CARTEA A NOUA

ÎN RUINĂ

I. NUMAI PRIN CULMEA MĂRIRII AJUNGI LA CULMEA MIZERIEI

Pe când bătea miezul nopţii la Saint-Paul, un om, care tocmai străbătuse podul Londrei, intra în ulicioarele din Southwark. Felinare aprinse nu existau, pe atunci fiind obiceiul, la Londra ca şi la Paris, să se stingă iluminatul public la orele unsprezece, adică să fie suprimate felinarele tocmai când ele devin mai necesare. Străzile întunecate erau pustii. Lipsa felinarelor făcea ca şi trecătorii să fie rari. Omul mergea cu paşi mari. Îmbrăcămintea lui nu se potrivea deloc cu mersul pe străzi, la o asemenea oră. Omul purta un costum de mătase, brodat, spada la şold, o pălărie cu pene albe şi n-avea mantie.

Omul acesta era Gwynplaine, care fugise.

Unde se afla? Nu ştia nici el. Simţea că îl arde setea s-o revadă pe Dea. Altceva nu mai simţea nimic. Să ajungă la Green-box, la inn Tadcaster, în locul acela zgomotos, luminos, plin de râsul prietenesc al oamenilor din popor, să-i regăsească pe Ursus şi pe Homo, s-o revadă pe Dea, să reintre în viaţă.

Gwynplaine grăbea paşii. Se apropie de Tarrinzeau-field. Nu mai mergea acum, ci alerga. Ochii lui străpungeau întunericul. Ce fericire când va zări ferestrele luminate de la inn Tadcaster!

Ieşi pe bowling-green. Ocoli un colţ de zid şi găsi, drept în faţă, la celălalt capăt al maidanului, nu prea departe, hanul care, după cum ne amintim, era singura clădire din bâlci.

Gwynplaine privi într-acolo. Nicio lumină. Doar o imensă umbră neagră. Îl trecu un fior. Apoi îşi spuse că fiind târziu, cârciuma fără îndoială se închisese, că aşa e firesc, că se culcaseră, că n-avea decât să-l trezească pe jupân Nicless sau pe Govicum, că trebuia să meargă la han şi să bată în uşă. Şi merse într-acolo. Nu alergă, ci se năpusti.

Ajunse la ban cu respiraţia tăiată. Singura lui grijă era să n-o trezească pe Dea. Se apropie, făcând cât mai puţin zgomot Cunoştea odăiţa, fost coteţ pentru câinele de pază unde dormea Govicum. Odăiţa aceasta, lipită de sala de jos, avea un ochi de geam care dădea spre piaţă. Gwynplaine zgârie uşor geamul. Era de ajuns ca să-l deştepte din somn pe Govicum.

Din odăiţa lui Govicum nu se auzi nicio mişcare.

„La vârsta lui, ai somnul greu” – îşi spuse Gwynplaine.

Şi bătu cu dosul palmei, o dată, uşurel, în geam. Niciun răspuns.

Bătu mai tare, de două ori. În odăiţă nicio mişcare.

Atunci, înfiorat, se îndreptă spre uşa hanului şi bătu în ea.

Nu-i răspunse nimeni.

Gwynplaine se gândi, începând să simtă cum îi îngheaţă sângele în vine:

„Jupân Nicless e bătrân, copiii dorm adânc, iar bătrânii au somnul greu. Hai. Mai tare!”

Zgâriase. Ciocănise. Bătuse. Acum izbi cu putere. Asta îl făcu să-şi amintească vremurile de demult, la Weymouth, când mic de tot, o avea pe micuţa Dea în braţe.

Lovi cu toată puterea, ca un lord ce era…

Casa rămase tăcută.

Gwynplaine simţi că-şi pierde minţile. Nu se mai feri să nu facă zgomot.

Începu să strige:

„Nicless! Govicum!”

În acelaşi timp, se uită prin ferestre să vadă dacă nu cumva se aprinde vreo lumânare. În han, nimic. Niciun glas. Niciun zgomot. Nicio licărire de lumină!

Gwynplaine se îndreptă spre poarta mare şi bătu în ea, o împinse, o zgâlţâi furios, strigând:

„Ursus! Homo!”

Lupul nu lătră.

O sudoare de gheaţă îi năpădi fruntea.

Se uită în preajmă. Noaptea era neagră, dar sclipeau destule stele pentru ca piaţa bâlciului să se vadă clar. Şi văzu un lucru înfiorător: totul dispăruse. Nu se mai afla nicio baracă pe bowling-green. Circul nu mai era acolo. Niciun cort! Nicio podină. Niciun cărucior! Hoinăreala cu mii de vuiete care mişunase făcuse loc nu ştiu cărei cumplite întunecimi pustii. Totul plecase.

Pe Gwynplaine îl cuprinse nebunia neliniştii.

Ce însemnau toate astea? Ce se întâmplase? Oare nu mai era nimeni prin partea locului? Oare viaţa se prăbuşise în urma lui? Ce li se făcuse tuturor? Ah, doamne! Se năpusti ca o furtună asupra casei. Bătu la poarta cea mică, la poarta cea mare, la ferestre, în obloane, în pereţi, cu pumnii şi cu picioarele, înnebunit de spaimă şi de nelinişte. Strigă: Nicless, Govicum, Fibi, Vinos, Ursus, Homo! Toate vuietele, toate zgomotele le zvârli asupra zidului acestuia. Din când în când se oprea şi asculta. Casa rămânea mută şi ca moartă. Atunci, scos din fire, începea iar. Bătăi, lovituri, strigăte, bubuituri răsunau pretutindeni, făcându-i ecou. S-ar fi zis că trăsnetul încearcă să trezească mormântul.

Îi striga de zeci de ori pe toţi cei care ar fi putut să se afle în casă. Strigă toate numele, în afară de al Deei. După ce secătui strigătele şi chemările, îi mai rămase doar să pătrundă cu forţa.

Îşi spuse:

„Trebuie să intru în casă! Dar cum?”

Sparse un geam de la odăiţa lui Govicum, îşi vârî pumnul înăuntru sfâşiindu-şi carnea, trase zăvorul şi deschise. Îşi dădu seama că spada îl stingherea. Smulse mânios teaca, lama şi centura şi le zvârli cât colo. Apoi se cocoţă pe ieşiturile zidului şi, cu toate că ochiul de geam era îngust, izbuti să treacă prin el. Astfel, pătrunse în han.

Patul lui Govicum, abia vizibil, se afla în odăiţă, dar Govicum nu era acolo. Dacă Govicum nu se afla în pat, trebuia neapărat ca nici jupân Nicless să nu se găsească în patul lui. Toată casa era întunecată. În bezna aceasta, se simţea încremenirea misterioasă a vidului şi teama nedesluşită care parcă ar vrea să spună: nu-i nimeni aici. Înnebunit, Gwynplaine străbătu sala de jos, se ciocni de mese, călcă vesela, dărâmă băncile, răsturnă ulcioarele, sări peste mobile, ajunse la uşa care dădea în curte şi o deschise printr-o lovitură de genunchi, care făcu să sară clanţa. Uşa se învârti pe balamale. Gwynplaine privi în curte. Green-box nu mai era acolo.

II. CE-A MAI RĂMAS

Gwynplaine ieşi din casă şi începu să cerceteze în toate direcţiile maidanul. Merse pretutindeni, unde în ajun fusese o baracă, un cort, un bordei. Acum, nu mai era nimic din toate acestea. Bătu la uşile magherniţelor, deşi ştia foarte bine că sunt nelocuite. Ciocăni oriunde i se păru că vede o fereastră sau o uşă. Niciun glas nu-i răspunse din întuneric. Ceva asemănător morţii trecuse pe acolo.

Furnicarul fusese strivit. Se vedea cât de colo că poliţia luase o măsură. Avusese loc ceea ce în zilele noastre se numeşte o razie. Tarrinzeau-field era mai mult decât pustiu; era pustiit, şi se simţea în toate ungherele zgârietura unei gheare nemiloase. Buzunarele acestui bâlci nenorocit fuseseră parcă întoarse pe dos şi golite.

După ce scormoni pretutindeni, Gwynplaine părăsi câmpul, pătrunse în uliţele întortocheate dinspre partea numită East-point, şi se îndreptă spre Tamisa.

Străbătu câteva zigzaguri ale reţelei de ulicioare unde nu se aflau decât ziduri şi garduri de mărăcini, apoi simţi în văzduh răcoarea apei, auzi scurgerea tăcută a fluviului şi, pe neaşteptate, se pomeni în faţa unui parapet. Ajunsese la parapetul Effroc-stone, care mărginea o frântură de chei, foarte scurtă şi foarte îngustă. Sub parapet, un zid înalt se afunda de-a dreptul în apa întunecată.

Gwynplaine se opri lângă parapet, se sprijini cu coatele de el, îşi prinse fruntea în palme şi începu să se gândească. Nu privea apa, ci întunericul, şi nu întunericul dinafară, ci pe cel dinăuntrul lui.

În peisajul melancolic al nopţii, căruia el nu-i dădea nicio atenţie, în profunzimea aceasta exterioară în care nu-şi afunda privirea, se puteau desluşi siluetele vergilor şi ale catargelor. Sub Effroc-stone nu se afla decât talazul, dar cheiul povârnit se cobora la vale, pe nesimţite, şi ajungea, ceva mai încolo, la un mal de-a lungul căruia erau înşiruite mai multe vase, unele abia sosite, altele gata de plecare, comunicând cu ţărmul prin diguri special făcute din bolovani sau din lemn şi prin punţi de scânduri. Vasele acestea, unele ancorate, altele prinse cu odgoane, stăteau neclintite. Nu se auzeau prin preajmă nici glasuri, nici paşi, marinarii având bunul obicei de a dormi cât pot mai mult şi de a nu se ridica decât pentru treburi.

Gwynplaine nu văzu nimic din câte avea în faţă. Ceea ce privea el era soarta.

Se părea că aude, în spatele lui, ca pe un cutremur de pământ, râsul lorzilor. Din râsul acesta, abia ieşise. Şi ieşise pălmuit de propriul său frate. Iar când ieşise, cu palma pe obraz, şi se refugiase ca o pasăre rănită la cuib, fugind de ură şi căutând dragostea, găsise beznele. Beznele acestea el le compara cu visul pe care şi-l făurise.

Ce putuse să se întâmple în lipsa lui? Unde erau ceilalţi? Pentru Gwynplaine, soarta fusese o lovitură, mărirea, iar pentru ceilalţi o contralovitură – nimicirea. Era limpede că n-avea să-i mai revadă niciodată. Se luaseră măsuri în privinţa asta. Şi-i nimiciseră în acelaşi timp pe toţi cei ce locuiau în bâlci, începând cu Nicless şi Govicum, ca nu cumva să-i poată da vreo ştire. Pe când el, Gwynplaine, o fărâma în Camera Lorzilor, temuta forţă socială îi strivise pe ei, în bietele lor cocioabe. Acum erau pierduţi. Dea era pierdută. Pentru vecie. Doamne! Unde au dus-o! Şi el nu fusese acolo, s-o apere!

Îşi aminti de Barkilphedro, de omul acela funest, şi de cuvintele lui enigmatice, lămurite acum, care păreau că-i ard încă în adâncul creierului: Soarta nu deschide o uşă fără să închidă altă uşă.

Absenţa lui provocase un dezastru. Dar absenţa asta depinsese oare de el? În toate câte se întâmplaseră, fusese el liber? Deloc. Se simţise prizonier. Nu-l oprise şi nu-l reţinuse mai apoi nici temniţa şi nici lanţul, ci o momeală. Se năclăise în mărire.

Că fusese forţat şi luat pe neaşteptate într-o oarecare măsură, era adevărat. Dar şi el, într-o oarecare măsură, se lăsase dus. Că se lăsase luat, nu era vina lui. Ameţeala de mai apoi însă fusese o mare slăbiciune. Existase un moment hotărâtor, în care fusese pusă problema. Barkilphedro îl vârâse într-o dilemă şi-i dăduse, fără discuţie, prilejul să-şi rezolve soarta printr-un cuvânt. Ar fi putut spune: „nu”. Dar el, Gwynplaine, spusese da.

Şi totuşi, se frământa Gwynplaine, era o vină atât de mare să reintre în drepturile lui, în averea lui, în moştenirea lui, în casa lui, să reintre, ca nobil, în rangul strămoşilor lui şi ca orfan să-şi reia numele tatălui? Ce acceptase? O restituire făcută de soartă.

Şi atunci simţea cum se revoltă. Neghioabă acceptare! Ce târg făcuse? Ce schimb de neghiob? Pentru un venit de două milioane, pentru şapte sau opt seniorii, pentru zece sau douăsprezece palate, pentru nişte locuinţe la oraş şi nişte castele la ţară, pentru o sută de slugi, pentru nişte haite de ogari, pentru carete şi armorii, pentru a fi jude şi legislator, pentru a fi încoronat şi înveşmântat în purpura ca un rege, pentru a fi baron, marchiz şi pair al Angliei dăduse baraca lui Ursus şi zâmbetul Deei! Pentru o imensitate care se clatină, în care te scufunzi şi te pierzi, dăduse fericirea! Dăduse perla pentru ocean. O, nesăbuitul, neghiobul tras pe sfoară!

Se părea că aude porunca însăşi a datoriei. Intrând în locul unde putea discuta asuprirea şi putea lupta împotriva ei, nu-şi îndeplinise oare unul dintre imboldurile lui cele mai adânci? Când i-a fost dat cuvântul lui, groaznică mostră socială, lui, dovadă vie a bunului plac sub care de şase mii de ani horcăie neamul omenesc, avea oare dreptul să-l refuze? Avea dreptul să-şi tragă capul de sub văpaia focului căzut din cer şi venit asupra lui?

În neînţeleasa şi ameţitoarea frământare a conştiinţei, îşi spusese:

„Poporul e o tăcere. Eu voi fi uriaşul avocat al acestei tăceri. Voi vorbi pentru muţi. Le voi vorbi despre cei mici, celor mari, despre cei slabi, celor puternici. Iată ţinta destinului meu. Dumnezeu vrea ce vrea, şi săvârşeşte. Nici vorbă, e de mirare că sticla lui Hardquanonne, care cuprindea preschimbarea lui Gwynplaine în lord Clancharlie, a plutit vreme de cincisprezece ani pe mare, în furtuni, în ciocnirile valurilor de stânci, în rafale, şi că toată mânia asta n-a vătămat-o. Şi văd pentru ce. Există destine tăinuite. Eu am cheia destinului meu şi-i dezleg taina. Sunt predestinat! Am o menire. Voi fi lordul săracilor. Voi vorbi pentru toţi tăcuţii deznădăjduiţi. Le voi tălmăci gândurile. Voi tălmăci vuietele, urletele, şoaptele, zgomotul de nemulţumire al mulţimilor, vaietele rostite prost, glasurile de neînţeles, şi toate răcnetele vitelor care prin forţa neştiinţei şi a suferinţei au fost iscate de oameni. Zgomotul oamenilor este nelămurit, ca zgomotul vântului. Ei strigă, dar nu sunt înţeleşi. A striga aşa e totuna cu a tăcea, şi tăcerea înseamnă dezarmarea lor. Dezarmarea silită, care cere ajutor. Eu voi fi denunţătorul. Voi fi Cuvântul Poporului. Datorită mie, poporul va fi înţeles. Voi fi gura însângerată căreia i s-a smuls căluşul! Voi spune totul! Şi va fi măreţ!”

Da, să vorbeşti pentru muţi e frumos; dar să le vorbeşti surzilor e trist. Înălţarea în care crezuse, marea bogăţie, speranţa asta, se prăbuşise sub el. Ce prăbuşire! Să cazi în balele râsului!

Se crezuse puternic, el, care ani de zile plutise, cu inima atentă, în uriaşa întindere a suferinţelor, el care aducea din bezna asta un ţipăt jalnic. Se crezuse un răzbunător, şi fusese un clovn. Crezuse că va trăsni, şi gâdilase. În loc de emoţie, culesese batjocura. Când gemuse ei se înveseliseră. Şi de ce râseseră? De râsul lui, de dovada aceasta a crimei săvârşite de rege, simbol al crimei săvârşită de regalitate asupra unui întreg popor. Iată ce îl învinsese, iată ce îl copleşise. Iată acuzarea împotriva călăului întorcându-se ca osândă împotriva victimei! Uluitoare negare a justiţiei! Regalitatea, după ce-i doborâse tatăl, îl doborâse şi pe el. Răul făcut servise drept pretext şi motiv răului care mai rămânea de făcut. Împotriva cui să se indigneze lorzii? Împotriva călăului? Nu. Împotriva victimei. Aici tronul, dincolo poporul. Aici Iacob al II-lea, dincolo Gwynplaine. Desigur, confruntarea aceasta scotea la iveală un atentat, o crimă. Care era atentatul? Să te plângi. Care era crima? Să suferi. Mizeria n-are decât să se ascundă şi să tacă, altminteri devine lezmajestate. Şi oamenii aceia care îşi bătuseră joc de Gwynplaine erau răi oare? De unde! Dar îşi aveau şi ei destinul lor: erau fericiţi. Erau călăi, fără să ştie. Erau voioşi, îl găsiseră inutil pe Gwynplaine. El îşi spintecase pântecul, le arătase măruntaiele, şi i se strigase: „Joacă-ţi comedia!” Lucru sfâşietor, el însuşi râdea! Mutilarea îi ajungea până la minte şi, în timp ce conştiinţa lui se indigna, faţa lui o dezminţea şi rânjea. Se sfârşise! Era Omul care Râde, cariatidă a lumii care plânge. Era chinul sufletesc, pietrificat în veselie, purtând povara unui univers de nenorociri şi zidit în voioşie, în ironie, în distrarea altuia. Împărţea cu toţi oropsiţii, a căror întruchipare era, groaznica fatalitate de a fi o deznădejde neluată în serios. Tot ce avea în el, mărinimia, avântul, vorbele frumoase, inima, sufletul, furia, mânia, dragostea, durerea de nespus, la asta ducea, la un hohot de râs! Şi îşi dădea seama, după cum le spusese şi lorzilor, că el nu era o excepţie, că aşa era firesc, obişnuit. Mortul de foame râde, cerşetorul râde, ocnaşul râde, prostituata râde, orfanul, ca să-şi câştige pâinea, râde, sclavul râde, ostaşul râde, poporul râde. Societatea omenească e astfel făcută încât toate pierzaniile, toate lipsurile crunte, toate nenorocirile, toate frigurile, toate bubele, toate agoniile se împlinesc deasupra prăpastiei, într-o înspăimântătoare strâmbătură de veselie. Strâmbătura asta totală era el. Şi ea sălăşluia în el.

În viaţa lui exista o stavilă de netrecut. Cine era? Un dezmoştenit? Nu, căci era lord. Un lord? Nu, căci era un răzvrătit. Se ivise, sinistru, cu o torţă în mână.

Sinistru, pentru cine? Pentru cei siniştri. De temut, pentru cine? Pentru cei temuţi. De aceea îi respingea. Să intre între ei? Să fie primit? Niciodată! Stavila pe care o avea pe faţă era groaznică, dar aceea pe care o avea în minte era şi mai de netrecut. Din copilărie, ca măscărici nomad, amestecându-se în uriaşa mulţime plină de viaţă şi viguroasă, căreia i se spune gloată, îmbibându-se de suflul mulţimilor, impregnându-se din imensul suflet omenesc, pierduse, în sensul comun al lumii întregi, sensul special al claselor stăpânitoare. Sus, n-avea ce să caute. Venea scăldat în fântânile Adevărului. Avea miasma abisului. Şi nu plăcea prinţilor ăstora, parfumaţi cu minciuni. Ceea ce aducea el nu era arătos: raţiunea, înţelepciunea, justiţia. Lorzii îl aruncau înapoi cu dezgust.

În meditaţia lui pe marginea destinului, Gwynplaine constata imensa inutilitate a efortului. Constata surditatea celor sus-puşi. Privilegiaţii n-au urechi pentru dezmoşteniţi. E vina privilegiaţilor? Nu. E legea lor, vai! Iertaţi-i! Emoţia ar însemna abdicare… Unde sunt seniorii şi prinţii nu-i nimic de aşteptat. Pentru cei sătui nu există flămânzi. Fericiţii ignoră şi se izolează. Pe pragul paradisului lor trebuie scris, ca pe pragul infernului: „Lăsaţi orice speranţă!”

Gwynplaine exagerase speranţa până la a crede în lucrul acesta strălucit şi obscur – societatea. El care se afla în afară, intrase înăuntrul ei.

Societatea îi făcuse imediat, dintr-odată, cele trei oferte şi-i dăruise cele trei daruri ale ei, laolaltă: căsătoria, familia, casta. Căsătoria? Se văzuse pe pragul prostituţiei. Familia? Fratele său îl pălmuise şi îl aştepta a doua zi, cu spada în mână. Casta? Îi râsese cu hohote în faţă, lui, nobilul, lui, nefericitul. Fusese zvârlit înapoi aproape înainte de-a fi admis. Primii trei paşi făcuţi în acest imens întuneric social îi căscaseră trei prăpăstii sub picioare. Iar dezastrul lui începuse printr-o trădătoare schimbare la faţă. Şi catastrofa se apropiase de el, în lumina apoteozei. Îndemnul: urcă! însemnase: coboară!

El muşcase din fructul de aur. Şi acum scuipa afară gura de cenuşă.

Jalnic rezultat! Derută, faliment, cădere şi ruină, izgonire neruşinată a tuturor speranţelor, biciuite de rânjete, nemărginită deziluzie! Şi ce va face de-acum înainte? Ce zărea dacă privea ziua de mâine? O spadă goală al cărei vârf i se afla în faţa pieptului şi al cărei mâner era în mâna fratelui său. Nu vedea decât fulgerarea hidoasă a acestei spade. Restul, Josiane, Camera Lorzilor rămăseseră înapoi, într-un monstruos clarobscur, plin de siluete tragice.

Iar fratele îi apărea plin de cavalerism şi viteaz. Vai! Tom-Jim-Jack, care îl apărase pe Gwynplaine, lord David, care îl apărase pe lord Clancharlie, abia dacă i se ivise în faţă. Nu avusese timp decât să fie pălmuit şi să-l îndrăgească.

Acum era cu neputinţă să meargă mai departe. Prăbuşire de toate părţile. Şi la ce bun? Proba fusese făcută şi nu mai avea rost s-o reînceapă.

Lumea pe care atunci o întrezărise, el o privea cu privirea aceea rece, care e definitivă. Căsătorie, dar nu dragoste; familie, dar nu fraternitate; bogăţie, dar nu conştiinţă; frumuseţe, dar nu ruşine; justiţie, dar nu dreptate; ordine, dar nu echilibru; putere, dar nu inteligenţă; autoritate, dar nu drept; splendoare, dar nu lumină.

Cine judecă confruntă. Gwynplaine puse faţă în faţă ce îi făcuse societatea şi ce îi făcuse natura. Cât de bună fusese natura cu el! Cum îl ajutase ea, care e sufletul! Totul îi fusese luat, totul, până şi chipul! Sufletul îi redase tot. Tot, până şi chipul! Căci exista aici o oarbă, zămislită dinadins pentru el, care nu-i vedea sluţenia şi care îi vedea frumuseţea.

Şi de ea se lăsase el despărţit! De fiinţa asta minunată, de inima asta, de înfierea asta, de duioşia, de divina privire oarbă, singura din lume care vedea, se depărtase! Dea îi era soră, îi era soţie, ba mai mult chiar, îi era lumină! Fără ea, totul părea haos şi vid. Ce-o să se facă fără Dea? Cum de-a putut s-o piardă din ochi o clipă? O, nefericitul! Între el şi steaua lui lăsase să se facă o spărtură şi, în aceste crâncene gravitaţii necunoscute, spărtura înseamnă imediat prăpastia fără fund. Unde era ea, steaua? Dea! Dea! Vai, el îşi pierduse lumina! Fusese atras în afară, şi acolo, capcană îngrozitoare, căzuse în haosul de râsete negre al iadului. Cât de înfricoşător era tot ce îl fascinase! Josiane, femeia odioasă, jumătate fiară, jumătate zeiţă! Senioria era pocită, coroana era slută, roba de purpură era lugubră, palatul era înveninat, trofeele, statuile, blazoanele erau spurcate, aerul vătămător şi viclean care se putea respira acolo îi lua minţile. O, cât de strălucitoare îi erau zdrenţele saltimbancului Gwynplaine! Unde era Green-box, sărăcia, voia bună, plăcuta viaţă hoinară, laolaltă, ca rândunelele? Nu se părăseau o clipă, se vedeau mereu, seara, dimineaţa, la masă se împingeau cu cotul, îşi atingeau genunchii, beau din acelaşi pahar, soarele intra prin ochiul de geam, dar nu era decât soare, şi Dea era iubirea. De ce se lăsase despărţit de Dea? Oare prima lui îndatorire nu era faţă de Dea? Să slujeşti şi să aperi poporul? Dar Dea era poporul! Dea era orfana, era oarba, era omenirea. Ce le făcuseră? Absenţa lui lăsase câmp liber nenorocirii. El le-ar fi împărtăşit soarta. Ce se va face fără ei acum? Gwynplaine, fără Dea, era cu putinţă oare? Dacă lipseşte Dea, lipseşte totul. S-a sfârşit! La ce bun să lupt mai departe? Nu mai era nimic de aşteptat, nici din partea oamenilor, nici din partea cerului. Dea! Dea! Unde e Dea? Pierdută! Cui şi-a pierdut sufletul, nu-i mai rămâne decât un loc să-l regăsească: în moarte.

Gwynplaine, rătăcit şi tragic, puse cu hotărâre mâna pe parapet, ca o rezolvare, şi privi fluviul.

Era a treia noapte de când nu dormea. Avea febră. Ideile, pe care le credea limpezi, îi erau tulburi. Simţea o nestăpânită nevoie de somn. Rămase astfel câteva clipe, aplecat deasupra apei. Întunericul îi oferea marele pat liniştit, nesfârşitul beznelor.

Gwynplaine îşi scoase haina, o împături şi o puse pe parapet. Apoi îşi descheie nasturii vestei. Când voi s-o scoată, mâna lui se izbi de ceva aflat în buzunar. Era cartea roşie pe care i-o dăduse „librarian-ul” de la Camera Lorzilor. O scoase din buzunar, o cercetă la lumina neclară a nopţii, văzu că era prins de ea un creion, luă creionul şi scrise, pe cea dintâi filă albă care se ivi, aceste două rânduri:

„Eu mă duc. Fratele meu David să mă înlocuiască şi îi doresc să fie fericit”.

Şi semnă:

FERMAIN CLANCHARLIE, pair al Angliei.

Apoi îşi scoase vesta şi o puse peste haină. Deasupra aşeză pălăria, în care vârî cartea deschisă la pagina pe care scrisese; zărind pe jos o piatră, o luă şi o puse în pălărie.

Când sfârşi de făcut toate acestea, privi întunericul nemărginit de deasupra frunţii.

Apoi fruntea i se plecă încet, ca trasă de firul invizibil al adâncurilor.

Vârî un picior în golul aflat printre bolovanii de la temelia parapetului, aşa fel încât genunchiul îi trecu peste parapet şi aproape că nu-i mai rămase nimic de făcut ca să sară pe deasupra lui.

Îşi încrucişă mâinile la spate şi se aplecă.

— Fie! spuse el.

Şi îşi aţinti privirea spre adâncul apei. În clipa aceea simţi că cineva îi linge mâinile.

Gwynplaine tresări şi se întoarse.

În spatele lui se afla Homo.