SAN ANTONIO

PIEPTĂNÂND GIRAFA

 

AVERTISMENT CITITORILOR

E mai bine să vă previn de pe-acum. Situația fiind așa cum e, și vremurile așa cum le știți, m-am hotărât să ripostez scriind cărți din ce în ce mai aiurite și mai pline de bancuri. Dacă editura Vermot mă dă în judecată, pagubă-n ciuperci! Fiecare să-și asume responsabilitățile. Alegerea mea e făcută: voi delira de-a dreptul. Și dacă nu aveți suficientă imaginație pentru a mă însoți pe acest drum năstrușnic, ei bine, atunci fierbeți-vă câte un ou! Sau două, dacă ficatul vă e tot atât de rezistent, pe cât vă e prostia.

 

S.A.

 

Lui Francis Lopez,

cu statornică prietenie.

 

S.A.

 

• CAPITOLUL ÎNTÂI

 

— Doamnelor și domnilor, primatul pe care-l vedeți aici, în duda aparențelor, nu este o maimuță. Vorbește, oare, maimuța? Nu, doamnelor și domnilor. Or, această ființă stranie vorbește. Și vă vom dovedi aceasta chiar acum.

„Hai, spun eu întorcându-mă spre individul hirsut așezat în centrul pistei, spune câteva cuvinte publicului nostru drag.”

Chestia enormă, bărboasă, borțoasă, grozav de păroasă pe ceafă și, dimpotrivă, pleșuvă pe creștet; chestia buzată, cu ochi injectați, cu dinți cariați sau falși; chestia cu mușchi puternici, cu pântec enorm, cu pleoape umflate; chestia înalță capul și spune:

— Ce de-a mai lume e azi!

Deși de o simplitate gideană, fraza, în mod inexplicabil, declanșează o furtună de aplauze. Monstrul își ridică atunci mâna masivă, cu crenvurștii acoperiți de păr creț.

— E-n regulă, băieți! declară el. Fără manifestații pe drumurile publice! Nu uitați că suntem drept în mijlocul pieței și că dacă n-ar fi cortul, v-ați holba la stele!

Re-furtună de aplauze.

— Așa e, chiar vorbește! cotcodăcește o doamnă așezată la cucurigu.

Reiau:

— Întocmai, doamnă, acest individ vorbește ca oricare altul. Gândește! Știe să numere! Doriți dovada?

Mă aplec deasupra monstrului.

— Cât fac 5 ori 6, gentleman?

Sprâncenele individului se unesc. Privirea-i roșie virează în violet.

— 29! răspunde el în cele din urmă.

— Aproape corect, gentleman. Răspunsul e 30!

— Și impozitul, vere? obiectează primatul. Ti-l bagi în fund?

Râsete în asistentă.

— Puteți constata, doamnelor și domnilor, că acest domn posedă, în schimb, simțul umorului. Concluzie: este un om. Un bărbat.

— Dacă e vreo damă care se îndoiește de asta, declară monstrul, n-are decât să-mi facă o vizită la rulotă și o să-i arăt trei bucăți de o să zică „pas”!

Aplauze vijelioase. Le înăbuș cu brațele ridicate în poziția „Am – priceput – mesajul”.

— Ladies and gentlemen, continui eu, dacă vă atrag atenția asupra faptului că individul aici de față este într-adevăr un bărbat normal constituit, motivul este că – veți vedea – comportamentul lui, mai mult, decât înfățișarea, ar putea să vă creeze îndoieli!

Acest bărbat se numește Béru. Are cam patruzeci de ani și părinții lui erau oameni perfect normali. Tatăl lui era mână spartă, maică-sa, moară stricată, sora lui mai mare – gură bogată, fratele mai mic – cap sec, iar el, doamnelor și domnilor, e sac fără fund! Pentru prima oară în orașul dumneavoastră, veți asista la un număr de bulimie absolut unic în lume. Efectiv, domnul Béru, aici de față, e capabil să consume orice în afară de metale. Și când spun „în afară de metale”, fac o excepție pentru mercur, care constituie, împreună cu vinul roșu, băutura preferată a acestui fenomen. Mercurul e o adevărată delicatesă pentru el și ronțăie câte o duzină de termometre în fiecare duminică pentru a-și face poftă de mâncare.

„El e deținătorul recordului european de bulimie la toate categoriile în poziția șezând, de când a ingurgitat la aceeași masă: treizeci și două de duzini de stridii cu tot cu cochilii, două umbrele de damă, o pălărie de preot, un disc cu Jean Claude Pascal, un dicționar Larousse, o pereche de ochelari de aviator, o roabă de balegă, un pneu de tractor, două lumânări de nuntă, șase șobolani morți, trei ghivece cu crizanteme și fotografia lui Brigitte Bardot!”

Îmi trag sufletul în timp ce publicul se dezlănțuie. Modest, Grasul salută discret asistența.

Îmi dreg vocea.

— Persoanele care doresc să ofere fenomenului obiecte de consumat sunt rugate să coboare pe pistă. Domnul Béru e flămând, doamnelor și domnilor, căci n-a mâncat de douăzeci de minute! Cu alte cuvinte, ofrandele dumneavoastră vor fi binevenite.

Îmi șterg fruntea transpirată, privind spectatorii cu un aer încurajator. Se șușotește în draci. Oamenii se pun de acord. În final se prezintă un spectator temerar, fluturând un fel de paletă minusculă.

— Ce-i asta? mă interesez eu, examinând obiectul.

— O brânzoaică, răspunde respectivul.

Ce să zic, m-a lămurit buștean!

— Și ce înțelegeți prin brânzoaică, scumpe domn?

— E o specialitate de patiserie din Bourgoin.

Am uitat să vă spun că circul nostru dă reprezentația de astă seară la Bourgoin (Isère), la jumătatea drumului dintre Lyon și Grenoble și că e pentru prima dată când grasul și cu mine ne producem în public.

Majestatea Sa hăpăie brânzoaica din două îmbucături. Spectatorii aplaudă fără convingere, găsind isprava cu atât mai modestă, cu cât o realizează și ei din fragedă pruncie și de plăcere.

— Mare brânză! zic eu. Haideți, doamnelor și domnilor, puțină imaginație, please! Bulimicul devine nerăbdător! Dacă nu-i potoliți curând cumplita foame, va începe să devoreze stâlpul de susținere și o să ni se prăbușească cortul în scăfârlie!

Un tânăr se apropie, desfăcându-și cravata de la gât. Fără o vorbă, o întinde Voracelui. Béru o înhață cu aviditate.

— Mișto! spune el, e vărgată, cum îmi place mie!

O mănâncă cu poftă, în timp ce spectatorii trepidează de entuziasm pe locurile lor. Mă zgâiesc discret în direcția culiselor. Dincolo de băieții de pistă zăresc statura impozantă a domnului Barnaby, directorul circului.

Poartă un costum alb de flanel și o imensă pălărie de cowboy. Are perciuni cârlionțați, un nas mare plin de păr și fumează un trabuc puțin mai mic decât coloana Vendôme. Seara de azi constituie un test. Dacă ne iese numărul, ne păstrează. Dacă dăm greș, ne salută din mers. De aceea trebuie neapărat ca Grăsanul să facă și pe dracu-n patru, numai să placă.

Ca să facă cravata să alunece, rade o stacană de molan, în ovațiile publicului.

— Cred că i s-a pus un nod de cravată în gât! arunc eu, șmecherește.

Un tip cam matolit își aduce șapca. Béru o examinează.

— Pare să fie suficient de unsuroasă, face el.

Și își înfige dinții în șapcă; ceea ce e un fel de-a spune, având în vedere că tastatura lui universală seamănă mai degrabă cu un pieptene știrb decât cu un colier de perle fine.

Îl opresc la a doua îmbucătură:

— Mulțumesc, gentleman! fac eu, demonstrația e zdrobitoare.

— Vreau să termin de mâncat cozorocul! protestează Béru, ador crocantul!

Acum tot norodul se înghesuie să aducă cele mai neașteptate lucruri. Un bătrânel își aduce bastonul; o doamnă, fotografia soacră-si; un copil întinde programul reprezentației și o englezoaică bătrână rătăcită pe-aici, cuprinsă de milă, îi dă grasului o felie de budincă făcută de ea. Stoic, Enormul înghite tot: budinca, bastonul, fotografia, programul. Mai mănâncă apoi: o talpă de pantof, un formular de impozit, o șa de bicicletă, o broască vie, o farfurioară, un ciolan afumat, douăzeci de caramele moi, un pachet de vată hidrofilă, un exemplar din revista „Casa și grădina”, un buchet de maci, un sutien gol, o pereche de coarne de cerb, o alta de șef de gară, o hartă Michelin a regiunii Rhône-Alpes, o șosetă de lână tricotată manual, două catarame, o pereche de bretele, almanahul Părintelui Benoit{1}, un racord de pompă de bicicletă, un joc de tarot, un copan de pui, un copan de șchiop, șaisprezece timbre fiscale folosite, operele complete ale lui Jean Cocteau (care, de altfel, nu poate să le înghită), un rest de friptură la cuptor, o veveriță împăiată, un tub de cremă de față, o cutie de cremă de ghete, un castron de cremă de cacao, crema societății, o fumigenă, un cadran solar, un potpuriu, o mustrare de conștiință, o notă diplomatică, cincisprezece chemări în ajutor, noaptea Walpurgică, scara de serviciu, odihna războinicului, două raze de soare și un subînțeles.

Un triumf, oameni buni! O nebunie! Niciodată Sarah Bernhardt, niciodată Elvis Presley, niciodată Manolete ori Robinson sau Springboks n-au avut un asemenea succes. Grăsanul e în starea de grație, cum zic italienii (de obicei, e în stare de rație). Dacă nu-l oprim, o să halească circul, Bourgoin-ul, și tot departamentul Isère! E capabil, dacă a început, să halească Universul, apoi să se devoreze pe sine însuși, într-un iureș teribil. Da, astă seară, Béru parcă ar fi sfârșitul lumii, în mai spectaculos! Pe lângă el bomba cu hidrogen seamănă cu un mic pârț de iepure timid. Ne umple de o sumbră veselie, Béru al nostru. Antrenează în vârtejul lui bulimislic (cuvântul nu exista până acum, l-am inventat eu acum) vajnica populație locală. Se oprește într-o apoteoză indescriptibilă, pe când muzicanții din orchestră, cuprinși de delirul general, încep să cânte la Marseillaise. Béru, ușor balonat, salută în stânga și în dreapta. Trimite sărutări femeilor și bezele fetițelor. Are gesturi ample și fața îi radiază (unul dintre bunicii lui lucra la fabrica de radiatoare).

Am dat lovitura, oameni buni! Înțeleg asta din zâmbetul ca o felie de dovleac al domnului Barnaby.

Pe când părăsim pista, directorul se aruncă pe noi și frământă tricepșii Grasului cu o înfocare ieșită din comun.

— Per tutti dracii! strigă el, numero asta e cel mai straordinario pe care l-am vedere vreodată!

Căci domnul Barnaby, în ciuda numelui cu rezonanță british, e de origine macaronară.

Ne conduce într-o viteză la rulota lui de lux, pentru șampania victoriei. Rulota în chestiune, trebuie să precizez, e palatul Versailles pe rotile, fraților. Interiorul e din marmură (că rar e!){2}. Are încălzire centrală cu termostat, aer condiționat necondiționat, o baie cu o piscină orientală pe post de cadă, un salon de șaisprezece metri pe doisprezece, un dormitor tapetat cu mătase de parașută (parașuta nu locuiește cu el), o bucătărie pe lângă care cea a lui Raymond Oliver ar părea un reșou de camping și un hol plin de armuri și de piei de tigri.

În limbajul lui păsăresc, Barnaby își exprimă satisfacția față de numărul nostru. Béru primește complimentele cu modestia lui proverbială. Doamna Barnaby, soția cât se poate de legitimă a Big Boss-ului, este entuziasmată de performanța eroului și îl privește pofticios cu ochii ei gelatinoși. E o superbă pipiță blondă de aproximativ o tonă și jumătate, cu fața la fel de expresivă ca o oală cu compot de mere. E fardată cu albastru, verde, roz și roșu și se machiază cu mistria. Diamantele de pe ea ar putea asigura echilibrul bugetar pe următorii doisprezece ani. Cerceii seamănă cu lustrele salonului de protocol al Primăriei Parisului. Brățările sunt atât de masive, încât îi e imposibil să întindă mâna fără ajutorul unui trepied de pușcă mitralieră; cât despre colierul ei, seamănă cu un lanț de topograf din aur masiv pe care și l-ar fi răsucit în jurul gușii.

— N-aveți o fărâmă de bicarbonat? o întrebă Béru, veșnic dispus să flirteze.

Barnaby tresare ușor.

— Ma que! Numero vostra v-a obosit? se neliniștește venerabilul nostru patron.

— Oh! nici gând, protestează Umflatul. Numai că o englezoaică bătrână mi-a dat o felie de budincă de nu se poate. Eu unul, ca să fiu sincer, aș arunca haleala britiș la closet fără s-o mai gust, și-n plus budinca e o mizerie, amestecată cu rahat. A ei, pe lângă toate, mai era și mucegăită, cred. Ce mai încolo și-ncoace, m-a paradit la stomac.

Grasul înghite o porție big de bicarbonat. Odată medicamentul îngurgitat, declară că e bășită treaba și ne-o dovedește. După care atacă șampania.

— Dacă aveți vreun biscuit care nu vă trebuie, face el către doamna Barnaby, sunt amator!

Cererea asta îl liniștește total pe director. Începe imediat să ne prezinte oferta. Suntem angajați cu confortabilul onorariu de o sută de mii de parai pe reprezentație. Eu, în plus față de slujba de prezentator, va trebui să pieptăn girafa și să lustruiesc colții elefantului în timpul digestiilor Grasului. Cum am avut întotdeauna relații excelente cu girafele pe care le cunosc și cum îmi place fildeșul, subscriu cu dragă inimă acestor îndatoriri. Ni se deschid perspective la fel de strălucite ca rochia de lamé a doamnei Barnaby.

În timp ce ciocnim cupele, se bate la ușa capitonată. Majordomul ne anunță că un ziarist solicită un interviu. E semn bun. Barnaby râde ca o roșie pleznită.

— Da’ spune lui să intre subito!

Apare atunci un flăcău frumos, cu ochi catifelați, care nu e altul decât amicul meu Marc Perry, de la ziarul local. Un vechi prieten, care mă cunoaște ca pe propriile lui buzunare.

— Măi, ce surpriză! exclamă el cu elocvența-i obișnuită. Când te-am recunoscut pe pistă, mi-a stat Rollexul!

Îi arunc o privire atât de expresivă, că îl apucă durerea de cap.

— Marc, bătrâne! fac eu sărindu-i de gât.

Îmbrățișându-l, îi ciripesc în suporturile de chiștoace:

— Nicio vorbă despre profesia mea de gabor, o să-ți explic eu!

Perry e omul care are atât de mult self-control, că nu mai știe ce să facă cu el. Rămâne la fel de impasibil ca un pește congelat.

— Vă cunoașteți? se miră Barnaby.

— Suntem consăteni, explic eu.

Marc dă laba cu toată lumea și declară:

— Numărul vostru e al naibii de bun, fraților! O să vi se deschidă toate ușile în Statele Unite!

— He! Madre de Dio, nu acum! protestează Barnaby. Că io am de făcut uno turneu european cu signorii ăștia: Italia del Notre, Elveția, Germania, Belgia, Olanda…

Radem două sticloanțe de Pommery. Marc, care-și ține în permanență un deget pe declanșatorul aparatului său de fotografiat, face câteva poze cu Grasul în viața particulară.

După care îi părăsim pe scumpii noștri directori, pentru a ne duce la rulota noastră personală. Reprezentația e pe sfârșite (vorba lui Béru) și orchestra cântă „Da, da, știu bine că mi-ai spus-o”, marș american în doi timpi, cu auricular înlocuit.

Odată ajunși în conacul nostru pe roți, Marc Perry se reazămă de ușă.

— Ei bine, purcelule, murmură el, sper că o să-mi povestești totul de-a fir a păr, în detaliu și cu toate amănuntele, nu?

Mă prăvălesc într-un fotoliu, cu brațele zăcând pe covor ca niște vâsle abandonate (frumoasă imagine, nu?). Grasul, în ceea ce-l privește, își scoate pantalonul din piele de panteră și haina din piele de urs.

— Ascultă-mă, micuțule Marc, fac eu. O să te pun la curent, pentru că-mi ești amic. Dar dacă te pune naiba să scrii o jumătate de sfert de virgulă despre povestea asta înainte ca eu să-ți dau voie, îți îndes stiloul și ziarul pe gât, ai priceput?

Marc își trece mâna prin părul ondulat și ridică din umeri.

— Nu trebuie să mă ameninți, face el, ajunge să apelezi la prietenia mea.

— Thank you very much, bătrâne.

Dezgrop o sticlă de scotch de sub canapea.

— Ține, fă-ți plinul în timp ce-ți dezvălui adevărul. Lucrezi în presă, deci ești la curent cu furturile de tablouri, care au avut loc în diferite muzee, nu?

— Yes, domnule, face Perry, dând de dușcă zece centilitri de malț pur. Faci aluzie la isprăvile celui pe care iluștrii mei confrați parizieni l-au supranumit „Arsène Lup în al muzeelor”?

— Exact. Un Manet furat la Louvre; un Corot la muzeul din Toulouse; un Fragonard la cel din Marseille; un Cézanne la Aix-en-Provence și Un Fra Angelico la Lyon, e ceva, nu?

— Am înțeles. Conduci ancheta?

— De două zile.

— Și ai prins un fir?

— Habar n-am.

Marc se încruntă.

— Nu-i frumos să faci pe secretosul, San-Antonio.

— Nu fac pe secretosul, ăsta e tristul adevăr: habar n-am dacă am prins un fir sau nu.

— Atunci ce cauți în circul ăsta?

— Mă iau după miros. Arsène Lupin al muzeelor a acționat cu un profesionalism desăvârșit, fără să lase nici cel mai mic indiciu, dar am făcut o constatare, nu știu cât de valoroasă.

— Nu mă lăsa să mor de curiozitate, mă imploră Marc. Simt că nu mi-aș mai reveni după aceea.

— În fiecare din orașele în care au avut loc furturile, circul Barnaby dădea o reprezentație în ziua în care dispăreau tablourile.

Perry se prăvălește pe canapea și sărută cu foc sticla mea de scotch.

— Serios?

— Da. Atenție, s-ar putea să fie însă vorba de o simplă coincidență.

— Nu, mă corectează Perry cu blândețe, de cinci coincidențe. Prea multe!

— Așa m-am gândit și eu; atunci mi-a venit ideea să trăiesc un timp în interiorul acestui circ, pentru a vedea de mai aproape comportamentul fiecăruia dintre membrii lui.

— Și ai angajat un bulimic care să te ajute?

— Nicidecum, acest domn abject pe care îl vezi acolo, într-un halat cu zorzoane, gustând dintr-un sandviș cu jumări, nu e altul decât prestigiosul meu colaborator, inspectorul principal Bérurier.

Un salut al lui Béru, care își sfârșește într-adevăr ziua cu o delicată gustare.

— Béru, îi explic eu amicului meu, a avut din totdeauna o poftă de mâncare excepțională, dar acum mai are, în plus, și tenie. Cum noi căutam o modalitate de a fi angajați la circul Barnaby, el a avut această lăudabilă idee și totul mă face să cred că a reușit pe deplin.

Marc e pasionat.

— Circul se îndreaptă spre Italia? întrebă el.

— Da, fiule. Și Italia e țara muzeelor. Te asigur că vom fi cu ochii-n patru.

— O să mă ții la curent?

— Jur.

— Dă-ți seama, să fiu eu acela care publică primul, o astfel de știre!

— O să-ți vând pontul atunci când va deveni publicabil, dar pentru moment, niciun cuvânt!

Mai stăm puțin la taifas după care Marc ridică ancora. În clipa în care dă să iasă, își dă seama că a pierdut celula fotoelectrică a aparatului său de fotografiat. Se pune în patru labe ca s-o caute, când se aude bâiguitul rușinat al Grasului:

— Scuzați, dom’le ziarist, dar cred că am mâncat-o.