— Aduc Majestăţii Voastre un mesaj verbal din partea Doamnei Catherine.

     — Verbal? pentru ce? exclamă regele. Doamna Catherine nu ştie să scrie?

     — Rana sa este foarte gravă, răspunse René şi i-a cauzat nişte friguri arzătoare.

     — Cum! strigă Carol al IX-lea, regina-mamă este rănită?

     — A lipsit puţin să fie şi asasinată, de răpitori, Sire.

     Regele, strigând, se ridică repede în picioare.

     Capitolul XV.

     Cuvântul rană produse asupra regelui de Navarra şi asupra domnului de Pibrac tot aceeaşi impresie ca şi asupra regelui; şi iată pentru ce:

     Ne reamintim că Hector de Galard, în momentul când trebuia să alerge în ajutorul béarnezului şi să părăsească cu dânsul câmpul de bătaie, lovise în litieră pe regina-mamă cu pumnalul său.

     Cu toate acestea, el cedase la acea fatală inspiraţie, fără ca să aibă curajul să spună lui Henric, aşa că el revenise la Paris cu dânsul şi tot nu cutezase să-i mărturisească.

     Carol al IX-lea, apoi, după cum am spus, se sculase repede după fotoliu, însă, rămăsese nemişcat, cu ochiul rătăcit şi cu gura întredeschisă.

     El îl privea pe René şi se întreba dacă nu era în prada vreunor visuri rele.

     René însă repetă încet:

     — Am onoarea să spun Majestăţii Voastre că regina-mamă a fost aproape de a fi asasinată.

     Atunci, Carol al IX-lea se întoarse către regele de Navarra şi Pibrac:

     — Omul acesta e nebun! strigă el.

     René înălţă din umeri:

     — Noi am adus pe Doamna Catherine în litiera care i-a servit de răpire şi în care un braţ regicid6 a cutezat să o lovească cu pumnalul.

     — Ah! toate acestea sunt îngrozitoare, strigă regele punându-şi mâna pe frunte; şi cred mai mult că visez.

     — Oh! nu, nu visaţi, Majestatea Voastră este cu desăvârşire trează.

     — Dar, vorbeşte odată! vorbeşte! strigă regele, atunci.

     Henric şi Pibrac luară o atitudine pătrunsă de uimire…

     Iar René să îndreptă cu importanţa unui om devenit necesar şi continuă:

     — Sire, regina-mamă a fost răpită alaltăseară.

     — Ştiu de cine… îl întrerupse regele, şi voi arde oraşul Nancy pentru a mă răzbuna!

     — Majestatea Voastră se înşală, răspunse René clătinând din cap. Nu este ducele de Guise cel care a răpit pe regina-mamă.

     — Atunci, dar, cine?

     — Patru cavaleri mascaţi, din care doi au căzut în mâinile noastre şi a călăreţilor ce i-am adunat pentru a-mi servi să scap pe regină.

     — Şi ceilalţi doi au murit? întrebă Carol al IX-lea.

     — Nu, Sire, aceia au fugit.

     — Dar… cine erau acei oameni?

     — Erau mascaţi, Sire.

     — Dar cei ce sunt prizonieri?

     — Oh! pe aceia îi va vedea Majestatea Voastră…

     — Cum îi chemă?

     — Unul se numeşte Lahire…

     — Acest nume îmi este necunoscut, îl întrerupse regele.

     — Celălalt se numeşte Amaury de Noë.

     La acest din urmă nume, trei ţipete se auziră.

     Regele de Navarra şi Pibrac strigară:

     — Este fals! Fals! este cu neputinţă!

     Carol al IX-lea însă, întorcându-se către Henric, strigă:

     — Acesta este amicul dumitale, nu este aşa?

     — Da, Sire, dar acest om trebuie să mintă!

     Apoi Henric ameninţă pe René cu degetul.

     „Pe credinţa de Florentin, îşi zise atunci René în sinea sa, oricine ar jura că regele de Navarra nu este amestecat în această afacere şi, cu toate acestea, m-aş prinde pe capul meu, că el era acela care se bătea cu atâta vigoare cu ducele de Guise!”

     Carol al IX-lea privea pe rând pe Florentin, pe Henric de Navarra şi pe Pibrac, aşa că s-ar fi zis că el căuta adevărul în mijlocul acestor contradicţii.

     Florentinul însă repetă pentru a convinge:

     — Da, Sire, printre răpitorii reginei-mame, se găsea amicul regelui de Navarra, domnul Amaury de Noë.

     — Ce răspunzi la acesta, domnule şi vărul meu? strigă deodată regele, care răsună ca un tunet şi care ameninţă pe regele de Navarra cu privirea.

     — Sire, răspunse Henric cu netulburare, eu rog pe Majestatea Voastră de a nu da acestui om decât o atenţie potrivită.

     — Se poate… dar…

     — Nu înţeleg, Sire. Cu toate acestea, eu te rog să nu condamni pe nimeni înainte de a vedea pe regina-mamă.

     — Ah! bagă de seamă, strigă regele nebun de furie, bătând din picior cu o răutate neauzită, dacă dumneata şi ai dumitale aţi fi cutezat să vărsaţi sângele unei regine a Franţei… vă voi trimite să vă depuneţi capetele în piaţa Grčve!

     — Durerea şi furia orbeşte pe Majestatea Voastră, răspunse regele de Navarra fără tulburare.

     Aceste cuvinte atinseră pe Carol al IX-lea şi, arătând pe René, zise:

     — Dar, vărul meu, nu auzi ce zice?

     — Majestatea Voastră uită, răspunse Henric, că eu nu am fost cu amicul meu Noë şi că, astfel, nu pot să ştiu ce s-a petrecut.

     „Straniu! straniu! murmură Florentinul. Eu aş putea să jur că a fost el acela care…”

     — Şi, înainte de a asculta cuvintele acestui om, continuă Henric, aş voi să văd pe regina-mamă şi să aflu din gura sa.

     — Ai dreptate, zise Carol al IX-lea cu bruscheţe.

     Apoi, se întoarse spre René, şi-l întrebă:

     — Unde este regina-mamă?

     — Sire, răspunse Florentinul, Majestatea Sa a luptat cu curaj în cele dintâi ore de călătorie; dar, la porţile Parisului, puterile au părăsit-o.

     — Dumnezeul meu! exclamă regele.

     — Şi a fost silită de a se opri în pădurea Meudon, unde am şi depus-o într-o căsuţă la marginea pădurii.

     Henric şi Pibrac schimbară o privire.

     — Şi ai lăsat-o singură? întrebă Carol al IX-lea pe René.

     — Oh! nu, Sire, este în paza călăreţilor ce mi-au ajutat a o scăpa.

     După cât se vede, René nu suflă nici un cuvânt despre ducele de Guise şi despre gentilomii săi.

     Cu toate acestea, el continuă:

     — Regina-mamă roagă pe Majestatea Voastră să urce pe cal şi să meargă la dânsa!

     — Voi merge, strigă regele, şi chiar în minutul acesta…

     Apoi zise lui Pibrac:

     — Să se pregătească calul meu şi garda mea, fiindcă voiesc să plec îndată.

     Căpitanul de gardă aruncă o nouă privire asupra regelui de Navarra, privire care zicea: „Stai liniştit! nu te trăda!”

     Apoi ieşi.

     Iar regele zise atunci lui Henric:

     — Domnule şi vărul meu, o să mă întovărăşeşti la Meudon?

     — Da, Sire.

     — Voiesc să scot adevărul la lumină.

     — Aceasta este şi voinţa mea, Majestate.

     — Şi crede, termină regele cu străşnicie, că voi fi fără milă pentru vinovaţi.

     Henric se înclină.

     Atunci Carol al IX-lea sună un clopoţel şi chemă pe pajul Gauthier.

     — Vino de mă îmbracă, îi zise el.

     Apoi regele trecu din cabinet în camera sa de culcare pentru a se îmbrăca; şi, lăsând pe Henric şi pe Florentin singuri, aceştia începură a se privi, apoi Henric, cu linişte şi cu surâsul pe buze, îi zise:

     — Maestre René, ai citit istoria romană?

     — Întrebarea este neobişnuită, Sire!

     — Ce-mi pasă? Răspunde!

     — Da, Sire, am citit-o.

     — Ah! foarte bine.

     — Şi încă de două ori.

     — Atunci dar, îţi aduci aminte de pontificii care, după ce se depărta poporul şi templul în care se consulta viitorul rămânea gol, ei nu se puteau privi fără a nu râde.

     — Da, Sire, dar…

     — Aşteaptă, maestre René, nu am isprăvit. Nu ştiu cum îmi pare că dumneata şi eu semănăm cu acei pontifici.

     — În ce, Sire?

     — Ascultă ca să înţelegi. Dumneata serveşti pe regina-mamă care mă urăşte, şi mă urăşti şi dumneata… nu este aşa?

     Florentinul făcu o strâmbătură.

     — Aşadar, în unire cu regina-mamă, aţi inventat o intrigă în care voiţi să mă învăluiţi pe mine şi pe amicii mei.

     — Dar, Sire, îţi jur…

     — Ascultă, reluă Henric cu un ton mai blând, regele nu este aici şi, cum suntem singuri… tot ce-mi vei spune, nimeni nu va auzi şi, la nevoie, vei putea să şi tăgăduieşti.

     Mirarea lui René se mărea.

     — Mărturiseşte-mi dar adevărul şi, dacă veţi fi combinat cu ingeniozitate maşinaţiunea dumneavoastră, eu voi fi cel dintâi care vă va felicita.

     — Sire, răspunse Florentinul uimit, în toate acestea, nu este nici o maşinaţiune decât aceea a amicilor Majestăţii Voastre.

     — Dumneata zici…

     — Eu spun adevărul… amicii Majestăţii Voastre au răpit pe regina-mamă.

     — Oh! este cu neputinţă!

     — Ba foarte cu putinţă, şi acum o oră credeam că faceţi parte dintre ei chiar Majestatea Voastră.

     — Din complot?

     — Nu… dintre combatanţi.

     — Maestre René, dibaci eşti a compune enigme.

     — Sire…

     — Nu cumva, maestre René, ai fi Sfinxul din antichitate?

     — Majestatea Voastră mă batjocoreşte.

     — Nu, nicidecum. Cu toate acestea, eu te previn că şi eu sunt puţin ca Oedip şi că, mai curând sau mai târziu, voi ghici totul…

     — Nu mă tulbur, Sire, răspunse René fără a se descuraja. Amicii Majestăţii Voastre au răpit pe regină.

     — Care amici?

     — Noë, Lahire şi ceilalţi…

     — Noë este amicul meu; pe Lahire, de care-mi vorbeşti, nu-l cunosc, şi acum sunt curios să aflu de ceilalţi.

     — Oh! eu am crezut… şi aş fi jurat chiar că Majestatea Voastră aţi fost unul dintre acei doi.

     — Mulţumim! murmură regele de Navarra.

     — Cu toate acestea, continuă Florentinul, care-şi recâştigase cutezanţa sa, Maiestatea Voastră nu a putut să nu cunoască această afacere…

     — Bravo!

     — Dacă nu cumva o fi şi ordonat-o chiar…

     Henric atunci puse mâna pe spadă şi, cu un ton sec, îi zise:

     — Maestre René, uiţi respectul ce se datorează unui prinţ de sânge.

     — Sire…

     — Nici un cuvânt mai mult! fiindcă îţi voi străpunge corpul cu spada mea.

     Florentinul, văzând că în ochii lui Henric strălucea o privire îngrozitoare, se trase cu un pas înapoi, iar Henric reluă cu demnitate:

     — Află, maestre, că dacă expun eu pe amicii mei primejdiei, iau şi eu parte la acea primejdie.

     — Ah! tocmai pentru asta, murmură René, aş fi putut jurat că Majestatea Voastră era unul din acei cavaleri care au reuşit să fugă.

     De astă dată, Henric începu să râdă.

     — Dacă era astfel, răspunse el, sigur că nu aş fi revenit la Paris, ci aş fi galopat pe drumul ce duce la Béarn.

     Acest răspuns îl izbi pe René.

     El era prea prost ca să poată bănui că un om mare îşi pune capul în joc pentru a scăpa pe amicii săi, şi astfel, pentru a treia oară îşi zise tot în sinea sa: „S-ar putea oare, ca regele de Navarra să nu fi ştiut nimic din toate acestea?”

     Dar nu avu timpul să răspundă tare lui Henric, fiindcă Carol al IX-lea intră în cabinet.

     Regele Franţei se îmbrăcase cu alte haine, încălţase cizme cu pinteni şi în mână ţinea o biciuşcă.

     Apoi, adresându-se regelui de Navarra, îi zise:

     — Să plecăm! domnule şi vărul meu.

     — Sunt la ordinele Majestăţii Voastre, răspunse Henric.

     Regele atunci ieşi, iar Henric şi René îl urmară.

     Domnul de Pibrac însă, era deja pe cal în curtea Luvrului şi în fruntea a doisprezece oşteni. Cu toate acestea, dibaciul gascon alergase deja la Malican şi conversase câteva minute cu dânsul, şi astfel, când văzu pe Henric, cu privirea sa, îi dădu să înţeleagă ceea ce el făcuse.

     Apoi, când regele punea piciorul în scară şi urca pe calul ce-l ţinea pajul, Pibrac se apropia de prinţ şi îi zise cu repeziciune:

     — Am asupră-mi scrisoarea pe care ducele d'Alençon a trimis-o reginei-mamă şi pe care domnul Amaury de Noë a găsit-o la pajul cel mort. Majestatea Voastră aţi încredinţat-o lui Malican şi Malican mi-a dat-o mie.

     Henric atunci făcu o mişcare de surprindere şi, satisfăcut, se urcă pe cal.

     — Să plecăm domnilor, repetă regele ieşind cel dintâi din Luvru.

     Apoi deodată, făcu un semn lui René şi acesta îşi apropie calul de calul regelui.

     — Nimic mai la timp! murmură Pibrac; şi, după aceasta, începu a călări alături de regele de Navarra.

     Carol al IX-lea nu avusese timpul în cabinetul său să cerceteze pe Florentin; şi, fiindcă voia să cunoască acea aventură cu toate desluşirile sale, ordonase acestuia de a se pune la stânga sa.

     Cu toate acestea, deşi desluşirile ce le da lui Carol al IX-lea puteau să fie în dezavantagiul regelui de Navarra, totuşi, în acest fel, Henric putu să vorbească în libertate cu căpitanul de gardă.

     Căpitanul de gardă, care cunoştea originea tuturor gentilomilor din compania sa, nu alesese nici un meridional printr-aceia ce trebuiau împreună cu dânsul să-l escorteze pe rege, ci luase trei Bretoni, patru Picarzi, doi Orleani, doi Poitevini şi un Tourangez, şi astfel, el era sigur că niciunul dintre dânşii nu cunoşteau dialectul ce se vorbeşte la picioarele Pirineilor.

     Apoi Pibrac, pentru mai multă pază, nu începu convorbirea cu regele de Navarra în limba béarneză, fiindcă René, care era italian, să nu audă în treacăt niscaiva consonante7 care să-l pună să reflecteze, ci începu în limba bască.

     Limba bască, după cum se ştie, a fost şi va fi pentru totdeauna o ţesătură de enigme, pentru acei care din copilărie nu au văzut înălţându-se la orizont vârfurile încărcate cu zăpadă ale Pirineilor.

     Henric vorbea limba bască tot atât de bine ca şi pe cea béarneză.

     Cu toate acestea, prudentul căpitan de gardă vorbea foarte încet:

     — Ştii unde mergem? întrebă el pe Henric.

     — Bănuiesc.

     — La Meudon, la ducesa de Montpensier.

     — Bun! şi regele trebuie să găsească acolo pe ducele de Guise?

     — Fără îndoială.

     — Ei bine, ce crezi că va face, Pibrac amicul meu?

     — Nimic bun, Sire.

     — Numai dacă aş putea să-mi scap amicii, murmură regele de Navarra.

     — Ah! Sire, să vă siliţi să scăpaţi înainte pe Majestatea Voastră.

     — Aşa! Noë şi Lahire vor muri în torturi şi pe mine nu mă vor trăda.

     — Oh! de asta nu mă îndoiesc.

     — Atunci dar, de ce te temi?

     — Mă tem de furia regelui.

     — Regele nu mă va condamna fără probe.

     — Cine ştie? murmură Pibrac.

     Henric surâse şi, aruncându-şi frumosul său cap cu mândrie pe spate, zise:

     — Priveşte-mă, Pibrac amicul meu, şi spune-mi, crezi că un om ca mine poate să moară de mâna călăului?

     — Ai dreptate, Sire, eu ca şi Majestatea Voastră cred în steaua Majestăţii Voastre.

     — Ei bine! dacă crezi astfel, să mergem înainte şi nu te mai teme de nimic!

     Apoi, cum Pibrac gânditor lăsase capul în jos, Henric reluă:

     — Nu înţelegi că scrisoarea de la Malican va răscumpăra pe Noë?

     — Poate… murmură Pibrac!

     — Deci, amicul meu, cu orice preţ, aş voi să rămân un moment singur cu regina-mamă…

     În timpul în care regele de Navarra şi domnul de Pibrac schimbau aceste puţine cuvinte, regele, Carol al IX-lea puse lui René următoarele întrebări:

     — În ce loc ai ajuns pe regina-mamă?

     — Între Blois şi Angers.

     — Şi ce oameni te urmau?

     — O duzină de călăreţi cu căpitanul lor, pe care i-am adunat în numele regelui.

     După cât se vede, René se ferea să vorbească despre ducele de Guise şi despre gentilomii săi, şi aceasta sigur, că în urma instrucţiunilor primite. El se ferea de asemenea de a vorbi şi de regele de Navarra.

     Carol al IX-lea, cu toate acestea, se întorcea din când în când spre regele de Navarra şi îi arunca câte o privire sălbatică.

     În fine, în timpul acesta, după ce trecură satele Vaugirard şi Meudon şi intrară în pădure, ajunseră la căsuţa ce servea de retragere misterioasă a ducesei de Montpensier, şi regele văzu câţiva oameni înarmaţi şezând pe prag, care se sculară să primească pe regele Franţei şi suita sa.

     René sări cel dintâi de pe cal şi intră în casă pentru a conduce pe rege.

     Regele însă privi mai întâi pe oamenii înarmaţi pe care-i luase drept călăreţii de care îi vorbise René, apoi se întoarse spre regele de Navarra şi îi zise cu asprime

     — Urmează-mă, domnule, vărul meu!

     Regele de Navarra era coborât de pe cal şi, când Carol al IX-lea plecă înainte, Pibrac se plecă asupra tânărului prinţ şi îi zise:

     — Curaj! şi ţine-te liniştit!

     Regele, în fine, urmă pe René, care, după ce îl conduse în lungul coridorului, deschise o uşă ce era în faţa lui, şi atunci Carol al IX-lea se găsi pe pragul camerei în care, cu câteva zile mai înainte, Lahire petrecuse noaptea, apoi, uitându-se prin cameră, zări pe regina-mamă palidă şi culcată pe un pat, al cărui cearşaf de o albeaţă strălucitoare, era ici-colo pătat cu sânge!

     Capitolul XVI.

     Ce s-a petrecut în mijlocul acelei păduri, unde ducele de Guise şi cei ce îl însoţeau ajunsese şi atacase pe Henric şi pe camarazii săi, după care tânărul prinţ şi Hector, supunându-se unei inspiraţiuni subite, reuşiseră să fugă?

     Noë şi Lahire, căzuţi în puterea inamicului, au fost legaţi.

     Dar Noë striga continuu lui René Florentinul:

     — Dar… omoară-mă! omoară-mă, mizerabile!

     — Nu! răspunse René, aceasta e afacerea călăului.

     Lahire fusese lovit în mai multe locuri, dar niciuna din rănile lui nu erau grave. Noë, cu toate că era acoperit de sânge, ar fi putut să se mai bată încă mult timp, dacă n-ar fi fost răsturnat.

     Şi apoi, amândoi văzând pe regele de Navarra şi pe amicul lor Hector că au reuşit să fugă, se simţiră îndată mai siguri şi primiră soarta lor cu o hotărâre veselă.

     — El e scăpat! murmură Noë. Pădurea e deasă şi nu-l vor mai putea ajunge.

     Cu toate acestea, ducele de Guise se ridicase furios şi, sărind pe un alt cal, strigă:

     — După ei! după ei!

     Şi dând pinteni calului, plecă cu iuţeală, urmat de Léo şi Gaston de Lux.

     Dar deja regele de Navarra şi Hector o luaseră înainte şi se auzea în depărtare galopul cailor lor. Ducele şi însoţitorii săi alergară mai mult de o oră prin pădure, trecând prin mărăcini, sărind şanţurile; apoi veni un moment când pădurea deveni atât de deasă şi, fiind întuneric, ei fură nevoiţi să se întoarcă.

     Această urmărire nefructuoasă dură aproape o oră.

     În timpul acelei ore, iată ce se petrecuse la locul unde avusese loc lupta.

     Pământul era acoperit de morţi şi răniţi.

     Lahire şi Noë fiind legaţi, Florentinul privi împrejurul său şi nu mai văzu decât patru oameni în picioare. Aceştia erau suficienţi pentru a păzi pe prizonieri.

     Apoi alergă la litieră şi trase cu vioiciune perdelele.

     Dar deodată, sări înapoi cuprins de spaimă. O rază de lumină îl ajută să vadă în fundul litierei pe regina-mamă nemişcată şi sângerândă. René scoase un strigăt îngrozitor.

     — Ajutor! ajutor! strigă el.

     Şi deschizând uşa, luă pe regina-mamă în braţe şi o depuse pe iarbă.

     Sângele curgea cu abundenţă dintr-o rană a reginei din partea dreaptă.

     Pentru moment, René crezu că Doamna Catherine era moartă.

     Dar, când îi descheie haina, ea făcu o mişcare şi el suspină.

     Era oare afecţiune sau egoism? Acel om, care niciodată nu iubise pe cineva, sfârşise prin a iubi pe binefăcătoarea lui sau se mulţumise a calcula pierderile ce le-ar fi suferit în ziua când ea ar fi încetat să mai trăiască?

     Florentinul, cuprins de o durere imensă, începu să plângă ca un copil, dând cele dintâi îngrijiri Doamnei Catherine.

     Dar durerea cu siguranţă nu-l împiedică să dea îngrijiri pe un om ce a studiat mult chirurgia.

     René studie rana şi recunoscu pe dată că nu era mortală.

     Florentinul sfâşie acea batistă a reginei pe care o găsise în strada Prętres ţi care fusese cel dintâi semn al răpirii, apoi legă rana şi opri sângele.

     După aceasta făcu pe Doamna Catherine să respire dintr-o sticluţă pe care o purta totdeauna la gât. Aproape în acelaşi timp, regina deschise ochii şi plimbă împrejurul ei o privire care, mai întâi rătăcită, se opri asupra lui René.

     — Ah! zise ea cu o voce încă slabă, tu eşti, René?

     — Da, Doamnă.

     — Dar unde suntem? ce s-a petrecut? am visat sau toate acestea sunt adevărate?

     — Este adevărat, Doamnă.

     — Deci, am fost răpită?

     — Da.

     — Ah! făcu deodată Catherine ce puse mâna pe rană, ei m-au lovit.

     — Da, Doamnă. Ei au voit să o asasineze pe Majestatea Voastră.

     — Mizerabilii!

     — Din fericire, reluă René, Dumnezeu nu a permis ca fapta lor să se împlinească. Pumnalul asasinului a alunecat şi rana Majestăţii Voastre e uşoară.

     Regina îl asculta pe René şi părea a nu înţelege încă pericolul în care se aflase.

     — Dar… cum ai venit aici? zise ea, în sfârşit.

     — Am alergat după răpitorii dumitale şi v-am putut scăpa. Doi din acei mizerabili sunt în puterea noastră.

     Regina se ridicase pe jumătate şi examină cu curiozitate câmpul de bătaie şi pe cei doi prizonieri culcaţi cot la cot pe pământ.

     — Dar, cine sunt acei oameni, întrebă ea în fine.

     — Unul din ei se numeşte Noë.

     Regina îşi înăbuşi un ţipăt.

     — Şi unul din aceia care au fugit ar putea prea bine fi regele de Navarra.

     — Ah! murmură regina, dacă e astfel, îmi trebuieşte tot sângele lui.

     În acel moment ducele de Guise se reîntoarse.

     Pe când regina-mamă mulţumea eliberatorilor ei, Noë şi Lahire, culcaţi pe iarbă, vorbeau încet în limba lor, siguri fiind că nu vor fi înţeleşi.

     — Sărmanul meu Noë, zicea Lahire, suntem pierduţi.

     — Da, dar regele e scăpat.

     — Este adevărat. Trăiască regele!

     — Cel puţin, zise cu tristeţe Noë, caracterul său cavaleresc să nu-l piardă.

     — Cum asta?

     — Ascultă: în loc să galopeze noapte şi zi către Navarra, el e în stare să reia drumul către Paris.

     — Pentru ce?

     Noë suspină.

     — Pentru a încerca să ne scape, zise el.

     — Ah! răspunse Lahire, tu ai dreptate. Dar crezi că dacă a putut fugi şi scăpa de cei ce-l urmăreau, s-ar putea dovedi că el a fost cu noi?

     — Eu din partea mea voi zice că nu, chiar în mijlocul torturilor.

     — Şi eu asemenea, zise Lahire.

     — Dar el va mărturisi poate cel dintâi, adăugă Noë.

     Cei doi prinşi se priviră cu uimire, apoi Noë adăugă:

     — Vom fi întrebaţi, să mă laşi să vorbesc.

     — Ce vei zice?

     — Voi inventa o fabulă.

     — Fie, răspunse Lahire.

     Puţin după aceasta, cei doi prizonieri, aşa legaţi cum erau, fură puşi pe cai de către un soldat ce scăpase din luptă.

     Apoi cortegiul se puse în mişcare şi reluă drumul Parisului.

     Ducele de Guise şi René, călări, mergeau de fiecare parte a litierei, în fundul căreia regina era culcată.

     După douăzeci şi patru de ore, pe înserate, regina-mamă şi escorta ei intrară în pădurea Meudon şi se opriră la casa cea mică a ducesei Montpensier.

     Când ei sosiră, doamna de Montpensier era absentă.

     Tânăra ducesă, neliniştită de neprimirea de trei zile a niciunei noutăţi de la fratele ei, alergase la Paris nelăsând la Meudon decât pe un paj.

     Acel paj era chiar Amaury de care Nancy îşi râsese atât de bine.

     Cu toată absenţa ducesei, ducele de Guise şi René găsiră de cuviinţă că trebuiau să-şi petreacă noaptea la Meudon.

     Afară de aceasta, era de bănuit că ducesa de Montpensier trebuia să se reîntoarcă chiar în acea seară.

     — Ce vom face cu prizonierii noştri? întrebă atunci René.

     — Este aici o pivniţă mică ce le va putea servi de temniţă, răspunse ducele.

     — Cu condiţia să punem santinele la uşă.

     — Fie, zise ducele.

     Pe când Doamna Catherine, condusă de prinţul loren, se îndrepta spre camera de culcare a ducesei, Léo d'Arnembourg şi Gaston de Lux se ocupau cu prizonierii.

     Léo, ce avea ranchiună pe Lahire, zise:

     — Ah! scumpul meu domn, crede-mă că cerul îmi datora fericirea de a-ţi servi de temnicer.

     — Domnule, răspunse Noë, nu cred că ne-am mai putea întâlni la aer curat, dar crede-mă că, dacă s-ar întâmpla aceasta, ţi-aş linişti puţin aceste fanfaronade.

     — Taci, Noë! făcu Lahire ridicând din umeri, domnul e gelos.

     Lahire ştia puterea acelui cuvânt şi, într-adevăr, pătrunse în inima înamoratului ducesei ca un pumnal.

     Cei doi tineri fură duşi în pivniţa de care vorbise ducele de Guise.

     Bolta acelei pivniţe era solidă, uşa masivă şi orice mijloc de scăpare nefolositor.

     — Domnilor, zise surâzând cu ironie Léo, aceasta nu seamănă poate întocmai cu o cameră de la Luvru, dar n-avem altă locuinţă pe care să v-o oferim.

     Léo d'Arnembourg, după ce închise uşa, puse doi soldaţi ca santinelă în subterana ce conducea la pivniţă.

     — Acum, zise Lahire, putem vorbi.

     — Unde suntem? întrebă Noë culcându-se pe nişte paie atât cât îi permiteau legăturile.

     — Nu ai ghicit?

     — Nu.

     — Ah! suntem la doamna ducesă de Montpensier.

     — La Meudon?

     — Da, la Meudon.

     — Dar, zise Noë, oare nu e aici locul unde ea a binevoit?

     — Să-mi acorde azil mai înainte de a-i vedea faţa.

     — Cine ştie? ea va face poate ceva pentru tine.

     — Cred, zise cu ironie Lahire. Ea va avea poate bunătatea să ne trimită alimente otrăvitoare.

     — Pentru ce!

     — Cu scopul de a nu o recunoaşte în ziua când parlamentul ne va judeca ca vinovaţi de trădare…

     — Aş! făcu Noë întrerupându-l, ducesa nu urăşte cu seriozitate decât pe regele de Navarra.

     Şi el se întoarse pe paie murmurând:

     — Toate acestea sunt bune şi consimt să mor, dar nu de foame. Şi… cam demult nu am mâncat, amice Lahire.

     — Adevărat… mi-e foame ca unui lup.

     Lahire se târî până la uşă şi, cum nu putea să uzeze nici de mâini nici de picioare, el începu să bată cu capul în uşă.

     La acel zgomot, una dintre santinele alergă.

     — Ce bovdiţi? zise el cu un accent stricat.

     — De mâncare şi de băut, răspunse gasconul.

     Santinela păru a se sfătui cu camaradul său, apoi se depărtă, pe când celălalt continuă a se plimba prin coridor.

     După câteva minute, uşa se deschise.

     Lahire şi Noë, care se aflau în întunecimea cea mai completă, fură deodată uimiţi de o lumină vie.

     Santinela deschise uşa şi lăsă loc unui tânăr ce ţinea o lumină cu o mână, iar cu cealaltă, un coş pe care îl puse jos.

     Acesta era pajul Amaury ce aducea de mâncare celor doi prizonieri.

     Când sosise regina-mamă şi escorta ei la casa ducesei, era noapte, şi astfel, Amaury nu zărise pe prizonieri şi, prin urmare, nu recunoscuse pe Lahire.

     Dar acesta strigă văzându-l:

     — Ah! bună seara, domnule Amaury.

     Copilul scoase la rându-i un strigăt:

     — Ce, zise el, dumneata eşti, domnule Lahire?

     — Chiar eu, tânărul meu amic, şi, după cum vezi, sunt într-o situaţie ce nu e prea plăcută.

     — Dar ce crimă ai făcut? domnule Lahire.

     — M-am amestecat în politică.

     — Ah! drace! murmură micul paj, lucrul e cam grav.

     — Crezi?

     — Mai mult decât a fura şi a asasina.

     — Mă sperii, domnule Amaury, murmură Lahire surâzând.

     Apoi, fiindcă pajul privea cu curiozitate pe Noë:

     — Domnul e amicul meu, zise Lahire.

     — Ah!

     — Cel mai bun amic al meu…

     — Şi dânsul s-a amestecat de asemenea în politică?

     — Vai! da.

     — Dar, reluă pajul, v-am adus provizii; ducele, ce prânzeşte cu René Florentinul, vă trimite mâncare chiar de la masa lui.

     — Ducele e într-adevăr prea bun!

     — Şi eu, zise pajul, ce vă compătimeam deja fără a vă cunoaşte, v-am căutat două sticle cu vinul cel mai bun.

     — Scumpul meu domn Amaury, răspunse Lahire, eşti prea îndatoritor. Dar cum voieşti să mâncăm şi să bem astfel legaţi.

     — Aşteptaţi, zise pajul.

     El luă un pumnal şi tăie legăturile lui Noë şi Lahire.

     — Eşti o adevărată providenţă, îi zise Lahire.

     — Răsplătesc răul prin bine, murmură cu ironie pajul.

     — Aud?

     — Hei! dar, făcu Amaury, îmi pare că ţi-ai râs de mine într-o seară aici.

     — Aş! răspunse Lahire, nu fi răzbunător, domnule Amaury.

     — Oh! nu sunt…

     — Şi mănâncă cu noi…

     — Cu plăcere.

     Pajul scoase din coş mâncare şi două sticle prăfuite cu vin.

     — Pe credinţa mea! murmură Noë înveselit de acea vedere, am plăcere de a bea în sănătatea ducelui.

     — Veţi putea bea şi în sănătatea stăpânei casei, observă pajul.

     Lahire tresări.

     — Doamna lipseşte, adăugă tânărul; dar când va reveni nu voi uita să-i dau noutăţi despre dumneavoastră, domnule Lahire.

     — Eşti un băiat amabil. În sănătatea dumitale, domnule Amaury!

     — În sănătatea dumitale! domnule Lahire.

     Cei doi prizonieri şi pajul mâncară şi băură cu veselie.

     Apoi, acesta din urmă ieşi din temniţă, luând cu sine coşul şi sticlele goale.

     Vinul pe care-l băuseră cei doi prizonieri li se urcă puţin la cap.

     Această beţie adăugată la oboseală îi făcură să doarmă profund, cu toate preocupările lor grave şi prevederile unei morţi aproape de neînlăturat.

     O parte din noapte trecuse deja; Noë şi Lahire sforăiau, când fură deşteptaţi de zgomotul uşii ce se deschise din nou şi o rază de lumină ce străbătu în încăpere.

     Capitolul XVII.

     E timpul să ne reîntoarcem la acelea dintre personajele noastre pe care le-am lăsat la porţile de la Angers.

     Voim să vorbim despre Doamna Margareta, Nancy, Raoul şi nenorocitul Hogier de Lévis, a cărui onoare era compromisă prin fatalul amor.

     După stăruinţele lui Raoul, ofiţerul de la poarta de la Angers sfârşise prin a se hotărî să-şi părăsească postul pentru a vedea, el însuşi, persoana importantă din litieră şi care voia să intre în oraş, contra ordinelor Alteţei Sale, prinţul guvernator.

     Atunci el recunoscu în pretinsa damă de Château-Landon pe adevărata persoană şi Hogier de Lévis scoase un ţipăt de mirare şi aproape de spaimă, aflând că femeia pe care o iubea şi pentru care era să moară era soţia regelui său.

     Margareta de Valois, ne reamintim, luându-i braţul şi strângându-l cu tărie, îi zisese:

     — Da, sunt regina de Navarra şi nu voiesc să mori!

     Ofiţerul deschise porţile şi litiera reginei intră în Angers.

     — La castel! strigă atunci Doamna Margareta.

     Cât ţinu drumul de la poarta oraşului şi până la castel, Hogier de Lévis se legăna pe şa ca un om beat. El nu ştia, desigur, dacă trăia sau era în mormânt, dacă era treaz sau visa.

     La porta castelului, Doamna Margareta scoase capul pe portiţă şi îi zise:

     — Domnule Hogier, coboară-te şi dă-mi mâna!

     Acea voce făcu pe tânărul om să vadă adevărul.

     El nu visa! Nu era în mormânt!

     Raoul făcea zgomot mare la poarta castelului.

     Cei doi soldaţi ce se găseau ca santinelă nu erau mai amabili ca ofiţerul de la poarta oraşului.

     Soldaţii nu voiau să deschidă fără ordinul şefului lor.

     Şeful, trezit prin zgomot, pretinse că nu deschidea decât acelora ce ştiau cuvântul de trecere.

     Raoul nu îl ştia; dar spuse numele reginei de Navarra şi poarta se deschise.

     Margareta zise ofiţerului:

     — Domnule, vin la Angers pentru a vedea pe fratele meu, ducele d'Alençon; călătoresc fără suită, adică incognito, şi v-aş fi recunoscătoare dacă n-aţi face mult zgomot despre sosirea mea.

     Ofiţerul răspunse:

     — Secretul Majestăţii Voastre va fi păstrat, dar Majestatea Voastră aţi făcut o călătorie nefolositoare.

     — Pentru ce? întrebă regina de Navarra.

     — Pentru că Alteţa Sa nu este la Angers.

     — Adevărat? făcu Margareta.

     Ofiţerul repetă:

     — Alteţa Sa ducele d'Alençon a plecat din Angers azi dimineaţă.

     — Ah! zise Margareta, mai mult încântată decât contrariată; şi unde s-a dus ducele?

     — Nu ştiu, Doamnă.

     — Dar, în fine, zise regina, este cineva la castel care să mă poată primi.

     — Intendentul Alteţei Sale, bătrânul Bertrand Maret; numai că va trebui să îl deşteptăm şi acesta nu e lucru uşor.

     Pe când ofiţerul se exprima astfel, litiera ajunse în curtea de onoare.

     Afară de câteva santinele, toţi dormeau în castel.

     Cu toate acestea, la una din ferestrele etajului al doilea, privirea Margaretei zări o lumină.

     — Ce e acolo? zise ea.

     — Aceea e camera unui gentilom, sosit aseară de la Luvru.

     Margareta tresări.

     — Numele său? zise ea.

     — Gaston de Nancey.

     „Oh! oh! îşi zise Margareta, acesta e cel mai devotat dintre gentilomii Doamnei Catherine; dar dacă ea s-a despărţit de dânsul, trebuie că l-a însărcinat cu vreo misiune importantă.”

     Şi regina se coborî din litieră, continuând să cugete: „Ce curios ar fi ca politica, pe care credeam c-o lăsasem la Luvru, să mă urmărească până aici.”

     Regina de Navarra se rezemase pe braţul lui Hogier.

     Ofiţerul alergă spre a trezi pe intendent. În acel timp, Margareta, precedată de un valet ce ţinea o torţă în mână, urcă scara, rezemată pe braţul lui Hogier.

     Hogier se simţea murind de veselie, de durere şi de ruşine, în acelaşi timp; de veselie pentru că vedea bine că Margareta îl iubea, de durere pentru că se gândea la regele său, de ruşine pentru că vedea bine că acel amor îl făcuse să se lipsească de onoare, silindu-l de a se înlătura de la datorie.

     Dar Margareta se rezema cu atâta graţie, îl privea cu nişte ochi atât de fascinatori, îi vorbea cu o voce atât de încântătoare, încât Hogier îşi uită durerea şi ruşinea, pentru a se da cu totul gândirii de a fi iubit.

     Intendentul, deşteptându-se, alergă cu grabă spre întâmpinarea tinerei regine.

     Margareta cunoştea încă demult pe bătrânul intendent, căci venise deja de mai multe ori la Angers.

     — Bunul meu Maret, îi zise ea, nu trebuie decât să trezeşti valeţii necesari pentru a-mi pregăti un apartament.

     Bătrânul se înclină.

     — Dar, unde e stăpânul tău? reluă ea.

     — Alteţa Sa a plecat azi dimineaţă.

     — Unde?

     — La Paris.

     — Oh! nu se poate, zise Margareta, l-aş fi întâlnit…

     Bătrânul intendent conduse pe tânăra regină în apartamentele de onoare ale castelului, care se aflau în etajul întâi, în aripa stângă.

     Acele apartamente, rezervate pentru oaspeţii de înaltă distincţie, nu fuseseră locuite demult.

     — Majestatea Voastră, zise Bertrand Maret, va face bine de a ocupa acest apartament.

     După aceasta, intendentul îl conduse pe Hogier de Lévis la camera ce îi era hotărâtă. Acea cameră era situată la extremitatea unui coridor care comunica printr-o uşă secretă cu apartamentul Doamnei Margareta.

     Intendentul, considerând pe Hogier ca aparţinând de casa prinţesei, îi dădu o cameră nu departe de ale prinţesei, pentru a putea mai lesne îndeplini ordinele ei.

     Intendentul, zise, deschizând uşa camerei lui Hogier:

     — Iată locuinţa dumitale, messire.

     — Ah! făcu Hogier cu veselie.

     — Acest coridor uneşte apartamentul dumitale cu acela al reginei.

     Hogier tresări.

     — Acum, domnul meu, sfârşi intendentul, am onoarea de vă dori o noapte bună.

     Şi el se retrase.

     Pentru un moment, Hogier, cuprins de remuşcare pentru că nu se supusese ordinelor regelui său, încercă să depărteze din ochii lui imaginea seducătoare a Margaretei şi, în prada unui acces de disperare, puse mâna din nou pe spadă, hotărât să-şi străpungă pieptul.

     Dar deodată, uşa camerei se deschise şi Nancy intră.

     Nancy nu scoase nici un ţipăt, dar se aruncă asupra lui Hogier şi îi luă cu furie spada din mână.

     — Ei bine! zise ea surâzând, sosesc tocmai la timp, domnule.

     — Lasă-mă să mor, repetă tânărul om a cărui disperare era la culme.

     — Nu, zise Nancy, vin din contră, să te caut.

     — Să mă cauţi?

     — Da, acum, fiindcă intendentul s-a retras şi primul etaj nu e locuit decât de noi…

     — Dar unde voieşti să mă duci?

     — La Doamna Margareta.

     — Ah murmură Hogier, jurasem, cu toate acestea, să nu o mai revăd…

     Şi el urmă pe Nancy.

     Nancy îl conduse pe coridorul secret şi-l introduse la Doamna Margareta.

     — Ei bine! zise Nancy, Majestatea Voastră a făcut foarte bine…

     — Ce voieşti să zici? întrebă Margareta privind pe Hogier.

     — Când am intrat în camera lui, voia să se omoare, răspunse Nancy.

     Margareta îl privi pe Hogier cu o tristeţe severă.

     — Îţi ordonasem, cu toate acestea, să trăieşti! zise ea.

     — A trăi fără onoare nu înseamnă a trăi, murmură el plecând capul; n-am trădat eu pe regele stăpânul meu?

     — Ei bine! zise ea, regina te iartă…

     Dar el rămase cu capul plecat ca un criminal.

     Atunci Margareta îi luă mâna şi îi zise:

     — Trebuie, cu toate acestea, să-mi faci un jurământ.

     Nancy, în acest timp, se îndreptă spre camera lui Raoul.

     — Voieşti să te culci, micuţul meu? îi zise ea intrând.

     — Da. Dar dumneata?

     — Eu, am văzut ceva ce mă intrigă, voiesc să luminez un mister, zise ea, aşteaptă-mă aici…

     Şi se depărtă mai înainte ca Raoul, uimit, să o mai întrebe ceva.

     Unde mergea Nancy?

     Nancy nu putea niciodată să fie liniştită… ea găsea totdeauna un mister ce trebuia desluşit. Ea auzise pronunţându-se numele domnului de Nancey, gentilomul favorit al reginei-mamă şi conchise că gentilomul nu venise la Angers cu scopul de a respira aer curat. La Luvru, poate din cauza asemănărilor numelor, camerista Nancy şi tânărul gentilom de Nancey, schimbau mii de politeţuri.

     Când regina de Navarra trimitea pe cameristă la regina-mamă, camerista întâlnea adesea în anticameră pe domnul de Nancey, care, privind-o, se roşea.

     Nancy era frumoasă şi domnul de Nancey avea vârsta de douăzeci de ani.

     Când, din contră, domnul de Nancey venea la apartamentul reginei de Navarra, Nancy îi făcea cea mai îndatoritoare primire.

     Poate că domnul de Nancey o iubea pe Nancy.

     Cât despre Nancy, trebuie să spunem că ea nu-l iubea pe domnul de Nancey pentru că-l iubea pe Raoul; dar îşi zicea că e totdeauna bine să se poarte politicos cu un tânăr, mai cu seamă când acesta se afla în favoarea unei regine.

     Aşadar, spirituala cameristă, trecând cu paşi uşori prin coridoare, urcă cu uşurinţă şi cu linişte scara apartamentelor unde se vedea fereastra luminată.

     — Acolo trebuie să fie, îşi zise ea, văzând lumina ce trecea pe sub una dintre uşi.

     Şi trecu pe un coridor lung, la capătul căruia se vedea acea lumină.

     Când ajunse fără zgomot la uşă, obişnuită fiind la Luvru cu asemenea plimbări nocturne, ea puse un ochi la broasca uşii.

     Dar cheia ce era în uşă nu-i permise să poată vedea în interiorul camerei.

     — Ah! dar… ce-mi pasă! murmură ea.

     Şi Nancy bătu în uşă, dar nimeni nu răspunse.

     Nancy bătu din nou. Aceeaşi tăcere. Nancy era o femeie hotărâtă. Deschise uşa şi rămase uimită pe prag.

     Capitolul XVIII.

     Pentru ce se oprise Nancy uimită pe prag?

     Pentru că acea cameră era goală.

     O lumină însă ardea pe masă şi, după înfăţişarea camerei, se putea trage concluzia că până atunci cineva se aflase în ea.

     Ea zări o carte şi o hârtie pe masă.

     Nancy închise uşa după ea şi, punându-se pe un scaun din faţa mesei, examină pe rând cartea şi hârtia.

     Hârtia era o scrisoare cu această adresă: „Monseniorul duce d'Alençon.”

     Nancy tresări.

     „Cum! zise ea, aceasta e oare camera Alteţei Sale ducele?”

     Ea aruncă o privire speriată împrejurul ei şi se asigură că era singură.

     „Această scrisoare, îşi zise ea, probează că prinţul nu a părăsit această cameră decât de foarte puţin timp… dar intendentul a zis că nu e aici… că… cum să ghicesc acesta?”

     Nancy înţelese că cel mai bun mijloc de a desluşi acest mister, era acela de a citi scrisoarea.

     Ea o luă dar, şi o citi: „Iubitul şi scumpul meu fiu, domnul de Nancey îţi va transmite cu vocea detaliile ce nu ţi se pot da prin scris.

     Să-ţi fie îndestul numai să ştii că totul e gata pentru douăzeci şi patru din ale curentei luni.

     Mama dumitale, Catherine.”

     — Ce e asta? ce înseamnă această dată de douăzeci şi patru, se întrebă Nancy, cu totul visătoare.

     Şi ea examină cartea, sperând că va găsi ceva prin ea.

     Dar cartea era un volum al abatelui de Brantóme: Viaţa căpitanilor mari.

     Nancy o răsfoi, o întoarse. Nimic.

     — Dacă e astfel, îşi zise camerista, nu mai am ce face aici. Să mergem!

     Se ridică de pe scaun şi făcu un pas spre uşă.

     Dar, în acel moment, un zgomot se auzi la capătul coridorului.

     Acel zgomot era produs de nişte paşi şi voci care se apropiau.

     Nancy se opri cu totul tremurândă şi căută cu privirea o altă ieşire decât cea pe unde venise.

     Camera era mică şi n-avea decât o uşă.

     Paşii se apropiau mereu.

     Nancy nu mai ezită, înaintă spre fereastră şi se ascunse în dosul perdelelor.

     Îndată după aceasta, uşa se deschise şi doi oameni intrară.

     Unul era domnul de Nancey.

     Celălalt era Alteţa Sa, monseniorul duce d'Alençon.

     Nancy, nemişcată şi abia reţinându-şi respiraţia, nu putu, cu toate acestea, a-şi abţine o mişcare de uimire la vederea prinţului.

     Pentru ce dar intendentul zisese Doamnei Margareta că Alteţa Sa era plecată din castel?

     „Alt mister,” se gândi camerista.

     Şi, cu toate că era puţin cam tulburată de situaţia sa, rămase tot la postul său de observaţie.

     Ducele d'Alençon se aşeză în fotoliul care până adineauri era ocupat de Nancy, iar domnul de Nancey rămase cu respect în picioare şi cu capul descoperit.

     Atunci Nancy observă că prinţul era încălţat cu nişte cizme lungi şi pline de praf, ceea ce proba că făcuse un drum lung.

     — Uf! zise el, sunt foarte obosit, domnule de Nancey. Am făcut treisprezece leghe şi nu m-am odihnit nicidecum!

     — Apoi, a face şase leghe şi jumătate pentru a vedea o femeie iubită, murmură Nancey, mi se pare cam lung, monseniore!

     — Cu atât mai mult că femeia iubită nu s-a mişcat de aici.

     Nancy ascultă bine, apoi murmură: „Nu înţeleg!”

     — Într-adevăr, monseniore, zise domnul de Nancey, care părea că merge spre fereastră, iată un lucru care nu se explică aşa de lesne la Luvru.

     — Care?

     — Drace! a avea pe cea pe care o iubeşti sub acelaşi acoperiş şi a pleca pentru a se depărta cu şase-şapte leghe şi a se întoarce noaptea…

     Prinţul începu să râdă:

     — Scumpul meu Nancey, zise el, asta e foarte lesne de înţeles şi nicidecum imposibil.

     — Îmi pare, cu toate acestea…

     — Am să-ţi fac cunoscut toată confidenţa mea.

     Domnul de Nancey privi pe prinţ.

     — Căci, adăugă ducele, va trebui să explici Doamnei Catherine, onoratei şi iubitei mele mame, pentru ce m-ai întâlnit astă-seară la şapte leghe de Angers.

     Domnul de Nancey se înclină.

     Prinţul avu un surâs misterios.

     Ducele d'Alençon continuă în aceşti termeni când se adresă domnul de Nancey.

     — Închipuie-ţi, zise el, că m-am înamorat nebun de nepoata vechiului meu căpitan de gardă.

     — Adevărat!

     — O prea frumoasă germană care, în noaptea asta mi-a dat întâlnire în parcul castelului, dar ea are o teribilă frică de unchiul său, şi de aceea, pentru a îndepărta orice bănuieli, astă-seară, m-am suit pe cal şi am zis căpitanului meu de gardă:

     — Ai să mă însoţeşti până în satul Saint-Antonin care e la şase leghe de Angers.”

     — Bun! făcu Nancey.

     — Căpitanul se supuse cu docilitatea unui animal domestic şi ne-am urcat pe cai. Când eram însă departe de oraş i-am zis:

     — Căpitane Hermann, eşti dumneata capabil să execuţi cu fidelitate şi cu rigurozitate un ordin?”

     — Mă voi omorî, monseniore, dacă nu-l voi împlini.”

     — Atunci ascultă bine, ceea ce am să-ţi spun!”

     Şi eu am adăugat:

     — Părăsesc Angers pentru trei zile cel puţin, dacă nu va fi mai mult. Cine ştie? poate voi merge şi până la Paris; aceasta depinde de cele ce voi găsi la Blois.”

     Căpitanul Hermann şi-a închipuit că era ceva de politică şi m-a întrebat dacă trebuia să mă însoţească.

     — Nu, i-am răspuns eu. Dar am să-ţi încredinţez castelul d'Angers.”

     — Alteţa Voastră poate să călătorească liniştit, căci va fi bine păzit.”

     — Ştiu… Dar ţin să nu părăseşti nici postul de ofiţer al porţii, nici acela din sala de arme al castelului, până la întoarcerea mea.”

     — Am înţeles, monseniore.”

     — Cavalerul german, adăugă prinţul, îmi jură pe Christ şi pe cei doisprezece apostoli, şi l-am lăsat în satul Saint-Antonin. Puţin mai departe, scumpul meu domnule de Nancey, te-am întâlnit şi am luat cunoştinţă de mesajul pe care mi-l aduceai! Iată-l! se întrerupse prinţul aruncând o privire pe masă, iată acest mesaj!

     — Da, monseniore.

     — Pentru ce se găseşte el aici?

     — Pentru că Alteţa Voastră mi l-a încredinţat, după ce l-a citit, de teamă să nu-l piardă pe când galopa pe câmp.

     — E adevărat, domnule Nancey. Aşadar după ce am părăsit pe căpitanul meu de gardă şi te-am întâlnit, am făcut un ocol şi am revenit la Angers.

     — Şi Alteţa Voastră soseşte acum?

     — Chiar acum.

     — Dar, pe unde a intrat?

     Prinţul începu să surâdă.

     — Este în castel o subterană care pătrunde pe sub turnul dinspre sud şi comunică cu pivniţele unei case izolate în mijlocul unei mari grădini.

     — Ah! şi pe acolo…

     — Această casă a fost cumpărată de intendentul Bertrand Maret. Şi am intrat în oraş cu cuvântul de ordine pe care-l dădusem de dimineaţă.

     — Şi Alteţa Voastră s-a dus la acea casă izolată?

     — Da, şi acolo am găsit pe Bertrand care mi-a anunţat sosirea surorii mele Margot. Ce dracu vine ea să facă aici?

     — Nu ştiu, monseniore.

     În tot timpul acestei conversaţii, Nancy îşi păstrase o imobilitate completă, dar ea găsi că discuţia era prea lungă.

     Dar Nancy era curioasă şi continuă a nu se mişca din loc.

     — Aşadar, zise Nancey, monseniorul a intrat în castel prin pivniţă sau subterană?

     — Da.

     — Şi nu v-a văzut nimeni?

     — Afară de Bertrand.

     — Bun! dar, nepoata căpitanului?

     — Ea m-aşteaptă… şi sunt sigur că gelosul său nu va veni să tulbure această primă întâlnire. Numai că, am s-o fac să mai aştepte câteva minute.

     — Pentru ce?

     — Am nevoie să vorbesc cu dumneata, scumpul meu domn de Nancey.

     — Sunt la ordinele voastre, monseniore.

     — Căci, adăugă prinţul, sunt nerăbdător să ştiu cum s-au pregătit lucrurile la Paris pentru marea zi.

     — Am s-o istorisesc eu, Alteţei Voastre.

     „Oh! oh! îşi zise Nancy, iată că acum mă pot lumina mai bine, să ascultăm…”

     Ducele d'Alençon se răsturnă pe jumătate în fotoliul ce-l ocupa şi-şi aşeză picior peste picior. Domnul de Nancey continua a sta cu respect înaintea lui.

     — Şezi jos, domnule de Nancey, făcu prinţul, şezi jos!

     Tânărul ezită un moment să se aşeze, dar gestul prinţului era imperativ şi echivala cu un ordin. Domnul de Nancey se aşeză.

     — Să vedem, ascult, zise prinţul.

     — Ei bine! monseniore, reluă Nancey, Alteţa Voastră ştie deja că regina-mamă şi ducele de Guise sunt în bune relaţii.

     — Da!

     — Ducele nu iubeşte pe regele Franţei.

     — Ce zici? făcu prinţul.

     — Şi acest rege se numeşte Carol al IX-lea, adăugă Nancey surâzând.

     — Ah! făcu ducele d'Alençon.

     — Ducele de Guise, continuă domnul de Nancey, nu iubeşte pe Carol al IX-lea şi se înţelege foarte bine cu Francisc al III-lea.

     Un nor trecu pe fruntea tânărului prinţ.

     — Taci, Nancey, zise el, căci îmi produci ameţeală.

     — Din contră, monseniore, trebuie să mă ascultaţi.

     — Fie, vorbeşte!

     Nancey continuă:

     — Regele Carol al IX-lea este bolnav şi ducele d'Anjou a devenit regele Poloniei.

     — După aceasta, făcu prinţul?

     — René Florentinul, care e un medic dibaci, pretinde că regele Carol al IX-lea nu mai are un an de trăit…

     — Taci, Nancey, taci!

     — Şi, dacă regele va muri…

     — Oh!

     — Nu va fi regele Poloniei cel care-l va succeda.

     — Dar cine?

     — Dumneavoastră, monseniore.

     — Nancey, Nancey, murmură ducele d'Alençon, eşti trimis de infern? M-ai făcut să-mi vină ameţeală!

     — Ascultaţi încă, monseniore! Presupunând că regele Carol al IX-lea e mort, cine va cuteza să se opună la urcarea Alteţei Voastre la tron?

     — Desigur că regele Poloniei.

     — Nu, monseniore, regele Poloniei e prea departe.

     — Atunci, cine?

     — Hughenoţii, ai căror doi şefi, regele de Navarra şi prinţul de Condé, sunt născuţi pe treptele tronului.

     — Da. Înţeleg bine, murmură prinţul; dar, ce interes are ducele de Guise pentru a mă servi?

     — Ducele nu iubeşte pe regele Carol al IX-lea.

     — Bine, mi-ai mai spus.

     — Şi speră că se va putea înţelege cu Alteţa Voastră, când se va urca pe tron.

     — După cum înţeleg, casa de Lorena îmi va cere concesiuni de teritoriu, pe care regele Carol al IX-lea le-a refuzat.

     — Poate…

     — Şi îmi va dicta condiţii pe care nu le-a putut dicta fratelui meu.

     — O, Doamne! Monseniore, nu trebuie ca cineva să se uite de aproape la hamurile unui cal de dar.

     — Fie! zise cu bruscheţe prinţul, dar cum s-a organizat masacrul?

     La acest cuvânt, Nancy, care abia îşi ţinea respiraţia în dosul perdelelor, îşi dublă atenţia.

     Domnul de Nancey răspunse:

     — Acesta va fi în noaptea de douăzeci şi patru. Dacă regele, după cum se speră, va consimţi la tot, el va fi lăsat în Paris; iar dacă nu, regina-mamă a găsit mijlocul de a-l îndepărta şi de a-l trimite la o vânătoare de cerbi, din Saint-Germain, în care timp, se vor extermina şi hughenoţii.

     — Dar, în fine, va cuteza cineva să atingă pe regele de Navarra?

     — Guisii s-au însărcinat şi pentru el şi pentru prinţul de Condé.

     — Dar dacă vor fi la Luvru?

     — Ei bine! îi va omorî în Luvru.

     Inima lui Nancy bătea de-i rupea pieptul.

     — Pe credinţa mea! zise prinţul, toate acestea sunt prea bine combinate, dar trebuie să vedem acum operaţiunea. Mâine îmi vei da detalii mai lămurite. Nu uita că sunt aşteptat. Bună seara, domnule de Nancey.

     — Bună seara, monseniore.

     Prinţul se sculă.

     Nancy începu a respira.

     Apoi domnul de Nancey luă lumânarea care se găsea pe masă şi deschise el însuşi uşa prinţului.

     Nancy îşi zicea: „El va însoţi pe Alteţa Sa şi eu, în acest timp, mă voi retrage.

     Nancy se înşela.

     — Rămâi, scumpul meu, Nancey, zise prinţul. Rămâi! şi bună seara.

     Ducele trase uşa după dânsul, lăsând pe domnul de Nancey în camera sa.

     — Pe credinţa mea! zise acesta cu jumătate de voce şi vorbind lui însuşi, e târziu şi sunt obosit, ar fi bine să mă culc.

     „Bun! se gândi Nancy. Când el va dormi, eu mă voi duce.”

     Şi, cu toată emoţia violentă pe care o simţea după câte auzise, tânăra fată continuă să rămână nemişcată şi aşteptă cu răbdare.

     Domnul de Nancey se culcă, apoi stinse lumânarea.

     Ea observase că domnul de Nancey, mai înainte de a se aşeza în pat, uitase să scoată cheia din broasca de dinafară, aşa că oricine putea să intre la dânsul.

     În fine, domnul de Nancey adormi.

     Nancy auzi un sforăit sonor şi regulat care făcu să se înţeleagă plecarea scutierului reginei-mamă spre ţara visurilor.

     Atunci ea îşi părăsi ascunzătoarea cu nişte paşi de lup şi se îndreptă spre uşă, pe care o deschise cu o mână discretă.

     Şi apoi se strecură afară.

     Castelul era în cel mai mare întuneric şi Nancy, fericită de a nu fi văzută de scutierul reginei-mame, coborî cu uşurinţa şi repeziciunea unei silfide8 la etajul întâi, şi acolo, dintr-o săritură, intră în anticamera Doamnei Margareta, unde Raoul şedea pe un scaun şi cu ochii întorşi spre uşa prin care dispăruse Nancy.

     Nefericitul paj, mai mult de o oră fusese în nelinişte şi nerăbdare, şi astfel, când o văzu intrând, strigă cu bucurie:

     — Ah! în fine! te văd!

     Nancy însă îşi puse un deget pe buze şi îi zise:

     — Sst!

     — Dar de unde vii?

     — Aceasta nu te priveşte pe tine.

     — Ce fel?

     — Nici un cuvânt mai mult! trebuie s-o trezim pe Doamna Margareta, dacă doarme.

     Nancy era agitată şi palidă.

     — Dumnezeul meu! ce ai? o întrebă Raoul.

     — Am nevoie să o văd pe regina de Navarra îndată, răspunse Nancy tremurând.

     Raoul atunci îi luă mâna şi, privind-o cu tandreţe, îi zise:

     — Cum! amica mea, nu mai sunt eu Raoul al dumitale şi nu mai ai încredere în mine?

     — Ba da, răspunse ea luând capul cel brun al pajului în mâinile sale şi depunându-i un sărut pe frunte, dacă tu vei fi tot amicul meu şi mă vei ajuta să-l scap.

     — Pe cine?

     — Pe regele de Navarra.

     Raoul îşi stăpâni un ţipăt; iar Nancy îi zise cu repeziciune:

     — Trebuie să ne întoarcem la Paris cât de curând… trebuie să spunem reginei… ei voiesc să-i măcelărească pe hughenoţi.

     Apoi se apropie de uşa camerei Doamnei Margareta şi bătu.

     Capitolul XIX.

     Acum să revenim la Paris, sau mai bine zis, la căscioara din pădurea Meudon, unde am lăsat pe regina-mamă rănită, şi întovărăşită de René şi ducele de Guise. – iar pe Noë şi Lahire, prizonieri închişi în pivniţă, sub paza celor doi călăreţi şi sub supravegherea vrăjmaşă a cavalerului Léo d'Arnembourg.

     Aşadar, dacă vom face un mic apel la memoria noastră, ne vom reaminti că, la sosirea ducelui de Guise şi a reginei-mamă, ducesa de Montpensier lipsea din misterioasa ei căsuţă.

     Mândra şi intriganta prinţesă, care făcuse jurământ de a pune coroana Franţei pe capul fratelui ei, aşteptase în noaptea trecută.

     Fratele său trebuia să vină la dânsa pe la miezul nopţii, adică după întrevederea lui cu regina-mamă.

     Dar, văzând că noaptea trecuse fără ca el să apără, şi a doua zi asemenea, îngrijorată, ceru litiera sa şi, escortată de un scutier şi de pajii săi, alergă la Paris şi ajunse la porţile oraşului tocmai când se însera.

     Nevenirea fratelui ei o îngrijorase atât de mult, încât nu se încrezuse să trimită pe unul din mesagerii ei obişnuiţi, ci alergase ea însăşi.

     Însă, când ajunse la porţile oraşului, în loc să meargă pe strada Remparts unde se ascundea fratele ei, intră în biserica Saint-Eustache pentru a-şi face, ca femeie nobilă şi devotată, rugăciunea cu mare pompă. Pajul Séraphin, care o întovărăşise, după ce intră cu dânsa în biserică pe uşa cea mare, ieşi îndată pe cea de-a doua şi alergă în strada Remparts. Maestrul Pandrille era pe pragul uşii şi cu ochii întorşi spre colţul străzii.

     — Unde este el? îl întrebă pajul.

     — A plecat, răspunse scurt colosul.

     — Cum?

     — A plecat cu cavalerii.

     — Dar când… şi unde? exclamă pajul uimit.

     — Nu ştiu, răspunse Pandrille, care într-adevăr nu înţelesese plecarea rapidă a ducelui, a cavalerilor săi şi a parfumierului reginei-mame, maestrul René Florentinul.

     Atunci pajul alergă la Saint-Eustache şi spuse doamnei de Montpensier ceea ce auzise de la Pandrille. Aceasta, foarte îngrijorată, se învălui în mantaua ei, aşa ca să nu fie recunoscută, şi ieşi pe uşa cea mică, apoi luă braţul pajului şi merse cu dânsul în strada Remparts. Pandrille, când o văzu, spuse şi ei tot ce spusese şi lui Séraphin şi astfel, ducesa nu ar fi ştiut mai mult, dacă în acel moment nu se apropia o femeie bătrână ce stătuse liniştită într-un colţ al camerei şi care recunoscuse pe ducesă după voce.

     Acea femeie nu era alta decât Gertrude, servitoarea nefericitului Chesnaye.

     — Ah! doamnă… doamnă, strigă ea aruncându-se la genunchii ducesei şi sărutându-i mâinile cu ardoare, dacă ai şti ce s-a întâmplat!

     — Ce s-a întâmplat? întrebă ducesa a cărei grijă creştea.

     — L-au arestat pe Chesnaye.

     Ducesa se trase înapoi.

     — L-au arestat, în numele regelui, adăugă Gertrude.

     Doamna de Montpensier începu să tremure.

     — Şi când l-au arestat, l-au condus la Luvru, continuă Gertrude, iar pe mine, adăugă ea, m-au legat şi încredinţat în paza a doi soldaţi, aşa că, dacă nu izbuteam să scap… nu ştiu ce aş fi…

     — Dar, o întrerupse ducesa, dacă l-au arestat pe Chesnaye din ordinul regelui, au trebuit să răscolească casa şi să găsească hârtiile…

     — Oh! nu, murmură bătrâna surâzând.

     Doamna de Montpensier răsuflă.

     — Hârtiile sunt în siguranţă, adăugă servitoarea. Patureau le-a luat la dânsul.

     După aceasta, ducesa aşteptă câteva ore ascunsă în casă, dar nimeni nu apăru.

     Apoi, cum noaptea înaintase, ea se hotărî să se întoarcă la Meudon. Dar, când fu aproape de casa sa, o lumină strălucitoare ce venea de la ferestre printre arbori, îi insuflă o nouă grijă.

     Ea crezu că oamenii regelui se instalaseră la dânsa. Grija ei însă nu dură mult, fiindcă, la sunetul clopoţeilor de la litieră, un cavaler îi ieşi înainte. Acesta era Gaston de Lux.

     — Unde e ducele? strigă ea văzându-l.

     — Aici, doamnă.

     Ducesa atunci alergă spre casă şi, după două secunde, căzu în braţele ducelui fără însă să vadă că el nu era singur.

     După ce primele momente de tulburare trecură, privind în jurul ei, văzu întâi pe René, iar când văzu o femeie culcată şi recunoscând că era regina-mamă, scoase un ţipăt de surprindere.

     Atunci ceilalţi îi povestiră tot şi ea ascultă cu mirare povestea de răpire a Doamnei Catherine şi felul miraculos în care ea fusese scăpată de răpitori.

     Dar când întrebă cine erau acei gentilomi pe care i-au luat prizonieri de pe câmpul de bătaie, ea tresări şi păli când auzi pe duce zicându-i:

     — Unul este un amic cunoscut al regelui de Navarra, care se numeşte Noë. Iar celălalt, se numeşte Lahire.

     La acest nume, ea simţi o tulburare îngrozitoare şi tulburarea ei se mări şi mai mult când auzi pe regina-mamă zicând:

     — Oh! ei vor muri în torturi dacă nu vor mărturisi că regele de Navarra era cu dânşii.

     Doamna de Montpensier era, cum zic, foarte tulburată, dar, cu toate acestea, nici ducele, nici regina-mamă şi nici René, care avea ochi de drac, nu observară tulburarea ei.

     Şi astfel ea cugetă în sinea sa: „Ei bine, eu îl voi scăpa!”

     După aceasta ea mai vorbi o oră.

     Apoi, câteşipatru personajele se opriră la concluzia că a doua zi, în revărsatul zilei, René să plece la Paris ca să aducă pe rege. Şi când acesta din urmă va veni la Meudon, neştiind că vine la ducesă, văzând pe mama sa rănită, indignarea sa contra hughenoţilor va izbucni şi sigur că va manifesta dorinţa de a se reapropia de verii lui de Lorena. Atunci dar, ducele şi doamna de Montpensier se vor arăta.

     Când toate acestea fură convenite, doamna de Montpensier, sub pretextul de a permite repaosul Doamnei Catherine, se retrase în apartamentul său şi se închise pe dinăuntru. Însă, în loc de a se pune în pat, ea se aşeză în faţa mesei şi, sprijinindu-şi capul pe mâini, începu a plânge şi a medita în sinea sa: „Oh? Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! murmură ea, stranii lucruri! Din lumea ce tu ai răspândit-o pe glob, patru tineri, patru nobili, patru frumoşi mă iubesc cu nebunie, mă iubesc cu delir. Aceşti patru s-ar urca pe eşafod. Aceşti patru s-ar supune la tortură. În fine, aceşti patru şi-ar vărsa sângele pentru amorul meu; şi, cu toate acestea, niciunul dintre dânşii nu au atins inima mea… Dar, din nenorocire, un aventurier, un gentilom gascon, cu ochii săi negri, cu aerul său obraznic, cu buza sa batjocoritoare, cu mersul său mândru a intrat într-o seară în casa mea. Şi el, cu vocea sa trecând peste ceilalţi, a găsit calea inimii mele… Şi astăzi… astăzi… când credeam că l-am uitat, aud totdeodată că este prizonier şi eşafodul îl aşteaptă! Ah! Dumnezeul meu! Dumnezeul meu… m-am înşelat… nu l-am uitat. Îl iubesc… îl iubesc… şi cu orice preţ trebuie să-l scap…

     Pe când ea medita astfel, lacrimile îi curgeau din ochi şi inima îi bătea cu violenţă.

     Apoi, după ce mai repetă: „Îl voi scăpa! îl voi scăpa!” se puse să cugete execuţia acestui proiect.

     Dar, cum putea ea să-l scape? deoarece execuţia nu numai că era grea, ba încă şi cu neputinţă!

     Pentru ca să-l scape, trebuia, ori să-l facă să fugă, ori să-i ceară iertare.

     Să-i ceară iertare: cui? regelui? reginei-mamă? ducelui?

     Oh! Asta era cu neputinţă! Deoarece, astfel, şi-ar fi mărturisit amorul; şi ea, fiica prinţilor loreni şi verişoara regelui Franţei, să aibă amor pentru un gentilom gascon, ar fi fost de neiertat.

     Aşadar, un asemenea pas fiind inadmisibil, începu a cugeta la fugă; şi după ce cugetă câteva minute, se sculă repede, deschise uşa şi chemă cu vioiciune:

     — Amaury! Amaury!

     Pajul alergă şi o salută pe ducesă.

     — Micuţul meu, îi zise doamna de Montpensier, povesteşte-mi ceea ce s-a petrecut aici în lipsa mea.

     — Ah! doamnă, răspunse pajul cu familiaritatea respectuoasă a unul copil răsfăţat, s-au petrecut lucruri stranii.

     — Adevărat?

     — Foarte adevărat. Sărmanul domnul Lahire, ştii dumneata? acela care ne-a jucat aşa de bine în zilele trecute şi care a plecat furând calul meu…

     — Ei bine? îl întrerupse ducesa, afectând o linişte mare.

     — El este acum aici.

     — Şi cum este?

     — Prizonier în pivniţă cu amicul său Noë, unul dintre acei patru demoni care au voit să pună pe parfumier la supliciu.

     — Ştiu toate acestea, amicul meu, zise ducesa, acum ascultă-mă!

     — Ascult.

     — Găseşti tu vreun mijloc de a-i înlesni să fugă?

     — Din pivniţa unde se găseşte?

     — Da.

     Amaury clătină din cap.

     — Cu neputinţă, murmură el.

     — Pentru ce?

     — Pentru că pivniţa nu are altă deschizătură decât o ferăstruie încadrată în bolta care este de şase picioare groasă, şi o uşă de stejar masiv legată cu fier… şi garnisită cu o broască şi două zăvoare solide!

     — Este adevărat. Dar se va sfărâma broasca şi se vor trage zăvoarele.

     — Da, dar domnul Léo d'Arnembourg a pus doi călăreţi la uşă.

     — Călăreţii se pot corupe cu aur.

     — Nu se poate! murmură Amaury, clătinând din nou din cap.

     — Pentru ce?

     — Pentru… că, la fiecare cinci minute, d'Arnembourg se coboară la uşa pivniţei.

     Ducesa tresări.

     — Şi apoi, afară de toate acestea, continuă Amaury, domnul d'Arnembourg a făcut şi un jurământ.

     — Ce jurământ?

     — De a nu-şi da armele jos decât numai după ce călăul va despărţi capul domnului Lahire de corp.

     — Ah! făcu ducesa.

     — Iar până atunci, termină Amaury, domnul d'Arnembourg nu-şi va lepăda nici pentru a dormi pavăza şi armura sa.

     — Ei bine! murmură doamna de Montpensier ai cărei ochi străluceau cu sălbătăcie, el va dormi astfel gătit în tot timpul vieţii sale, fiindcă eu voiesc să-l scap pe Lahire.

     După aceasta, ea se sculă şi se plimbă prin cameră cu paşi mari, apoi totdeodată zise lui Amaury:

     — Du-te de-mi cheamă pe domnul d'Arnembourg.

     Pajul ieşi murmurând în sinea sa: „Poate fi sigură doamna ducesă că Léo nu va fi cel care va ajuta fuga lui Lahire.”

     Cu toate acestea, el se duse şi găsi pe sir d'Arnembourg înarmat până-n dinţi şi cu spada pe genunchi, şezând pe treapta întâi a scării ce conducea în pivniţa transformată în închisoare.

     De când înamoraţii ducesei trataseră pe Amaury cu barbarism, el avea pentru toţi, şi mai cu osebire pentru Léo, o ură violentă; cu toate acestea, el o ascundea din toate puterile şi aştepta timpul favorabil de a şi-o arăta.

     Deci, ştiind furia şi amărăciunea ce-l aştepta pe Léo, era foarte încântat.

     — Hei! messire, zise el, ai aerul visător în noaptea aceasta?

     Léo ridică capul.

     — Ce vrei tu, paj al necazurilor? îl întrebă el.

     — Eşti puţin politicos pentru acel ce-ţi aduce un mesaj.

     — Un mesaj! şi de la cine? întrebă Léo cu surprindere.

     — De la doamna de Montpensier, răspunse pajul surâzând în ascuns.

     Cuvintele pajului îl tulburară pe sir d'Arnembourg.

     — Doamna ducesă te aşteaptă, messire, termină Amaury. Vino!

     Léo atunci, clătinându-se, îl urmă pe paj, dar pe pragul camerei unde-l aştepta ducesa, se opri, ca şi cum picioarele ar fi refuzat de a-l purta.

     Ducesa şedea pe un fotoliu mare, cu obrazul întors spre uşă şi, văzându-l intrând, ascunzându-şi tulburarea, cu un surâs încântător, îi zise:

     — Bună seara, Léo, amicul meu. Apropie-te, am nevoie de dumneata.

     Léo se apropie tremurând şi încurajat de surâsul ducesei, îi luă mâna ce ea i-o întinse şi o duse cu respect la buzele sale.

     Amaury rămăsese pe prag, iar ducesa, ca şi cum nu l-ar fi văzut, continuă:

     — Da, scumpul meu Léo. Am trebuinţă de dumneata.

     — Sunt la ordinele Alteţei Voastre, murmură d'Arnembourg.

     Apoi aruncă spre Amaury o privire de neîncredere şi, întorcând acea privire spre ducesă, îi dădu să înţeleagă:

     — Dar acest paj al necazurilor va fi martor la convorbirea noastră?

     Ducesa, înţelegând privirea lui, îi răspunse:

     — Amaury nu este de prisos între noi, ci din contră…

     Léo încruntă sprâncenele.

     — Scumpul meu Léo, zise în fine ducesa, eu mă prind că ştii pentru ce am voit să te văd…

     — Nu… nu cred… bâigui sir d'Arnembourg.

     — Dar, nu ai devenit dumneata temnicerul prizonierilor mei? căci, drept să-ţi spun, adăugă ea surâzând, căsuţa mea s-a prefăcut în castel întărit…

     — Provizoriu numai, răspunse Léo.

     — Şi apoi, îmi pare, scumpul meu Léo că te achiţi cu conştiinţă de rolul dumitale.

     — Îmi fac datoria, doamnă.

     — Ştiu aceasta, fiindcă Amaury mi-a spus că dumneata ai pus doi călăreţi la uşa temniţei, adevărat este?

     — Da, doamnă, este adevărat.

     — Şi vrei să petreci noaptea pe scara temniţei?

     Léo se înclină afirmativ.

     — Şi apoi îmi pare că ai făcut şi un jurământ.

     Léo tresări.

     — Se zice că ai jurat să nu te dezarmezi, decât după execuţia unuia dintre prizonierii încredinţat… pazei dumitale.

     — Este adevărat, răspunse cu răceală tânărul om.

     Ducesa lăsă să se audă printre buze un râs batjocoritor, apoi şopti cu ironie:

     — O! tinereţe, tinereţe imprudentă. Zic imprudentă, amicul meu, fiindcă să faci jurăminte ce nu se pot ţine…

     Léo deveni palid.

     — Oh! exclamă el, Alteţa Voastră să fie liniştită.

     — Cum?

     — Eu îmi voi ţine jurământul.

     — Aşa!

     — Jur în faţa Alteţei Voastre.

     Ducesa râse din nou, apoi cu batjocură, zise:

     — Şi eu pot să jur, contrar.

     Léo se trase uimit înapoi.

     — Unul dintre prizonieri nu va fi executat, continuă ducesa.

     — Oh! murmură Léo cu o voce răguşită şi cu ochii scânteind de ură, regina-mamă nu iartă, doamnă.

     — Ştiu.

     — Atunci, cum crezi că omul acesta poate să scape de soarta ce-l aşteaptă

     — Ei bine, cred mult.

     — Poate, doar… ca să evadeze…

     — Cine ştie? poate că va evada?

     Un surâs crud alunecă pe buzele lui Léo şi, cu siguranţă, răspunse:

     — Oh! nu, eu sunt aici.

     — Ei bine! murmură ducesa cu sânge rece, şi eu contam pe dumneata…

     — Pe mine?!

     — Pe dumneata, pentru a mă ajuta să scap pe acel nenorocit, termină doamna de Montpensier cu răceală.

     Léo d'Arnembourg scoase un ţipăt îngrozitor şi simţi că părul i se zburleşte şi tâmplele i se scăldau într-o sudoare rece.

     Apoi rămase ca încremenit.

     Ducesa de Montpensier, însă, nu-şi pierdu sângele ei în aparenţă rece şi surâsul nu-i părăsi buzele; cu toate acestea, păstră pentru câteva secunde tăcerea.

     Apoi, totdeodată, ea reluă:

     — Da, scumpul meu Léo, eu mi-am pus două lucruri în cap. Şi acele lucruri sunt: întâi, voiesc să scap pe acel tânăr de la eşafod, şi al doilea, să fiu ajutată de dumneata.

     Un muget sălbatic sfărâmă gâtul lui Léo d'Arnembourg. Şi cu furie, zise:

     — Ah! Alteţa Voastră râde de mine când îi vine fantezia.

     — Eu nu râd.

     — Oh! atunci este cu neputinţă!

     — Dar nu, scumpul meu Léo, din contră, este foarte cu putinţă.

     — Ah! doamnă.

     — Zic, foarte cu putinţă, fiindcă eu voiesc!

     Ducesa pronunţă acest din urmă cuvânt cu mare răceală.

     — Dar, doamnă, zise Léo, acest om este vinovat…

     — Ştiu!

     — El a comis crima de lčse-majesté9…

     — Nu zic, nu.

     — Şi astfel nici regele, nici regina-mamă şi nici ducele, fratele dumitale, nu vor consimţi a-l lăsa să scape de osândă.

     — Desigur!

     — Atunci dar, Alteţa Voastră vede bine că este o nebunie…

     — Mă iartă! amicul meu. Ar fi o nebunie când m-aş adresa regelui, reginei-mamă sau ducelui. Dar, când mă adresez dumitale şi contez pe adresa mea, nu mai este nebunie.

     — Pe mine! pe mine! strigă Léo cuprins de ameţeală.

     — Da, murmură tânăra femeie, fiindcă mă iubeşti!

     Léo scoase un ţipăt şi căzu în genunchi.

     — Înţelegi acum, zise ducesa cu triumf, că am avut dreptate?

     Apoi ea privi pe tânăra sa victimă cu surâsul cel mai fermecător, iar acesta murmură:

     — Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! ce să fac?

     Anne de Lorena însă, repetă:

     — Voiesc!

     Atunci Léo îşi ascunse capul în mâni şi strigă:

     — Dar, doamnă, voieşti să-mi trădez datoria?

     — De ce datorie vorbeşti, Léo?

     — De datoria mea către duce! deoarece îl servesc…

     — Ah! mă iartă! îţi lipseşte memoria.

     — Ce zici? bâigui el privind pe ducesă cu un nesaţ plin de uimire.

     — Îţi zic că-ţi lipseşte memoria, deoarece te rog să-mi spui, cum ai intrat dumneata în serviciul ducelui? Pentru amorul lui sau pentru al meu?

     Léo plecă ochii.

     — Alteţa Voastră are dreptate, şopti el.

     — Aşadar, dacă eşti în slujba ducelui, eşti fiindcă am voit eu.

     — Este adevărat, doamnă.

     — Şi acum nu-mi mai place să mai fii al ducelui.

     — Doamnă?

     — Voiesc să fii al meu şi numai al meu!

     — Sunt gata să mor pentru Alteţa Voastră.

     — Să mori? este de prisos. Este destul să te supui.

     Léo d'Arnembourg plecă capul din nou şi, cu tristeţe, întrebă:

     — Dar, în fine, doamnă, Alteţa Voastră se interesează numai de unul dintre aceşti oameni?

     — Da.

     — Şi… de care?

     — De cel care a motivat jurământul dumitale, domnule Léo.

     Léo făcu o mişcare de surprindere, la care însă, ducesa nu dădu nici o atenţie; şi atunci el, cu disperare, întrebă:

     — Dar, pentru ce te interesezi de dânsul, doamnă.

     — Şi pentru ce oare l-aş urî?

     — Ei bine! strigă el cu furie, eu îl urăsc! şi ştii pentru ce?

     — Spune.

     — Şi ştii pentru ce sunt nerăbdător să-i văd sângele curgând, şi de ce mi-aş da viaţa pentru a sfărâma pe a sa?

     — Nu ştiu. Spune!

     — Ei bine! îl urăsc… pentru că… pentru că…

     Léo nu cuteza să continue.

     Ducesa însă întrebă cu nerăbdare:

     — Vorbeşte o dată? nu te înţeleg!

     — Îl urăsc fiind că te iubeşte, termină Léo.

     Nefericitul tânăr era palid de furie, ochii i se roşiseră şi tot corpul îi tremura.

     Cu toate acestea, exaltarea, furia şi ura sa nu durară mult, ci se înmuiară în faţa sângelui rece al doamnei de Montpensier, care, cu nepăsare, reluă:

     — Să vedem, amicul meu, pentru ce nu-mi faci o mărturisire?

     — O mărturisire!

     — Da, fiindcă te văd că eşti gelos…

     Acest cuvânt căzu pe capul lui sir d'Arnembourg ca o lovitură de trăsnet.

     — Da, repetă ducesa, eşti gelos, fiindcă dumneata şi amicii dumitale credeţi că eu îl iubesc pe Lahire.

     — Oh! Nu, murmură el cu amărăciune, până acum ne-am îndoit, doamnă.

     — Şi… acum?

     Sir d'Arnembourg avu un surâs îngrozitor, apoi, cu durere, zise:

     — Acum nu mă mai îndoiesc. Dumneata îl iubeşti.

     — Dumneata nu înţelegi politica, îi răspunse ea înălţând din umeri.

     Apoi, cum el sta tot la îndoială, ea continuă:

     — Ei bine! fie şi cum zici! pentru că îl iubesc voiesc să-l scap…

     Léo atunci, puse mâna pe spadă şi deodată strigă cu furie:

     — Ah! asta e prea mult, îl voi omorî cu mâna mea.

     Iar ducesa aruncă asupra lui o privire dominatoare şi, văzându-l învins de flăcările ochilor ei, îi zise:

     — Te vei supune.

     Apoi se întoarse către paj şi murmură:

     — Amaury, să mergi să înşeuezi calul tău.

     Pajul se înclină.

     — Iar dumneata, adăugă ea adresându-se din nou lui Léo, ia lumânarea aceasta!

     Léo se supuse.

     — Bine! deschide această uşă şi luminează-mi.

     Capitolul XX.

     Léo se clătină, dar dominat şi învins de voinţa de fier a acestei creaturi blonde şi delicate ce se numea ducesa de Montpensier, o precedă până la scara subterană care conducea la pivniţa în care erau închişi Lahire şi Noë; şi acolo, oprindu-se, o privi pe ducesă cu un ochi întrebător.

     Doamna de Montpensier atunci se trase în umbră şi îi zise:

     — Du-te de ridică serviciul celor doi călăreţi şi ia dumneata locul lor.

     Apoi, cum el sta la îndoială, ea reluă:

     — Dar, du-te odată, sau voi crede că nu mă mai iubeşti!

     Aceste cuvinte tulburară sângele lui sir d'Arnembourg.

     El coborî pe scară şi ducesa, care rămăsese în coridorul superior, îl auzi concediind pe cei doi călăreţi ai săi.

     Aceştia urcară scara, trecură pe lângă ducesă, fără a o vedea, şi intrară în grajd, unde se culcară pe paie.

     Atunci doamna de Montpensier se coborî şi găsi pe Léo tăcut şi cu sudoarea pe frunte, plimbându-se cu o muschetă pe umăr prin coridorul subteran.

     Ea îi surâse cu un surâs plin de graţie care poate suci orice cap.

     — Acum! îi zise ea, văd că eşti rezonabil. Şi-mi voi aduce aminte de dumneata.

     Inima lui Léo bătea cu furie.

     „Ce o fi având să-mi mai ordone?” se întreba el.

     Ducesa reluă lumânarea.

     — Acum, zise ea, deschide-mi uşa închisorii.

     Când auzi acest cuvânt, toate furiile geloziei îi cuprinse inima lui Léo.

     — După aceasta, o vei închide după mine…

     Léo se înclină.

     — Şi te vei depărta cu câţiva paşi, căci e nefolositor ca să asculţi vreun cuvânt din conversaţia mea cu prizonierii.

     — Mă voi supune, murmură Léo.

     — Când voi bate, dumneata îmi vei deschide, adăugă ducesa.

     — Da, doamnă.

     — Şi atunci…

     La rândul său ea se îndoi şi aruncă asupra lui Léo o privire plină de neîncredere.

     Dar Léo luase atitudinea umilă a unui om învins.

     — Atunci? întrebă el.

     — Jură-mi că vei face ce-ţi voi cere.

     El îşi ascunse încă o dată capul între mâni.

     Şi o luptă violentă se petrecu în sufletul său.

     — Jură-mi! repetă ea cu o energie sălbatică.

     — Jur! zise el.

     — Bine. Deschide!

     Léo deschise uşa închisorii şi ducesa, oprindu-se un moment pe prag, văzu pe Lahire şi Noë dormind unul lângă altul şi atât de liniştiţi, încât s-ar fi crezut că dormeau chiar în patul lor.

     Lahire se trezi brusc, deşteptat de zgomotul uşii care se deschidea, şi strălucirea vie a unei lumânări îi căzu pe figură.

     Lahire recunoscu pe ducesă şi îşi înăbuşi un strigăt.

     Dar deja uşa se închisese şi doamna de Montpensier se găsea în închisoare.

     Ducesa îşi aplecă un moment urechea la uşă pentru a asculta.

     Ea auzi paşii lui Léo care, fidel jurământului său, se depărta.

     Atunci îşi puse un deget pe buze şi, privind pe Lahire care, după ce-şi deschisese ochii, îi reînchisese crezându-se jocul unui vis, îi zise:

     — Am venit să te scap.

     Lahire se ridică atunci în sus şi, luându-i mâna spre a o săruta, murmură:

     — Ah! doamnă, sunteţi un înger.

     — Sst!

     — Vă temeţi ca să nu ne audă?

     Ea arătă pe Noë cu un gest.

     — Oh! îi zise Lahire, el e gata să plece. Dar mai înainte de a-l deştepta, permiteţi-mi doamnă a vă declara, cât vă…

     Ea îl întrerupse cu un gest mândru.

     — Ah! iartă-mă, îi zise ea, eu nu vin aici pentru a te vedea din nou la picioarele mele.

     Lahire, amintindu-şi bizara lui conduită, îşi muşcă buzele.

     — Eu vin să-ţi dau libertatea.

     — Doamnă…

     — Dar nu pot să scap şi pe amicul dumitale.

     — Ah!

     Şi Lahire privi pe ducesă cu o privire stranie.

     — Căci, continuă ea, pentru ca să poţi ieşi de aici, trebuie să pun un alt om în locul dumitale.

     Lahire păstră tăcerea.

     — Şi nu am decât un om la dispoziţie. Aşadar, urmează-mă… şi nu face zgomot.

     Dar Lahire se lăsă să cadă pe pământ în genunchi din toată înălţimea lui.

     — Doamnă, zise el. Eu nu cred că Alteţa Voastră a venit anume pentru a-mi face o asemenea propunere.

     — Ce voieşti să zici? făcu ea înspăimântată.

     — Omul care doarme aici lângă mine, continuă Lahire, este amicul meu.

     — Fie.

     — Prin urmare, nu trebuie să vă gândiţi, doamnă, că voi avea laşitatea de a-l părăsi.

     — Dar nenorocitule, făcu ducesa, te-ai gândit mai întâi la soarta care te aşteaptă?

     — Da, doamnă.

     — Este moartea.

     — Ştiu.

     — Şi crezi dumneata că amicul dumitale, dacă s-ar deştepta, ar primi un asemenea sacrificiu?

     — Nu, doamnă, zise o voce.

     Era Noë care se deşteptase şi care saluta pe ducesă.

     Noë auzise totul.

     El puse mâna pe umărul lui Lahire care se ridicase în picioare şi îi zise:

     — Fugi, amicul meu, dacă o dată doamna poate să te scape.

     — Să fug eu! zise Lahire.

     — Gândeşti tu că mă poţi scăpa de la moarte prin a sta aici?

     — Nu, dar voi muri cu tine.

     Ducesa, palidă şi tremurândă, asista la această luptă de generozitate şi se întreba dacă nu era zadarnic că ea torturase inima lui sir d'Arnembourg.

     — Dar pleacă odată, amice! repetă Noë, pleacă. Te rog!

     — Eu rămân, răspunse Lahire, din moment ce doamna nu ne poate scăpa pe amândoi.

     — Vai! nu, zise ea.

     Totdeodată Lahire îşi lovi fruntea.

     — Iată! zise el, o idee.

     — Să vedem!

     Lahire privi pe ducesa şi îi zise:

     — Voiţi să-mi permiteţi, doamnă, să spun două cuvinte amicului meu?

     — De ce nu? răspunse doamna de Montpensier cu un semn din cap.

     Lahire se uită la Noë.

     — Toată lumea ştie, îi zise el în limba béarneză, că tu eşti amicul regelui nostru.

     — Aşa e, zise Noë.

     — Ei bine, tu ai fugit şi noi toţi vom nega că tu te găseşti printre noi, dar prezenţa ta va face mai rău. Închipuie-ţi că ducesa te scapă în locul meu.

     Noë tresări.

     — Cine dar, odată ce vei dispărea, va putea afirma regelui Franţei că cel mai bun amic al regelui de Navarra era printre răpitorii reginei-mamă? Nimeni.

     — Tu îţi pierzi capul, amicul meu.

     — Cum asta?

     — Regina-mamă, René, ducele, ducesa, nu vor fi acolo pentru a jura că prizonierul care a evadat se numeşte chiar Amaury de Noë.

     — Da, dar eu voi tăgădui, voi trata pe toţi acei oameni ca pe nişte calomniatori şi voi dovedi că ei au format complotul pentru a pierde pe regele de Navarra.

     Doamna de Montpensier, tot îngrijorată, asista la această conversaţie plină de mistere pentru dânsa şi nu putea nicidecum a înţelege ceva.

     Lahire reluă:

     — Aşadar, pentru că doamna de Montpensier poate să scape pe unul dintre noi, e mai bine ca să fii tu acela.

     — Amice, răspunse Noë, tu ai o inimă de aur şi cuvântul tău e plin de argumente, dar nu voi fi eu cel care mă voi lăsa amăgit…

     — Ei bine! să tragem la sorţi!

     Noë îl privi.

     — Providenţa va decide, adăugă Lahire. Dacă eu trebuie să fug sau dacă tu urmează să-mi ei locul.

     — Fie! zise Noë.

     Atunci Lahire zise ducesei:

     — Doamnă, tot sunteţi hotărâtă a mă scăpa?

     Ea îi aruncă o privire plină de tandreţe şi de reproş:

     — Ingratule! îi zise ea.

     — Dar dacă v-aş ruga de a scăpa pe amicul meu?

     — Ştii că aceasta nu se poate…

     — Dar… e vorba de a-l… scăpa… în locul meu!

     Ducesa îşi înăbuşi un strigăt.

     — Căci, adăugă Lahire, cum nu vreau să fug fără el, este ca şi cum nu aş ieşi de aici.

     — Ce vrei să zici?

     — Că soarta va decide între noi doi.

     Doamna de Montpensier se trase înapoi cu un pas şi privi pe Lahire cu un aer tulburat.

     Dar acesta reluă cu repeziciune:

     — Da, doamnă, lăsăm ca destinul să hotărască.

     Ducesa se îndoia.

     — Atunci, zise cu răceală Lahire, să nu mai vorbim, doamnă, căci nu e nimic altceva de făcut.

     Şi el repuse cu linişte moneda în buzunar, adăugând:

     — Şi apoi prefer să rămân cu amicul meu decât să fiu laş.

     Atunci ea, gândindu-se că poate întâmplarea va favoriza pe Lahire, cugetă un moment şi apoi zise:

     — Ei bine! fie domnule, voi scăpa pe acela pe care îl va hotărî soarta.

     — Aşa înţeleg! făcu Lahire cu un aer satisfăcut.

     Şi el scoase o monedă de un pistol din buzunar şi zise lui Noë:

     — Crucea sau faţa. Haide, dacă tu vei ghici, vei pleca, nu e aşa?

     — Da, răspunse Noë.

     Noë şi ducesa aveau fiecare secretul speranţei, că va fi Lahire alesul tragerii la sorţi.

     Lahire aruncă o monedă de un pistol în aer.

     — Faţa! zise Noë.

     Ducesa, care tot ţinea lumânarea în mână, se aplecă tremurândă spre pământul pe care lucea moneda.

     Deodată ea scoase un ţipăt teribil şi căzu jos, ca şi cum ar fi fost lovită de trăsnet.

     Era Noë cel care câştigase, prin urmare Noë trebuia să fugă…

     Lahire se aplecă spre doamna de Montpensier şi, luându-o în braţe, murmură:

     — Doamnă, curaj!

     Doamna de Montpensier îşi trădase tot amorul său.

     — Haide! gândi Noë a cărui consternare făcu loc unei secrete speranţe, ea îl iubeşte prea mult pentru a nu-l scăpa chiar când va fi pe treptele eşafodului.

     Capitolul XXI.

     Ce se petrecu în acea pivniţă, între ducesa de Montpensier, Noë şi Lahire?

     Ducesa, când fu în contact cu braţele tânărului om, începu să se trezească, ca şi cum acele braţe ar fi fost electrizate.

     Apoi ea îl privi cu o uitătură teribilă:

     — Oh! nu, nu, zise ea, nu! este cu neputinţă!

     — Doamnă, aţi făcut un jurământ, zise Lahire!

     — Este adevărat. Dar te voi scăpa cu orice preţ!

     — Oh! zise gasconul surâzând, odată ce-l scăpaţi pe amicul meu, sunt pentru moment destul de satisfăcut.

     Noë, nemişcat şi tăcut, privea când pe Lahire, când pe doamna de Montpensier.

     Aceasta din urmă, cu ochii întunecaţi, cu braţele atârnate, părea a fi căzută în prostaţie.

     — Doamnă, repetă Lahire, mi-aţi jurat.

     Ea se ridică atunci cu maiestuozitate, liniştită şi cu un ironic surâs pe buze:

     — Ei bine! zise, îmi voi ţine cuvântul.

     Apoi se întoarse spre uşa pivniţei şi bătu.

     Léo veni să deschidă.

     Tânărul om, era palid şi trist şi privirea sa se încrucişă cu aceea a lui Lahire, întocmai ca tăişul a două săbii.

     Dar deja ducesa intervenise cu privirea sa fascinatoare.

     — Scumpul meu Léo, îi zise ea, ai o cască pe cap, o cuirasă în spate şi genunchii în oţel.

     — Întocmai, doamnă.

     — Prin urmare, eşti gata de a te sui pe cal.

     — Alteţa Voastră poate să ordone… sunt gata.

     Léo vorbea cu o voce surdă, atât de mult îl înecase ura şi gelozia.

     — Aşteaptă, zise ducesa, şi ascultă-mă!

     Léo privea pe doamna de Montpensier, cu un ochi interogator.

     — Eşti un periculos, Léo, amicul meu, continuă tânăra femeie, şi ai atâta frică ca să nu-ţi scape prizonierul, încât ai dublat santinelele.

     — Doamnă…

     — Haide, să-i numărăm.

     — Dar… nu înţeleg pentru ce.

     — Doi călăreţi în coridor, dumneata în scări, Gaston de Lux la uşa casei, ofiţerul de călăreţi şi contele în grădină. Nu e aşa?

     — Aşa e doamnă.

     — Şi cu toate acestea, reluă ducesa, e nefolositor, când m-am hotărât o dată ca să scap pe unul dintre prizonieri.

     — Cu toate acestea…

     — Căci dumneata Léo, ai să-l laşi să treacă.

     Léo îşi aplecă capul.

     — Dar, doamnă…

     — La prima gândire, continuă ducesa, lucrul este imposibil, nu este aşa?

     — Mărturisesc…

     — Ei bine! eu am găsit un mijloc!

     — Ah!

     — Şi un mijloc sigur de a evita un pericol.

     — Ascult, doamnă.

     — De prisos, scumpul meu Léo. Scoate-ţi casca.

     — Dar…

     Ducesa avu un gest de nerăbdare.

     — Adu-ţi aminte, îi zise ea, că mi-ai făcut adineauri un jurământ că mă vei asculta.

     Léo îşi înăbuşi un suspin şi-şi scoase casca.

     — Acum! zise ducesa, să trecem la cuirasă, apoi la oţelurile de la picioare.

     Léo le desfăcu pe rând pe amândouă.

     — Acum, continuă ducesa, întorcându-se spre Noë, binevoieşte, domnule, de a-ţi pune această cuirasă şi de a-ţi acoperi capul cu casca lui sir d'Arnembourg.

     — Cum? făcu Léo încremenit, este domnul?

     Şi el începu să se uite când la Noë, când la Lahire.

     — Da, este domnul, zise ducesa cu tristeţe.

     — Este domnul pe care Alteţa Voastră voieşte să scape?

     — Da.

     — Cu toate acestea, nu e domnul… care…

     Ducesa îl măsură cu privirea sa scânteietoare.

     — Şi cine ţi-a permis, zise ea, de a pătrunde în voinţele mele şi de a-mi cerceta secretul?

     Dar Léo deveni îndată vesel de bucurie.

     — Astfel dar va fi domnul de Noë cel care va fugi?

     — El.

     — Şi domnul Lahire va rămâne?

     — Da. Şi, adăugă ducesa, dumneata îi vei ţine companie până mâine de dimineaţă.

     Inima lui Léo d'Arnembourg începu să bată cu violenţă.

     — Oh! de ce nu, cu bucurie, zise el.

     Cu toate acestea, Noë îşi pusese cuirasa şi genunchierele de oţel ale lui Léo. În fine, el îşi puse casca şi, după ordinul ducesei, trase viziera.

     — S-ar putea jura, zise atunci doamna de Montpensier, că eşti însuşi sir d'Arnembourg în persoană.

     Apoi ea zise încă lui Léo:

     — Acum, scumpul meu Léo, remite spada dumitale domnului.

     — Oh! cu mare plăcere.

     Şi Léo, care nu avea de ce să-l urască pe Noë, îi întinse spada cu mare graţie.

     Apoi doamna de Montpensier reluă:

     — Acum, Léo, amicul meu, vei ţine până mâine companie domnului Lahire. Domnul Lahire este un camarad foarte încântător.

     — Cunosc pe domnul, murmură Léo cu ură.

     — Ceea ce pentru dumneata nu este puţină onoare, adăugă Lahire, a cărui natură gasconă se îngâmfă.

     Ducesa atunci se plecă la urechea lui Léo şi îi zise:

     — Ţine minte că ai jurat să te supui.

     — Mă voi supune, doamnă.

     — Mâine vor veni aici şi se vor mira mult găsindu-te prizonier.

     — Ei bine! ce trebuie să le răspund?

     — Le vei răspunde, murmură ducesa, că, intrând aici pentru a vedea dacă captivii dumitale nu au trebuinţă de ceva, ei s-au aruncat pe dumneata, te-au legat, te-au dezarmat şi, după ce te-au redus la neputinţă, ei au tras la sorţi care din ei să ia locul dumitale, şi că domnul Noë a fost cel ce a câştigat.

     — Bine! răspunse Léo cu indiferenţă.

     Apoi se aşeză fără tulburare pe paiele pivniţei şi începu a murmura în sinea sa: „Pe parola mea de onoare, nu mai înţeleg. Aş fi pus capul meu pe tăietor, că dacă ducesa voia să scape pe unul din doi, trebuia să scape pe Lahire.”

     În fine, când metamorfoza lui Noë fu terminată, ducesa aruncă o privire melancolică asupra lui Lahire, dar totdeodată, zise lui Noë:

     — Vino, domnule.

     Apoi ducesa, cu lumânarea în mână, ieşi cu Noë, lăsând pe Lahire şi Léo în întuneric; închise uşa pe dinafară lăsând însă cheia în uşă; şi, înainte de a ajunge la capul scării, stinse lumânarea şi, tot în acel moment, zise lui Noë:

     — Aşteaptă un moment.

     Atunci ea urcă singură în coridor şi, în vârful picioarelor, ajunse la uşa aceea, în dosul căreia veghea Gaston de Lux, şi, cum uşa era întredeschisă, ea intră fără a fi văzută.

     Apoi, cum luna lumina, ducesa văzu pe pajul Amaury ţinând calul lui Léo de căpăstru.

     — Dar ce faci tu, micuţule? îl întrebă Gaston de Lux văzându-l ieşind din grajd cu calul de căpăstru.

     — Mi s-a ordonat să înşeuez calul lui sire d'Arnembourg, răspunse pajul, şi l-am înşeuat.

     — Dar unde dracu' se duce el?

     — Cine? calul?

     — Drace! calul şi cavalerul.

     — Nu ştiu, răspunse cu naivitate pajul. La Paris poate…

     — Ah! făcu Gaston de Lux, care se plimba necontenit în lung şi în larg în faţa uşii.

     Atunci ducesa, care văzuse calul înşeuat şi auzise convorbirea lui Amaury cu Gaston de Lux, pândi până ce acesta din urmă se întoarse cu spatele şi, cu paşi uşori se întoarse la scară şi chemă cu voce şoptită:

     — Domnule Noë.

     Noë atunci urcă şi ducesa, luându-l de mână, îi zise:

     — Urcă-te pe cal şi ieşi repede! Adio!

     — Doamnă. Murmură Noë, ducând mâna ducesei la gură, nu primesc libertatea mea, decât numai fiindcă am credinţă în dumneata. Şi am toată convingerea că-l vei scăpa şi pe dânsul!

     — Contează pe mine, răspunse ea. Adio!

     Apoi, uşoară ca o umbră, ea se depărtă.

     Iar Noë, urmând sfatul ducesei, cu viziera căştii lăsată pe ochi ieşi cu bruscheţe.

     — Iată messir d'Arnembourg, zise pajul, care ghicise adevărul.

     — Dar, unde te duci? strigă Gaston.

     Noë atunci, temându-se ca se nu fie recunoscut după voce, îi făcu un gest din care se înţelegea: „Este un secret!”

     Apoi, înfigând pintenii în calul său, plecă în mare galop.

     „Bun! cugetă pajul, domnul Lahire este deja scăpat!”

     În fine, Noë galopă fără să se oprească până la porţile Parisului.

     Dar acolo, el se opri şi se întrebă în sinea sa:

     — Să vedem! unde trebuie să mă duc?

     Această întrebare, în aparenţă atât de simplă, era cu toate acestea foarte greu de rezolvat, şi aceasta, din singura cauză, că Luvrul se alarmase pentru dânsul.

     Să presupunem însă că ar fi reuşit să intre, dar că aceasta nu ar fi făcut altceva decât să cadă în gura lupilor şi să compromită fără îndreptare pe regele de Navarra.

     Aşadar, Noë, după ce cugetă câteva momente, se hotărî:

     — Tot ce am mai bine de făcut, este, să urmez fortificaţia şi să intru în Paris pe porta Saint-Jacques.

     Eroul nostru, care petrecuse mult timp la ţară, şi mai cu osebire la miază-zi, calcula foarte exact orele după stele.

     Deci, el calculă că nu putea fi mai mult ca două ore după miezul nopţii, şi că ziua nu va întârzia de a veni.

     În fine, el nu se înşelase, căci după ce făcu ocolul fortificaţiei şi ajunse la poarta Saint-Jacques, o rază alburie se arătă la orizont şi stelele începură a păli.

     Cu toate acestea, acea lumină nu avea puterea de a permite lui Noë să deosebească trăsăturile şi turnura unui om ce mergea pe jos, şi care, după ce ridicase ciocanul de la poarta Saint-Jacques, parlamenta cu santinela printre grilaj.

     Noë însă, ca om prudent, se ţinu la distanţă, dar ascultă.

     Santinela zicea;

     — Ţăranii, burghezii şi toţi omenii de puţină calitate, nu pot pătrunde noaptea în Paris.

     — Neruşinatule! răspunse pietonul cu mândrie, pentru că sunt pe jos, refuzi tu de a mă recunoaşte de gentilom?

     Noë atunci îi recunoscu vocea şi alergând îi zise:

     — Hector!

     Hector se întoarse şi privind pe omul cu cozorocul lăsat, îl întrebă:

     — Dumneata mă recunoşti?

     Dar Noë nu-i răspunse, ci bătu cu mânerul spadei sale în poartă şi strigă:

     — Deschide; deschide! că sunt gentilom.

     Noë era pe cal şi avea spada în mână.

     Aceasta era destul pentru a decide pe santinela să deschidă.

     Atunci Noë adăugă:

     — Lasă să treacă şi acest gentilom care este amicul meu.

     Hector atunci recunoscu vocea lui Noë şi, după ce făcură ca treizeci de paşi în strada Saint-Jacques, îşi întinseră mâna cu amiciţie şi Noë întrebă:

     — Unde e el?

     — Este scăpat, răspunse Hector. Trebuie să fi intrat în Paris de două ore. Calul meu însă a căzut sub mine şi am urmat drumul pe jos; dar tu, cum ai scăpat?

     — Sst! îţi voi povesti toate acestea când vom fi în loc sigur şi bine închişi.

     — Dar Lahire? întrebă Hector.

     — El este prizonier. Dar va scăpa.

     — Cine?

     Noë se plecă pe şa şi murmură un nume la urechea lui Hector.

     — Ah! înţeleg, murmură tânărul om. Amorul unei femei ca aceasta dărâmă zidurile cele mai tari ale temniţei.

     În fine, după ce coborâră strada Saint-Jacques, se opriră la uşa cârciumarului Lestacade, care, după cât ne reamintim, avea ca firmă: La Calul Roib. Şi Noë voi să se oprească la acel han.

     Dar Hector, după ce examină ferestrele şi constată că nici o lumină nu era în interior, făcu această reflecţie:

     — Mâine, o să te caute în tot Parisul, şi cea dintâi uşă la care oamenii regelui vor veni să bată va fi aceasta.

     — Ai dreptate! răspunse Noë.

     — Deci, continuă Hector, eu aş fi de părere să mergem la hanul Clopotul spart…

     — Ce e asta?

     — O cârciumă ce se găseşte în strada Saint-Sauveur.

     — Aceea din faţa casei lui Chesnaye, omul ducelui de Guise?

     — Întocmai.

     — Iată o idee neobişnuită! murmură Noë surprins.

     — Se poate. Dar e bună.

     — Pentru ce?

     — Îţi voi explica pe drum. Dar mai întâi, ia-mă pe cal, căci sunt obosit.

     Şi Hector sări pe şea.

     Noë şi Hector trecură Sena la podul Saint-Michel şi se îndreptară spre piaţa Châtelet…

     — Voieşti să ştii pentru ce prefer să locuiesc la Clopotul spart decât oriunde altundeva? zise Hector.

     — Da.

     — Fiindcă e un hotel frecventat numai de gentilomi loreni.

     — Crezi?

     — Şi dacă mâine soldaţii regelui sunt în urmărirea noastră, desigur că nu ne vor căuta acolo.

     — Ai poate dreptate, zise Noë. Să mergem!

     Când ajunseră în strada Saint-Sauveur, ei văzură pe un om pe jos, ce părea a merge cu mare anevoinţă.

     Dar ei nu se neliniştiră şi trecură pe lângă dânsul fără a-i da cea mai mică atenţie.

     Pe când Hector, ce sărise cu uşurinţă de pe cal, bătea la poarta hotelului ce avea de firmă: La Clopotul spart, Noë ridică ochii asupra casei de vizavi, adică aceea a lui Chesnaye.

     — Oh! oh! îşi zise el, ea îmi pare destul de tăcută. Desigur că nu în noaptea asta se conspiră în interiorul ei contra regelui Franţei şi hughenoţilor.

     După mai multe bătăi repetate ale lui Hector, un servitor de grajd întredeschise o fereastră la întâiul etaj şi întrebă:

     — Cine sunteţi şi ce voiţi?

     — Suntem gentilomi loreni, răspunse Noë, ce însoţi această frază de o înjurătură germană.

     — Aşteptaţi, vin să vă deschid, strigă servitorul închizând fereastra.

     Trecând acest timp, omul ce mergea cu anevoinţă putu să ajungă pe Noë şi pe Hector.

     Noë era îmbrăcat cu armura lui Léo d'Arnembourg, cum şi calul era tot al acestui din urmă gentilom.

     Omul ce mergea pe jos, ce fără îndoială îl cunoştea pe Léo, se apropie de Noë şi-i zise:

     — Ah! domnule d'Arnembourg, cred că viu de pe lumea cealaltă.

     Noë, mirat, se întoarse şi, cum era deja ziuă, el recunoscu în acel om ce mergea cu anevoinţă pe un personaj a cărui vedere ar fi uimit pe domnul de Pibrac şi pe regele de Navarra.

     Acel personaj nu era altul decât Chesnaye. El, chiar el… Chesnaye ce se aruncase de bună voie în fundul puţului a cărui gură se afla în Prie-Dieu.

     Capitolul XXII.

     Aşadar, maestrul Chesnaye nu era mort.

     Noë şi Hector, ce nu ştiau nimic din cele petrecute la Luvru, nu puteau să se mire că îl văd pe picioare.

     Dar Noë, văzându-l rănit, zgâriat, cu mâinile sângerânde şi cu hainele în dezordine la uşa casei lui, bănui niscaiva mistere şi noi aventuri.

     Chesnaye îl luă drept Léo d'Arnembourg.

     Noë, încă din Navarra, era obişnuit de a imita vocile.

     Aşadar uşurinţa de a imita accentul german îi servi de minune în această ocazie:

     — Cum, scumpul meu domn Chesnaye, zise el, nu ştii dacă eşti mort sau viu?

     — Nu, domnule Léo.

     — Cum aceasta?

     Noë observase în timpul drumului ce îl făcuse ca prizonier, pe sir d'Arnembourg şi aflase la dânsul un obicei de a se întoarce într-un fel al lui propriu pe şa. Şi îl imită atât de bine încât Chesnaye nu se mai îndoi un singur moment că nu avea a face cu Léo.

     — Vai! zise el. Am văzut fundul iadului, messire.

     Noë îl privi prin vizieră.

     — Dar! zise el, eşti sigur că eşti în toate minţile dumitale, domnule Chesnaye?

     — Priveşte mâinile sfâşiate şi mâinile mele sângerânde!

     — Dar, ai căzut?

     Când Noë vorbea astfel, poarta hanului se deschise.

     Hector intră cel dintâi, pe când Noë zicea lui Chesnaye:

     — Dar, istoriseşte-mi asta, maestre.

     Chesnaye aruncă asupra lui Hector o privire neliniştită.

     — Nu te teme, zise Noë, acesta e un om de care răspund eu.

     Chesnaye îşi privi casa ale cărei ferestre erau închise.

     — Dacă am merge la mine, zise el, ţi-aş putea încredinţa lucruri îngrozitoare, messire d'Arnembourg.

     — Ei bine! haidem.

     Noë chemă pe Hector şi, sărind de pe cal, i-l încredinţă, zicând:

     — Mă duc cu maestrul Chesnaye. Te voi găsi pe dată.

     Numele de Chesnaye era destul pentru a face pe Hector mut.

     El se temu ca vorbind, să nu-şi trădeze origina meridională.

     Chesnaye începu a bate la uşa casei sale şi a face mare zgomot. Dar nimeni nu se mişca în interior.

     — Hei! Gertrude! hei, Patureau! strigă falsul postăvar.

     Gertrude şi Patureau nu răspundeau…

     Gertrude se ascunsese în casa mică din strada Remparts.

     Cât despre Patureau, acesta fugise după trădare.

     — Drace! murmură Chesnaye, să vedeţi că ei au arestat de asemenea şi pe servitorii mei.

     — Cine? domnule Chesnaye?

     — Ah! oamenii regelui.

     — Oamenii regelui au venit la dumneata?

     — Ei m-au arestat ieri dimineaţă.

     — Adevărat?

     — Da, messire.

     — Şi unde te-au condus?

     — La Luvru.

     — Ai văzut pe rege?

     — Cum vă văd… „Oh! oh! îşi zise Noë, voi afla multe lucruri.”

     Dar Chesnaye puse un deget pe buze:

     — Sst! zise el, să vorbim încet…

     Şi cum el nu mai avea speranţă ca uşa să i se deschidă, şezu jos pe scară şi Noë îl imită.

     — Da, reluă Chesnaye, ei m-au arestat ieri de dimineaţă. Căpitanul gărzilor, un gascon…

     — Domnul de Pibrac?

     — Întocmai.

     — Şi te-a condus la Luvru… înaintea regelui?

     — Da.

     — Dar ce voia regele?

     — Hârtiile mele.

     Şi Chesnaye clipi cu un ochi…

     — Înţelegeţi? făcu el.

     — De minune.

     — Eu am negat că posed niscareva hârtii, că aş avea vreun raport cu ducele de Guise şi am ridicat mâinile către cer, jurând că sunt un onest pânzar.

     — Foarte bine, domnule Chesnaye. Eşti un om de spirit.

     — Atunci, continuă Chesnaye, ei m-au închis într-o temniţă a Luvrului ce se numeşte Prie-Dieu.

     — Am auzit vorbindu-se.

     — Şi am şezut acolo ziua întreagă cum şi o parte din noapte, fără ca ei să se gândească a-mi aduce de mâncare.

     — Dar aceasta e o barbarie!

     — Oh! aşteaptă… să vezi…

     — Ascult.

     — Spre orele unu către dimineaţă, ei au deschis uşa temniţei mele.

     — Ah!

     — Şi doi oameni au intrat.

     — Domnul de Pibrac, fără îndoială, şi regele…

     — Oh! nu, nu regele Franţei.

     Noë tresări.

     — Dar cine atunci?

     — Regele de Navarra.

     — Regele de Navarra?

     — Chiar el, messire d'Arnembourg.

     — Dar ce voia regele de Navarra cu dumneata?

     — Gasconul şi el au găsit hârtiile mele. Oh! oh! Şi printre dânsele una scrisă cu cifre, al cărui conţinut ei ar fi dorit să-l ştie.

     — Şi pentru aceea te-au căutat?

     — Da, messire, continuă Chesnaye; închipuie-ţi că regele de Navarra şi Pibrac voiau să ştie conţinutul hârtiei cu cifre.

     — Aş! făcu falsul duce d'Arnembourg.

     — Acea hârtie nu era alta decât lista oamenilor pe care ne putem încredinţa pentru ziua cea mare, ştiţi bine.

     Şi Chesnaye clipi cu ochiul.

     — Da, da. Ştiu, zise prudentul Noë, ce nu înţelegea deloc.

     Chesnaye continuă:

     — Ei au intrat dar în temniţa mea; căpitanul gărzilor a închis uşa. Apoi a descoperit puţul, căci este doar unul în Prie-Dieu. Atunci amândoi îmi puseră hârtia sub ochi. „Scumpul meu domn, îmi zise căpitanul gărzilor, trebuie să alegi: să citeşti sau să putrezeşti în fundul acestui puţ”. Îi privii pe amândoi şi înţelesei că vorbeau serios. Ce ai fi făcut în locul meu, messire d'Arnembourg?

     — Drace! murmură Noë, lucrurile erau cam încurcate.

     — A citi însemna a trăda pe duce, stăpânul nostru.

     — Ai preferat să mori?

     — Da.

     — Cum dar de n-ai murit?

     — Ah! iată… n-am aşteptat ca el să mă împingă în puţ şi m-am aruncat eu însumi. Puţul din Prie-Dieu, messire, este cel mai adânc din Luvru, ajungând la adâncimea de treizeci sau patruzeci picioare sub nivelul Senei, dar se întâmplă, după ploi ca fluviul să crească. Şi întrecând înălţimea obişnuită, să ajungă până la un mic canal ce comunică cu puţul şi astfel el să se umple de apă. În loc să cad în furcile de fier cu care sunt aşternute de obicei aceste puţuri, am căzut în apă.

     — Ai avut noroc.

     — Ştiu să înot, domnule d'Arnembourg, şi m-am zbătut ca un diavol în întuneric; o rază de lumină izbi faţa şi am zărit înainte-mi o deschizătură prin care străbătea acea rază de lumină. Acela era canalul ce răspundea în apă. Ieşirea era într-adevăr strâmtă, însă am încercat, şi întinzându-mă pe pământ, am înaintat în canal, sângerându-mi mâinile, sfâşiindu-mi hainele, şi, după ore de muncă disperată, am ieşit în Sena.

     — Într-adevăr, domnule, zise Noë, aventura dumitale e miraculoasă.

     — Aşa încât cred că am visat, răspunse Chesnaye.

     Noë îl privi zicându-şi: „Iată un om ce nu se teme de moarte şi care e mai periculos pentru noi decât toţi gentilomii ducelui.”

     — Şi acum, messire d'Arnembourg, zise Chesnaye, ce crezi că trebuie să fac?

     — Dar, scumpul meu domn, zise Léo, trebuie să găseşti pe duce fără întârziere.

     — Dar regele de Navarra, regele Franţei şi căpitanul gărzilor trebuie să mă creadă mort.

     — Aşa este. Dar toată lumea te va vedea astă-seară aici şi mâine se va afla şi la Luvru…

     Chesnaye se ridică şi aruncă asupra casei o privire melancolică. Totdeodată el scoase o exclamaţie de veselie:

     — Priveşte! zise el.

     Şi el arăta una din ferestrele primului etaj care era puţin întredeschisă.

     — Ah! făcu el, dacă aş putea să ajung până acolo!

     — Pentru ce?

     — Dar pentru a intra în casă. Messire.

     — Tot ţii?

     Chesnaye făcu cu ochiul şi privi pe Noë.

     — Am acolo aur, mult aur. Şi dacă soldaţii, în a doua vizită a lor ar descoperi…

     — Înţeleg, îl întrerupse Noë.

     Apoi măsură cu privirea înălţimea ferestrei.

     — Dar, zise el, urcându-te pe umerii mei, ai putea ajunge la fereastră.

     — Crezi?

     — Încearcă…

     Şi Noë, rezemându-se de zid, îşi oferi umerii.

     Chesnaye, cu toate că avea mai mult de cincizeci ani, era ager şi viguros.

     El se urcă pe umerii falsului sir d'Arnembourg şi, agăţându-se cu mâna de fereastră, se trase sus.

     — Iată-mă, strigă el.

     Noë ridică capul şi îl văzu şezând pe fereastră.

     — Prea bine, zise el, dar trebuie să ai o frânghie să-mi arunci.

     — Voiţi să vă suiţi?

     — Drace! N-ai voi oare să mă laşi în stradă?

     — Aşteptaţi, voi deschide uşa.

     După cinci minute, uşa se deschise şi Noë intră.

     Chesnaye închise uşa şi privi pe falsul sir d'Arnembourg.

     — N-am observat nici o neregulă nici în camera prin care am intrat, nici în coridor. Cu toate acestea, trebuie să fim prudenţi, cine ştie? poate că sunt aici ascunşi oameni de-ai regelui.

     — Se poate, zise Noë.

     Şi el apucă braţul pânzarului cu bruscheţe.

     — Vei reîncepe săritura din puţ? îl întrebă el.

     — Nu, răspunse Chesnaye. Mă cutremur când cuget…

     — Ah! Ah!

     — Sunt câteva ore de când nu-mi era teamă de moarte, dar… acum… nu ştiu…

     — Adevărat?

     — Şi cred că dacă ducele ar avea trebuinţă de sacrificiul vieţii mele, astăzi m-aş putea îndoi…

     — Bun! făcu Noë, ce-şi reluă totdeodată accentul gascon, ceea ce făcu pe Chesnaye să facă un pas înapoi, iată o vorbă ce-mi place, maestre, şi văd că ne vom putea înţelege.

     Şi Noë îşi ridică viziera.

     Chesnaye, uimit, înţelese deodată că se înşelase şi n-avea a face cu sir d'Arnembourg.

     — Sunt pierdut, murmură el.

     Chesnaye era fără arme şi Noë scosese spada.

     Capitolul XXIII.

     Chesnaye nu-i cunoştea pe toţi ce locuiau în Luvru. El cunoştea pe Noë numai după nume. Teama lui era că îşi încredinţase secretele unui necunoscut.

     Cine era el?

     Surâsul, accentul batjocoritor, privirea arzătoare şi iuţeala cu care-şi trăsese spada, dovedeau îndestul lui Chesnaye că se afla în faţa unui inamic.

     — Maestre Chesnaye, zise Noë, avem de vorbit împreună.

     — Cine eşti? făcu pânzarul emoţionat.

     — Poate un inamic, poate un amic, aceasta depinde. Dar mai înainte de a vorbi, am face bine să ne asigurăm dacă suntem singuri. Să vizităm casa.

     Şi cum pânzarul se îndoia:

     — Trebuie să te previn că dacă încerci să strigi ajutor sau să te împotriveşti celor ce-ţi voi zice, nu uita că ţin spada în mână…

     Această ameninţare făcu pe Chesnaye să se îndrepte spre scară.

     — Să începem de aici, zise Noë.

     Ei vizitară pe rând fiecare cameră.

     Cea mai mare linişte domnea.

     — Eu cred, zise Noë, că oamenii regelui n-au luat nimic cu dânşii…

     — Aşa crezi? îl întrerupse Chesnaye.

     — Iată, toate sunt la locul lor.

     Dar când ajunseră în etajul de jos, Noë îşi schimbă părerea.

     Chesnaye, deschizând uşa bucătăriei, se opri uimit pe prag.

     Soldaţii dormeau sub masă, sforăind cu tărie. Sticlele goale, farfuriile pline, masa încă în fiinţă, dovedeau orgiile petrecute în lipsa stăpânului.

     „Într-adevăr, îşi zise Noë, regele Franţei şi domnul de Pibrac au nişte soldaţi demni de a te încrede în ei.”

     — Dar unde e Gertrude? murmură Chesnaye.

     — Îţi voi spune eu pe dată, răspunse Noë ce nu ştia nicidecum, dar care se prefăcea faţă de Chesnaye că are cunoştinţe perfecte.

     Chesnaye îl privi din nou.

     — Şi cine eşti dumneata? făcu el cu o îndoită spaimă.

     — Vei vedea.

     Noë se apropie de cei doi soldaţi şi îi împinse unul după altul cu piciorul. Ei nu se mişcară.

     „Pot să mă înţeleg cu Chesnaye, îşi zise el, ei nu se vor trezi.”

     După aceasta, Noë şi pânzarul ieşiră din bucătărie, închizând uşa după ei.

     — Acum, făcu Noë, îţi voi spune cine sunt…

     — Ah! făcu pânzarul ce îl privi cu nelinişte.

     — Scumpul meu Chesnaye, zise el, te-am prevenit că avem cam mult de vorbit.

     — Da, bâigui pânzarul, pe care liniştea batjocoritoare a lui Noë îl înspăimânta.

     — Prin urmare, te rog a şedea jos.

     Pânzarul se supuse.

     — Prea bine! Acum sunt al dumitale. Sunt gascon după cum vezi din accentul meu, şi puţin gentilom de aventuri.

     — Adică, făcu Chesnaye, eşti al regelui de Navarra.

     Noë începu să râdă:

     — Cum nici al regelui Franţei.

     Chesnaye făcu o mişcare.

     — Nu sunt nici al unora, nici al celorlalţi, continuă Noë, sunt al meu…

     — Ah!

     — Şi mă gândesc la propriile mele afaceri.

     — În acest caz, făcu pânzarul, vei găsi de cuviinţă să fii vesel.

     — Pentru ce?

     — Dar… pentru că ţi-am încredinţat secrete mari.

     — Aş! Crezi?

     — Drace!

     — Eu n-am înţeles nimic din istorisirile dumitale cu ducele, nimic din importanţa hârtiilor ce ţi s-au furat, cum nici de cele ce îţi cereau regele de Navarra şi domnul de Pibrac!

     Noë dăduse vocii sale un accent de adevăr.

     — Adevărat? făcu Chesnaye.

     — Dumnezeul meu! Da.

     — Atunci… dumneata nu te amesteci în politică?

     — Dumnezeu să mă ferească!

     — Şi ţi-ar fi totuna de a fi omul regelui béarnez sau al ducelui?

     — Totuna.

     Chesnaye se linişti puţin.

     — Dar atunci, zise el, supunându-se încă unui sentiment de neîncredere, atunci pentru ce m-ai înşelat?

     — Nu te-am înşelat.

     — Mă iartă! Te-ai dat drept sir d'Arnembourg.

     — Adică… dumneata, mai bine zis, m-ai luat drept dânsul.

     — Fie! dar ce interes ai avut a mă lăsa astfel în amăgire?

     Noë surâse.

     — Un interes mare.

     — Ah! şi care?

     — Nu mi-ai încredinţat nişte secrete?

     Chesnaye tresări.

     — Secrete pe care regele le-ar plăti scump…

     Şi surâsul lui Noë deveni mai dispreţuitor.

     — Adică, acum voieşti să-mi vinzi tăcerea?

     — Întocmai.

     — Ei bine! hotărăşte preţul!

     — Maestre, zise Noë, care începu a râde cu hohot, astă-noapte ai văzut moartea aşa de aproape, încât ţi-ai pierdut minţile.

     Chesnaye îl privi pe Noë cu nelinişte.

     — Cum! Mă iei drept un ticălos aventurier ce cerşeşte o sută de pistoli?

     — Dar… atunci ce sumă?

     — Tot, zise Noë.

     — Aud? făcu Chesnaye ce crezu că nu a auzit bine.

     Dar Noë se ridică şi puse un deget pe buze:

     — Sst! zise el, ascultă-mă bine şi să nu pierdem nici un moment.

     Chesnaye rămase uimit şi privea din nou spada cu groază.

     — Maestre, reluă Noë, ascultă! Suntem singuri aici, căci nu-i număr pe cei doi oşteni; deci, suntem singuri, dumneata fără arme, eu cu această spadă în mână.

     Şi Noë descrise un arc de cerc cu spada lui.

     — Prin urmare, viaţa dumitale e în mâinile mele.

     Chesnaye se cutremură.

     — Cred că acum nu o să te mai opui de a-mi da tot aurul…

     — Dar voieşti să mă despoi? exclamă Chesnaye.

     — Cam aşa aş vrea.

     — Hei! dar ce voieşti să spun eu ducelui când îmi va cere aurul său? se rugă pânzarul.

     — Îi vei povesti frumoasa dumitale purtare din puţ.

     O idee trecu prin mintea lui Chesnaye. El îşi aminti că pivniţa era împărţită în două, că una era destinată numai pentru avuţiile lui proprii şi că cealaltă închidea banii ducelui.

     Chesnaye îşi zise: „Am patruzeci de mii de pistoli ai ducelui. Şi aceştia sunt trebuincioşi pentru ziua cea însemnată, zi solemnă… după care nu va mai rămâne un singur hughenot în tot Parisul. Banii mei proprii se ridică la un sfert din această sumă. Mai bine să sacrific sfertul decât întregul.”

     Şi, întorcându-se spre Noë, zise:

     — Vino cu mine. Aurul e aici jos.

     Noë văzu pe pânzar aprinzând un felinar şi deschizând un oblon.

     — Treci înainte, maestre, zise el lui Chesnaye, şi nu uita că te urmez cu spada în mână.

     Chesnaye dispăru sub oblon şi Noë îi urmă.

     Pânzarul trecu prin două bolţi mai mici, apoi ajunseră la o a treia mai mare, ce era plină de butoaie, unele goale, altele pline.

     Împinse un butoi gol şi zise:

     — Aici este…

     Şi el arăta o piatră albă.

     Apoi, dând piatra la o parte, el arătă o cavitate plină cu aur.

     Noë se apropie şi, cu spada mişcând pistolii, păru a-i număra cu privirea.

     — Ce! zise el. Aceştia sunt toţi?

     — Da, făcu Chesnaye.

     — Aceştia sunt banii ducelui?

     — Drace!

     — Asta-i tot?

     — Dar cred că sunt destui, mi se pare.

     — Aş! făcu Noë…

     Chesnaye simţi că o sudoare rece îi inundă faţa.

     — Cu toate acestea, zise el, cunosc mulţi gentilomi ce niciodată n-au posedat atât.

     — Se poate.

     — Şi ai putea cumpăra nişte domenii cu acest aur, murmură Chesnaye.

     — Aşa este.

     — Şi dacă ar fi al meu…

     — Aşi! făcu Noë, ai putea cumpăra ceva, dar…

     Şi Noë aruncă asupra pânzarului o privire pătrunzătoare:

     — Dar, zise el, când cineva se numeşte ducele de Guise şi când cineva strânge armate, acest aur e atât de puţin pentru a plăti nişte soldaţi…

     — Ce glumă! făcu Chesnaye.

     — Şi sunt foarte sigur că ascunzătoarea pentru ofiţeri…

     Chesnaye fu cuprins de ameţeală.

     — E altfel garnisită decât asta… nu e aşa, maestre?

     — Voieşti să glumeşti.

     — Nicidecum.

     — Atunci speranţele îţi sunt înşelate, gentilomul meu.

     — Adevărat?

     — Ceea ce numeşti ascunzătoarea ofiţerilor nu există.

     Noë ridică din umeri.

     — În acest caz, zise el, e mai mult pentru nenorocirea dumitale.

     Pânzarul aruncă o privire uimită.

     — Căci în van ai mai ieşit din faimosul puţ.

     — Pentru ce? bâigui Chesnaye.

     — Pentru că te voi omorî, făcu Noë.

     Şi el îi rezemă vârful spadei pe piept.

     Chesnaye deveni palid.

     — Iertare! bâigui el.

     Noë apăsă puţin spada ce pătrunse de o linie.

     Chesnaye scoase un ţipăt, făcu o săritură înapoi şi se rezemă de zid.

     Dar Noë îl urmă, îi puse din nou spada pe piept şi îi zise:

     — Iute! grăbeşte-te! Vorbeşte!

     — Nu ştiu nimic, strigă pânzarul.

     Vârful spadei pătrunse din nou cu o linie.

     — Graţie! repetă el, voi vorbi.

     Noë aplecă spada.

     — Să vedem, zise el, unde e ascunzătoarea.

     — Acolo, zise Chesnaye tremurând.

     Şi el întinse, mâna spre zid.

     Noë făcu un pas, luă lanterna, examină zidul şi nu văzu nici o urmă bănuitoare.

     — Maestre Chesnaye, zise el, îţi dau trei secunde pentru a-mi deschide această ascunzătoare.

     Pânzarul după câteva bătăi uşoare cu mâna, lovi mai tare o piatră.

     Piatra căzu şi lăsă să se vadă o ascunzătoare.

     Noë, introducând mâna, simţi din pipăite un sac de piele, apoi doi, trei…

     Noë se apropie cu felinarul şi numără până la zece saci plini cu aur. Aprecie conţinutul lor la cel puţin patruzeci de mii de pistoli.

     — Aşa da… mai înţeleg şi eu acum! zise el.

     Chesnaye era palid, sudoarea îi inunda faţa.

     — Sunt un om pierdut, murmură el.

     — Aşi! şi pentru ce?

     — Am dat aurul stăpânului meu.

     — Ah! făcu Noë surâzând, fii liniştit, ducele nu e ruinat prin aceasta, Lorena e o ţară… bogată.

     Dar această consolare nu-l împăcă pe Chesnaye.

     El dădu din cap şi zise cu tristeţe:

     — Mie nu-mi rămâne decât să fug; fiindcă nu voi mai cuteza să apar în faţa Alteţei Sale, ducele de Guise.

     — Haida-de! făcu Noë râzând, pe toţi dracii; îţi voi da eu o frumoasă idee!

     Chesnaye îl privi cu uimire.

     — Omenii regelui au găsit pergamentele dumitale, nu este aşa?

     — Vai! vai!

     — Ei bine! ei ar fi găsit tot asemenea şi aurul, pe când erai închis la Prie-Dieu.

     — Dar…

     — Nu te îndoi, vei spune asta ducelui, şi el te va crede.

     Chesnaye însă, se văita din toate puterile.

     — Haide! maestre, îi zise Noë, nu te mai văieta, ci ajută-mi să scot sacii.

     Îngrozitoarea spadă a lui Noë nu intrase încă în teacă, aşa că, uneori razele felinarului, o făcea să strălucească; şi pe Chesnaye, care era fricos din natură, frica morţii îl înfioră. Şi astfel, el se supuse lui Noë. Trase sacii unul după altul şi-i puse pe pământ.

     În timpul acesta, Noë începu a cugeta şi îşi ţinu în sinea sa următorul monolog: „Eu nu sunt un om care taie pungile şi nici un hoţ ordinar, dar războiul îmi dă dreptul să confisc mijloacele inamicului. Aşadar, cum războiul s-a declarat între Lorena şi Navarra, este foarte logic ca Navarra să ia comorile Lorenei.”

     — Dar cum dracu să-i duc eu? exclamă el, în fine, tare. Aici este aur să încarci un catâr.

     — Îţi voi ajuta eu, răspunse o voce.

     Noë se întoarse şi văzu pe Hector în picioare pe pragul pivniţei.

     Hector se îngrijorase pentru Noë, el îl văzuse prin fereastra cârciumii vorbind mult cu Chesnaye apoi, pe acesta din urmă făcând o scară şi pătrunzând în casă.

     Deci, văzând el că Noë nu mai ieşea, cum zic, îngrijorat, părăsi cârciuma pentru a alerga în ajutorul amicului său, şi iată cum:

     Puţin mai înainte de aceasta, maestrul Chesnaye, pătrunzând în bucătăria sa, deschise fereastra şi, deşi acea fereastră avea o înălţime de patru său cinci picioare, totuşi, Hector sări înăuntru, şi fără a da vreo atenţie celor doi oşteni beţi, văzând uşa pivniţei deschisă şi bănuindu-şi că Noë şi Chesnaye erau înăuntru, se aventură şi el.

     Capitolul XXIV.

     Să lăsăm acum pentru un moment pe Noë şi pe ceilalţi, şi să ne întoarcem la regele de Navarra cu amicii şi inamicii lui.

     La orele când Noë descoperea pistolii ducelui de Guise, Majestatea Sa, regele Carol al IX-lea, întovărăşit de regele de Navarra şi de René Florentinul, ajungeau la căsuţa din pădurea Meudon.

     În fine, regele intrând în cameră şi văzând pe regina-mamă palidă, cu ochiul posomorât şi întinsă pe un pat pătat cu sânge… scoase un ţipăt de durere; dragostea filială se deşteptase într-însul; şi astfel, se aruncă în braţele mamei sale şi începu să plângă. Dar Doamna Catherine, văzând pe regele de Navarra la spatele lui, îşi uită rolul ce şi-l impusese…

     Vederea regelui de Navarra pe care ea îl credea fugit, şi aceasta, din cauză, că el, părăsind câmpul de bătaie pe care ducele de Guise fusese victorios, trebuise să fugă spre Gasconia, produse şi asupra ei uimirea ce o produsese deja asupra lui René Florentinul.

     Uimirea ei însă, nu dură mult, şi, ridicându-se cu ochii scoţând flăcări, întinse mâna spre Henric şi, cu o voce şuierătoare, strigă cu furie:

     — Cum! dumneata? dumneata?

     Regele Carol al IX-lea, mirându-se de vorbele ei, se dădu la o parte şi privi pe Henric.

     Henric însă, era foarte liniştit, cu toate acestea, cu un aer de mirare întrebă:

     — Dar, Doamnă, nu este natural să întovărăşesc pe regele, vărul meu, şi să alerg la dumneata?

     René Florentinul se îndoise de complicitatea regelui de Navarra, dar Doamna Catherine nu se îndoi nici un minut, şi astfel, arătând din nou cu degetul pe regele de Navarra, zise fiului ei cu mânie:

     — Sire, vezi pe acest om?

     — Ei bine! ce este? întrebă Carol al IX-lea.

     — El m-a răpit, răspunse regina-mamă.

     — Dar, Doamnă… murmură Carol al IX-lea.

     Apoi fixă pe Henric cu privirea, iar acesta susţinu privirea regelui, fără a face nici o mişcare.

     — El este! el este! repetă atunci regina-mamă cu energie.

     Apoi, printr-un gest tragic, îşi aruncă plapuma şi, arătându-şi pieptul sângerat… adăugă:

     — Unul din cei ce-l întovărăşeau, a cutezat să mă lovească cu pumnalul.

     Henric rămase nepăsător, înălţând numai din umeri; iar Carol al IX-lea, înfuriindu-se de vederea sângelui, cu ochii înflăcăraţi, cu buzele spumegânde, alergă spre uşă strigând:

     — Pibrac! Pibrac!

     Căpitanul de gardă, care rămăsese în camera de alături, alergă.

     — Arestează pe acest om! strigă Carol al IX-lea, arătând cu furie pe regele de Navarra.

     Henric făcu un pas înapoi şi, ca prin instinct, îşi puse mâna pe spadă.

     Dar Pibrac, cu răceală şi prudenţă, îl privi.

     Acea privire însemna: „Dacă nu voieşti să te pierzi, ţine-te liniştit!”

     Atunci, regele de Navarra înţelegând, zise cu linişte:

     — Sire, Doamna Catherine mă acuză şi voinţa Majestăţii Voastre este ca această acuzaţie să-şi aibă efectul. Ei bine! Sire, fiindcă un rege, afară din regatul său, nu este decât un om obişnuit, şi fiindcă aici mă găsesc în puterea regelui Franţei, dau spada mea căpitanului de gardă al Majestăţii Voastre şi aştept ca Doamna Catherine să binevoiască a proba acuzaţia ce o aduce asupra persoanei mele.

     Netulburarea regelui de Navarra ameţi pe Carol al IX-lea.

     Cu toate acestea, el îl lăsă să-şi dea spada domnului de Pibrac.

     Dar, cum domnul de Pibrac se împotrivea s-o ia, el îi zise:

     — Pibrac, să te întorci la Luvru.

     — Bine, Sire.

     — Şi să pui să-l păzească de aproape în apartamentele sale.

     — Bine, Sire.

     Pe când Carol al IX-lea vorbea astfel, furia lui se potolise şi Henric, înţelegând aceasta, salută şi ieşi cu capul sus, iar domnul de Pibrac murmură în sinea sa:

     — Ce bună idee am avut eu, cumpărând hârtiile şi pergamentul maestrului Chesnaye!

     Apoi, cum el ieşi, ducând pe prizonierul său cu sine, Carol al IX-lea, cu sprâncenele încruntate, zise Doamnei Catherine:

     — Mamă, îţi dau parola mea de rege, că acei care au cutezat să atingă pe regina Franţei vor muri în torturi; dar nu voi trimite pe nimeni la eşafod mai înainte ca această crimă să nu fie probată.

     Regina-mamă înclină capul fără să răspundă.

     — Dumneata acuzi pe regele de Navarra, nu este aşa?

     — Da, murmură Doamna Catherine.

     — Dar regele de Navarra a petrecut noaptea în Luvru.

     — Eşti sigur, fiul meu?

     — Foarte sigur, Doamnă.

     — Dar… în noaptea precedentă?

     — În noaptea precedentă el galopa pe drum spre Nancy

     — Ce spui?

     — Spun că galopa pe drum spre Nancy, repetă regele cu convingere.

     — Ciudat lucru! murmură regina.

     — Dar, nicidecum, reluă Carol al IX-lea. El a alergat după Margareta.

     — Hei! hei! bâigui Doamna Catherine.

     Apoi privi pe rege cu mirare.

     Regele însă reluă:

     — Sora mea Margot nu s-a întâlnit cu ducele de Guise?

     — Se poate, răspunse regina. Ei bine! şi pe urmă?

     — Rezultatul a fost că ea a dispărut de două zile…

     Doamna Catherine îşi stăpâni un ţipăt; cu toate acestea, întrebă cu mirare:

     — Margareta a dispărut?

     — Da, Doamnă.

     — Şi unde s-a dus?

     — Iată ce nu ştie regele de Navarra. Cu toate că la două leghe de graniţa lorenă, i s-a afirmat că o trupă de cavaleri cu o femeie în mijloc… trecuse cu câteva ore mai înainte…

     Un surâs de neîncredere veni pe buzele Doamnei Catherine şi cu acel surâs, murmură:

     — Aşa este!

     — Oh! zise regele cu furie. Ducele, care a cutezat să treacă peste mine, şi să vină la Paris, a răpit pe Margot.

     — Şi Majestatea Voastră crede una ca asta?

     — Aş putea chiar să jur.

     — Ei bine! Sire, ar fi un sperjur.

     Siguranţa cu care vorbea regina-mamă, impresionă pe Carol al IX-lea.

     — Atunci dar, Doamnă, zise el în fine, dumneata trebuie să ştii mai bine ca mine, ceea ce face vărul meu de Guise

     — Poate…

     — Sigur, deoarece a redevenit amicul dumitale.

     — Şi al Majestăţii Voastre, Sire.

     — Eu nu l-am văzut, dar dumneata l-ai văzut în toate serile în Paris.

     — Aşa este, Sire.

     — Şi astfel, prin aranjamentul dumitale, Margot a aflat despre infidelitatea bărbatului ei, regele de Navarra.

     — Nu, murmură regina cu linişte, ducele a condus tot.

     — Ah!

     — Dar, dacă Margareta, indignată, a fugit de bărbatul ei, nu trebuie să mă acuzi nici pe mine, nici pe duce.

     — Adevărat?!

     — Foarte adevărat, Sire, deoarece ducele nu a plecat la Lorena, cum Majestatea Voastră crede.

     — Atunci dar, unde a fost?

     — A galopat treizeci de ore urmărind pe răpitorii mei.

     — Cum! el?

     — El, Sire, şi numai lui datorez că am scăpat din mâinile hughenoţilor.

     Aici Doamna Catherine începu a povesti regelui punct cu punct răpirea ei, haltele periodice pe la castele necunoscute, sau pe la castelani mascaţi, şi pauzele nocturne în mijlocul pădurilor, unde răpitorii schimbau caii.

     În fine, ea povesti lupta sângeroasă pe care ducele şi René au susţinut-o cu omenii lor contra a patru oameni mascaţi, din care doi au fugit, doi au căzut prizonieri, şi unul din toţi aceştia a intenţionat să o asasine.

     — Dar unde este acum ducele?

     — Aici, răspunse o voce la spatele lui.

     Apoi, o uşă se deschise şi ducele de Guise intră.

     Ducele de Guise, se ştie, că în viaţa sa care trebuia să fie aşa de scurtă, avea un fel de farmec asupra acelora ce-i avea în apropiere.

     El, cu talia sa înaltă, cu accentul său dominator şi cu privirea sa măreaţă, impunea, şi impunea atât, încât regele Carol al IX-lea, însuşi, care din natură avea un caracter pe cât de timid, pe atât de sălbatic, aplecase adeseori ochii în faţa lui.

     Deci, în ziua aceea, cutezanţa cu care acest duce se prezentă fără de veste în faţa regelui, regele, în loc să se înfurie, din contră se intimidă.

     Cu toate acesta, el puse mâna pe spadă.

     Dar ducele, cu un fin surâs, îi zise:

     — Iartă-mă, Sire, că cutez să mă prezint astfel în faţa Majestăţii Voastre. Dacă v-am ofensat vreodată, sunt gata să-mi repar crima şi să-mi predau spada.

     Dar, înainte ca regele să deschidă gura, regina răspunse în locul regelui:

     — Nu te teme, vărul meu, sper că Majestatea Sa începe să deosebească pe amicii dintre inamicii săi şi pe acei ce vor să sprijine monarhia dintre acei ce visează nimicirea ei.

     Aceste cuvinte loviră pe Carol al IX-lea şi totdeodată, el strigă cu furie:

     — Cine ar cuteza una ca acesta?

     — Hughenoţii, Sire.

     Carol al IX-lea făcu un pas înapoi şi ochii lui aruncau scântei.

     — Hughenoţii, Sire, repetă regina-mamă, şi şeful lor este… regele de Navarra.

     — Încă! făcu Carol al IX-lea bătând din picior.

     — Da, Sire, regele de Navarra este acel ce visează la un mare destin.

     — Are dreptate, murmură Carol al IX-lea cu un surâs dispreţuitor, regatul său este prea mic.

     — Se poate… Sire, dar el visează la unul mai mare.

     — Aşa? şi la care?

     — La un regat ce se numeşte regatul Franţei, adăugă cu cutezanţă ducele de Guise.

     Regele se trase înapoi, ca şi cum ar fi văzut o prăpastie deschizându-se în faţa lui, apoi deodată strigă:

     — Ce vorbeşti, domnule?

     — Adevărul, Sire.

     — Şi… ai putea dumneata?

     — Aş putea să probez, Sire.

     — Şi… când?

     — Când Majestatea Voastră va voi, răspunse ducele de Guise. Complicii săi, care sunt căzuţi în mâinile noastre, vor termina prin a mărturisi.

     — Ah! adevărat, făcu regele, dumneata ai doi gentilomi gasconi în puterea dumitale?

     — Da, Sire, am.

     — Şi unde sunt?

     — Sunt închişi în pivniţa acestei case.

     — Ei bine! zise regele, voiesc să-i văd.

     Ducele atunci se apropie de o masă, luă o baghetă de abanos şi bătu pe un clopot.

     Gaston de Lux intră fără zăbavă şi ducele, văzându-l, îl întrebă:

     — Unde e Léo?

     — Léo? făcu tânărul om cu mirare.

     — Hei! Da, Léo.

     — Dar, a plecat astă-noapte.

     — Ce vorbeşti? întrebă ducele cu mirare.

     — Alteţa Voastră nu l-a trimis la Paris?

     — Nu, sigur.

     — Cu toate acestea, el şi-a înşeuat calul şi a plecat pe la miezul nopţii.

     — Nu se poate!

     — Alteţa Voastră să se asigure.

     — Atunci dar, cine a luat locul lui?

     — Nu ştiu.

     — Dar prizonierii?

     — Ei sunt închişi în pivniţă.

     — Ei bine, zise regele care nu înţelegea prea mult din acea convorbire, să mergem să vedem pe prizonieri.

     Şi făcu un pas spre uşă.

     — Aduceţi torţele, ordonă ducele.

     — Dumneata zici, duce, întrebă regele, că unul din cei doi prizonieri este Noë?

     — Da, Sire.

     — Şi Majestatea Voastră ştie, adăugă regina-mamă, că Noë este amicul intim al regelui de Navarra.

     — Da, ştiu.

     — Aşadar, reluă ducele la rândul său, regele de Navarra a fost unul din acei doi care ne-au scăpat

     — Să mergem! murmură regele cu totul confuz de cuvintele acestea din urmă.

     Să spunem acum, ceea ce s-a petrecut în pivniţă, după plecarea lui Noë şi a ducesei de Montpensier:

     Ura geloasă a domnului d'Arnembourg îl făcuse să primească cu un fel de bucurie captivitatea sa, şi aceasta, din cauză că rămânea singur cu rivalul său.

     Deci, îndată ce uşa se închise şi zgomotul paşilor lui Noë şi ai ducesei de Montpensier se pierdură în depărtare, gentilomul d'Arnembourg aruncă în jurul lui privirea omului obişnuit cu întunericul, şi care este particulară soldaţilor şi vânătorilor.

     Întunericul din pivniţă era mare, cu toate acestea, o rază de lumină ce pătrundea prin ferăstruie, descria un mic cerc pe pământ.

     Deci, acea lumină problematică, permiţând lui Léo d'Arnembourg să zărească pe Lahire, care se culcase din nou în colţul pivniţei, îi strigă:

     — Hei! domnule.

     Lahire se ridică pe jumătate.

     — Bună seara, domnule d'Arnembourg, îi zise el, cu ce pot să te servesc?

     — Aş dori să vorbesc cu dumneata, domnule.

     — Cu plăcere, domnule d'Arnembourg.

     — Voiesc să vorbesc cu dumneata, fiindcă sunt în mare mirare…

     Lahire râse cu zgomot.

     — Adevărat! strigă el, eşti în mirare?

     — Da, domnule.

     — Ei bine! ghicesc mirarea dumitale, murmură Lahire. Nu te aşteptai ca ducesa să scape pe amicul meu, ci pe mine, nu este aşa?

     — Într-adevăr, domnule, şi tocmai asupra acestui punct doresc să-ţi cer o explicaţie…

     — Sunt gata să ţi-o dau, răspunse Lahire.

     Apoi el se apropie de Léo. Însă, se aşeză sub punctul luminos, aşa ca rivalul său să-i poată vedea surâsul batjocoritor ce îi exprima obrazul, şi atunci, neaşteptând ca rivalul său să-i mai pună vreo întrebare, el reluă:

     — Închipuie-ţi, domnule, că ducesa nu s-ar fi gândit niciodată să scape pe amicul meu, şi nu pe mine.

     — Ah! aşa crezi?

     — Sigur nu, deoarece, dumneata ştii că ea îmi poartă mie oarecare interes, şi astfel, ea a voit cu orice preţ să mă scape.

     — Domnule, strigă Léo cu furie, bagă de seamă! bagă de seamă! Eu nu ştiu dacă ducesa te iubeşte într-adevăr. Dar dacă va fi aşa… îţi jur…

     — Ce anume?

     — Că mai curând sau mai târziu, vei muri de mâna mea.

     — Domnule, răspunse atunci Lahire tot batjocoritor, cum voieşti să-ţi dau esplicaţii, când începi a-mi căuta gâlcevi?

     — Ai dreptate, domnule. Continuă…

     — Ei bine, continuă Lahire, doamna de Montpensier a venit cu intenţia să mă scape pe mine, iar nu pe amicul meu.

     — Bun! şi pe urmă?

     — Eu însă am refuzat.

     — Ah!

     — Da. Dar am cerut să tragem la sorţi, ca sorţii să decidă, care din noi doi, adică, dintre amicul meu şi eu trebuie să scape.

     — Şi ea a consimţit?

     — Fără îndoială, şi ai să înţelegi pentru ce. Eu am refuzat să evadez singur. Ea atunci a preferat a expune norocului scăparea mea. Norocul însă nu i-a slujit, după cum vezi…

     — Şi atunci ea a voit să scape pe amicul dumitale?

     — Negreşit. Cu toate acestea mi-a promis să mă scape şi pe mine.

     — Astfel dar, făcu Léo cu un aer întunecat, e doar întâmplarea… care te va trimite la eşafod.

     — Aşa! murmură Lahire, lucrul nu e hotărât încă.

     — Oh! poţi să fii şi sigur, rânji Léo. Regina-mamă nu te lasă să-i scapi.

     — Oh! cât despre dânsa, sunt sigur că mă va trimite înaintea parlamentului.

     — Şi apoi fii sigur.

     — Că parlamentul mă va condamna?

     — Fii prea sigur.

     — Dar ştii că se poate întâmpla ca să nu mă înfăţişez nici înaintea parlamentului, nici înaintea lui Caboche.

     — Ah! făcu Léo cu un râs sinistru, dar aş vroi să ştiu cum ai să le scapi…

     — Haida-de! dar nu ştii dumneata că femeile pot tot ceea ce voiesc?

     — Aşa crezi dumneata?

     — Şi ducesa voieşte să mă scape şi acum, domnule, termină Lahire, ştii ceea ce trebuia să ştii, prin urmare am onoarea de a-ţi ura „bună seara”.

     Şi Lahire se întoarse în colţul său, unde îşi luă poziţia unui om care voieşte să doarmă.

     Léo păstră o tăcere profundă, apoi totdeodată, zise:

     — Hei! domnule Lahire?

     — Ce mai e? întrebă acesta, care se reaşezase deja.

     — Am să-ţi mai pun o întrebare.

     — Pune.

     — Eu sunt cel care te-am dezarmat… nu e aşa?

     — Da, domnule, căci aceasta ţi-a fost foarte lesne când eram culcat jos. Şi când doi călăreţi îmi apăsau pieptul cu genunchii.

     — Fie. Dar, în fine, recunoşti că sunt eu.

     — Aşa e.

     — Acum, nu cumva am uitat să-ţi scot pumnalul?

     — Văd, că ai uitat cu totul ce ai făcut, căci mi-ai luat şi până un cuţitaş care îl aveam în cizmă.

     — Ah! este adevărat.

     — Dar, în fine, domnule, pentru ce mă mai întrebi dacă am pumnalul la mine?

     — Pentru că eu mi-am păstrat pe al meu.

     — Ce fel, nu l-ai dat amicului meu, domnul de Noë?

     — M-am gândit că o să-mi fie şi mie folositor.

     — Ah! făcu Lahire, oare te gândeşti să mă asasinezi?

     — Eu? nu. Dar…

     — Ce vrei să zici?

     — Voiam să zic că, dacă ai fi avut un pumnal, ţi-aş fi propus puţin exerciţiu.

     — Bună idee, zise el, dar mi se pare curios, că asta vine foarte rar de la un german ca dumneata, domnule Léo. Şi dacă aveam la mine pumnalul…

     Lahire suspină.

     — Ah! zise el deodată. Aşteaptă…

     — Ce?

     — Îmi pare că pajul Amaury pe care l-ai lăsat să ne aducă prânzul, ne-a dat pumnalul său ca să ne tăiem pâinea.

     — Şi vi l-a lăsat?

     — Cred că da… aşteaptă…

     Şi Lahire se târî puţin pe pământ, căutând cu precauţie în toate sensurile.

     — Iată-l! strigă el totdeodată.

     — L-ai găsit?

     — Da.

     Léo avu un fel de fior de satisfacţie. Dar, pe când Lahire se ridică ţinându-şi pumnalul în mână, razele lunii care dădea o lumină vagă şi le permitea să se zărească, se stinseră. Un nor gros, desigur, întunecase astrul nopţii.

     — La dracu! exclamă gentilomul gascon, iată că s-a întunecat cu desăvârşire.

     — Nu face nimic, răspunse Léo. Flacăra ochilor noştri, ne va lumina.

     — Încă un frumos cuvânt, îngână gasconul, şi eu îl credeam incapabil!

     Léo îşi scoase pumnalul din teacă, apoi îşi ascunsese braţul sub capa10 sa pe care o scosese într-adins ca să îi servească de pavăză.

     — Ah! ticălos aventurier! murmură el, tu îţi permiţi să iubeşti pe ducesa de Montpensier!

     — Eu uzez de permisiunea care mi se dă, rânji Lahire, pe care acelaşi instinct de conservare, îl făcuse să-şi caute spenţerul şi să îl înfăşoare tot asemenea împrejurul braţului său.

     — Ei bine! strigă Léo, nici tu nu vei fi în stare să iubeşti pe oricine, căci vei muri.

     Şi în întuneric, el năvăli asupra gasconului Lahire.

     Dar Lahire, care era agil şi sprinten ca o pisică, eschivă puţin şi se repezi şi el în tăcere la rândul său. Apoi rămase tăcut.

     Léo se repezise spre partea unde, cu o secundă mai înainte, răsuna vocea inamicului său. Aruncătura sa fuse atât de puternică, încât se izbi de zid şi-şi ştirbi puţin vârful pumnalului.

     — Ah! tu fugi, laşule! murmură el.

     — Oh! nu, răspunse Lahire, din cealaltă extremitate a pivniţei unde se oprise, strategiile unui război sunt permise.

     Şi gasconul se repezi din nou şi, mai înainte ca Léo să-şi poată stabili echilibrul şi să se întoarcă, el primi în umăr o lovitură de pumnal care abia îl zgârie.

     Léo se înverşună şi se precipită către adversarul său.

     Dar Lahire se ţinea fixat pe picioare, aşa că, pe când braţul lui Léo lovea în aer, picioarele sale se împiedicară de Lahire care era aproape pitit.

     Şi deodată, repede ca şi fulgerul, Lahire îl apucă de picioare, îl ridică în sus, şi îl trânti pe pământ, după aceasta îi puse un genunchi pe piept, îi ţinti de pământ braţul care era armat de pumnal şi-l îndreptă pe al său la gât.

     — Pe viaţa mea! murmură el, cred că te ţin în puterea mea, gentilomul meu.

     — Omoară-mă! urlă Léo cu o voce sugrumată.

     — Cam aşa voiesc, căci e dreptul meu.

     — Uzează de el, dar!

     — Nu, voiesc să-ţi acord graţie, zise gasconul.

     — Nu vreau să primesc graţie!

     — Eu judec cu înţelepciune, zise Lahire, sunt generos şi voiesc să te cruţ, continuă el, ţinând pe adversar în nemişcare. Însă aceasta o fac cu oarecare condiţii.

     — Atunci, poţi să mă omori, îngână cu disperare gentilomul de Luxemburg.

     — Condiţiile mele sunt, să-mi dai cuvântul dumitale de gentilom, că vei fi rezonabil şi că nu vei mai începe lupta în obscuritate…

     — Omoară-mă! repetă Léo, căci şi dacă mă vei ierta, eu nu te voi ierta.

     — Eşti încăpăţânat! murmură Lahire, care redeveni sever; lasă-ţi pumnalul din mână…

     Dar Léo, deşi braţul lui era redus la neputinţă, totuşi continuă să strângă mânerul pumnalului în mâna sa încleştată.

     — Domnule Léo, zise Lahire cu sinceritate, judecă că suntem oameni şi ne vom mai întâlni şi că, îndată ce voi fi liber, putem să ne regăsim, aşa că dă drumul pumnalului.

     — Niciodată! făcu Léo cu o voce înăbuşită.

     Şi cu o mişcare puternică, se ridică pe jumătate, şi aruncă la o parte pe inamicul său.

     Dar Lahire reuşi să-şi reia poziţia sa victorioasă şi culcă din nou la pământ pe adversarul său.

     — Încă o dată îţi zic, domnule, murmură Lahire, a cărui voce devenise gravă şi tristă, voieşti să trăieşti?

     — Prefer moartea în locul generozităţii tale, trădătorule, strigă Léo.

     Forţele lui Lahire începură a se epuiza şi el prevedea momentul în care robustul german, printr-o nouă zvâcnire, putea să ajungă să se ridice.

     — Ah! pe credinţa mea! zise el, mai bine e să omori un lup, decât a te da pradă lui.

     Şi el ridică braţul care ţinea pumnalul.

     — Dacă ştii vreo rugăciune, spune-o domnule! zise el.

     — Ca Belzebuth să aibă parte de tine, blestemă Léo.

     Braţul lui Lahire, recăzu, pumnalul pătrunse în gâtul lui Léo până la mâner şi o stropitură de sânge îi udă obrazul gasconului.

     Léo se zbătu un moment, apoi mişcările sale, deveniră mai puţin puternice… apoi cu încetul se slăbiră… Lahire auzi un suspin… şi Léo nu se mai mişca.

     Atunci Lahire îşi scoase pumnalul şi se ridică.

     Din acel moment el rămase imobil, gânditor, fruntea scăldată de năduşeală, figura inundată în sânge, şi strângând în mână acel pumnal, care deschisese uşile eternităţii, nenorocitului înamorat al ducesei.

     — Cum a iubit-o! murmură el suspinând.

     Apoi, cum Lahire era descendentul tuturor virtuţilor pioase şi cum era şi născut în Miază-zi, în acea ţară de credinţă şi generozitate, îngenunche lângă cadavrul inamicului său şi se rugă pentru repausul sufletului pe care amorul îl chinuise şi suferise pe pământ întocmai ca în iad.

     Să spunem acum ce s-a mai petrecut în timpul nopţii în pivniţa în care Lahire era închis.

     Ducele de Guise şi regele părăsiseră camera în care Doamna Catherine părea a suferi multe din cauza rănii care, în realitate era foarte uşoară, fiindcă pumnalul lui Hector alunecase pe lângă coaste.

     — Haideţi să vedem pe prizonieri, zisese regele.

     În fine, când ei ajunseră în anticameră, găsiră pe René, care voia să-i întovărăşească, dar regele, care la vederea otrăvitorului se înfurie, îi zise cu bruscheţe:

     — Mergi la Doamna Catherine.

     Apoi, precedaţi de Gaston de Lux, îşi urmară drumul.

     Când însă sosiră la cea dintâi treaptă a scării ce conducea la pivniţă, ducele privi pe Gaston.

     — Dar, îi zise el, dacă Léo s-a dus la Paris, a trebuit să lase cel puţin o santinelă în coridorul subteranei.

     — Aseară erau doi călăreţi, răspunse Gaston.

     Apoi el chemă:

     — Herman!

     La acest nume, o voce răspunse:

     — Iată-mă!

     Dar acea voce nu venea din subterană, ci de afară.

     Într-adevăr, călăreţul nu răspunsese din subterană, căci el se arătă pe pragul de sus, şi atunci ducele îi zise:

     — Cum! ticălosule, dezertezi de la postul tău?

     — Aşa mi s-a ordonat, monseniore.

     — Cine ţi-a ordonat?

     — Sir d'Arnembourg, el a zis camaradului meu şi mie să ne urcăm sus, că se va însărcina el cu paza şi că putem să ne culcăm.

     — Când asta?

     — Astă-noapte.

     — După câteva minute, continuă călăreţul, cum noi ne ducem să ne culcăm în grajd, un paj veni să caute calul lui sir d'Arnembourg.

     — Ah! făcu ducele. Cine era acel paj?

     — Îmi pare că se numeşte Amaury.

     — Da, zise Gaston de Lux, era într-adevăr Amaury, care ţinea calul, când Léo s-a urcat pe şa.

     — Ei bine! făcu Carol al IX-lea pe care aceste explicaţii îl impacientă, să ne coborâm înainte.

     — Dar, observă respectuos Gaston de Lux, e Léo cel care are cheile pivniţei.

     — Să se spargă uşile cu carabinele, zise regele.

     Ordinul era formal, ducele se coborî cel dintâi şi luă torţa din mâinile lui Gaston.

     Carol al IX-lea îl urma pe duce.

     — Ah! murmură monarhul, conspiră contra mea, scumpul meu văr de Navarra! Ei bine! voi face să i se rostogolească capul pe eşafod, întocmai ca la cel mai simplu gentilom.

     Ducele făcuse deja trei paşi în coridorul subteranei şi deodată, se opri încremenit.

     El observase cheile pivniţei în broasca uşii.

     Doamna de Montpensier, ducându-se cu Noë, le lăsase în broască.

     — Ah! exclamă ducele, ştii că aceasta devine şi mai curioasă!

     Şi el deschise cu bruscheţe uşa pivniţei.

     Apoi se opri pe prag, căci un neobişnuit spectacol se oferi privirilor sale.

     Pământul şi paiele erau pline de sânge, ceea ce dovedea că existase o luptă cruntă.

     Într-un colţ, Lahire, sfârşit de osteneală, dormea întins pe spate, sforăind şi mugind precum clopotul de Notre-Dame. În cealaltă extremitate se găsea o formă umană acoperită de o manta.

     Fără îndoială, omorâtorul se rugase până la ziuă, lângă cadavru, apoi l-a acoperit cu pioşenie cu mantaua.

     — Pe viaţa mea! exclamă regele care văzu acel sânge, nu cumva acesta se va fi omorât pentru a scăpa de călău?

     Şi el merse spre cadavru şi îi trase mantaua de pe dânsul.

     — Dar nu e Noë, zise el.

     Ducele făcu un pas înainte şi recunoscu pe Léo d'Arnembourg, pe Léo, întins şi rece, al cărui gât avea o plagă deschisă şi plină de un sânge închegat.

     Ducele scoase un strigăt teribil şi Gaston de Lux, un altul asemenea.

     Cât despre rege, el se apropiase de cel care dormea şi îl împinse cu piciorul; Lahire se deşteptă şi se ridică în picioare, privind cu spaimă, când pe rege, când pe duce, când pe Gaston.

     Dar vederea cadavrului lui Léo, îi reaminti tot ceea ce se petrecuse în cursul nopţii, şi deşi el nu-l văzuse niciodată pe rege, totuşi îl recunoscu după atitudinea sa măreaţă…

     Şi totdeodată, gasconul îşi regăsi toată prezenţa sa de spirit, şi-şi aduse aminte de cele din urmă cuvinte care le schimbase cu Noë în limba béarneză.

     „Lahire, amicul meu, se gândi el în sinea sa, bagă de seamă, să nu trădezi pe regele de Navarra.”

     Şi, cum ducele şi Gaston contemplau perii lui cei zbârliţi şi cadavrul lui Léo d'Arnembourg, Lahire răspunse:

     — Eu l-am omorât!

     Ducele avu un acces de mânie şi se repezi asupra lui Lahire cu sabia scoasă.

     Dar Carol al IX-lea îl opri cu un gest:

     — Pune-ţi spada în teacă! zise el.

     Accentul regelui era imperios.

     Ducele şi Gaston înţeleseră că el avea să interogheze pe Lahire şi ei rămaseră nemişcaţi şi tăcuţi.

     Într-adevăr, regele privi pe tânărul om, pe a cărei figură era întipărită o mândrie respectuoasă.

     — Cum te numeşti dumneata? zise el.

     — Lahire, Sire.

     — Din ce ţară eşti?

     — Din Gasconia.

     — Cine e acest cadavru?

     — E al unui om care a intrat în noaptea asta în închisoarea mea şi care m-a provocat la o luptă.

     — El a intrat aici, astă-noapte?

     — Da, Sire.

     — El nu era prizonier! prin urmare nu era complicele dumitale! exclamă regele încremenit.

     — Era unul dintre gentilomii mei, zise ducele.

     — Atunci celălalt prizonier, unde e? întrebă regele.

     — Léo i-a deschis închisoarea, răspunse Lahire.

     Gaston atunci strigă:

     — Ah! înţeleg totul, e el care a plecat cu armura lui Léo.

     Lahire cuteză să surâdă, dar nu zise nimic.

     Iar regele bătu atunci din picior.

     — Să vedem, zise el, aceste lucruri trebuiesc luminate.

     Aceste cuvinte dădură loc unei inspiraţii lui Lahire.

     „Pentru că Léo e mort, zise el, am să aranjez lucrurile ca ducesa să nu fie nicidecum bănuită.”

     Apoi, tot atât de calm, el răspunse regelui:

     — Dacă Majestatea Voastră doreşte să mă asculte, lucrurile se vor lumina.

     — Vorbeşte! zise regele.

     — Acest gentilom, reluă Lahire arătând cadavrul lui Léo, mi-a jurat o ură mortală, de mai mult timp. El a intrat în închisoarea mea şi a oferit libertate companionului meu, dacă acesta voia să îi cedeze locul său.

     — Dar… care îi era scopul?

     — El voia se fie închis cu mine la un loc pentru a-mi propune o luptă de pumnale, în care el a căzut.

     — Sire, strigă ducele, acest om minte! şi ghicesc ceea ce s-a petrecut.

     — Vorbeşte! făcu Carol al IX-lea.

     — Léo, pe care l-am însărcinat de a veghea asupra lor, a intrat poate aici în vreun scop ce eu nu îl cunosc, şi sigur, că ei s-au aruncat asupra lui şi l-au asasinat; şi apoi, unul dintre dânşii, s-a îmbrăcat cu armura lui şi a plecat ca un gentilom.

     Lahire ascultă pe duce fără a-l întrerupe, iar când acesta termină, gasconul se îndreptă cu mândrie şi, privind pe prinţul loren cu nepăsare, îi zise cu mândrie.

     — Priveşte-mă, monseniore, şi spune în conştiinţă, dacă eu am aerul unui asasin?

     Accentul lui Lahire era atât de nobil şi atât de mândru încât regele tresări.

     Capitolul XXV.

     Pe când regele interoga pe Lahire, Noë şi Chesnaye se găseau în pivniţă dezgropând pistolii monseniorului, ducele de Guise.

     Când într-un final, banii fură dezgropaţi, şi Noë se găsea în încurcătură, neştiind cum să îi ridice, Hector apăru pe pragul uşii, şi Noë, surprins, strigă:

     — Drace! ai venit la timp!

     — Aşa?

     — Da, fiindcă trebuie să ne consultăm cum trebuie să asigurăm aurul acesta.

     Chesnaye, care sta la o parte, privea aurul cu durere.