Juneţea regelui HENRIC

Vol. 3 – NOAPTEA SFÂNTULUI BARTOLOMEU

 

 

 

     Capitolul I.

     Noi i-am părăsit pe Margareta, pe Nancy, pe Raoul şi pe Hogier de Lévis, la castelul de Bury.

     Hogier înghiţise din paharul său, praful misterios al lui Nancy.

     Apoi, cum acel praf, înainte de a sluji ca narcotic, trebuia să aibă efecte bizare, tânărul om căzu întâi la genunchii reginei, apoi adormi.

     Nancy privise mult prin cheia uşii şi Raoul, aplecat pe umărul ei, o încărca de sărutările vârstei de douăzeci ani, iar Nancy, fiind mult ocupată de ceea ce se petrecea în sala de mâncare, nu-i da nici o atenţie.

     Deodată, regina o chemă şi ea se grăbi să răspundă chemării.

     Regina se convinsese deja ca Hogier era încântător…

     Şi Nancy îşi zicea în sine: „Fraga trebuie să fi fost coaptă.”

     Apoi urmă un moment de tăcere între Margareta şi Nancy; aceasta din urmă plecă ochii, părând a se bucura de încurcătura reginei.

     — Ah! dacă ai şti…

     — Ştiu.

     — Ce ştii? murmură regina cu un gest de surprindere.

     — Tot, răspunse Nancy cu răceală.

     — Ştii tu că regele călătoreşte?

     — Da… ştiu.

     — Şi că… acea femeie?

     — Da. Este Sarah.

     — Dar… cum ştii?

     — Am ascultat la uşă, răspunse ea râzând.

     — Nancy! Nancy! murmură regina, o să te izgonesc într-o zi!

     — Aşa! murmura Nancy. Majestatea Voastră glumeşte şi apoi crede că are nevoie de mine şi că, pe lângă aceasta… sunt şi discretă.

     — Ah! adevărat?

     Apoi Nancy ieşi şi, găsind pe Raoul în dosul uşii, îi zise:

     — Micuţul meu, nu te gândeşti că e târziu?

     — Poftim? făcu Raoul.

     — Dacă ai merge să te culci, nu ai face rău.

     — Deja?

     — Da, răspunse Nancy cu un surâs şiret.

     Raoul înţelese pe jumătate cuvintele şi dispăru la etajul întâi, iar Nancy, întorcându-se către regină, îi zise:

     — Acum putem vorbi.

     — Raoul nu mai este acolo?

     — Nu, Doamnă.

     Margareta privi pe tânărul Hogier cu o emoţie visătoare… apoi, în cele din urmă, reluă:

     — Da. Regele de Navarra călătoreşte cu Sarah; el o conduce în Gasconia.

     — Admiţi dar, Doamnă, că în curând îşi va lua pedeapsa?

     — Oh! făcu Margareta cu indignare.

     — Şi că acea lege romană ce se numeşte pedeapsa talionului1, nu-şi va găsi niciodată o aplicaţie mai justă? termină camerista.

     — Taci! taci! strigă Margareta.

     Apoi, după puţină tăcere, se ridică şi, cu ochii scânteietori, strigă:

     — Nu. Nu voiesc ca acest tânăr să-i servească de instrument, nu voiesc ca el să găsească cai.

     — Oh! nimic mai lesne.

     — Crezi?

     — Cum nu? murmură Nancy, tot ce voieşte Majestatea Voastră, se va face.

     — Nancy! Nancy! zise Margareta, tu eşti un demon.

     — Ah! Doamnă, cine voieşte fineţe caută mijloacele.

     Nancy mersese prea departe, aşa că Margareta, neînţelegând-o, arătându-l pe Hogier care dormea, o întrebă:

     — Cât timp crezi tu că o să doarmă astfel?

     — Fii liniştită. Doamnă. Va dormi mult.

     — Cam câte ore?

     — Douăsprezece sau cincisprezece.

     — Atunci nu-l putem lăsa aici, trebuie se chemăm valeţii ca să-l transporte în camera sa.

     Nancy surâse cu fineţe.

     — Majestatea Voastră uită, zise ea, că valeţii castelului sunt ocupaţi cu beţivul de intendent care bea necontenit.

     — Ai dreptate; să-l lăsăm aici.

     — Oh! aceasta ar fi neomenos.

     — Ei bine! dar noi nu-l putem duce.

     — Ne va ajuta Raoul, murmură Nancy.

     Apoi, temându-se ca regina să nu se mai împotrivească, alergă la uşă şi chemă pe Raoul.

     Raoul nu intrase încă în camera sa şi, auzind-o pe Nancy chemându-l, alergă îndată.

     — Ascultă, îi zise Nancy văzându-l intrând, trebuie să-l iei pe domnul Hogier pe umerii tăi.

     — Trebuie să îl arunc în puţ? întrebă el.

     Un ţipăt de spaimă ieşi atunci din pieptul Margaretei şi Raoul începu să râdă, iar Nancy îşi zise în sinea sa: „Bun! ea îl iubeşte.”

     Apoi îi zise lui Raoul:

     — Trebuie să-l duci în camera sa. Şi să-l laşi să doarmă cât de mult. Îţi vom ajuta şi noi, amicul meu.

     — Nu. Nu este nevoie. Priviţi!

     Zicând el astfel, luă pe Hogier pe umărul său şi plecă.

     — Eşti foarte puternic, ca un Hercule, îi zise Margareta.

     Hogier însă nu se deşteptă.

     Atunci, regina şi Nancy luară câte un candelabru şi îi luminară drumul lui Raoul, care urca cu sarcina pe scară.

     Apoi, ajungând în camera destinată lui Hogier, îl puse pe pat şi Raoul voi să se retragă, dar regina, cu un gest, îl opri şi totdeodată îi zise:

     — Caută în buzunarele lui şi dă-mi ce găseşti.

     Raoul se supuse şi trase nişte pergamente pe care le întinse Margaretei.

     — Ai fost în Navarra? întrebă regina pe Raoul.

     — Da, Doamnă.

     — Atunci dar, cunoşti limba béarneză?

     — Oh! Nu.

     — Cum? nu înţelegi nimic?

     — Nici un cuvânt, Doamnă.

     Margareta îşi muşcă buzele.

     — Cu toate acestea, zise ea, aş fi vroit să ştiu ce conţin aceste pergamente.

     — Şi eu la fel, murmură Nancy, care avea doza sa de curiozitate.

     Margareta, cu toate acestea, luă pergamentele pentru a le descifra ea însăşi. Însă, deşi scrierea béarneză nu diferă de celelalte scrieri, totuşi, nu putu descifra mai mult decât nişte nume ca Maltravers şi Terregude.

     — Maltravers, trebuie să fie locul unde Hogier s-a dus astă-noapte.

     — Şi Terregude, murmură Raoul, cred că desemnează un castel şi pe castelan.

     — Eu cred, adăugă Nancy, că este releul de dincolo de Blois, unde pare că regele de Navarra vroieşte să ia cai odihniţi pentru frumoasa argintăreasă.

     — Numai să găsească! strigă Margareta cu furie.

     — Eh! făcu Nancy.

     — De ce te îndoieşti, murmură regina? Mi se pare că Hogier nu se va putea duce la sir de Terregude.

     — Dar dacă se va trezi mâine seară?

     — Tot va fi prea târziu, dacă regele este grăbit.

     Totdeodată însă, Nancy îşi bătu fruntea.

     — Ah! îmi vine o idee! strigă ea.

     — Care?

     — După Terregude, ce nume mai urmează în aceasta listă, Doamnă?

     Margareta mai descifră:

     — Saussay, Vernouillet.

     — Şi pe urmă?

     — Altonay. Acesta trebuie să fie la Angers, adăugă Margareta.

     — Foarte bine.

     — Ei bine! acum ideea ta?

     — Doamnă, răspunse Nancy, când cineva a luat praful meu, poate să doarmă în toate poziţiile fără să se trezească. Poate să doarmă în picioare ca şi culcat, afară ca şi în casă, la lumina soarelui ca şi la umbră.

     — Ce vrei să zici? Nu te înţeleg, întrebă Margareta.

     — Voiesc să zic, că domnul Hogier ar putea ca în loc să doarmă cincisprezece ore pe pat, să doarmă tot atât de bine şi aiurea.

     — Şi unde anume ar putea dormi?

     — În litieră.

     Ochii Margaretei începură să strălucească şi, cu o voce emoţionată, zise:

     — Ah! adevărat! o idee: am putea să-l facem să călătorească treizeci de leghe dormind astfel.

     — Este destul să-l transportăm la Angers, adăugă Raoul.

     — În litieră, nu este aşa? întrebă regina.

     — Fără îndoială, spuse Nancy. Dar aş voi să ne oprim puţin mai înainte, într-un sat, spre exemplu.

     — Pentru ce, micuţa mea?

     — Acesta este secretul meu… răspunse Nancy surâzând.

     Apoi surâsul, schimbându-se în râs cu hohot, adăugă:

     — Însoţitorii noştri trebuiesc să fie odihniţi şi, deşi ar trebui să doarmă, îi vom trezi.

     — Dar vei fi voind să plecăm îndată?

     — Da, Doamnă.

     — Dar eu sunt ostenită…

     — Majestatea Voastră va dormi în litieră.

     — Şi tu?

     — Oh! eu mă voi urca pe calul sărmanului Hogier.

     — Drace! drace! mormăi Raoul, eu credeam că dorm aici.

     Ideea lui Nancy o bucură pe Margareta, care, pentru răzbunare, voia să împiedice drumul bărbatului ei, şi aceasta zise:

     — Să plecăm!

     Raoul atunci, mângâiat de privirea lui Nancy, merse să trezească pe însoţitori, apoi, după cinci minute, reîntorcându-se, strigă:

     — Ah! drace! toţi cei de-aici au luat poate narcotic, fiindcă de-abia am reuşit să-i trezesc pe însoţitori.

     — Dar pe intendent?

     — Oh! el sforăie de se cutremură casa. Castelul acesta îmi pare că este palatul somnului.

     — Şi servitoarele unde dorm?

     — Ele dorm în turnul de sus.

     — Toate bune, murmură regina; dar, cum vom ieşi?

     — Oh! nimic mai lesne. Mă însărcinez eu să deschid porţile şi să aplec podul.

     — Atunci dar, să plecăm! termină Margareta.

     Cincisprezece ore după aceasta, întocmai după cum zisese Nancy, Hogier de Lévis se trezi din somnul său letargic.

     Pe lângă celelalte puteri ce avea praful narcotic, avea şi pe aceea de a tâmpi ideile şi memoria, deci eroul nostru, deşteptându-se, crezu că se găsea în castelul său de pe malurile râului Ariége. Apoi, privirea sa uimită, întâlnind o cameră mare iluminată cu o singură lampă pusă pe o masă, şi văzându-se şi îmbrăcat, întins pe pat, se întrebă pe sineşi: „Unde dracu sunt eu?”

     Memoria lui era atât de zdruncinată, încât nici nu-şi reamintea că fusese vreodată la Paris.

     „Ce visuri urâte avui de ieri-seară!” murmură el.

     Apoi se uită la o pendulă şi pendula, arătând zece ore, el adăugă:

     — Eu de obicei, nu mă culc înainte de douăsprezece ore. Şi cu toate acestea, acum sunt zece ore… şi mie îmi pare că dorm de mult… Ciudat lucru…

     După aceasta mai stătu puţin, apoi bătu pe o masă cu pumnul şi strigă:

     — Hei! Nu este nimeni aici?

     La strigătul lui, o uşă se deschise şi, întorcând capul, văzu o femeie ce înainta pe vârful picioarelor.

     Era Nancy şi el, privind-o, o vagă reamintire îi ilumină creierii tulburaţi.

     — Te cunosc, îi zise el.

     — Bună seara, domnule Hogier, îi răspunse Nancy aşezându-se la capul lui.

     — Ah! mă cunoşti şi dumneata?

     — Cum nu?

     — Dar… dumneata… cine… eşti?

     — Sunt nepoata doamnei de Château-Landon.

     — Îmi pare… că… o cunosc.

     — Aşa cred şi eu, murmură Nancy surâzând.

     Apoi, cum el o privea cu un aer prostit, Nancy îi zise:

     — Cred chiar că aseară erai la genunchii ei.

     Aceste cuvinte, făcând o rază de lumină în creierii lui, zise:

     — Ah! Mi-aduc aminte.

     — Foarte bine, pe legea mea.

     — Da! da! îmi aduc aminte.

     — Erai la genunchii ei… şi pretindeai că o iubeşti…

     — Oh! da, o iubesc… repetă el.

     — Adevărat?

     Hogier îşi puse mâna pe inimă.

     Apoi, o frică cuprinzându-l, strigă:

     — Dar ea unde este? Dumnezeul meu, nu cumva o fi plecat! Cu toate acestea, nu se poate… Deoarece… dumneata eşti aici.

     — Doarme, răspunse Nancy.

     — Dar şi eu am dormit, murmură el punându-şi mâna pe frunte.

     — Şi încă mult, domnule Hogier.

     — Ah! ştiu unde suntem… Oh! îmi reamintesc tot.

     — Adevărat? întrebă Nancy, ştii unde suntem?

     — Cum nu? La castelul de Bury.

     — Aşa.

     — Dar pendula aceea a stat?

     — Oh! nu, domnule Hogier, din contra, merge foarte bine.

     — Cum! sunt acum zece ore de dimineaţă?

     — Nu, sunt zece ore de seară.

     — Cerule! am dormit eu toată ziua?

     — Da, domnule.

     Memoria, revenindu-i lui Hogier, îşi simţi părul zburlindu-i-se. Şi, reamintindu-şi de misiunea sa, strigă:

     — Dar, este cu neputinţă! eu nu dorm niciodată aşa mult.

     — Cred, zise Nancy râzând, dar de astă dată ai ieşit din obicei, domnule Hogier, şi ai avut somnul atât de greu, încât am făcut treizeci de leghe fără să te trezeşti.

     Hogier scoase un ţipăt.

     — Treizeci de leghe?! strigă el.

     — Da, domnule, treizeci de leghe.

     — Cum! Nu suntem la Bury?

     — Nu.

     — Atunci dar, Cristoase! unde suntem?

     — La Saint-Mathurin, un sat departe la trei leghe de Angers.

     Hogier scoase un al doilea ţipăt:

     — Aşadar, zise el, dumneavoastră m-aţi răpit din Bury pe când eu dormeam?

     — Da.

     — Şi m-aţi transportat?

     — Da.

     — Dar, pentru ce? strigă ridicându-se şi cu ochii scânteind de furie.

     — Oh! Oh! se gândi Nancy, domnişorul vrea să se înfurie.

     Apoi se apropie de uşă şi, bătând de două ori la intervale regulate, zise:

     — Pe legea mea! domnule Hogier, mătuşa mea vă va desluşi mai bine.

     Îndată, uşa la care bătuse Nancy se deschise şi Margareta apăru.

     Atunci Hogier, simţind că inima îi bătea cu furie, alergă cu braţele deschise către femeia a cărei frumuseţe făcuse atâta impresie în sufletul său.

     — Bună seara, domnule Hogier, îi zise Margareta cu divinul ei surâs.

     — Ah! doamnă, murmură Hogier, domnişoara aceasta îşi râde de mine, spune-mi dumneata adevărul…

     — Ea? întrebă Margareta, arătând spre Nancy.

     — Dar, doamnă, şi-a râs de mine, zicând că nu mai suntem la Bury.

     — Nu, domnule, nu a râs. A spus adevărul.

     — Atunci dar, Cerule! unde suntem? strigă el cu disperare.

     — Ţi-am spus eu, repetă Nancy, la Saint-Mathurin, lângă Angers.

     — Aşa este, făcu Margareta printr-un semn din cap.

     — Dacă este aşa, zise atunci Hogier cu răceală, nu-mi mai rămâne a face altceva, decât a-mi străpunge corpul cu spada mea, fiindcă sunt un om cu onoarea pierdută.

     Apoi el, plin de disperare, alergă la spada sa pe care ele o puseseră pe o masă în timpul somnului său.

     Capitolul II.

     Margareta însă şi Nancy se repeziră în acelaşi timp, şi luară sabia din mâna lui, şi totdeodată Margareta îi zise:

     — Nefericitule!

     — Ce vrei să faci, domnule? făcu Nancy cu vocea ei puţin ironică.

     Dar disperarea îl cuprinsese pe Hogier şi, voind să-şi tragă spada cu forţa, zise:

     — Voiţi să ştiţi pentru ce voiesc să mă omor?

     — Da, răspunse Margareta cu hotărâre.

     — Ei bine! voiesc să mă omor fiindcă m-ai dezonorat.

     — Eu? făcu Margareta.

     — Da, doamnă, dumneata.

     — Ei bine! Îţi promit să te omor eu însămi, dacă îmi vei proba că te-am dezonorat eu.

     — Oh! zise Hogier cu amărăciune. Nimic mai lesne.

     — Să vedem!

     Dar Margareta, ţinând lama spadei în mână, cu riscul de a se răni rău, îi zise:

     — Înainte, lasă această armă.

     — Nu, fiindcă nu mai sunt demn de viaţă.

     — Ei bine! zise Margareta, când îmi vei proba, ţi-o voi da-o eu.

     În ochii Margaretei strălucea atâta francheţe, încât Hogier lăsă spada şi Nancy o luă îndată, iar regina de Navarra îi zise:

     — Lasă-ne singuri.

     — Hm! bombăni Nancy în sinea sa, asta începe a deveni serios… Doamna Margareta trebuie să-i facă mari concesiuni pentru ca acest tânăr să nu-şi ia viaţa.

     În timpul când Nancy ieşi făcându-şi aceste reflecţii, Margareta luă un aer de autoritate şi, aşezându-se pe un scaun, îi zise lui Hogier.

     — Ei bine! domnule, dacă onoarea îţi comandă sacrificiul vieţii, eu nu mă opun.

     Apoi, cum Hogier sta în picioare în faţa ei, ea adăugă:

     — Te ascult… domnule.

     — Doamnă, răspunse el cu hotărâre, sunt gentilom şi béarnez.

     — Ştiu.

     — Sunt în serviciul regelui de Navarra.

     — Mi-ai spus ieri.

     — Şi eu l-am trădat.

     — Aşa! făcu Margareta.

     — Ei bine, doamnă, continuă el, regele m-a trimis înaintea lui ca să-i pregătesc cai de schimb.

     — Ştiu asta, zise Margareta.

     — Însă cum şi pentru ce am adormit în castelul de Bury… nu ştiu! Dar că m-aţi pus în litiera dumneavoastră adormit… aceasta am aflat-o acum…

     — Într-adevăr, murmură Margareta, luându-şi un aer nevinovat. Cu nici un chip nu te-am putut deştepta.

     — Şi m-aţi transportat treizeci leghe, nu este aşa?

     — Aproape.

     — Cu aceasta, aţi făcut, doamnă, să pierd cincisprezece ore de o parte şi zece de cealaltă.

     — Cum aceasta?

     — Pentru că nu am pregătit caii.

     — A! adevărat, răspunse Margareta, tot cu nepăsare.

     — Deci, doamnă, termină Hogier cu convingere, regele este deja trecut.

     — Aşa crezi?

     — Sigur că a trecut şi nu a găsit caii.

     — Aşa!

     — Nu, Doamnă, strigă el cu disperare, regele mă va crede un trădător! Şi, ca trădător, nu pot trăi; deci, trebuie să mor, fără îndoială!

     Eroul nostru pronunţă aceste cuvinte cu atâta cavalerism şi simplitate, încât Margareta, entuziasmându-se, îi zise:

     — Oh! aceasta nu se va putea face!

     — Şi, pentru ce? murmură el cu amărăciune.

     — Pentru că… eu nu… voiesc! zise ea, învăluindu-l cu o privire magnetică sub care se simţi tremurând.

     — Dumneata… nu… vrei? îngăimă el.

     — Nu.

     — Şi cu ce drept?

     — Cu dreptul, fiindcă… şi… eu… te… iubesc!

     — Oh! murmură el, îmi pare că cerul mă striveşte!

     — Eşti nebun! murmură Margareta.

     — Nu, doamnă. Nu sunt nebun, spuse el cu tristeţe, ci sunt disperat că trebuiesc să mor tocmai în momentul când cerul se deschide pentru mine.

     Margaretei îi fu teamă, fiindcă citi în ochii lui hotărârea de moarte.

     — Dă-mi spada, doamnă, adăugă Hogier. Şi lasă-mă!

     — Nu încă, murmură Margareta.

     Şi cum el o privi la rândul său cu mirare, ea adăugă:

     — Acum, domnule, să mă asculţi şi pe mine. Dacă dumneata te vei omorî, eu voi fi cauza, fără voia mea; fără voia mea zic, fiindcă te iubesc.

     — Ah! doamnă, strigă Hogier. Taci! taci! fiindcă vocea şi privirea dumitale ar seduce chiar şi pe un înger, cu atât mai mult pe mine, care vai! nu sunt decât un om.

     Margareta, cu o rază de speranţă, reluă:

     — Aşadar, domnule, dacă te vei omorî, eu voi fi cauza morţii dumitale.

     — Ce-mi pasă?

     — Eu care, cu un singur cuvânt, aş putea să te silesc să trăieşti.

     Aceste cuvinte îl făcură pe Hogier să rămână uimit, iar regina reluă:

     — Ascultă-mă, ascultă-mă bine, voiesc să fii judecătorul meu.

     — Vorbeşte, doamnă.

     — Presupune-ţi că aş fi regina de Navarra.

     — Dumneata?!

     Şi Hogier aruncă spre pretinsa doamnă de Château-Landon o privire pierdută.

     Margareta începu să surâdă.

     — Dar vai! dacă aş fi într-adevăr, nu aş călători cu un asemenea echipaj; cu toate acestea, admite.

     Hogier, care rămăsese uimit, răsuflând, murmură:

     — Ah! bine că este numai o supoziţie.

     — Dumnezeul meu! aşa este.

     — Şi dumneata cine eşti?

     — Eu sunt din Turaine, văduva lui sir de Château-Landon.

     — Atunci dar, întrebă Hogier, care înţelegea din ce în ce mai puţin, pentru ce această glumă?

     — Eu nu glumesc.

     — Voiesc să zic, de ce presupunerea aceasta?

     — Ah! asta este altceva. Dar, cu toate acestea, ascultă: presupunem că aş fi regina de Navarra şi că dumneata m-ai întâlni şi m-ai iubi.

     — Oh! murmură Hogier cu naivitate, aş dori să fie altfel.

     — Să admitem, răspunse Margareta surâzând, că dumneata m-ai iubi şi, cum pentru cea pe care o iubeşti nu ai nimic ascuns, îmi mărturiseşti că serveşti de alergător regelui de Navarra.

     — Bun!

     — Şi care călătorie, incognito, noaptea, întovărăşit de o femeie, favorita sa! ar fi cu un fel de precauţii.

     — Dar, doamnă…

     — Atunci dar. – să presupunem că aş fi într-adevăr iar regina de Navarra. – şi, aflând trădarea regelui, bărbatul meu, aş jura răzbunare. Spune-mi, nu aş fi oare în dreptul meu?

     — Oh! desigur!

     — Şi cum dumneata eşti tânăr, spiritual, amabil… şi pari a mă iubi… aş arunca ochii asupra dumitale. Şi aş face din dumneata un complice, ce ai zice?

     — Dar, doamnă…

     — Şi, în modul acesta, termină Margareta, a cărei voce deveni batjocoritoare, caii regelui nu vor fi gata şi frumoasa răpită ar…

     — Ah! strigă el, întrerupând cu bruscheţe pe Margareta, cred că devin nebun.

     Tânăra femeie înălţă din umeri, apoi luă mâna lui şi continuă:

     — Ei bine! între moartea ce ai merita-o, trădând pe regele dumitale şi amorul reginei dumitale, ce ai face?

     Hogier avu o senzaţie de ameţeală şi plecă capul.

     Margareta reluă:

     — Acum să presupunem şi altfel. Să presupunem că nu sunt regina de Navarra, ci sunt o damă de onoare… o confidentă a sa… în fine. O femeie care îi posedă amiciţia şi secretul… şi că regina, aflând proiectul regelui, m-a trimis înainte ca să te opresc şi să te captivez. Ei bine! ce ai face atunci?

     — Dacă este aşa, murmură Hogier cu tristeţe, ai reuşit.

     — Ah! înţelegi acum?

     — Înţeleg, fiindcă te iubesc cu sinceritate şi fiindcă voi muri atât de disperat ca şi un condamnat.

     — Sărmane amice! murmură regina.

     — Cu toate acestea, doamnă, oricât de arzător ar fi amorul meu, el tot nu mă va putea opri de a-mi face singur justiţia.

     — Acum, îndată?

     — Mai bine mai curând decât mai târziu, răspunse el cu un surâs trist.

     — Dar, dacă te iubesc?

     Hogier clătină din cap şi bombăni aproape neînţeles:

     — Amorul dumitale, doamnă, nu-mi redă onoarea.

     — Dar dacă te voi ruga să întârzii moartea. Ai face-o?

     — Ah! doamnă.

     — Numai cu câteva ore…

     Hogier simţi că-i revine ameţeala.

     — Dacă ţi-aş lua mâna… şi ţi-aş zice… te iubesc… şi dacă sunt iubită… lasă cel puţin pentru mâine… ce mi-ai răspunde?

     — Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! exclamă gasconul pierdut, dă-mi puterea să nu vieţuiesc fără onoare.

     — Dar dacă ţi-aş cere câteva ore protecţia dumitale, m-ai refuza oare?

     — Doamnă!

     — Însoţeşte-mă numai până la Angers, unde mă cheamă o afacere importantă.

     — Bine, doamnă. Până la Angers te voi întovărăşi. Dar acolo… mă vei libera.

     Margareta întâi scoase o exclamaţie de bucurie, apoi plecă capul.

     — Îmi juri că acolo îmi vei da libertatea? o întrebă Hogier.

     — Îţi jur, dacă la Angers nu voi reuşi a te convinge.

     — Oh! murmură el clătinând din cap, un om ca mine nu se convinge că poate trăi şi dezonorat.

     Dar Margareta, care obţinuse prima concesie şi care, pentru un moment îi era favorabilă, alergă la uşă şi chemă pe Nancy.

     Nancy apăru cu spada lui Hogier în mână.

     — Dă spada domnului, îi zise tânăra regină.

     — Ca să se omoare? întrebă camerista cu un ton de batjocură.

     — Nu, el mi-a promis să fie rezonabil.

     — Ah! atunci se schimbă lucrurile…

     — Numai până la Angers, răspunse Hogier cu disperare.

     Nancy privi pe Margareta:

     — Dar, mătuşică, o să petrecem noaptea aici?

     — Nu. O să mergem la Angers, unde putem ajunge într-o oră, dacă nu mă înşel.

     — Aproape, murmură Hogier.

     — Şi unde vom putea găsi un loc bun de repaus, termină ea.

     Surâsul ironic al lui Nancy aruncă pe Hogier într-o lume întreagă de bănuieli.

     Cine-l asigura pe dânsul că femeia pe care el o lua drept dama de Château-Landon, nu era într-adevăr regina de Navarra, aşa după cum ea se pretinsese un moment?

     Şi la această cugetare, Hogier privea pe Margareta şi îşi zicea că o frumuseţe asemenea nu putea aparţine decât unei regine.

     Dar, în acelaşi timp, tânărul om îşi zicea că o fiică a Franţei n-ar putea călători astfel şi, dacă era chiar aşa, n-ar fi un motiv ca Nancy să îi zică „mătuşă”.

     Pe când eroul nostru era în prada acestor cugetări, Raoul intră.

     — Bună seara, domnule Hogier, zise el la rândul său. Ai dormit bine?

     — Am dormit prea mult, domnule, răspunse cu tristeţe gasconul.

     Margareta puse un deget pe buze:

     — Sst! făcu ea.

     — Îmi pare, îşi zise Hogier, că ea nu voieşte ca nepotul ei să ştie că trebuie să mă omor.

     Regina îi zise lui Raoul:

     — Domnul Hogier consimte să ne însoţească la Angers.

     — Ah! ah!

     — Şi vom pleca îndată.

     — Caii sunt obosiţi, observă Raoul, ce privi pe Nancy cu convingere.

     — Crezi? făcu regina.

     — Şi era bine aici pentru a petrece noaptea, sfârşi Raoul.

     — Va fi mai bine la Angers.

     — Ah!

     Nancy se aplecă la urechea pajului şi murmură:

     — Ştii, domnule, că odată ajunşi la Angers, vom petrece timp mai mult şi vom avea timpul de a vorbi mai mult de amor.

     Raoul suspină şi plecă spre a pregăti caii.

     După un sfert de oră, regina şi Nancy se urcau în litieră.

     Raoul şi Hogier îşi potriveau caii pe lângă portieră.

     De la Saint-Mathurin până la Angers sunt trei leghe.

     Orologiul cârciumii arăta unsprezece ore seara când micul cortegiu porni.

     O oră de dimineaţă suna la castelul d'Angers când Margareta şi companionii ei se prezentară la porţile oraşului.

     Angers era un oraş de fortificaţie în care nu se intra uşor.

     Trebuia ca numele aceluia ce voia să intre în oraş să fie bine cunoscut de ofiţerul postului sau să cunoască cuvântul de trecere, sau să fie chemat de vreun personaj însemnat ca să poată străbate astfel noaptea, dar Doamna Margareta nu se nelinişti.

     Ea îl chemă pe Raoul.

     Raoul se aplecă la portiţă şi regina îi zise:

     — Să baţi în poartă eu mânerul spadei.

     — Bine, făcu Raoul.

     — Te vor întreba cine eşti şi de unde vii.

     — Ce voi răspunde?

     — Vin de la Paris, cu serviciul regelui.”

     — Bun! făcu Raoul; dar nu suntem siguri că astfel ne vor lăsa să intrăm.

     — Atunci vei ruga pe ofiţer să vină să-mi vorbească.

     Raoul se depărtă de litieră şi se apropie singur de poartă.

     El bătu de mai multe ori.

     — Cine eşti? de unde vii? întrebă o voce tunătoare şi amestecată de un accent german.

     — Vin de la Paris şi sunt în serviciul regelui.

     — Ştii cuvântul de trecere?

     — Nu.

     — Adunci bune-siara şi să fiţi cu sanatati.

     Şi soldatul cu accentul german închise portiţa.

     Dar Raoul furios, reîncepu să bată aşa de tare încât ofiţerul alergă spre a deschide portiţa. Ofiţerul era francez.

     — Oh! Oh! micul meu cocoşel, zise el, faci prea mult zgomot.

     — Astfel am ordinul, domnule, răspunse cu curtenie Raoul.

     — Şi cine?

     — O persoană ce se află aici, în acea litieră, şi care are dreptul de a vorbi tare.

     — Drace! zise ofiţerul cu neîncredere, şi acea persoană voieşte să intre în oraş?

     — Da.

     — Ştie cuvântul de trecere?

     — Domnule, replică Raoul cu mândrie, îmi pare că ţi-l va da pe dată, dacă vei binevoi a mă urma.

     — Aud?

     — Până la litieră, sfârşi Raoul.

     — Domnule, răspunse ofiţerul, spune-mi cuvântul de trecere şi poarta se va deschide, dacă nu… bună seara!

     — Aide! îşi zise Raoul, trebuie să întrebuinţez mijloacele cele puternice.

     Şi el zise ofiţerului:

     — Voieşti să faci o prinsoare, gentilomul meu?

     — Care?

     — Aşa că dacă ne vei lăsa să dormim afară, mâine la aceeaşi oră, vei fi întemniţat în vreun turn al castelului de Angers?

     Aceste cuvinte făcură pe ofiţer să tresară.

     — Vino să vezi, sfârşi Raoul, cu cine ai a face!

     — Să înainteze litiera, răspunse ofiţerul, ce dădu ordin să se deschidă una din porţi.

     Apoi ieşind, urmat de Raoul, merse spre întâmpinarea litierei.

     Ofiţerul zări un cap de femeie ce ieşea pe jumătate din portieră.

     Deodată, el tresări căci recunoscu acel cap, însoţind adesea pe ducele de Anjou la Luvru.

     — Regina de Navarra! strigă el.

     În aceeaşi clipă, un alt strigăt de mirare şi durere se auzi.

     Hogier nu se mai putea îndoi. – el iubea într-adevăr pe regina de Navarra.

     Strigătul ce îl scoase emoţionă mult pe tânăra regină.

     Ea întinse mâna tânărului om, care tremura cu totul, stăpânit de o puternică emoţie:

     — Da, îi zise ea încet, da, sunt regina de Navarra; ea te apără de a te omorî… ea te iubeşte!

     Hogier simţi că leşină pe şa.

     — Dumnezeul meu! murmură el, cred că nu voi avea nevoie de ajutorul spadei mele, îmi pare că voi muri.

     Capitolul III.

     Să revenim la Henric.

     Am lăsat micul echipaj ce răpea pe regina-mamă, Doamna Catherine de Médicis, în mijlocul unei păduri unde trebuia să găsească cai odihniţi.

     Acea pădure era vecină cu castelul lui Terregude, un gentilom hughenot în care Henric de Navarra credea că se putea încrede.

     Dar, după cum am văzut, Hogier, victimă a prafului narcotic al lui Nancy, nu prevenise nici pe sir de Terregude, nici pe ceilalţi gentilomi ce se aflau pe drumul de Angers.

     Cu toate acestea, galopul pe care Henric de Navarra şi însoţitorii săi îl auzeau de atâta timp, se apropia din ce în ce mai mult.

     Litiera escortată de Hector şi Lahire ajunsese pe tânărul rege şi pe Noë în mijlocul pădurii!

     — Stai! strigă Noë.

     — Unde sunt caii? întrebă Hector încet.

     — Nu sunt cai, răspunse Noë.

     — Trădare! murmură Lahire.

     — Nenorocire! repetă Hector.

     — Dar… ce e de făcut? întrebă Hector, ce-şi potrivi calul pe lângă acela al lui Noë.

     — Să aşteptăm! răspunse Noë.

     Regele făcu un semn.

     La acel semn, mica escortă se strânse pe lângă litieră, apoi Hector, care vorbise continuu Doamnei Catherine, se aplecă spre dânsa şi îi zise:

     — Nu trebuie să vă ascund, Doamnă, că vă aflaţi în mare pericol.

     — Eu? făcu ea tresărind.

     — Dacă noi suntem urmăriţi, continuă Hector, ne vom apăra.

     Regina simţi speranţele ei crescând.

     — Şi vom vinde scump viaţa noastră, Doamnă, adăugă tânărul om.

     — Acesta e dreptul dumitale, domnule…

     — Şi, în acest caz, este probabil că Majestatea Voastră nu va cădea vie în mâinile eliberatorilor săi.

     — Dar… domnule… se rugă regina.

     Hector nu răspunse şi se apropie de Noë şi de rege.

     Aceştia din urmă ţineau consiliu.

     — Sire, zicea încet Noë, dacă urechea nu mă înşeală, ei sunt cel puţin cincisprezece cavaleri.

     — Crezi?

     — Ascultă!

     — Patru contra cincisprezece, e puţin…

     — Aş! făcu Noë.

     Şi el avu un surâs cavaleresc.

     — Să presupunem, reluă Noë, că ne vom apăra o oră.

     — Bun!

     — Apoi tot trebuie să ne supunem.

     — Se vor supune, Noë amicul meu, răspunse cu mândrie regele.

     Dar Noë mişcă din cap.

     — Şi steaua noastră, continuă Noë, pe care o contemplam într-o seară, de la una din ferestrele Luvrului, acea stea ce părea a luci numai pentru dumneata, Sire, şi a-ţi promite un mare viitor…

     — Ei bine! răspunse Henric, dacă acea stea e a mea, ea nu mă va părăsi astăzi.

     Galopul deveni din ce în ce mai sonor şi distinct.

     Nu mai era nici o îndoială, oamenii ce păreau a urmări pe regele de Navarra erau numeroşi.

     — Sire, reluă Noë, un proverb zice: „Ajută-te. Cerul îţi va ajuta!”.

     — Îl ştiu, amicul meu.

     — Asta înseamnă că steaua nu-ţi va luci decât ajutându-te, Sire.

     — Şi ce voieşti să fac?

     Hector se apropiase de litieră.

     — Sire, zise el, calul dumitale şi aceia ai însoţitorilor mei sunt obosiţi, dar al meu e un cal din Béarn, şi mai poate alerga încă trei sau patru ore.

     — Ei bine?

     — Ia-l Sire, şi fugi! zise Noë.

     Dar Henric răspunse printr-un hohot de râs.

     — Aceşti oameni sunt nebuni! zise el.

     Apoi îşi trase spada.

     — Haide! amicii mei, zise el, în loc de a istorisi asemenea glume…

     Noë se aplecă la urechea lui Lahire:

     — Suntem pierduţi, murmură el.

     — Oh! oh! murmură Henric, caii noştri nu mai pot alerga, dar vor avea încă destulă putere pentru a combate. Haidem! copiii mei, împotriva lor.

     Şi tânărul rege, plin de ardoare, îşi îndreptă calul spre întâmpinarea inamicului.

     Noë era alături de rege.

     Hector şi Lahire se aflau la portierele litierei.

     Doamna Catherine, ce încă avea capişonul pe cap, înţelese bine că se petrecea ceva extraordinar, dar nu putea înţelege ce.

     Ea auzi deodată nişte strigăte şi acel galop ce părea a-i urmări de o oră, deveni atât de zgomotos, încât regina-mamă înţelese că o luptă trebuia să aibă loc.

     Într-adevăr, Henric şi Noë înaintaseră spre întâmpinarea acelui inamic misterios.

     Urmăritorii intraseră în livadă.

     Aceştia erau, se înţelege, René, ducele şi favoriţii ducesei.

     Cinci contra patru, partida ar fi fost mai egală.

     Dar René, ca un om prudent, strânsese la două leghe de acolo vreo zece soldaţi cu ofiţerii lor, ce mergeau la Angers pentru garnizoană.

     I se promisese fiecărui soldat câte doi pistoli, cincizeci ofiţerului şi cai de schimb pentru acei cai ce li s-ar întâmpla să le moară pe drum.

     Prin urmare, béarnezul şi cei trei gasconi nu mai aveau a face cu cinci, ci cu cincisprezece inamici.

     Henric îi numără cu privirea.

     Apoi strigă în limba béarneză:

     — Împotriva acestor mizerabili!

     Şi cei patru bravi se aruncă asupra acelor inamici numeroşi ce îi urmăriseră atâta timp.

     Dar ducele şi René, ca nişte generali dibaci, puseseră soldaţii înainte, păstrând pe Léo şi amicii săi ca rezervă.

     Deci soldaţii fură primul zid.

     Henri îşi deschise un pasaj în mijlocul lor cu măştile la ochi şi lovind în dreapta şi în stânga.

     Hector rămăsese lângă litieră, gata de a lovi cu pumnalul pe regina-mamă, dacă Henric şi însoţitorii lui erau învinşi.

     Lupta fu scurtă dar teribilă.

     Cinci soldaţi căzură, un glonţ omorî calul lui Noë. Noë se ridică repede ca fulgerul şi se găsi lângă rege.

     Dar, după cei cinci soldaţi căzuţi, veni rândul ducelui şi oamenilor săi.

     Henric recunoscu pe inamicul, pe rivalul său, pe acel văr de Guise care îl ura atât de mult.

     Şi alergă drept la dânsul, lovind în dreapta şi în stânga.

     — Ah! ah! rânji ducele, ce-l aştepta pe Henric, îmi pare că acesta e şeful bandei!

     O luptă se încinse între dânşii, o luptă îngrozitoare.

     După felul cum spadele lor se încrucişau, se putea înţelege că ele se mai întâlniseră şi că se cunoşteau.

     Noë se lupta pe jos şi avusese timpul să-şi ia pistoalele de la şa şi să le pună la brâu.

     Pe când ducele se lupta cu Henric, René, tot trădător, alerga în ajutorul prinţului loren şi se pregătea să lovească pe Henric pe la spate, dar Noë, cu o lovitură de pistol îi omorî calul.

     Apoi sări asupra lui René cu spada în mână:

     — Între noi doi! zise el.

     — Cunosc această voce! murmură Florentinul.

     — Nu o vei cunoaşte mult timp, strigă Noë cu furie.

     Şi el se aruncă asupra Florentinului.

     Dar René sări la o parte, spada alunecă în spaţiu, Noë se împiedică şi căzu.

     În acelaşi timp, doi soldaţi se aruncară asupra Noë. Şi unul dintre dânşii îl cuprinse cu braţele lui robuste, pe când celălalt îi apăsa un genunchi pe piept şi un pumnal pe gât.

     Dar René strigă:

     — Nu-l omorâţi! aceasta e sarcina călăului, legaţi-l…

     Pe când Henric se lupta cu ducele pe care îl rănise de trei ori, şi pe când Noë era făcut prizonier, Hector şi Lahire, şezând înaintea litierei, se apărau cu o energie sălbatică.

     Léo şi prietenii săi, urmaţi de restul soldaţilor, îi înconjurase strigându-le:

     — Predaţi-vă!

     Dar Hector şi Lahire se băteau cu furie.

     Din patru lovituri de pistol, ei culcară doi soldaţi şi pe ofiţer.

     Dar ce puteau face doi oameni obosiţi contra zece?

     Veni un timp când puterile le lipsiră.

     Spada lui Lahire se sfărâmă şi un soldat împlântă pumnalul în calul gasconului.

     Cal şi cavaler se rostogoliră pe pământ şi, pentru a doua oară, Henric, ce lovise pe duce pentru a patra oară, auzi vocea lui René strigând lui Léo şi însoţitorilor săi:

     — Nu-l omorâţi! Legaţi-l!

     Doi oameni luptau încă contra şapte: Henric ce silea pe duce a se trage necontenit înapoi; Hector care îşi făcuse din litieră o întăritură.

     În litieră doamna Catherine, înspăimântată, nu îndrăznea a face nici o mişcare, nici aceea de a-şi ridica capişonul.

     — Ah! Drace, strigă totdeodată Hector, cel puţin nu o vor avea vie!

     Şi el, întinzând mâna în litieră, lovi pe regină cu pumnalul.

     Un strigăt surd se auzi, o ploaie caldă inundă mâinile gasconului.

     — Am omorât-o! îşi zise el.

     Şi atunci, el nu mai cugetă să se apere, ci fugi, deschizându-şi o cale prin mijlocul inamicilor.

     Hector, la o depărtare de zece paşi, îl forţa pe duce să se retragă, dar nu izbutea să-l omoare.

     Hector dădu pinteni calului.

     Lucifer sări, răsturnă doi soldaţi ai căror cai erau omorâţi, spada lui Hector lovi în dreapta şi stânga, întâlni pieptul lui Léo d'Arnembourg şi dispăru mai cu totul.

     Prietenii lui Léo se înlăturară puţin pentru a susţine pe nenorocitul lor amic, ce se clătina pe şa.

     Hector era deja lângă rege.

     Ce se petrecu atunci?

     Este cu neputinţă de descris, dar aceşti doi oameni ce se bătuseră cu disperare şi nu avuseseră alt scop decât să moară victorios, schimbară o privire, se ghiciră, se înţeleseră.

     Şi deodată, Henric, al cărui cal slăbit, rănit, era gata să cadă, Henric sări cu uşurinţă jos, pe când Hector se pusese înaintea ducelui spre a înlocui pe regele său.

     Henric era sănătos şi scăpat, ducele era rănit.

     Henric era copilul munţilor, el avea uşurinţa unei căprioare; el ştia la nevoie să se lupte ca un tigru.

     Un cal al cărui cavaler fusese omorât rătăcea prin mijlocul acelei scene de carnagiu.

     Henric sări pe el, scoase un strigăt gutural, strigătul unui béarnez ce fuge după ce s-a împotrivit inamicului până la cel din urmă moment şi, apăsând pintenii, el se depărtă în galop.

     Deodată şi Hector, printr-o mişcare rapidă se depărtă de duce şi, după două secunde galopa alături cu prinţul béarnez ce îi zicea:

     — La Paris! la Paris! trebuie să scăpăm pe Noë şi Lahire de la eşafod.

     Capitolul IV.

     Pe când aceste evenimente se petreceau pe drumul de la Paris la Angers, Luvrul era în mare mişcare.

     După câteva ore de la răpirea Doamnei Catherine şi dispariţia Doamnei Margareta, Majestatea Sa, regele Carol al IX-lea, ce dormise foarte bine, lucru rar, se deşteptă foarte bine dispus.

     Pentru oamenii ce trăiau atunci la Luvru, buna dispoziţie a regelui Carol al IX-lea era aşa de puţin comună, ca o zi cu soare în timpul iernii.

     Domnul Pibrac fu, de asemenea, foarte vesel când pajul Gauthier, ce-şi petrecuse noaptea în camera regelui, îi zise:

     — Domnule căpitan de gărzi, regele s-a deşteptat surâzând şi cere să te vadă.

     Domnul Pibrac, auzind acele cuvinte, privi orologiul din anticameră. Acel orologiu nu arăta numai orele, dar şi zilele şi anii.

     Orologiul arăta în acel moment că se aflau la şaptesprezece august şi că erau şapte ore şi jumătate de dimineaţă

     — Iată o zi ce nu o voi uita! murmură domnul de Pibrac.

     Şi, cu un pas grăbit, intră în camera regală. Regele Carol al IX-lea se afla încă în pat, cu surâsul pe buze, astfel după cum anunţase pajul Gauthier.

     — Bună ziua, Pibrac, zise regele.

     — Bună ziua, Sire!

     — Ce timp?

     — Un timp foarte plăcut; soare frumos, Sire.

     — Putea-vom vâna?

     — Oh! desigur!

     — Şezi aici, Pibrac, amicul meu, zise regele arătând un scaun căpitanului său de gărzi…

     Pibrac se aşeză.

     — Ştii, zise regele, că am dormit astă-noapte ca cel din urmă dintre ţăranii mei, scumpul meu Pibrac?

     — Cu atât mai bine, Sire.

     — Şi am visat lucruri plăcute.

     — Ah! făcu Pibrac.

     — Oh! continuă regele, nişte vise cu neputinţă de îndeplinit, te asigur.

     — Adevărat, Sire?

     — Judecă singur: Am visat că Doamna Catherine, mama mea, începuse a-l urî pe René.

     — Într-adevăr, Sire, observă Pibrac, acest vis e cam…

     — Aşteaptă, Pibrac, amicul meu!

     — Ce mai e, Sire?

     — În visul meu, Doamna Catherine şi vărul meu, regele de Navarra, erau foarte legaţi în amiciţie.

     — Adevărat?

     — Ei se îmbrăţişau şi schimbau cuvinte de frăţenie.

     — Se vede bine că Majestatea Voastră a visat, zise Pibrac.

     — Şi Doamna Margareta, sora mea, se împăca cu celălalt văr al meu pe care-l ştii, Pibrac, amicul meu.

     — Ducele de Guise?

     — Întocmai.

     Domnul de Pibrac încruntă sprâncenele:

     — Pe legea mea! Sire, zise el. Cea din urmă parte a visului Majestăţii Voastre, mi se pare mai lesne de împlinit ca celelalte.

     — Aud! făcu regele.

     Şi el privi pe Pibrac cu atenţie.

     — Ah! Sire, zise căpitanul gărzilor, Doamna Catherine nu prea îl iubea pe ducele de Guise.

     — Adevărat!

     — Dar iubeşte şi mai puţin pe regele de Navarra.

     — Sunt de părerea ta, Pibrac.

     — Afară de aceasta, reluă prudentul căpitan de gărzi, Majestatea Voastră ştie tot atât de bine ca şi mine că Doamnei Catherine i-a plăcut întotdeauna discordia.

     Regele râse cu veselie.

     — Şi, continuă Pibrac încurajat, ea e în stare să se împace cu ducele de Guise, cu singurul scop de a nemulţumi pe regele de Navarra.

     — Crezi?

     — Ah! da.

     — Dar sora mea, Margot, ce amestec poate avea în toate acestea?

     — Regina de Navarra e tânără, Sire.

     — Ea are douăzeci de ani.

     — Ea e frumoasă…

     — Ah! sunt foarte sigur de asta…

     — Ea e poate geloasă…

     — Şi aceasta se poate!

     — Şi dacă regele de Navarra…

     — Bun, întrerupse Carol al IX-lea, înţeleg Pibrac, amicul meu.

     — Prin urmare, Doamna Catherine, continuă căpitanul gărzilor, e în stare să câştige din toate acestea.

     — În profitul ducelui?

     — Aşa cred.

     Regele coborî din pat şi strigă pajului Gauthier:

     — Îmbracă-mă!

     Pibrac se prefăcu a se retrage.

     — Nu, nu, zise regele, rămâi Pibrac.

     — Majestatea Voastră are nevoie de mine?

     — Voiesc să ştiu ce parte e adevărată din visul meu.

     — Cum aceasta, Sire?

     Regele surâse:

     — Margot nu-mi ascunde nimic, zise el.

     — Ah! făcu Pibrac cu un aer îndoielnic.

     — Şi dacă Doamna Catherine a făcut ceva în favoarea ducelui… Margot îmi va spune.

     — Poate, Sire.

     — Deci, du-te de o cheamă.

     Pibrac se înclină şi ieşi.

     El crezu că va găsi în anticamera Margaretei pe Nancy sau pe altcineva care să-i transmită voinţele reginei.

     Pibrac însă se înşelă.

     Anticamerele Doamnei Margareta erau pustii.

     Căpitanul gărzilor ajunse chiar până la uşa oratoriului tinerei regine de Navarra, fără a întâlni pe cineva.

     — Oh! oh! îşi zise el, ei s-au culcat târziu, îmi pare.

     Şi el bătu încet.

     O profundă tăcere domnea în interiorul oratoriului şi nimeni nu răspunse.

     Pibrac bătu mai tare şi nu obţinu nici un rezultat.

     — Regina de Navarra a ieşit, îşi zise el. Fără îndoială, ea trebuie să fie la Doamna Catherine… dacă n-o fi în cabinetul regelui, bărbatului ei.

     El trecu din nou anticamerele şi merse să bată la uşa regelui de Navarra. Aceeaşi tăcere.

     — Iată! îşi zise el, ceva ciudat!

     Şi, zicând acestea, se îndreptă spre apartamentele Doamnei Catherine.

     Acolo, o nouă surpriză îl aştepta pe căpitanul gărzilor. Ca şi anticamera tinerei regine, aceea a reginei-mamă era goală.

     — Pe credinţa mea! cu atât mai rău! îşi zise Pibrac, şi bătu.

     Nimeni nu răspunse; dar, cam în acelaşi timp, nişte paşi se auziră şi un paj sosi printr-o uşă opusă.

     Acel paj ce se numea Robert, era de puţin timp în serviciul reginei-mame. El salută pe Pibrac.

     — Bună ziua, pajule, îi zise căpitanul gărzilor.

     — Bună ziua, domnule de Pibrac.

     — Ştii dacă regina e trează?

     Pajul răspunse cu un aer misterios.

     — Nu cred, zise el.

     — Oh! oh!

     — Am bătut în van… de mai multe ori chiar şi…

     — Dar ai intrat?

     — Da, domnule, zise el.

     — Regina doarme?

     — Cred că da, bâigui copilul.

     — Şi Doamna Margareta nu e la dânsa?

     — Nu.

     Domnul de Pibrac îşi închipui că pajul minţea şi îi zise cu severitate:

     — Te previn, tânărul meu amic, că vin din partea regelui.

     Aceste cuvinte tulburară pe paj ce se roşi.

     — Haide! micuţul meu, adăugă Pibrac, spune-mi adevărul, dacă voieşti să-ţi păstrezi urechile.

     Pajului i se făcu frică:

     — Regina mamă nu s-a mai reîntors, zise el.

     — Cum! ea nu s-a mai reîntors?

     — Nu.

     — De când?

     — De aseară.

     — Oh! oh! făcu Pibrac uimit.

     — Este adevărat, domnule.

     — Şi unde s-a dus?

     — Nu ştiu.

     — Când a ieşit?

     — Spre zece ore seara.

     — Şi nu s-a mai reîntors de atunci?

     — Nu, domnule.

     — Ştii unde s-a dus?

     — Nu, ştiu.

     — Ah! murmură Pibrac, aceasta e neobişnuit!

     Şi el se depărtă visător.

     Cu toate acestea, mai înainte de a transmite cele aflate regelui, el găsi de cuviinţă de a vedea dacă Doamna Margareta nu era în apartamentele ei.

     Pibrac, prudentul gascon, îşi zise:

     — Dacă găsesc pe Doamna Margareta, afacerile reginei-mame nefiind ale mele, nu am trebuinţă de a spune regelui cele auzite.

     De astă dată, căpitanul întâlni în coridor pe o cameristă.

     Nu era Nancy, căci Nancy era foarte departe la acea oră, dar era Ponette, o fată frumoasă ce înlocuia câteodată pe favorita reginei de Navarra.

     — Micuţa mea, îi zise domnul de Pibrac, mi-ai putea spune unde pot găsi pe regina Margareta?

     — Vai! nu, domnule.

     — Ai fost cu toate acestea la dânsa, astăzi de dimineaţă.

     — N-am văzut-o.

     — Pentru ce?

     — Am bătut la toate uşile…

     — Şi nu ţi s-au deschis?

     — Nu.

     — Drace, murmură Pibrac, iată o complicare şi mai stranie.

     — Dar cel puţin ai văzut pe Nancy?

     — Nu, domnule, şi mai mult încă, m-am uitat pe cheia uşii şi am constatat că patul era neatins.

     — Drace! drace! repetă Pibrac, dar pe regele de Navarra?

     — Nu, nici pe Majestatea Sa. Am intrat în cabinetul său, dar cabinetul era gol.

     Pibrac atunci, luă cu galanterie pe cameristă de bărbie şi apoi se întoarse la Majestatea Sa.

     — Mă prind, zise regele văzându-l intrând, că sora mea Margot nu s-a sculat încă.

     — Se poate, Sire.

     — Cum! nu eşti sigur? strigă regele.

     — Sire, eu nu pot să văd prin ziduri şi Majestatea Voastră nu mi-a comandat să sparg uşa.

     — Ce voieşti să zici?

     — Voiesc să zic, Sire, că regina de Navarra nu este în apartamentul său.

     — Haida-de!

     — Şi dacă este, nu poate să se lase a fi văzută.

     — Nu se poate, murmură regele, trebuie să fie la Doamna Catherine.

     — Dar nici regina-mamă nu este în apartamentul său, Sire.

     De astă dată, regele rămase ca trăsnit.

     — Se pare chiar, adăugă Pibrac, că Majestatea Sa a ieşit din Luvru şi că nu s-a mai întors.

     — Ah! aceasta nu se poate!

     — Se poate, Sire, un paj mi-a spus.

     — Cum se numeşte acel paj?

     — Robert.

     Pajul Gauthier, care tocmai termina toaleta regelui, cuteză a lua cuvântul:

     — Regina-mamă, zise el, iese din Luvru aproape în toate serile.

     — Ce vorbeşti micuţule? murmură regele.

     — Spun adevărul, Sire.

     — Şi unde merge?

     — Nu ştiu!

     — Atunci dar, micuţule, visezi.

     — Oh! nu, Sire, merge adesea chiar îmbrăcată în cavaler.

     — Ah! exclamă Carol al IX-lea, încruntând sprânceana.

     — De obicei se îndreaptă spre piaţa Saint-Germain şi, într-o seară, am văzut-o intrând în strada des Prętres. Dar nu am cutezat s-o urmăresc.

     Carol al IX-lea deveni visător.

     Apoi deodată zise:

     — Admiţi acum, iubite Pibrac, că meseria de rege este o urâtă meserie? Se petrec în Luvru atâtea lucruri fără ca eu să ştiu; cu toate acestea, cu orice preţ trebuie să le aflu.

     Aici regele tăcu un moment, apoi, deodată, luându-şi pălăria, bastonul şi spada, zise cu furie lui Pibrac să îl urmeze, şi astfel, amândoi merseră drept la apartamentul Doamnei Catherine.

     Pajul Robert, care rămăsese în anticameră, văzând pe rege, spuse ceea ce spusese şi domnului de Pibrac şi regele atunci înfuriat, îi zise:

     — Du-te de-mi cheamă un oştean din gărzi, pe cel mai mare şi mai puternic ce vei putea găsi.

     Pajul alergă să execute ordinile regelui, iar regele, rămânând cu Pibrac, îi zise:

     — Dacă Doamna Catherine a ieşit din Luvru de aseară şi nu s-a mai întors, şi dacă sora mea Margot nu va fi la dânsa, atunci în mod sigur sunt împreună.

     În fine, pajul reveni cu un oştean gigantic şi regele, văzându-l, îi arătă uşa şi îi zise:

     — Pune umărul şi sparge-o.

     Oşteanul se supuse şi îndată uşa zbură.

     — Este bine să fii rege, murmură Pibrac surâzând, mai cu seamă că poate intra astfel pe la oameni.

     Oşteanul atunci voi să se retragă în anticameră.

     Regele, urmat de Pibrac, intră în oratoriul şi camera de culcat a Doamnei Catherine şi, după ce căută şi nu găsi nici un semn care să-l poată pune pe urma Doamnei Catherine, zise lui Pibrac:

     — Să vedem, poate că vom fi mai fericiţi la Margot.

     Apoi, urmaţi de oştean, se duseră la uşa apartamentului Doamnei Margareta şi oşteanul, spărgând şi pe aceasta ca şi pe cea dintâi, regele intră în oratoriu.

     Dar, pe când regele voia să intre în camera de culcare, ochiul pătrunzător al căpitanului de gărzi zări cele trei scrisori lăsate de Doamna Margareta, şi, ca un om inspirat, după ce citi în grabă cele trei adrese: „Doamnei Catherine” – „Majestăţii Sale regelui” – „Regelui de Navarra”, dominat de un presentiment ciudat, ascunse pe cea din urmă cu iuţeala unui iluzionist.

     Apoi chemă pe rege şi, arătându-i numai pe celelalte două, îi zise:

     — Vezi, Sire!

     — Oh! oh! făcu regele. Să citim!

     Apoi, rupând pecetea celei pe care regina de Navarra o adresa lui, citi tare: „Sire, Majestatea Voastră ştie ce respingere am de lucrurile politice. Deci sper că ea nu va vedea în lipsa mea, decât un capriciu de femeie, şi nimic mai mult.

     Din consimţimântul regelui, bărbatul meu, mă duc să fac o mică călătorie de câteva săptămâni.

     Majestatea Voastră însă, care întotdeauna m-a asigurat de amiciţia sa, cred că va continua tot astfel şi în lipsa mea, şi o va întinde şi asupra regelui de Navarra, care are o mulţime de inamici la curtea dumitale, şi aceasta poate, fiindcă este cel mai fidel supus al Majestăţii Voastre…”

     — Drace! strigă regele, iată o călduroasă recomandare! Să vedem ceea ce-i zice şi Doamnei Catherine.

     Apoi el, ca un rege căruia tot îi este permis, rupse pecetea scrisorii care nu era adresată lui.

     Capitolul V.

     Dar, pe când el rupea pecetea scrisorii ce Doamna Margareta o scrisese reginei-mame, îşi făcu următoarea reflecţie:

     — Dacă Margot scrie reginei-mame, este clar că n-au ieşit împreună din Luvru. Unde dar poate fi Doamna Catherine?

     Apoi regele citi: „Doamnă, La acest bilet alătur un mesaj pe care îl vei face să parvină, nu mă îndoiesc, Monseniorului ducele de Guise, cu care ai reînnoit amiciţia, după ce ai voit a-l ucide într-un colţ al Luvrului.

     Cu toate acestea, îţi spun Doamnă şi mama mea, când vei primi biletul meu, eu voi fi poate foarte departe de Paris şi de Luvru; şi aceasta fiindcă, văzând că regele de Navarra şi eu nu suntem de acord asupra felului în care voim să guvernăm poporul nostru din Gasconia, m-am hotărât să fac o călătorie pentru câteva zile, şi aceasta pentru a mă instrui în lucrurile politice şi pentru a studia obiceiurile diferitelor ţări.

     „Te rog dar, Doamnă şi mama mea de a primi al meu adio, iar eu rog cerul să continue a te proteja.

     Margareta.”

     Regele atunci citi şi reciti cu totul confuz.

     Apoi găsi în plic şi biletul pe care Doamna Margareta îl scria ducelui de Guise. Înainte de a-l citi, privi pe Pibrac şi strigă cu furie:

     — Ah! bravo! ştii că eu nu sunt nimic în Luvru?

     Pibrac tresări.

     — Da. Eu nu mai sunt rege al Franţei, continuă regele întărâtat peste măsură, deoarece se petrec asemenea lucruri fără ca să fiu înştiinţat.

     „Iată că furtuna începe, se gândi Pibrac, şi cred că am făcut bine de am suprimat scrisoarea regelui de Navarra, fiindcă ea trebuie să conţină cu totul alte lucruri!”

     Regele, atunci, rupse pecetea Margaretei şi citi următoarele: „Scumpul meu duce, Viaţa omului este un râu pe al cărui curent nu poţi pluti, dar malurile îi sunt câteodată atât de frumoase încât călătorul care le parcurge, îi păstrează o veşnică reamintire.

     Reamintirea însă, valorează mai mult ca speranţa.

     A dumitale în trecut, Margareta.”

     Furia lui Carol al IX-lea, de astă dată fu fără margini.

     — Cum! strigă el, ducele de Guise a venit la Paris?

     — Aşa se vede, murmură Pibrac.

     — Şi el a revăzut pe Margareta?

     — Scrisoarea reginei de Navarra lasă să se înţeleagă.

     — Drace! drace! murmură regele, vărul meu de Navarra trebuie să afle!

     — Sire, zise atunci Pibrac, am căutat pe regele de Navarra în tot Luvrul şi nu l-am găsit.

     — Dar, cu toate acestea, nu s-a dus cu Margareta.

     — Nici eu nu cred, Sire.

     — Şi apoi, dacă Margot s-a dus de o parte, regina-mamă s-a dus de cealaltă.

     — Aşa pare, Sire.

     — Şi zici, Pibrac amicul meu, că regele de Navarra nu este în Luvru?

     — Oh! de asta sunt sigur.

     — Atunci dar, trebuie să se afle unde este… Caută-l, voiesc să-l văd!

     Apoi regele părăsi pe Pibrac, căpitanul său de gardă, în coridor şi intră furios în apartamentul său.

     Domnul Pibrac însă, ameţit de tot ceea ce văzuse şi auzise, simţind necesitatea de a se linişti, merse de se închise în camera sa. Şi acolo, punându-se pe un fotoliu, începu a cugeta în modul următor:

     — Să vedem! îşi zicea el, să ne silim a descurca puţin toate acestea. Revederea reginei-mame cu ducele de Guise o ştiam, dar că erau bine împreună, mă îndoiam. Pe urmă, Doamna Catherine a ieşit aseară din Luvru şi aceasta, ca de obicei; dar nu s-a mai întors. Unde poate fi? Mă tem că Doamna Catherine plăteşte imaginaţia… şi ura ei… Doamna Margareta a văzut şi ea pe ducele de Guise. Dar, după modul în care-l concediază, pare sigur că nu-l mai iubeşte şi iubeşte tot pe regele de Navarra, bărbatul ei. Dar…”

     Acest „dar”, fusese atât de greu, încât domnul de Pibrac avu nevoie de odihnă.

     Apoi, după o mică pauză, reluă:

     — În fine, dacă Doamna Margareta iubeşte tot pe regele de Navarra, pentru ce a fugit ea din Luvru? Iată o enigmă ce nu o pot dezlega; dacă cel puţin scrisoarea ce am ascuns-o, nu-mi va ajuta…

     Atunci domnul de Pibrac, cu o mână tremurândă, trase scrisoarea reginei de Navarra adresată bărbatului ei.

     Cu toate acestea, necutezând a o despecetlui, o întoarse de mai multe ori în mâinile sale şi repetă necontenit:

     — Explicaţia enigmei misterioase este sigur aici, dar nu cutez să o despecetluiesc. Ce păcat că nu sunt regele de Navarra! căci aş şti tot…

     După cât vedem, domnul de Pibrac stătu mult la îndoială, dar, după o mai eroică reflecţie, îşi zise în fine în sinea sa:

     — Sunt, într-adevăr, în serviciul regelui Franţei, dar, în calitatea mea de gascon, îl iubesc pe regele de Navarra şi, prin devotamentul meu pentru dânsul, îmi este permis să mă amestec puţin în afacerile sale. Cine ştie?! poate că de cunoştinţa acestei scrisori depinde vreun interes al lui. Aşadar el mă va ierta…

     Atunci domnul de Pibrac, urmând exemplul lui Carol al IX-lea, rupse pecetea şi citi: „Sire, Din cauza conduitei dumitale am simţit o violentă mâhnire şi, dacă voi şedea în Luvru, ea se va mări. Deci, acceptă să lipsesc pentru câteva zile, numindu-mă.

     Buna dumitale amică.

     Margareta.

     P. S. Te sfătuiesc însă de a te feri mai mult ca oricând de Doamna Catherine, de René şi de excelentul nostru văr, ducele Henric de Guise.”

     — Hm! murmură atunci Pibrac, şi dacă nu am încă cuvântul întreg al enigmei, am cel puţin prima silabă.

     Apoi domnul de Pibrac, încrucişându-şi picioarele, îşi urmă astfel monologul său:

     — Că regele de Navarra a înşelat pe Doamna Margareta, îndoială nu mai este; şi că Doamna Margareta, voind să se răzbune, s-a gândit să reînnoiască legătura cu ducele de Guise, lucrul este sigur; dar, văzând că nu-l mai iubeşte, s-a hotărât a face o călătorie… şi această călătorie sigur că este în scopul de a întoarce pe bărbatul necredincios.

     Cu toate acestea, domnul de Pibrac nu era încă pe adevărata cale a adevărului. Şi ardea de dorinţa de a afla mai mult în ceea ce o privea pe Doamna Margareta.

     Apoi, pe lângă acestea, scrisoarea Doamnei Margareta către regele de Navarra neluminându-l mai mult asupra dispariţiei acestuia din urmă şi a reginei-mame deodată.

     Reluă în sinea sa: „Dacă regele de Navarra are o intrigă, obiectul intrigii sale nu poate fi în Luvru şi este clar că el a petrecut o noapte fericită. Dar, regina-mamă unde este? Pe legea mea! termină domnul de Pibrac, căutând pe regele de Navarra, voi găsi poate şi pe Doamna Catherine.

     Apoi, punându-şi pălăria pe o ureche, mâinile în buzunarul pantalonilor şi dându-şi o aparenţă de războinic, care nu se gândeşte la altceva decât la un pahar de vin vechi, fluierând, ieşi din Luvru şi se duse la cârciuma lui Malican.

     Bunul Malican, care cu bonetul său roşu pe cap, sta cu braţele încrucişate pe pragul uşii sale, îndată ce zări pe domnul de Pibrac, îl salută.

     — Bună ziua, Malican, îi zise căpitanul întinzându-i mâna, onoare pe care Malican, în mândria sa, nu o refuză.

     Apoi căpitanul, aruncând o privire înăuntrul cârciumii şi văzând-o că este goală, reluă:

     — Hei! Malican, m-am trezit astăzi cu o sete arzătoare şi am venit să mi-o potolesc cu o butelie de vin vechi.

     — Bine, messire.

     — Ei bine, Malican, amicul meu, du-te de adu o butelie şi spală şi două pahare.

     Cârciumarul atunci, fără a lăsa să se mai repete, coborî în pivniţă, iar căpitanul de gardă, punându-şi spada pe o masă, se aşeză pe un scaun şi îşi făcu reflecţiile următoare:

     — Noë, confidentul lui Henric al nostru, este bărbatul frumoasei Myette: şi cum un bărbat nu are secrete faţă de femeia sa, Myette, fiind nepoata lui Malican, este probabil că nu va avea nici ea faţă de unchiul ei. Aşa că, poate ca secretele lui Henric să fi ajuns deja la Malican. Deci, să ne facem datoria.

     Cârciumarul reveni şi, convins fiind că toţi béarnezii sunt egali şi că au dreptul să stea la aceeaşi masă, se aşeză în faţa lui Pibrac şi destupă una din buteliile brumoase ce le aduse sub braţ.

     În cele din urmă, când cele dintâi pahare fură înghiţite, Pibrac privi pe Malican în faţă şi îi zise:

     — Tu mă cunoşti, nu este aşa?

     — Cum nu? messire.

     — Şi ştii să sunt béarnez?

     — De sânge şi de inimă, asta se ştie.

     — Dar sunt în serviciul regelui Franţei.

     — Oh! asta nu te împiedică să fii şi devotatul regelui nostru.

     — Ei bine! zise Pibrac, tocmai pentru dânsul vin să-ţi vorbesc.

     — Hei! făcu Malican.

     — Dar, ştii că el nu este în Luvru?

     — Ştiu, răspunse Malican clipind din ochi.

     — Aşa?

     — Da, şi te povăţuiesc să nu te îngrijeşti de dânsul, adăugă cârciumarul.

     — Dacă îmi vorbeşti astfel, trebuie să ştii unde este?

     — Bineînţeles.

     — Atunci dar, spune-mi şi mie?

     — Nu, răspunse Malican.

     — Şi pentru ce?

     — Pentru că nu este secretul meu.

     — Dar, dacă îţi voi cere ca, în interesul regelui nostru, să-mi încredinţezi acel secret?

     — Nici atunci, murmură Malican.

     — Dar poate că viaţa lui este în pericol?

     Malican începu să râdă.

     — Oh! reluă el, la această oră, regele nostru nu are a se teme de nimeni.

     — Aşa crezi?

     — Nu numai că cred; dar sunt foarte sigur.

     Malican era încăpăţânat ca un catâr spaniol şi Pibrac, ştiind aceasta, reluă:

     — Bine, amicul meu, respect secretul tău, dar te rog să-mi faci o singură graţie.

     — Ce graţie?

     — Aceea de a-mi spune numai, dacă regele este dus în afaceri amoroase?

     — Nu cred, răspunse Malican, ai cărui ochi albaştri clipeau cu şiretlic.

     — Bun! cugetă Pibrac, acum ştiu la ce să mă ţin; dacă regele de Navarra nu se ocupă cu amorul, se ocupă sigur cu politica.

     Apoi căpitanul de gărzi rămase puţin visător şi, tocmai când voia să continue cercetarea lui, doi oşteni intrară în cârciumă, întrerupându-l şi atunci fără a mai zice nici un cuvânt, ieşi.

     El merse pe marginea apei, dar nu înaintă mult, când, deodată, o idee stranie trecându-i prin cap, îşi zise în sinea sa:

     — Oh! oh! dacă asemenea lucruri se vor fi întâmplat, atunci, ciudate lucruri!

     Domnul de Pibrac crezuse că lipsa regelui de Navarra şi a Doamnei Margareta aveau acelaşi scop.

     Apoi crezând, cum zic, astfel, şi gândindu-se că ghicise tot adevărul, intră în Luvru şi merse drept la regele Carol al IX-lea.

     Capitolul VI.

     Domnul de Pibrac, întocmai după cum zisese Malican, în fundul inimii sale rămăsese tot béarnez.

     Pentru dânsul, regele de Navarra trecea înaintea regelui Franţei; şi astfel, deşi credea că ghicise adevărul, totuşi, prin alte cuvinte voia să-l pună la curent.

     Deci, mergând el la rege, îşi pregăti şi-şi zise chiar conchizând în sinea sa:

     — În mod sigur, regele nu va înţelege ceea ce am înţeles eu.

     Majestatea Sa regele Carol intrase în cabinetul său în prada unei furii îngrozitoare şi cu o dorinţă arzătoare de răzbunare.

     Însă, acea furie şi dorinţă de răzbunare, nu provenea din plecarea Doamnei Margareta şi lipsa regelui de Navarra, ci din relaţiile ce aflase că existau între regina-mamă şi ducele de Guise.

     În fine, când căpitanul de gardă intră, Carol al IX-lea se plimba în lung şi în larg cu paşi inegali şi, pentru spaima pajului Gauthier, care tremurând de spaimă, se ghemuise într-un colţ al cabinetului, înjura şi blestema ca un păgân.

     Apoi, când îl văzu pe Pibrac intrând, îl întrebă cu bruscheţe:

     — Unde e regele de Navarra?

     — A plecat, Sire.

     — A plecat! exclamă regele.

     — Da, Sire.

     — Şi unde?

     — Urmăreşte pe Doamna Margareta.

     — Ah! Pibrac, amicul meu, ţi-ai ieşit din minte, mi se pare.

     — Pentru ce, Sire?

     — Pentru că Margareta mi-a scris că pleacă cu consimţământul regelui bărbatul ei.

     — Aşa este, Sire.

     — Atunci dar, pentru ce el ar mai pleca după dânsa?

     — Pentru că Doamna Catherine a trecut printre dânşii, Sire.

     Regele făcu un pas înapoi şi strigă:

     — Ce spui! a mers până acolo?

     Domnul de Pibrac atunci aruncă o privire cu înţeles asupra pajului Gauthier şi regele, înţelegând, zise copilului:

     — Du-te, lasă-ne singuri.

     Gauthier ieşi.

     Atunci Pibrac luă un aer misterios şi reîncepu:

     — Am fost, Sire să mă informez şi am aflat multe lucruri.

     — Ce fel de lucruri?

     — Întâi: că regele şi regina de Navarra sunt certaţi.

     — Adevărat?

     — Adevărat, Sire; dacă Doamna Catherine şi-a făcut loc între dânşii.

     Regele încruntă sprâncenele.

     — Îşi aduce oare aminte Majestatea Voastră, continuă Pibrac, de un argintar numit Loriot… ce locuia în strada Urşilor?

     — De acela asasinat de René? şi care avea o femeie frumoasă?

     — Întocmai, Sire, se pare că femeia lui a devenit instrumentul ducelui de Guise şi Doamnei Catherine.

     — Cum se poate?

     — Aşteptaţi, Sire. Regele de Navarra a fost înamorat de argintăreasă înainte de căsătoria sa.

     — Ştiu.

     — Ei bine! regina-mamă a pus-o din nou în drumul regelui de Navarra.

     — Şi Margot a fost geloasă?

     — Bineînţeles, continuă domnul de Pibrac, dacă o dată i-a dat toate probele că regele o înşela; şi aceasta a făcut pe tânăra regină indignată să plece în nu ştiu ce direcţie.

     — Dar regele de Navarra? întrebă Carol al IX-lea.

     — Regele de Navarra aleargă să se disculpe. Dar dacă o va ajunge, nu ştiu!

     Carol al IX-lea, atunci cuprins de o veselie subită, zise:

     — Ce curios ar fi ca sora mea Margareta să fi luat drumul de Navarra.

     — Se poate, Sire.

     — Şi ca regele, urmărind pe femeia sa, să intre în statul său.

     — Dar, pentru ce ar fi aceasta curios, Sire? întrebă Pibrac.

     — Pentru că, de la Nérac până la Paris, este depărtare mare.

     — Depărtare de opt zile călare, Sire.

     — Da. Şi pentru că odată ajuns la dânsul, regele de Navarra, va rămâne acolo.

     Domnul de Pibrac, care în ziua aceea avea spiritul cu totul deschis, înţelese pe jumătate cuvântul şi, clipind din ochi, zise:

     — Şi aceasta ar face, Sire, ca regele de Navarra să nu mai vorbească Majestăţii Voastre de zestrea femeii sale.

     — Aşa este, răspunse Carol râzând cu hohot.

     Atunci, domnul de Pibrac îşi zise în sinea sa:

     — Fiindcă regele este vesel, putem vorbi puţin şi de regina-mamă.

     Dar regele, ca şi cum ar fi ghicit gândul căpitanului său, începu înainte:

     — Ei bine! Pibrac, amicul meu, plecarea surorii mele Margot şi urmărirea bărbatului ei, nu-mi explică nimic asupra dispariţiei reginei-mame.

     — Este adevărat, Sire.

     Regele redeveni îndată serios şi privi pe Pibrac drept în ochi.

     — Sire, zise atunci Pibrac, este primejdios să se joace cineva cu focul.

     — Cum?

     — Să încălzească în mâinile sale un şarpe îngheţat şi să redevină amicul aceluia pe care a vrut să-l asasineze.

     Regele tresări.

     — Explică-te odată, strigă el cu bruscheţe.

     — Ah! murmură Pibrac cu sfială, pentru oameni săraci ca mine, este rău să se amestece în afacerile reginei-mame.

     — Spune înainte! strigă regele, ştii bine că eu nu sunt ca dânsa.

     — Ei bine! Sire, Majestatea Voastră ştie că regina-mamă s-a văzut cu ducele de Guise şi că Majestatea Sa ieşea în toate serile din Luvru?

     — Da, ştiu. Dar unde se ducea?

     — La ducele de Guise, care era ascuns în Paris.

     — Hei! murmură regele cu totul confuz, cine ştie dacă nu complotează împreună?

     — Eu nu mă amestec în politică, răspunse Pibrac surâzând.

     — Vorbeşte, zise Carol al IX-lea cu mândrie. Voiesc să ştiu tot!

     — Fără îndoială, reluă de Pibrac cu supunere, că complotul priveşte pe regele de Navarra.

     — Ah! aşa crezi?

     — Desigur, fiindcă ducele o iubeşte încă pe Doamna Margareta, şi regina-mamă, fiind fericită că a găsit într-însul un inamic neîmpăcat al regelui de Navarra, s-au asociat împreună; dar îndată ce ducele s-a disperat de amorul Doamnei Margareta, fără îndoială, că a încetat de a mai fi de bună credinţă către regina-mamă.

     — Cum? Nu te înţeleg!

     — Cred că el şi-a reamintit că regina-mamă a voit să-l ucidă.

     — Şi pe urmă?

     — Ei bine! Sire, cred că toate acestea explică îndestul dispariţia reginei-mame.

     Regele tresări din nou:

     — Ce voieşti să zici? întrebă el.

     — Voiesc să zic, murmură Pibrac, că regina-mamă este un bun amanet!

     — Un amanet?

     — Drace! cum nu?

     Apoi căpitanul luă un aer foarte naiv, iar Carol al IX-lea impresionat, reluă:

     — Să vedem, Pibrac, amicul meu, fii sincer, vorbeşte-mi clar.

     — Majestatea Voastră cere cu stăruinţă?

     — Ordon, chiar!

     — Mă supun, Sire.

     — Ce s-a întâmplat cu regina-mamă? dumneata trebuie se ştii!

     — Ştiu, Sire, că aseară a ieşit din Luvru… ca de obicei.

     — Şi pe urmă?

     — Şi, tot ca de obicei, s-a dus să-l întâlnească pe ducele de Guise.

     — Dar… unde?

     — Ah! Sire, asta nu prea ştiu.

     — Cum se poate?

     — Cred însă, că un oarecare Chesnaye… care este însărcinat cu afacerile casei de Lorena… trebuie să ştie unde locuieşte ducele.

     — Dar unde locuieşte Chesnaye, dumneata ştii?

     — Da, Sire.

     — Ei bine, zise regele, ia zece oşteni cu dumneata. Şi du-te de-l arestează.

     — Pe cine? Pe Chesnaye?

     — Pe el însuşi.

     — Acum?

     — Oh! fără zăbavă… trebuie să isprăvim cu regina-mamă. Cu toate acestea, amicul meu, zici că Doamna Catherine a părăsit Luvrul, ca de obicei?

     — Da, Sire.

     — Şi că s-a întâlnit cu ducele de Guise?

     — Aşa cred.

     — Ei bine! şi ce a putut el să facă?

     — Eu mă tem, Sire, că ducele, aflând că Doamna Margareta nu îl mai iubeşte, şi-o fi reamintit că regina-mamă voise să-l ucidă şi o fi răpit-o.

     — Cum! să fi cutezat el?!

     — Prinţii de Lorena cutează tot, Sire.

     — Ai dreptate, murmură regele, rămânând gânditor.

     — Şi apoi, ducele, nu poate să fi fost singur la Paris; el a trebuit să aibă doi sau trei gentilomi devotaţi, care or fi legat şi ferecat pe regina-mamă, şi or fi pus-o în vreo litieră sau or fi legat-o pe vreun cal.

     — Dar aceasta este o crimă de înaltă trădare! strigă regele spumegând de furie.

     — Desigur, Sire.

     — Şi ducele a putut să cuteze una ca asta?

     — Aşa bănuiesc şi aşa trebuie să fie.

     Carol atunci bătu din picior.

     — Dacă este aşa, urcă-te pe un cal, şi aleargă după răpitori.

     — Mă supun, Sire. Dar mă tem că voi omorî zece cai, fără ca să reuşesc.

     — Pentru ce?

     — Pentru că ducele are douăsprezece ore înaintea noastră, şi apoi, a trebuit se meargă şi iute.

     — Ah! ai dreptate!

     — Aşadar, Sire, mă unesc mai bine cu părerea dintâi a Majestăţii Voastre.

     — Cu care?

     — Cu aceea de a aresta mai întâi pe Chesnaye.

     — Şi pentru ce?

     — Pentru că el trebuie să ştie mai mult ca noi şi îl vom face să vorbească.

     — Bine! Du-te dar de îl arestează îndată.

     Domnul de Pibrac atunci, făcu trei paşi spre uşă.

     Dar regele îl chemă înapoi şi îi zise:

     — Pibrac, amicul meu, eu cred că vezi lucrurile cum sunt.

     — Câteodată, Sire.

     — Ei bine! dă-ţi părerea!

     — La ce lucru, Maiestate?

     — Dacă ducele a răpit pe regina-mamă.

     — Oh! aş putea să jur, Sire.

     — Dar, în ce scop?

     — În scopul de avea un amanet.

     — Dar pentru ce?

     — Pentru că prinţii Lorenei au privit întotdeauna cu plăcere o fortăreaţă a Franţei care este la graniţa lor.

     — Hei! făcu regele, voieşti să zici de Dieulouard?

     — Da, Sire.

     — Pe viaţa mea, strigă Carol al IX-lea, dacă va fi aşa, şi-au luat un oaspete mai mult.

     Pibrac atunci privi pe rege cu un ochi întrebător.

     Iar regele, cu toată liniştea şi cu un surâs pe buze, reluă:

     — Verii mei de Lorena pot să ţină pe regina-mamă toată viaţa ei, dar pe Dieulouard nu-l vor avea.

     — Amin! zise Pibrac.

     — Căci să vezi, amicul meu, termină regele, regina-mamă se va găsi şi mulţumită la Nancy, deoarece va fi lângă verii aceia pe care ea îi iubeşte atât de mult.

     Căpitanul de gardă nu spuse nici un cuvânt, iar Carol al IX-lea, într-al cărui spirit se făcuse o schimbare, continuă:

     — Şi apoi, afară de acesta, Doamna Catherine devenise prea jenantă la Luvru; ea se amesteca în toate intrigile, inventa tot felul de comploturi, se certa cu vărul meu regele de Navarra şi, în unire cu acel mizerabil René, făcea o mulţime de lucruri necuviincioase şi dezonorante.

     — Hei! Sire, zise atunci căpitanul de gardă, Majestatea Voastră pretinde că nu ştie ce se petrece în regatul său şi, cu toate acestea, îmi pare că este destul de la curent.

     — Aşa! te înşeli!

     — Cu toate acestea, dacă Majestatea Voastră zice că regina-mamă nu se va simţi rău la Nancy, cred că este de prisos să mai arestăm pe Chesnaye.

     — Nu, nu!

     — Aşadar, trebuie să-l arestez?

     — Fără îndoială. Putem să aflăm şi altele de la dânsul.

     — Atunci este altceva.

     — Să-l aduci însă aici.

     — Când?

     — Îndată.

     Pibrac salută şi ieşi; apoi, cu un pas grăbit, ajunse în curtea cea mare a Luvrului, intră la postul de gărzi şi luă zece oameni.

     După aceasta, se duse drept la domiciliul lui Chesnaye, dar, înainte de a bate la uşă, aşeză pe cei zece oameni în jurul casei şi le dădu acest ordin:

     — Veţi împuşca pe oricine va voi să iasă din această casă.

     Apoi domnul de Pibrac ridică ciocanul de la uşă, dar, văzând că nimeni nu venea să-i deschidă şi că ferestrele erau acoperite cu storuri, îşi zise în sinea sa: „Iată un om ce doarme liniştit şi care va avea o deşteptare tristă.”

     Capitolul VII.

     Pe când domnul de Pibrac ocolise casa lui Chesnaye, nu erau decât opt ore de dimineaţă.

     La cea dintâi bătaie a ciocanului, nimeni nu se mişcase, dar după ce se repetară bătăile, o fereastră se deschise şi o voce spartă întrebă:

     — Ce vrei?

     — Voiesc să văd pe domnul Chesnaye, răspunse căpitanul de gardă.

     Atunci o femeie bătrână se aplecă pe fereastră şi, văzând gărzile ce înconjurau casa, rămase uimită, iar Pibrac, cu un ton imperios, repetă:

     — Deschide! deschide!

     — Domnul Chesnaye nu este aici! răspunse bătrâna.

     Pibrac atunci făcu un semn şi, la acel semn, un oştean gigantic, adică tot acela care dărâmase uşa Doamnei Catherine, luă halebarda2 sa cu amândouă mâinile şi începu a tulbura auzul domnului Chesnaye.

     La acel zgomot, o altă fereastră se deschise şi un cap de om se arătă:

     — Ce este acest zgomot? şi ce vrei cu mine? întrebă noul apărut.

     — Bravo! strigă Pibrac, este domnul Chesnaye.

     — Da, eu sunt, răspunse stăpânul casei, uimit de soldaţii de la uşa sa; dar, ce vreţi?

     — Scumpul meu domn, îi zise Pibrac, mi s-a spus că lipseai.

     — Comandasem să mă lase să dorm.

     — Ei bine! fiindcă te-ai deşteptat, comandă să-mi deschidă. Am un mic comision a-ţi face.

     — Din partea cui?

     — În numele regelui.

     Chesnaye, înţelegând că nu putea glumi, strigă la bătrâna femeie:

     — Gertrude, du-te de deschide…

     — Aşa, vezi! murmură domnul de Pibrac.

     Apoi căpitanul de gardă, urcându-se sus, găsi pe Chesnaye în coridor.

     Confidentul casei de Lorena era pe jumătate îmbrăcat şi, după obrazul lui, se cunoştea că fusese deşteptat cu spaimă.

     El cunoştea pe domnul Pibrac numai din vedere şi, când se găsi în faţa lui, îl întrebă cu un oarecare fior:

     — Ce vrei cu mine, domnule?

     — Domnule, răspunse Pibrac, am avut onoarea să-ţi spun că vin să te vizitez din partea regelui.

     — Ah! murmură Chesnaye cu ipocrizie, regele face o mare onoare unui sărman comerciant ca mine.

     — Regele voieşte să te vadă.

     — Pe mine?

     — Da, scumpul meu domn Chesnaye.

     — Nu cumva regele voieşte să mă numească staroste de negociatori? întrebă Chesnaye cu un aer prost.

     — Poate, răspunse Pibrac surâzând.

     — Ei bine! domnule, spune Majestăţii Sale că voi veni la Luvru.

     — Nu, domnule, nu se poate… zise domnul de Pibrac scuturând din cap.

     — Vai! dar pentru ce?

     — Pentru că am ordin să te conduc eu însumi la Luvru.

     Chesnaye încruntă sprânceana:

     — Dar nu sunt îmbrăcat cuviincios, murmură el.

     — Ei bine! îmbracă-te.

     — Şi poate că şi regele este încă în pat.

     — Nu, este sculat.

     — Atunci dar, dă-mi o oră.

     — Nici zece minute, scumpul meu domn.

     Tonul hotărât al lui Pibrac dădu să înţeleagă lui Chesnaye că trebuia să se supună şi astfel, el zise:

     — Dar cel puţin, domnule, permite-mi să-mi pun o haină de gală.

     — Este de prisos.

     — Dar nu cutez să apar astfel în faţa regelui.

     — Oh! murmură căpitanul de gardă, crede, domnule Chesnaye, că regele este un om foarte simplu şi dispreţuieşte eticheta.

     — Adevărat?

     — Foarte adevărat, numai că nu îi place să aştepte… Şi ascultă ce-ţi spun… el este şi bun…

     — Ascult, domnule.

     — Ei bine! dă-mi braţul şi să mergem la Luvru ca doi amici…

     — Dar… domnule…

     — Dacă nu voieşti, voi pune pe oştenii mei să te lege şi să te ducă pe umerii lor.

     Tâmplele lui Chesnaye asudară şi, înclinând capul, murmură:

     — Să mergem, domnule.

     — Aşa da!

     — Numai… permite-mi un lucru…

     — Ce lucru?

     — De a da ceva ordine guvernantei mele.

     — Bine! cheam-o aici.

     — Hei! Gertrude! strigă atunci Chesnaye.

     Bătrâna femeie cobora cu totul tremurândă; iar domnul de Pibrac făcu un semn şi doi oşteni intrară în coridor.

     — Legaţi pe această vrăjitoare, le comandă el, şi aşezaţi-vă cu dânsa în fundul acestei case; dar nimeni să nu intre, nici să iasă!

     Oştenii se înclinară.

     — Acum, termină căpitanul întorcându-se la Chesnaye, vino cu mine la Luvru.

     Chesnaye era fără arme şi nu se putea gândi la împotrivire.

     Şi apoi, la ce-i putea servi împotrivirea, deoarece n-ar fi făcut altceva decât să se compromită.

     În cele din urmă, domnul de Pibrac îl conduse la Luvru. Şi, făcându-l să intre pe porta secretă a fortificaţiei, îl introduse prin coridoarele cele mici în cabinetul regelui.

     Regele, în timpul lipsei lui Pibrac, se pusese să citească cartea lui sir de Brantôme, Viaţa Damelor galante.

     — Sire, zise Pibrac intrând, domnul Chesnaye este aici.

     — Ah! ah! făcu regele.

     Apoi, punând pe masa de alături cartea pe care o citea, nesculându-se de pe fotoliu, începu să privească cu atenţie personajul ce i se prezentă.

     Iar Chesnaye, uimit şi fricos, părea că tremura din tot corpul în faţa monarhului care îi insufla respect şi admiraţie.

     — Hei! zise în fine regele, dumneata eşti acela ce se numeşte Chesnaye?

     — Da, sire, bâigui burghezul.

     — Ce profesiune ai?

     — Sunt postăvar.

     — Nu mai ai o alta?

     — Nu, Sire.

     — Aşa! făcu regele cu un ton batjocoritor, dar Pibrac ştie altfel.

     Chesnaye atunci ridică asupra lui Pibrac nişte ochi uimiţi şi rugători, iar regele continuă:

     — Amicul meu Pibrac pretinde că dumneata eşti la Paris omul de afaceri al bunilor mei veri, prinţii de Lorena.

     Chesnaye lăsă să-i iasă o exclamaţie de surprindere, apoi, ridicând mâinile şi ochii către cer, strigă:

     — Ah! Iisuse Christoase! cum se poate să-şi râdă de un sărman postăvar astfel! Dacă ar fi aşa, aş fi într-adevăr fericit!

     — Adevărat? făcu regele.

     — Foarte adevărat, Sire, deoarece eu îmi câştig pâinea cu toată osteneala.

     — Aşadar, Pibrac a minţit? zise regele cu un ton serios.

     — Domnul de Pibrac s-a informat rău.

     — Adevărat?

     — Oh! desigur!

     — Ei bine! reluă regele, atunci eşti lipsit de noroc, domnule Chesnaye… fiindcă eu am obiceiul să cred pe Pibrac; şi astfel, mi-am pus în cap să pun să te spânzure mâine la răsăritul soarelui.

     — Majestate! strigă Chesnaye tremurând.

     — Îţi spun că te voi spânzura, dacă vei refuza să mă pui puţin la curent cu afacerile verilor mei.

     — Atunci, Sire, murmură Chesnaye surâzând, voi fi spânzurat fiindcă nu am văzut niciodată pe prinţii de Lorena.

     — Adevărat?

     — Ah! jur!

     — Ei bine! zise regele cu răceală, atunci domnule Chesnaye, eşti total lipsit de noroc fiindcă, neputând să dezmint pe amicul meu de Pibrac, trebuie să fii spânzurat.

     Chesnaye avea frica de moarte, dar, fiind credincios acelora pe care el îi servea, zise cu hotărâre:

     — Ei bine! Sire, voi fi spânzurat.

     — Oh! oh! murmură regele.

     Apoi, întorcându-se către Pibrac, îi zise:

     — Fă să se închidă acest om într-o temniţă din Luvru.

     — Sire, zise cu răceală Pibrac, îmi permiteţi să-mi dau o părere?

     — Vorbeşte, Pibrac, amicul meu.

     — Dacă s-ar spânzura acest om îndată, nu ar fi mai bine?

     Chesnaye se înfioră, dar nu se abătu din hotărârea lui şi numai se mulţumi a murmura:

     — Merg să mor nevinovat. Stăpâne ceresc ai milă de nenorocitul tău servitor!

     — Nu, răspunse regele, să aşteptăm până mâine. Poate se va hotărî să vorbească.

     — Cum doriţi, Majestate, răspunse domnul de Pibrac.

     Apoi zise lui Chesnaye:

     — Vino cu mine.

     Chesnaye simţea că picioarele i se îndoiau.

     — Dar vino odată! îi repetă Pibrac luându-l cu asprime de braţ şi târându-l afară din cabinetul regelui.

     Regele atunci rămase liniştit, îşi reluă cartea şi reîncepu a citi.

     Căpitanul de gardă însă, conduse pe Chesnaye tot prin coridorul întunecos şi, ajungând la capăt, chemă pe un soldat ce se găsea de gardă şi îi zise:

     — Du-te de caută doi oşteni şi cere şi cheia de la Prie-Dieu.

     Prie-Dieu, de care vorbea domnul de Pibrac, era o temniţă situată sub scara în spirală pe care noi o cunoaştem… Şi era atât de plină cu şoareci, încât, prizonierul care se închidea acolo, nu putea trăi decât opt zile.

     Deci Chesnaye înţelese că era deja pierdut şi nu mai conta decât pe vreun miracol pentru a fi scos din acea poziţie critică.

     Când, în fine, soldatul, cei doi oşteni şi şeful de la Prie-Dieu sosiră, la un semn al lui Pibrac, împinse pe Chesnaye în faţa lui şi îl făcu să coboare treptele temniţei.

     În timpul când şeful deschidea zăvoarele, el zise lui Chesnaye:

     — Scumpul meu domn, regele ţi-a prezis că vei fi spânzurat, nu este aşa?

     — Aşa este, murmură Chesnaye suspinând.

     Chesnaye ridică asupra lui Pibrac o privire ciudată.

     — Eu voi face pe rege să-şi întoarcă hotărârea, adăugă căpitanul de gardă.

     — Ah! bâigui Chesnaye, ştiam eu că dumneata nu poţi să voieşti moartea unui nevinovat.

     Pibrac înălţă din umeri.

     — Oh! nu, eu nu voiesc să zic asta, ci vreau să zic că aici înăuntru este o temniţă adâncă de o sută picioare şi mâine de dimineaţă te vor arunca înăuntru… scumpul meu domn Chesnaye.

     Apoi Pibrac, după ce termină aceasta tristă prezicere, împinse pe Chesnaye în Prie-Dieu, închise uşa, puse cheia în buzunar şi plecă lăsând pe cei doi oşteni în pază la uşă.

     Ziua, în cele din urmă, trecu, fără ca regele şi domnul de Pibrac să aibă cea mai mică noutate despre cei absenţi.

     Cu toată recomandarea însă a regelui, dispariţia celor trei persoane nu rămăsese tăcută.

     Pajii care sunt vorbitori, până la apusul soarelui făcură să alerge în Luvru felurite vorbe.

     Unii ziceau că regina-mamă, regele şi regina de Navarra au plecat împreună.

     Alţii ziceau că ei se urmăresc reciproc. Iar alţii pretindeau că regele Carol al IX-lea îi arestase fără zgomot şi fără scandal în turnul de la Vincennes.

     Acei care făceau această din urmă istorie, reprezentau la Luvru secţiunea poeţilor şi a fantasticilor.

     Cu toate acestea, domnul de Pibrac asculta în toate părţile şi, luând un aer de mirare, surâdea la tot ce auzea; apoi plecă să se învârtească în jurul casei lui Malican.

     Bunul béarnez însă părea a nu-l vedea, dar când noaptea se apropia şi căpitanul de gardă trecu pentru ultima oară prin faţa uşii, Malican îl chemă:

     — Hei! domnule de Pibrac, îi zise el.

     Pibrac intră înăuntru.

     — Pari foarte trist! îi zise Malican.

     — Aşa crezi?

     — Drace! cum nu?

     — Ei bine! zise căpitanul de gardă cu surâsul său fin, tu poţi să mă scoţi din întristare, dar nu vrei.

     — Aş voi mult… dar…

     — Ah! da, este adevărat. Tu ai făcut un jurământ, nu este aşa?

     — Aşa este.

     Domnul de Pibrac suspină.

     — Dar, adăugă Malican, voi fi dezlegat.

     — Ah! şi când?

     — La miezul nopţii.

     — La miezul nopţii vei vorbi?

     — Da. Căci atunci vor fi douăzeci şi şase ore de când Henric al nostru a plecat.

     — Drace! murmură Pibrac, nu sunt curios de la natură, dar cu toate acestea, îţi jur că voi veni să te văd.

     — La miezul nopţii?

     — Negreşit.

     — Ei bine! zise Malican, aştept şi când vei veni, să baţi la oblonul de la fereastră.

     Domnul de Pibrac atunci, se întoarse la Luvru, zicându-şi:

     — Acum sunt numai nouă ore, ce să fac eu trei ore?

     Apoi îşi bătu fruntea şi adăugă:

     — Bravo! mi-a venit o idee.

     Capitolul VIII.

     Când domnul de Pibrac îşi bătu fruntea, ideea ce-i venise, după cum vom vedea, nu era lipsită de spirit şi de logică:

     — Arestând pe Chesnaye, îşi zicea el, regele m-a compromis cu totul în faţa ducelui de Guise. Cu acesta, am devenit inamicul pe faţă al prinţilor de Lorena, ceea ce eram numai în fundul inimii mele, deci, dacă ora menajării a trecut şi războiul s-a declarat, trebuie să lucrez cu minte şi curaj.

     După cât se vede, căpitanul de gardă care, de obicei era pierdut, ştia la trebuinţă să facă apel la sângele său de gascon.

     Cu toate acestea, dacă vorbim adevărat, domnul de Pibrac nu avea decât o singură groază în lume, şi acea groază era ura Doamnei Catherine.

     Gândul că Doamna Catherine putea să-l urască, îl făcea să se cutremure.

     Aşadar, domnul căpitan de gardă, hotărându-se a face război prinţilor de Lorena, termină prin a conchide în modul următor:

     — Este cu neputinţă ca Chesnaye să nu aibă la dânsul hârtii compromiţătoare; şi acele hârtii, căzând în posesia mea, îmi vor permite să ţin pe monseniorul ducele de Guise la o distanţă respectuoasă.

     Apoi domnul de Pibrac, după ce-şi termină acea concluzie, se îndreptă spre casa domnului Chesnaye, fără însă să se aştepte la spectacolul ce trebuia să-l găsească sosind acolo; şi, pentru a explica acel spectacol, trebuie să ne întoarcem cu câteva ore înapoi şi să spunem ceea ce s-a întâmplat.

     Domnul de Pibrac, când ieşise din casa lui Chesnaye ducând pe prizonier cu sine, dăduse ordin celor doi oşteni pe care îi lăsase de pază, să lege pe bătrâna femeie.

     Atunci, aceştia urmară ordinul căpitanului lor, dar fiindcă ea se văita şi ţipa din toată puterea, după ce închiseră uşa, unul dintre oşteni luă o basma şi îi astupă gura, zicându-i:

     — Bagă de seamă, vrăjitoare bătrână! dacă nu eşti cuminte, te vom frige pe cărbuni.

     Această ameninţare înspăimântă pe dama Gertrude şi astfel, ea nu mai cuteză să geamă, nici să se zbată.

     Cei doi oşteni însă, erau siguri că căpitanul lor se va întoarce într-o oră sau două şi ei, ca adevăraţi fii ai Elveţiei, fideli ordinului dat, aşteptară cu răbdare reîntoarcerea şefului lor.

     Dar orele treceau şi domnul de Pibrac nu se reîntorcea.

     Apoi când douăsprezece ore de prânz sunară la o biserică din vecinătate, unul din oşteni zise:

     — Messire, căpitanul nu face bine să ne lase nemâncaţi şi nebăuţi.

     — Ai dreptate, răspunse celălalt, eu mor de sete.

     — Cu toate acestea, reluă cel dintâi, îmi pare că căpitanul nu ne-a oprit de a mânca.

     — Nu de a mânca, dar de a ieşi.

     — Atunci dar, pentru ce nu am mânca aici?

     — Ah! ai dreptate, răspunse celălalt. Maimuţoiul pe care l-a dus căpitanul cu sine, trebuie să aibă o pivniţă bună şi, în casă, o bucată de slănină şi o pâine albă.

     Vorbind acesta astfel, camaradul lui privi pe servitoare şi îi zise:

     — Hei! vrăjitoareo! noi avem foame şi sete… trebuie să ne dai să mâncăm şi să bem!

     Servitoarea, care avea frică neştiind ce voia să facă cu dânsa, făcu semn că dacă îi vor dezlega gura, va răspunde.

     Oştenii o dezlegară, apoi, când ea putu să vorbească, ei îi ziseră:

     — Arată-ne cămara şi pivniţa.

     — Vai! răspunse ea, dar cu mine ce o să faceţi?

     — O să te punem la masă cu noi.

     — Nu, murmură bătrâna, eu voiesc să mă duc.

     — Ce zici?

     — Voiesc să mă duc, repetă ea, şi apoi veţi face ce veţi voi în casă.

     Cei doi oşteni începură să râdă.

     — Dar, bătrâno, eşti nebună? îi ziseră ei… vrei tu să fim spânzuraţi?

     — Atunci dar, răspunse ea, căutaţi singuri… eu nu vă voi arăta nimic…

     — Bine! zise unul din oşteni, noi vom aprinde focul şi tu ne vei servi drept lemne.

     Bătrânei i se făcu frică.

     — Ei bine! zise ea, eu vă voi arăta pivniţa şi vă voi da şi cheile de la cămară, dar dumneavoastră mă veţi dezlega, fiindcă frânghiile acestea îmi fac un rău îngrozitor.

     Atunci cei doi oşteni se consultară.

     — Fie, cum zice ea, zise unul dintre dânşii, fiindcă nu va putea scăpa… deoarece vom închide uşa din stradă.

     — Şi apoi, reluă celălalt, ea ne va face şi bucate.

     — Bravo! ştii că ai dreptate? exclamă cel dintâi.

     Atunci ei aprinseră focul, dezlegară pe dama Gertrude şi îi ordonară să pună masa, şi să le facă o omletă cu slănină.

     Cu toate acestea, ei aveau ochii pe toate mişcările ei şi i se promisese că dacă va încerca să le scape, o vor omorî cu suliţa.

     În fine, când omleta fu gata, acela ce dăduse ideea ospăţului întovărăşi pe servitoare în pivniţă.

     Acela care, după sărăcia ce în aparenţă o avea casa în care locuia Chesnaye, s-ar fi îndoit de relaţiile lui misterioase cu personaje mari, la vederea pivniţei, îndoiala ar fi dispărut.

     Pivniţa pretinsului postăvar era mare şi încărcată cu vinuri din toate locurile.

     Butii vechi şi butelii încărcate cu praf erau o mulţime, şi oşteanul sili pe bătrână să se îndrepte spre cele mai prăfuite.

     Dama Gertrude, atunci, începu să geamă, dar cu toate acestea, ea fu silită să pună în şorţul ei patru butelii şi să privească şi pe oştean cum lua şi el două la subţioară.

     Apoi urcară în bucătărie, unde celălalt oştean îi aştepta…

     Servitoarea însă, nu mai gemu şi privirea ei nu mai trăda nici o spaimă.

     Cei doi oşteni o invitară să se aşeze la masă cu dânşii şi ea primi; dar, după o oră, ei fură aproape beţi.

     Atunci bătrâna Gertrude le zise:

     — Pe viaţa mea! sunteţi oameni de petrecere şi vă voi da să beţi o licoare de cireşe ce am făcut-o eu.

     — Kirschen! Kirschen! 3 strigară fii Elveţiei cu totul veseli.

     Dama Gertrude atunci deschise uşa cămării şi intră înăuntru fără ca păzitorii ei să se mai gândească să o urmărească.

     Apoi, după câteva minute, ea reveni cu o butelie învăluită în răchită şi le zise:

     — Gustaţi din asta.

     Oştenii întinseră paharele şi dama Gertrude le umplu.

     Dar, îndată ce băură, se rostogoliră sub masă ca trăsniţi.

     Perfida servitoare a lui Chesnaye, amestecase în Kirsch un narcotic dintre cele mai puternice.

     Apoi, când ei sforăiau pe pardoseală, ea nu pierdu timp, ci urcă la etajul întâi şi deschise un oblon cu precauţie.

     Zic cu precauţie, fiindcă se temea, deoarece casa era tot înconjurată de soldaţi: dar strada era goală şi dama Gertrude văzu pe un tânăr ce se plimba prin faţa casei.

     Acesta era băiatul de prăvălie al postăvarului Chesnaye.

     Băiatul venise de dimineaţă la ora hotărâtă să deschidă prăvălia; dar, văzând pe soldaţii domnului de Pibrac, pe acesta din urmă ducând pe Chesnaye şi pe cei doi oşteni intrând în casă, se feri de a se apropia.

     — Hei! Patureau! strigă atunci servitoarea.

     Acea voce recunoscând-o, băiatul se apropie.

     — Apropie-te! apropie-te, repetă bătrâna.

     Apoi ea coborî şi, deschizând uşa, zise cu vioiciune:

     — A arestat pe stăpânul din partea regelui.

     — Ştiu, răspunse Patureau.

     — Dar nu trebuie să-l spânzure! murmură ea.

     Apoi trase pe băiat în casă.

     — Dar unde mă duci? o întrebă el.

     — Trebuie să se ardă hârtiile sau să fie duse departe de aici, fiindcă unele dintr-însele, au puterea de a ne pune pe câteşitrei pe roată…

     Atunci ea închise uşa cu precauţie, iar cei doi oşteni sforăiau ca orgile de la catedrală.

     Apoi, târând pe băiat cu dânsa, se urcară cu toată graba în camera lui Chesnaye.

     Capitolul IX.

     Dama Gertrude, care cunoştea toate secretele stăpânului ei, deschise un dulap vechi ce în aparenţă nu conţinea decât nişte zdrenţe, dar care, în realitate, avea un fund dublu, şi acea ascunzătoare era încărcată cu hârtii şi pergamente de tot felul.

     — Eu nu ştiu să citesc, zise ea atunci lui Patureau, dar l-am auzit zicând pe domnul Chesnaye că aici sunt hârtii care pot să facă pe mai multă lume să fie spânzurată.

     — Atunci să le ardem…

     — Oh! nu, răspunse bătrâna.

     — Dar dacă au arestat pe patron, vor veni să caute şi în casă.

     — Ştiu asta şi, de aceea, trebuie să le îndepărtăm de aici.

     — Dar unde?

     — Hei! oriunde ar fi, numai să fie în siguranţă.

     — Da, dar nu putem să le aruncăm în stradă.

     — Oh! nu.

     — Atunci?

     — Imbecilule! strigă dama Gertrude, căreia îi venise o idee luminoasă, tu nu locuieşti în dosul bisericii Saint-Eustache, în strada Jour?

     — Cum! făcu băiatul tresărind, dumneata vorbeşti de locuinţa mea?

     — Da, fără îndoială.

     — Şi, ce vrei cu ea?

     — Voiesc să duci hârtiile la tine.

     — În camera mea?

     — Negreşit…

     Părul lui Patureau se zbârli pe cap şi reluă cu spaimă:

     — Dar, dama Gertrude, aceste hârtii pot să facă să spânzure pe patron.

     — De aceea trebuiesc îndepărtate cu orice preţ.

     — Dar dacă ele pot să facă să spânzure pe patron, vor face să mă spânzure şi pe mine.

     — Oh! idiotule! zise ea atunci, cum crezi tu că îşi vor închipui că un urs ticălos ca tine să se fi amestecat în politică?

     Cu toate cuvintele servitoarei, Patureau se împotrivea şi ea indignată reluă:

     — Stăpânul va fi eliberat sigur, mai curând sau mai târziu, şi atunci el te va goni!

     Această ameninţare îl făcu pe băiat să primească. Aşa că, el o lăsă pe servitoare să facă un pachet, să i-l pună în sân şi să îi zică:

     — Fugi repede!

     — Trebuie să mai revin?

     — Nu. Dar bagă seamă la hârtii…

     — Oh! fii sigură că nu le voi pierde în stradă.

     — Gândeşte-te însă, adăugă servitoarea, că dacă va lipsi vreuna, lorenii te vor sugruma şi-ţi vor face capul bucăţi.

     Această a doua ameninţare se adăugă la spaima băiatului. Cu toate acestea, el întrebă pe Gertrude:

     — Dumneata o să rămâi aici?

     — Oh! nu, răspunse ea.

     — Dar, unde o să te duci?

     — Acesta este secretul meu. Du-te şi păzeşte bine hârtiile.

     Atunci băiatul plecă, iar ea deschise fereastra să-l vadă ieşind.

     Frica însă de omenii regelui şi de sugrumarea lorenilor dăduse aripi sărmanului Patureau; aşa că, servitoarea îl văzu trecând strada şi fugind ca şi cum ar fi avut pe dracul în pachet.

     — Bun! îşi zise ea atunci, acum îmi rămâne să vestesc pe monseniorul de Guise şi aceasta trebuie s-o fac fără întârziere.

     Atunci ea se coborî în bucătărie şi, după ce se asigură că cei doi oşteni sforăiau tot sub masă, deschise uşa cu precauţie pentru a vedea dacă vreo halebardă sau vreo puşcă nu străluceşte prin vecinătate, apoi închise uşa repede, puse cheia în buzunar şi fugi tot aşa repede ca şi Patureau.

     Patureau însă, ajunse la locuinţa care era o simplă cameră situată în vârful unei case din strada Jour şi, cum oamenii din popor, fie ei la orice vârstă, dacă vor să ascundă ceva, ascund în saltea, ascunse şi el pachetul compromiţător în salteaua sa.

     Apoi, ca şi cum s-ar fi simţit rău alături de o asemenea vecinătate, se duse să rătăcească pe străzi.

     Timp de mai multe ore, Patureau rătăci din stradă în stradă, cu sudoarea pe frunte, cu spaima în inimă şi repetându-şi:

     — Dacă vor găsi acele hârtii în posesia mea, mă vor jupui.

     Şi părul lui Patureau se zbârli.

     — Îmi risc viaţa prin devotamentul ce am faţă de Chesnaye, şi mai adăugă: el care nu a fost niciodată bun şi generos pentru mine, care mă plăteşte rău, care mă hrăneşte şi mai rău încă, şi a voit să mă gonească de două ori. Ce-mi pasă? Poate să-l spânzure pe Chesnaye, ce-mi pasă?

     Şi Patureau îşi propuse să se întoarcă acasă, să ia hârtiile şi să le ardă.

     Dar atunci, a doua ameninţare a Gertrudei îi veni în memorie: „Dacă hârtiile se vor pierde, îi zisese ea, lorenii te vor nimici.”

     El îşi continuă plimbarea mai multe ore. Uită să mănânce, nu simţi setea şi nici nu se gândi la băuturi.

     Din stradă în stradă el ajunse pe piaţa Grčve.

     Marele prevot4 ordonase în acea seară spânzurarea unui nenorocit şi corpul lui balansa încă în aer.

     Acel spectacol înfiorător înspăimântă atât pe Patureau încât el îşi zise:

     — Nu! nu! mai bine să mă jupoaie decât să mă spânzure! voi arde hârtiile!

     Atunci el nu se mai îndoi. Se întoarse spre casa lui şi trecu prin strada Urşilor, care, ne reamintim că a jucat un mare rol în istoria noastră.

     Atunci o idee îi veni în minte.

     — Cine ştie? îşi zise el, poate că regele ar plăti scump pentru a avea aceste hârtii cu care doamna Gertrude m-a însărcinat şi pe care voiesc a le arde spre a nu fi spânzurat?

     O pungă plină cu monede de aur, i se păru că vede. Şi când ajunse la uşa casei unde şedea, se văzu nehotărât dacă e bine să-i treacă pragul.

     După o luptă ce avu loc în sufletul său, el se hotărî deodată şi, întorcându-se, luă drumul Luvrului.

     Patureau era hotărât să-l găsească pe rege şi să-i trădeze pe Chesnaye şi pe prinţii loreni.

     El merse drept la Luvru.

     Pe drum, naivul Patureau îşi zicea:

     — Voi cere să vorbesc regelui şi îi voi zice: „Sire, stă în puterea Voastră de a ordona să fiu spânzurat, dar ce vă poate folosi moartea unui nenorocit? pe când dacă mi-aţi promite mult aur, v-aş da în schimb nişte hârtii foarte compromiţătoare pentru monseniorul, ducele de Guise”. Regele va face foarte rău dacă va refuza.

     Şi, cu toate că nu avea încă nici o monedă din cele ce visa, el socoti pe ce avea să le cheltuiască. Voia să cumpere o prăvălie de pânzeturi şi apoi să se însoare.

     Văzuse pe pragul unui drogherii din strada Renard o fată ce-i plăcea mult…

     Patureau cugeta să o ia în căsătorie şi-şi pregătea micul discurs ce avea să-l ţină în faţa tatălui, când toate visurile fură sfărâmate la poarta Luvrului.

     Patureau îşi închipuise că intra la Luvru ca la dânsul acasă, cu haina obişnuită şi pălăria de burghez. Intră numai cei cu haine de gentilom!

     Soldatul de gardă se puse în faţa lui Patureau strigând:

     — La o parte.

     — Dar voiesc să vorbesc regelui…

     Soldatul îl luă drept un nebun şi îi dădu o lovitură cu arma repetând:

     — La o parte! nemernicule!

     Cu toate acestea, el era hotărât şi ar fi încercat, fără îndoială, pentru a treia oară, când văzu ieşind prin portiţă un gentilom pe care îl recunoscu pe dată. Acel gentilom era domnul de Pibrac pe care îl văzuse în acea dimineaţă, ducând pe nenorocitul lui stăpân ca prizonier.

     O idee îi veni lui Patureau.

     „Pentru că acest gentilom a arestat pe Chesnaye, îşi zise el, trebuie să fie vreun favorit al regelui. Voiesc să îi vorbesc…”

     Dar domnul de Pibrac umbla iute. Patureau îşi iuţi paşii pentru a-l ajunge.

     Dar, cum Patureau nu vorbea cursiv şi convingător şi fiindcă îi trebuia totdeauna mult timp să-şi pregătească pledoaria, pierdu aproape zece minute şi-l lăsă pe domnul de Pibrac să ajungă în micile şi strâmtele străzi ce duceau la casa lui Chesnaye. Îl văzu oprindu-se înaintea casei acestuia din urmă.

     Atunci, supunându-se unui sentiment de prudenţă, Patureau se opri pe loc.

     Pibrac bătu; nimeni nu răspunse.

     — Oh! oh! zise el, oare soldaţii mei ce fac?

     El bătu şi mai tare, după care apăsă umărul în poartă. Dar poarta era solidă şi ea rezistă.

     Atunci Patureau nu se mai îndoi şi se apropie cu pălăria în mână, cu un aer umil.

     — Ce voieşti? întrebă căpitanul de gărzi.

     — Să-mi ofer serviciile mele Senioriei Voastre, răspunse Patureau.

     — Pentru ce?

     — Pentru a intra în această casă.

     — Umerii îţi sunt buni?

     Patureau privea pe Pibrac.

     — Ca să sfărâmi uşa, adăugă căpitanul gărzilor.

     Dar Patureau mişcă din cap.

     — Nu este nevoie, zise el.

     — Pentru ce?

     — Pentru că putem intra prin prăvălie.

     Şi el arătă o a doua uşă.

     — Dar şi aceea e închisă…

     — Da, dar cheia e la mine.

     — Tu?

     Şi Pibrac îl privi.

     — Cine eşti tu? zise el.

     — Mă numesc Patureau.

     — Bun! Apoi?

     — Şi sunt ajutorul maestrului Chesnaye.

     — Ah! ah! zise Pibrac, iată ceea ce trebuia să ştiu… În acest caz… deschide-mi!

     Patureau scoase o cheie din buzunar, deschise uşa prăvăliei şi lăsă pe Pibrac să intre în casă.

     — Hei! soldaţi! strigă căpitanul gărzilor.

     Patureau deschise o a doua uşă, ce din prăvălie răspundea în bucătărie, şi atunci Pibrac auzi un sforăit zgomotos.

     — Drace! murmură el, desigur că ei au băut şi s-au îmbătat!

     Şi într-adevăr, când trecu pragul bucătăriei, domnul de Pibrac putu să-şi dea o părere despre ceea ce se petrecuse.

     Atunci el se întoarse spre Patureau.

     — Pentru ce nu erai azi dimineaţă aici? îi zise el.

     — Locuiesc afară.

     — Ai venit după plecarea mea?

     — Da, messire.

     — Pe cine ai întâlnit?

     — Pe bătrâna Gertrude, ce mi-a deschis uşa.

     — Şi unde e ea acum?

     — A fugit după ce i-a îmbătat pe cei doi oşteni.

     — Ah! ştii unde e Chesnaye? Întrebă el.

     — Trebuie să ştiţi mai bine decât mine, pentru că azi dimineaţă…

     — Da, desigur, ştiu şi-ţi voi spune: Chesnaye e într-o temniţă a Luvrului şi mâine va fi spânzurat.

     Patureau tresări.

     — El va fi spânzurat împreună cu tine, sfârşi Pibrac, dacă nu mă vei ajuta să găsesc nişte hârtii ce trebuie să fie aici.

     Patureau tresări din nou.

     Capitolul X.

     Omenii cei mai timizi se încurajează câteodată peste măsură şi totdeodată. Astfel fu şi cu Patureau.

     În tot timpul zilei nenorocitul tremurase ca un iepure; în prezenţa domnului de Pibrac, care cu toate acestea vorbea de spânzurătoare, nu numai că nu mai tremura, dar luă şi un aer hotărât ce ar fi uimit chiar pe dama Gertrude.

     — Monseniore, zise el, totdeauna se găseşte ceea ce se caută.

     — Ah! ah!

     — Totul e de a da un preţ cuviincios căutărilor. Căci, adăugă Patureau, pe această lume totul se plăteşte.

     Pibrac privi cu atenţie pe Patureau:

     — Hei! hei ce, voieşti să-mi pui condiţii, nemernicule?

     — Eu? deloc…

     — Atunci, ajută-mă.

     — Dar monseniore, orice necaz merită plată şi dacă mă întrebuinţezi ca să caut hârtiile maestrului Chesnaye, este drept ca…

     — Ţine! ţine un pistol…

     Patureau începu să râdă şi nu întinse mâna pentru a lua pistolul…

     — Senioria voastră îşi râde de mine, zise el.

     Pibrac, cu toate că era gascon, era totdeauna liniştit. Şi îndrăzneala lui Patureau nu-l irită.

     — Cum te numeşti? întrebă el.

     — Patureau, monseniore.

     — Eşti ajutor de pânzar?

     — Da, monseniore.

     — Cât câştigi pe zi?

     — Foarte puţin.

     — Ei bine! nemernicule, pot să ordon să te spânzure şi, în loc de a face aceasta, îţi dau un pistol pentru osteneala ta, şi tu te arăţi dispreţuitor?

     Aceste cuvinte nu descurajară pe ajutorul pânzar.

     — Oh! ştiu bine că poţi ordona să mă spânzure, monseniore.

     — Şi o voi face, desigur.

     — Mă aştept, dar…

     — Dar? făcu Pibrac.

     — Dacă mă vei spânzura, nu vei avea niciodată hârtiile ce cauţi.

     — Aş! când vei fi în faţa spânzurătorii… îţi vei schimba ideea.

     — Nu cred…

     — Aud? Şi crezi că fără tine nu voi găsi hârtiile?

     — Sunt sigur.

     — Chiar răscolind prin toată casa?

     — Da.

     — Dar pentru ce?

     — Pentru că hârtiile nu sunt în casă.

     — Dar… unde sunt?

     — Acesta e secretul meu.

     — Şi voieşti să vinzi acel secret?

     — Drace!

     Pibrac înţelese că era la voinţa lui Patureau.

     — Fie, zise el. Care e preţul tău?

     — Aş voi să am o sută de pistoli.

     Pibrac făcu un pas înapoi.

     — Eşti nebun? zise el.

     — Pentru ce, monseniore?

     — Pentru că un sărman ofiţer ca mine n-a avut niciodată o sută de pistoli în mână.

     — Da. Dar regele are…

     — Ei bine! mergi de cere regelui.

     — Aceasta voiam şi eu mai întâi, monseniore. M-am prezentat la poarta Luvrului. Şi n-au voit să mă lase a intra.

     — Ei bine? eu te voi face să intri.

     — Şi mă vei conduce la rege?

     — Da.

     — Haidem! zise Patureau.

     Hotărârea acestuia din urmă îl făcu pe căpitanul gărzilor să se mai gândească.

     — Ştii cum mă numesc? zise el.

     — Nu, monseniore.

     — Mă numesc Pibrac.

     — Dumneata eşti căpitanul gărzilor?

     — Da. Şi dacă ţi-aş da cuvântul meu, te-ai mai îndoi?

     — Nu, monseniore.

     — Ei bine! îţi dau cuvântul meu de gentilom că vei primi cei o sută pistoli.

     — Când?

     — Mâine dimineaţă… înaintea miezului zilei. Dar hârtiile îmi trebuiesc astă-seară.

     Patureau se încrezu în cuvântul lui Pibrac.

     — Ei bine, monseniore, zise el, vino cu mine!

     Şi el îl duse prin strada Jour, istorisindu-i pe drum cum servitoarea lui Chesnaye, doamna Gertrude, scăpase de cei doi soldaţi, şi îi încredinţase lui acele hârtii, ce erau suficiente pentru a spânzura pe pretinsul pânzar.

     Căpitanul îl urmă pe Patureau în locuinţa lui.

     Acesta înaintă un scaun, apoi, ridicând salteaua scoase o legătură de hârtii.

     Patureau depuse hârtiile pe o masă.

     — Să vedem ce sunt acestea, murmură căpitanul gărzilor.

     N-am putea spune bine de ce importanţă erau hârtiile.

     Ceea ce putem spune este că Pibrac rămase mai mult de o oră închis cu Patureau şi că, părăsindu-l îi dădu ca acont pentru cei o sută pistoli conţinutul pungii lui.

     După aceasta Pibrac puse cu grijă hârtiile sub haină, după care el reluă drumul Luvrului.

     Pe drum el îşi vorbea astfel:

     — Hârtiile pe care le am asupra mea sunt de natură să trimită pe monseniorul ducele de Guise, fratele său Mayenne şi celălalt frate, cardinalul de Lorena, în piaţa Grčve pentru a-ţi depune fiecare capul. Din nefericire, pentru a obţine acest rezultat ale cărui consecinţe n-ar putea fi decât foarte favorabile regatului Franţei şi monarhiei, ar trebui un alt rege decât acela pe care îl servesc…

     Şi Pibrac suspină.

     — Căci, reluă el, să presupunem că merg să găsesc pe rege şi să îi declar conspiraţia ce poate învălui Franţa întreagă! Regele va striga, va înjura, va ocărî, va ordona să aresteze pe unii, să spânzure pe ceilalţi… El va face zgomot mare, se va culca după acestea şi, deşteptându-se bolnav, va găsi la căpătâiul său pe Doamna Catherine, amica prinţilor loreni, ce îi va dovedi lămurit că a visat şi că conspiraţia nu există. Ah! dacă aş fi sigur că Doamna Catherine nu s-ar mai reîntoarce la Luvru şi că regele i-ar fi găsit o mai bună locuinţă pentru zilele de bătrâneţe…

     Domnul de Pibrac ajunse la poarta Luvrului şi fu foarte mirat să vadă la lumina lunii pe un om ce vorbea cu soldatul de gardă.

     Acesta era un călugăr, călare pe un catâr.

     Călugărul zicea santinelei:

     — Trebuie negreşit să vorbesc regelui.

     — Regele doarme, şi apoi părinte, adăugă santinela, nimeni la o asemenea oră nu intră în Luvru.

     Când soldatul pronunţă aceste cuvinte, Pibrac sosi.

     — Iată, căpitanul gărzilor, zise soldatul, adresează-te dânsului, părinte.

     Călugărul descălecă şi veni spre întâmpinarea căpitanului.

     — Ce doreşti, respectabile părinte? întrebă cu curtenie Pibrac.

     — Messire, răspunse călugărul, aş dori să-l văd pe rege pentru a-i spune o aventură în legătură cu Doamna regina-mamă.

     Pibrac tresări.

     — Mă iartă! respectabile părinte, zise el, e aproape miezul nopţii, regele doarme demult şi am ordin de a nu lăsa pe nimeni să străbată până la dânsul.

     — Cu toate acestea…

     — Dar, cum sunt căpitanul său de gărzi, dacă ai vreun mesaj de la regina-mamă, mi-l poţi încredinţa.

     — Vai! nu mai am acel mesaj. Mi s-a furat…

     Domnul de Pibrac făcu o mişcare.

     — Messire, reluă călugărul, aparţin unei comunităţi ce se găseşte pe drumul de la Blois.

     — Bun! zise căpitanul.

     — Ieri, un cavaler s-a prezentat la mânăstirea noastră şi ne-a dat o scrisoare şi o pungă. Punga era destinată bisericii de la mânăstirea noastră. Scrisoarea purta pecetea reginei-mame; ea era adresată regelui şi cavalerul ne-a rugat să o ducem la destinaţie.

     — Cum era acel cavaler? întrebă Pibrac.

     — De talie mijlocie, faţa brună, ochiul negru, accent meridional.

     — Vârsta?

     — Cam de douăzeci ani.

     „Bun! îşi zise Pibrac, acela e unul din gasconii lui Noë.”

     Călugărul reluă:

     — Superiorul nostru îmi dădu această scrisoare, cu ordinul de a merge la Paris fără a mă opri pe drum.

     — Şi ai plecat pe dată?

     — Da, messire.

     — Ei bine! unde e acea scrisoare?

     — Am mai spus-o. Mi s-a furat pe drum.

     — De către cine?

     — Am întâlnit o trupă de cavaleri ce m-au oprit, m-au legat şi mi-au luat scrisoarea reginei.

     — Oh! oh!

     — Unul din ei mi-a zis: „Ne vom însărcina noi cu mesajul dumitale”. Apoi ei şi-au urmat drumul.

     — Spre Paris?

     — Oh! nu, spre Blois, şi păreau a urmări pe alţi cavaleri.

     Pibrac tresări din nou.

     — Cum erau acei cavaleri?

     — Unul din ei avea un semn la frunte, messire.

     — Era înalt şi tânăr?

     — Da.

     „Acela e ducele de Guise”, îşi zise Pibrac.

     Apoi zise cu răceală călugărului:

     — Părinte, te sfătuiesc să dormi astă-seară la vreo mânăstire şi mâine dimineaţă să vii la mine, căci te voi conduce la rege.

     Călugărul se înclină.

     — Ah! făcu el, uitam să vă spun că după întâlnirea cavalerilor m-am reîntors la mânăstire; dar superiorul a voit să vin ca să istorisesc aceasta regelui.

     — El a avut dreptate. Bună seara, părinte, aşadar, pe mâine.

     Călugărul se urcă pe catâr şi se îndreptă spre un drum de pe malul stâng al Senei, unde se aflau mai multe mânăstiri.

     Cât despre domnul de Pibrac, el rămase pentru un moment gânditor şi sfârşi prin a-şi zice: „Să mă spânzure cineva dacă înţeleg acum ceva din toate acestea! Haidem la Malican!”

     Miezul nopţii suna la Saint-Germain-l'Auxerrois.

     Capitolul XI.

     Malican aştepta pe Pibrac.

     Cârciumarul stinsese lumânările şi închisese uşa.

     Dar acea uşă se deschise îndată ce paşii căpitanului se auziră afară. Pibrac intră.

     — Ah! zise Malican acum putem vorbi.

     — E miezul nopţii.

     — Ştiam şi aşteptam…

     Şi Malican închise uşa cu zăvorul, adăugând:

     — Eu cred că ar fi bine să nu aprindem lumina.

     — Fie! răspunse Pibrac.

     Căpitanul gărzilor şi cârciumarul se puseră unul lângă celălalt şi Pibrac zise:

     — Mă prind că am ghicit.

     — Se poate.

     — Regina-mamă a fost răpită?

     — Întocmai.

     — Şi regele de Navarra a fost iniţiatorul?

     — Aşa este.

     — Pe viaţa mea! zise Pibrac, un lucru foarte minunat dacă succesul va încorona opera.

     Malican surâse.

     — La această oră, pericolul de a fi ajunşi pe drum a trecut.

     — Crezi?

     — Ei au înaintat mult.

     Dar Pibrac încruntă sprâncenele.

     — Cu toate acestea, zise el, ducele de Guise e în urmărirea lor.

     — Cum? făcu Malican.

     Şi cârciumarul făcu o mişcare.

     — Aşa este, ducele îi urmăreşte, după cum ţi-am spus, adăugă Pibrac.

     Apoi îi istorisi ceea ce aflase de la călugăr.

     Dar Malican avea o credinţă oarbă în planul béarnezului.

     — Oh! fii liniştit, zise el, ei au luat măsuri de precauţie. Convoiul nu va urma drumurile cele mari.

     Atunci Malican istorisi din punct în punct lui Pibrac cum era planul, cum gentilomi devotaţi cauzei hughenote fuseseră preveniţi şi ce mijloc ingenios aflase el pentru a schimba caii la fiecare zece leghe.

     Dar căpitanul era om prudent şi ferindu-se de toate.

     — Foarte bune măsuri, scumpul meu Malican, zise el, cu toate acestea…

     — Ei bine?

     — Nu te poţi îndoi, asemenea mie, că ducele de Guise e pe urmele lor.

     — Se poate.

     — Cum a ştiut el cum s-a făcut răpirea?

     — Ah! drace! murmură Malican, aşa este.

     — Deci nu mai e vorba decât de iuţeala între cei ce urmăresc şi cei ce sunt urmăriţi.

     — Béarnezii au înaintat cu mult. Şi odată în Gasconia…

     — Oh! făcu Pibrac, odată afară din regatul Franţei, ducele nu ne va mai nelinişti; totul e să treacă graniţa.

     — Ei o vor trece, dacă n-au şi trecut-o până acum.

     — Câţi sunt?

     — Patru.

     — Adică regele, Noë, Lahire şi un alt gascon, numit Hector.

     — Întocmai.

     — Ei bine! desigur că ducele de Guise este însoţit cel puţin de cei patru gentilomi ai săi. Dacă izbuteşte să-l ajungă pe regele de Navarra, va fi o luptă.

     — Sst! zise Malican.

     — Ce e? făcu Pibrac surprins de această întrerupere.

     — Ascultă!

     Şi Malican întredeschise uşa.

     — Aud galopul unui cal, adăugă cârciumarul.

     — Şi eu, asemenea.

     Pibrac ieşi din cârciumă pentru a asculta mai bine. Luna dispăruse, noaptea era tăcută.

     — Da! da! repetă Malican neliniştit, acesta e galopul unui cal ce vine spre noi.

     Într-adevăr, zgomotul, devenit mai distinct, se apropia.

     — Neobişnuit lucru, murmură căpitanul gărzilor, care după ce făcu câţiva paşi înainte, se întoarse spre uşa cârciumii.

     — Cerule! zise Malican. Ce s-a întâmplat?

     Domnul de Pibrac reintră în cârciumă şi sfătui pe Malican a face asemenea, adăugând:

     — Trebuie să vedem fără a fi văzuţi. Un cavaler ce galopează în această direcţie nu poate merge decât la Luvru.

     — Poate… zise Malican.

     Malican avea dreptate. Cavalerul nu mergea la Luvru, căci se opri la uşa cârciumii.

     Apoi el strigă în limba béarneză:

     — Deschideţi! deschideţi!

     — Mii de draci! murmură Malican uimit, el e… şi alergă afară.

     — Tu eşti Malican? reluă cavalerul sărind jos.

     — Da, Sire.

     — Ah! scapă-mă în acest caz; suntem pierduţi!

     Şi Henric de Navarra, căci el era, alergă în cârciumă; dar, cu tot întunericul, el zări o formă umană nemişcată în mijlocul sălii.

     — Cineva e aici, strigă el făcând un pas înapoi şi punând mâna pe spadă.

     — Un amic, răspunse o voce, pe când o mână susţinu braţul prinţului.

     — Pibrac? făcu regele.

     — Da, Sire.

     — Ai… auzit?

     — Ştiu totul şi eu nu voi trăda pe suveranul meu, spuse căpitanul gărzilor.

     Malican conduse calul la grajd.

     — Ah! zise regele de Navarra, ce se lăsă să cadă pe o bancă, sfârşit de oboseală, ştii totul, Pibrac?

     — Da, Sire.

     — Ei bine! ceea ce nu ştii e că suntem pierduţi.

     — Mă îndoiam, văzându-te că te reîntorci, Sire.

     — Am fost noi trădaţi? s-a întâmplat vreo nenorocire aceluia din ai noştri ce ne preceda? Acesta e un mister. Dar nu am găsit cai dincolo de Blois. Şi am fost ajunşi de către cincisprezece oameni pe care-i comanda… Ah! zise regele de Navarra întrerupându-se, nu vei şti niciodată cine, scumpul meu Pibrac.

     — Mă iartă, Sire, acela era ducele de Guise.

     — Ştiai?

     — De o oră.

     — Ei bine! ei ne-au ajuns, ne-au înconjurat, noi ne-am bătut cu înverşunare, dar a trebuit să cedăm numărului. Lahire şi Noë sunt prizonieri… Eu am putut scăpa… urmat de Hector pe care l-am lăsat la două leghe de Paris, căci calul său a căzut sfârşit de oboseală.

     — Dar, Sire, zise Pibrac cu emoţie, pentru ce te-ai mai reîntors aici şi nu ai încercat să treci în Gasconia?

     — Voiai oare să-mi părăsesc amicii?

     — Noë şi Lahire…

     — Desigur! ei sunt în mâinile ducelui; ducele îi va da regelui Carol al IX-lea.

     — Eşafodul îi aşteptă! zise Pibrac.

     În acel moment Malican se întoarse.

     — Aprinde o lumină, zise regele de Navarra. Şi dă-mi ceva de mâncare, sunt flămând; am făcut patruzeci de leghe în zece ore.

     Şi, pe când Malican se grăbea de a se supune, tânărului prinţ adăugă:

     — Oh! de astă dată le-am luat cu mult înainte, Hector are un cal minunat!

     Malican puse înaintea regelui de Navarra o bucată de carne, pâine şi o sticlă cu vin vechi.

     Regele începu a mânca cu aviditatea unei fiare sălbatice mult timp lipsită de hrană şi Pibrac, timp de câteva momente, nu pronunţă nici un cuvânt.

     Când Henric îşi linişti foamea şi setea, căpitanul gărzilor îi zise:

     — Malican mi-a spus, Sire, că eraţi mascat.

     — Aşa este.

     — Ai fost vreun moment fără mască?

     — Niciodată.

     — Regina-mamă a auzit vocea dumitale?

     — Nu.

     — Dar… ducele?

     — Nici ducele, nici René.

     — Ah! era şi acel mizerabil de René?

     — Vezi bine.

     — Astfel ţi-ai putut deschide un drum şi a fugi fără ca masca să cadă, fără ca vocea să-ţi fie trădată? Şi nimic nu dovedeşte că regele de Navarra era printre oamenii care-au răpit pe regina-mamă?

     — Nu.

     — Ei bine! Sire, trebuie să reintri în Luvru pe dată şi să te culci în pat.

     — Bine!

     — Mâine dimineaţă vei merge să vezi pe rege.

     — Dar, zise regele de Navarra, îmi închipui că înainte…

     Pibrac surâse.

     — Majestatea Voastră, zise el, speră să o vadă pe Doamna Margareta?

     — Desigur!

     — Doamna Margareta nu e la Luvru.

     Regele de Navarra tresări.

     Pibrac îşi descheie haina.

     — Desigur, zise el, că am făcut foarte bine azi dimineaţă că am luat această scrisoare.

     Şi el dădu regelui mesajul pe care Doamna Margareta, înainte de a fugi din Luvru, îl lăsase pentru dânsul.

     — Sire, adăugă el, regina-mamă dispăruse, Doamna Margareta asemenea; nu ştiam ce devenise Majestatea Voastră, am făcut o încercare şi am despecetluit această scrisoare.

     Regele citi şi îşi trecu mâna peste frunte.

     — Dumnezeul meu! zise el, te iubeam cu toate acestea, cu pasiune.

     Dar Pibrac reluă:

     — Sire, nu vă mai gândiţi pentru moment la amorul vostru, cugetaţi mai bine să-i scăpaţi pe amicii voştri şi pe Majestatea Voastră înşivă… şi apoi e în interesul vostru de a făcea tăcută fuga Doamnei Margareta.

     — Cum asta?

     — Vă voi explica mai târziu. Acum veniţi… la Luvru.

     — Da, la Luvru.

     Henric, care era zdrobit de osteneală, se sculă clătinându-se şi se rezemă de braţul lui Pibrac.

     — Mâine dimineaţă, zise Henric lui Malican, să vii să mă găseşti. Poate voi avea trebuinţă de serviciile tale.

     — Da, Majestate.

     Regele de Navarra şi Pibrac ieşiră din cârciumă şi se îndreptară spre poarta din dos a Luvrului.

     Henric era aşa de bine învăluit în mantaua sa, încât santinela nu putu să-i observe figura şi se trase cu respect la o parte, la vederea căpitanului de gărzi. Acesta din urmă conduse pe regele de Navarra în apartamentul său, se închise cu dânsul înăuntru şi îi zise:

     — Majestatea Voastră trebuie să aibă multă nevoie de a dormi puţin.

     — Sunt foarte obosit, într-adevăr.

     — Şi, cu toate acestea, Majestatea Voastră trebuie să rămână puţin trează, până va citi aceste hârtii care pot să-l intereseze foarte mult.

     Vorbind astfel, Pibrac întinse pe masă pergamentele maestrului Chesnaye, adăugând:

     — Iată nişte scrisori, care, prin ajutorul lor, pot face să cadă capul ducelui de Guise.

     Capitolul XII.

     Hârtiile pe care le examinau Henric de Navarra şi domnul de Pibrac se compuneau din mai multe documente.

     Unele erau scrisori ale prinţilor loreni către Chesnaye, iar altele erau hârtii privitoare la gestiunea bunurilor pe care le posedau aceştia în Franţa şi, mai cu seamă, în Paris.

     Altele, de o natură mai gravă, se raportau la diverse comploturi ale casei de Lorena şi care nu ajunseră la vreun sfârşit bun.

     În fine, cel din urmă bilet era scris în cifre.

     — Oh! oh! făcu Henric, acesta trebuie să fie mult mai serios ca celelalte. Ştii tu să descifrezi, Pibrac?

     — Nu, Sire.

     — Nici eu. Atunci, cum facem?

     — Chesnaye trebuie să aibă cheia acestei scrieri.

     — Ah!

     — Şi când mă voi frământa prea mult, trebuie să o descifrez.

     — Aşteaptă! îi zise Henric. Ce o să facem noi cu toate aceste hârtii? căci dacă le vom pune în vederea lui Carol al IX-lea, el se va convinge că familia Guise, într-adevăr, ar fi complotat contra regatului Franţei.

     — Da. Şi apoi?

     — Apoi, zise Henric, cum cei din familia de Guise nu vor fi la Paris, ci la Nancy, desigur că regele se va înfuria şi regina-mamă va aranja lucrurile.

     — Aveţi dreptate, Sire.

     — Atunci, ce e de făcut?

     — Am o idee.

     — Care?

     — Să-l arestăm pe ducele de Guise îndată ce se va înapoia cu regina-mamă.

     — E ceva cam cutezător, Pibrac. Şi odată arestat, vom pune hârtiile în vederea regelui.

     — Dar unde şi cum să-l arestăm?

     — În micuţa casă, unde se ascunde de cincisprezece zile.

     — Cunoşti tu acea casă?

     — Ştiu unde e. Dar tot ce mă intrigă este acest manuscris cifrat, căci trebuie să conţină lucruri de mare importanţă. Şi apoi observaţi, Sire, că acest bilet e de curând scris şi are mai multe slove.

     — Este adevărat, răspunse regele.

     — Ei bine! eu revin la ideea mea: să facem pe Chesnaye să vorbească.

     — Când?

     — Chiar acum, dacă voiţi.

     — El este aici?

     — Da, Sire, veniţi cu mine… Chesnaye, continuă Pibrac, trebuie să fie acum în Prie-Dieu.

     — De când?

     — De astăzi de dimineaţă.

     — Acest ticălos de Chesnaye, zise regele, trebuie să fie prea credincios prinţilor de Lorena.

     — Cu toate acestea, sunt sigur că se teme de moarte.

     Henric şi Pibrac intrară în coridor pe mica scară pe care o coborâră în vârful picioarelor.

     Când se apropiară de închisoarea lui Chesnaye, Pibrac chemă pe santinelă.

     — Ulrich, îi zise el, să închizi portiţa.

     Elveţianul se înclină.

     — Şi când cineva se va apropia de dânsa, tu să nu-i deschizi.

     — Da, căpitane.

     — Şi să nu laşi pe nimeni să treacă.

     — Nici pe rege?

     — Imbecilul! murmură căpitanul gărzilor.

     Ne aducem aminte că domnul Pibrac pusese în buzunar cheia închisorii numite Prie-Dieu, după ce îl închisese pe Chesnaye.

     Aşadar, când ajunse aici, scoase acea cheie din buzunar, deschise şi pătrunse el întâi în închisoare, zicând:

     — Nu cumva ticălosul o fi murit de foame?

     — Cum? întrebă Henric.

     — Pentru că numai acum mi-am adus aminte că nu i-am trimis nimic de mâncare.

     Maestrul Chesnaye sta chircit pe paiele care îi serveau de aşternut. El nu dormea, ci îşi întorcea privirile sale cele rătăcite împrejuru-i.

     — Bună, Chesnaye, zise Pibrac închizând uşa după ce intră regele.

     Chesnaye îşi aruncă o privire asupra lui şi ochii i se luminară.

     — Oare vii să-mi dai libertatea? întrebă el.

     — Eşti prea naiv, maestre.

     — Cu toate acestea, sunt nevinovat.

     Pibrac înălţă din umeri.

     — Haide, maestre Chesnaye, zise el, lasă-mă să-ţi dau o idee.

     — O idee?

     — Da.

     Şi Pibrac îi puse mâna pe umăr, adăugând:

     — Iată! Majestatea Sa, regele de Navarra pe care îl vezi aici, e tot de părerea mea.

     La acest nume, Chesnaye tresări privind pe personajul care intrase cu Pibrac. Îl recunoscu şi-şi făcu această reflecţie: „Pentru că regele de Navarra este în numărul inamicilor mei, sunt pierdut de-aici înainte.”

     Cu toate acestea, el îşi reluă curajul.

     — Să vedem, domnule de Pibrac, zise el, sunt gata să ascult părerea dumneavoastră.

     — Trebuie să vorbeşti cu noi sincer.

     — Păi eu nu zic decât tot aceasta.

     — Bun!

     — Dar sunt sigur că nu vei voi să mărturisesc nişte lucruri pe care nu le cunosc.

     — Haida-de!

     — Eu nu sunt decât un sărman neguţător de postav.

     — Ascultă şi vei vedea că nu mă pronunţ niciodată, fără a fi sigur, în afirmaţiile unui fapt.

     — Oh! zise postăvarul cu nepăsare, dacă vei putea proba ceva, vei face un miracol.

     — Acum taci maestre, zise Pibrac cu mândrie, şi ascultă-mă, te rog.

     Chesnaye, îşi plecă fruntea.

     — Eu m-am reîntors în casa dumitale astă-seară, pe când te găseai aici.

     Chesnaye avu un moment de nelinişte.

     — Servitoarea dumitale fugise, dar am găsit pe un băiat din prăvălie.

     — Ei bine! răspunse Chesnaye. Aşa e că v-a spus că nu mă amestec în politică?

     — Din contră…

     Prizonierul avu o uşoară tresărire pe aşternutul său.

     — Închipuie-ţi, continuă Pibrac, că el ne-a mărturisit că eşti mandatarul ducelui de Guise.

     — Nu e adevărat!

     — Şi că ai în păstrare nişte scrisori şi documente de natură a te face să fii dumneata mai întâi spânzurat.

     — Haida-de.

     — Şi apoi, ar face să cadă capul ducelui de Guise pe piaţa Grčve. Ei? ce zici acum?

     — Zic că, cine v-a spus asta, e un nebun şi un mizerabil.

     — Adevărat?

     — Negreşit, pentru că şi într-un caz, şi într-altul, el a minţit!

     Domnul de Pibrac începu să râdă.

     — Este cu toate acestea în casa dumitale, o ladă veche de nuc.

     Chesnaye tresări.

     — Şi această ladă are un fund dublu.

     Chesnaye păli.

     — Şi acel dublu fund ascundea hârtiile de care ne-a vorbit băiatul dumitale.

     — În fine, ce voieşti de la mine, strigă el cu un fel de disperare.

     — Am să-ţi spun. Dar mai aşteaptă puţin.

     Şi Pibrac reluă sfeşnicul pe care îl pusese pe pământ.

     Închisoarea lui Chesnaye era de douăsprezece picioare pătrate.

     Într-un colţ, în partea opusă aceluia pe care îl ocupa aşternutul lui, se găsea o mare dală rotundă care forma un fel de urcuş deasupra pământului.

     Domnul de Pibrac se îndreptă spre acea parte, se aplecă spre dală, îşi scoase pumnalul şi îl împinse într-o crăpătură care semăna a unei dungi naturale a pietrei, dar care, în realitate, era practicată special.

     Vârful pumnalului întâmpină fără îndoială vreun misterios resort, căci dala îndată se înălţă şi făcu să se vadă o gaură întunecoasă, deasupra căreia se aplecă căpitanul gărzilor.

     O pâclă de aer umed şi infect atinse obrazul domnului de Pibrac, pe când un zgomot surd se înălţă la urechea lui.

     — Iată, domnule Chesnaye, zise el, iată închisoarea de care-ţi vorbeam astăzi de dimineaţă.

     Chesnaye se înfioră.

     — Ea are o sută de picioare adâncime şi Sena lasă să se strecoare o gârliţă, care produce zgomotul ce îl auzi.

     — Aşadar, de aceea ai venit, ca să mă arunci aici? întrebă falsul postăvar ai cărui dinţi clănţăneau.

     — Poate…

     Şi Pibrac puse sub ochii lui Chesnaye pergamentul adus de regele de Navarra.

     — Priveşte! zise el.

     — Bizare semne! murmură postăvarul.

     — Aşa găseşti?

     — Şi din care nu înţeleg nimic.

     — Adevărat?

     — Pe credinţa mea.

     — Aşadar nu poţi nicidecum să ne citeşti ceea ce conţine acest pergament, maestre?

     — Nu.

     — Cu toate acestea, el îţi este adresat dumitale.

     — Se poate.

     — Şi nu l-ai putut citi?

     Chesnaye dădu din cap.

     — Haide! zise căpitanul gărzilor, văd eu că trebuie să întrebuinţez mijloacele mele.

     — Ah! ah! rânji Chesnaye.

     Henric şi Pibrac schimbară o privire, ei luară pe Chesnaye de mijloc.

     Chesnaye încercă să se lupte, dar ei se duseră spre acea închisoare profundă şi-l forţară să se aşeze pe margine.

     — Scumpul meu, domnule Chesnaye, zise atunci Pibrac, ai numai cinci minute să te gândeşti.

     — La ce? întrebă falsul postăvar, a cărui natură energică, sălbatică şi devotată, începu a rezista, deşi se vedea în faţa morţii.

     — Trebuie să ne citeşti acest pergament aşa cum e scris.

     — Nu ştiu, sau mai bine, nu voiesc.

     — Atunci trebuie să mori.

     Şi vocea lui Pibrac era gravă şi solemnă.

     — Sunteţi dar nişte asasini! strigă Chesnaye.

     — Voim să ştim ce conţine acest pergament.

     — Atunci mă puteţi omori, căci nu vi-l voi citi. Dar voi muri cu o speranţă sigură.

     — Şi care e speranţa?

     — Aceea de a fi răzbunat.

     Chesnaye pronunţă aceste cuvinte cu un ton sinistru care făcu să tresară pe Henric de Navarra.

     — Maestre Chesnaye, ia seama, zise Pibrac, timpul trece, şi trebuie să trăieşti sau să mori.

     — Iată răspunsul meu! strigă Chesnaye în ai cărui ochi, strălucea un întunecos entuziasm: Trăiască ducele de Guise! şi moarte regelui de Navarra!

     Şi se azvârli el însuşi în închisoare, unde dispăru.

     Henric şi Pibrac scoaseră un ţipăt şi se priviră cu spaimă.

     Capitolul XIII.

     Chesnaye luase lucrurile în serios şi se aruncase în abis pentru a duce în eternitate secretul ducelui de Guise.

     — Iată un bun servitor, murmură în fine regele de Navarra, de care regele Franţei nu are niciunul. Într-adevăr, acel secret trebuie să fi fost foarte important dacă nu s-a temut de moarte.

     — Desigur, răspunse Pibrac înclinându-se.

     — Acum continuă Henric, ce trebuie să facem?

     — Nu ştiu, Sire.

     — Regele Carol ştie că Chesnaye era aici?

     — L-am închis din ordinul său.

     — Drace!

     — Şi nu ştiu acum, cum voi explica această dispariţie.

     — Eşti sigur, făcu Henric, de elveţianul care era de gardă?

     — Ca de mine însumi.

     — Atunci, vino!

     Henric luă sfeşnicul, adăugând:

     — Ai să-i recomanzi să nu spună la nimeni că ne-a văzut în noaptea asta.

     — Prea bine, Sire, contaţi pe asta.

     Pibrac se conformă ordinului regelui, închise cu precauţie uşa închisorii Prie-Dieu şi conduse pe rege până la apartamentul său.

     Henric era prea obosit şi se culcă imediat, ceea ce făcu şi Pibrac cu toate că era prea contrariat de cele petrecute în cursul nopţii.

     În zorii zilei însă, fu deşteptat printr-o bătaie în uşă.

     — Cine e acolo? întrebă el.

     — Eu, răspunse o voce fragedă, pe care Pibrac o recunoscu.

     Căpitanul gărzilor merse să deschidă pajului care intră.

     — Ce vrei, tu, micuţule?

     — Regele voieşte să vă vadă.

     — Drace! făcu Pibrac, regele se deşteaptă foarte de dimineaţă de câtva timp.

     — El nu a dormit toată noaptea.

     — După cum văd, murmură Pibrac râzând, lui Morfeu5 îi displace la Luvru.

     Şi el urmă pe pajul Gauthier, care îl conduse la rege.

     Într-adevăr, regele nu dormise nicidecum, ochii dovedeau îndestul că se zvârcolise toată noaptea.

     Pibrac se opri pe pragul camerei regale, luă atitudinea sobră şi respectuoasă a unui soldat, care aşteaptă ca şeful său să-i dea un ordin.

     — Du-te Gauthier, zise regele.

     Pajul ieşi.

     — Apropie-te Pibrac, continuă Carol al IX-lea, am trebuinţă de tine.

     — Majestatea Voastră s-a trezit foarte devreme, zise căpitanul gărzilor.

     — N-am putut să adorm toată noaptea şi ştii pentru ce?

     — Nu, Sire.

     — Pentru că mă gândeam că, pe când eu stau foarte liniştit la Luvru, Doamna Catherine, mama mea, trebuie să fie prizoniera ducelui de Guise.

     — Liniştiţi-vă, Sire, răspunse Pibrac surâzând.

     — Ah! făcu regele, oare ai ceva veşti de la dânsa?

     Pibrac răspunse cu oarecare încurcătură.

     — Niciuna, Sire.

     — Atunci, ce ai vrut să zici?

     — Prinţii loreni sunt foarte ospitalieri şi dacă Doamna Catherine este prizoniera lor, apoi sunt sigur că o vor trata aşa după cum cere poziţia sa.

     — Dumnezeu să te audă, Pibrac, zise regele cu tristeţe.

     — Şi dacă vor fi ei, cei care au făcut prizonieră pe regina-mamă, apoi Majestatea Voastră, poate să-i dea libertatea în orice moment.

     — Cum asta?

     — Prin a le ceda fortăreaţa Dieulouard.

     Regele tresări.

     — Pe viaţa mea, zise el. Aş prefera de o mie de ori să cedez Dieulouard, decât să o ştiu pe mama mea prizonieră.

     — Am o ştire să dau Majestăţii Voastre, îl întrerupse Pibrac.

     — Ah!

     — Regele de Navarra a fost găsit.

     — Unde a fost el?

     — S-a dus după Doamna Margareta, care l-a părăsit.

     — A putut el s-o găsească?

     — Nu, Sire. El a alergat în toate sensurile şi, în fine, s-a întors ieri seară la Luvru

     — Ah! e la Luvru? făcu regele cu indiferenţă.

     — Şi e foarte dezolat de abandonul Doamnei Margareta.

     — Haida-de! făcu regele pe acelaşi ton.

     Apoi schimbă repede subiectul conversaţiei şi murmură:

     — Ştii tu, Pibrac, că ar fi o mare dezonoare pentru regatul meu când istoria va pomeni că regele Carol al IX-lea a lăsat ca mama sa să fie răpită din mijlocul Parisului şi că… câţiva aventurieri…

     — Dar, Sire, Majestatea Voastră are un mijloc foarte simplu de a repara această dezonoare.

     — Care?

     — Să declaraţi război prinţilor de Lorena.

     — Da, dar…

     Şi Carol suspină din nou.

     — Dacă regele Franţei s-ar pune în capul armatei sale, ar putea să intre în două luni în Lorena.

     — Crezi tu, Pibrac?

     — Negreşit! Sire.

     Regele clătină din cap.

     — Poate că ai dreptate, zise el, dar am avut toată noaptea nişte întunecoase viziuni, a căror amintire mă împiedică a face război cu lorenii.

     — Şi… aceste viziuni?

     — Am văzut Franţa guvernată de un rege hughenot şi, deşteptându-mă foarte agitat, mi-am simţit părul zbârlindu-mi-se. Era atunci zece ore seara şi apoi nu am mai putut să adorm.

     Şi regele suspină mai tare.

     — Ah! Sire, zise Pibrac, iată un vis ciudat, într-adevăr.

     — Nu e aşa?

     — Cu toate acestea, nu este decât un vis.

     — Aşa e, dar visurile câteodată sunt nişte avertismente ale cerului.

     — Fie, răspunse Pibrac, însă ce raport pot avea visurile cu prinţii loreni?

     — Cum! nu ghiceşti?

     — Nu, Sire.

     — Dar, Pibrac amicul meu, eu nu am ca aliaţi decât pe dânşii, în acest moment. Tot ce mă înconjoară nu sunt decât hughenoţi şi apoi cei din familia de Guise! Ei sunt cel din urmă stâlp al religiei.

     — Aşa credeţi, Sire?

     — Şi dacă atac acest stâlp…

     Pibrac îşi aplecă capul.

     — În fond, zise el, nu mă prea pricep în ale politicii şi Majestatea Voastră să mă scuze dacă am cugetat că poate Casa de Lorena nu face decât să conspire contra tronului Franţei.

     — Această idee, zise regele, a avut-o şi Doamna Catherine.

     „Haide! îşi zise Pibrac, lorenii iarăşi s-au restabilit în spiritul regelui şi nu e nimerit acum să-i vorbesc despre hârtiile găsite la Chesnaye.”

     — Apropo, zise regele, ce ai făcut cu acel om pe care l-ai arestat ieri de dimineaţă?

     — Chesnaye?

     — Da.

     — L-am închis, în Prie-Dieu.

     — Şi acum e tot acolo?

     — Aştept ordinile Majestăţii Voastre, Sire.

     — Ei bine! redă-i libertatea.

     Domnul de Pibrac făcu un pas spre uşă.

     Regele îl chemă.

     — Trimite-mi aici pe regele de Navarra, zise el.

     Căpitanul gărzilor ieşi cu capul în jos, răsucindu-şi mustaţa şi învârtindu-şi mânerul pumnalului.

     El se duse drept la regele de Navarra.

     Henric adormise şi visa pe Margareta, când căpitanul gărzilor îl deşteptă încet.

     — Ah! Sire, zise Pibrac. Majestatea Voastră ar fi făcut mult mai bine dacă pleca la Navarra.

     — Pentru ce?

     — Pentru că regele Carol al IX-lea a visat un vis rău.

     — Adevărat?

     — Şi concluzia acestui vis este că el n-are nici un amic mai bun, nici un supus mai credincios şi mai devotat, ca prinţii de Lorena.

     Henric avu o tresărire.

     — Cu toate acestea, adăugă Pibrac, regele vă aşteaptă şi vă va explica mai bine, cât de mult se teme de hughenoţi.

     Henric se îmbrăcă în grabă şi se îndreptă spre apartamentele ocupate de Carol al IX-lea.

     Dar, cum ajunse în anticamera regală, un alt personaj intra prin partea opusă.

     Era René Florentinul, plin de praf şi de sânge.

     Capitolul XIV.

     Vederea lui René Florentinul produse asupra tânărului prinţ o impresie foarte vie. Cu toate acestea, el ştiu nu numai să se stăpânească, dar încă se şi prefăcu că-l priveşte cu curiozitate şi astfel, îi zise cu mirare:

     — Dumnezeul meu! domnule René, în ce stare eşti?

     Vorbind el astfel, arătă hainele prăfuite şi stropite cu sânge ce le purta parfumierul.

     Dacă însă vederea parfumierului produsese asupra regelui de Navarra o impresie neaşteptată, vederea acestuia din urmă, produsese asupra lui René o alta şi mai neaşteptată; fiindcă el se aştepta la orice altceva, afară de a întâlni pe tânărul rege în anticamera lui Carol al IX-lea.

     Astfel dar, el murmură văzându-l.

     — Cum! Sire, dumneata eşti… aici?

     — Dar unde vrei să fiu? zise regele cu sânge rece.

     — Dar. Dar… eu… nu… ştiu.

     — Dar ce ai, domnule René?

     — Eu… Sire?

     — Da, dumneata, pentru că eşti plin de noroi ca un câine… şi stropit cu sânge ca un măcelar.

     — Adevărat! bâigui René, fiindcă am… avut. Un duel aproape.

     — Aşa?

     — Cum Majestatea Voastră se îndoieşte?

     — Cum nu! răspunse regele de Navarra cu un ton batjocoritor, deoarece, dumneata ai obiceiul de a asasina.

     — Sire!

     — Nu-mi pasă… poţi să te superi cât voieşti… eu susţin ce-am zis.

     René îşi rodea mustăţile cu furie; iar regele de Navarra reluă cu un ton ironic:

     — Aşadar, te-ai bătut?

     — Da, Sire.

     — Şi cu cine?

     — Cu un gentilom cunoscut de Majestatea Voastră.

     — Cu care?

     — Cu vicontele Amaury de Noë.

     Regele de Navarra sări înapoi şi făcu aşa de bine pe surprinsul, încât René se îndoi.

     — Cum! zise el, Majestatea Voastră, nu ştie?

     — Cu desăvârşire, nu.

     — Cu toate acestea, este adevărat.

     — Să-ţi spun, domnule René, răspunse tânărul rege cu un accent mărinimos, eu nu mă mai amestec în afacerile amoroase ale amicului meu Noë.

     — Ah! făcu René.

     — După cum am auzit, ştiu că a iubit şi a sedus pe fiica dumitale, Paola.

     — Oh! murmură René strâmbându-se, nu este vorba de aceasta acum, Sire.

     — Atunci dar, de ce?

     — De lucruri mult mai serioase… Şi m-am bătut cu dânsul.

     — După cât înţeleg, strigă regele punând mâna pe spadă, l-ai omorât?

     — Nu, Sire, nu l-am omorât! el m-a rănit pe mine.

     — Mii de draci! strigă din nou Henric; ai avut mare noroc, pe legea mea! căci dacă ai fi omorât pe amicul meu Noë, ţi-aş fi pătruns corpul cu spada mea.

     René făcu o strâmbătură; dar, cu toate acestea, rămase încremenit în mijlocul anticamerei regale şi privi pe regele de Navarra cu uimire.

     Henric atunci, profitând de uimirea lui, intră repede la regele Carol şi lăsă portiera cabinetului să cadă în urma lui, înainte ca René să se gândească a-l urma.

     Carol al IX-lea, însă, care în timpul când Pibrac se dusese să cheme pe regele de Navarra se sculase şi se îmbrăcase, văzându-l intrând, strigă:

     — Ah! bine că văd pe domnul, vărul meu.

     — M-am grăbit, Sire, după ordinul Majestăţii Voastre, răspunse Henric înclinându-se cu respect.

     — Şi, de unde vii, domnule, vărul meu? întrebă Carol al IX-lea.

     — De departe, Sire.

     — Adevărat?

     — Adevărat, Sire, continuă Henric cu un ton demn de compătimire, căci sunt cel mai nefericit om din lume.

     — Şi pentru ce?

     — Numai, pentru că m-am căsătorit cu Doamna Margareta, sora Majestăţii Voastre, murmură Henric.

     — Ah! scumpul meu domn şi văr, răspunse regele cu un surâs răutăcios, dacă m-ai fi consultat înainte de a intra în această afacere, poate că te-aş fi sfătuit să reflectezi puţin mai mult.

     Henric tresări.

     — Margot este o femeie capricioasă, continuă regele.

     — Vai! murmură Henric suspinând.

     — Şi capriciul ei s-a răspândit chiar şi asupra vărului nostru ducele de Guise…

     La auzirea numelui acestui rival detestat, sângele de la inimă se urcă în obrazul tânărului prinţ: dar această roşeaţă de gelozie pasageră îl ajută mult în ochii lui Carol al IX-lea.

     Apoi, după o mică pauză, cel dintâi reluă:

     — Ah! Sire, dacă se va întâmpla ca să ţin pe ducele de Guise în faţa mea cu spada în mână, unul din noi va trebui să muşte pământul.

     — Dar, vărul meu, întrebă regele, ai să te plângi din nou de ducele de Guise?

     — Nu ştiu… Sire…

     — Atunci dar, pentru ce această furie?

     — Sunt înfuriat, Sire, de dispariţia Doamnei Margareta din Luvru.

     — Ştiu asta…

     — Şi eu bănuiesc că ducele a răpit-o!

     — Oh! oh! făcu regele neaşteptându-se la o asemenea concluzie; nu cred, el nu a putut face un asemenea fapt.

     — Atunci dar, unde crede Majestatea Voastră că este Doamna Margareta?

     — Nu ştiu, dar…

     — Şi eu, continuă Henric, căruia o idee repede îi trecu prin cap, pot afirma Majestăţii Voastre că Doamna Margareta a plecat cu ducele de Guise, care câteva zile a stat ascuns în Paris.

     — Dar probe ai? întrebă Carol al IX-lea.

     — Aproape am, Sire.

     — Cum aproape?

     Henric nu răspunse, ci trase din buzunarul său scrisoarea escamotată în ajun de Pibrac şi o întinse regelui.

     Scrisoarea era aceea, în care Doamna Margareta înştiinţa pe Henric de plecarea ei din Luvru, fără însă a-i spune unde se duce.

     — Bun! zise Carol al IX-lea după ce o citi, cu toate acestea, ea nu probează nimic.

     — Probează fuga Doamnei Margareta.

     — Da, dar nu spune nimic din care să rezulte că a plecat cu ducele de Guise.

     — Este adevărat, cu toate acestea, eu ştiu că ei s-au revăzut.

     — Adevărat?

     — Da, şi eu ieri am alergat toată ziua după cinci cavaleri, în mijlocul cărora era o femeie.

     — Oh! oh! făcu regele gândindu-se la regina-mamă.

     — Şi pe ce drum? vărul meu?

     — Pe drumul de Nancy.

     — Poftim?

     — Pe drumul de Nancy, Sire.

     — Şi eşti sigur că acei cavaleri?

     — Nu puteau fi alţii decât ducele de Guise şi oamenii lui, îl întrerupse regele de Navarra.

     — Bine! dar femeia?

     — După cât mi s-a spus, femeia era mascată, şi astfel, aş putea să jur că era Doamna Margareta.

     — Adevărat? făcu regele.

     — Desigur. Dar fiindcă din nenorocire ei aveau douăsprezece ore înaintea mea, am înţeles că nu-i pot ajunge înainte de a trece graniţele de Lorena, şi astfel, m-am întors să cad la picioarele Majestăţii Voastre şi să-i cer dreptate.

     Regele de Navarra ştiuse să pună atâta convingere în vocea sa, încât Carol al IX-lea nu se mai îndoi, ci se mulţumi numai a-i zice:

     — Mă tem însă, scumpul meu văr, că te-ai fi găsit în poziţia în care m-am văzut eu săptămâna trecută. Închipuie-ţi că vânam în pădurea Saint-Germain… şi noaptea un cerb, abătându-se, eu l-am atacat dimineaţa la zece ore…

     — Dar, eu nu înţeleg nimic, Sire…

     — Aşteaptă! Cerbul însă alerga, eu am pus calul meu în galop şi câinii vânau din toate puterile; cu toate acestea, animalul nu voia să iasă din pădure. În fine, când după atâta osteneală ieşi la câmp, ghiceşte, vărul meu, ce am văzut?

     — Nu pot ghici, Sire.

     — Închipuie-ţi! o ticăloasă de vulpe. Câinii, când au găsit un schimb, au părăsit pe cerb şi au alergat după vulpe.

     — Dar, Sire, zise regele de Navarra, în ce poate semăna istoria Majestăţii Voastre cu istoria mea?

     — Aşteaptă, aşteaptă, vărul meu!

     — Aştept, Sire.

     — Doamna Margareta a fugit, nu este aşa?

     — Da, aşa este.

     — Şi, dumneata, crezând că a răpit-o ducele de Guise, ai alergat după dânşii?

     — Da, Sire, dar nu înţeleg ce voieşti să zici.

     — Ei bine! ai avut dreptate, dar numai pe jumătate.

     — Cum?

     — Ducele de Guise a răpit într-adevăr o femeie, dar nu pe sora mea Margot.

     — Atunci pe cine, Sire?

     — Pe Doamna Catherine, regina-mamă, răspunse Carol al IX-lea, suspinând.

     — Ah! Sire, făcu Henric, cu sânge rece, asta e mult prea ciudat!

     — Nu este aşa?

     — Fără îndoială, cu toate acestea, nu înţeleg cum Majestatea Voastră poate să-şi facă asemenea închipuiri.

     — Dar, strigă Carol al IX-lea, aceasta nu este închipuire, este fapt împlinit.

     — Se poate, Sire, cu toate acestea, eu nu văd cauza pentru care ducele de Guise să fi răpit pe regina-mamă.

     — Ah! cine ştie? răspunse regele suspinând din nou.

     „Hei! se gândi Henric, regele este cu totul departe de adevăr, dar René, care este colo, îl va pune pe drumul cel drept.”

     Pe când regele de Navarra îşi făcea această reflecţie, pajul Gauthier ridică portiera.

     — Ce vrei, micuţule? îl întrebă Carol al IX-lea.

     — Sire, răspunse pajul, maestrul René Florentinul solicită favoarea de a fi primit de Majestatea Voastră.

     Regele făcu o săltătură pe fotoliul său cel mare pe care se afla.

     Din timpurile cele din urmă, Florentinul nu cutezase să apară în faţa lui. Când venea în Luvru, la regina-mamă, îşi ascundea obrazul cu o pulpană a mantalei sale şi se strecura fără a fi văzut.

     René proceda astfel, fiindcă regele Carol al IX-lea, zisese de mai multe ori Doamnei Catherine:

     — Doamnă, poţi să primeşti pe favoritul dumitale cât îţi va plăcea, numai povăţuieşte-l să nu se întâlnească cu mine, fiindcă îi voi împlânta pumnalul în piept.

     Aşadar, când regele auzise că el solicita audienţă, pe lângă săltătura de pe fotoliu, strigă:

     — Oh! ce cutezanţă!

     — Sire, adăugă pajul, maestrul René mi-a spus că este aducătorul unui mesaj din partea reginei-mame.

     Regele tresări şi totdeodată murmură:

     — Ah! atunci este altceva!

     Cu toate acestea, fiindcă Florentinul îi inspira dezgust, el nu răspunse la solicitarea lui; când totdeodată bravul Pibrac, văzând pe Florentinul în anticamera regală şi înţelegând că regele de Navarra va avea trebuinţă de susţinerea sa morală, în calitatea sa de căpitan de gardă, intră şi zise:

     — Sire, René Florentinul este în anticamera Majestăţii Voastre.

     — Ştiu.

     — El este plin de sânge ca un călău, adăugă Pibrac.

     — Oh! oh! făcu regele.

     Apoi zise lui Gauthier:

     — Zi-i să intre acel mizerabil!

     Pajul ridică portiera şi René intră salutând până la pământ.

     Regele întinse mâna bombănind.

     — Da, mi-aduci mesajul.

     René însă ridică capul şi răspunse cu linişte:

     — Este un mesaj verbal ce aduc Majestăţii Voastre.

     — Ce zice acest om? întrebă regele uitându-se la ceilalţi.

     René repetă: