâi fereastra la care ea se arătase şi, asigurându-se că era de la camera lui Miron, alergă îndată acolo şi, intrând înăuntru, zise:

     — Ah! Doamnă, în zece minute am aflat o mulţime de lucruri.

     — Cam ce lucruri?

     — Că masacrul se va face în noaptea acesta, că lăncerii au solda îndoită şi că toţi burghezii sunt înarmaţi.

     — Ştiu toate acestea.

     — Deja?

     — Da. Du-te de-mi cheamă pe Raoul şi pe Hogier.

     Nancy coborî tot aşa de repede precum urcase şi, după două minute, Raoul şi Hogier sosiră.

     — Amicii mei, le zise Margareta văzându-i intrând, trebuie să vă bateţi.

     — Când? întrebă Raoul.

     — În noaptea acesta.

     — Pentru regele de Navarra?

     — Da.

     — Ei bine! strigă pajul, uite spada mea, iese din teacă singură.

     Hogier nu scoase nici un cuvânt, dar ochii cu care privea pe Margareta păreau a spune:

     — Dacă voi muri… voi muri pentru regele meu pe care l-am trădat… dar voi muri iubindu-te.

     Atunci, Miron desfăcu din cui spada sa. Şi, îndreptându-şi talia cea înaltă şi boltită, zise cu mândrie.

     — Şi eu voi apăra pe tânărul meu rege contra celor ce îl urăsc!

     — Ah! strigă Margareta luându-i mâinile cu entuziasm, şi tu, bătrânul meu amic?

     — Doamnă, răspunse bătrânul într-ai cărui ochi se aprinseseră nişte raze tinereşti, eu sunt devotatul regelui Franţei, întâi, că el este rege, a doua, că el este fiul regelui Henric al II-lea, care mă numea amicul său. Dar regina-mamă, care este o prinţesă italiancă a fost, este şi va fi pentru mine străină, deci, când este vorba de a apăra pe bărbatul fiicei regelui meu, inima mea nu se va îndoi.

     — Miron, amicul meu, îi zise Margareta, ai o inimă de înger.

     — Doamnă, recunoşti pe aceasta? o întrebă el, arătându-i spada ce o ţinea în mână.

     — Da, este aceea de la tatăl meu.

     — Ei bine!

     — Ei bine! nu vei fi tu care te vei servi cu dânsa, Miron, amicul meu.

     — Şi cine, atunci, Doamnă?

     — Regele de Navarra; ea îi va aduce noroc.

     Miron se înclină.

     — Ai dreptate, Doamnă, îi răspunse el, trebuie o mână nobilă şi un braţ tânăr a o susţine.

     Apoi, el îşi luă o altă spadă ce era asemenea atârnată în cui şi, ducându-se în faţa reginei, îi zise:

     — Acum să mergem!

     — Doamnă, murmură atunci Nancy încingând ea însăşi spada scumpului ei Raoul, dacă vom scăpa vii, nevătămaţi din această noapte îngrozitoare, ce vei face pentru servitorii Majestăţii Voastre?

     — Tu te vei căsători cu Raoul şi pe dânsul îl voi face purtător de stindard în garda regelui de Navarra…

     — Pe Jupiter! strigă atunci Raoul, sunt capabil să omor zece loreni în această noapte.

     — St! făcu Miron.

     Apoi deschise uşa ce da în coridorul din aripa stângă.

     Acel coridor era întunecos şi de obicei pustiu, iar atunci, la uşa apartamentului ocupat odinioară de Pibrac, se găsea un german de santinelă, şi Miron văzând asta, se înfurie şi, cu un aer mândru, strigă:

     — Loc! loc!

     — Nu drege! răspunse germanul nemişcându-se din loc.

     — Nu mă cunoşti pe mine? îl întrebă Miron.

     — Da. Eşti doctor regelui.

     — Atunci

     — Nu drege! repetă el, punându-se de-a curmezişul uşii.

     — De cine ţii tu? îl întrebă doctorul.

     — De duce Guise.

     Miron atunci cugetă că nu era nimic altceva de făcut decât de a se scăpa de dânsul, şi astfel, el, cu toată bătrâneţea lui, apucă pe călăreţ de gât şi, înainte ca acesta să ţipe şi să dea alarma, îi împlântă spada în piept.

     Germanul scoase numai o înjurătură şi muri îndată; iar Miron împinse cadavrul cu piciorul şi, deschizând uşa apartamentului lui Pibrac, zise:

     — Trecerea este liberă.

     Iată dar, cum Doamna Margareta ajunsese lângă regele de Navarra, tocmai în momentul când el refuza să fugă.

     Capitolul XXXIX.

     Pe când Lahire şi Hector se grăbiseră a veni lângă regele lor, se făcu un moment de tăcere printre persoanele care înconjurau pe Henric.

     În fine, Noë zise reginei:

     — Ah! Doamnă, Doamnă, e mai bine să fugă decât să rămână aici.

     — Să fugă, zise Margareta, atunci va găsi moartea.

     Şi privind pe Pibrac:

     — Dumneavoastră eraţi ieri la Vincennes?

     — Da, Doamnă.

     — Cum aţi scăpat?

     — Prin concursul lui Gauthier.

     Pibrac arătă atunci pe Gauthier.

     — Vorbeşte, zise Margareta celui din urmă.

     Nu se ştia încă unde voia să ajungă regina, dar ea avea un astfel de accent de autoritate, încât era cu neputinţă de a îndrăzni cineva s-o întrerupă.

     Şi cum Gauthier părea a se îndoi încă…

     — Dar vorbeşte! îi zise Margareta.

     Atunci Gauthier începu.

     — Un ofiţer de gărzi, care servea sub ordinile domnului de Pibrac, m-a arestat ieri pe la prânz.

     — Cum se numea acel ofiţer?

     — Mazzoli.

     — E italian, zise regina.

     — Apoi, continuă Gauthier, acest ofiţer de gărzi, m-a condus mai întâi în curtea Luvrului.

     — Bine.

     — Acolo m-a urcat pe un cal şi mi-a zis:

     — Te duc la Vincennes.”

     — O să stau mult acolo?”

     — Aceasta va depinde de dumneata, mi-a răspuns el cu un aer misterios.”

     — Eu l-am privit cu spaimă şi el a urmat:

     — Cunoşti pe guvernatorul turnului de la Vincennes?”

     — Nu.”

     — Este unul dintre amicii mei.”

     — Ah!”

     — Un gentilom, numit La Lande, care îmi este foarte devotat.”

     — Dumitale?”

     — Mie, Francesco Mazzoli: îi vei vorbi numai de mine.”

     — Şi el mă va pune în libertate?”

     — Oh! nu am spus asta. Dar, în fine, cine ştie?”

     După aceste cuvinte, căpitanul mă încredinţă în mâinile a patru călăreţi care mă conduseră la Vincennes. Acolo, continuă Gauthier, observai că se transmise în mâinile lui sir de La Lande, guvernatorul turnului, un plic pecetluit.

     — Şi nu ştii ce conţinea?

     — Nu. Mă închise în al doilea etaj al turnului şi temnicerul care mă conduse, îmi zise:

     — Eşti vecin cu domnul de Pibrac.”

     — Unde e el?”

     — Aici, în spatele acestui zid.”

     — Dar mi-e permis a-l saluta?”

     — Cât pentru asta, zise temnicerul, nu ştiu, voi întreba aceasta pe guvernator.”

     Camera care mi se dăduse pentru închisoare şi aceea care era ocupată de domnul de Pibrac, dădeau amândouă pe un coridor, închis printr-o solidă uşă de stejar cu fier de sus şi până jos, astfel că puteam comunica cu domnul de Pibrac, dacă nu aveam ca obstacol acea uşă. Temnicerul care mă închisese, se întoarse după o oră.

     — Îmi pare că eşti prea călduros recomandat către guvernator.”

     — De către cine?”

     — De către un ofiţer de gărzi.”

     Mă gândii numaidecât la Mazzoli.

     — Ei bine? făcui eu, privind pe temnicer.”

     — Guvernatorul vă permite de a vedea pe domnul de Pibrac.”

     — Foarte bine.”

     După aceasta, temnicerul se duse să deschidă uşa căpitanului de gărzi şi eu îl urmai, şi intrai.

     Uşile celor două închisori ale noastre le lăsă deschise; însă, închise pe aceea a coridorului, în spatele căreia auzirăm răsunând paşii unei santinele.

     — Şi, zise domnul de Pibrac la rândul lui, petrecurăm ziua împreună, seara asemenea nu ne separă. Pe la nouă ore, ni se aduse cina. Cina noastră se compunea dintr-o ploscă cu vin, o căpăţână de porc mistreţ şi dintr-o pâine enormă.

     — Eu am tăiat pâinea, reluă Gauthier, şi am fost foarte mirat când am întâmpinat oarecare rezistenţă în această operaţie. Închipuiţi-vă, pâinea conţinea o funie de mătase cu noduri, o pilă şi un bilet.

     — Şi… acest bilet? întrebă Margareta.

     — Era un scris necunoscut şi conţinea aceste cuvinte: „Funia este lungă, pământul e tare, şi apropo, santinelele care păzesc sub fereastra dumitale ştiu să doarmă”.

     — Bun! făcu Margareta, înţeleg… ai pilit o bară de fier.

     — Da.

     — Şi funia v-a servit de scară pentru a vă coborî?

     — Întocmai.

     — Şi v-aţi încredinţat protecţiei unui amic?

     — Negreşit.

     — Ei bine, acest amic era un trădător.

     Pibrac şi Gauthier rămaseră încremeniţi.

     — Oh! continuă Margareta. Înţeleg restul! V-aţi întors la Paris şi aţi regăsit pe Noë, Hector şi Lahire.

     — Ei îşi frământau mintea pentru a găsi un mijloc de a-l libera pe regele de Navarra.

     — Şi nu îl găseau?

     — Nu, zise Gauthier.

     — Dar, eu, făcu Pibrac, îl găsisem.

     — Adevărat!

     — Eu lăsasem câţiva amici printre gărzi şi printre ofiţeri de călăreţi.

     — Acei amici, întrerupse Margareta, sunt trădători.

     Şi, pe când Pibrac dădea din cap cu un aer incredul, Doamna Margareta adăugă:

     — Nu trebuia să ieşiţi prin bariera Saint-Jacques?

     — Da, Doamnă.

     — Ei bine! acolo vă aşteptau două gloanţe de carabină.

     Toţi tresăriră.

     Atunci uşa pe unde intrase Doamna Margareta se deschise şi Miron intră:

     — Sire, zise el regelui de Navarra, dacă nu voieşti să mori masacrat, fără apărare, şi ca o victimă pe care o sugrumă, trebuie să rămâi aici.

     — Aici! făcură gasconii.

     — Vă vom baricada, continuă Miron care ţinea o spadă în mână, şi dacă va trebui să pierim, atunci vom vinde scump viaţa noastră.

     În acest moment, Hector şi Lahire intrară şi veniră să se aşeze în tăcere la stânga regelui.

     Deodată, o detunătură se auzi şi o lumină străluci de cealaltă parte a Senei.

     — Miezul nopţii! Iată semnalul! zise Miron. Acum începe masacrul.

     Şi tot atunci, la cel dintâi zgomot de carabină, o mie de alte lovituri răspunseră. Şi Parisul, care cu o oră mai înainte părea că adormise, se deşteptă înfiorat şi în delir, şi nu se mai auzea decât ţipete de furie, strigăte de disperare, blestemele călăilor şi gemetele victimelor deşteptate prin surprindere şi atacate în paturile lor.

     Şi, cum o mulţime de popor trecea înfiorându-se şi pierzându-se prin fugă dinaintea masacratorilor, printre fluviu şi zidurile Luvrului, o fereastră a regalului edificiu se deschise şi Margareta, care se aplecase afară, putu să vadă un spectacol ciudat şi înspăimântător.

     Un om pe jumătate îmbrăcat, tulburat, furios şi în delir, descărcă o carabină asupra acestei mulţimi, dădu o alarmă îngrozitoare. Şi, luând o alta din mâinile unui valet, începu din nou a trage asupra acelui popor dezarmat şi care fugea înspăimântat.

     Acest om, acest călău, acest nebun, era Carol al IX-lea.

     Capitolul XL.

     Masacrul începuse în străzile Parisului şi era tocmai să pătrundă în Luvru.

     Deodată, un ţipăt teribil şi răsunător, se-auzi printre sălile şi coridoarele palatului şi, din etaj în etaj, ajunse până la Henric de Bourbon, care era înconjurat de fidelii săi apărători.

     — Moarte regelui de Navarra!

     — Iată ora, murmură Henric, haide să întâmpinam pe inamic.

     Camera care se unea cu aceea unde Henric rămăsese până atunci, era o vastă sală în care se putea aranja o bătălie întreagă.

     În momentul când se atacară uşile, Henric şi apărătorii săi, în mijlocul cărora se găsea şi Margareta, formară un mic batalion pătrat.

     Uşa, zburând în ţăndări, lăsă loc la o duzină de călăreţi. Dar pentru că, pentru Henric şi gasconii săi, erau nişte păcătoşi adversari, cei doisprezece călăreţi căzură unul după altul fără ca să atace niciunul pe regele de Navarra.

     Numai singur, Lahire primise o lovitură de carabină, care, cu toate acestea, nu îl pusese în imposibilitate de a se mai lupta. Dar de îndată, nişte combatanţi mult mai periculoşi, le luară locul.

     Aceştia purtau crucea lorenilor pe umăr şi în capul lor era un om pe care Margareta îl recunoscu îndată şi, la rându-i, recunoscu şi el pe Margareta.

     Era ducele de Guise.

     — Ah! ah! zise el mergând spre Henric cu spada în sus, tot mai eşti iubit.

     Omenii care însoţeau pe ducele Guise erau în număr de zece. Printre ei se vedea şi Éric de Crčvecoeur ţi Conrad de Saarbruck.

     — Moarte Navarrei! Trăiască Lorena! strigă ducele.

     — Trăiască regele! răspunseră gasconii.

     Şi o luptă teribilă şi cruntă se încinse între dânşii.

     Ducele şi Henric încrucişaseră spadele şi se răniră reciproc, dar rănile lor erau uşoare şi nu-i împiedicară să reînceapă lupta.

     Lahire şi contele Éric se luptau de asemenea între dânşii.

     Pibrac omorâse doi loreni.

     Hector fusese trântit cu o lovitură de carabină şi pajul Gauthier căzuse lovit de o spadă în coaste.

     Lupta dura de o oră aproape, când Hogier, care se lupta la dreapta regelui de Navarra, văzu un loren, care, în spatele ducelui de Guise, ochea pe Henric cu un pistol şi făcu foc.

     Hogier atunci îşi părăsi locul şi, aruncându-se înaintea regelui de Navarra, primi un glonţ drept în piept.

     El căzu sângerând la picioarele regelui, murmurând:

     — Regele îmi datorează viaţa. Mor recâştigându-mi onoarea.

     Apoi un nume, un nume iubit se stinse pe buzele sale. Acest nume nimeni nu îl ştiuse.

     Tot atunci, pe pragul acelei săli transformată într-un câmp de bătaie şi în care cei doi prinţi obosiseră în luptă, se auzi o voce răsunătoare care striga.

     — Jos armele! domnilor, jos armele!

     Era vocea lui Carol al IX-lea. Al lui Carol al IX-lea a cărui raţiune, în faţa unui măcel teribil, se liniştise puţin.

     La acest sunet de voce, cei doi luptători se opriră.

     Atunci regele Carol al IX-lea merse drept spre regele de Navarra şi, întinzând mâna spre dânsul, zise:

     — Acest om e sacru! este fratele meu!

     Regele de Navarra era scăpat.

     Cât pentru Margareta, ea îngenunchease lângă Hogier de Lévis a cărui viaţă se stingea.

 

 

          SFÂRŞIT

 

 

     1 Pedeapsă sau răzbunare (specifică orânduirii sclavagiste) potrivit căreia vinovatul era tratat în acelaşi chip cum a procedat (sau a vrut să procedeze) el cu victima sa.

     2 Armă medievală în formă de lance cu un vârf de fier ascuţit, prevăzut pe o parte cu o secure, iar pe partea opusă cu un cârlig.

     3 Cireşe! Cireşe! (germană)

     4 Prevot – agent al administraţiei regale franceze, similar prefectului.

     5 Morfeu – zeul viselor în mitologia greacă, fiu al Somnului şi al Nopţii.

     6 Regicid – crimă constând în asasinarea unui rege; ucigaş de regi.

     7 Consonante – (despre cuvinte) care au o terminaţie asemănătoare.

     8 Silfidă – (în mitologia popoarelor germanice) duh aerian feminin, foarte uşor şi agil, care, împreună cu silful, întruchipa elementul aerului.

     9 Lčse-majesté – jignire adusă persoanei sau autorităţii unui suveran, în ţările monarhice, pedepsită de lege ca o crimă.

     10 Capă – pelerină (scurtă) de blană sau de stofă.

     11 Banii sunt nervul războiului.

     12 Ladă mare de lemn, cu capac, în care se păstrează făina, mălaiul sau cerealele.

     13 Joc de cuvinte greu traductibil, cu sensul aproximativ de „mâncător de cartofi şi necunoscător al limbii franceze”, expresie batjocoritoare ce o foloseau francezii pentru a numi soldaţii de origine germană din garda regală sau pentru oştenii Casei de Lorena.