— Dar, unde să-l punem? întrebă Hector.

     — Pe legea mea! nu ştiu sigur…

     — Ei bine, murmură Hector, îmi vine o idee.

     — Care?

     — De a lăsa aurul aici.

     — Aşa!

     — Da, fiindcă oamenii regelui nu se vor gândi să vină să-l caute.

     — Oh! zise atunci Chesnaye, venindu-i o rază de speranţă, ei au căutat în toate părţile şi au plecat cu convingerea că nu au avut nimic de luat.

     — Aşa este, răspunse Hector. Dar pot veni oamenii ducelui.

     — Mă tem şi eu, murmură Noë.

     — Şi oamenii ducelui ştiu, fără îndoială, secretul ascunzătorii, adăugă Hector.

     — Oh! nu, răspunse Chesnaye, nu ştie nimeni. Decât ducele şi eu.

     Nenorocitul intendent al prinţilor loreni se grăbise rău cu acest răspuns, fiindcă printr-aceasta, el nu făcu altceva, decât să deştepte bănuielile lui Noë, care nu întârzie să-i zică lui Hector:

     — Ai dreptate, amicul meu, trebuie, cu orice preţ, să ridicăm aurul de aici.

     — Da, dar… unde?

     Noë reflectă un moment, apoi reluă:

     — Aşteaptă, amice, să ne ocupăm mai întâi de un alt lucru.

     — De care?

     — Vei vedea.

     Apoi privi pe Chesnaye şi, arătându-l lui Hector, îi zise:

     — Îţi încredinţez pe domnul.

     — Bine.

     — Şi dacă îi va veni gustul să te părăsească, să-i pătrunzi pântecele cu spada ta; căci eu mă duc şi revin îndată.

     Chesnaye făcu o strâmbătură… iar Noë, lăsându-l cu faţa în mână, urcă prin întuneric în bucătărie şi, ajungând acolo, închise uşa şi fereastra cu grijă; apoi, după ce se asigură că nimeni nu putea pătrunde în casă fără a sparge uşa, coborî înapoi în pivniţă lăsând însă oblonul să cadă după dânsul.

     Precauţiile acestea luate de Noë, erau foarte rezonabile, căci, dacă ar fi pătruns cineva cu violenţă în casă, totuşi nu s-ar fi putut gândi că era lume în pivniţă.

     În fine, după ce Noë îşi făcu toate aceste îngrijiri se întoarse lângă Hector.

     Hector însă şedea pe sacul plin cu aur şi, văzând pe Noë revenind, îi zise surâzând:

     — Într-adevăr, scaunul acesta este cam tare, dar, cu toate acestea, nu este neplăcut.

     — Oh! eu, răspunse Noë, aş face dintr-însul o saltea foarte plăcută.

     — Scumpul meu domn, zise în fine Noë, întorcându-se către Chesnaye, care sta cu torţa în mână şi cu capul plecat, dacă binevoieşti să lăsăm pentru un moment aurul, căruia îi vom găsi locul mai târziu, şi să vorbim de altceva.

     Chesnaye tresări.

     — Când m-ai luat, amicul meu, drept sir Léo d'Arnembourg, mi-ai vorbit de un pergament.

     Chesnaye începu să tremure.

     — De un pergament cifrat, continuă Noë.

     — Ei bine! ce voieşti să ştii?

     — Voiesc să ştiu, ceea ce domnul de Pibrac şi regele de Navarra nu au putut să ştie. Fiindcă nu au putut să îl descifreze.

     Chesnaye înţelegea că Noë nu era omul care va lăsa un secret nedescoperit; cu toate acestea, el răspunse cu cutezanţă:

     — Şi la ce bun, domnule?

     — Mă interesează.

     — Dar, nu mi-ai spus, că nu te amesteci în politică?

     — De obicei, nu.

     — Atunci?

     — Atunci, scumpul meu, eu merg după împrejurări… M-ai înţeles?

     — Nu, răspunse Chesnaye, nu înţeleg nimic.

     — Ei bine, să mă explic.

     — Ascult.

     — Dumneata mi-ai spus că acel pergament conţinea o listă… nu este aşa? Şi că acea listă, conţinea persoanele pe care se poate conta la ziua cea mare… Spune-mi dar, domnule Chesnaye, nu ai spus dumneata aceste cuvinte?

     — Se poate… bâigui intendentul.

     — Ei bine! închipuie-ţi că aceste cuvinte mi-au aprins curiozitatea.

     — Adevărat?

     — Pe parolă de onoare.

     — Ei bine, domnule, răspunse Chesnaye cu un surâs batjocoritor, eşti prea curios pentru lucruri ce nu te interesează.

     — Te înşeli mult…

     — Aşa!

     — Da, şi eu mi-am pus în cap să ştiu ce conţine acea listă.

     — Cum! murmură Chesnaye privind pe Noë, ai uitat ce-am făcut în noaptea trecută?

     — Nu, nicidecum, ştiu că te-ai aruncat în subterana din care nimeni n-a mai ieşit, numai ca să nu mărturiseşti ceea ce ştii.

     — Ei bine, şi atunci?

     — Lasă-mă să-ţi vorbesc. Mie mi-ai spus, că de atunci îţi este frică de moarte, nu este aşa?

     — Nu tăgăduiesc nici acum…

     — Ei bine! maestre Chesnaye, eu sunt omul care poate să te omoare… strigă Noë cu furie.

     Apoi se trase înapoi şi, învârtind spada sa în aer, reluă cu hotărâre.

     — Drace! drace! trebuie să vorbeşti.

     — Dar dacă refuz?

     — Te voi omorî.

     — Oh! oh! dar de ce voieşti să ştii?

     — Întâi voiesc să ştiu ce însemnă ziua cea mare.

     Atunci, o inspiraţie trecu prin mintea falsului postăvar şi, fără întârziere, îi răspunse:

     — Este ziua conspiraţiei.

     — Care conspiraţie?

     — Ah! este greu de explicat.

     — Explică înainte!

     — Ei bine, închipuie-ţi că ducele este ambiţios.

     — Am auzit, răspunse Noë cu naivitate.

     — Ambiţia însă a ducelui este, continuă Chesnaye, ca el să se facă rege. Şi astfel, visează o coroană.

     — Înţeleg, murmură Noë. El visează coroana Franţei, nu-i aşa?

     — Poate…

     — Ei bine! maestre, zise Noë. Ştii că eşti un om cu spirit!

     — Eşti prea bun, răspunse Chesnaye înclinându-se.

     — Îţi zic că eşti cu spirit, fiindcă minţi cu meşteşug.

     Chesnaye se simţi rău.

     — Cu toate acestea, continuă Noë, eu ştiu că ducele voieşte să fie rege.

     — Ei bine, domnul meu, vezi că nu mint?

     — Mă iartă!

     — Nu înţeleg…

     — Ascultă! lucrul este foarte simplu.

     — Vorbeşte…

     — Ei bine! eu ştiu că ducele ţinteşte să fie rege; însă ducele ştie că sunt o mulţime de obstacole.

     — Aşa crezi? murmură Chesnaye cu neruşinare.

     — Oh! Dumnezeul meu! continuă Noë cu linişte, obstacolele de care vorbesc, nu sunt nici ducele d'Alençon, care este în Polonia, şi nici regele Carol al IX-lea, care, după cum se zice, este atins de o boală mortală, care în curând trebuie să-l piardă…

     — Hei! dar, îl întrerupse Chesnaye, ale cărui bănuieli adormite se redeşteptaseră, mie îmi pare că te ocupi mai mult de politică decât pretinzi.

     — Se poate. Cu toate acestea, ascultă-mă. Eu îţi mai repet încă. Obstacolele care despart pe ducele de Guise de tronul Franţei, nu sunt nici regele Poloniei, nici regele Carol al IX-lea şi nici ducele d'Alençon.

     — Atunci dar care? întrebă falsul postăvar cu un aer naiv, eu nu mai văd un altul.

     — Se poate. Dar cu toate acestea, este un altul mult mai serios.

     — Aşa!

     — Da, sigur; este regele de Navarra.

     — Phiii! făcu Chesnaye.

     — Da, regele de Navarra, la care, dacă Valoisii se sting, vine tronul prin drept de moştenire.

     Chesnaye încruntă sprâncenele.

     — Aşadar, iubite maestre, când cineva aleargă după un scop, caută să suprime obstacolele.

     — Nici o îndoială.

     — Deci, eu conchid, că ziua cea mare nu înseamnă altceva decât o conspiraţie contra regelui de Navarra.

     Chesnaye, deşi era mai mult bătrân, totuşi nu putu să nu roşească.

     — Haide! îi zise Noë atunci, este timpul să ridic masca.

     Apoi, privindu-l drept în ochi, reluă:

     — Dar pe mine, mă cunoşti cine sunt?

     — Te văd astăzi pentru întâia oară.

     — Şi nu bănuieşti cine pot să fiu?

     — Nu.

     — Ei bine, eu sunt contele Amaury de Noë, răspunse gasconul cu răceală.

     — Amicul regelui de Navarra?!

     — Întocmai.

     — Ah! Dumnezeul meu! murmură Chesnaye, cu părul zburlindu-se pe cap şi cu sudoarea inundându-i fruntea.

     — Aşadar, iubitul meu maestru, reluă Noë râzând, trebuie să înţelegi că nu poţi fi prea fericit scăpând de regele de Navarra şi căzând în mâinile contelui Amaury de Noë.

     Chesnaye aplecă capul.

     — Aceasta este o zi nenorocită, nu este aşa? îl întrebă Noë.

     Falsul postăvar, care pentru un moment îşi pierduse capul, reluă în fine, cu o linişte prefăcută:

     — Bine, dar de la mine ce ceri?

     — Cer să vorbeşti!

     Chesnaye nu răspunse; cu toate acestea, privind pe Noë cu spada în mână, şi pe Hector, care, după o privire a lui Noë, trăsese şi el spada, înţelese că nu mai era nici o cruţare de aşteptat; şi astfel, el plecă capul.

     — Ah! drace! murmură atunci Noë cu un ton batjocoritor, a venit timpul să văd dacă tata a avut dreptate.

     — Dar ce a zis tatăl tău? îl întrebă Hector.

     — El pretindea că un om care în ajun este brav, o doua zi poate fi laş.

     — Şi ce concluzie tragi tu din aceasta?

     — Eu cred şi zic, că Chesnaye, care în noaptea trecută a înfruntat moartea, acum se va agăţa de viaţă.

     — Tu crezi?

     — Vom vedea.

     Apoi, întorcându-se spre Chesnaye, îi zise:

     — Îţi dau trei minute să te decizi; fiindcă, după cum ştii, voiesc să-mi spui ce este ziua cea mare.

     — Dar dacă nu voiesc să spui? strigă Chesnaye cu disperare.

     — Amicul meu te va omorî. Haide! Hector, amicul meu, iată afacerea ta!

     Atunci, în inima lui Chesnaye, se deschise un război între dorinţa de viaţă şi sentimentul de fidelitate ce-l avea pentru prinţii de Lorena. Apoi, nevrând să se arate laş, zise lui Hector:

     — Haide! domnule, omoară-mă! Primesc moartea şi nu voi vorbi.

     „Hm! se gândi atunci Noë, dacă ticălosul acesta va deveni brav, nu vom putea şti nimic. Trebuie dar să îl înfricoşăm…”

     Şi, întorcându-se spre Hector, care nu aştepta decât un semn pentru a lovi, îi zise:

     — Repune-ţi spada în teacă.

     Hector se supuse fără ca să ştie ce voia Noë, ci încrezându-se numai în ceea ce îşi închipuia el.

     Chesnaye respiră.

     — Vezi bine, făcu el, că ai să comiţi un omor inutil.

     — Pentru ce?

     — Pentru că prefer de trei ori mai bine moartea decât a face o trădare.

     Noë înălţă din umeri.

     — Eşti un om de nimic, maestre Chesnaye, zise el.

     — Un om de nimic?

     — Da! şi ai să judeci singur…

     Noë scoase dintr-un colţ al pivniţei un braţ cu lemne şi un mănuchi de rămurele.

     — Vezi, maestre Chesnaye, continuă el, cel care va muri de o lovitură de spadă fără a clipi, va păli cu toate acestea înaintea unui rug.

     Atunci Chesnaye făcu încă un pas înapoi.

     — Când parlamentul voieşte cu orice preţ să obţină mărturisiri, pune pe inculpat la torturi. Aşadar vom face maestre, ca şi parlamentul.

     Şi, adresându-se lui Hector, zise:

     — Ia această grămăjoară de lemne şi pune-o în acel colţ, căci nu trebuie să punem foc casei…

     Chesnaye deveni palid şi tremurând.

     Noë îi luă torţa din mâini şi, în acelaşi timp, îl apucă de braţ.

     — Avem să-ţi încălzim tălpile picioarelor, zise el.

     Chesnaye îşi înăbuşi un oftat.

     Dar deja Noë trecuse torţa în mâna lui Hector, care puse foc mănunchiului de ramuri.

     În acelaşi timp, tânărul Noë, care era de o rară vigoare, luă pe Chesnaye de mijloc, îl răsturnă la pământ, îl apucă de picioare şi îl târî spre grămăjoara de lemne, care începuse a se aprinde.

     — Iertare! strigă nenorocitul postăvar.

     — Nu, nu, zise Noë care îi puse un genunchi pe piept şi fixându-i braţele pe pământ, pe când Hector luându-i la rândul său picioarele, i le târî spre lemnele aprinse.

     — Iertare! repetă Chesnaye care simţi cea dintâi dogoare a focului.

     — Atunci, vorbeşte!

     Ceea ce nu se obţine cu ameninţare de moarte, se obţine cu torturile.

     De când era în prezenţa lui Noë, maestrul Chesnaye nu mai era în toate minţile sale şi era atât de tulburat, încât îşi pierdu aproape memoria şi nu se mai gândi la mijloacele de scăpare, care în tot cazul i-ar fi venit în minte.

     Cu toate acestea, cea dintâi arsură fu pentru el o inspiraţie.

     — Voi vorbi, zise el.

     — Aşa, te înţeleg! făcu Noë.

     Şi el lăsă pe Chesnaye să se ridice puţin.

     Chesnaye îl privi pe Noë cu un fel de bunătate şi cu un aer înfricoşat, aşa că tânărul om, cât era de gascon, începu să i se facă milă de dânsul.

     — Dacă voi trăda pe duce, zise el, mă veţi lua sub protecţie? Căci ducele mă va omorî în torturi, adăugă Chesnaye, dacă voi cădea în mâinile sale.

     — Nu vei cădea, căci te vom trimite în Navarra.

     — Adevărat?

     — Pe parolă de gentilom!

     — Ah! făcu Chesnaye, care scoase un suspin, atât mai rău pentru duce, eu nu vreau să ard.

     — Atunci spune.

     — Este aici, în această pivniţă, un dulap băgat în zid şi închis printr-o uşă de fier… iată colo, în dosul acelui butoi.

     — Şi acest dulap?

     — Conţine toate secretele casei de Lorena.

     — Ah! ah!

     — Butoiul e gol, ajutaţi-mi să-l dau la o parte.

     Chesnaye ştiuse să-şi dea un aşa aer supus încât accentul său părea foarte sincer. Noë continuă a se încrede în el.

     Hector şi Noë dădură la o parte butoiul şi Chesnaye s-apropie de zidul, în care, într-adevăr era o uşă.

     Această uşă era de fier.

     Mâna postăvarului căută un resort, îl apăsă şi, deodată, uşa cedă şi Noë, şi Hector zăriră o cavitate căreia nu îi putură măsura adâncimea.

     Atunci, repede ca fulgerul Chesnaye intră înăuntru şi, cum uşa se supuse unui alt resort, tot aşa de invizibil ca cel dintâi, ea se reînchise cu zgomot şi Chesnaye se găsi separat de persecutorii săi.

     Noë şi Hector scoaseră câte un ţipăt şi se priviră încremeniţi.

     Capitolul XXVI.

     Dispariţia maestrului Chesnaye se operase ca prin miracol şi într-un mod atât de subit, încât cei doi tineri oameni se priviră un moment pentru a se întreba unul pe altul dacă nu visaseră. Dar uşa de fier era în faţa lor pentru a le atesta realitatea celor ce avuseseră loc.

     În fine, Noë făcu să se audă o înjurătură şi năvăli asupra acelei uşi de fier, căutând la rându-i, acel resort, acel buton secret pe care Chesnaye îl apăsase.

     Dar Noë căută şi pipăi în toate sensurile fără a reuşi. Hector, cu torţa în mână, examină uşa cu atenţie de sus şi până jos fără să descopere ceva.

     — Pe viaţa mea! murmură el. Acel ticălos bătrân ne-a jucat aşa de frumos cum nici dracu nu ar fi putut.

     Şi încercă să împingă uşa cu umărul. Dar uşa rezista.

     — Pe cornul Satanei! strigă Noë, îl voi face să moară de foame în această redută, dacă nu voi putea să pun mâna pe el.

     — Oh! această redută, nu e o retragere închisă!

     — Aşa crezi?

     — Este o trecere secretă.

     — Atât mai bine pentru Chesnaye, zise Noë. Căci dacă ar fi astfel şi nu ar avea altă ieşire decât această uşă, nu ar mai scăpa.

     Hector îi arătă lemnele care tot mai ardeau.

     — Ce zici, dacă am da foc casei? zise el.

     — E o bună idee, dar trebuie să ridicăm acest aur.

     — Aşa e, ai dreptate.

     — Tu înţelegi bine, amicul meu, continuă Noë, că nu trebuie să lăsăm inimicilor noştri, ceea ce se numeşte nervul11 războiului.

     — Nu, dar cum să-l ducem. E aici mai mult decât pot ridica doi oameni.

     — Ei bine, îl vom ridica în mai multe rânduri.

     — Dar dacă Chesnaye a găsit o altă ieşire secretă şi ne va scăpa?

     — Haida-de! nu va fi el, cel care ne va putea deranja.

     — Nu, dar el se va duce să înştiinţeze pe oamenii ducelui.

     — Ducele şi oamenii lui sunt la Meudon.

     — Atunci, să ne grăbim…

     Noë şi Hector ţinură un moment consiliu.

     — Iată! zise Noë, mi-a venit o idee.

     — Să vedem?

     — Pe tine nu te cunoaşte nimeni la Luvru; prin urmare, te vei putea risca în mijlocul oamenilor regelui, unde nu-ţi va da nici o atenţie.

     — Se poate.

     — Ascultă, dar. Tu ai să te duci până aproape de Luvru în faţa bisericii Saint-Germain-l'Auxerrois…

     — Bine!

     — Vei intra într-o cârciumă care poartă firma: La întâlnirea béarnezilor…

     — La Malican?

     — Întocmai.

     Noë îşi scoase un inel din deget.

     — Tu îi vei arăta lui Malican acest inel, zise el, şi atunci va şti că vii din partea mea.

     — Apoi.

     — Vei zice lui Malican că tu ai trebuinţă de dânsul şi el te va asculta ca pe mine însumi.

     — Ce îi voi porunci?

     — Îl vei ruga numai ca să-ţi dea un costum care să-ţi dea aerul unui burghez.

     — Asta e tot?

     — Nu. Când tu vei fi astfel îmbrăcat, Malican va aşeza pe catâr o şa cu panere şi tu te vei urca deasupra.

     — Bun! zise Hector, înţeleg. Dar gândeşti tu ca Malican să se însărcineze cu acest aur?

     — Malican va face tot ceea ce voi spune eu. Du-te.

     — Şi tu?

     — Eu, te aştept aici.

     Hector plecă şi Noë îl conduse până la uşa casei, când îşi aruncă şi o privire în stradă.

     Strada era pustie şi cele dintâi raze ale soarelui nu începuse să se ivească.

     — Dacă tu te vei grăbi, zise Noë, vom putea ridica tot, mai înainte ca cineva să deschidă cea dintâi fereastră.

     Hector atunci se duse în fuga mare.

     Noë reînchise uşa, se asigură că oştenii dormeau şi se coborî în pivniţă.

     Acolo, cu torţa în mână, examină din nou acea uşă misterioasă prin care Chesnaye dispăruse.

     După ce făcu nişte încercări zadarnice să o deschidă cu cuţitul, se hotărî să nu se mai ocupe de dânsa şi să se ocupe cu ridicarea acelor pungi cu aur, care conţineau fiecare câte patru mii de pistoli.

     Făcu cinci suiri şi coborâri, şi aurul ducelui de Guise părăsi adâncimile subteranei la suprafaţa globului şi sub lumina zilei.

     Pe când Hector continua a alerga la Malican, acesta din urmă se deşteptase şi se aşezase cu melancolie pe pragul uşii şi se gândea la evenimentele nopţii, adică la întoarcerea precipitată a regelui de Navarra şi la vizita domnul de Pibrac, căpitanul gărzilor.

     Malican se mai gândea şi la Noë care era făcut prizonier, şi care poate se găsea în mâinile oamenilor ducelui şi ale lui René Florentinul.

     Noë nu era el soţul Myettei, frumoasa lui nepoată?

     Pe când el îşi făcea aceste reflecţii, zări pe Hector care îl salută cu un aer de cunoştinţă.

     „Iată un gascon. Oare nu o fi acel gentilom care a scăpat cu regele?”

     Apoi înapoie salutul lui Hector, pe când acesta din urmă îi zise:

     — Dumneata eşti Malican?

     — Sunt gata să vă servesc, domnule.

     Hector trase din deget inelul lui Noë.

     — Cunoşti dumneata acest giuvaer?

     — Oh! negreşit, zise Malican nemişcat, sărmanul meu nepot…

     — Sunt amicul său.

     — Eşti dumneata care… în noaptea asta…

     — Mă numesc Hector.

     — Ah! ghicisem eu… făcu Malican.

     — Ai văzut pe rege? întrebă încet Hector.

     — Da. A venit în noaptea asta.

     — A putut să intre în Luvru?

     — Da, cu domnul de Pibrac. Dar zise totdeodată Malican, el nu-mi-a spus nimic că aveţi acest inel.

     — Nu îl aveam ieri.

     — Cum, ai văzut pe Noë, domnule Hector?

     — Chiar acum l-am părăsit.

     — Cum?

     — Ah! uitasem să-ţi spun că el a scăpat.

     Malican scoase un ţipăt.

     — Sst! zise Hector, fii liniştit, el m-a trimis la dumneata. Şi aceasta pentru a-mi da catârul şi panerele tale.

     Şi Hector îi povesti lui Malican tot ce se petrecuse în casa lui Chesnaye.

     Malican ascultând, rămăsese cu gura căscată.

     — Dar Noë nu s-a gândit cu toată seriozitatea ca să ascundă tot acel aur la mine.

     — Pentru ce?

     — Pentru că omenii regelui, nu vor lipsi să vină să caute aici, îi zise Malican, şi căutând, vor găsi aurul.

     — E adevărat. Atunci unde să-l punem?

     — Vei spune lui Noë ca să meargă în satul Chaillot. El va înţelege ceea ce voiesc să zic.

     Tot schimbând aceste explicaţii cu Hector, Malican punea căpăstrul în capul catârului, punând totdeodată şi şeaua cu panerele, apoi dădu lui Hector nişte veşminte ale unui fost băiat de cârciumă ce fusese în prăvălia lui.

     Când el fuse astfel îmbrăcat, se urcă pe catâr şi se aşeză pe şa întocmai ca oamenii din popor.

     Apoi reluă drumul spre casa lui Chesnaye.

     Noë, cu ochiul şi urechea la ferestruia din uşă, auzi paşii catârului şi se grăbi să deschidă.

     Hector era aşa de bine transformat, încât Noë, când îl văzu, începu să râdă. Şi după ce îl mai examină, zise:

     — Să ne grăbim.

     Amândoi tinerii, fără a pierde un minut, începură a transporta sacii cu aur în panere.

     Apoi, când această treabă fu terminată, Noë zise lui Hector:

     — Ştii că ne gândisem să dăm foc casei.

     — Ei bine!

     — Am renunţat.

     — Pentru ce?

     — Pentru că, dacă ar arde Chesnaye, ar arde şi cei doi oşteni, ceea ce ar fi o cruzime prea barbară.

     — Tu ai dreptate.

     — Aşadar, să plecăm şi să punem comoara noastră în siguranţă. Malican a văzut pe rege?

     — Da. El a intrat în Luvru cu Pibrac care ştia totul.

     — Ah! făcu Noë uşurat.

     — Dar, continuă Hector, Malican pretinde că acest aur ar fi mai în siguranţă la Chaillot.

     — Aşa e! e adevărat.

     — Ce este Chaillot?

     — Un sat aproape de Paris, unde avem amici.

     Noë făcea aluzie la mătuşa lui Guillaume Verconsin.

     După aceasta, Noë se aşeză alături de Hector şi plecară lăsând uşa casei deschisă.

     Strada era pustie încă, şi nimeni nu văzuse comiţându-se furtul pistolilor monseniorului duce de Guise.

     Capitolul XXVII.

     Pe când Noë şi Hector luau avuţiile ducelui de Guise, acesta din urmă era împreună cu Carol al IX-lea în pivniţa unde zăcea cadavrul lui Léo d'Arnembourg şi unde Lahire era supus interogatoriului.

     Tânărul gentilom protestase atât de energic prin accentul şi atitudinea lui contra acuzaţiei de asasinat, încât Carol al IX-lea tresări şi fu mişcat.

     — Fie! zise monarhul, cred că ai omorât cu drept pe acest om. Dar ce ai răspunde dacă te-aş întreba pentru ce ai răpit pe regina-mamă?

     — Sire, sunt hughenot.

     Lahire minţea, dar minţea pentru a scăpa pe regele de Navarra.

     — Ah! eşti hughenot?

     — Da, Sire.

     — Ei bine?

     — În ochii noştri… Sire, în ochii acelei nefericite partide din popor ce nu voieşte decât a vă servi cu dragostea şi respectul ei, cel mai mortal inamic e mai întâi monseniorul duce de Guise… şi apoi…

     Lahire se opri.

     — Sfârşeşte, zise regele

     — Apoi… regina-mamă.

     — Şi ai îndrăznit a ridica mâna asupra ei?

     — Da, Sire.

     — Care ţi-era scopul?

     — Ai vinde libertatea drept preţul liniştii noastre.

     — Aşadar îţi mărturiseşti crima?

     — În ochii noştri nu e o crimă.

     — Aveai trei tovarăşi?

     — Da, Sire.

     — Numeşte-mi-i.

     — Majestatea Voastră mă poate trimite la torturi. Eu nu voi răspunde.

     — Ia seama, domnule!

     Şi regele bătu din picior.

     — Sire, zise cu mândrie Lahire, corpul meu e al oamenilor, viaţa mea e a regelui, inima mea e a lui Dumnezeu. Regele mă poate condamna la moarte, oamenii pot executa sentinţa; Dumnezeu singur mă poate dezlega de jurământul făcut de a păstra tăcerea.

     — Ah! ai jurat să nu vorbeşti?

     — Da.

     — Chiar dacă te-aş ierta?

     — Nu cer iertarea, Sire.

     — Dar ţi se vor afla complicii.

     — Aceasta va fi greu, căci afară de acela ce a fost prins cu mine şi care a fugit, nimeni nu le-a văzut faţa.

     — Ei bine! voi găsi pe Noë! zise regele.

     Lahire fu deodată inspirat.

     — Noë? făcu el, cine e acest Noë?

     Regele făcu un gest de surpriză şi ducele scoase un ţipăt.

     — Nu cunosc pe domnul de Noë decât după nume, zise Lahire. Nu l-am văzut niciodată.

     — Nu l-ai văzut? strigă ducele cu mânie.

     — Companionul meu era, ca şi mine, un gentilom hughenot străin de curtea Franţei.

     — Şi cum se numea?

     — Gontran, Sire.

     Regele se întoarse spre ducele uimit.

     — Ce înseamnă acesta, domnule? îi zise el cu severitate.

     — Dar, Sire, zise ducele, afirm Majestăţii Voastre că gentilomul ce a fugit astă-noapte era messir Amaury de Noë, amicul cel mai intim al regelui de Navarra.

     Lahire îşi lovi fruntea, ca şi cum ultimele cuvinte ale ducelui ar fi luminat spiritul său.

     — Ah! făcu el, înţeleg totul.

     — Ce voieşti să zici?

     Lahire întinse mâna spre duce:

     — Iată, Sire, amicii mei şi cu mine am îndrăznit a conspira contra reginei-mame, dar ne-am pus viaţa în pericol. Monseniorul duce de Guise ce e prezent, conspira nu numai contra Majestăţii Voastre, dar chiar şi în a regelui de Navarra!

     Regele bătu din nou mânios cu piciorul.

     — Dar, explică-te! zise el. Explică-te, domnule!

     — Un complot Sire, continuă Lahire, un complot urzit contra regelui de Navarra, de către monseniorul duce de Guise, regina-mamă şi René Florentinul. Acum înţeleg pentru ce au lăsat pe amicul meu Gontran să fugă. Planul era de a putea afirma Majestăţii Voastre că amicul meu se numea Noë şi că Noë, amicul regelui de Navarra, nu fusese decât instrumentul acestuia din urmă.

     Regele fu mişcat de logica acestor cuvinte şi îl privi pe duce.

     — Ei bine! domnule, zise el. Ce ai a răspunde?

     Prinţul loren zise cu furie:

     — Acest om minte, Sire.

     Lahire avu un surâs de dispreţ.

     — Regina-mamă, continuă ducele, René şi toţi care mă întovărăşeau, vă vor zice…

     — Aş! întrerupse Lahire, toţi oamenii monseniorului duce de Guise îi sunt devotaţi. Ei vor susţine că amicul meu Gontran era într-adevăr domnul de Noë.

     — Oh! asta e prea mult! strigă ducele.

     El puse din nou mâna pe spadă şi, fără îndoială, că, dacă ar fi lipsit regele, el s-ar fi aruncat asupra lui Lahire şi l-ar fi străpuns.

     Dar Lahire fu protejat de către rege.

     Carol al IX-lea întinse mâna:

     — Domnule, zise el ducelui, acestea toate se vor explica la Luvru, unde vă dau întâlnire astă-seară cu Doamna Catherine şi regele de Navarra.

     Şi el făcu un pas spre uşă, dar deodată se întoarse şi zise lui Lahire:

     — Domnule, eşti prizonierul meu… Urmează-mă!

     — Pe legea mea! Sire, răspunse gasconul, îmi place mai mult a fi în mâinile regelui decât în acelea ale monseniorului duce de Guise!

     Regele ordonă, ducele nu îndrăzni a se opune.

     Regele ieşi şi Lahire, urmându-l, aruncă asupra ducelui o privire de triumf.

     Când ajunseră afară, regele zise soldaţilor:

     — Daţi un cal acestui tânăr, el e prizonierul meu şi îmi veţi răspunde de dânsul.

     Ducele însoţise pe rege până la uşă.

     — Sire, zise el, Majestatea Voastră pleacă la Paris fără a fi revăzut pe Doamna Catherine?

     — Astă-seară, răspunse regele cu nerăbdare, astă-seară, la Luvru… Bună seara, duce!

     Şi el, sărind pe cal, se depărtă.

     Lahire urmă cu respect pe rege şi trei soldaţi închideau escorta.

     Dar Lahire nu se depărtă fără a nu întoarce capul de mai multe ori.

     El spera să o vadă pe ducesă la vreo fereastră sau pe pragul uşii.

     Ducesa însă nu se arătă.

     Ducele de Guise rămăsese uimit pe pragul micii case.

     El privi cu un ochi rătăcit pe regele ce se depărta…

     Nemişcat, fără voce, el rămase privind câteva minute, întrebându-se dacă nu visa.

     Dar se întoarse şi văzu pe Gaston de Lux la spatele lui.

     — Ah! aici ai fost? făcu ducele.

     — Da, monseniore, răspunse Gaston, şi mărturisesc Alteţei Voastre că nu înţeleg nimic din cele petrecute aici.

     — Nici eu, zise ducele.

     — Acest Lahire, pe care l-a luat regele, a omorât cu drept pe Léo sau l-a asasinat?

     — Nu, zise ducele, lupta a trebuit să fie dreaptă, dar…

     — Dar Alteţa Voastră nu înţelege cum Léo a putut consimţi să-şi dea armele în favoarea lui Noë?

     — Nu, desigur.

     Gaston îşi reaminti că Léo afirmase odată amorul ducesei de Montpensier pentru Lahire. E adevărat că, de atunci, ducesa probase foarte bine contelui Crčvecoeur că Lahire minţise.

     Dar o urmă de bănuială rămăsese în inima lui Gaston.

     Şi Gaston o iubea pe ducesă cum o iubise Léo d'Arnembourg şi, ca şi dânsul, el era gelos.

     Gaston îşi mai reaminti că în noaptea precedentă întâlnise pe ducesă şi că o văzuse palidă şi agitată, şi el îşi zise: „Ea ar fi voit să libereze pe Lahire… şi, fără îndoială, s-o fi făcut vreo greşeală.”

     — Ei bine? făcu ducele ce părea a aştepta ca Gaston să-i dea explicaţiile acelor evenimente stranii.

     — Monseniore, zise Gaston, ştiu pe cineva care trebuie să ştie adevărul asupra fugii lui Noë.

     — Cine?

     — Pajul Amaury.

     — Ah! ai dreptate! Ei bine! cheamă-l!

     — Amaury nu e aici. El s-a urcat pe cal la ivirea zilei.

     — Unde s-a dus?

     — Nu ştiu.

     La rândul său, ducele bătu cu piciorul.

     Regele nu mai era prezent. Ducele redevenea stăpân.

     — Dar, zise Gaston, doamna ducesă de Montpensier trebuie să ştie unde l-a trimis.

     Ducele tresări şi se gândi la sora lui.

     — Şi chiar, adăugă Gaston, mă prind că ducesa de Montpensier ar putea da explicaţiile pe care le doreşte atât Alteţa Voastră.

     Ducele nu zise mai mult şi se îndreptă cu grabă spre apartamentele doamnei de Montpensier. Gaston îl urmă.

     Dar ducele, după ce bătu de două ori la uşă, o deschise în fine. Şi, închizând-o cu repeziciune în urma lui, lăsă pe Gaston afară. Acesta voi să se depărteze, dar o putere neînvinsă îl reţinu şi se hotărî să asculte.

     La zgomotul deschiderii uşii, doamna de Montpensier se deşteptase din somn.

     La ce oră adormise ea?

     Faţa-i obosită dovedea că îşi petrecuse mare parte din noapte căutând un mijloc de a-l scăpa pe acela pe care îl iubea.

     Intrarea ducelui în cameră îi reaminti toate cele petrecute.

     — Ah! făcu ea văzând pe duce, regele a fost prevenit azi dimineaţă, nu e aşa?

     — Desigur.

     — Şi… a venit?

     — A venit şi s-a reîntors, răspunse ducele cu un aer mânios.

     Ducesa înţelese că planul din ajun între ea, fratele ei şi regina-mamă era sfărâmat.

     — Oh! oh! zise ea, nu vom fi oare înfrânţi, Henric?

     — Da, doamnă.

     — N-ai fost graţiat?

     — Mai întâi, regele mi-a întins mâna şi a arestat pe regele de Navarra.

     — Regele de Navarra e arestat?

     — Da.

     — Ei bine! iată un triumf, fratele meu.

     — Era…

     — Dar, ce s-a întâmplat?

     — Un lucru de neînţeles.

     „Oh! Oh! îşi zise ducesa, e vorba de fuga lui Noë.”

     Şi ea, luându-şi un aer înfricoşat, adăugă tare:

     — De ce lucru voieşti să vorbeşti?

     — Unul din prizonieri a fugit.

     — Haida-de! răspunse ducesa cu un ton de neîncredere, e cu neputinţă!

     — Cu neputinţă, zici dumneata?

     — Fără îndoială. Léo d'Arnembourg nu veghea asupra lor?

     — Léo a murit.

     Ducele pronunţă aceste cuvinte cu o linişte sinistră.

     — A murit? strigă ducesa înspăimântată.

     — Da, doamnă.

     — A murit? a murit? repetă ea cu uimire, zici că a murit?

     — A fost omorât astă-noapte de unul din prizonierii care n-a putut fugi.

     Ducesa scoase un ţipăt.

     Dar ea nu ceru nici o explicaţie şi înţelese ceea ce se petrecuse.

     — Da, doamnă, reluă ducele, unul din cei doi prizonieri a fugit; celălalt l-a omorât pe Léo.

     — Care din ei a fugit? întrebă ducesa.

     — Hei! exclamă ducele, Noë, şi acesta a făcut ca să pierdem totul în faţa regelui.

     Ducesa tresări:

     — Cum? făcu ea.

     — Pentru că promisesem pe Noë regelui şi că n-a mai găsit în pivniţă decât pe gasconul Lahire şi cadavrul lui Léo!

     — Ei bine?

     — Ei bine! acel Lahire e un mincinos neruşinat, un mizerabil!

     — Ştiu, zise ducesa stăpânindu-se.

     — Ştii că a îndrăznit să susţină în faţa regelui că niciodată Noë n-a fost prizonierul meu?

     — Adevărat?

     — Şi că tovarăşul său de captivitate se numea Gontran?

     — Dar regele n-a crezut, îmi închipui?

     — Din contră. Regele s-a reîntors la Luvru, încredinţat că noi am urzit un complot contra regelui de Navarra, în tovărăşie cu regina-mamă.

     — Dar toţi aceia ce sunt aici au trebuit să-i spună.

     — Regele n-a voit s-asculte nimic. El a plecat luând cu sine pe Lahire.

     Ducesa scoase un ţipăt şi se ridică cu ochiul înflăcărat.

     — Regele a luat cu sine pe Lahire? zise ea.

     — Da.

     — Şi Lahire nu mai e în mâinile voastre?

     — Nu.

     — Ah! strigă ea cu un accent straniu ce făcu pe duce să pălească, el e pierdut!

     Şi cum ducele uimit, o privea şi părea a se întreba dacă nu avea o nebună în faţa lui, ea adăugă cu un accent sălbatic:

     — Ah! secretul mi-e descoperit… îl iubesc…

     Un suspin se auzi de după uşă.

     Cuvintele ducesei ajunseseră până la Gaston de Lux.

     Capitolul XXVIII.

     De o oră, ducele de Guise cădea din mirare în mirare.

     Toate cele petrecute, precum şi amorul ducesei ce respinsese pe atâţia gentilomi, pentru acel gentilom gascon ce trebuia să meargă la eşafod îi mişcară atât cugetările, încât strigă:

     — Oh! visez sau sunt nebun!

     Anne de Lorena, ducesa de Montpensier, părăsise patul şi, punând cu grabă o rochie, veni de îngenunche înaintea fratelui ei, zicând:

     — Henric! iubitul meu Henric, iartă-mă!

     Ducele o privea cu un aer uimit.

     — Ah! ştii bine tu, care ai iubit, tu, care ai suferit. Ştii bine că nu suntem stăpâni pe inimile noastre.

     Şi ea, rămânând în genunchi, îi mărturisi tot amorul. Ea îi spuse despre întâlnirea ei cu tânărul aventurier, despre îndrăzneala, frumuseţea şi spiritul lui.

     Ducele, tăcut, asculta.

     Deodată el fu cuprins de un acces de furie şi strigă:

     — Dar… pe sângele lui Christ! îmi vei spune cel puţin, Anne, câţi sunt aceia ce-ţi cunosc secretul?

     Anne de Lorena se ridică cu mândrie:

     — Ce interes ai? zise ea.

     — Ah! răspunse ducele, voiesc să ştiu.

     — Ei bine! răspunse ea cu linişte. N-am avut decât un confident.

     — Numele lui?

     — Pajul meu, micuţul Amaury.

     — Şi nimeni altcineva?

     — Nimeni, zise ducesa.

     — Atunci, zise Henric de Guise, voi omorî pe Amaury mai înainte de apusul soarelui.

     — Eşti nebun, zise ducesa.

     — Cât despre acela pentru care ai avut laşitatea de a-l iubi, continuă Henric de Guise, va fi decapitat înainte de opt zile.

     Anne de Lorena scoase un nou ţipăt.

     Dar de astă dată el fu înfiorător.

     — Ah! zise ea, te-ai încrezut în ameţeala mea, nu e aşa? Te-ai încrezut pe tăcerea mea şi ai crezut un moment, Henric, că voi lăsa pe omul ce iubesc să moară?

     — Oh! oh! zise, chiar dacă ar trebui să-l omor cu propria mea mână.

     — Nu-l vei omorî.

     — Nu, căci acesta e sarcina călăului.

     — Călăul nu-şi va face datoria.

     — Şi cine îl va opri?

     — Dumneata! zise ducesa cu un accent neobişnuit… da, reluă ea privindu-l. Dumneata vei opri pe călău de a-şi face datoria.

     — Eşti nebună!

     — Dumneata, căci eu o voiesc… da, continuă ea fascinându-l cu privirea, eu o voiesc, pentru că am dreptul de a-ţi impune voinţa mea.

     — Dumneata? făcu ducele.

     Şi el surâse cu dispreţ.

     — Eu, zise ea, eu care te-am încurajat, consiliat, susţinut. Eu care îţi sunt îngerul cel bun. Eu care te-am condus!

     Şi cum el se împotrivea:

     — Ingratule! zise ea. Un ingrat care uită că am visat pentru dânsul o coronă!

     Aceste ultime cuvinte îl tulburară adânc pe duce.

     — Ei bine! Fie! zise el, admitem ca aş putea scăpa pe acel om.

     — Ah! vezi Henric, zise ea cu veselie, vezi că-l poţi scăpa?

     — Şi apoi? întrebă ducele.

     Anne de Lorena tresări.

     — Oh! Te voi iubi, zise ea.

     — Dar… el? Crezi că-l voi primi la curtea Lorenei? Şi că va putea deveni soţul dumitale?

     Ducesa de Lorena surâse cu dispreţ.

     — Ia seama, Henric! zise ea, vei măsura amorul meu.

     Şi ea adăugă cu exaltaţie:

     — Dar nu ştii că omul pe care îl iubeşte o femeie ca mine devine egal tuturor, duci său prinţi? Nu ştii că o femeie nu roşeşte niciodată de amorul ei? Şi… în fine, n-am nici o trebuinţă de dumneata!

     — Dar, doamnă…

     — Voi merge să îngenunchez în faţa regelui Carol al IX-lea, îi voi mărturisi cu umilinţă că am conspirat împotriva coroanei lui, că am cugetat de a pune acea coronă pe capul fratelui meu, şi-i voi cere în schimbul acelor mărturisiri ce vor pierde pentru totdeauna casa de Lorena, îi voi cere graţierea acelui tânăr pe care-l iubesc cu ardoare.

     Ducele cunoştea prea bine pe doamna de Montpensier. El ştia ca ea putea fi în stare să pună ameninţările în execuţie şi teama îl cuprinse.

     — Ei bine! fie, zise el, îl voi scăpa.

     Şi el ieşi.

     Doamna de Montpensier nu încercă să-l oprească.

     — El va face ceea ce voi dori, îşi zise ea. I-am vorbit de coroană şi el voieşte să fie rege!

     Ducesa voia, fără îndoială, să se repună în pat, când cineva bătu la uşă.

     — Intră! zise ea.

     Uşa se deschise şi Gaston de Lux intră.

     El era palid ca o fantomă.

     — Ah! dumneata eşti Gaston? Ce voieşti să-mi spui?

     — Doamnă, răspunse Gaston, vin să vă cer permisiunea de a părăsi serviciul dumitale şi acela al ducelui.

     — Voieşti să ne părăseşti? strigă ducesa.

     — Da, doamnă.

     Gaston vorbea cu o voce hotărâtă şi şuierătoare.

     — Cum? repetă ducesa, voieşti să ne părăseşti, Gaston?

     El făcu un semn din cap.

     — Dar, pentru ce?

     Ea observă paloarea, ochii rătăciţi, faţa serioasă a tânărului. Şi ea presimţi adevărul.

     — Doamnă, răspunse Gaston, cred că voi pleca chiar astăzi.

     — Dar, amicul meu, am trebuinţă de dumneata.

     — Ei bine! strigă el cu disperare, gasconul Lahire mă va înlocui.

     Anne de Lorena înţelese.

     — Ştiu totul, zise Gaston.

     Şi, cum ea aplecă capul, el adăugă:

     — Înţelegi acum, doamnă, pentru ce părăsesc serviciul dumitale. Dar fii liniştită nu voi trăda nici secretul amorului dumitale, nici acela al disperării mele. Camarazii mei, acei oameni ce te iubesc aşa cum te-am iubit eu şi care ţi-au închinat viaţa, nu vor cunoaşte motivul plecării mele. Adio, doamnă.

     Ea încercă să-l reţină printr-un gest, dar el se îndreptă spre uşă fără a se opri.

     Paşii lui începură a se pierde în fundul coridorului.

     Când nu-l mai auzi, rămase nemişcată şi o lacrimă i se strecură din ochi:

     — Sărmane Gaston! murmură ea.

     Cu toate acestea, Noë şi Hector mergeau liniştiţi spre Chaillot.

     Catârul pe care ei călăreau era un animal de origine castiliană, cu corpul gri şi picioare albe şi cu dungă de sus în jos pe cap, albă de asemenea.

     — Dar unde mergem? întrebă Hector.

     — La mătuşa valetului lui Sarah.

     Acest nume îl făcu pe Hector să tresară.

     — Ah! sărmanul meu amic. Tu nu prea ai avut noroc.

     Hector tăcu.

     — Este o femeie care îl iubeşte pe regele de Navarra şi care nu-mi prea vine a crede că este iubită de dânsul.

     — Însă Sarah îl iubeşte, zise Hector cu amărăciune.

     — Şi încă cu entuziasm, cu pasiune, scumpul meu amic.

     Hector suspină şi adăugă.

     — Tu aveai dreptate adineauri să-mi spui că nu am noroc, trebuia mai bine să mor în noaptea trecută, decât să mai scap.

     — Pe viaţa mea, dacă nu eşti nebun.

     — Pentru ce?

     — Pentru că regele are trebuinţă de noi.

     — Ai dreptate. Iartă-mă!

     — Ascultă dar, continuă Noë. Toate lucrurile se schimbă în astă lume, mai cu seamă inima femeilor. Cine îţi spune că ora ta a trecut? Sarah iubeşte pe regele de Navarra, dar ea se luptă cu acest amor; şi, dacă va înceta odată de a-l iubi, desigur că se va sili să iubească un altul.

     — Taci, repetă Hector. Să vorbim de altceva.

     — Fie!

     — Regele a intrat în Luvru. Ei bine, eu zic că nu trebuia.

     — Aşa e.

     — M-am silit să-l fac să ia drumul Gasconiei, continuă Hector, dar el mi-a vorbit de tine şi de Lahire, căci voia să te scape.

     — Masca lui nu a căzut, sunt sigur.

     — Nici a mea, zise Hector.

     — Dar e de ajuns ca eu să mă găsesc printre voi, ca regina-mamă să rămână convinsă că este şi Henric.

     — Dar nu va putea proba niciodată.

     — Hei! Dumnezeul meu! făcu Noë, de o oră mi-a venit o idee care m-a înfiorat.

     — Şi care e?

     — Ştii că Lahire a rămas prizonier.

     — Da, dar ducesa-l va scăpa.

     — Sper. Dar dacă nu va putea şi deci va cădea în mâinile regelui Franţei…

     — Ei bine?

     — Îl va da torturii.

     — Şi va muri fără a vorbi.

     — Ştiu şi asta… dar…

     Şi Noë se cam îndoi.

     — Termină! zise Hector.

     — Ei bine, regele de Navarra e capabil să se ducă la regele Carol al IX-lea şi a-i mărturisi adevărul, numai pentru a scăpa pe Lahire.

     — Pe credinţa mea! exclamă Hector, dacă s-ar întâmpla un lucru ca acesta, îmi voi străpunge corpul cu spada!

     Pe când ei vorbeau astfel, intraseră deja în Chaillot.

     Casa mătuşii lui Verconsin era situată, după cum ne aducem aminte, pe malul apei. Înaintea casei se găsea o mică grădină închisă printr-un grilaj.

     Pe pragul uşii, Noë zări un om pe care-l recunoscu pe dată. Era credinciosul Guillaume.

     Guillaume văzu catârul oprindu-se şi el recunoscu într-însul atelajul cârciumarului Malican. Îndată el alergă la poartă. Şi cu toată deghizarea lor, el recunoscu şi pe cei doi oameni.

     Noë puse un deget pe buzele sale:

     — Tăcere! zise el.

     — Dumneata! domnule de Noë, exclamă Guillaume mirat!

     — Taci.

     — Dar, ce s-a întâmplat? întrebă Guillaume cu totul emoţionat. Regele…

     — Am scăpat… zise Noë; dar taci, îţi voi istorisi toate acestea îndată.

     Şi el luă catârul de hăţuri şi îl băgă în grădină.

     — Condu-mi acest animal la grajd, zise el.

     Noë îl urmă în grajd şi, când ei intrară cu catârul, închise uşa şi, aruncând o privire bănuitoare împrejurul lui, zise:

     — Nu ne-o putea vedea cineva aici?

     — Nu, messire.

     — Atunci pune mâna în aceste panere şi ia ce vezi.

     Guillaume, cu totul înspăimântat, trase unul din saci care se afla în panere.

     — Aici e aur! făcu el.

     — Da, aur, răspunse Noë. Sunt aici patruzeci de mii de pistoli în aur, pe care nu am ştiut unde să-i ascund, şi am venit să ţi-i încredinţez.

     — Puteţi să-i puneţi aici, messire. Nimeni nu va putea bănui că nişte oameni ca noi, să poată să aibă un asemenea tezaur la dânşii.

     — Unde ai să pui acest aur?

     — Pe credinţa mea! zise Guillaume, iată locul cel mai bun şi cel mai puţin misterios.

     El ridică capacul unui hambar12 plin cu orz şi făcu o gaură cu mâinile sale.

     Noë şi Hector goliră sacii, unul câte unul. Şi Guillaume îi îngropă.

     — Şi dacă va veni cineva să răstoarne toate lucrurile şi se caute pretutindeni, sunt sigur, Guillaume, că vei fi inteligent, zise Noë.

     Guillaume salută.

     — Dar… regele? zise el.

     — Sărmanul meu amic, răspunse Noë, am fost jucaţi. Au liberat pe regina-mamă şi eu am rămas cu Lahire în mâinile ducelui de Guise şi a lui René.

     — René! strigă Guillaume, iarăşi René! Oare acest om ne va persecuta, oare, în eternitate?

     — Unde este Sarah? întrebă Noë.

     — Aici e, de două zile. Ea aştepta cu nerăbdare sosirea acelui mesager care trebuia să ne anunţe că eraţi scăpaţi de orice primejdie.

     — Haide, s-o vedem! zise Noë.

     Hector simţi un fior că îi trecu prin corp.

     Capitolul XXIX.

     Henric de Bourbon, regele de Navarra, ieşise din camera Doamnei Catherine de la Meudon, pentru a-l urma pe Pibrac.

     Pibrac pusese sub braţ spada regelui de Navarra. Carol al IX-lea astfel ordonase, prin urmare, căpitanul trebuia să se supună.

     Pibrac luase cu sine numai doi oşteni. Erau destui trei oameni pentru a veghea asupra unui prizonier ca regele de Navarra, care nici nu se gândea să fugă.

     Se aduse un cal tânărului principe, care urcă pe şa şi se aranjă la dreapta lui Pibrac.

     — Scumpul meu căpitan, îi zise el tare, pentru ca să te scutesc de grija de a mă păzi, lasă-mă să-ţi dau parola mea de gentilom şi de rege că nu voi căuta să scap.

     — Primesc, Sire, răspunse Pibrac.

     Şi el se întoarse spre cei doi oşteni:

     — Aţi auzit, domnilor.

     Cei doi oşteni se înclinară.

     Atunci cei patru bărbaţi reluară drumul Parisului, şi cei doi oşteni trecură înainte, iar regele şi Pibrac îi urmară.

     — Pe credinţa mea, sire, zise Pibrac în limba béarneză, îmi pari că nu eşti trist pentru arestarea Majestăţii Voastre.

     — Aşa găseşti… Pibrac?

     — Şi Majestatea Voastră pare a nu înţelege…

     — Înţeleg tot, amicul meu. Înţeleg că deşi sunt rege, totuşi nu am nici armată, nici regat, şi că mă găsesc ca un simplu gentilom la regele Franţei, care, sub pretext de suzeranitate, mă poate supune morţii.

     — Ah! Majestatea Voastră a înţeles asta? zise Pibrac îngrijorat. Şi ea nu tremură?

     — Nicidecum.

     — După cum văd, Majestatea Voastră are mult curaj.

     — Haide, Pibrac, amicul meu, zise Henric dând pinteni calului, să vorbim puţin serios.

     — Bucuros, Sire.

     — Un rege se poate supune morţii, nu e aşa?

     — Regii între ei, Sire, n-au altă lege decât aceea de a afla cel mai tare dintre dânşii.

     — Ştiu. Dar pentru a mă da morţii, trebuie să fiu judecat.

     — Vă va judeca, Sire.

     — Şi a procura probe…

     — Se vor inventa.

     — Oh! regina-mamă are multe resurse în capul ei, o ştiu; dar…

     Henric de Navarra începuse a surâde.

     Iar Pibrac îl observa cu coada ochiului.

     — Admir, zise el, liniştea Majestăţii Voastre.

     — Ah! adevărat?

     — Şi mă prind că ea s-a şi gândit cum să se scape din încurcătură.

     — Poate.

     — Cum, de exemplu, o oarecare scrisoare scrisă de monseniorul duce d'Alençon către regina-mamă. Şi care scrisoare să cadă în mâinile Majestăţii Sale.

     — Această scrisoare îmi va putea servi, desigur.

     — În fine, hârtiile pe care le-am cumpărat de la băiatul domnului de Chesnaye…

     — Şi acelea îmi vor servi.

     — He! zise Pibrac, cu toate acestea…

     — Eu mai am un mijloc.

     — Şi care? întrebă Pibrac.

     — Ba încă şi un altul, adăuga Henric cu o linişte mai mare.

     — Iată ce mă interesează, Sire, şi aş fi curios…

     — Cea dintâi scăpare a mea e Doamna Margareta, fiica Franţei şi regina de Navarra.

     Pibrac avu un surâs incredul.

     — Eu cred, zise el, că Majestatea Voastră îşi face iluzii.

     — Nicidecum!

     — Căci Doamna Margareta, adora pe Majestatea Voastră acum opt zile, dar… de atunci…

     — Ah! Pibrac, amicul meu, ştiu ce voieşti să zici.

     — Să vedem, Sire.

     — Am înşelat pe regina de Navarra şi, după dumneata, ea nu mă va mai ierta.

     — Mă îndoiesc, Sire.

     — Ai şi greşeală şi dreptate.

     — Cum?

     — Ai dreptate, pentru că o femeie tânără şi frumoasă ca Margareta, nu va putea avea o rivală…

     — Ei bine, Maiestatea Voastră crede să accepte…

     — Ai greşeală, căci dacă Margareta de Franţa nu mai ţine la Henric de Bourbon, care a indignat-o, regina de Navarra, care e de o bună rasă, nu va lăsa ca regele soţul său să devină un corp lovit cu dezonoarea.

     — Este foarte drept aceasta, Sire, dar…

     — Să vedem obiecţiunea ta, Pibrac?

     — Doamna Margareta nu mai e la Luvru, Sire.

     — Ştiu, zise regele suspinând.

     — Nu e nici chiar la Paris.

     — Mai înainte ca Parlamentul şi ceilalţi judecători să cuteze să mă condamne, fie ea oriunde, tot va reveni.

     — Admit şi aceasta, dar…

     — Explică-te!

     — Dacă vă va judeca, regina de Navarra va avea timp să vie. Dar dacă vă va condamna fără judecată…

     — Şi cine?

     — Regele însuşi, căci este aşa de încrezător…

     Henric avu un mândru surâs.

     — Ştiu bine, zise el, la ora aceasta pacea e făcută între vărul meu ducele de Guise şi dânsul, şi că Doamna Catherine, devenită foarte puternică pentru spiritul regelui, va putea obţine pierderea mea. Dar…

     Acest dar al lui Henric de Bourbon, era atât de accentuat încât Pibrac tresări şi privi pe regele de Navarra cu o curiozitate plină de nelinişte.

     — Bunul meu amic, zise atunci regele de Navarra, dacă lucrurile sunt astfel, atunci trebuie să-ţi spun al patrulea plan de scăpare.

     — Pe credinţa mea, Sire, eu nu prea sunt curios de felul meu, cu toate acestea, mărturisesc că aş voi să-l cunosc.

     — El are mai multe nume…

     Acest răspuns sfârşi prin a înspăimânta pe Pibrac.

     — Unii îi zic, întâmplarea, alţii norocul, eu însă îl numesc steaua mea.

     Şi Henric de Navarra avu un aşa fin surâs, încât ameţi cu totul pe domnul de Pibrac.

     — Regii au destinele lor, adăugă Henric. Nu te teme de nimic, Pibrac. Dumnezeu îmi rezervă nişte mari lucruri de împlinit, şi ora mea nu a sosit încă.

     Tot vorbind, tânărul rege, prizonier, şi escorta sa sosiseră în Paris, şi ei treceau Sena pe la înălţimile satului Grenelle, când întâlniră doi oameni, care veneau de la Chaillot, urmând malul apei şi împingând înaintea lor un catâr.

     Dacă acei doi oameni nu s-ar fi oprit şi nu ar fi manifestat oarecare mirare, care deocamdată nu fusese observată de Henric şi Pibrac, nu s-ar fi făcut să fie cunoscuţi, dar la acest strigăt, Henric se opri şi deodată tresări.

     — Oh! este ciudat, îşi zise el, dacă acest om ar fi avut barba blondă, aş fi jurat că era Noë.

     Şi el privi catârul, adăugând:

     — Dar acest catâr e al lui Malican!

     Şi acela care însoţea pe omul cu barba neagră, se apropie şi regele de Navarra scoase un ţipăt.

     — Hector! zise el.

     Atunci Noë, căci el era, se apropie.

     — Sst! zise el, eu sunt, Sire.

     — Tu?

     — Da. Am scăpat.

     — Şi Lahire?

     — Oh! fii liniştit… îl vom scăpa!

     Henric credea că visează şi privea pe domnul de Pibrac.

     Cei doi oşteni călăreau înainte şi nu-şi întoarseră privirile.

     Regele de Navarra şi Pibrac schimbaseră o privire repede, şi această privire voia să întrebe: „Pot să vorbesc astfel cu Noë?”

     Privirea lui Pibrac răspundea: „Cunosc oştenii mei. Ei sunt nişte germani care merg drumul lor drept. Nu cred nici să-şi întoarcă capetele.”

     — Cu toate acestea, zise căpitanul gărzilor cu jumătate voce, să vorbim în limba béarneză.

     — Ai dreptate, murmură Henric.

     Şi el zise lui Noë:

     — Aranjează-ţi catârul pe lângă calul meu să mergem alături.

     — Merg şi eu la Paris, răspunse Noë, cu toate că nu miroase bine pentru mine.

     — Nici pentru mine, zise Henric.

     În acest moment, Noë privi cu atenţie pe prinţ şi scoase un nou ţipăt. Henric era fără spadă.

     — Regele este prizonierul meu, zise cu tristeţe Pibrac.

     — Este cu neputinţă!

     — Cu toate acestea, aşa e.

     — Dar de unde veniţi?

     — De la Meudon.

     — Ah! ah! făcu Noë.

     Henric răspunse:

     — În noaptea trecută am intrat în Luvru. Şi astăzi de dimineaţă m-am dus la regele Carol.

     — Bun!

     — Unde am întâlnit pe René care venea să caute pe rege pentru a-l duce să vadă pe Doamna Catherine la Meudon.

     — Şi regele s-a dus?

     — Încă m-a luat şi pe mine.

     — Şi… acolo?

     — Acolo, Doamna Catherine a susţinut că am fost unul dintre răpitori şi regele Carol m-a arestat, şi m-a trimis la Luvru; dar tu?

     Şi regele de Navarra privea cu o curiozitate neliniştită ciudatul costum al celor doi tineri.

     — Eu, zise Noë, am fost pus în liberate prin doamna de Montpensier.

     — Imposibil.

     — Poftim? făcu Pibrac care crezu că nu auzise bine.

     — Prin doamna de Montpensier, repetă Noë.

     Apoi el istorisi minunata lui evadare.

     Henric asculta cu înmărmurire.

     — Dar, zise el, unde ai găsit tu pe Hector?

     — La bariera Saint-Jacques.

     — Cum? ai intrat în Paris prin acel drum?

     — Da.

     — Şi acum te găsesc lângă Chaillot?

     — Ah! zise Noë surâzând, am mers acolo cu Hector pentru a pune în siguranţă un mic tezaur, care se ridică la patruzeci de mii de pistoli.

     Henric se uita la Noë.

     — Vorbeşti serios? zise el.

     — Foarte serios.

     — Patruzeci de mii de pistoli?

     — Da, Sire.

     — Cui aparţine acest tezaur?

     — Majestăţii Voastre, Sire.

     — Ah! amicul meu, îmi pare că ţi-ai pierdut raţiunea.

     — Nicidecum.

     — Patruzeci de mii de pistoli! repetă regele de Navarra; apoi un asemenea tezaur, valorează mai mult ca regatul meu.

     — Se poate.

     — Şi, de unde ţi-ai procurat o asemenea sumă?

     — De la ducele de Guise.

     Henric tresări şi făcu o altă mişcare pe şa.

     — Da, Sire, repetă Hector, am pus mâna pe tezaurul secret al prinţilor de Lorena, inamicii noştri, şi l-am transportat la Chaillot pe acest catâr şi, în fine, iată-ne reîntorşi.

     Şi Noë începu să-i povestească toată istoria petrecută în casa lui Chesnaye.

     — Acum, murmură Henric după ce termină Noë, iată-ne mai siguri.

     — Şi eu zic tot aşa, Sire.

     — Şi ce e mai fericit pentru Maiestatea Voastră, zise Pibrac, e că iată-ne aproape de Luvru unde veţi intra ca prizonier şi veţi ieşi liber, graţie hârtiilor găsite la Chesnaye.

     — Am ajuns! făcu regele de Navarra cu un ton de mirare.

     — Da, Sire.

     — Unde mergi tu? se adresă Henric lui Noë.

     — În Paris.

     — Dar dacă te vor recunoaşte?

     — Mă voi ascunde la femeia mea. Cât pentru Hector, pe care nu-l cunoaşte nimeni, el va veghea, căci voim să te scăpăm, Sire.

     — Bun! acum trebuie să ne separăm, zise regele, căci suntem aproape de Luvru. Dar vom ţine legătura, fii sigur. Pibrac te va pune la curent cu toate veştile despre mine prin intermediul lui Malican.

     Şi Henric dădu pinteni calului, şi domnul de Pibrac şi el ajunseră pe cei doi oşteni în momentul când aceştia erau aproape de poarta cea mare a Luvrului.

     Capitolul XXX.

     Ce devenise Chesnaye?

     Ne aducem aminte că el apăsase un resort invizibil, deschisese cu iuţeală o uşă de fier, şi l-am văzut dispărând prin acea uşă în întuneric după ce mai întâi o închisese cu precauţie.

     Chesnaye, după ce trecu dincolo de acea uşă aşezată între persecutorii lui şi el, se găsi într-un fel de subterană care conducea nu se ştie unde.

     Pe oriunde întindeai mâna nu dădeai decât de pietre umede şi de aer infect.

     Desigur că Chesnaye cunoştea acea subterană, căci el mergea cu un pas sigur până ce dădu de un obstacol.

     Acel obstacol era un zid care închidea subterana într-un mod boltit întocmai ca un sac.

     Chesnaye pipăi zidul cu atenţie până când dădu peste un inel de fier care se întorcea de două ori de la dreapta spre stânga.

     Deodată, zidul se desfăcu şi o rază de lumină izbi obrazul lui Chesnaye.

     Falsul postăvar se găsea în josul unei scări de câteva trepte, de unde se vedea ziua şi azurul cerului senin.

     El păşi pe acea scară şi, când fu pe cea din urmă treaptă, se găsi într-o micuţă curte, închisă de un zid şi de o casă.

     Acea curte era a unei locuinţe ce dădea în strada Remparts, care era o cârciumă unde ducele de Guise şi oamenii săi îşi făcuseră o retragere secretă.

     Subterana, care punea acea curte în comunicaţie cu casa lui Chesnaye, subterană care exista de mai mult timp, fusese un motiv determinant care făcuse pe prinţii lorenii să-şi aleagă această retragere misterioasă din strada Remparts.

     Ducele de Guise şi Chesnaye comunicau între ei prin această cale, necunoscută de nimeni, afară de cârciumar. Când Chesnaye apăru ca ceva supranatural, auzi un ţipăt de spaimă şi de frică.

     O femeie era aşezată pe pragul casei.

     Era Gertrude, bătrâna guvernantă a falsului postăvar.

     Bătrâna Gertrude se precipită cu braţele întinse spre stăpânul său.

     — Ah! Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, murmură ea, iată-te în fine, bunul meu stăpân.

     — Sst! zise Chesnaye, nu am timp să-ţi dau explicaţii.

     — Dar, de unde ai ieşit?

     — Din cealaltă lume. Sst!

     — Oh! Dumnezeul meu! dar eşti plin de sânge.

     — M-am zgâriat la mână, nu face nimic. Unde e ducele?

     — Mai ştiu eu unde o fi? căci a plecat de două zile.

     În acest timp, un om care auzise vorbă, alergă în curte.

     Era Pandrille.

     Chesnaye îl chestionă, dar nu află nimic, decât că doamna de Montpensier venise şi că nici ea nu întâlnise pe nimeni.

     Dar o idee subită îi veni în cap şi-şi zise în sinea sa: „Mă duc să scap averea ducelui.”

     Bătrâna Gertrude era normandă şi îşi păstrase vechiul costum de Caux, adică ea purta pe cap un fel de cască piramidală care îi acoperea jumătate figura.

     „Pe Dumnezeul meu! îşi zise el, dacă e vorba să mai văd pe cei doi bandiţi ai mei, trebuie să mă îmbrac în costumul sexului feminin, iar nu într-al meu.”

     Atunci el zise lui Gertrude, pe care o trase în interiorul casei:

     — Dezbracă-te şi dă-mi costumul tău.

     Bătrâna Gertrude se îndoi puţin; dar, când văzu pe stăpânul său luând un brici pentru a-şi rade barba sa gri, atunci se decise.

     Chesnaye luă hainele ei, se îmbrăcă, şi, pentru a-şi termina opera, îşi puse pe cap acea coafură piramidală.

     Chesnaye, astfel transformat, devenise de nerecunoscut.

     Cum el era să traverseze colţul străzii Renard, auzi paşii unui animal.

     — Hei! bună femeie! îi strigă o voce.

     Chesnaye se lipi de zid şi văzu trecând un catâr.

     Îşi ridică ochii asupra conducătorului şi tresări. El recunoscuse pe Hector, cu toată deghizarea sa.

     Hector trecu pe lângă dânsul, fără a-l observa.

     Chesnaye se ascunse sub o poartă mare şi fu martor ocular la scena ce am descris-o, adică la ridicarea sacilor cu aur.

     „Nu pot să-i reiau, murmura el; dar totuşi voi şti unde îi duc.”

     Noë şi Hector, călări pe catâr, urmau drumul lor spre Chaillot.

     Chesnaye, după ce îi lăsă să se depărteze, se luă după dânşii până îi văzu intrând în casa mătuşii lui Verconsin.

     În acest timp, Chesnaye intră într-o cârciumă din apropiere.

     — Cu ce să vă servesc, bună femeie? întrebă cârciumarul care îl primi înăuntru cu o mină veselă.

     — Vin şi pâine, răspunse Chesnaye cu un accent normand.

     Şi el începu să mănânce pe pragul uşii de unde nu putea să-i scape nici o mişcare din ale celor doi tineri.

     Noë şi Hector stătuseră aproape o oră la mătuşa lui Verconsin.

     În fine, grilajul casei se deschise şi pretinsa normandă văzu ieşind catârul.

     Ei nu mai aveau aurul în acele panere.

     — Desigur, îşi zise Chesnaye, că aurul se găseşte aici.

     Apoi, după ce văzu depărtându-se pe Noë şi Hector, el adăugă:

     — Trebuie, cu orice preţ, să găsesc pe duce.

     Capitolul XXXI.

     Unde trebuia să ajungă Chesnaye deghizat în femeie? deoarece interesul lui nu era numai să ştie unde era comoara ascunsă, ci voia să o şi reia.

     Deci pentru acest scop, cu ochii de vulpe, el privise pe onestul Guillaume Verconsin, căruia Noë şi Hector îi încredinţaseră comoara; şi, văzând că acesta era atât de puternic, încât putea să-l omoare cu pumnul, renunţă să mai umble primprejurul casei, ci plecă, zicându-şi:

     — Să căutăm un tovarăş; spre exemplu, vreun înamorat al ducesei de Montpensier.

     Apoi o luă pe marginea apei şi, mergând, îşi reaminti toate evenimentele din ajun şi din noaptea trecută, şi astfel, îşi ţinea în minte următorul discurs:

     — Dacă am scăpat din groapa Prie-Dieu şi de spada îndrăcitului de Noë, îşi zicea el, este sigur că Providenţa îmi rezervă un mare destin.

     Chesnaye nu era numai devotat ducelui de Guise, ci era şi ambiţios.

     Pentru dânsul banii nu făceau mult zgomot, fiindcă avea destui, dar avea ambiţii înalte: el voia să devină nobil şi să obţină un pergament care să fie egal cu calitatea de cavaler.

     — Dacă monseniorul de Guise, îşi zicea el mergând, nu-mi va da pentru sacrificiile mele o carte de nobleţe, va fi un mare ingrat.

     Apoi, mergând astfel cugetând, ajunse la puntea pe care se trecea la Meudon. Acolo el se opri.

     — Eu vin de la Paris, reluă el în sinea sa, şi nu m-am întâlnit nici cu ducele, nici cu oamenii lui. Deci, poate că sunt la Meudon, dar admitem că nu ar fi, trebuie cel puţin să găsesc pe ducesă, care evident că-mi va da doi scutieri cu care să pot relua comoara.

     În fine, după ce pretinsa normandă îşi termină aceste reflecţii, urcă pe punte şi trecu dincolo.

     Dar îndată ce trecu pe malul stâng al Senei şi se îndreptă spre pădurea de Meudon, Chesnaye auzi paşii unui cal şi un cavaler venind.

     — Oh! oh! îşi zise el atunci, iată un om pe care-l caut!

     Apoi îşi grăbi paşii mergând înaintea cavalerului. Cavalerul nu era altul decât Gaston de Lux, care părăsise pentru totdeauna serviciul prinţilor loreni şi mergea melancolic cu capul înclinat pe piept.

     — Hei, messire Gaston! strigă Chesnaye recunoscându-l.

     Gaston atunci, aruncă ochii asupra femeii ce-i dispăruse capul sub conurile coafurii.

     Apoi, cu toată întristarea sa, nu putu să-şi stăpânească un hohot de râs.

     — Drace! drace! dumneata eşti, domnule Chesnaye?

     — Da, messire.

     — Astfel gătit?

     — Cum vezi!

     — Şi, de unde ai ieşit?

     — Aproape din lumea cealaltă, domnule Gaston.

     — Să vedem! murmură Gaston, îmi pare că ţi-ai pierdut mintea.

     — Oh! nu, te înşeli.

     — Atunci dar, îţi râzi de dumneata.

     — Să mă ferească Dumnezeu…

     — Atunci, eu nu mai înţeleg, murmură Gaston privind cu curiozitate pe Chesnaye astfel deghizat.

     Chesnaye însă, nu se lăsă să fie rugat, ci istorisi lui Gaston arestarea sa din ajun, aruncarea sa în groapa Luvrului şi nenorocirea din propria sa casă.

     Gaston îl ascultă cu atenţie, apoi îl întrebă:

     — Aşadar, dumneata eşti sigur că comoara a rămas în casa din Chaillot?

     — Foarte sigur, messire.

     — Ah! făcu Gaston.

     — Şi fiindcă, messire, am avut fericirea să te întâlnesc, să mergem îndată acolo.

     — Sărmanul meu Chesnaye, îi zise Gaston râzând, şi care râs nu scăpă din ochii de vulpe ai postăvarului, să-ţi dau o povaţă care să te scoată din încurcătură.

     — Vorbeşte, messire.

     — Du-te la Meudon.

     — Bun! şi pe urmă?

     — Nimic altceva, decât că acolo vei găsi pe ducele de Guise, pe contele Éric şi pe Conrad de Saarbruck; adică, mult mai multă lume decât vă trebuie să ridicaţi pistolii.

     — Dar dumneata, messire?

     — Oh! eu sunt grăbit.

     — Ai vreo misiune de la duce?

     — Nu.

     — De la ducesa?

     — Nu.

     — Atunci dar, poţi să mi dai o mână de ajutor.

     — Nu, răspunse Gaston.

     — Pentru ce?

     — Pentru ca nu mai sunt în serviciul ducelui de Guise.

     Chesnaye făcu un gest de surprindere.

     — Îţi spun, maestre, adevărul.

     — Christoase Dumnezeule! dar… pentru ce?

     — Pentru multe… murmură Gaston.

     — Cum văd eu, iubeşti pe ducesă? murmură Chesnaye clipind din ochi.

     — Nu, răspunse el.

     Cu toate acestea, un nor îi trecu pe frunte.

     Apoi, cum Chesnaye rămăsese uimit de răspunsul lui, Gaston plecă, zicându-i:

     — Adio!

     — Voieşti să zici, la revedere, nu este aşa? strigă Chesnaye.

     — Nu, adio! repetă el, fugind în galop.

     — Dracul să mă ia dacă mai înţeleg! murmură postăvarul rămânând încremenit în mijlocul drumului.

     Apoi, după ce Gaston trecu apa şi văzând că nu mai putea conta pe dânsul, îşi zise în sinea sa, suspinând:

     — Să mergem atunci la Meudon!

     Dar nu apucă să intre în pădure, că deodată auzi un nou tropot de cal şi văzu doi călăreţi unul lângă altul. Recunoscând într-unul dintre dânşii pe maestrul René Florentinul, parfumierul reginei-mame şi devotatul servitor al ducelui de Guise… îşi zise cu bucurie în gând:

     — Ah! acum cred că nu voi mai avea nevoie să merg la Meudon.

     Tovarăşul cu care René călărea împreună, era unul din călăreţii pe care ducele şi parfumierul îi adunaseră în ajunul urmăririi răpitorilor Doamnei Catherine.

     René mergea la Luvru cu o misiune secretă, în urma unei lungi conferinţe ce o ţinuse cu ducele şi regina-mamă, în legătură cu brusca plecare a regelui Carol al IX-lea.

     — Hei! domnule René, strigă omul deghizat în femeie.

     René se opri, însă, nu mai puţin uimit de cum fusese şi Gaston.

     Dar, cum nu prea îl cunoştea pe Chesnaye, şi apoi, cum acesta îşi tăiase barba, nu îl recunoscu deloc, şi astfel, luându-l drept ceea ce părea, voind să plece, îi zise:

     — Noapte bună, bătrâno.

     Chesnaye însă, puse mâna pe căpăstrul calului şi strigă:

     — Priveşte-mă bine!

     — Dar, cine eşti dumneata? îl întrebă parfumierul cu mirare.

     — Sunt Chesnaye.

     — Drace! strigă Florentinul, nu te puteam recunoaşte sub această găteală.

     — Domnule René, răspunse postăvarul, nu am timpul să-ţi explic cauza travestirii mele. Pentru moment îţi spun să vii cu mine şi, în drum, îţi voi povesti totul.

     — Ce voieşti se zici? nu te înţeleg?

     — Voiesc să zic să vii cu mine şi să-mi dai ajutor.

     — Unde?

     — La Chaillot.

     René tresări.

     El tresărise fiindcă la Chaillot ascunsese odinioară Noë pe fiica sa şi pe Godolphin.

     — Pentru serviciul ducelui, adăugă Chesnaye.

     — Dar sunt grăbit să merg la Luvru, scumpul meu maestru.

     — Ei bine! te vei duce pe urmă…

     — Bine, dar ce trebuie să facem?

     Maestrul Chesnaye, care, în setea lui de a-şi recăpăta tezaurul furat, uitase că René asasinase pe maestrul Samuel Loriot, argintarul din strada Urşilor pentru a-l fura, îi răspunse cu credinţă:

     — Să mergem să reluăm aurul ducelui.

     — Hei! făcu René deschizând ochii mari la auzul cuvântului aur.

     — Aurul ducelui, repetă Chesnaye.

     — Este în Chaillot?

     — Da.

     — Ciudat lucru!

     — Mi s-a furat astăzi dimineaţă.

     — Ah! şi de unde?

     — Din casa mea din cartierul Saint-Sauveur.

     — Şi hoţii l-au dus în Chaillot?

     — Da, messire.

     — Şi în ce loc?

     — Într-o casă de pe marginea apei, în faţa unei cârciumi care are ca firmă: Au bon Saint-Nicolas.

     „Aceasta este casa unde era Paola! gândi parfumierul tresărind din nou.”

     Apoi reluă tare:

     — Dar hoţii cine sunt?

     — Pe unul dintre dânşii îl cunoşti mai mult ca sigur.

     — Numele lui?

     — Noë.

     René săltă pe şa.

     — Da, îl cunosc! zise el, dar el era sigur între dânşii?

     — Da.

     — Dar unde? şi când?

     — El a condus tot.

     — Dar… când? repetă René, căruia nu-i venea să creadă pe postăvar.

     — Astăzi dimineaţă, în revărsatul zorilor.

     — A intrat el în casa dumitale?

     — Ah! da! răspunse Chesnaye suspinând, am făcut greşeală de m-am lăsat să mă înşele. Dar închipuie-ţi, că înainte ca el să-şi ridice viziera, credem că am a face cu messire Léo d'Arnembourg.

     René scoase un ţipăt şi nu se mai îndoi că Chesnaye văzuse pe Noë.

     — Şi el a furat aurul ducelui? întrebă el.

     — Da.

     — Ca să îl ducă la Chaillot?

     — Da, în tovărăşie cu un tânăr pe care nu l-am văzut niciodată, dar care se chema Hector.

     „Sigur, acesta trebuie să fie unul din acei care au scăpat din mâinile noastre, se gândi René.”

     Apoi, cu inima palpitândă, cu gândul la aurul ce trebuia se găsească, luă pe pretinsa normandă pe calul său şi trecu puntea în mare trap; iar când ajunse dincolo de apă, o întrebă:

     — Este vreo sumă mare, maestre?

     — Aproape patruzeci de mii de pistoli.

     René tresări de bucurie.

     „Pe viaţa mea! gândi el atunci, prost este Chesnaye dacă se gândeşte că eu îl voi ajuta să restituie banii ducelui. Ducele este într-adevăr amicul nostru, dar aurul este al acelui ce-l găseşte. Aceasta este cel puţin maxima mea.”

     Apoi, când erau doar la câţiva paşi de casa indicată, René întinse mâna şi întrebă:

     — Acolo este?

     — Da.

     Atunci René opri calul.

     — Ce faci? îl întrebă Chesnaye.

     — Sst! făcu René. Nu trebuie să ne grăbim.

     — Pentru ce?

     — Pentru că trebuie să luăm aurul fără scandal.

     — Cum aceasta?

     — Da, fiindcă casa nu poate fi nelocuită.

     — Nu, dar nu am văzut decât pe un ştrengar viguros, care a condus catârul tâlharului de Noë la grajd.

     — Bine! răspunse René adunându-şi amintirile, ghicesc cine este…

     — Ah!

     — Este Guillaume Verconsin.

     Acel nume era necunoscut lui Chesnaye.

     — Să trecem pe dinaintea casei fără a ne opri, reluă René.

     — Pentru ce?

     — Pentru că, înainte de a ataca, trebuie să ţinem consiliu colo pe marginea apei în dosul acelor arbori ce sunt sub satul Auteuil.

     — Dar…

     — Nici un „dar”, domnule Chesnaye, zise René, fiindcă nu se poate lua ziua patruzeci de mii de pistoli dintr-o casă locuită şi în mijlocul unui sat, fără ca mai înainte, să facem un plan de atac.

     Apoi el se întoarse spre călăreţul ce mergea alături şi îi zise câteva cuvinte în limba germană.

     — Ce faci? îl întrebă Chesnaye.

     — Ordon acestui om să meargă să bea în cârciuma aceasta.

     — Ca să supravegheze casa?

     — Da.

     Călăreţul atunci, îşi îndreptă calul spre uşa cârciumii, iar René, cu Chesnaye pe cal, urmă pe marginea apei şi călărind astfel până la un arbore gros.

     René, arătând arborele cu degetul, îi zise postăvarului:

     — Să intrăm sub arbore, acolo vom avea răcoare.

     Chesnaye, fără nici o bănuială, se coborî de pe cal.

     Şi, în timpul cât parfumierul îşi lega calul, merse şi se aşeză pe o cracă culcată de vânt.

     — Ai spadă şi un pumnal asupră-ţi? îl întrebă Chesnaye.

     — Am şi pistoale în coburi, răspunse René.

     — Este foarte bine, reluă postăvarul, fiindcă mai mult ca sigur vom avea o luptă şi eu nu am arme.

     — Adevărat? întreba René aşezându-se lângă dânsul.

     — Da, fiindcă sub rochie nu am putut să-mi ascund un pumnal sau o altă armă.

     — Mare nenorocire pentru dumneata, domnule Chesnaye.

     — Pentru ce?

     — Pentru că este foarte greu ca cineva să se apere fără arme.

     — Ai dreptate, dar aici nu am de ce să mă tem…

     — Aşa! murmură René.

     Apoi, nenorocitul Chesnaye, primi fără de veste o lovitură de pumnal în mijlocul pieptului şi acea lovitură îl făcu să cadă mort şi scăldat în sânge la picioarele Florentinului.

     Florentinul îşi şterse pumnalul de sânge şi adresă mortului următoarele cuvinte:

     — Nu am avut ce să-ţi fac! Îmi trebuie cei patruzeci de mii de pistoli.

     Apoi trase corpul lui Chesnaye la marginea malului şi îl aruncă în apă.

     Într-adevăr, nenorocitul postăvar nu avusese noroc, el nu ieşise din puţ decât ca să sară în lac!

     Capitolul XXXII.

     Curentul apei porni cu cadavrul lui Chesnaye şi René contemplă rochia lui care plutea pe valuri.

     Timp de câteva minute, rochia susţinu cadavrul deasupra apei, dar, când se umplu, dispăru cu totul, şi atunci René, care observase toate acestea, murmură cu satisfacţie:

     — Iată, singurul mijloc de a închide pentru totdeauna un secret. Nu s-au văzut exemple ca morţii să revină.

     Apoi Florentinul urcă pe cal şi, luând-o la pas spre drumul Chaillot, îşi făcu următorul monolog:

     — Sărmanul Chesnaye, era un om cumsecade, un servitor devotat şi adevărat sclav al stăpânului său. El a alergat ca un cal toată noaptea ca să scape tezaurul stăpânului său. Şi tocmai când ajunsese la ţintă, moartea l-a răpit după pragul succesului. Trist destin şi mizerabil sfârşit! căci, cine va putea ghici, pescuind cadavru înfustat că este al celui mai credincios servitor al monseniorului duce de Guise?

     Călăreţul îl aştepta pe Florentin. Şi când acesta sosi, golise a treia oală de vin.

     René aruncă un pistol pe masă şi întrebă pe cârciumar:

     — Hei! amice, tu vorbeşti când eşti plătit bine?

     Acest cuvânt uimi puţin pe cârciumar.

     Apoi, cu ochii lui fini, privind pe René şi înţelegând că avea de-a face cu un om de la care se putea profita, îi răspunse:

     — Asta depinde…

     Atunci René îşi trase punga şi, făcând să strălucească aurul ce-l conţinea, cârciumarul, ai cărui ochi străluceau de aviditate, murmură:

     — Eu am limba mare când trebuie.

     — Cine locuieşte acolo? întrebă René, arătând casa mătuşii lui Verconsin.

     — O femeie bătrână.

     — Singură?

     — Nu, cu nepotul ei.

     — Cum se numeşte el?

     — Guillaume. Dar a ieşit, adăugă cârciumarul.

     — Ah! făcu René. Ştii unde s-a dus?

     — La Paris.

     — Şi bătrâna a rămas singură?

     — Da, messire. Dar…

     Cârciumarul păru a se îndoi.

     — Să vedem! grăbeşte-te! murmură René.

     — Dar, eu nu pot răspunde că nu este şi o a treia persoană…

     — O femeie poate? murmură René, care, gândindu-se la Sarah, al cărei amor îi rămăsese în inimă, sângele i se urcase în cap.

     Cârciumarul tăcu.

     — Ce, nu eşti sigur? îl întrebă el.

     — Ba da, acum trei zile am văzut-o intrând…

     — Şi de atunci, nu ai mai văzut-o?

     — Nu.

     — Şi cum este ea?

     — Înaltă, brunetă şi foarte frumoasă.

     — Ea este, murmură René.

     Cârciumarul auzi această exclamaţie şi-şi zise în sinea sa: „Seniorul este înamorat şi voieşte să răpească pe dama…”

     René îi dădu două monede de aur cârciumarului şi îi zise:

     — Îţi mulţumesc, om bun, de desluşirile tale.

     Apoi, pe când cârciumarul saluta până la pământ, el întrebă pe călăreţ în limba germană:

     — Ce soldă ai tu?

     — Un scud pe lună.

     — Dar aurul îţi place?

     — Habar n-am! murmură călăreţul, nu l-am avut niciodată în posesia mea.

     — Ce ai face tu pentru a avea casca ta plină?

     — Tot ce mi s-ar cere.

     — Dar de omorât, ai omorî?

     — Aceasta este meseria mea.

     — Şi chiar pe o femeie?

     — Mie îmi este totuna, murmură nepăsătorul german.

     — Dar, dacă ţi-aş umple casca cu aur, te-ai întoarce în ţara ta?

     — Acesta este visul meu.

     — Dar, să nu dezvălui niciodată ce s-a petrecut între noi, ai putea ţine?

     Germanul puse mâna dreaptă pe inimă şi două degete de la cea stângă pe piept.

     Acesta era un fel de jurământ particular al lui.

     — Atunci dar, vino cu mine! zise René.

     Apoi el îşi lăsă vizorul căştii pe ochi. Se urcă pe cal, traversă strada şi merse drept la poarta grădinii ce preceda casa mătuşii Verconsin.

     Poarta era întredeschisă, grădina pustie ca şi strada şi, din cauza căldurii ce începuse a fi nesuferită, fiindcă nu erau decât unsprezece ore din zi, obloanele de la ferestre erau închise.

     În fine, René împinse poarta şi intră înăuntru.

     Călăreţul îl urmă.

     La zgomotul cailor, uşa casei se deschise şi mătuşa Verconsin se arătă pe prag; dar, la vederea oamenilor înarmaţi, bătrâna femeie se înspăimântă şi se trase înapoi.

     René însă îi strigă:

     — Hei! bună femeie, apropie-te, noi suntem amici.

     Mătuşa Verconsin atunci, puţin mai liniştită, se apropie de oamenii mascaţi cu fier şi al căror obraz nu se vedea.

     — Dumneata eşti văduva Verconsin? o întrebă el.

     — Da, bunul meu senior, răspunse ea liniştită de tot când îşi auzi pronunţat numele.

     — Mătuşa lui Guillaume, nu este aşa?

     — Da, dar el nu este aici…

     — Oh! ştiu… l-am întâlnit ducându-se la Paris.

     Aceste cuvinte câştigară încrederea mătuşii Verconsin

     — Adevărat? strigă ea, l-aţi întâlnit dumneavoastră?

     — Da, el ne-a trimis…

     — Dar, cine sunteţi dumneavoastră?

     René îşi puse un deget pe buze.

     — Sst! zise el.

     Apoi, aplecându-se pe şa şi apropiindu-şi buzele de urechea bătrânei femei, adăugă:

     — Suntem omenii regelui Henric.

     Mătuşa Verconsin tresări.

     — Intraţi, le zise ea. Intraţi bunii mei seniori.

     René atunci coborî de pe cal şi întrebă:

     — Aveţi un grajd, buna mea femeie?

     — Da. Este acolo, răspunse mătuşa Verconsin, pe care nepotul său nu o pusese la curent cu secretul pistolilor.

     Apoi ea, voind să îndatoreze pe cavaleri, voi să ia calul lui René, dar René nu primi, ci se îndreptă el însuşi cu calul său la grajdul unde era un cal breton, care mânca paie cu mare apetit.

     — Buna mea femeie, zise în fine René, voind să atragă toată credinţa mătuşii Verconsin, noi am venit să ne refugiem la dumneata.

     — Christoase Dumnezeule! murmură ea împreunând mâinile. Sunteţi urmăriţi?

     — Suntem urmăriţi; şi, dacă ne vor găsi, vom fi pierduţi!

     — Oh! zise bătrâna tremurând, dacă sunteţi oamenii regelui de Navarra, vă voi ascunde sigur.

     Atunci René şi călăreţul îşi legară caii la iesle şi, după ce îi şterseră cu paie, Florentinul întrebă pe bătrână:

     — Bună femeie, ai orz?

     — Da messire, uite hambarul.

     Nenorocita, arătă într-un colţ al grajdului un hambar vechi, în care, într-adevăr, era orz, dar în care naivul Guillaume, ascunsese şi sacii cu aur.

     René, fără întârziere, luă o măsură de pe poliţa grajdului şi o umplu cu orz, dar, în momentul când voi să o tragă afară, mâna lui se lovi de un corp tare şi, tresărind, rămase cu mâna în orz.

     Cu toate acestea, Florentinul, care avea toată dibăcia de a-şi ascunde mirarea, nu scoase nici o exclamaţie, ci numai degetele sale pipăiră corpul cel tare. Şi, ca toţi acei ce s-au ocupat cu chirurgia, nu-i fuse greu să înţeleagă că acel corp nu era altceva decât un sac încărcat cu aur. Atunci el, în bucuria lui, murmură în sinea sa: „Drace! drace! mare noroc! Îmi pare că am pus mâna pe pistoli.”

     Apoi, nevoind ca şi germanul să ia orz, umplu el măsura bine şi, după ce turnă calului său jumătate, restul îl turnă calului germanului şi, întorcându-se către dânsul, îi zise:

     — Pentru acum, au destul, după o oră, le vom mai da.

     Apoi, după ce mai stătură un moment, făcu semn călăreţului să iasă din grajd, şi el, rămânând în urmă, zise la urechea mătuşii Verconsin care sta pe prag:

     — Am un mesaj pentru dânsa…

     — Ah! exclamă bătrâna, de la dânsul?

     — Da.

     — Ah! messire, dacă ai şti cât îl iubeşte!

     René păli sub cozorocul său şi, cu toată furia, murmură în sine: „Ah! vrăjitoareo! dacă m-am gândit să nu te omor, acest cuvânt te-a condamnat.”

     Apoi luă braţul mătuşii Verconsin şi o trase spre casă.

     — Trebuie să ne ascunzi, bună femeie, îi zise el; închide uşa, să nu vină cineva.

     Sarah era închisă în camera sa, dar dacă dormea sau se ruga îngenuncheată pentru scumpul ei Henric, aceasta nu se ştia.

     Cu toate acestea, René, văzând ferestrele închise şi neauzind nici un zgomot, bănui că ea dormea.

     Mătuşa Verconsin atunci, conduse pe amândoi călătorii în bucătăria de la etajul de jos.

     Şi, închizând uşa cu zăvorul, le zise:

     — Dacă va veni cineva aici, înainte de a sparge uşa, veţi fugi pe uşa din dos.

     René însă, fără a-i răspunde, se aşeză pe un scaun şi, uitându-se la bătrână, o întrebă:

     — Unde este doamna Sarah?

     — Doarme.

     — Ah!

     — Da, fiindcă de trei zile, sărmana femeie nu a închis ochii, ci s-a rugat pentru dânsul.

     — Şi acum ce face?

     — De o oră a adormit de osteneală. Cu toate acestea, dacă ai un mesaj, mă duc să o trezesc.

     — Nu, las-o să doarmă. Când se va trezi, îi vei spune.

     Apoi René, după ce privi pe călăreţ pe sub cozoroc şi acesta îi înţelese privirea, el reluă:

     — Buna mea femeie, murim de foame şi de sete.

     — Mă duc în pivniţă să vă aduc de mâncare şi vin proaspăt, bunii mei seniori

     — Foarte bine, răspunse Florentinul.

     Atunci bătrâna ridică oblonul pivniţei ce se găsea în bucătărie, aprinse o lampă şi apoi, fără nici o bănuială, începu să coboare, însă cu precauţia de a nu se împiedica în fustă.

     — Minunat! cugetă René.

     Şi, apropiindu-se de călăreţ, îi zise la ureche:

     — Coboară-te şi tu.

     — Cum vrei s-o omor? îl întrebă călăreţul.

     — Sugrum-o. Asta este mai sigur.

     Atunci călăreţul coborî în pivniţă după bătrână şi Florentinul, care rămăsese în capul scării, auzi un ţipăt înăbuşit.

     Apoi, aşteptând şi nemaiauzind un al doilea ţipăt, el reflectă în mintea sa: „Când călăreţul va apărea, aş putea să-l trimit cu o lovitură de spadă lângă mătuşa Verconsin. Dar…”

     În momentul acela, călăreţul apăru pe pragul de sus al pivniţei. Dar acel dar prelungit, îi apără viaţa.

     „O idee mi-a venit, îşi zise Florentinul. Noë, pe care îl urăsc din toate puterile, ne-a scăpat din mâini. Acum însă, trebuie să pun mâna pe dânsul. Şi, prinzându-l încă o dată, voi avea avantajul de a-l duce atât pe dânsul cât şi pe regele de Navarra în piaţa Grčve. Dar pentru ca să pot ajunge la acest rezultat, nu trebuie să mă mişc de aici. Şi aceasta, din două puncte de vedere: întâi, că Noë trebuie să vină aici unde are aurul ducelui; şi a doua, fiindcă pe lângă aceasta, trebuie ca şi Sarah să cadă în puterile mele. Deci, pentru toate acestea trebuie să cruţ viaţa călăreţului.”

     Meditând el astfel, în loc să-l lovească cu pumnalul pe călăreţ, din contră, îi dădu mâna, apoi cu un surâs sălbatic, îl întrebă:

     — Ei bine! ce e cu dânsa?

     — Este moartă.

     — Eşti sigur?

     — Oh! foarte sigur. Am strâns-o eu destul de bine… mârâi călăreţul cu un surâs infernal.

     — Dar, unde ai lăsat-o?

     — Am împins-o într-un colţ, în dosul unei butii.

     — Bine.

     Apoi el scoase o pungă şi o întinse germanului, zicându-i:

     — Ţine un acont.

     — Este o plăcere de a servi pe Senioria Voastră, murmură călăreţul cu recunoştinţă.

     — Acum ascultă-mă ce voiesc să-ţi spun, adăugă René.

     — Vorbeşte, monseniore!

     — Să te aşezi lângă această fereastră şi să nu părăseşti poarta din vedere.

     — Bun! şi pe urmă?

     — Pe urmă, dacă va veni cineva să bată la poartă, tu îi vei deschide şi te vei ascunde după uşă, apoi, când va fi intrat, îl vei întinde mort cu pumnalul tău.

     — Oh! nu. Aş prefera mai mult să-l sugrum.

     — Cum vei voi. Dar dacă vei auzi colo sus vreun ţipăt sau vreo luptă, să te faci că nu auzi.

     — Bine. Am înţeles, răspunse germanul, ducându-se la postul său, iar René rămânând în urmă, murmură:

     — Ah! Sarah! să vedem acum.

     Apoi, fără a se mai opri, urcă pe scara de lemn ce conducea la etajul superior al casei. Ajunse într-un coridor în care rămase uimit pentru că în acesta se deschideau mai multe uşi şi nu ştia care din ele conducea la Sarah. Dar, după o primă observaţie, zărind la una din ele o cheie pe dinafară, înţelese că aceea era cea pe care o căuta şi, cu inima palpitând, merse în vârful picioarelor şi o deschise.

     Parfumierul reginei-mame nu se înşelase.

     Sarah Loriot dormea îmbrăcată pe un pat.

     Capul ei cel frumos se odihnea pe unul din braţele sale, părul ei cel lung şi des inundase perna; iar buzele-i erau întredeschise şi un surâs, ce le încadra, arăta că avea un vis frumos.

     La zgomotul uşor ce îl făcuse uşa deschizându-se, nu se trezi, şi René, apropiindu-se cu atenţie de pat, începu a o contempla cu admiraţie.

     Apoi, cum frumoasa argintăreasă dormea fără a se trezi, René, banditul, René, otrăvitorul, René, laşul şi asasinul, cuteză să-şi apropie capul cel infernal de capul cel frumos al lui Sarah şi, cu buzele sale, să-i veştejească fruntea.

     Ceea ce zgomotul nu putuse face, odiosul contact însă făcuse.

     Sarah deschise ochii şi, recunoscând pe otrăvitor, se ridică în picioare şi începu a striga:

     — La mine! La mine! Ajutor! La mine!

     — Ah! zise René, pe care spaima lui Sarah nu îl dezarmase, cred doamnă că ora mea a venit.

     Argintăreasa atunci, rătăcită şi tremurând, se refugie la o fereastră, iar René o urmări şi o luă în braţe.

     Atunci Sarah, în disperarea ei începu se ţipe din nou şi să strige în mod repetat:

     — Oh! Infame! La mine, Guillaume! La mine!

     René răspunse printr-un hohot de râs:

     — Guillaume nu e aici, zise el, mătuşa a murit… şi suntem singuri… Ah! eşti la puterea mea, Sarah. Şi de astă dată, nici Henric de Navarra, nici amicul său Noë nu-ţi vor veni în ajutor…

     Sărmana femeie se văzu pierdută; şi, scăpând din braţele mizerabilului, se puse în genunchi şi zise cu o voce rugătoare:

     — Iertare! Iertare!

     — Nu, nici o iertare! răspunse René cu furie, mă vei iubi, Sarah!

     — Niciodată!

     Şi cu o repeziciune nespusă, ea fugi în celălalt colţ al camerei.

     René o urmări, dar când fu lângă dânsa, el se opri.

     — Ascultă-mă, zise el.

     O rază de speranţă trecu prin ochii ei şi crezu că fiara sălbatică fusese mişcată de lacrimile sale.

     — Ce voieşti? zise ea.

     — Ascultă-mă, repetă el, şi lasă-mă mai întâi să-ţi spun cu ce amor fatal te iubesc.

     — Oh! făcu ea cu un gest de oroare.

     Banditul nu era deloc deranjat de acel gest şi reluă cu sânge rece:

     — Frumoasa mea! să vorbim ca nişte buni amici, şi dacă te temi de mine, voi şedea la distanţă.

     Şi făcu un pas înapoi şi se aşeză pe un scaun.

     René continuă:

     — Ştiu că amorul meu ţi-e neplăcut şi nu voi încerca să mă împotrivesc la aceasta. Cu toate acestea, trebuie să vorbim. Suntem singuri, dumneata cu slăbiciunea dumitale, eu cu puterea şi amorul meu. Lupta e inegală.

     Sarah tremura, dar nu răspundea nimic.

     — Mă urăşti, nu e aşa? continuă René.

     Sarah avu curajul de a răspunde:

     — Te urăsc şi te dispreţuiesc!

     — Fie! eu te iubesc…

     Sarah se puse în genunchi.

     — Dumnezeul meu! zise ea, acordă-mi graţia de a muri pe dată, pentru ca să nu mai aud dispreţuitoarele cuvinte ale acestui om…

     Dar René râse cu ferocitate.

     — Rău faci, frumoasa mea, rău faci să te rogi astfel către Dumnezeu, căci voiam să-ţi vorbesc despre omul pe care-l iubeşti!

     — Henric! exclamă Sarah ce aruncă asupra lui René o privire de curiozitate.

     — Ascultă, zise Florentinul cu milă, voieşti să-l scapi?

     — Dacă voiesc? Dumnezeul meu!

     — E în pericol de moarte; el va muri desigur.

     — El!

     — El nu va fi judecat de parlament, căci parlamentul n-ar îndrăzni să-l condamne; nu va fi trimis în piaţa Grčve, căci călăul s-ar îndoi… Nu, îl vor asasina! Şi aceasta foarte curând.

     Sarah scoase un ţipăt.

     — Ascultă, continuă René, ascultă!

     Şi el o privi cu ardoare, zicând:

     — Oh! te iubesc atât şi cu un aşa amor, încât vezi că sunt în stare de a-l scăpa pe Henric pentru a fi iubit de tine.

     — Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! murmură Sarah, cu faţa inundată de lacrimi.

     René adăugă:

     — Peste douăzeci şi patru de ore va fi ziua cea mare, ziua măcelului…

     — Ziua măcelului? făcu ea cu un accent de spaimă.

     Şi, încetând de a mai tremura, se apropie de René cu curiozitate.

     — De ce măcel vorbeşti?

     — Peste două zile, răspunse René, toţi hughenoţii vor fi măcelăriţi.

     — Cerule!

     — Orăşeni şi gentilomi, prinţi şi regi, toţi aceia ce nu merg la slujbă, continuă René, vor fi tăiaţi…

     — Oh! este cu neputinţă! Regele Franţei nu va voi.

     — Regele nu mai regeşte, răspunse René.

     — Şi cine regeşte în locul lui? strigă ea cu groază.

     — Eu, zise René, eu, care pot scăpa pe regele de Navarra…

     — Dumneata! dumneata!

     — Iubeşte-mă! şi îl voi scăpa.

     — Oh! niciodată! niciodată!

     René reluă cu linişte:

     — Ascultă-mă, Sarah, ascultă-mă, dacă voieşti să-l scapi pe scumpul rege de Navarra.

     Ea îl privea pe Florentin cu nişte ochi rătăciţi.

     — Da, peste două zile va avea loc măcelul, reluă el. Parisul va adormi la semnalul de seară şi se va deştepta deodată la zgomotul armelor. Prinţii loreni au plătit pe măcelăritori; Doamna Catherine a încredinţat pe rege că hughenoţii erau inamicii regatului şi că Coligny era un trădător. Amiralul, prinţul de Condé şi regele de Navarra vor fi omorâţi. Ei bine, dacă voieşti, acesta din urmă va fi scăpat.

     Sarah avu o inspiraţie sublimă.

     — René, zise ea, eşti vinovat pentru multe, dar nu-mi pasă. Dacă îmi scapi pe Henric, îţi voi da averea mea toată şi voi ruga pe Dumnezeu, zi şi noapte, pentru ca să-ţi ierte crimele.

     — Nu, zise René, îţi voiesc amorul! Alege: acordă-mi inima de bunăvoie sau, dacă te împotriveşti, scumpul tău Henric va muri şi tu vei fi prada mea. Şi eu voi fi fără milă pentru tine.

     — Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! repetă argintăreasa. Dumnezeul meu! Nu vei avea milă de mine?

     — Te înşeli, Sarah, zise René, rău faci că nu profiţi de singurul sentiment bun al inimii mele; rău faci!

     Şi el continuă a o contempla cu o privire înfiorătoare.

     — Oh! adăugă el totdeodată, învins prin amorul său de fiară sălbatică, spune-mi: „Da. Te iubesc!” Şi eu voi scăpa pe Henric!

     În acel moment, fără îndoială, o luptă teribilă se petrecea în inima lui Sarah; o luptă între amorul pentru Henric şi groaza ce îi inspira René.

     Totdeodată, Florentinul se ridică şi merse spre dânsa.

     Sarah nu avu puterea să fugă.

     El îi luă mâinile.

     Ea nu se împotrivi şi murmură:

     — Dumnezeul meu! scapă-l pe Henric şi omoară-mă.

     Dar, cum infamul îndrăzni să o cuprindă cu braţele, mâna argintăresei întâlni mânerul pumnalului pe care René îl purta la dânsul… Şi Dumnezeu făcu o minune!

     Dumnezeu voi ca ea, dobândind deodată o putere extraordinară, să împlânte pumnalul în pieptul Florentinului.

     Braţele lui René se slăbiră, gura i se deschise şi, pronunţând un blestem, el căzu jos scoţând un ţipăt…

     Soldatul, ce nu-şi părăsise locul, auzind strigătul lui René se îndreptă cu repeziciune spre scară şi se opri nemişcat pe pragul camerei în care Sarah îl ucisese cu pumnalul pe René.

     Argintăreasa şedea drept ţinând pumnalul sângerând în mână, şi ea era atât de frumoasă şi ameninţătoare totodată, încât soldatul rămase nemişcat şi aplecă capul.

     Capitolul XXXIII.

     Regele reintră la Luvru după o oră de la sosirea domnului de Pibrac şi Henric de Navarra.

     În timpul drumului de la Meudon la Paris, monarhul păstrase o tăcere sălbatică.

     Lahire era liniştit şi îşi mânuia calul cu atâta eleganţă, încât atrase de trei ori atenţia regelui.

     La intrarea în Luvru, calul lui Lahire se sperie de trâmbiţele ce sunau şi începu a sări.

     Regele fu încântat de felul cum Lahire îl potoli.

     — Pe viaţa mea! Domnule, îi zise el, ce rău ai făcut domnule, că în loc de a intra în serviciul meu, ai început să urzeşti conspiraţii. Eşti un frumos cavaler.

     Lahire se înclină şi răspunse:

     — Majestatea Voastră mă laudă pentru a mă încuraja a muri!

     Carol al IX-lea încruntă sprâncenele şi nu răspunse.

     Dar el făcu semn lui Lahire să-l urmeze.

     Acesta din urmă urcă cu uşurinţă treptele scării mari şi intră în cabinetul regelui Franţei, cum ar fi intrat în castelul său din Gasconia.

     Regele puse două santinele afară, apoi închise uşa şi rămase singur cu Lahire.

     Lahire rămase în picioare, cu capul descoperit, într-o atitudine respectuoasă şi, cu toate acestea, mândră.

     Regele se puse în fotoliu şi aruncă asupra tânărului o privire pătrunzătoare.

     — Tinere, îi zise el, ai susţinut azi dimineaţă în prezenţa ducelui de Guise, că nu cunoşti pe domnul de Noë.

     — Este adevărat, Sire.

     — Nici pe regele de Navarra?

     — Nu mai mult decât pe domnul Noë, Sire.

     Lahire minţea, dar minţea cu atâta linişte încât convingerea regelui fu slăbită.

     — Bine, zise Carol al IX-lea, voi şti dacă spui adevărul.

     Regele sună un clopot, un paj deschise uşa:

     — Trimite-mi pe căpitanul gărzilor! zise el.

     Domnul de Pibrac intră.

     El privi pe Lahire cu indiferenţă şi păru prin privirea lui, a întreba cine era acel om.

     Privirea domnului Pibrac sfârşi prin a ameţi pe regele Carol al IX-lea.

     — Domnule, zise el lui Pibrac, vei conduce pe acest tânăr în Prie-Dieu.

     Domnul de Pibrac răspunse:

     — Ce voi face cu Chesnaye?

     — Îi vei da libertatea.

     Pibrac respiră, dar atitudinea lui mirată părea a zice: „Ce crimă a făcut acest tânăr ca să mi se poruncească să-l închid într-o asemenea temniţă?” „Pe credinţă de rege! murmură Carol al IX-lea în sinea sa, toate acestea dovedesc că bănuielile mele sunt nedrepte.”

     — Du-te, zise el lui Lahire.

     Tânărul salută cu respect şi ieşi.

     Dar, când domnul de Pibrac ieşi, regele îl rechemă.

     — După aceasta să te reîntorci la mine, Pibrac.

     — Da, Sire.

     — Oh! murmură Carol al IX-lea, de trei zile, adevărul se ascunde, dar voi descoperi misterul.

     Pibrac coborî cu Lahire, nu pe scara cea mare, ci pe scara ce dădea în Prie-Dieu.

     Lahire se aplecă la urechea lui Pibrac şi îi zise cu repeziciune:

     — Dacă întâlneşti pe Noë, spune-i că am susţinut că nu-l cunosc.

     — Bine, zise Pibrac.

     — Cât despre regele de Navarra.

     — El e prizonier.

     Lahire tresări.

     — Unde? zise el.

     — La Luvru, în apartamentul meu.

     O inspiraţie trecu prin mintea lui Lahire.

     — Cine ştie, zise el, dacă regele Carol al IX-lea nu va căuta a mă pune faţă cu el.

     — Poate.

     — Atunci, previne-l.

     Ei ajunseră la capătul scării.

     Domnul de Pibrac deschise uşa şi împinse pe Lahire înăuntru, zicând:

     — Nu înainta mai mult, puţul e deschis!

     — Ce puţ?

     — Sst! mă voi întoarce într-o oră şi chiar mai înainte poate.

     Şi el închise uşa împingând zăvorul, apoi se întoarse la rege.

     — Pibrac, zise regele văzându-l intrând, ce ai făcut cu regele de Navarra?

     — El e prizonier în apartamentul meu, Sire. Şi am pus doi oşteni la uşă.

     — Du-te de-l cheamă!

     „Iată, îşi zise Pibrac, ocazia de a-l preveni.”

     Câteva minute trecură, apoi uşa se redeschise. Henric de Bourbon, rege de Navarra, intră cu capul descoperit, fără spadă, dar mândru. Pibrac îl urmă.

     — Domnule, vărul meu, îi zise Carol al IX-lea, eşti rege, este adevărat, dar regele de Navarra a fost totdeauna vasalul regelui Franţei.

     — Exceptând, răspunse cu mândrie Henric, timpul când strămoşul meu, Carol cel Rău, îi purta război.

     Acest răspuns nu displăcu lui Carol al IX-lea.

     — Şi eşti prizonierul meu…

     — Majestatea Voastră mă poate condamna, iată totul, căci sunt în mâinile Voastre.

     — Ia seama, domnule!

     Un fulger de mânie trecu prin ochii lui Carol al IX-lea, dar Henric rămase liniştit şi surâzând.

     — Sire, zise el, regina-mamă mă urăşte şi, într-adevăr, are dreptul, pentru că e cea dintâi inamică a tronului Franţei şi cea mai bună amică a prinţilor de Lorena.

     Regele tresări.

     — Ah! zise el, demult am auzit acestea.

     — Adevărul ajunge câteodată până la urechile regelui, Sire.

     — Dar, în fine, ce voiesc aceşti prinţi loreni ce rostogolesc tot regatul meu?

     — Ei voiesc să regească, Sire.

     Carol al IX-lea îl privi fix pe Henric de Bourbon.

     — Domnule, domnule, zise el, ia seama!

     — La ce, Sire?

     — Voieşti să acuzi, dumneata care eşti acuzat?

     — Poate…

     — Şi să o acuzi pe regina-mamă de înaltă trădare?

     Henric nu făcu nici o mişcare.

     — Cum! strigă Carol al IX-lea, ai îndrăzni să cugeţi că regina-mamă plănuieşte a mă detrona în profitul prinţilor loreni?

     — Sire, răspunse Henric cu răceală, regina-mamă n-a plănuit într-un chip hotărât la aceasta. Dar…

     — Domnule, făcu regele cu furie, explică-te!

     — Regina-mamă, reluă Henric, e convinsă că Majestatea Voastră e atinsă de o boală mortală.

     Regele făcu o mişcare pe scaun, apoi se ridică deodată şi privi pe Henric de Navarra cu un fel de uimire.

     Henric continuă:

     — Regina-mamă, face pe prinţii loreni ca să lupte pentru aceia, sau mai bine zis, acela pe care voieşte să-l dea drept succesor Majestăţii Voastre.

     — Şi… acel… succesor?

     — Nu e regele Poloniei.

     — Dar cine, atunci?

     Henric nu răspunse, dar îşi deschise haina şi scoase scrisoarea pe care Noë o găsise pe cadavrul pajului monseniorului duce d'Alençon, scrisoare în care, acesta din urmă, mărturisea pretenţiile lui la tron, pe care regina mamă le încurajase.

     Regele luă acea scrisoare, o deschise şi o citi pălind.

     Era într-adevăr scrisoarea ducelui şi peceţile lui.

     În acelaşi timp, domnul de Pibrac deschise uşa cabinetului regelui.

     — Ce voieşti? strigă monarhul tremurând de furie.

     — A aduce Majestăţii Voastre nişte hârtii ce îl vor lumina asupra manevrelor ducelui de Guise.

     — Ah! făcu regele.

     Pibrac puse pe masă un sul de hârtii.

     — Iată, Sire, zise el.

     Carol al IX-lea parcurse repede cu privirea hârtiile una câte una.

     Şi totdeodată, depărtându-le cu mâna, zise:

     — Voi ordona decapitarea ducelui de Guise şi voi extrăda pe regina-mama!

     „Bun! Foarte bun! îşi zise Henric.”

     Dar regele rămase gânditor privind pe regele de Navarra.

     Şi domnul de Pibrac îşi zise: „Să luăm seama la ultima încercare.”

     — Sire, reluă Henric de Navarra, Majestatea Voastră e îndestul de luminată?

     Regele se întoarse spre Pibrac.

     — Du-te de-mi adu pe tânărul ce l-ai închis în Prie-Dieu, zise el.

     Căpitanul gărzilor se înclină şi ieşi.

     Atunci Carol al IX-lea zise regelui de Navarra:

     — Cunoşti pe un oarecare gentilom numit Lahire?

     — Nu, Sire.

     — Nu l-ai văzut niciodată?

     — Nu cred.

     Regele sună un clopot.

     La acel zgomot, un paj veni.

     Acesta era un băiat bine făcut şi de talia regelui de Navarra.

     — Scoate-ţi haina, zise Carol al IX-lea.

     Pajul se supuse, puţin cam mirat.

     — Du-te, zise regele.

     Pajul ieşi aruncând o ultimă privire hainei sale.

     — Domnule, vărul meu, zise atunci Carol al IX-lea regelui de Navarra, te vei supune cred, încercării ce voiesc să-ţi fac?

     — Ce încercare, Sire?

     — Leapădă-ţi haina şi îmbracă pe aceasta.

     Henric înţelese, dar se prefăcu mirat.

     Cu toate acestea, el făcu ceea ce regele îi cerea.

     — Acum, adăugă Carol al IX-lea, şezi drept, la spatele fotoliului meu, ca şi cum, într-adevăr, ai fi unul din pajii mei.

     — Majestatea Voastră are capricii într-adevăr ciudate, Sire.

     Carol al IX-lea nu răspunse.

     După două minute Lahire apăru.

     Domnul de Pibrac îl prevenise oare că regele de Navarra se afla în cabinetul regelui Carol al IX-lea sau prezenţa sa de spirit îi servi în acel moment?

     Lahire intră, păru a nu vedea pe falsul paj şi salută pe rege.

     Carol îl privi cu atenţie.

     Lahire aruncă o privire indiferentă asupra regelui de Navarra şi, acesta din urmă privi pe Lahire, întrebându-se ceea ce putea fi.

     Încercarea fu decisivă.

     — În fine! zise Carol al IX-lea, în fine lumina a străbătut prin întuneric.

     Şi, întorcându-se spre regele de Navarra:

     — Domnule, vărul meu, zise el, am fost trădat şi jucat; dar nu de dumneata.

     Lahire făcu un gest de mirare atât de natural încât regele strigă:

     — Aide! desigur ai spus adevărul, domnule, vărul meu.

     Şi el strigă:

     — Pibrac! Pibrac!

     — Iată-mă, Sire.

     Căpitanul gărzilor se trase înapoi, uimit văzând pe Henric travestit în paj.

     — Dă spada înapoi regelui de Navarra, zise Carol al IX-lea. Domnule, vărul meu, eşti liber.

     Henric se înclină.

     Regele continuă, adresându-se lui Lahire.

     — Cât despre dumneata, tinere, alege: ori îmi numeşti complicii, ori te reîntorci în închisoare.

     Lahire salută.

     — Nu sunt un trădător, Sire, zise el.

     Şi, întorcându-se spre Pibrac:

     — Domnule căpitan al gărzilor, zise el sunt la ordinele dumitale.

     — Mergi! zise regele.

     Lahire ieşi urmat de Pibrac.

     Ei se îndreptau iarăşi spre închisoare. Când erau pe scară, Pibrac îi zise încet:

     — Ştii să înoţi?

     — Da, dar pentru ce?

     — Aşteaptă! Ia mai întâi acest amnar şi această piatră.

     — Bun. Apoi?

     — Şi această lumânare, pentru a-ţi lumina în Prie-Dieu.

     — Dar, de ce mă întrebi dacă ştiu să înot?

     — Ţi-am spus că se află un puţ în Prie-Dieu…

     — Da, şi n-am îndrăznit să mă mişc, de teamă să nu cad în el.

     — În fundul puţului este apă.

     — Înţeleg.

     — Ia această frânghie cu noduri.

     Şi domnul de Pibrac scoase din buzunar o frânghie.

     — Ea e lungă de o sută picioare, zise ei. O vei lega de un inel ce se găseşte la marginea puţului. Apa e rece, fără îndoială, dar, acum e vară, şi te va răcori.

     — Prea bine, zise Lahire, dar când voi fi jos, ce voi face?

     — Vei vedea o deschizătură luminoasă la faţa apei; aceasta e o deschizătură ce comunică cu Sena. Pe acolo a fugit Chesnaye.

     Domnul de Pibrac deschise Prie-Dieu şi, după ce Lahire intră, închise uşa.

     După aceasta, căpitanul gărzilor urcă sus, zicându-şi:

     — Pentru noi lucrul merge bine, dar regina-mamă nu e învinsă cu totul, îi va trebui o victimă. Daca Lahire n-ar avea scăpare prin acea deschizătură, n-aş garanta pentru el.

     Ce se petrecu la Meudon, după plecarea regelui Carol al IX-lea şi strania convorbire a ducelui de Guise şi a surorii sale ducesa de Montpensier?

     Acesta fu un mister.

     Dar, când miezul zilei suna la orologiul Saint-Germain-l'Auxerrois, o litieră intră în curtea Luvrului şi regina-mamă, rezemată pe doi paji, clătinându-se, coborî din litieră.

     Ea se aştepta să-l găsească pe rege pe peron.

     Regele nu era.

     Un ofiţer de gardă, ce era de serviciu la uşă, urcă cu grabă în apartamentele regelui pentru a anunţa sosirea reginei-mamă.

     — Ah! ah! zise Carol al IX-lea, aşteptam pe Doamna Catherine cu nerăbdare. Am nişte afaceri de luminat cu dânsa!

     Şi el zise ofiţerului:

     — Previn-o pe regină că o aştept în cabinetul meu.

     Acest răspuns făcu pe Doamna Catherine să încrunte sprâncenele.

     — Ce s-a petrecut? murmură ea.

     Când Doamna Catherine intră la rege, ea îl găsi în picioare, cu ochii înflăcăraţi, mângâind mânerul pumnalului.

     El o salută cu răceală şi nu o invită şi se aşeze.

     — Dumnezeul meu, Sire, făcu regina-mamă tulburată, ce ai?

     — Doamnă, răspunse regele, nu te preocupa de sănătatea mea. Te rog, să vorbim de dumneata.

     — De mine, Sire?

     — Care parte a Franţei ţi-ar plăcea mai mult?

     — Dar, Sire…

     — Răspunde! îţi place castelul d'Amboise?

     — Pentru ce această întrebare, fiul meu?

     Regele se stăpânise mult, dar mânia lui izbucni.

     — Pentru că te exilez! strigă el.

     Şi el luă de pe masă scrisoarea ducelui d'Alençon:

     — Citeşte, Doamnă, citeşte, zise el.

     Şi, pe când regina tremurând citea, regele începu a se plimba prin cameră cu paşi mari, înjurând şi bătând cu piciorul.

     — Ah! sunt bolnav! zicea el; ah! îmi cauţi un succesor, Doamnă! Ah! ah! ah!

     Şi el râdea cu furie şi totdeodată se opri şi puse mâna la frunte:

     — Dumnezeul meu! zise el, ai prezis oare adevărul? Oh sufăr!

     Şi privind cu un ochi rătăcit pe regina înspăimântată, adăugă:

     — Eşti o pasăre de rău augur!

     Apoi, cu buzele spumegânde, el scoase un ţipăt şi căzu jos.

     — Ajutor! ajutor! strigă regina-mamă alergând spre uşă.

     Pajii intrară şi ridicară pe rege.

     Regele, recăpătându-şi puterile, respinse pe paji şi, scoţând spada, se aruncă asupra reginei-mame, strigând:

     — Această femeie voieşte să mă omoare!

     Regina, pierdută, voi să fugă de spada ameninţătoare şi era să fie lovită, când deodată, intră un om, se aruncă asupra regelui şi îi luă spada din mâni.

     Acesta era Miron, medicul lui Carol al IX-lea.

     Şi Carol al IX-lea, dezarmat, aruncă asupra lui o privire uimită, stupidă, apoi intonă o arie de vânătoare atunci la modă: „Margot are trei înamoraţi”.

     — Regele e nebun! zise Miron.

     — Atunci, răspunse regina-mamă ce se ridică deodată, atunci, atunci eu voi lua frâiele regatului.

     Capitolul XXXIV.

     Regele de Navarra se reîntorsese la dânsul, după întrevederea lui cu Carol al IX-lea.

     Apoi, se aşeză jos şi deschise o carte.

     O carte nemuritoare pentru care tânărul prinţ avea mare simpatie: Omenii mari de Plutarh.

     Şi el începu să citească cu linişte.

     După două ore, cineva bătu cu grabă la uşă.

     Henric îşi aruncă cartea pe o masă şi se ridică.

     — Ce va fi oare nou? îşi zise el.

     Uşa se deschise şi Pibrac intră cu totul înspăimântat.

     — Dumnezeul meu, zise prinţul, ce ai, Pibrac?

     — Sire, trebuie să pleci!

     — Să plec?

     — Să te sui pe cal fără a pierde vreun minut, Sire…

     — Şi… unde să merg?

     — Să alergi pe nerăsuflate până la frontierele Franţei.

     — Şi pentru ce asta, Pibrac? Regele încă adineauri…

     — Nu mai e rege, Sire.

     Aceste cuvinte erau atât de stranii, încât Henric de Bourbon făcu un pas înapoi şi privi pe căpitanul gărzilor cu uimire.

     Pibrac adăugă:

     — Nu mai e rege: e o regină regentă a Franţei.

     — Visezi, Pibrac.

     — Şi acea regină e Doamna Catherine.

     — Să vedem! făcu Henric. Regele era foarte sănătos mai adineauri. Şi… cel puţin… dacă nu va fi fost… asasinat…

     — Regele trăieşte.

     — Atunci regeşte…

     — Nu, el e nebun.

     — Nebun?! strigă Henric.

     — Regele Carol al IX-lea, repetă Pibrac, e cuprins de un acces de nebunie furioasă, ca şi regele Carol al VI-lea, strămoşul său, şi regina-mamă s-a proclamat regentă.

     — Pe viaţa mea! murmură Henric, dacă este astfel, suntem pierduţi!

     — Trebuie să plecăm, Sire, să plecăm cât se poate de urgent… într-o oră regina va da ordinele sale…

     — Dar mă însoţeşti şi dumneata Pibrac?

     — Negreşit, zise căpitanul; ceea ce-l aşteaptă pe regele de Navarra, mă aşteaptă şi pe mine.

     — Să plec! murmură Henric, să plec, fără a revedea pe Margareta?!

     — Da! Sire, răspunse Pibrac.

     — Dar, strigă regele de Navarra, nu ştii cât o iubesc pe Doamna Margareta?

     Pibrac avu o atitudine solemnă:

     — Ştiu, Sire, zise el, că eşti regele meu şi că, fiind astfel, eu trebuie să mor pentru dumneata…

     Henric îi întinse mâna.

     — Eşti un adevărat béarnez, îi zise el.

     Pibrac clătină din cap.

     — Se poate, zise el, dar ce ştiu, Sire, e că omenii care vă sunt datori viaţa lor, şi care sunt gata a-şi vărsa cea din urmă picătură de sânge, au dreptul de a vorbi tare.

     — Vorbeşte!

     Şi regele de Navarra îl privi pe domnul de Pibrac cu atenţie.

     — Sire, zise atunci Pibrac, vă aduceţi aminte de oarecare seară când staţi rezemat pe una din ferestrele Luvrului?

     — Îmi aduc aminte.

     — Una din acele stele, continuă Pibrac, strălucea cu o lumină mai mult ca naturală şi Majestatea Voastră o contempla neîncetat.

     — Este adevărat.

     — Acea stea pe care o contemplaţi, urmă Pibrac, ziceaţi că era a voastră.

     — Aşa este, răspunse Henric cu orgoliu.

     — Ei bine! Sire, eu ştiu ceea ce vă prezicea acea stea.

     — Ce spui? făcu Henric.

     — Ea zicea că vei fi rege.

     — Ei bine, sunt deja.

     Pentru a doua oară, Pibrac clătină din cap

     — Oh! făcu el, un rege peste nişte pământuri pietroase ale unui ţinut sărac cum e acela al Navarrei, care produce mai mult fier decât grâne, mai multe inimi brave decât gentilomi bogaţi…

     — Dar peste ce pământ? întrebă Henric de Bourbon.

     — Peste un frumos şi mare regat, Sire, unde grâul creşte cu abundenţă, unde omenii sunt mai numeroşi şi tari, curajoşi şi credincioşi, un regat, Sire, unde cuvântul de patrie e sonor şi răsună în depărtare.

     — Destul, zise Henric.

     Şi îl privi pe Pibrac.

     — Ştiu de ce regat vorbeşti, amicul meu, zise el.

     — Ei bine, Sire, continuă căpitanul gărzilor, atunci nu vei mai jura să susţii mai înainte de timp o luptă inegală. Astăzi suntem învinşi, dar cine ştie dacă mâine nu va suna ora triumfului?

     — Ai dreptate, Pibrac, zise prinţul, să plecăm!

     — Am trimis deja în toată graba la cârciuma Calul roib pe un om în care am încredere, ca să ne aştepte cu caii înşeuaţi, gata de plecare, continuă Pibrac. Şi acolo, vom găsi şi pe Noë cu Hector.

     — Dar, cum o să ieşim din Luvru?

     — Veniţi, Sire, veniţi! încă nu s-au deşteptat santinelele care sunt la scara de jos şi la portiţă. Veniţi!

     Regele de Navarra îşi luă spada şi mantaua şi se pregătea să urmeze pe Pibrac, când, deodată, se produse un zgomot afară.

     În acelaşi timp, uşa se deschise fără a se fi luat precauţii de a bate mai întâi şi un ofiţer de gărzi intră.

     — Ce voieşti? îl întrebă Pibrac.

     — Căpitane, răspunse ofiţerul, regina-mamă mi-a ordonat a vă cere spada.

     — Ah! făcu Pibrac.

     — Şi de a vă conduce în turnul de la Vincennes, Pibrac privi pe rege şi privirea sa era elocventă.

     — Plecaţi singur, Sire, plecaţi!

     Şi, fără a mai scoate vreun cuvânt, întinse spada ofiţerului de gărzi.

     Henric de Navarra făcu un pas spre uşă, dând la o parte pe ofiţer.

     Dar, când el ajunse pe prag, se găsi faţă în faţă cu alţi trei oşteni din gardă, din care unul îi zise:

     — Nu se poate trece!

     — Cum? Ticălosule? strigă regele, tu voieşti?

     — Sire, răspunse ofiţerul, am ordinul de a vă cere spada.

     Henric se uită la Pibrac.

     — E prea târziu, murmură el.

     Apoi se adresă ofiţerului:

     — Oare mă vei conduce şi pe mine la turnul de la Vincennes, domnule?

     — Nu, Sire.

     — Atunci, unde?

     Regina vă arestează în apartamentele voastre.

     — Ei bine! zise Henric râzând, de astă dată îi găsesc intenţia foarte delicată.

     Şi el luă spada şi o întinse ofiţerului gărzilor.

     — Adio! Sire, zise Pibrac cu tristeţe.

     Henric îi luă mâna şi o strânse într-a sa, zicându-i:

     — Mai bine, la revedere, făcu el.

     — La revedere, atunci, sire!

     Şi Pibrac zise ofiţerului:

     — Să mergem, vă urmez.

     Ofiţerul aşezase trei oşteni de gărzi în anticameră, unul la uşa de comunicaţie, care exista între apartamentul lui Henric şi acela al lui Noë, un altul, la capătul coridorului, şi alţi doi sub ferestre.

     Când Pibrac plecă, Henric numără toate santinelele.

     „Desigur îşi zise el, regina ţine ca să nu îi scap, căci sunt păzit de o armată întreagă.”

     Şi se aşeză liniştit în fotoliul pe care îl ocupase pe când Pibrac intrase la el, reluă pe Plutarh şi continuă lectura ce îi fusese întreruptă. Regele de Navarra citi o oră întreagă, apoi, când nu mai auzi nici un zgomot, se sculă de pe fotoliu şi merse să se rezeme de fereastră.

     „Aş vrea, îşi zise el, să ştiu ce să petrece în Luvru.”

     Marea curte a palatului avea aspectul său obişnuit. Gărzile regelui se plimbau şi un paj dresa un erete. Henric recunoscu pe paj: era Gauthier. El îl chemă printr-un semn.

     Gauthier se apropie sub fereastră.

     — Cum îi merge regelui? îl întrebă Henric.

     — E întocmai ca un nebun furios.

     — Ce zice Miron?

     — Miron pretinde că are un acces de friguri calde şi el speră că-l va tămădui.

     — Micuţul meu, mai adăugă Henric, nu poţi să vii să vorbeşti puţin cu mine?

     — Acolo sus?

     Pajul se uită cu teamă împrejurul lui şi, după ce se asigură că nimeni nu observase conversaţia lui cu regele de Navarra, dispăru cu eretele lui sub braţ, pe sub o mare poartă care conducea în interiorul Luvrului.

     „Dacă Gauthier va putea să ajungă până la mine, el îmi va putea spune cele ce s-au petrecut.”

     Câteva minute trecură, apoi Henric auzi o mică ceartă în anticameră.

     — Voiesc să trec, zicea vocea copilăroasă fragedă a lui Gauthier.

     — Am ordinul de a nu lăsa pe nimeni să intre, răspundea unul dintre oştenii de gărzi.

     — Da, dar eu, am un mesaj pentru regele de Navarra.

     — De la cine?

     — De la regina-mamă.

     — Arătaţi-l.

     — Este un mesaj verbal.

     Oşteanul ezită în a-l lăsa pe Gauthier să intre, dar copilul, plin de îndrăzneală, zicea:

     — Îţi jur, domnule, că te vei căi amar că m-ai împiedicat să trec.

     Gauthier era pajul favorit al lui Carol al IX-lea şi, când Carol al IX-lea era sănătos, Gauthier avea multă valoare. Oşteanul cugetă dar că nebunia regelui va fi calmată în câteva zile şi că Gauthier, devenind iarăşi favorit, nu va trage alt folos din acest refuz decât ura acestuia.

     — Treceţi, zise oşteanul de gardă, după ce-şi făcuse reflecţiile de mai sus.

     Şi el se dădu la o parte.

     Gauthier bătu în uşă, o deschise şi o închise după dânsul.

     Gauthier era amicul lui Raoul; Raoul o iubea pe Nancy, Nancy era devotată regelui de Navarra. Prin urmare, Gauthier trecea ca şi Raoul şi Nancy, adică că era mult mai devotat regelui de Navarra decât Doamnei Catherine.

     — Bună ziua, micuţul meu, îi zise Henric întinzându-i mâna.

     Gauthier îşi puse un deget pe buze.

     — Sst! zise el, să vorbim încet. Poate cineva să ne asculte, Sire.

     — Mă îndoiesc.

     Pajul trase pe Henric între zidul ferestrei, punctul cel mai departe de uşă, pe al cărei prag păzeau cei trei oşteni de gărzi.

     — Acum, micuţul meu, zise Henric, istoriseşte-mi ceea ce s-a petrecut la Luvru.

     — Regele a înnebunit.

     — Ştiu acesta.

     — Şi regina-mamă s-a proclamat regentă.

     — Ştiu şi aceasta. Apoi?

     — Ducele de Guise s-a instalat la Luvru.

     — Oh! oh!

     — Şi oştenii de gardă au fost trimişi la Saint-Germain pentru a fi înlocuiţi prin lănceri. De o oră, nu se mai vorbeşte la Luvru decât limba germană…

     — Ce se zice de mine?

     — Se vorbeşte, Sire, zise cu naivitate Gauthier, că veţi fi judecat de parlament şi condamnat la moarte.

     Un surâs alunecă pe buzele lui Henric de Bourbon.

     — În fine, continuă Gauthier, s-a auzit că René e mort.

     — René e mort? strigă Henric, care crezu că nu auzise bine.

     — Nu trebuia să zic că René e mort, reluă pajul, căci nu şi-a dat încă ultima suflare. Cu toate acestea, nici nu cred să scape, rana lui e mortală.

     — Dar ce-mi spui tu? întrebă Henric. René e rănit?

     — De moarte.

     — De când?

     — De astăzi dimineaţă.

     — De cine a fost lovit?

     — De o femeie pe care voia s-o răpească.

     Henric tresări.

     — Şi, unde s-a întâmplat acesta!

     — Într-o casă din satul Chaillot.

     Henric îşi înăbuşi un ţipăt şi un nume veni murind pe buzele sale:

     — Sarah!

     Atunci Gauthier îi povesti că un călăreţ adusese această ştire. Şi că regina trimisese doisprezece lănceri la Chaillot cu ordin de a aprinde casa şi a aduce la Luvru pe femeie, cu picioarele şi mâinile legate.

     La acest din urmă cuvânt, Henric se înfioră.

     — Şi a adus pe femeie?

     — Nu.

     — Pentru ce?

     — Ea a dispărut.

     Henric respiră.

     — Micul meu prieten, zise el, o să mai vii tu să mă vezi astă-seară?

     — Negreşit, Sire.

     — Şi-mi vei mai istorisi cele ce vei mai afla?

     — De ce nu? zise pajul; dar, acum, trebuie să vă părăsesc. Nu trebuie ca Doamna Catherine să ştie că am venit să vă vizitez.

     Şi pajul plecă.

     Ziua trecu pentru Henric într-o singurătate profundă.

     I se aduse mâncare în camera sa şi oamenii care îl serviră, fură recunoscuţi de dânsul, că aparţineau reginei-mame. Mai târziu ridicară santinelele şi fură înlocuiţi oştenii de gărzi cu lănceri.

     — Pe Dumnezeul meu! murmură Henric de Navarra spre seară, bine ar face Doamna Catherine de a da ordin să mă judece cât se poate de repede, căci mi se urăşte grozav, stând aici arestat.

     În momentul când zece ore sunau la Saint-Germain-l'Auxerrois, Gauthier reveni.

     Pajul avea o mină serioasă.

     — Merge rău, Sire, zise el.

     — Ah! făcu Henric.

     — Nebunia regelui continuă.

     — Şi regina-mamă?

     — Regina-mamă e înconjurată de loreni şi deja se vorbeşte la Luvru că o să omoare pe toţi hughenoţii.

     Henric îşi încruntă sprâncenele.

     — Dar, adăugă Gauthier, toate acestea nu ar putea să împiedice pe amicii Majestăţii Voastre de a se gândi la voi.

     — Aşa sper.

     — Şi eu sunt însărcinat de a vă da un bilet.

     — Un bilet! şi de la cine?

     — De la Noë.

     — L-ai văzut?

     — Chiar astă-seară.

     — Unde?

     — La Malican.

     Şi Gauthier scoase din buzunar un pergament îndoit într-un mod, dar care, fără îndoială, era familiar lui Henric, căci prinţul îl desfăcu foarte iute.

     Misiva lui Noë, nu conţinea decât câteva rânduri, în sensul acesta: „Lahire e scăpat.

     Suntem reuniţi câteşitrei.

     Pibrac a scăpat din Vincennes.

     Noi lucrăm cu toţii pentru a vă reda libertatea.

     Noë.”

     Henric citi şi reciti acel bilet, apoi o lumină îi trecu prin minte.

     — Haide! îşi zise el ridicând capul în sus, cu nişte oameni ca gasconii mei, voi trece peste corpurile unei armate întregi. Ei vor pune foc Luvrului dacă va trebui, şi tot mă vor scăpa!

     — Să fiţi foarte sigur! făcu pajul cu siguranţa vârstei sale.

     Capitolul XXXV.

     Cum scăpase Lahire din Prie-Dieu?

     Când acesta fu închis din nou de către Pibrac în acea închisoare, el scăpă tot prin acea uşă pe unde dispăruse Chesnaye, însă cu diferenţa că Lahire nu se hazardase să se arunce în puţ cu speranţa că uşile eternităţii se vor deschide înaintea lui.

     Aşadar, când se găsi în închisoare, se înarmă cu un amnar şi cremene şi aprinse o lumânare pe care i-o dăduse Pibrac.

     Când se făcu lumină, el îşi aruncă o privire împrejurul lui.

     Într-un colţ se vedea deschiderea unei găuri.

     Lahire se apropie. Tânărul om se culcă pe burtă şi-şi aplecă capul spre acel abis. Un aer umed îi izbi obrazul şi auzi în fund o clătire de apă.

     — Drace! murmură el, e mai bine să te expui în piaţa Grčve, brutalelor mângâieri ale maestrului Caboche, decât a te risca pe această gaură a infernului…

     Tot adresându-şi acest monolog, Lahire descoperise funia cu noduri şi o legă solid de acel inel pe care i-l indicase Pibrac.

     După ce făcu aceasta, el dădu drumul celuilalt capăt al funiei.

     După aceasta o trase înapoi, zicându-şi:

     — Să vedem, cât e de lungă funia.

     Extremitatea funiei pe care o cufundase în acel abis, era înmuiată de apă până la o lungime de şapte sau opt picioare.

     — Ah! pe credinţea mea! murmură Lahire, eu ştiu să înot cum mi-a zis Pibrac. Nu prea îmi place apa murdară, cu toate acestea, o prefer în locul tăişului maestrului Caboche.

     Lahire dădu drumul funiei în puţ, apoi se aşeză pe margine şi cu picioarele atârnate în aer.

     Duhoarea cea neplăcută care urca din întunecoasele adâncimi ale prăpastiei şi zgomotul ce producea apa dedesubtul lui, îl făcură să se îndoiască puţin.

     Dar când îşi aduse aminte de regele de Navarra, care era înconjurat de inamici, el nu mai ezită, şi atunci se lăsă în abis, apucând funia cu două mâini şi murmurând:

     — Să moară regină-mamă! Trăiască regele de Navarra.

     Funia era solidă, dar ea era atât de subţire încât Lahire, lăsându-se să alunece încetişor pe dânsa se temu pentru un moment să nu se rupă. Cu toate acestea, nu se întâmplă nimic.

     Lahire simţi deodată că picioarele atingeau apa. Apoi un punct luminos îi izbi ochii.

     Era o mică rază albă care se reflecta pe apa neagră, întocmai ca o broderie de argint pe o catifea neagră.

     — Iată steaua mea, se gândi Lahire.

     Şi dădu drumul funiei şi începu a înota cu curaj spre acel punct luminos. Pe măsură ce se apropia, punctul se mărea şi, când Lahire nu fu decât la o mică distanţă, el putu să se convingă că Pibrac îi spusese adevărul, şi că el avea înaintea lui o gaură prin care pătrundea lumina zilei.

     Lahire înotă până dădu peste ceva aspru. Era o piatră plină de muşchi, de care se agăţă. Apoi, sprijinindu-se de această piatră, se înălţă până la gaură, unde se târî pe burtă, întocmai ca o vulpe când iese din vizuină.

     Atunci, o adiere de aer răcoros îi izbi obrazul, pe care îl respiră cu nesaţ. Înaintă tot pe burtă şi pe mâini până dădu peste o imensă apă albastră pe care strălucea o rază a soarelui.

     Era Sena care curgea de cealaltă parte a acestei mici subterane săpate prin infiltraţia apei.

     Lahire se opri la capătul subteranei, îşi ridică capul spre azurul cerului şi începu să respire aerul cel curat.

     Dar, cum el era prea cunoscut la Luvru, se temu să rămână mai mult timp sub zidurile Luvrului, şi astfel, se decise să treacă pe celălalt mal al Senei şi să se piardă de vederea oricărui soldat.

     Pe când el sta să respire aer, zări o barcă de pescar.

     Lahire avea ochiul sigur, el măsură distanţa şi începu să înoate cu repeziciune pentru a atinge acea barcă.

     Când ajunse în mijlocul fluviului, barca trecu. Dar el, dându-şi o forţă şi mai mare la înot, se apropie de dânsa. Barca nu avea alt pilot decât un tânăr pescar ca de şaisprezece ani.

     Lahire se aruncă în barcă murmurând:

     — Era timpul! căci forţele mă părăsiseră.

     Apoi puse un deget pe buze.

     — Sst! zise el pescarului, îţi voi plăti bine.

     Şi cum copilul îl privea necontenit cu o spaimă crescândă, zise:

     — Fără barca ta, copilul meu, m-aş fi înecat desigur. Vin de la o întâlnire de amor, de unde a trebuit să mă arunc în apă.

     — Ah! zise pescarul, de aceea eşti îmbrăcat.

     — Da.

     — Dar acum, pentru că vă găsiţi aici, întrebă pescarul cu respectul care merita un gentilom a cărui pungă era plină cu aur, unde trebuie să vă conduc?

     — Unde vei voi.

     — Adică unde va voi senioria voastră.

     — Unde mergeai tu, când te-am întâlnit?

     — Spre satul Chaillot? acolo locuiesc părinţii mei.

     — Ei bine, haide la Chaillot.

     Şi după o clipă, Lahire întrebă:

     — Cunoşti tu acolo pe un băiat numit Guillaume?

     — Guillaume Verconsin?

     — Întocmai.

     — Da, messire

     — Unde e casa sa?

     — Colo, în unghiul străzii unde este o cârciumă vizavi.

     — Mulţumesc! zise Lahire sărind iute pe uscat.

     Capitolul XXXVI.

     Cu toate că hainele sale erau ude, Lahire se îndreptă cu repeziciune spre locul indicat.

     Dar mare îi fu mirarea când văzu o adunătură de popor înaintea cârciumii şi toţi atenţi la cele ce le vorbea cârciumarul.

     Lahire ghici că oarecare evenimente deosebite se petrecuseră în casa lui Guillaume Verconsin, şi el se amestecă în public şi începu a asculta.

     Cârciumarul istorisea că doi cavaleri pe care nu-i cunoştea, dar din care unul îi făcuse impresia unui mare senior, venise la dânsul de dimineaţă. Cel din urmă, adică marele senior, i-a cerut oarecare informaţii asupra casei văduvei Verconsin, dacă Guillaume ieşise şi dacă se găsea în acea casă o oarecare tânără femeie. Şi, în urma răspunsului său afirmativ, adăugă el, cei doi cavaleri intraseră în casă.

     O jumătate de oră trecuse, zicea cârciumarul, în care timp, nimic nu i se păruse extraordinar, doar că el auzise nişte ţipete înăbuşite şi totdeodată unul dintre cavaleri, adică cel dintâi, ieşi din casă cu totul zăpăcit şi sărise pe şeaua calului său şi îl îndreptase în galop spre Paris. În mai puţin de cinci minute, în urmă, o femeie ieşise îndată după dânsul. Acea femeie era acea frumoasă şi misterioasă străină pe care oamenii de la Chaillot o văzuseră numai o dată sau de două ori. După cârciumar, ea era palidă, veşmintele în dezordine şi acoperite de sânge. Ea ţinea strâns în mână un pumnal şi, cu un aer zăpăcit, se pusese să fugă din toate puterile spre râu.

     Această apariţie înspăimântase atât de mult pe cârciumar, încât nici nu s-a gândit ca să oprească pe acea femeie.

     Nu fu decât după câteva minute, când el, revenindu-şi în simţire, se gândise să pătrundă în casă.

     Acolo, un spectacol ciudat se oferi ochilor săi.

     Pivniţă era deschisă. După ce el strigase în zadar pe văduva Verconsin, cârciumarul se hotărâse să aprindă o lampă şi să se coboare în pivniţă, unde el găsise cadavrul nenorocitei femei. Atunci, cu totul tulburat, urcase şi pătrunsese la etajul întâi, unde un gentilom, care îi dăduse două piese de aur, zăcea întins în mijlocul unui lac de sânge. La această vedere, cârciumarul îşi pierduse capul şi strigase ajutor. Veniseră vecinii şi î-l ajutaseră să o scoată pe văduva Verconsin din pivniţă, expunând-o în vestibul, apoi îl aşeză pe acel gentilom pe un pat până să se alerge după un chirurg.

     Iată ce află Lahire, care recunoscuse pe Sarah după portretul ce i se făcuse de către cârciumar.

     Acum însă era curios să ştie cine era acel gentilom rănit.

     Pentru acest scop el se strecură prin mulţime şi pătrunse în casă. Dar deodată, el se trase înapoi înspăimântat. Lahire recunoscu în acel om care rătăcea cu privirile, pe cel mai mortal inamic al regelui de Navarra şi al lui Noë, adică pe René Florentinul.

     Atunci Lahire înţelese îndată tot adevărul. El cunoştea amorul lui René pentru Sarah, şi ghici că aceasta, pentru a se sustrage, îi împlântase pumnalul în piept şi se făcuse nevăzută. Cât pentru celălalt cavaler care plecase în galop spre Paris, desigur că o fi plecat ca să dea alarma, despre cele ce se petrecuse.

     „Nu e bine de mine dacă voi mai rămâne aici, îşi zise el.”

     Şi, ca om prudent ce era, el se îndreptă spre locul unde îl lăsase pe pescar.

     Acesta din urmă tocmai îşi expunea peştele la soare.

     — Amicul meu, îi zise el, tu ai putea să te duci să-mi cauţi niscaiva haine, căci astea mă cam zgârie la gât.

     — Dar, monseniore, zise pescarul, nu am decât nişte haine grosolane care nu fac pentru dumneavoastră.

     — Puţin importă.

     Micul pescar făcu pe Lahire să intre în casa, unde bătrâna sa mamă aranja o plasă, şi îi puse înainte nişte haine şi alte accesorii.

     Lahire, fără să le examineze, le îmbrăcă, încălţă nişte sandale vechi şi, astfel transformat, se întoarse spre Paris, după ce mai întâi lăsase pescarului doi pistoli.

     Era dar, biletul lui Noë, pe care îl aduse Gauthier, care anunţase lui Henric de Navarra, evadarea lui Lahire.

     Aşadar, el află că amicii lui se luptau să-l scape şi aceasta îl mai linişti puţin.

     După ce Gauthier părăsise pe Henric şi se găsea pe coridorul care conducea la apartamentul reginei-mame, cineva îl lovi pe umăr. Gauthier tresări şi se opri. Coridorul, deşi era întunecos, totuşi Gauthier recunoscu pe ofiţerul de gărzi care de dimineaţă îl lăsase să pătrundă la regele de Navarra.

     — Bună seara, domnule Gauthier, zise el.

     — Bună seara, domnule.

     — Vii de la regele de Navarra?

     — Da, i-am dus un mesaj.

     — De la cine?

     — De la regina mamă.

     — Curios! zise ofiţerul, am şi eu un mesaj.

     — Dă-mi-l.

     — Nu e pentru dumneata. Cu toate acestea, iată ce mi-a spus regina-mamă: „Nu am însărcinat pe pajul Gauthier cu nici un mesaj pentru regele de Navarra”…

     Gauthier tresări.

     — Şi, continuă ofiţerul, regina mamă mi-a adăugat: „Cere-i spada şi trimite-l în turnul de la Vincennes, unde va ţine companie domnului de Pibrac, dacă are gustul de a fi în societate cu oamenii care sunt prizonieri ai statului.”

     — Drace! murmură Gauthier.

     Şi el îşi făcu în sineşi aceste reflecţii: „Cum vor putea acum, amicii regelui de Navarra, ca să ia legătura cu dânsul?”

     — Haide! zise ofiţerul, dă-mi spada, micuţule.

     — Iat-o!

     Gauthier trase spada, o luă de vârf şi o prezenta cu mânerul ofiţerului de gărzi, care îl luă cu familiaritate de braţ şi plecară împreună.

     A doua zi, regele de Navarra îl aştepta cu mare nelinişte. Orele trecură şi Gauthier nu mai veni.

     În tot cursul acelei zile, el fu păzit de lănceri.

     Pe când el termină cina, santinelele se schimbară.

     „Poate, îşi zise el, îmi va trimite gardă franceză.”

     Şi, plictisindu-se să aştepte vreo veste, mai bău un pahar de vin şi merse de se rezemă de fereastra care dădea spre râu.

     Prinţul privea cu melancolie cum curgea apa şi cum străluceau stelele pe firmament, când deodată, auzi o bătaie în uşă cu patul unei carabine.

     — Intră! zise el.

     Uşa se deschise şi un soldat apăru.

     — Încă un lăncer! murmură Henric descurajat… Hei! ştii tu franţuzeşte tartifle13?

     Lăncerul închise uşa, apoi veni la Henric, se aşeză înaintea lui, ridică viziera căştii sale şi-şi puse un deget pe buze.

     Henric se trase înapoi cu un pas şi se sili din toate puterile să nu ţipe. Lăncerul care-şi descoperise obrazul, nu era decât blondul Amaury de Noë, acoperit de o mare barbă neagră.

     — Sst! zise Noë, să vorbim încet şi să ne ocupăm de ceea ce ne priveşte.

     — Dar, cum ai putut tu să răzbeşti până aici?

     Noë trase pe Henric spre fereastră:

     — Priveşte! îi zise el.

     — Ei bine?

     — Vezi acele două santinele?

     — Da. Sunt doi lănceri.

     — Sunt Hector şi Lahire.

     Henric avu un gest de surpriză.

     — O, gasconii mei! murmură el.

     — Mai este unul în anticameră.

     — Şi… este?

     — Pibrac care a scăpat din turnul Vincennes.

     — Ah! făcu Henric, am să ies şi eu de aici?

     — Da, pe fereastră.

     Şi Noë îşi desfăcu armura, şi lăsă să cadă jos un pachet.

     — Ce este asta?

     — Este o scară de frânghie.

     — Bine, dar…

     — Aşteaptă! în dosul lui Saint-Germain-l'Auxerrois sunt cai înşeuaţi, dar trebuie să ne grăbim, fiindcă într-o oră masacrul va începe.

     Noë legă scara de frânghie de fereastră.

     — Ce masacru? întrebă Henric.

     — Masacrul hughenoţilor.

     Apoi, după un moment de tăcere, Noë reluă cu un aer posomorât:

     — Sire, Doamna Catherine este o femeie îngrozitoare; ea s-a servit de nebunia regelui fiul ei şi, de o oră, catolicii, având pe cei din familia Guise în frunte, s-au făcut stăpâni pe Paris.

     — Dar hughenoţii se vor apăra!

     — Da, dar vor fi sfărâmaţi.

     — Amiralul, amicul meu, ce face?

     — Casa îi este înconjurată.

     — Dar Condé?

     — El este la Vincennes.

     — Hei! strigă Henric, tu voieşti ca eu să fug tocmai când fraţii mei sunt hotărâţi la moarte!

     — Sire, eu voiesc să te trag de la o moarte sigură.

     — Murind cu ai săi este un triumf.

     Apoi Henric, îşi puse mâna la partea unde trebuia să fie spada şi, îndreptându-se cu mândrie, strigă:

     — Tu uiţi, amicul meu, că sunt nepotul regelui Saint-Louis şi că mă numesc Henric de Bourbon.

     — Dar, Sire! strigă Noë cu disperare. Vei fi masacrat fără apărare.

     — Dă-mi o spadă! dă-mi o spadă! murmură tânărul rege.

     Dar, ca şi cum Dumnezeu ar fi voit să facă un miracol, uşa pe care Noë intrase, se deschise deodată. Margareta de Valois, frumoasă şi mândră, şi cu ochii strălucind de orgoliu, apăru pe prag şi, aducând o spadă bărbatului ei, regele de Navarra, strigă:

     — Iată, Sire, spada regelui, tatăl meu.

     Henric atunci, căzu în genunchi înaintea Margaretei, apoi se ridică repede şi, luându-i spada din mână, o sărută cu respect şi alergă la fereastră strigând:

     — La mine! Navarra! la mine!

     Dar nu apucă ca el să-şi termine strigătul, când totdeodată două uşi se deschiseră şi, pe una apărură Raoul şi Hogier de Lévis, cu spadele în mâni, iar pe cealaltă, Pibrac şi pajul Gauthier…

     — Ah! strigă atunci Henric privind pe Margareta cu entuziasm, Hector şi Lahire îmi vor ajuta, şi dumneata, Doamnă, vei vedea, dacă spadele gasconilor sunt ascuţite!

     Apoi se repezi din nou la fereastră şi începu iarăşi să strige:

     — La mine! Navarra! La mine!

     Capitolul XXXVII.

     Să lăsăm acum, pentru un moment, pe hughenoţi şi pe ceilalţi, şi să ne reîntoarcem la castelul d'Angers.

     Ne aducem aminte că Nancy se strecurase din camera domnului de Nancey şi se coborâse cu grabă la întâiul etaj, unde se aşezase Doamna Margareta, şi că acolo, găsind pe Raoul în anticamera reginei de Navarra, îi arătă uşa reginei, ce era închisă, şi-şi puse degetul pe buze.

     Dar camerista, având un interes mai mare decât a respecta odihna Doamnei Margareta, bătu la uşă.

     Margareta întredeschise uşa şi întrebă:

     — Cine este?

     — Sunt eu.

     Tonul cu care Nancy pronunţase acest cuvânt, uimi pe tânăra regină.

     — Ce vrei? o întrebă ea.

     — Să plecăm îndată.

     — Pentru ce?

     — Pentru a scăpa viaţa regelui.

     — Intră! îi zise Margareta tresărind.

     Iar Nancy, înainte de a intra, se întoarse către Raoul ce se găsea la spatele ei şi îi zise:

     — Du-te de înşeuează caii, căci plecăm.

     — Cum? făcu Margareta.

     — Bravo! murmură Raoul, fără însă să se mişte din loc.

     — Dar, du-te odată! îi repetă Nancy cu autoritate.

     Raoul atunci merse să execute ordinele lui Nancy, iar regina, uimită, trase pe Nancy în camera sa şi o întrebă:

     — Ce înseamnă astea, micuţa mea?

     Nancy nu răspunse.

     Atunci regina aprinse lampa şi, văzând tulburarea lui Nancy, strigă cu spaimă:

     — Dar ce ai? de ce eşti palidă?

     — Ducele este aici, Doamnă.

     — Fratele meu, d'Alençon?

     — Da, şi este şi domnul de Nancey.

     — Oh! oh! dar ce vine să facă aici, Nancey, favoritul mamei mele?

     — El a venit să anunţe ducelui că moartea regelui de Navarra este hotărâtă!

     Margareta se trase înapoi înspăimântată.

     Atunci Nancy îi povesti tot ce auzise în câteva momente cât fusese ascunsă în camera lui Nancey, iar Margareta, după ce ascultă cu palpitaţie dezvăluirea complotului ce învăluia pe hughenoţi, strigă totdeodată:

     — Dar, regele de Navarra a părăsit Parisul, deoarece Hogier mergea înaintea lui şi îi pregătea cai.

     — Da, Doamnă, zise Nancy, dar noi am oprit pe Hogier din misiunea sa.

     — Dumnezeul meu! murmură Margareta.

     Apoi, ca şi cum un presentiment ar fi cuprins-o, reluă cu înfiorare:

     — Oh! Oh! eu nu-l mai iubesc pe sir de Coarasse, dar voi fi credincioasă sorţii regelui de Navarra.

     Pe timpul acestei discuţii, regina alergă la uşă şi chemă:

     — Hogier! Hogier!

     Hogier alergă.

     Tânărul om, de când se întreţinuse cu Margareta, era cu totul emoţionat.

     — Nu este mult timp de când cereai să mori, îi zise tânăra regină privindu-l, fiindcă te considerai trădător al regelui de Navarra, stăpânul dumitale…

     Hogier plecă capul cu tristeţe.

     — Ei bine! continuă Margareta, trebuie să-l scapi sau să mori pentru dânsul! Deci, domnule… pe cal, iute!

     Atunci Raoul reveni şi zise:

     — Caii sunt gata.

     — Bine, zise Nancy, dar trebuie să ieşim din castel fără ca ducele să ştie.

     — Are dreptate, murmură Margareta.

     — Dar, este cu neputinţă!

     — Pentru ce?

     — Pentru că ofiţerul care păzeşte la poartă, nu ne va lăsa să ieşim fără să înştiinţeze pe ducele d'Alençon.

     — Nu, nu va face asta, murmură Nancy.

     — Aşa crezi?

     — Da, fiindcă căpitanul Herman ştie că ducele lipseşte din castel.

     Margareta făcu un gest de surprindere.

     — Sst! îi făcu Nancy, voi explica asta mai târziu Majestăţii Voastre.

     Regina, în fine, îşi luă mantaua şi-şi făcu cu grabă pregătirile de călătorie, iar Nancy deschise fereastra şi, aplecându-se afară, zise:

     — Începe să se facă ziuă şi toată lumea doarme, afară de santinela ce se plimbă prin curte.

     Apoi Nancy coborî cu Raoul, lăsând pe regină şi pe Hogier în urmă, şi merse drept la santinelă:

     — Unde este căpitanul de la poartă? îl întrebă ea.

     — Colo! răspunse soldatul surprins să o vadă pe tânără sculată la acea oră.

     Locul pe care îl arătase soldatul, era un corp de gardă unde soldaţii dormeau pe paturile lor, iar căpitanul şedea pe un scaun şi fuma cu gravitate.

     Căpitanul, văzând pe Nancy pe prag, fu tot atât de surprins ca şi soldatul, dar Nancy îşi puse un deget pe buze şi-i făcu semn să iasă.

     Căpitanul nu întârzie şi ieşi, apoi totdeodată o întrebă:

     — Oare Majestatea Sa, regina de Navarra, are nevoie de mine?

     — Da, răspunse camerista.

     — Sunt la ordinele Majestăţii Sale.

     — Ei bine, să ne deschizi poarta şi să ne laşi să ieşim.

     — Cum! La aceasta oră? murmură căpitanul privind pe tânăra fată cu mirare.

     — Da, şi să nu vorbeşti la nimeni de plecarea noastră, ci să laşi să se afle de la sine.

     — Dar… cum?

     — Domnule, îi zise Nancy, îţi voi face şi eu la rândul meu un serviciu.

     Apoi Nancy îşi zise în sinea sa: „Voiesc ca ducelui d'Alerçon, pe care l-am urât întotdeauna, să i se întâmple o nenorocire, şi, cu aceasta, vom avea un inamic mai puţin.”

     — Zici că o să-mi faci un serviciu? întrebă căpitanul din ce în ce mai uimit.

     — Ascultă, continuă Nancy, dumneata nu-i poţi interzice reginei să iasă din castel.

     — Sigur că nu.

     — Ci numai ai dreptul să anunţi plecarea sa.

     — Aceasta este datoria mea.

     — Ei bine! îţi voi face o confidenţă.

     — Mie?

     — Da, şi o confidenţă care te va interesa.

     — Dar…

     — St! aşteaptă…

     În momentul acela, regina cobora, sprijinită de braţul lui Hogier, şi Raoul scosese caii deja din grajd, iar Nancy se întoarse din nou către căpitan şi îi zise:

     — Deschide poarta şi fă-mi un jurământ!

     — Pentru ce?

     — Pentru că, domnule, confidenţa pe care am să ţi-o fac are pentru dumneata o mare importanţă…

     — Ei bine! ce este?

     — Să-mi juri că, asupra plecării noastre, vei fi mut cât se va putea mai mult.

     — Bine, răspunse căpitanul, jur.

     Atunci Nancy sări cu uşurinţă pe un cal alb, ce Raoul îl ţinea de frâu, şi tocmai când voiau să plece, fiindcă toţi erau pe cai, camerista se plecă la urechea căpitanului şi îi şopti:

     — Ducele este în castel.

     — Cum! ce spui?

     — Da, şi îl vei găsi în parc cu copila dumitale.

     Căpitanul atunci puse mâna pe spadă şi strigă:

     — Oh! dacă va fi aşa, ducele nu va mai trăi!

     Capitolul XXXVIII.

     Două zile după aceasta, către seară, Doamna Margareta şi suita sa sosiră la porţile Luvrului, şi augusta călătoare se opri la poarta cea mare, în faţa căreia doi lănceri se plimbau în lung şi în larg.

     — Bravo, murmură Doamna Margareta, în lipsa mea s-au schimbat multe lucruri la Luvru.

     — Adevărat, zise Nancy, căci odinioară erau gărzi de pază.

     — Şi acum sunt germani, nu este aşa?

     — Da, aşa este, reluă Nancy, şi probabil că regele este la Saint-Germain.

     — Nu, draga mea, regele este în Luvru.

     — De unde ştie Majestatea Voastră?

     — Uite! priveşte, adăugă Margareta arătând stindardul regelui Franţei, care fâlfâia deasupra Luvrului.

     — Adevărat! murmură Nancy.

     Apoi ea se coborî de pe calul său, se apropie de german şi îi zise:

     — Zi-i să se deschidă porta.

     — Nein! zise călăreţul, care însemna nu, sau, nu înţeleg ce voieşti să zici.

     Nancy atunci îi arătă poarta închisă.

     — Ya, ya, murmură el.

     Apoi el bătu în poartă şi o ferăstruie deschizându-se, Nancy începu a parlamenta cu ofiţerul de gardă, care de asemenea era german, dar care, de bine de rău, înţelegea limba franceză.

     — Ce voieşte la dumnita? întrebă el privind pe Nancy.

     — Voiesc să intru!

     — Nu şi poate şi intri.

     — Nici când este regina de Navarra? întrebă Nancy.

     Ofiţerul atunci privi pe deasupra umărului lui Nancy şi, recunoscând pe Doamna Margareta, dădu ordin în limba germană să se deschidă poarta şi, când regina cu suita sa intră, el o salută cu respect, şi apoi dădu ordin să se reînchidă poarta.

     Când regina se găsi înăuntru, îşi zise în sinea sa:

     — Neobişnuite lucruri!

     Apoi, cum curtea cea mare a Luvrului era plină de lănceri, şi cum Margareta nu întâlni nici un obraz cunoscut, ea se plecă la urechea lui Nancy şi îi şopti:

     — Ciudate lucruri!

     — Ce zice regina? întrebă Raoul pe cameristă.

     — Zice: „ciudate lucruri”.

     Hogier însă, care nu intrase niciodată în Luvru, neştiind obiceiurile de acolo, tăcu.

     În fine, când regina de Navarra coborî cu Nancy de pe cal, se îndreptă spre peronul scării celei mari şi, pe treapta dintâi, ea întâlni pe un bătrân.

     Acel bătrân era Miron şi el, văzând pe tânăra regină, se trase înapoi cu mirare şi o salută până la pământ.

     — Dar, Miron al meu! murmură regina, de ce mă priveşti astfel?

     — Pentru că te ştiam plecată din Luvru.

     — Am sosit acum.

     — Ah!

     — Da, priveşte suita mea.

     — Ah! făcu Miron încă o dată oftând.

     — Dar, zise Margareta neliniştită, eşti prea posomorât, bunul meu Miron, ce ai, Dumnezeul meu?

     — Majestatea Voastră nu ştie nimic?

     — Absolut nimic.

     Miron suspină pentru a treia oară.

     — Dar ce este, spune-mi?

     — Regele este bolnav.

     — Bolnav! regele, fratele meu?

     — Da, Doamnă.

     — Dar ce are?

     — A înnebunit.

     Margareta scoase un ţipăt şi strigă cu disperare:

     — Nebun! regele Franţei! nebun!

     — Da, Doamnă.

     — Dar atunci, cine domneşte în Luvru?

     — Regina-mamă.

     Margareta păli.

     — Şi ducele de Guise, adăugă Miron.

     Atunci, tânăra regină avu un fior de moarte şi tot sângele îi îngheţă.

     — Şi în noaptea aceasta, continuă Miron, se vor petrece lucruri cumplite în Paris.

     — Dar regele de Navarra unde este? întrebă ea cuprinsă de o spaimă nebună.

     — Aici.

     — Sănătos, nevătămat?

     — Până acum, da, Doamnă.

     Aceste cuvinte aruncă groaza în inima tinerei regine şi, tremurând, îi zise:

     — Miron! Miron! spune-mi adevărul!

     Miron tăcu.

     — Ah! Miron! Miron! repetă nefericita regină, ai devenit oare amicul reginei-mame, de păstrezi tăcerea?

     Miron scutură din cap.

     — Dar, în numele cerului! Vorbeşte odată!

     — Nu aici, Doamnă.

     — Pentru ce?

     — Pentru că zidurile Luvrului au urechi.

     — Atunci dar, vino la mine.

     — Majestatea Voastră nu va putea intra, murmură Miron cu un surâs trist.

     — Pentru ce?

     — Pentru că regele de Navarra este prizonier!

     Margareta ridică mâinile către cer.

     — Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! murmură ea.

     Dar doctorul regelui, în loc să-i răspundă reginei pe dată, privi în curtea Luvrului şi văzu că nici un gentilom şi nici un paj nu se vedea, lumea obişnuită a Luvrului era pur şi simplu dispărută, iar în curte se aflau numai gărzi şi lănceri, care, nu s-ar fi tulburat de i-ar fi văzut, îi zise, în fine:

     — Mă prind că oamenii aceştia nu ştiu că Majestatea Voastră lipseşte din Luvru de opt zile şi că ei ţi-au deschis poarta, crezând că veneai de la plimbare.

     — Se poate.

     — Şi astfel, nu cred ca regina-mamă să afle de reîntoarcerea Majestăţii Voastre.

     — Ba va afla, fiindcă mă voi duce s-o văd chiar astă-seară.

     — Ah!

     — Da, şi să îi cer socoteală…

     — St! Doamnă, făcu Miron.

     Apoi se aplecă la urechea Margaretei şi îi zise:

     — Îmi risc capul; dar, fiindcă sunt fericit să pot muri pentru Majestatea Voastră, vino la mine acum.

     — Bine… murmură Margareta, simţindu-se căzută sub povara unei spaime îngrozitore.

     Medicul regelui, François Miron, ce era frate cu starostele de comercianţi şi care trebuia să joace un rol faimos în istoria noastră, ocupa la Luvru un mic apartament situat în aripa opusă faţă, de aceea, în care se aflau apartamentul Doamnei Margareta, al regelui de Navarra şi al reginei-mamă.

     Cu toate acestea, acest apartament comunica printr-o uşă mică cu acela al regelui şi pe acolo Miron conduse pe Margareta. În fine, când ei ajunseră acolo, se închiseră în camera cea mai retrasă şi după ce doctorul se asigură că nu se putea auzi din afară, ridică capul său alb cu mândrie şi zise:

     — Ah! Doamnă, ai avut dreptate să revii. Dar mă tem că ai sosit foarte târziu.

     — Foarte târziu?

     — Da, foarte târziu pentru a-l putea scăpa pe regele de Navarra.

     — Ah! murmură Margareta, ştiu că se pregăteşte masacrul hughenoţilor, dar nu ştiu pentru când.

     — Pentru noaptea aceasta.

     — Spui adevărul?

     — Vai! da.

     — Dar, este cu neputinţă ca şi regele de Navarra să fie numărat în acel masacru.

     — Da şi nu.

     Miron luă un aer misterios.

     — Spune-mi, ce cugeţi? întrebă Margareta îngrijorată.

     — Cuget la nebunia regelui.

     — Dar din ce cauză a înnebunit?

     — Din cauza reginei-mamă şi a prinţilor loreni care urzeau un complot foarte mare.

     — Şi… acel complot, ce scop avea?

     — El avea scopul de a răpi pe rege şi de a-l ţine sechestrat, în caz că ar fi refuzat să iscălească ordinul de masacru.

     — Dar aceasta este o crimă de înaltă trădare!

     — Aşa e! murmură Miron cu amărăciune, dar ce este aceasta pentru regina-mamă, când ea a făcut altele mai mari?

     — Ai dreptate… şi pe urmă?

     — Din fericire pentru ei însă, regele a înnebunit.

     — Dar cum?

     — Fiindcă s-a supărat mult.

     — Ah!

     — Da, el a devenit furios şi a înnebunit; cu toate acestea, pe cât văd, pare că i-a rămas un rest de judecată, fiindcă de astăzi de dimineaţă se ocupă cu afacerile regatului; aşa că, vorbeşte necontenit să declare război Ţarilor de Jos şi regina-mamă, profitând de ocazie, l-a încredinţat că inamicii regatului nu sunt alţii decât hughenoţii, şi astfel, ea l-a făcut să iscălească ordinul masacrului.

     — Dar acel ordin, nu poate să privească pe regele de Navarra.

     — Este adevărat, Doamnă.

     — Ei bine, vezi?