• CAPITOLUL ȘASE

Namila n-a mințit: într-adevăr, Lancia albă a răposatei doamne Testicolatta dispare la capătul esplanadei. Turbez. Măcar dacă aș fi avut Jaguarul meu aici, aș fi putut s-o urmăresc. Ce să fac? Unde să mă duc? Unde să nu mă duc? Mă zgâiesc în disperare la pata luminoasă care se îndepărtează. Și apoi simt cum îmi face inima un triplu salt mortal înapoi energic. Un camion de mare tonaj, încărcat cu lemne a pătruns pe stradă, blocând-o pentru moment. San-Antonio al vostru își ia zgaibaracele în spinare și pulverizează recordul mondial la opt sute de metri pe asfalt. Alerg atât de repede, încât zebrele menajeriei leșină de amețeală, în pijamalele lor vărgate. În capătul străzii, camionul manevrează greoi. E înhămat la o remorcă de o sută douăzeci de metri lungime și e, automat, stingherit în viraje. Gagiul din Lancia s-a prins care e mișcarea. Probabil că m-a văzut în retrovizor alergând după el. Pricepe că-l voi ajunge din urmă înainte ca strada să se degajeze, așa că execută o manevră fulgerătoare: intră în marșarier și dă înapoi puțin, apoi face o întoarcere și o ia în sens invers. Iată-l acum năvălind fix spre mine. Aș vrea să-mi scot pușcociul, dar e dificil să faci un salt înapoi de trei metri, trăgând în același timp. Lancia trece cu toată viteza pe sub nasul meu consternat. Să fii fentat în halul ăsta e rușinos pentru un superman de talia mea, trebuie să recunoașteți! Turbat de nervi, continui să galopez în noua direcție. Ceea ce văd, în timp ce-mi iese sufletul, ține de miraculos. În mijlocul șoselei se află Marele Béru, bine proțăpit pe picioare. Mașina se năpustește spre el, cu claxonul răcnind. Mă întreb dacă Atrofia Sa Cervicală intenționează să blocheze cu mâna o Lancie gonind cu o viteză nebună?

Dar nu: are ceva în mână! un obiect de mici dimensiuni pe care-l lansează cu toată puterea în parbrizul mașinii. Geamul nu mai stăruie și începe să facă pui. Béru a plonjat în față pentru a evita vehiculul. Acesta șerpuiește periculos și izbește rulota tigrilor, făcând-o țăndări. Mârtanii, cam buimăciți, dar încântați de ocazie, se hotărăsc, din moment ce e duminică, să viziteze orașul Torino și împrejurimile sale. Ar merita drumul, numai să vedeți grădina asta zoologică în libertate!

Cincisprezece tigri, unul mai bengalez decât celălalt, în libertate, e un spectacol memorabil (cum ar spune un memorialist). Se ușchesc în toate direcțiile, provocând cea mai teribilă panică pe care și-o poate închipui cineva. Grăjdarii se cațără pe rulote. Carabii care anchetează se ascund sub aceleași rulote (le lipsește sprinteneala pentru a se urca la cucurigu). Béru se ridică, cu vârful nasului jupuit. Parcă ar fi Gnafron, acel personaj din teatrul de marionete lyoneze. Bietul de el, oricum nu vorbea prea corect nici în mod normal, dar acum vorbește prost și pe nas, nene!

— Ai băzut faza? se împăunează el. Noroc că am găsit biulița asda mare în drum.

— Piulița asta a ta se lasă cu scandal, fac eu.

Îi arăt mârtanii evadați.

— Pă ăștia nu-i aduci înapoi cu o bucată de ficat și făcându-le „pisi-pisi”!

Grasul ridică din umeri.

— Nu bă deranjează să-i șdiu în liberdade, susține el. Am oroare de animalele în cușcă.

— Dacă ar fi canari, nu te-aș contrazice, dar cu genul ăsta de fiare, e cazul să te aștepți la accidente tehnice.

Tot schimbând replici amabile, ne apropiem de Lancia, care seamănă acum cu tot ce vrei, numai cu o Lancia nu. Toată partea din față e făcută zob, iar roțile au dat în primire. Ceva mișcă înăuntru. Ajutat de Zăpăug, reușesc să deschid o portieră și să scot dintre ruine un pișpiriu de vreo cincizeci de ani, șifonat ca un acordeon. Are volanul în jurul gâtului, ceea ce-i dă o anume eleganță, și bara de direcție înfiptă în piept, ceea ce-l împiedică să râdă. În pofida acestui ușor handicap, nu cred că zilele i-ar fi în pericol. Nici măcar nu și-a pierdut cunoștința. Cu toate acestea, nu pare apt să stea la un pahar de vorbă, cum zice baroana de Champagne.

O clipă mai târziu, douăsprezece mașini de pompieri, șaisprezece mașini de poliție și o ambulanță își fac apariția. Gaborii îi silesc pe pompierii morți de spaimă să caute tigrii și ambulanța îl ridică pe hoțul Lanciei. Cine face mai mult tărăboi decât toate uzinele Peugeot la un loc e Barnaby, proprietarul! Cele două matinee sunt ratate și probabil că reprezentația de seară, de asemenea, dacă mârtanii nu sunt recuperați până atunci. Efectiv, comandamentul poliției a ordonat, ca măsură de urgență, închiderea tuturor locurilor publice și interzicerea adunărilor de mai mult de o persoană, cât timp cei cincisprezece tigri nu se vor fi întors la coteț

— Orice ai zice, face Béru, circul ăsta merită toți banii!

E mulțumit, Grăsanul. Îi pică bine suspendarea matineelor. Are timp să se refacă puțin. Eu, unul, fac bilanțul situației. De la sosirea noastră în Torino s-au întâmplat cam multe. Asasinarea șoferului și a nobilei sale patroane, uciderea celor doi Grado’s. Furtul tabloului, al Lanciei și evadarea tigrilor. Toate astea în numai douăzeci și patru de ore, să fim rezonabili, fraților, nu-mi reproșați expectativa. De acord, mi-e la fel de clar ce se întâmplă ca unei cârtițe închise în camera obscură a unui fotograf pe o noapte fără lună. Dar am la ce să mă gândesc.

Îl sfătuiesc pe Bașoldimea Sa să se odihnească și fug la spitalul Cinzanobianco (de renume mondial) să văd cum o duce hoțul Lanciei-spărgător-de-cuști-de-tigri!

Am plăcuta surpriză de a-l descoperi pe Fernaybranca la căpătâiul rănitului.

— Ia te uită! face el în italiană. Ce mică e lumea! Te interesează, deci, domnul ăsta?

— Un poco, boierule. Și pe tine?

— Am vrut să-l văd și să-l aud, e o veche cunoștință.

— Zău?

— Alberto Rizotto, îți dai seama… Un hoț de mașini înrăit.

Dezamăgirea îmi ia maul. Îmi puneam atâtea speranțe în el și uite că nu e decât un amărât de hoț de mașini.

Îmi trag colegul deoparte.

— Ești sigur că individul e o mazetă?

— Cât se poate de sigur. Fură mașinile ca să le chelească: ia roțile, volanul, husele… Un prăpădit. Și le vinde ca piese de schimb.

— Îmi dai voie să-l interoghez?

— Sigur!

Mă apropii de pat. Rizotto respiră greu.

— Cine te-a trimis să furi mașina asta? îl întreb eu, țintuindu-i ochii dilatați de durere cu privirea ageră a ochilor mei.

— Nimeni. Voiam doar să mă plimb puțin.

Mă întorc spre Fernaybranca.

— Ăsta crede că polițiștii sunt tâmpiți?

Colegul meu pare să aprecieze situația și se strâmbă sarcastic.

Mă aplec ceva mai mult peste rănit.

— Ascultă, bătrâne, fac eu cu o voce atât de tăioasă, încât îmi rănește buzele. Eu sunt cineva în poliția franceză, asta fără să mă dau mare. Dacă nu răspunzi imediat, fac o plângere împotriva ta pentru tentativă de omor, căci ai încercat să mă calci cu mașina!

Hoțul se face vânăt, ca leguma cu același nume.

— Eu, signore? Din contră, am făcut totul că să vă evit!

— Va trebui să-i convingi pe judecători. Cuvântul tău, împotriva cuvântului meu și, dacă e să judec după reputație. Al tău nu face nici cât un ștraif de hârtie igienică folosită, vere!

Îl privește pe Fernaybranca. Colegul meu își întoarce capul.

— Aștept, fac eu. După ce depun plângerea, voi face tot ce trebuie ca Ministerul Afacerilor Externe francez să facă tot ce e necesar pentru a grăbi lucrurile! N-o să ieși din spital decât ca să intri la pârnaie!

Își umezește buzele cu o limbă mai încărcată ca un tren de marfă.

— Azi-dimineață am primit un telefon la cârciuma unde mănânc de obicei.

Fernaybranca se apropie, interesat și puțintel enervat să constate că eu obțin informații acolo unde el eșuase.

— Ce fel de telefon?

— Mi-a spus că dacă mă interesează o Lancia, e una abandonată lângă circ.

— Cine ți-a spus?

— Omul.

— Care om?

— De unde să știu eu, madre de Dio! Jur că nu știu. Un om care mă cunoștea, probabil, pentru că mi-a zis pe nume. A spus așa: „Alfredo! Dacă vrei o Lancia, e una superbă abandonată lângă circ, e floare la ureche” și pe urmă a închis.

— Și n-ai recunoscut vocea?

— Nu, signore, vă jur.

Mă întorc spre Fernaybranca.

— Ciudat, nu?

Dar în sala mea intimă de proiecție, filmul meu personal începe să se deruleze. Socoteala mea era corectă. Aveam dreptate, încercând să-i intrig pe criminali prin scoaterea cadavrului din mașină. Numai că am de-a face cu niște ași. Au bănuit că e ceva necurat și n-au vrut să se apropie ei de mașină, așa că au recurs la acest șiretlic diabolic.

Îi urez însănătoșire grabnică lui Rizotto și mă iau la plimbare cu Fernaybranca.

— Spusele lui Alfredo m-au pus pe gânduri, afirmă comisarul macaronar.

— Ah, da?

— Închipuiește-ți că Lancia aparține doamnei Testicolatta, soția industriașului la care lucra șoferul asasinat noaptea trecută.

— Incredibil!

— Da. Și doamna Testicolatta n-a venit azi-noapte acasă. Valetul ei e foarte îngrijorat. Se pare că ieri a fost vizitată de un tip ciudat. Avea un barbișon și ochelari cu rame groase… Și vorbea italiană cu un accent francez înfiorător. N-ai idee cine ar fi putut fi?

Ochii lui de jăratec îmi scormonesc conștiința.

— Deloc, îl asigur eu. Nu cunosc niciun bărbos.

— Oh! oftează Fernaybranca. O barbă și niște ochelari se pun și se scot ușor…

Îmi întinde mâna.

— Iartă-mă, am întâlnire cu șefii cei mari. Sunt foarte nemulțumiți. Crimele astea și furtul de la muzeu sunt cam prea mult pentru o duminică!

•

Parcul Astispumante din Torino e un fel de Bois de Boulogne, dar mai mic și mai rafinat. Flora este extrem de variată. Găsești aici toate tipurile de esențe: de la esența de terebentină până la esențe de trandafiri, trecând prin esența lucrurilor. Există Nugatieri uriași, Endocrine variate, Sandalieri cu barate conclave, Crocuși cu clopoței, Sparanghelii trăsnet și chiar, da, chiar niște Urbi și Orbi cu calote albe.

De jur împrejurul parcului Astispumante se înșiră clădiri somptuoase. Hogeacuri de mare clasă, copiii moșului, în care mișună sclavii în uniformă. Palatul marchizului din Gaozza e în stilul Medicis, de altfel se și numește Villa Caterina, ceea ce dovedește că nu vă mint. Șovăi o clipă înainte de a urca spre această majestuoasă clădire, care, deși nobilă, posedă totuși o scară cu dublă revoluție. Dar nici oamenii, nici principiile și cu atâtea mai puțin, forțele naturii, nu pot opri înaintarea glorioasă a iubitului vostru San-Antonio. Doar o gagică bine făcută ar putea eventual să-l rețină pe faimosul comisar, și voi știți asta. Acesta e motivul pentru care iată-mă interpretând, „Ah! Ce buni sunt când sunt fripți” la soneria marchizului.

Tipul care îmi deschide a fost sigur mumie când era tânăr. Deși și-a pierdut bandajele, și-a păstrat pielea lividă, ochii sticloși și slăbiciunea. Dacă și-ar lipi poza unei scrumbii afumate pe pașaport, niciun vameș n-ar observa. În chip de buze, are o lamă de cuțit sub nas. Fruntea lui fildeșie se reliefează deasupra restului feței ca un cozoroc. Peste ea, patru fire albe de păr se agață și ele cum pot.

— Aș dori să-l văd pe domnul marchiz, spun eu, aplicându-mi dosul mâinii pe șold, ca să arăt ce dezinvolt sunt.

Fosta mumie își ridică pleoapele de batracian și mă învăluie într-o privire mai rece decât o noapte a nunții la Polul Nord.

— Pe cine să anunț?

— Numele meu este Peter San-Antonio Avantibravamusica, fac eu, și te scutesc de prenume, ca să nu ți se ardă siguranțele, dragul meu. E suficient să-i spui marchizului că sunt un prieten al celor doi Grado’s, precizând că trebuie să-i comunic ceva de cea mai mare importanță.

Signor valetul mă invită într-un salon cu mobilă Victor-Emmanuel al II-lea veritabilă și mă roagă să aștept. Mă instalez pe o sofa și încep să frec țiparul.

Nu știu ce poate să facă marchizul, dar nu se grăbește deloc să-și întâmpine vizitatorii de marcă (o marcă străină în ce mă privește). Probabil că era la masă și nu vrea să-și abandoneze invitații înainte de desert.

O toropeală plăcută mă cuprinde. Iată-l pe San-Antonio al vostru moțăind ca un funcționar de minister în exercițiul funcțiunii.

Dar nu trag complet pe dreapta. Mintea îmi e pe lumina de veghe, desigur, însă continuă să funcționeze.

Îmi spun că rar mi-a fost dat să am de descâlcit o astfel de încurcătură. Toate aceste crime și furtul tabloului constituie cel mai fantastic sac de enigme propus vreodată perspicacității unui copoi de mare clasă (epitetele ditirambice nu se schimbă și nu se înapoiază).

Ce legătură era între cei doi Grado’s și signora Testicolatta? Ce legătură era între ei și șofer? Ce legătură era între ei și marchizul Humberto di Gaozza?

Un ins mai puțin constipat la celule ca ceilalți, care mi-ar răspunde la aceste întrebări ar avea imediat dreptul la toată recunoștința mea, la o pensie bună și la o linguriță de untură de pește în fiecare dimineață.

Ușa se opens, cum ar spune domnul Brundage și un personaj ciudat își face apariția. Deși tânăr, ar fi greu să-i ghicești data nașterii. Are brațele foarte lungi și un început de contor de gaz în spinare. Părul e platinat și făcut permanent, ca al unei păpuși scumpe. Poartă un costum de catifea neagră cu o cămașă împodobită cu dantelă la guler și la manșete. În chip de cravată, o panglică de catifea roșie. Croiala hainelor e demodată. Parcă ar interpreta „Boema” la Scala din Tirana. Are o idee de ruj pe buze, o urmă de rimel pe gene și o umbră de fard albastru pe pleoape.

Un homo ca el nu se mai fabrică în ziua de azi, nici măcar la Saint-Etienne.

Mă mângâie (ăsta-i cuvântul) cu o ocheadă pofticioasă, după care vine, cu un mers unduit, să se așeze lângă mine pe sofa.

— Vă pot servi cu ceva? ciripește încântătoarea copilă.

Să mă servească? Nici gând. Nu servesc nici sus nici jos. Am alte gusturi.

— Da, domnule marchiz, răspund eu, nedorind să par bulangiu.

— Mă cheamă Humberto, reia marchizul. Și adaugă: dar prietenii îmi spun Toto.

— Un privilegiu deosebit, îl încredințez eu cu gravitate, retrăgându-mă cu șase centimetri și jumătate, căci Toto a început să mă ia la sentiment.

În ce situație m-am băgat, fetelor! Noroc că e marchiz, asta îmi va permite să ies cu spatele. În astfel de cazuri, doar eticheta te mai poate salva.

El adaugă, aruncându-mi o ocheadă care mă înfioară:

— Sunteți cumva francez?

Fir-ar să fie!

— Da. Ce ureche fină aveți, monseniore!

— Accentul dumneavoastră transalpin e delicios, gungurește Humberto, mângâindu-mi ușor obrazul cu dosul palmei.

Zâmbește. Îi privesc nostalgic cei treizeci și doi de dinți, întrebându-mă câți vor cădea pe covor, dacă nu reușesc să mă controlez. Eu unul, n-am ce-i face, sunt cazuri în care nu-mi pot stăpâni cazmaua de first quality, nici dacă mi se leagă brațele cu sârmă ghimpată.

— Deci, așa, iubite prieten, veniți din partea celor doi Grado’s?

— Ei sunt motivul vizitei mele, corectez eu.

— Sunteți prieteni?

— Si, monsignor!

— De ce n-ați venit cu ei la Torticoli, noaptea trecută?

— Pentru că am avut mult de lucru la circ. Eu sunt cel care piaptănă girafa și un glumeț îmi ascunsese scara. A trebuit să mă cațăr cu forțe proprii.

— Dar e periculos! susură Humbertina.

— Nu trebuie să ai rău de înălțime, firește. Dar sunt asigurat.

— Și ce mai fac micii mei Grado’s?

Casc pliscul la fel de larg ca acel corb care scăpa șvaițerul trăgând o cântare vulpoiului.

Gorobetele ăsta blufează sau chiar ignoră ce-au pățit cei doi? Dacă joacă teatru, e un artist, pe cuvântul meu, căci are o expresie de totală inocență.

— Nu citiți ziarele, marchize? fac eu brusc.

— Ba da citesc Gazetta di Roma.

— Numai?

— De ce mă întrebați?

Evident, nu-l interesează decât poveștile romane, n-a aflat încă noutățile nopții trecute.

— Cei doi Grado’s au avut un accident azi-noapte, signor monsignor.

— Sfântă Fecioară! exclamă el în limba lui Dante. În timpul spectacolului?

— Nu: în rulota lor. Au fost loviți.

— Loviți! Dar el incredibil!

— Din păcate, e adevărat.

— Rău?

— Foarte rău, din moment ce au murit!

Mica mea marchiză scoate un chițăit de șoricel răcit și leșină. Iau măsuri. În cazurile astea știi ce ai de făcut dacă ai citit, ca mine, romanele contesei de Ségur. Îi iau mâna și i-o bat ușurel, implorând:

— Marchize! Marchize! Revino-ți, scumpa mea!

Efectul nu se lasă așteptat. Di Gaozza își redeschide frumoșii lui ochi și face: „Unde mă aflu?” cu o voce pierită. Îi răspund că se află acasă. Aruncă o privire peretelui, zărește portretul străbunicului său și își revine la simțiri.

— Îi iubeați, deci, atât de mult? murmur eu.

În loc să răspundă, suspină în limba lui d’Annunzio:

— Cum o să mai trăiesc de-acum înainte?

Pare să fi fost marea dragoste între ei trei! Un singur lucru mă sâcâie: cei doi Grado’s erau circari. N-aveau cum să treacă de mai mult de două ori pe an pe la Torino și relațiile lor cu marchizul erau deci foarte episodice. De ce această mare durere, sau mai degrabă, această mare tulburare?

Mi se aprinde beculețul.

Îmi privesc unghiile, suflu peste ele ca un actor american într-un western, înainte de a trage în șerif și le frec de reverul hainei.

— Am ajuns printre primii la locul crimei, fac eu. Donato mai trăia încă. A putut să-mi vorbească…

Mă forțez să nu-l privesc pe marchiz, dar îl observ pe furiș într-o oglindă aflată în apropiere. Mi se pare, fraților, că se înroșește sub roșul de obraz. Începe să-și facă probleme, așa că e momentul să bag mare.

— Mi-a spus anumite lucruri, arunc eu.

— Ah da? bâiguie mutrișoara de păpușă.

Mă închid într-o tăcere crâncenă, amenințătoare. Micului Toto i-a pierit cheful de a mai verifica dacă m-am ras azi dimineață. Întâmpină enorme greutăți în a înghiți în sec. Îi țâțâie fundul (ceea ce i se întâmplă des). Tăcerea începe să se adune în salon. Ajunge pentru toate momentele de reculegere din următorii doi ani!

— E cumplit, face Humberta fără convingere.

Încă mai speră că o să încep să vorbesc, dar îl simt cum îi cedează nervii și mă abțin.

— Ce v-a spus bietul Donato?

— Niște lucruri, v-am zis doar.

— Ce lucruri?

Reiau manevra cu lustruitul unghiilor, dar cu cealaltă mână.

— Știți, marchize, când un om asasinat face dezvăluiri, ele trebuie transmise numai poliției.

Scoate un suspin imens de copil care a plâns prea mult.

— Cât? întrebă el cu o voce temătoare.

Cuvânt magic! Câtă renunțare conține! E abdicarea totală. Renunțarea supremă. Cât? Cât costă să fii lăsat în pace? Cât costă păstrarea unui secret? Cât costă tăinuirea unei mârșăvii, ascunderea unui viciu, salvarea onoarei unei femei?

— Cât vă lasă inima, fac eu cu un zâmbet larg.

E negru la față, monseniorul. Va trebui să se mai dea cu un strat de smac ca să-și recapete culoarea în obraji.

— Cinci sute de mii de lire!

— Mă luați drept un cerșetor, marchize. Lira e o monedă atât de firavă…

— Dar cât Dumnezeu vreți?

Insuficiența propunerii pare să indice că lucrul de care se teme nu e foarte grav. Dar dacă e zgârcit?

— Zece milioane! mă aventurez, e ultimul meu cuvânt.

— Nu! Cinci sute de mii! Atât aș da poliției ca să înăbușe scandalul, așa că…

Îl bat pe umăr cu simpatie și îmi scot țidula de caraliu.

— Ginește-te un pic încoace, Humberto.

— Poliția! strigă el. Poliția franceză! Dar ce înseamnă toate astea?

— Tu trebuie să-mi spui, scumpul meu marchiz. Din păcate, Donato era mort când l-am găsit; dar ți-am spus o minciună, pentru a afla adevărul. Și adevărul mi-l vei spune tu. Dacă nu, declanșez un scandal de zile mari și de ziare n-o să poți scăpa cu cinci sute de mii de lire.

Biata creatură izbucnește în hohote de plâns de tipul convulsiv. Se zgâlțâie, își acoperă fața cu mâinile, vărsând șiroaie de lacrima christie (cum ar zice Agatha) pe satinul canapelei.

— Ești o rea, o polițistă rea de tot! se strofoacă Humberto.

— În loc să-ți lași vasul de expansiune să dea pe dinafară, ai face mai bine să ciripești. Dacă ești sincer cu mine, n-o să te amestec în tărășenia asta și n-o să te coste niciun ban.

Asta-i zăgăzuiește instantaneu inundația.

— Vă dați cuvântul de onoare?

— Mi-l dau dar fii discret, e ultimul care mi-a mai rămas. Deci, frumosule platinat?

— Ei bine, eu… Am uneori stări de deprimare. Pentru a le depăși, sunt nevoit să mă droghez puțin…

Revăd în minte cele două pliculețe de cocaină din sertarul secret al celor doi Grado’s. Încep să mă luminez.

— Îți furnizau ei drogurile?

— Da. De fiecare dată când treceau prin Torino îmi procurau droguri. La un preț rezonabil, căci eram într-adevăr prieteni buni.

Chibzuiesc.

— Unde erai în momentul crimei, marchize?

Se indignează:

— Doar nu mă bănuiți că i-aș fi omorât eu! Sunt marchizul di Gaozza. Nu uitați.

— Ah, nu! mârâi eu, nu e nevoie să-ți obosești coardele vocale, Toto. N-are rost să ridici tonul. Nu văd de ce n-aș bănui de crimă un marchiz drogat care se laudă că e prietenul unor traficanți.

Dușul ăsta rece îl face din nou să plângă.

— Oh! ce crud sunteți cu mine.

— Răspunde la întrebare, te rog!

— Eram aici. Cu niște prieteni. Pot să vă dau numele lor, îmi vor confirma spusele.

— Sper că așa va fi, spre binele tău. Cei doi Grado’s erau traficanți importanți?

— Nu știu!

— Fără texte, le detest. Când detest, mă supăr; când mă supăr, fac urât!

— Dar eu nu eram la curent cu afacerile lor.

— Halal afaceri; aveau mulți clienți ca tine?

— Vă jur că nu știu. Probabil că da. Făceau parte dintr-o rețea. Nu pot să vă spun nimic mai mult. Nu pot…

— În afară de tine, cu cine se mai întâlneau la Torino?

Drăguța marchiză ridică din umerii ei delicați. Ce bine trebuie să-i stea în rochie de seară!

— Nu știu.

— Signora Testicolatta? mă hazardez eu.

Se încruntă.

— Posibil! L-am auzit, într-adevăr, pe Donato, telefonându-i acestei doamne, cu o noapte înainte.

— De unde?

— De aici. Au venit să bea un pahar după spectacolul lor de la Torticoli. Donato mi-a cerut voie să dea un telefon. Și cum telefonul e în camera de alături, am auzit perfect când cerea cu doamna Testicolatta.

— Ce i-a spus?

Marchizul se concentrează. Nu mai știe exact. Doar era ocupat să se dea la celălalt Grado’s și nu-i stătea mintea la asta, nu-i așa?

Să trecem peste asta.

— N-a zis nimic când s-a întors de la telefon? întreb eu.

Bravul marchiz clătină din cap.

— Părea îngrijorat. I-a spus celuilalt: „Giuseppe nu s-a întors încă”.

Îl apuc pe di Gaozza de braț într-un elan nestăvilit.

— Repetă!

— A zis: „Giuseppe nu s-a întors încă”, afirmă Toto.

Nu știu dacă vă mai amintiți, nătărăilor, dar șoferul asasinat se numea Giuseppe Farolini.

— Și ce a răspuns Paul?

— Nimic, n-a părut să-l neliniștească.

— I-ai revăzut ieri pe cei doi Grado’s?

— Nu. Ieri eram la Milano. Trebuia să ne revedem aici astă-seară.

— Cunoști familia Testicolatta?

— I-am întâlnit la câteva recepții.

— Ce fel de oameni sunt?

— El e mare om de afaceri. Putred de bogat. Nevastă-sa…

Și nevastă-sa e probabil putredă, având în vedere că e moartă.

— Nevastă-sa? insist eu.

— Părea să fie plictisită de viață.

— Și ea se droga?

— Cred că da, roșește Toto.

Degetul cel mic îmi spune că nu mai am ce scoate de la îngerașul ăsta. Mă ridic în picioare.

— Veți informa poliția italiană? întrebă el.

— Nu iubitule, fac eu. Numai că n-ar fi exclus să se informeze și singură, poliția italiană. Va dori să interogheze persoanele cu care s-au întâlnit cel doi Grado’s de la sosirea lor la Torino, și cum faci parte dintre ele…

Oftează.

— E vorba de droguri…

— Înțeleg. Dar depinde de cum te descurci ca să nu fii băgat în rahat, ca să zic așa.

Plec. La ieșire, cu cine mă întâlnesc pe scară? Cu bunul și dragul meu coleg Farnaybranca. După expresia lui, pricep că relațiile noastre vor deveni din ce în ce mai puțin cordiale.

— Ce cauți aici? tună el.

— Fac o chetă pentru săracii parohiei, spun eu. N-are rost să încerci și tu: mi s-a dat deja.

Și o șterg, zâmbindu-i afectuos.