• CAPITOLUL ZECE

Nu e frumos să abandonezi cadavrul unei femei drăguțe pe o șosea italiană. Dar trebuie să mă gândesc la cei vii.

Și în speță, la Bérurier. Ce s-a întâmplat, oare, cu Majestatea Sa Bulimic I-ul? Sunt teribil de îngrijorat.

Dacă a pățit ceva, aș avea patru victime la activ. Puțin cam mult pentru un comisar foarte cinstit, așa e?

Ferrari-ul se oprește în fața rulotei noastre. Simt cum mi se încălzește emisfera boreală, zărind lumină în hogeacul nostru pe roți. Asta înseamnă că Umflatul e at home!

Ce fericire! Ce bucurie nespusă! Caravana trece, dar Bérurier rămâne. Trebuie spus că posedă toate caracteristicile bolovanului.

Mă pregătesc să urc treptele (treptat, firește), când atenția îmi e solicitată de un geamăt, care aduce mai degrabă a muget. Vine din dreapta mea. Fac câțiva pași, nu țin minte precis câți, dar trebuie să fie între trei și trei și jumătate. Și zăresc un tip în zdrențe, întins pe pământ. E tânăr, după câte pot să-mi dau seama, în ciuda moacei făcute zob. Are amândoi ochii învinețiți, buzele-i crăpate sunt umflate ca buzele de negru, pomeții sparți îi sângerează și, din timp în timp, scuipă câțiva dinți, ca pe niște sâmburi de pepene. Geme; respiră cu dificultate, because are, probabil patru sau cinci coaste rupte. Pe scurt, e într-o stare jalnică. Mă aplec deasupra lui. Am senzația că l-am mai văzut undeva.

— Cine sunteți, nobile străin? îl întreb eu cu blândețe.

Bolborosește ceva. Seamănă cu sunetele scoase de o chiuvetă desfundată brutal. Decid să-l chem pe Grăsan, pentru ajutor și sprijin.

Intru în trompă (cum ar zice Lăcrămioara) în rulota noastră și îl găsesc pe Béru tolănit pe divan, cu tigrul bengalez în brațe.

— Nici nu știi cât de blând poate să fie, zice el. Cu mine toarce ca un motan. Mă atașez mai mult de el pe oră ce trece.

— Auzi, Radetot, îl întrerup eu, a fost vreo cafteală prin zonă? Afară e un tip care arată mai degrabă a pate de ficat, decât a Sugar Ray Robinson.

Béru al meu rânjește.

— Lasă-l, eu i-am făcut capul mare.

— Ai fost atacat? Eram sigur.

— Pudoarea mi-a fost atacată. Știi fata pe care am agățat-o la crâșmă, aia care venise cu marchizul, nu?

— Barbara?

— Da. Imaginează-ți că am continuat să ne șmotruim. Mergea brici. Sărise pe mine în așa hal, că nu mai știam cum să stau și că la plecare mergeam numa-n pas de gâscă.

— Și fata avea un prieten, care stătea la pândă și care a încercat să…

— Așteaptă! Eu unul îi propun să-mi vadă tigrul bengalez; când n-ai stampe japonezote trebuie să te descurci cu mijloacele de la bord, ești de acord!

— Normal!

— Ea acceptă. O aduc aici și i-l arăt pe Bubi… Ea începe să se sperie, să țipe ca toți dracii și să mi se agațe de gât. Văzând așa, îl bag pe Bubi în baie și-mi întind gagica pe divanul pe care sunt acum. O liniștesc pe biata fetiță. Îi mozolesc puțin boticul, îi masez nițel balconul și așa mai departe. Se lăsa cum nu poți să-ți închipui. Și Bérurier, îl știi, doar! Cobzăreala, e viciul lui preferat. Își zice că o să petreacă o noapte de moare lumea, cu tot dichisul și tacâmul.

„Îi arată cu ce se laudă, și nu asta-i lipsește, fără să mă laud. Arzoaica continuă să zică da. Mergea ca focu’.

„Eu îi trăgeam gargara clasică, pentru că în ce privește caterinca, mi-am luat diploma cu mențiune.

„Îi ziceam că are felinarele mai verzi ca Mediterana, că dacă-i mângâi pielea, parcă ating o rață jumulită, că are buzele moi ca un filé de vițel, că răsuflarea ei e mai parfumată ca un sufleu cu vanilie, bunghești stilul? Alexandre Musset, Victor Lamartine, Chateaubriand flambat n-au scris niciodată așa ceva, fără să mă laud, că nu-mi stă în caracter. Barbara complet topită. Îmi cere să mă mișc mai repede, era urgent, o dusesem până la cataclism, trebuie să recunosc. Era pârjol total, cu blocarea căii ferate. Pe scurt, trebuia stins sau altfel ar fi dat un recital de mandolină. Îmi zic: Béru, e pentru Franța. Sunt unii care fac ceva pe el de patriotism, ei bine, eu fac altceva! Mă pregătesc pentru operațiunea prestigiu și ce descopăr?

— Gagica, mă hlizesc eu.

Dar Béru îmi ignoră cu desăvârșire intervenția.

— Barbara ta era bărbat! M-ai auzit, San-Antonio? Un tip travestit în gagică, mii de tunete! Ah! Nu poți să-ți dai seama! Dacă aș fi găsit un boa constructor în farfurie sau statuia lui Napoleon al IV-lea în pat, aș fi fost mai puțin surprins. Am rămas paf cel puțin zece minute până să pricep. Îmi ziceam că gagica trebuie să fi trecut pe la un sex-shop înainte să vină la crâșmă. Nexam! Era sinceră! Atunci, am văzut roșu înaintea ochilor. Marele caft, ce mai! La început, dacă-ți spun, îi plăcea. „Mai vreau, scumpule”, zicea ea! Mai voia! I-am dat. Îi cădeau măselele gagiului ca nucile toamna. Nu vreau să mă dau mare, San-Antonio, dar cea mai grozavă poceală din viața mea, i-am dat-o sigur maimuțoiului ăstuia. Mă făcea „rea” pe mine Béru. Îți dai seama! În loc să mă potolească nu făcea decât să mă inerveze și mai rău. Și trosc, și jap! Și poc, și zbang!

Continuând să povestească, Grasul boxează aerul cu labele agitate încă de o sfântă indignare. Tigrul miaună în semn de protest, căci trepidațiile divanului îi tulbură somnul. Grăsanul îi trage o carabă care-l liniștește.

— Chestia nu s-a terminat, fac eu, trebuie reparată acum, gagicuța ta.

— Ah! nu face mișto pe tema asta! urlă Béru. N-aș suporta.

— Alo! Buhăilă, zic eu, temperează-ți elanul…

Cineva bate la ușă.

Mă duc să deschid, în vreme ce Bérurier, cu o remarcabilă prezență de spirit, aruncă pătura peste cotoșmanul lui.

Domnul Naudenavede stă în pragul ușii, la fel de demn, la fel de cuviincios; pare un ambasador ieșit la pensie.

— Iertați-mă că vă solicit sprijinul la o oră atât de târzie, declamă magicianul, dar cred că afară se află o persoană care are nevoie de ajutor.

Grăsanul și cu mine facem pe surprinșii.

— O fi alunecat pe o coajă de banană, spune bravul meu prieten.

— Du-te să telefonezi la spital, fac eu.

Seria a treia! E teribil câți oameni ajungem să expediem fie la morgă, fie la spital, de când a-nceput toată povestea. Aveți grijă să nu ajungeți și voi acolo. V-ar putea exploda scăfârlia, de cât mă citiți. N-o să vă treacă la nesfârșit cu o aspirină, fraților. Organismul se obișnuiește. Va veni o zi când veți face o sincopă după cuvântul „sfârșit” al unui San-Antonio. Remarcați, asta-mi va face reclamă, dar cum am un suflet bun, voi vărsa o lacrimă, mai ales dacă îmi asigur colaborarea unei cepe. Pe scurt, Béru dispare în noaptea rece a uitării. Naudenavede îmi spune că se duce să caute medicamente în vila-lui-pe-roți.

Profit de ocazie pentru a o intervieva pe tânăra tumefiată care-mi zace picioare:

— Ia zi, puștoaico, fac eu. Îl cunoști de mult pe marchizul di Gaozza?

Ea gâlgâie între cele două perle care i-au mai rămas:

— De ieri.

— Unde l-ai cunoscut?

— La „Torticoli”. Sunt nouă, de-abia am sosit din Sodhoma. Unde lucram ca animatoare la Yellow Ground. Dar nu-l cunosc prea bine…

Asta e tot ce doream să aflu. Naudenavede revine încărcat de medii cam mente. Unge cu smacolină de ciocârlan rănile nefericitului, după ce le-a dezinfectat în prealabil cu prognat fisurat; după care bandajează totul cu Rozeta creață. Pe scurt, când sosesc brancardierii, nu le rămâne decât să preia femeia. Béru e posac. Seara lui ratată i-a căzut greu la stomac.

— Îmi faceți plăcerea de a accepta un punci creol? propune îndatoritor Naudenavede.

Dau să refuz, căci încep să simt un somn de plumb în ochii mei scăpărători de inteligență, dar Béru a și răspuns „cu cea mai mare plăcere”, așa că ne trezim în rulota magicianului înainte de-a fi avut timp să citim operele complete ale domnului Jules Romains.

Atmosfera e barocă. Miss Lola, partenera lui, duduia care dispare din valiză (în fond, de aici trebuie să vină expresia „a-ți face valiza”) ne primește cu bunăvoință, în ciuda orei atât de târzii că devine matinală.

Naudenavede prepară punciul cum topește alchimistul plumbul, pândind problematica transmutație. Are nasul coroiat, privirea fixă și febrilă, maxilarul la fel de bătător la ochi ca o greșeală d’ortograf în firma unui tipograf.

Ciudat individ!

— E un circ unde se-ntâmplă multe, este? face Béru către miss Lola.

Lola asta nu e chiar genul de femeie pe care s-ar bate Hollywood-ul. E cam palidă, cam firavă și resemnată. Tot făcându-și veacul într-o valiză și evaporându-se, a început să arate ca un fum. E clar că se stinge lângă magician. El unul, se ia drept un Napoleon al iluzionismului. The first manipulator in the world, pretinde el că ar fi, pe afișe. Afișe pe care le execută el însuși, cred că v-am mai spus. În acest moment, are în lucru unul nou, care îl înfățișează călare pe un nor rozaliu, aruncând cu o mână fulgere asupra înspăimântatei planete Pământ. Mecla lui, decupată dintr-o fotografie, are ceva anacronic în mijlocul acestei mâzgăleli.

— Frumos lucrat, îl flatez eu, ai talent.

Are un tic antic: își ridică un colț al gurii, dezvelind astfel doi superbi dinți de aur, valorând aproximativ 100 de franci; pe lângă cei doi colți metalici, mai lasă să se vadă un zâmbet ușor, plin de orgoliu. N-am văzut niciodată un tip atât de plin de el. Cred că-și pune o oglindă pe tavan, ca să se privească dormind. Îl invidiez. Ce senzație minunată trebuie să ai când ești propriul tău univers! E propriul său templu, Panteon, cod civil, model de comportament. Un mic zeu, fără prea mulți draci. În plus, are puteri… Puteri pe care alți nu le au. Poate să-ți șterpelească ceasul fără să-ți dai seama și îl re-pescuiește din chiloții unei regine sau unei arhiducese. E tare, nu?

— Cum se face că nu te-ai culcat încă, la ora asta? mă minunez eu încetișor, suflând în punci ca să-l încălzesc.

Croncăne sardonic, asemeni unui corb pe care un vânător daltonist l-ar confunda cu un fazan.

— Întreab-o pe miss Lola.

Miss Lola îi aruncă o privire extaziată.

— Profesorul nu doarme niciodată, murmură ea.

— Cum așa, niciodată?

— Semăn cu caii, dragul meu, explică Naudenavede, dorm în picioare, când am chef.

— Trebuie să fie practic, recunoaște Bérurier. Cred că ți-a fost de mare folos când îți făceai armata și te puneau planton.

Eu unul, tare-aș vrea să mă ușchesc. Detest atmosfera de aici. Smintiții mă calcă pe nervi. Și pe urmă, când o văd pe puștoaica asta străvezie, mă apucă jalea. Habar n-are ce-i aia orgasm. El nu-i poate face, cu moaca lui de condor blazat, decât niște pase magnetice. Drăgostelile lui, ale magicianului, i-ar interesa pe psihiatri. Totul e magic la el, în afară de nădragi. Și pe urmă, tipul ăsta se place atât de mult, că intermediarii trebuie să se abțină.

Tot ce-i cere el lui miss Lola, este să strige „bravo” și să aplaude. Puștoaica asta, vedeți voi, dacă aș avea puțin timp, m-aș ocupa un pic de ea. Oh! nu că aș dori s-o adopt, nu sunt apt de-așa ceva. Dar mi-ar place să-i fac o pată în sufletul meu, ce mai! Nimic în mâini, nimic în buzunare; totul în sipetul cu odoare. Poftim! Iar v-am șocat! Ce mironosițe sunteți, zău așa! Dacă mai continuați să faceți bot, data viitoare o să vă trag o carte în stil Mauriac; țineți minte ce vă spun; nu sunt vorbe-n vânt! Pentru că, fie vorba între noi și colecția „Pleiade”, diferența dintre domnul Mauriac și mine (lăsând deoparte frumusețea) este că el n-ar putea niciodată să scrie un San-Antonio. Și chiar dacă ar scrie unul, la beție, s-ar strofoca degeaba să capete, ca mine, bun de tipar de la: Jean Cocteau, Carmen Tessier, André-Louis Dubois, Roger Pierre și Jean-Marc Thibault, Roger-Nicolas, Francis Lopez, Robert Beauvais, Jean Richard, Pierre Grimblat, Albert Préjean, J.-A. Carlotti, Marcel-E. Grancher și Nihil Obstat de la părintele Dupanloup.

Îmi golesc paharul, în ceea ce-l privește pe Béru, operațiunea asta s-a încheiat demult. Ne luăm rămas bun de la domnul-doamna.

— Nu vă spun noapte bună, fac eu către magician, pentru că nu dormiți, ci bună ziua.

Îi spun magician, dar nu e de fapt decât un scamator. Adică un imagician, ce mai în colo și-ncoace{20}.

Béru cască de parcă i s-ar cânta Debussy.

— Țuști în pat, zice el. Mă bucur că mă-ntorc la Bubi. Nici nu-ți închipui ce cald îmi ține, e mai bun ca o pătură de lână.

— De ce-i spui Bubi, e un nume de câine! Măcar să-i fi găsit un nume de pisică!

Observația îl jignește. Se posomorăște.

— Amuzant e că ești reformist, în felul tău, murmură el.

Apoi, dându-mi brusc dreptate:

— În fond, poate că ai dreptate, bătrâne. Și cum aș putea să-l botez?

— Cei Trei Lăncieri? propun eu.

— Pen’ce?

— Pentru că e din Bengal.

— E prea lung. Trebe un cuvânt scurt, ca să-l poți striga de departe.

— Ai intenția să-ți refaci viața cu mamiferul ăsta, Grasule?

— Exact, îl adopt. Îl cumpăr de la Barnaby și-l iau cu mine la Paris când ne-ntoarcem.

— Dar ziceai că vrei să-ți dai demisia?

— Am zis așa ca să fac conversație, dar începutul de indigestie de alaltăieri m-a pus pe gânduri. Dacă aș continua cu slujba asta, aș sfârși prin a face o concluzie intestinală.

Iată-ne ajunși în pragul locuinței noastre. Apuc brusc mușchii de oțel ai Grasului.

— Chiar ți-e somn, Béru?

— Nu se mai poate, nepoate. Îmi cad ochii-n gură ca târfele la pat.

— În cazul ăsta o să mă duc singur, fac eu.

— Unde?

— Acolo unde și-a descărcat Barnaby marfa lui misterioasă.

— Pen’ce?

Îl privesc cu milă.

— Auzi, Umflătură, îți mai aduci aminte că noi suntem polițaii însărcinați cu ancheta?

— Trebe s-anchetăm furturile de tablouri, nu alte chestii.

— Și cine-ți spune că tablourile nu sunt în cutiile alea?

E rândul lui să exprime o oarecare uimire, amestecată cu milă.

— Zici tu că intră un tablou într-o cutie de flaut, da?

— Tablourile se scot din ramă, găgăuță, și se fac sul ca o clătită.

Impresionat, dă din cap.

— Nu mă gândisem la acest respect al problemei.

Apoi, într-un elan de caldă prietenie:

— Bun, te însoțesc. O să dormim mâine mai târziu. Îți cer doar zece secunde ca să-i duc o bomboană lui Pisi.