• CAPITOLUL OPT

Barnaby, the king of the circus, n-a ajuns încă at home (cum se spune în centralele nucleare), ceea ce o scutește pe preacinstita-i nevastă de explicații dificile în legătură cu ținuta ei dezordonată. O las pe doamna gândurilor mele urâte în chilia ei pe roți și o trag pe Lăcrămioara spre a mea, ca să-mi fac iertate păcatele. Când să trecem pragul, miss Fason face fițe, cum că după o astfel de cacialma n-ar fi moral, că nu-i stă capul la așa ceva etc. Îi răspund că nu contează dacă nu-i stă capul la așa ceva, cu condiția să-i stea restul. Și cum restul îi stă, intră fără să mai stea pe gânduri{12}.

Închid ușa și mă pregătesc să apăs pe comutator, dar dulcineea mea mă oprește.

— Nu, darling, îmi gângurește în franceză, să uităm de noi într-o obscuritate propice, pentru ca ofranda corpurilor noastre fremătătoare să se împlinească fără margini.

Are dreptate. Îmi plac fetele care vorbesc pe șleau. O conduc spre divan, o culc pe el și mă culc cu ea. Vicioși cum vă știu, vă așteptați la o descriere foarte amănunțită a coțăielilor noastre. Ei bine, n-aveți decât să străpungeți inele de perdele, ca să vi-o rotunjiți, pentru că data asta nici nu intră în discuție. Dacă nu m-aș abține, ați sfârși prin a vă complace în scrieri porcoase. Nu vă voi arăta, deci, pornografia mea în culori. Și apoi, la ce bun să vă fac să visați? Atunci când ai, ca voi ăștia, aluat de papanași în prohab, sunt lucruri pe care nu le poți pricepe, nici chiar cu ajutorul unor planșe explicative, e logic, nu?

De exemplu, dacă v-aș spune că-i fac Vârtejul Bulgar, n-ați ști despre ce e vorba, de acord? Și totuși îi fac Vârtejul Bulgar și Trabucul lui Fidel, de asemenea, și apoi Titirezul Turcesc, și Adăpostul Anti-Atomic, fără să omit Misila Teleghidată, Banana Cu Fermoar, Curentul alternativ, Aspirarea Prin Vid, Țârul Care Iese, Țârul Care Se Reîntoarce, Biletul De Intrare, Marșul Triumfal, ca și manevra cu „Pune-o-jos-mă-întorc-repede” și cu „Mi-e-prea-cald-ies-să-iau-aer”. Fata e satisfăcută. Mi-o spune, mi-o strigă, mi-o răcnește, mi-o scandează, mi-o geme, mi-o vociferează, mi-o afirmă, nu mi-o dezminte, mi-o dovedește, mi-o confirmă, mi-o indică, mi-o jură, mi-o îngaimă, mi-o repetă în morse, în engleză, în germană, în suedeză, gesticulând, bâlbâindu-se, insistând, instantaneu, în doi timp, în mai mult de trei mișcări. E în transă, în tranzit, transpirată, transfigurată, transfuzată, transcendentalizată, transparentă.

O parteneră pe cinste, într-un cuvânt! Dresajul elefanților formează o femeie! Nu-i trombon, zău așa!{13} Când o las pe fătucă, are picioarele în formă de opt, ochii în formă de patru și caolinul de torsiune în formă de șaizeci și nouă.

Asemeni lui Goethe muribund, ea cere lumină și o primește. Clătinându-se, intră în baie pentru a-și reface rujul de ochi și negrul de buze. În acel moment, remarc pe podea un obiect cam bizar. E un pantalon. Îl declar bizar, pentru că nu-i aparține lui Béru și nici mie și pentru că e complet sfâșiat. Mă întreb cine ar putea fi domnul care îl ocupă de obicei, când acesta iese de sub divanul pe care ne-am zbenguit Lăcrămioara și cu mine. Domnul de care vă zic este eminentul meu confrate Fernaybranca. Un Fernaybranca schimbat, lipsit de orice eleganță și de o bună parte din demnitate. E în fundul gol, în zdrențe și plin de zgârieturi. Ale cravata la spate, părul vâlvoi, nasul tăiat, buzele și slipul crăpate, o ureche sfâșiată, o jumătate de vestă și mâinile însângerate.

Îl privesc, stupefiat.

— Ce faci aici, aștepți autobuzul? îi întreb eu.

Bâiguie.

— Unde e?

— Cine, my dear?

— Tigrul! Vă percheziționam rulota și m-a atacat un tigru imens și…

Leșină la amintirea luptei homerice purtate recent. Îl reanimez introducându-i în corp câțiva centilitri de whisky. După care ies din rulotă și interpelez un rândaș:

— Cheamă repede o ambulanță! fac eu.

Omul lasă jos grămada de fân pe care o ducea la grajduri și se îndepărtează.

Fernaybranca clănțăne din dinți.

— Era cât pe-aci să mă devoreze, hohotește el, din fericire am putut să mă strecor sub divan. Unde e fiara asta?

— O vom găsi, colega. Și o să plătească scump glumele astea. Să rupă chiloții unui ofițer de poliție în exercițiul funcțiunii! E rușinos!

Îi fac cu ochiul.

— În orice caz, acum ești liniștit, intri pe medicale, în timp ce alții vor duce grija acestei anchete complicate.

Cuvintele mele îl ung pe zgârieturi.

— Asta cam așa e, smârcâie el.

— Ce idee, să-mi faci mie percheziție! Chiar n-ai încredere în bunul tău San-Antonio?

— Ai fost atât de secretos cu mine!

— Și în celelalte rulote, ai găsit ceva?

— Niente!

Ambulanța își face apariția și îmi iau rămas bun de la Fernaybranca. Acum pot să operez nestingherit. În schimb, nu mă mai pot baza pe colaborarea poliției italiene.

Odată îmbarcat eminentul meu confrate, mă duc să văd care a situația în baie. Descopăr aici o priveliște suficient de inedită pentru a fi surprinzătoare. Închipuiți-vă că miss Lăcrămioara se sprijină cu coatele pe chiuvetă, cu capul ascuns în mâini. Un tigru (tigrul Grasului) stă ridicat în două labe în spatele ei, cu labele din față pe umerii fetei și îi linge tacticos ceafa.

Și miss Lăcrămioara gângurește cu vocea-i răgușită care ar înfierbânta și o statuie de marmură.

— Nu, dragule! Nu, ajunge, e prea mult! Dar nesătul mai ești!

— Pe cinstea mea, o să devin gelos! spun eu.

Ea se ridică, tresare, vede tigrul, pricepe, scoate un strigăt, își duce mâna la frunte, se clatină, dă ochii peste cap și leșină.

Ceea ce dovedește că femeia-i tot femeie, fraților. Chiar dacă dresează elefanți, leșină ca oricare altul în fața unui nefericit de tigru (în engleză tiger).

Îi spun lui Bubi să stea cuminte, având în vedere că o fi dama asta o adevărată leoaică în anumite cazuri dar n-ar putea să facă față îndatoririlor de tigroaică. După care stropesc fața duduii cu puțin acid sulfuric, ceea ce o readuce în simțiri instantaneu. Își ia tălpășița, înviorată, în timp ce Bérurier, în schimb, își face apariția. Remarcați cât de sincronizate sunt plecările și sosirile în cărțile mele. Te-ai crede într-o piesă de Labiche…

Grasul e vesel nevoie mare. Ține în mână un pachețel de prăjituri.

— E pentru Bubi, îmi explică el, la urma urmei, azi e duminică!

Se duce să-și răsfețe îngerașul și se întoarce la raport.

— Misiune îndeplinită, comisare, face el. Am putut să-l urmăresc pe Barnaby până la coadă. S-a dus pe o străduță în promiscuitatea gării. Strada asta, i-am notat numele, se cheamă Via Duet. Patronul s-a oprit la numărul 12. A sunat la ușă și au ieșit doi tipi care cred că-l așteptau. Toți trei s-au apucat să descarce marfa din portbagaj. Și pe urmă au intrat la loc în casă și au stat câteva ore. După care Barnaby a ieșit singur, cu o față veselă și s-a urcat în Cadillac ca să se întoarcă acasă. Ești satisfăcut acum, putem să dăm odată raita de care ziceai?

— Un moment, moșule. Cam cum arăta marfa în chestiune?

Dă ochii peste cap și face cu buzele un zgomot pe care ar trebui să-l facă altfel.

— N-am putut s-o văd. A găsit un șpil grozav, patronul: o băgase în niște huse de instrumente muzicale. Ai fi zis că descărcau o orchestră întreagă, pricepi? Semăna cu niște pistoane, cu saci-afoni, etc. cetera!

Îmi notez în minte, ceea ce e destul de dificil. E prea devreme pentru a face vizite nocturne unor oameni necunoscuți, va trebui să mai așteptăm. Pe când ne pregăteam să ieșim, apare Barnaby, cu buzele împodobite de un surâs.

— Mulțumesc, fiule, îmi zice el. Poftim: asta-i pentru mers la fete!

Și îmi vâră în mână o bancnotă italienească. Pe furiș, arunc o privire: cinci sute de lire. Cam scârțar, patronul.

Îmi risc onoarea și demnitatea pentru el, și îmi dă un bacșiș pe care l-ar refuza și un portar de hotel! E o totală lipsă de educație.

— Nu știu cum să-ți mulțumesc, patroane, mă smiorcăi eu. E prea mult! E mult prea mult! Cum să-mi exprim recunoștința? N-am cuvinte! Generozitatea dumitale îmi taie răsuflarea. Nu voi uita niciodată.

Mă bate pe umăr.

— Haide, haide, fiule, nu-i mare lucru. I-ai meritat.

— O să-mi cumpăr bomboane, spun eu. Cu miere. Sunt ca muștele, trag la miere sau la căcat, de aceea dă-mi voie să te pup!

Înainte ca el să se poată feri, îi lipesc două ventuze pe obrăjori. Barnaby bate imediat în retragere. În acel moment, Bubi al Grasului scoate un miorlăit care zguduie rulota. Alertat, Barnaby se reaventurează înăuntru, cu orice risc.

— Ce-a fost asta? întreabă el. Parcă ar fi fost un răget de tigru.

— Nu, i-o reteză Béru: burta mea a făcut așa. Mi se întâmplă uneori, când mi se blochează pipota și Cristofor Colionul îmi apasă prea tare glanda tiroleză.

Satisfăcut de această explicație medico-ilegală, Barnaby se întoarce la bașoalda lui și noi plecăm.