CARTEA A DOUA
MATUTINA ÎN LARG
I. PRIVIRE MAI ÎNDEAPROAPE ASUPRA SILUETELOR DE LA ÎNCEPUT
Cât timp Matutina zăbovi în golful Portlandului, furtuna nu se dezlănţui cu prea multă putere; faţa apei era aproape netedă. Oricât de întunecat părea oceanul, cerul mai era încă senin. Vântul abia dacă izbea nava. Matutina naviga pe cât posibil de-a lungul falezei care o adăpostea destul de bine.
Pe bordul corăbioarei biscaiene se aflau zece oameni: trei din echipaj şi şapte pasageri, printre care două femei. În lumina largului mării, căci în amurg largul mării e luminos, toate chipurile lor erau acum vizibile şi clare. De altfel, nimeni nu se mai ascundea, nimeni nu se mai jena. Fiecare îşi relua libertatea mişcărilor, striga, îşi arăta faţa, plecarea fiind o eliberare.
Ceata era izbitor de pestriţă. Femeile păreau fără vârstă; viaţa rătăcitoare îmbătrâneşte de timpuriu şi sărăcia e ca o zbârcitură… Femeile aveau o înfăţişare nepăsătoare şi nenorocită. Urcându-se pe corabie, ele se ghemuiseră una lângă alta pe cuferele de sub catarg… Stăpânul corăbiei şi cei doi marinari erau basci; deşi născuţi pe versante diferite ale Pirineilor. Deşi unul dintre marinari era francez iar celălalt spaniol, ei se socoteau toţi dintr-o aceeaşi naţiune, căci pentru basci: Mi madre se llama montana – maică-mea e muntele.
Dintre cei cinci bărbaţi care le însoţeau pe cele două femei, unul era francez din Languedoc, altul era francez din Provenţa, altul genovez, unul bătrân, cel ce purta pălăria în formă de sombrero părea german, al cincilea, şeful, era un basc landez din Bisscarosse. În clipa când copilul încercase să se urce pe corăbioară, el fusese acela care, cu o lovitură de călcâi, zvârlise pasarela în mare. Omul acesta voinic şi acoperit, după cum ne amintim, de fireturi şi de zorzoane care făceau să-i strălucească zdrenţele, nu putea sta o clipă locului, se apleca, se ridica, umbla într-una de la un capăt la altul al navei, neliniştit parcă de ceea ce făcuse şi de ceea ce avea să se întâmple.
Şeful cetei şi patronul corăbiei, ca şi cei doi marinari, basci toţi patru, vorbeau când limba bascilor, când spaniola, când franceza, aceste trei limbi fiind răspândite pe ambele versante ale Pirineilor. Altminteri, în afară de cele două femei, toţi vorbeau mai mult sau mai puţin franceza, care forma temelia jargonului bandei. Pe atunci, franceza începuse să fie aleasă de oameni ca intermediară între prea multele consoane ale nordului şi prea multele vocale ale sudului. În Europa, negustorii vorbeau franţuzeşte; şi tâlharii de asemenea…
Urka, navă cu pânze dintre cele mai zvelte, înainta repede; şi totuşi zece persoane, plus bagajele, însemna o povară prea mare pentru dimensiunile ei reduse.
Salvarea aceasta a unei bande de către corabie nu arăta neapărat că echipajul face şi el parte din bandă. Era de-ajuns ca patronul să fie vascongado, iar şeful bandei să fie, de asemenea, un vascongado. Să se ajute între ei este pentru cei din neamul acesta o îndatorire care nu cunoaşte excepţii. Un basc, după cum am spus, nu e nici spaniol, nici francez, e basc şi, totdeauna şi pretutindeni, trebuie să-l salveze pe alt basc aflat la ananghie. Aceasta este frăţia pirineiană.
Tot timpul cât Matutina străbătu golful, cerul, deşi posomorât, nu păru îndeajuns de ameninţător ca să-i îngrijoreze pe fugari. Ei se salvau, scăpau, şi asta îi umplea de-o veselie sălbatică. Unul râdea, altul cânta. Râsul era aspru, dar liber; cântecul şoptit, dar plin de nepăsare…
O plecare, ţinând seama de ce îţi apasă inima sau mintea, poate să fie sau uşurare, sau mâhnire adâncă.
Toţi păreau uşuraţi, în afară de unul singur, cel mai bătrân dintre ei, omul cu sombrero.
Bătrânul acesta, care părea mai degrabă neamţ decât orice altceva, de câte ori trecea prin faţa Fecioarei de la proră îşi ridica pălăria. Şi atunci i se puteau zări vinele umflate şi bătrâneşti ale ţestei… Orice savant e puţin cadavru; omul acesta era un savant. La prima privire îi ghiceai ştiinţa întipărită în gesturi şi în pliurile robei asemănătoare cu o sutană, pe care o purta… Nici ipocrizie şi nici cinism în înfăţişarea lui. Un gânditor tragic. Era omul pe care crimele îl făcuseră gânditor. Simţeai în el creştinismul amestecat cu fatalismul turcesc. Nodurile podagrei îi deformau degetele uscate de slăbiciune. Statura lui înaltă şi ţeapănă avea ceva caraghios în ea. Omul părea obişnuit să se mişte pe puntea unei corăbii. Mergea încet, fără să se uite la nimeni, cu un aer convins şi sinistru. În ochi îi ardea licărirea fixă a unui suflet care priveşte cu luare-aminte beznele şi desluşeşte în ele nălucile iscate de conştiinţă.
Din când în când şeful bandei, călcând în zigzaguri grăbite de-a lungul navei, venea să-i vorbească la ureche. Bătrânul îi răspundea printr-un semn din cap. Văzându-i, ai fi zis că fulgerul se sfătuieşte cu noaptea.
II. OAMENI NELINIŞTIŢI PE MAREA NELINIŞTITĂ
Pe navă, doi oameni erau cu totul preocupaţi: bătrânul şi şeful echipajului, sau patronul corăbiei, cum i-am mai zis, şi care nu trebuie confundat cu şeful bandei. Pe şeful echipajului îl preocupa marea, pe bătrân – cerul. Unul nu slăbea din ochi valurile, celălalt supraveghea atent norii. Starea apei îl îngrijora pe şeful echipajului. Bătrânul părea că priveşte bănuitor zenitul. Pândea stelele prin toate spărturile norilor.
Lumina zilei mai zăbovea încă, deşi câteva stele începuseră să străpungă uşor seninul amurgului.
Zarea părea neobişnuită, cu neguri de toate felurile în ea.
Ceaţa se îngrămădise mai mult pe uscat, norii mai mult pe mare.
Chiar înainte de-a ieşi din Portland-Bay, şeful echipajului, preocupat de hulă, cercetase totul, de îndată, cu deosebită grijă. Nu aşteptase să se depărteze mai întâi de istm. Cercetase odgoanele care leagă babordul de tribord, se asigurase că funiile de jos ale catargului erau în bună stare şi propti cum trebuie funiile cafasului, precauţii pe care le ia un corăbier când are de gând să străbată largul cu o viteză ieşită din comun.
Şeful echipajului trecea într-una de la măsurarea drumului la măsurarea variaţiilor… Ţinea el însuşi cârma, cât mai mult cu putinţă, părând că nu se încrede decât în sine însuşi… Ochii lui, îndreptaţi mereu în jos, cercetau toate formele pe care le lua apa.
Odată, totuşi, îşi ridică privirea spre înălţimi şi încercă să zărească cele trei stele din cingătoarea lui Orion. Stelele acestea sunt numite cei trei magi, iar un proverb din bătrâni al vechilor navigatori spanioli spune: Când vezi cei trei magi, nici mântuitorul nu-i departe.
Şeful echipajului privi cerul tocmai în clipa când, la capătul celălalt ai punţii, bătrânul bombănea singur:
— Nu se vede nici steaua Antares, cât e ea de roşie. Nu se zăreşte desluşit nicio stea măcar…
Ceilalţi fugari păreau lipsiţi cu totul de griji.
Şi totuşi, după ce trecu veselia din primele clipe ale evadării de pe ţărm, trebuiră să-şi dea seama că se aflau pe mare în luna ianuarie, şi că vântul era îngheţat. Cu neputinţă de locuit în cabina mult prea strâmtă şi, altminteri, plină de bagaje şi de baloturi. Bagajele aparţineau pasagerilor, iar baloturile marinarilor, căci urka nu era un vas de plăcere şi făcea contrabandă. Pasagerii fură nevoiţi să se statornicească pe punte. Dar nomazii aceştia se resemnară curând. Obişnuiţi să trăiască în aer liber, vagabonzii se mulţumesc cu puţin pentru noapte. Cerul senin le este prieten, iar frigul îi ajută să doarmă, şi să moară uneori.
În noaptea aceea de altfel, după cum am văzut, cerul nu era deloc senin.
Aşteptând cina, călătorul din Languedoc şi genovezul se ghemuiră lângă femei, la piciorul catargului, peste foile de cort pe care le zvârliseră marinarii ca să stea pe ele.
Bătrânul pleşuv rămase în picioare la prora, neclintit şi parcă nepăsător la frig.
Şeful echipajului, de la cârmă de unde se afla, scoase un fel de sunet gutural, destul de asemănător cu ţipătul unei păsări; la chemarea aceasta, şeful bandei se apropie de el. Şeful echipajului i-l arătă cu degetul pe bătrân şi, între ei doi, începu o convorbire în limba spaniolă, nu prea corectă de altfel, fiind spaniolă muntenească.
Iată întrebările şi răspunsurile:
— Cine e omul ăsta?
— Un om.
— Ce limbi vorbeşte?
— Toate.
— Ce lucruri ştie?
— Toate.
— Care e ţara lui?
— Toate şi niciuna.
— Cărui Dumnezeu se închină?
— Lui Dumnezeu.
— Tu cum îi spui omului ăstuia?
— Nebunul.
— Cum zici că-i spui?
— Înţeleptul.
— Ce e el în ceata voastră?
— Ceea ce este.
— Şeful?
— Nu.
— Atunci ce e?
— Sufletul.
Şeful bandei şi patronul corăbioarei se despărţiră, întorcându-se fiecare la gândurile lui şi, peste puţin timp, Matutina ieşi din golf.
Începeau marile tălăzuiri ale largului…
Matutina străbătu mândră, ca o îndrăzneaţă înotătoare, crâncenul freamăt al bancului Chambours. Bancul Chambours, stavilă nevăzută la ieşirea din rada Portlandului, nu seamănă a stăvilar, ci a amfiteatru. Un circ de nisip sub apă, trepte sculptate de cercurile apei, o arenă rotundă şi simetrică, înaltă cât un munte, dar înecată, un coliseu al mării întrezărit de cufundător prin transparenţa halucinantă a vârtejului care înghite, acesta este bancul Chambours. Acolo, hidrele se luptă între ele; acolo se întâlnesc monştrii; acolo, spun legendele, în fundul pâlniei gigantice zac stârvurile corăbiilor prinse şi trase la fund de uriaşul păianjen Krakea, căruia i se mai spune şi peştele-munte. Aşa este înspăimântătorul întuneric al mării.
III. INTRAREA ÎN SCENĂ A UNUI NOR DEOSEBIT DE CEILALŢI
Bătrânul pe care şeful cetei îl numise mai întâi Nebunul, apoi înţeleptul, nu se clintea de la proră. De când trecuseră de bancul Chambours, atenţia lui se împărţea între cer şi mare. Îşi cobora ochii, apoi îi ridica. Şi mai cu seamă, scormonea cu privirile direcţia nord-est.
Patronul corăbiei îi încredinţă cârma unui marinar, sări peste tăblia şanţului cu cabluri, traversă puntea şi veni la proră.
Se apropie de bătrân, dar nu din faţă. Rămase ceva mai în urmă, cu coatele strânse de coapse, cu braţele depărtate, cu capul plecat pe umăr, cu ochii larg deschişi, cu sprâncenele ridicate, zâmbind din colţul buzelor, înfăţişând curiozitatea, aşa cum este ea când pluteşte între ironie şi respect.
Bătrânul, fie pentru că obişnuia uneori să vorbească singur, fie că, ghicind prezenţa cuiva în spatele lui, simţea nevoia să vorbească, începu să-şi spună cu glas tare, privind în larg:
— Meridianul de la care se socoteşte ascensiunea dreaptă e marcat, în secolul acesta, prin patru stele: Steaua Polară, scaunul Casiopeei, capul Andromedei şi steaua Algénib, aflată în Pegas. Dar niciuna dintre ele nu se vede.
Cuvintele acestea veneau unul după altul de la sine, confuze, spuse pe jumătate, şi oarecum fără ca bătrânul să le rostească dinadins.
Şeful echipajului îl întrerupse:
— Seniore…
Bătrânul, fiind poate puţin surd şi totodată foarte adâncit în gânduri, continuă:
— Nu sunt destule stele şi e prea mult vânt. Vântul se abate mereu din calea lui, ca să se arunce spre ţărm. Şi se aruncă într-acolo, perpendicular. Asta din pricină că pământul e mai cald decât marea, şi aerul e mai uşor deasupra lui. Vântul rece şi greu al mării se năpusteşte spre pământ ca să ia locul aerului mai cald.
Şeful echipajului salută, dar bătrânul nu-l văzu… El privea marea, ca un cunoscător al valurilor şi al oamenilor, studia valurile, dar aproape ca şi cum ar fi vrut, în vuietul lor, să ceară rândul la cuvânt şi să le înveţe ceva… Şi îşi urmă monologul făcut poate, la urma urmei, ca să fie ascultat…
Patronul îl salută pentru a doua oară şi spuse:
— Seniore…
Bătrânul îşi aţinti privirea asupra lui. Întoarse capul fără să-şi clintească trupul.
— Spune-mi, doctore.
— Senior doctor, eu sunt patronul corăbiei…
— Fie – răspunse „doctorul”.
Doctorul – căci aşa îl vom numi de-acum înainte – păru dispus să stea de vorbă.
— Patroane, ai un octant englezesc?
— Nu.
— Fără octant englezesc nu poţi lua înălţimea, nici pe dinainte, nici pe dinapoi…
— Bascii – răspunse patronul – luau înălţimea înainte de-a fi existat pe lume englezii.
— Ai măsurat viteza navei?
— Da.
— Când?
— Adineauri.
— Cum?
— Cu logul.
— Ai avut grijă să-ţi pui ochiul pe lemnul logului?
— Da.
— Ceasornicul de nisip îşi face exact cele treizeci de secunde ale lui?
— Da.
— Eşti sigur că nisipul n-a tocit deschizătura dintre cele două globuri?
— Da.
— Ai făcut contraproba ceasornicului de nisip prin vibraţia unui plumb de flintă suspendat…
— De-un fir tras de deasupra cânepei topite? Sigur că da.
— Ai ceruit firul de teamă să nu se lungească?
— Da.
— Ai făcut contraproba logului?
— Am făcut contraproba ceasornicului de nisip prin plumbul de flintă şi contraproba logului prin ghiuleaua de tun.
— Ce diametru avea ghiuleaua ta?
— Un picior.
— Bună greutate.
— E o veche ghiulea de pe bătrâna noastră urkă de război La Casse de Par-grand.
— Care făcea parte din Armada?
— Da.
— Şi ducea şase sute de soldaţi, cincizeci de marinari şi douăzeci şi cinci de tunuri?
— Fundul mării mai ştie…
— Încotro te îndrepţi?
— Către un golfuleţ pe care îl ştiu eu, între Loyola şi Saint-Sebastien.
— Plasează-te repede pe paralela locului de sosire.
— Da. Trebuie să mă depărtez cât mai puţin de ea…
— Ai hartă?
— Nu. Pentru marea asta n-am.
— Atunci navighezi orbeşte?
— Deloc. Am busola.
— Busola e un ochi, harta e altul.
— Şi chiorul vede…
— Când e pâclă şi vânt din toate părţile, nu mai ştii cum să prinzi vântul şi sfârşeşti prin a nu mai avea nici poziţia calculată cu aproximaţie, nici poziţie corijată…
— Încă nu e pâclă în vântul acesta rece, şi nu văd niciun motiv de alarmă.
— Corăbiile sunt nişte biete muşte în pânza de păianjen a mării.
— În clipa de faţă, totul e în regulă şi pe apă, şi în aer.
— Nişte puncte negre, tremurând pe valuri, ăştia sunt oamenii cu navele lor, în largul mării.
— La noapte cred că totul o să meargă bine.
— S-ar putea să se coboare o beznă încât să nu mai ştii pe unde să scoţi cămaşa.
— Până acum, totul merge bine.
Privirea doctorului se aţinti spre nord-est.
Şeful echipajului continuă:
— Să atingem numai golful Gasconiei şi las’ pe mine! Zău, acolo sunt ca acasă. Golful Gasconiei îl cunosc ca-n palmă. E o pâlnie adesea destul de mânioasă, dar îi ştim toate măsurile apei şi toate calităţile fundului…
Doctorul, întors cu totul spre mare şi fără să-l mai privească pe şeful echipajului, arătă cu degetul o frântură de cer luminată puternic de sclipirile amurgului şi înconjurată de aburi cenuşii, o frântură de cer albastru, dar de un albastru mai apropiat de culoarea plumbului decât de a bolţii senine. Şi spuse:
— Patroane, vezi?
— Ce?
— Uite colo.
— Unde?
— Acolo.
— Unde e albastru? Da…
— Ce se vede?
— Un colţ de cer.
— Pentru cei care se duc la cer – spuse doctorul. Pentru ceilalţi, care vor să ajungă în altă parte, e altceva.
Şi îşi sublinie enigmaticele cuvinte printr-o înspăimântătoare privire pierdută în umbră.
Tăcură amândoi un timp.
Patronul corăbiei, gândindu-se la cele două nume pe care şeful cetei i le dăduse bătrânului acestuia, se întreba în sinea lui: „Să fie un nebun? Să fie un înţelept?”
Arătătorul osos şi ţeapăn al doctorului rămăsese înălţat spre colţul albastru-tulbure al orizontului.
Patronul corăbiei cercetă colţul acesta.
— Într-adevăr – bombăni el – nu e cerul aşa, e un nor…
— Nor albastru, mai rău decât norul negru – spuse doctorul. Şi adăugă: E norul zăpezii.
— La nube de la nieve – făcu şeful echipajului, ca şi cum ar fi căutat să înţeleagă mai bine traducându-şi cuvintele.
— Ştii ce e asta, norul zăpezii? întrebă doctorul.
— Nu.
— Ai să ştii în curând.
Şeful echipajului începu iar să cerceteze zarea şi, tot privind norul, începu să bombăne printre dinţi:
— O lună de vijelii, o lună de ploi, ianuarie care tuşeşte şi februarie care plânge, iată toată iarna noastră, a celor din părţile Asturiei. Zăpadă n-avem decât în munţi. Dar asta ştiu: să te fereşti de avalanşe! Avalanşa nu ştie multe. E o fiară.
— Iar ciclonul de zăpadă e un balaur – spuse doctorul.
După ce tăcu vreo câteva clipe, doctorul adăugă:
— Iată-l că vine…
Norul albastru creştea din ce în ce…
Parcă pierdut în visare, doctorul vorbi mai departe:
— Toate clipele aduc ceasul. Voinţa cerului se întredeschide.
Şi patronul îşi puse din nou în sinea lui întrebarea: „O fi nebun?”
— Patroane – urmă doctorul, cu privirea mereu aţintită pe nor – ai navigat mult prin Marea Mânecii?
Patronul îi răspunse:
— Astăzi e pentru prima oară…
Doctorul, pe care norul albastru îl preocupa mai presus de orice şi care, după cum buretele nu poate înghiţi decât o anumită măsură de apă, nu putea nici el să cuprindă decât un anumit grad de îngrijorare, se mulţumi, la răspunsul acesta al patronului corăbiei, să ridice uşor din umeri, nu prea emoţionat.
— Cum asta?
— Seniore doctor, de obicei nu fac decât drumul către Irlanda. Navighez de la Fontarabie până la Black-Harbour sau până la insula Akill, care sunt două insule. Mă duc câteodată la Brachipull, care e un cap în Ţara Galilor. Dar cârmesc totdeauna dincolo de insulele Seilly. Marea asta n-o cunosc deloc.
— Atunci e grav. Nenorocire cui silabiseşte oceanul! Marea Mânecii e o mare care trebuie bine citită. E un sfinx. Ai grijă de adâncime…
— O să sondăm în drum…
— Ca să sondezi, va trebui să te opreşti, şi n-ai să poţi.
— De ce?
— Din pricina vântului.
— Vă spun că am să sondez…
— Fii modest. O să te sufle vântul cât ai clipi.
— Vreau să spun că am să încerc să sondez.
— Izbitura apei n-o să lase plumbul să coboare şi linia o să se frângă. Ah! te afli pentru prima oară pe meleagurile astea!
— Pentru prima oară.
— Ei bine, atunci ascultă, patroane!
Rosti cuvântul ascultă atât de poruncitor, încât şeful echipajului se înclină.
— Vă ascult, seniore doctor…
— Îndreaptă nava spre vest.
— Caramba!
— Îndreaptă nava spre vest!
— Cu neputinţă…
— În cazul ăsta, descurcă-te cum ştii.
— Ar trebui să se schimbe vântul.
— Până mâine dimineaţă n-o să se schimbe…
— Să merg împotriva vântului! Nu se poate!
— Îndreaptă nava spre vest, îţi spun!…
— Vântul ne mână spre est.
— Nu te lăsa dus spre est!
— De ce?
— Patroane, ştii ce înseamnă astăzi, pentru noi, cuvântul est?
— Nu.
— Moarte.
— Atunci am să cârmesc spre vest.
Doctorul se întoarse spre patron şi de data asta îl privi, îl privi cu privirea aceea care sprijină un gând ca pentru a ţi-l înfunda în creier, şi rosti rar, silabă cu silabă:
— Dacă la noapte, când ne vom afla în mijlocul mării, vom auzi un dangăt de clopot, nava e pierdută…
Şeful echipajului îl privi năuc.
— Ce vreţi să spuneţi?
Dar doctorul nu-i răspunse. Privirea lui, îndreptată o clipă spre în afară, se reîntorsese iar către sine. Ochiul îi redevenise lăuntric. Nu părea să-şi dea seama de întrebarea mirată a patronului corăbiei…
Apoi buzele rostiră, parcă singure, aceste câteva cuvinte încete ca un murmur:
— Sufletelor negre le-a sosit clipa curăţirii.
Şeful echipajului făcu strâmbătura aceea expresivă care apropie de nas toată partea de jos a fetei.
— E mai degrabă nebun decât înţelept – mormăi el.
Şi se depărtă.
Totuşi, cârmi corabia spre vest.
Dar vântul şi marea păreau tot mai mânioase.
IV. HARDQUANONNE
Pâcla se deforma şi se umfla în toate felurile şi din toate punctele orizontului odată, ca şi cum nişte guri nevăzute ar fi suflat în foalele furtunii. Înfăţişarea norilor deveni ameninţătoare.
Norul albastru acoperea tot fundul cerului. Acum se întinsese şi către vest, şi către est. Şi înainta împotriva crivăţului…
Marea, care cu câteva clipe înainte părea acoperită cu solzi, s-ar fi zis acum că are o piele deasupra ei. Aşa arată balaurul acesta. Nu ca un crocodil, ci ca un şarpe boa. Iar pielea lui, plumbuită şi sărată, părea groasă şi se încreţea greoi. La suprafaţă, vârtejuri de hulă, singuratice, semănând unor bubuliţe, se rotunjeau, apoi crăpau. Spuma parcă ar fi fost lepră.
Tocmai în clipa aceea urka, pe care copilul părăsit o mai zărea încă de departe, îşi aprinse felinarul.
Mai trecu un sfert de ceas.
Şeful echipajului îl căută cu privirea pe doctor; dar acesta nu se mai afla pe punte.
Îndată după ce patronul îl părăsise, doctorul îşi încovoiase spinarea înaltă şi intrase în cabină. Acolo, se aşezase lângă sobă, pe una din grinzile care propteau catargul. Scosese din buzunare un soi de călimară şi o mapă din piele albă, de Cordoba. Din mapă, scosese un pergament împăturit în patru, vechi, pătat şi îngălbenit. Despăturise pergamentul, luase o pană din tubul călimării de buzunar, îşi aşternuse mapa pe un genunchi şi pergamentul peste mapă, şi începuse să scrie pe dosul pergamentului, la pâlpâirea slabă a felinarului care îl lumina pe bucătar…
Tot scriind, doctorul dădu cu ochii de clondirul învelit în papură pe care bucătarul îl ducea la gură de fiecare dată când potrivea gustul ciorbei, ca şi cum s-ar fi sfătuit cu el dacă a pus sau nu destul ardei.
Clondirul ăsta îi atrase atenţia, nu pentru că ar fi fost plin cu rachiu, ci din pricina unui nume împletit în învelişul lui, cu papură roşcată în mijlocul firelor albe. În cabină era destulă lumină ca numele să poată fi citit.
Doctorul se opri din scris şi silabisi cu jumătate glas numele împletit pe clondir:
— Hardquanonne.
Apoi îi spuse bucătarului:
— Clondirul ăsta nu l-am observat până acum. Nu cumva a fost al lui Hardquanonne?
— Al bietului nostru Hardquanonne! făcu bucătarul. Al lui a fost.
Doctorul întrebă mai departe:
— Al lui Hardquanonne, flamandul din Flandra?
— Al lui…
— Care e închis?
— Da, da…
— În turnul Chatham?
— E sticla lui – răspunse bucătarul. Hardquanonne îmi era prieten. O păstrez în amintirea lui. Când o să-l mai revedem oare? Da, e sticla lui de drum.
Doctorul îşi luă iar pana şi reîncepu să aştearnă anevoie rânduri oarecum şerpuitoare, de-a latul pergamentului. În ciuda tremurului corăbiei şi a tremurului pricinuit de bătrâneţe, izbuti să scrie tot ce avea de scris.
Era şi timpul, căci, deodată, corabia fu zguduită puternic.
O nestăvilită năvală a talazurilor izbi urka şi se simţi începutul dansului aceluia înfricoşător, cu care navele întâmpină furtuna.
Doctorul se ridică, se apropie de sobă mişcându-se cât putea mai atent, ca să nu fie răsturnat de violenţa valurilor, uscă la foc, cum putu, rândurile scrise şi puse pergamentul în mapa de piele pe care o vârî, împreună cu călimara, în buzunar.
Soba nu era lucrul făcut cu cea mai puţină iscusinţă, din câte se aflau în cabină. Şi totuşi, cratiţa se clătina. Bucătarul o supraveghea.
— Ciorbă de peşte – spuse el.
— Pentru peşti – îi răspunse doctorul.
Apoi se reîntoarse pe punte.
V. GRIJA ÎNCREDINŢATĂ MĂRII FURIOASE
La rândul lor, ceilalţi călători de pe urkă priveau înapoi, dar cu mare voioşie, cum se depărtează şi descreşte ţărmul duşmănos. Încetul cu încetul, rotunjimea întunecată a mării se înălţa, subţiind în lumina amurgului Portlandul, Purbeckul, Tineham, Kimmeridge, cele două Matravers, lungile fâşii ale falezei înceţoşate şi coasta punctată de faruri.
Ţărmul Angliei se ştergea din ce în ce. Fugarii un mai aveau în jurul lor decât marea.
Deodată, bezna deveni cumplită.
Nu mai exista nici întindere, nici spaţiu. Cerul se înnegrise şi se prăvălise peste corabie. Începu domoala cădere a zăpezii. Câţiva fulgi se şi iviseră. S-ar fi zis că sunt suflete. În faţa vântului, nu se mai vedea nimic… Un nor tulbure, uriaş, asemănător cu pântecele unei hidre, atârna deasupra apelor şi, pe alocuri, acest pântece pământiu se lipea de valuri. Punctele de contact ale norului cu marea păreau guri căscate, pompând valurile, golindu-se de aburi şi umplându-se de apă. Vârtejurile înălţau, ici-colo, pe întinsul apei, coame de spumă.
Furtuna boreală se năpusti asupra corăbiei, şi corabia se năpusti înăuntrul ei. Rafala şi nava ieşiră una în întâmpinarea alteia, ca pentru a începe harţa…
Evadarea îi înnebunise într-atâta pe fugari încât, în această primă ciocnire turbată, nicio pânză, mare sau mică, nu fu prinsă în funii, trasă jos sau scoasă. Catargul trosnea şi se încovoia, cuprins parcă de groază.
Ceea ce caracterizează uraganul de zăpadă e faptul că este negru. Înfăţişarea obişnuită a naturii pe vreme de furtună – pământ şi mare întunecate, cer foarte palid – este răsturnată. Cerul e negru, marea e albă. Jos spumă, sus bezne. Un orizont astupat de neguri, o boltă cernită cu negru. Uraganul seamănă cu interiorul unei catedrale, împodobită pentru zile de doliu… Lumea devine, pe neaşteptate, o boltă de beci. Şi din bezna aceasta cade o pulbere de pete albe, care şovăie între cer şi mare. Petele – fulgii de zăpadă – alunecă, rătăcesc şi plutesc. Sunt parcă lacrimile unui giulgiu, care ar prinde viaţă şi s-ar pune în mişcare. În semănătura aceasta se amestecă un vânt turbat. Întunericul nopţii, prefăcut în pulbere albă, furia în bezna de nepătruns, toată forfota de care e în state mormântul, un uragan sub un catafalc, aceasta e furtuna de zăpadă.
Dedesubt tremură marea, acoperind imensele hăuri necunoscute.
În vântul polar, fulgii de zăpadă devin imediat grindină şi aerul se umple de proiectile. Apa pârâie, mitraliată.
Bubuitul tunetului nu se aude. Fulgerul furtunilor boreale e tăcut… Furtuna de zăpadă e oarbă şi mută. Şi adeseori, după trecerea ei, corăbiile rămân oarbe, iar marinarii muţi…
Matutina gonea din toate puterile. Aplecarea ei sub pânze făcea uneori un unghi de cincisprezece grade cu marea, dar chila ei pântecoasă se lipea de apă ca de un lichid vâscos. Chila rezista la smulgerea uraganului. În faţă ardea lumina focului aprins în grătarul de fier. Norul vijelios, târându-şi umflătura peste întinsul apelor, îngusta şi mistuia tot mai mult marea în preajma navei. Niciun pescăruş. Nicio rândunică. Numai zăpadă. Valurile erau puţine şi înfricoşătoare. Nu se vedeau decât trei sau patru, nespus de mari.
Din când în când, câte un fulger de culoarea aramei încinse străpungea îngrămădirile de bezne spre orizont şi spre zenit. Spărtura aceasta roşiatică arăta hidoşenia norilor. Brusca aprindere a adâncurilor, peste care, vreme de o clipă, se detaşau norii din primul plan şi zvârcolirile depărtate ale haosului ceresc, dădea perspectivă abisului. Pe fondul acesta de foc fulgii de zăpadă păreau negri, ca nişte fluturi întunecaţi, zburând într-un cuptor încins. Apoi totul se stingea…
Urka îşi continua goana nebunească… În fiecare clipă, talazurile potopeau puntea de la un capăt la altul… Femeile se refugiaseră în cabină, dar bărbaţii rămăseseră pe punte. Zăpada orbitoare cădea în vârtejuri, amestecându-se cu grămezile de spumă ale hulei. Totul părea cuprins de furii.
În clipa aceea, şeful cetei, stând în picioare la proră, pe-o grindă, se agăţă cu o mână de funia unei pânze, în timp ce, cu cealaltă mână îşi smulse basmaua de pe cap şi, agitând-o în lumina felinarului, strigă plin de trufie:
— Suntem liberi!
— Liberi! Liberi! Liberi! repetară fugarii.
Şi toată ceata, prinzându-se de odgoane, de funii, de scripete, se ridică în picioare pe punte.
— Ura-a-a! strigă şeful.
Şi ceata urlă în furtună:
— Ura-a-a!
În clipa când vuietul uralelor se stingea în mugetul vântului, o voce gravă şi puternică se înălţă de la celălalt capăt al navei şi spuse:
— Tăcere!
Toate capetele se întoarseră într-acolo.
Fugarii recunoscuseră glasul doctorului. Dar pe doctor nu-l văzu nimeni, căci el era atât de slab încât se confunda cu catargul de care se rezemase.
Şi glasul lui rosti:
— Ascultaţi!
Tăcură toţi.
Se auziră clar, în noapte, dangătele unui clopot.
Patronul, care ţinea cârma, izbucni într-un hohot de râs.
— Un clopot! Bine. Noi gonim spre babord. Ce dovedeşte clopotul ăsta? Că avem pământul la tribord.
Vocea hotărâtă şi domoală a doctorului răspunse:
— N-avem pământul la tribord.
— Ba da! strigă şeful echipajului.
— Nu!
— Dar dangătul clopotului vine de pe pământ.
— Dangătul clopotului – răspunse doctorul – vine din mare.
Un fior străbătu inimile oamenilor acestora îndrăzneţi. Cele două femei se iviră speriate în uşa cabinei, ca două stafii. Doctorul făcu un pas, şi trupul lui înalt şi uscat se dezlipi de catarg. Se auzea clopotul sunând undeva, în fundul nopţii.
Doctorul spuse:
— În mijlocul mării, la jumătatea drumului între Portland şi arhipelagul Mânecii, există o geamandură pusă acolo ca să avertizeze. Geamandura e ancorată cu lanţuri şi pluteşte deasupra apei. Pe ea e fixată o pirostrie de fier şi de pirostrie atârnă un clopot. Pe vreme de furtună, marea, zguduită, zguduie geamandura, iar clopotul sună. Dangătul clopotului acestuia îl auziţi acum.
Doctorul aşteptă să treacă o rafală de vânt, aşteptă să reînceapă iar bătaia clopotului, şi vorbi mai departe:
— Dacă auzi dangătul clopotului în furtună, când suflă vântul dinspre nord-vest, înseamnă că eşti pierdut. De ce? Iată: dangătul clopotului îl auzi fiindcă ţi-l aduce vântul. Dar vântul bate dinspre vest. Iar stâncile de la Aurigny sunt spre est. Nu poţi auzi clopotul decât dacă te afli între geamandură şi stânci. Acum, vântul ne mână spre stânci! Ne aflăm pe partea cea rea a geamandurii. Dacă am fi pe partea cea bună, ne-am afla în larg, la apă adâncă, pe drum sigur, şi n-am auzi clopotul. Vântul n-ar aduce dangătele spre noi. Am trece pe lângă geamandură, fără să ne dăm seama că e acolo. Vasul nostru s-a abătut de pe drumul cel bun. Clopotul pe care îl auzim e toaca refugiatului. Acum chibzuiţi şi voi!
În timp ce doctorul vorbea, clopotul, scăpat o clipă de furia vântului, suna domol, un dangăt după altul, şi vuietul lui, tăcând în răstimpuri, părea că ia seama la vorbele bătrânului. S-ar fi zis că e vuietul adâncimilor fără sfârşit.
Toţi ascultau cu sufletul la gură când glasul doctorului, când dangătul clopotului.
VI. FURTUNA, SĂLBATICA CEA MARE
În acest timp, patronul îşi luase portavoce.
— Cârma spre geamandură! Cârma spre clopot! Acolo avem larg. Totul nu e încă pierdut!
— Încearcă – spuse doctorul.
Vom spune aici, în treacăt, că geamandura aceasta cu clopot a fost desfiinţată în anul 1802. Marinarii foarte bătrâni îşi mai aduc aminte de dangătul ei. Ea vestea primejdia, numai că o vestea cam prea târziu.
Ordinul patronului fu ascultat. Pasagerul din Languedoc se alătură şi el celor doi marinari. Toţi dădură o mână de ajutor. Strânseră şi pânzele… Manevra, deşi în condiţii neobişnuite, fu executată destul de corect. Dar pe măsură ce nava, strângându-şi totul, se micşora, vâltoarea aerului şi apei creştea în jurul ei. Înălţimea hulei atingea aproape dimensiunea pe care o are la pol.
Uraganul, ca un călău grăbit, începu să rupă corabia în bucăţi. Cât ai clipi, avu loc o smulgere şi o sfâşiere nemaipomenită. Catargul se frânse. Cablurile se rupseră. Tensiunea magnetică, proprie furtunilor de zăpadă, ajută la ruptura funiilor. Lanţurile, ieşite din scripete, nu mai manevrau. Un val smulse busola şi lăcaşul ei. Un alt val târî cu el barca de salvare… Madona de la proră şi grătarul cu foc fură şi ele luate de apă.
Nu mai rămăsese decât cârma.
Înlocuiră felinarul pierdut printr-o ghiulea plină cu câlţi şi cu smoală aprinsă, care fu agăţată de etravă.
Catargul, spart în două, acoperit de zdrenţe tremurătoare, de funii, de scripeţi şi de vintrele, încurca puntea. În cădere, el zdrobise o bucată din lemnăria tribordului.
Patronul, mereu la cârmă, strigă:
— Atâta vreme cât putem cârmi, nimic nu e pierdut! Aduceţi topoare! Topoare! Catargul peste bord! Liberaţi puntea!
Echipajul şi pasagerii păreau cuprinşi de febra marilor bătălii. Din câteva lovituri şi opinteli, zvârliră catargul în valuri. Puntea fu liberată.
— Acum – urmă patronul – luaţi o funie şi legaţi-mă de cârmă!
Îl legară. Şi, pe când marinarii îi înfăşurau trupul cu funia, el râdea şi-i striga mării:
— Urlă, bătrâno, urlă! Am trecut eu prin clipe şi mai grozave la capul Machichaco!…
Iar când se simţi legat burduf, apucă zdravăn cârma cu amândouă mâinile, cuprins de ciudata veselie pe care o dă primejdia.
— Totul e-n regulă, băieţi! Trăiască Madona de Buglose! Să cârmim spre vest!
Un val pieziş, uriaş, se năpusti de dinapoia corăbiei… Întreaga pupă a Matutinei fu înghiţită de spume şi, în amestecul acela de apă şi de întuneric, se auzi o pârâitură. Când spuma se risipi, când pupa reapăru, nu se mai aflau acolo nici patronul, nici cârma.
Totul fusese smuls.
Cârma şi omul legat de ea porniseră cu valul, în vălmăşagul asurzitor al furtunii.
Şeful cetei privi ţintă întunericul şi strigă:
— Te burlas de nosotros?{10}
Strigătului acestuia de revoltă îi urmă un altul:
— Să aruncăm ancora! Să-l salvăm pe patron!
Porniră în goană spre cabestan. Dădură drumul ancorei. Urka nu avea decât una. Şi nu izbutiră decât să o piardă şi pe aceasta. Fundul era numai stâncă, iar valurile se zvârcoleau turbate. Cablul se rupse ca un fir de păr.
Ancora rămase pe fundul mării.
Din clipa aceea, Matutina nu mai fu decât o epavă. Corăbioara aceasta, mai adineauri înaripată şi teribilă în goana ei, era acum neputincioasă. Toate mijloacele de manevrare fuseseră ciopârţite şi smulse de la locul lor. Se supunea acum, înţepenită şi fără puteri, furiilor ciudate ale mării.
Vântul sufla din ce în ce mai groaznic…
Matutina înainta la întâmplare, în voia valurilor, ca un dop de plută în tălăzuirea apelor. Nu mai naviga, ci se ţinea deasupra apei. Părea gata, în orice clipă, să se răstoarne cu burta în sus, ca un peşte mort. O ferea de sfârşitul acesta doar faptul că lemnăria ei, perfect etanşă, se păstrase în bunăstare. Nicio scândură de sub linia de plutire nu cedase. N-avea nicio crăpătură, şi niciun strop de apă nu pătrundea în cală. Şi asta din fericire, căci pompa suferise o stricăciune şi nu mai putea fi folosită…
Oamenii de pe punte, amorţiţi, încercau să se prindă, sfâşiindu-şi palmele, de tot ce găseau la îndemână. Din când în când, ei ascultau atenţi. Clopotul se auzea tot mai încet, de parcă şi el s-ar fi apropiat de clipa morţii. Dangătul lui nu mai era acum decât un horcăit. Apoi horcăitul acesta pieri cu totul. Unde se aflau? Şi la ce distanţă de geamandură? Sunetul clopotului îi speriase, tăcerea lui îi îngrozea. Poate că vântul îi mânase pe un drum al pierzaniei. Epava gonea în noapte. Nimic nu e mai înspăimântător decât o goană oarbă. Naufragiaţii simţeau prăpastia deschisă în faţa lor, sub ei, peste ei. Acum nu mai era goană, ci cădere.
Şi, deodată, în uriaşul vârtej al furtunii de zăpadă, sclipi o lumină roşiatică.
— Un far! strigară naufragiaţii.
VII. FAŢĂ ÎN FAŢĂ CU NOAPTEA
Era, într-adevăr, farul Greblelor.
Pentru o corabie în bunăstare, prevăzută cu toate mijloacele de manevrare şi putând să fie condusă de către pilot, farul Greblelor e folositor. El dă semnalul de alarmă. Anunţă apropierea stâncilor. Dar unei corăbii scoase din uz nu face decât să-i mărească nenorocirea. Corpul corăbiei, înţepenit şi fără viaţă, neputându-se împotrivi tălăzuirii imense a apelor, neputându-se apăra de furia vântului, ca o pasăre fără aripi, nu poate merge decât încotro o mână vijelia. Farul îi arată locul suprem, îi arată locul pieirii, îi luminează înmormântarea. El e o candelă pentru mormântul epavelor.
Să luminezi prăpastia neînduplecării, să arăţi pieirea pe care nu o poţi ocoli, există oare ironie mai tragică?
De batjocura aceasta adăugată naufragiului, sărmanii deznădăjduiţi de pe Matutina îşi dădură imediat seama. Ivirea farului mai întâi le dădu curaj, apoi îi doborî. Nimic de făcut, nimic de încercat. Ceea ce se spune despre regi, se poate spune şi despre valuri: eşti poporul lor, eşti prada lor. Le înduri toate nebuniile.
Vântul mâna urka spre Greble. Într-acolo mergeau. Cu neputinţă să se împotrivească. Nava se îndrepta cu repeziciune spre stânci. Se simţea apropierea fundului. Naufragiaţii ascultau prăbuşirile surde ale talazului în golul submarin ai stâncii Se zărea sub far ca o muchie întunecată, între două blocuri de granit, trecătoarea îngustă a îngrozitorului golfuleţ pe care-l bănuiai plin de oasele omeneşti şi de resturile corăbiilor înecate. Locul acela părea mai mult gura unei văgăuni decât intrarea unui port. Naufragiaţii auzeau trosnetele crengilor aprinse pe grătarul de fier al farului. O pâlpâire lividă lumina furtuna. Întâlnirea dintre flăcări şi grindină tulburau negura. Pâcla neagră şi fumul roşcat se luptau, ca doi şerpi. Jeraticul smuls zbura în vânt. Şi fulgii de zăpadă păreau că dau înapoi în faţa acestui neaşteptat atac al scânteilor. Stâncile, şterse la început, se vedeau acum clar, haos de piatră, cu piscuri, creste şi vertebre. Cu cât se apropiau mai mult, cu atât relieful stâncilor creştea şi se înălţa sinistru.
Una dintre femei îşi depăna, în neştire, mătăniile.
În lipsa patronului corăbiei, care fusese pilot, rămânea şeful care era şi căpitanul navei. Bascii cunosc toţi şi muntele, şi marea. Ei sunt curajoşi în faţa primejdiei, şi inventivi atunci când ea se abate asupra lor.
Se apropiau de stânci, gata să le atingă. Ajunseră, deodată, atât de aproape de stâncă cea mare din nordul Greblelor, încât ea acoperi, pe neaşteptate, farul. Şi nu se mai văzu decât stâncă, luminată din spate. Înălţată în negură, stânca aceasta părea o femeie uriaşă, cu plete de foc…
Atunci şeful cetei strigă:
— Un voluntar să ducă o funie la stâncă! E vreunul care ştie să înoate?
Niciun răspuns.
Nimeni dintre cei aflaţi pe bord nu ştia să înoate. Neştiinţa aceasta se întâlneşte, altminteri, destul de des printre marinari.
O bârnă aproape desprinsă din legăturile ei se clătina lângă puntea de comandă. Şeful o prinse zdravăn, cu amândouă mâinile.
— Daţi-mi ajutor!
Desprinseră bârna. O aveau acum la îndemână. Din mijloc de apărare, ea devenise mijloc de luptă.
Era o bârnă destul de lungă, din inimă de stejar, întreagă şi tare, putând să servească drept armă de atac şi drept punct de sprijin. Pârghie pentru clintit greutăţi, berbec pentru fărâmarea porţilor unei cetăţi.
— Fiţi gata! strigă şeful.
Şase inşi, încovoiaţi lângă bucata rămasă din catarg, apucară strâns bârna, care se întindea peste bord, dreaptă ca o lance, spre poalele stâncii.
Manevra era periculoasă. Să dai brânci unui munte e o îndrăzneală. Puteau fi, toţi şase, zvârliţi în mare de şocul ciocnirii.
Se scurseră câteva clipe dintre cele care îţi albesc părul.
Stâncă şi nava porniseră să se înfrunte.
Piatra e răbdătoare. Stânca aştepta.
Un val năprasnic se năpusti, nesăbuit, şi puse capăt aşteptării. Luă nava pe dedesubt, o săltă şi o legănă timp de o clipă, aşa cum praştia aruncă o piatră.
— Fiţi tari! strigă şeful. Nu-i decât o stâncă. Noi suntem oameni!
Bârnă nu se clintea. Cei şase bărbaţi făceau una cu ea. Piroanele ascuţite le zgâriau subsuorile, dar ei nu simţeau.
Talazul zvârli nava spre stâncă.
Urmă ciocnirea.
Dar ea se petrecu sub hăul de spumă care ascunde totdeauna asemenea întâmplări.
Când spuma recăzu în mare, când valul şi stânca se despărţiră, cei şase bărbaţi se rostogoliră pe punte. Dar Matutina gonea mai departe. Bârna ţinuse piept şi izbutise s-o abată. În câteva clipe, lunecarea talazului fiind de neînfrânt, Greblele rămaseră în urma navei. Pentru moment, Matutina se afla în afara pericolului imediat…
Şi uraganul o mâna mai departe. Greblele părură de îndată o îngrămădire inutilă de stânci, la orizont…
Farul, depărtându-se, păli, apoi dispăru…
Clopotul, care era o ameninţare, tăcuse. Farul, care era o ameninţare, nu se mai vedea. Şi totuşi, când cele două pericole trecură, situaţia naufragiaţilor deveni şi mai cruntă. Pentru că clopotul fusese un glas, iar farul o făclie. Amândouă avuseseră în ele ceva omenesc. Iar după ele rămase hăul nesfârşit…
Matutina, scăpată de Greble, se prăvălea din talaz în talaz. Scăpase, dar în haos. Mânată pieziş de vânt, răsucită de miile de mişcări ale valurilor, ea răsfrângea toate frământările nebuneşti ale apelor. Aproape că nu mai avea tangaj, semn de temut pentru agonia unui vas…
În furtună, şi mai ales în meteorul de zăpadă, marea şi noaptea sfârşesc prin a se contopi una cu alta. Până la urmă, din amestecul lor rămâne doar o negură. Ceaţă, vârtej, rafală, alunecare în toate sensurile, niciun punct de sprijin, niciun punct de reper, nicio clipă de răgaz, o reîncepere necontenită, un gol după altul, zarea întinsă pretutindeni, adâncă zvâcnire neagră. Şi urka plutea printre toate acestea.
Să se desprindă de Greble, să înlăture cu dibăcie ciocnirea cu stânca, însemnase pentru naufragiaţi o izbândă. Dar totodată fusese, mai ales, o încremenire. Uralele de bucurie nu izbucniră. Pe mare nu se fac de două ori asemenea imprudenţe…
Înlăturarea stâncii li se părea săvârşirea imposibilului. Din pricina asta, încremeniseră toţi. Şi totuşi, încetul cu încetul, începură iar să nădăjduiască. Aşa sunt tainicele miraje ale sufletului. Nu există deznădejde în care, chiar în clipa cea mai cumplită, să nu mijească nădejdea în fundul cutelor celor mai adânci ale sufletului…
Dar, deodată, la babord ţâşni, se desenă şi se decupă pe fondul negurii un bloc uriaş, opac, vertical.
Ei îl priviră buimăciţi.
Vântul îi împingea spre înălţimea aceea.
Şi ei nu ştiau că în faţa lor se află stânca Ortach.
VIII. STÂNCI ŞI VÂLTORI
Primejdia reîncepea. După Greble, Ortach. Furtuna brutală şi atotputernică nu-şi variază mijloacele…
Naufragiaţii se întoarseră spre şef, nădejdea lor. El nu putu decât să ridice din umeri, cu dispreţul mohorât al neputinţei.
Ortach e o lespede în mijlocul mării. Stânca, un singur bloc, se ridică dreaptă la optzeci de picioare înălţime, deasupra loviturilor mânioase ale hulei. De ea se sparg valurile şi corăbiile. Ca un cub neclintit ea îşi înfige muchiile ca nişte lănci drepte în numeroasele curbe şerpuite ale mării.
Noaptea, stânca Ortach seamănă cu un uriaş trunchi de copac pus peste faldurile unei imense pânze negre. În furtună trunchiul acesta pare că aşteaptă lovitura securii, care este lovitura trăsnetului.
Dar uraganele de zăpadă nu vin cu trăsnete. Corabia, ce-i drept, e oarbă. Toate pânzele întunericului i se aşază pe ochi. Între starea ei şi starea unui osândit nu-i mare deosebire. Iar fulgerul, care e un sfârşit grabnic, nu-l poate nădăjdui.
Matutina, nefiind decât o biată epavă plutitoare, se îndreptă spre stâncă aceasta, aşa cum se îndreptase şi spre cealaltă. Şi spaima îi cuprinse din nou pe nefericiţii care se crezuseră o clipă salvaţi. Naufragiul lăsat în urmă li se ivea din nou în faţă. Stânca ieşea iar din fundul mării şi nu puteau face nimic împotriva ei.
Greblele sunt o bulboană cu mii de guri, Ortach e un zid. Naufragiul la Ortach înseamnă strivire.
Şi totuşi mai exista o şansă.
Pe planurile drepte – şi Ortach este un asemenea plan – valul, ca şi ghiuleaua, nu ricoşează. El e redus la un joc simplu: mai întâi flux, apoi reflux. Soseşte ca talaz şi se reîntoarce ca hulă.
În asemenea cazuri, problema vieţii şi a morţii se pune astfel: dacă talazul mână corabia până la stâncă, o sfărâmă şi nu mai există scăpare. Dar dacă hula se reîntoarce mai înainte ca nava să se fi izbit de stâncă, o readuce înapoi, deci o salvează.
Cumplită nelinişte. Naufragiaţii zăreau în penumbră marele val hotărâtor venind spre ei. Până unde are să-i ducă? Dacă valul sfărâma corabia, ei au să fie rostogoliţi spre stâncă şi striviţi. Dar dacă va trece pe sub corabie?
Valul trecu pe sub corabie.
Ei respirară uşuraţi.
Dar ce-avea să se întâmple la reîntoarcerea valului? Ce le va face vârtejul apei izbite de stâncă?
Vârtejul îi trase înapoi.
Peste câteva minute, Matutina ieşise din apele periculoase ale stâncii. Stânca Ortach pieri în noapte, aşa cum pieriseră şi Greblele.
Era a doua izbândă. Pentru a doua oară urka, ajunsă în pragul naufragiului, se trăsese înapoi la vreme.
Între timp, o pâclă groasă se abătuse asupra nefericiţilor mânaţi la întâmplare. Ei nu mai ştiau unde se află. Abia dacă mai zăreau la câţiva paşi de bordul vasului. În ciuda unui adevărat potop de grindină, care-i silea pe toţi să ţină capetele plecate, femeile se încăpăţânaseră să nu coboare în cabină. Totdeauna, în asemenea situaţii, deznădăjduiţii vor să naufragieze sub cerul liber. Moartea le e atât de aproape, încât un acoperiş deasupra capului li se pare un început de sicriu.
Talazul, din ce în ce mai umflat, se scurta. Umflarea valului e semn că apa e sugrumată undeva, pe-aproape. În ceaţă, anumite umflături ale apei arată apropierea unei strâmtori. Într-adevăr, fără voia lor, naufragiaţii pluteau de-a lungul insulei Aurigny. Între Ortach şi Greble, la asfinţit, şi Aurigny la răsărit, marea e strâmtorată şi stânjenită, şi suferinţa ei dă naştere, în locurile acelea, unei stări de furtună neîntreruptă. Ca orice alt lucru, şi marea suferă; iar acolo unde suferă, ea se mânie. Strâmtoarea aceasta e temută de marinari.
Matutina pătrunse în strâmtoare…
Naufragiaţii îşi dădură seama de noua complicare a situaţiei, fără să şi-o explice. O înţeleseră dintr-odată. Cerul se luminase puţin, apele păreau parcă mai pale. Paloarea aceasta descoperea la babord un stăvilar prelung, îndreptat pieziş către est, şi spre care se năpustea, gonind corabia înaintea lui, iureşul vântului. Iar stăvilarul era Aurigny.
Naufragiaţii se cutremurau de groază, fără să ştie ce au în faţă. Şi s-ar fi cutremurat şi mai mult dacă un glas le-ar fi spus: în faţa voastră se află Aurigny.
Nu există insulă mai apărată împotriva venirii omului decât Aurigny. Ea are, sub apă şi afară din apă, un şir de păzitori feroci, printre care şi Ortachul.
Îngrămădirea aceasta de stânci, simplificată de apă şi de noapte, le apărea naufragiaţilor ca o fâşie întunecată, ca o ştersătură neagră pe orizont.
Naufragiul e culmea neputinţei. Să te afli lângă pământ şi să nu-l poţi atinge, să pluteşti şi să nu-ţi poţi mâna corabia, să calci pe ceva care pare solid şi nu e solid, să fii plin de viaţă şi plin de moarte în acelaşi timp, să fii prizonierul întinderilor, să fii zidit între cer şi mare, să ai deasupra ta infinitul ca o temniţă îngustă, să ai în jurul tău imensa dezlănţuire a vântului şi a valurilor, să fii prins, legat burduf, paralizat – atâta covârşire te încremeneşte şi te indignează. Ţi se pare că auzi în ea batjocura potrivnicului de neatins. Cel ce te ţine e acelaşi care dă avânt păsărilor şi pune în libertate peştii. Pare un nimic, şi e totul. Depinzi de aerul pe care îl tulburi cu gura, de apa pe care o iei în căuşul palmei… Grăuntele de nisip în pustiu, stropul de spumă pe mare sunt manifestări ameţitoare; atotputernicia nu-şi bate capul să-şi ascundă atomul, ea face din slăbiciune forţă. Infinitul mare te striveşte cu infinitul mic. Marea te face praf şi pulbere cu picăturile. Te simţi jucăria ei…
Jucărie, groaznic cuvânt!
Matutina se afla ceva mai sus de Aurigny, ceea ce era bine; dar vântul o împingea spre nord şi asta putea să-i aducă pieirea. Ca un arc încordat care aruncă o săgeată, aşa mâna vântul de nord-vest corabia spre capul septentrional al insulei. În punctul acela există ceea ce marinarii din arhipelag numesc un swinge.
Un swinge e un curent furios. Un şirag de pâlnii aflate pe fund produc un şirag de vârtejuri în valuri. Când te lasă unul, te prinde altul. O corabie înhăţată de swinge se rostogoleşte astfel, din spirală în spirală, până ce vreun colţ de stâncă îi sparge învelişul. Atunci corabia plesnită se opreşte, pupa i se înalţă din valuri, prora i se scufundă şi totul se închide. O băltoacă de spumă se lărgeşte plutind, apoi nu se mai văd la suprafaţa apei decât vreo câteva broboane, ici-colo, venite din plămânii înăbuşiţi sub apă.
În toată Mâneca, cele trei swinge mai periculoase sunt: aceea din vecinătatea faimosului banc de nisip Girdler Sands, aceea aflată la Jersey, între Pignonnet şi capul Noirmont, şi aceea de la Aurigny.
Dacă pe bordul Matutinei s-ar fi aflat vreun pilot de prin partea locului, el le-ar fi dat de veste naufragiaţilor despre noul pericol ivit în cale. În lipsa pilotului, nefericiţii aveau instinctul. Zvârcoliri înalte de spumă zburau de-a lungul coastei, în iama cumplită a vântului. Fără să ştie ce se află acolo, se apropiau cu groază de ea.
Şi nu exista niciun mijloc s-o ocolească.
Aşa cum văzuseră ivindu-se Greblele, apoi Ortachul, vedeau acum înălţându-se ţarcul de la Aurigny, în întregime din piatră. Se iviseră nişte giganţi, unul după altul. Dueluri înfricoşătoare, în serie.
Scila şi Caribda nu sunt decât două; Greblele, Ortach şi Aurigny sunt trei.
Acelaşi fenomen de năpădire a orizontului din partea stâncii se petrecea iar, cu monotonia grandioasă a vâltorii. Luptele mării au, ca şi bătăliile lui Homer, această repetare sublimă.
Pe măsură ce se apropiau, fiecare val adăuga ceva la mărimea stâncii, care şi aşa părea înfricoşător de mare, din pricina pâclei. Şi se apropiau, din ce în ce mai mult, fără să se poată împotrivi. Ajunseseră pe marginea vâltorii. Prima cută de apă întâlnită în cale avea să-i tragă după ea. Încă un val, şi totul s-ar fi sfârşit.
Deodată, urka fu împinsă înapoi, ca şi cum un uriaş ar fi izbit-o cu pumnul. Talazul se încovoie sub navă şi se răsturnă, aruncând epava în coama lui de spumă. Sub izbitura aceasta, Matutina se depărtă de Aurigny.
Din partea cui îi venise ajutorul? Din partea vântului.
Suflul furtunii îşi schimbase direcţia.
Valurile se jucaseră cu ei. Acum era rândul vântului. De Greble se desprinseseră singuri; în faţa Ortachului, apa îi dăduse înapoi; de la Aurigny, îi împinsese vântul…
Prin brânciul acesta liberator, epava se sfărâmă de-a binelea.
Grindina groasă şi tare – să încarci o flintă cu ea – ciuruia corabia. La fiecare legănare a valurilor, grindina se rostogolea pe punte, ca nişte bile. Urka, aproape între două ape, îşi pierdea orice formă sub potopul apei şi sub prăbuşirea spumei. Pe bord fiecare se gândea la sine.
Naufragiaţii se prindeau cu mâinile de ce nimereau. După fiecare năvală a apei, se mirau că sunt iarăşi toţi împreună. Mulţi dintre ei aveau feţele sfâşiate de aşchii.
Din fericire, deznădejdea are pumni tari. O mână de copil, la vreme de spaimă, poate să strângă cât mâna unui uriaş. Groaza face o menghină din degetele unei femei. O fată căreia îi e frică poate să-şi înfigă unghiile roze până şi în fier. Naufragiaţii se agăţau, se ţineau, se reţineau. Dar cu fiecare val venea şi groaza că vor fi măturaţi de pe punte. Deodată, simţiră că primejdia a trecut.
Uraganul se oprise pe neaşteptate.
Nu mai sufla niciun fel de vânt. Trâmbiţele furioase ale spaţiului tăcură. Tromba dispăru de pe cer, fără ca mai întâi să slăbească, brusc, ca şi cum ea însăşi ar fi alunecat drept în prăpastia fără fund a apelor. Dispăru, fără să se ştie unde. Fulgii moi înlocuiră grindina. Zăpada începu din nou să cadă domol.
Nici urmă de valuri. Marea se netezi…
După câteva minute, urka nu mai avea în jurul ei decât apă adormită.
În acelaşi timp, fiindcă faza sfârşitului se aseamănă cu a începutului, nu se mai văzu nimic. Tot ce devenise vizibil în zbuciumul norilor meteorici redeveni tulbure, siluetele pale se topiră într-un amestec nedesluşit, întunericul şi nesfârşitul împrejmuiră din toate părţile corabia. Zidul acesta de beznă, al cărui diametru se micşora din clipă în clipă, împresura corabia şi, cu încetineala sinistră a unei banchize care se închide, se micşora văzând cu ochii. La zenit, nimic; un capac de negură, o îngrăditură. Urka se afla ca în fundul fântânilor abisului.
Totul era tăcere, domolire, orbire.
Ultimele clipociri ale valurilor alunecau de-a lungul bordajului. Puntea era orizontală, cu aplecări insensibile… Câteva scânduri şi bârne, pe jumătate desprinse de la locurile lor, se clătinau încet. Ghiuleaua care ţinea loc de felinar, şi în care ardeau câlţi îmbibaţi cu smoală, nu se mai legăna la bompres şi nu mai arunca stropi de foc în mare. Vântul bătea acum fără zgomot. Zăpada cădea groasă, moale, uşor piezişă. Nu se mai auzea spuma niciunui prag de stânci. Pace a beznelor.
Liniştea aceasta, după înverşunările şi deznădejdile îndurate, fu pentru nefericiţii atâta vreme aruncaţi de colo-colo o fericire de nespus. Li se părea că sunt scoşi de la tortură. În preajmă şi deasupra lor, li se părea că văd consimţirea salvării. Îşi recăpătară încrederea. Tot ce fusese mânie furioasă era acum linişte. Şi asta li se păru a fi pecetluirea păcii. Bietele lor spinări încovoiate se îndreptară. Puteau acum să lase din mâini capetele de funii sau scândurile de care se ţineau, puteau să se ridice, să stea în picioare, să umble, să se mişte. Se simţeau nespus de liniştiţi. Era limpede că ieşiseră de-a binelea din furtună, din spumă, din vijelii, din mânii, că sunt eliberaţi.
Acum, norocul părea că s-a întors de partea lor. În trei sau patru ceasuri aveau să se ivească zorile şi să fie culeşi de vreo corabie care i-ar fi zărit în larg. Greul trecuse. Reintrau în viaţă. Important era că izbutiseră să nu se scufunde până la încetarea furtunii. Şi îşi spuneau: „De data asta s-a terminat”.
Deodată, observară că într-adevăr se terminase.
Unul dintre marinari, numit Galdeazun, coborî în cală ca să caute cablu, apoi se reîntoarse şi spuse:
— Cala e plină.
— Cu ce e plină? întrebă şeful.
— Cu apă, răspunse marinarul.
Şeful strigă:
— Ce înseamnă asta?
— Asta înseamnă, urmă Galdeazun, că într-o jumătate de ceas ne ducem la fund.
IX. ULTIMA ÎNCERCARE
Există, aşadar, o spărtură în cală. Apa îşi făcuse drum înăuntru. Când? Nimeni n-ar fi putut să spună. Oare când nava se apropiase de Greble? Sau lângă Ortach? Sau în freamătul vâltorii de la vest de Aurigny? Cel mai probabil era că se atinseseră de swinge. Primiseră un ghiont pe nevăzute. Când tot trupul îţi e plin de răni, nu mai simţi o pişcătură.
Celălalt marinar, care se numea Ave-Maria, coborî şi el în cală, reveni şi spuse:
— Apa în cală e de doi metri.
Şi adăugă:
— Până în patruzeci de minute ne scufundăm.
Unde se afla spărtura apei? Nu putea fi văzută. Era înecată. Volumul apei care umplea cala o ascundea. Vasul avea o gaură în pântece, undeva, sub linia de plutire, mult sub carenă. Imposibil s-o găseşti. Imposibil s-o astupi. Aveau o rană pe care nu şi-o puteau obloji. Altminteri, apa nu pătrundea prea repede.
Şeful strigă:
— Trebuie să pompăm!
Galdeazun răspunse:
— Nu mai avem pompe.
— Atunci, urmă şeful, să ne îndreptăm spre ţărm.
— Unde, spre ţărm?
— Nu ştiu.
— Nici eu nu ştiu.
— Dar trebuie să fie el undeva.
— Asta da.
— Să ne ducă cineva într-acolo, spuse şeful.
— N-avem pilot, îi răspunse Galdeazun.
— Ia tu cârma.
— Nu mai avem cârmă.
— Să meşterim una, la repezeală, din prima bârnă găsită. Aduceţi cuie şi un ciocan. Repede! Aduceţi scule!
— Cutia cu scule s-a dus la fund. Nu mai avem de nici unele.
— Unde e barca? Să ne aruncăm în ea! Să vâslim!
— Nu mai avem barcă.
— Atunci, la pânze!
— Nu mai avem nici pânze, nici catarg.
— Să facem un catarg din vreo grindă a bordajului, şi o pânza dintr-o prelată. Să ieşim din încurcătură. Să ne încredinţăm vântului!
— Nu mai e vânt!
Vântul, într-adevăr, îi părăsise. Furtuna pierise şi pieirea aceasta, pe care ei o socotiseră drept salvare, era propria lor pieire. Dacă vântul ar mai fi stăruit, i-ar fi împins nebuneşte către vreun ţărm, i-ar fi mânat poate către vreun banc de nisip prielnic şi i-ar fi zvârlit peste el, până nu s-ar fi dus la fund. Furia uraganului i-ar fi putut face să atingă ţărmul. Fără vânt, nicio nădejde! Mureau fiindcă lipsea furtuna!
Naufragiaţii de pe Matutina simţeau, încetul cu încetul, cum se deschide sub ei cea mai năucitoare dintre catastrofe, catastrofa încremenită. Aerul nu se mai clintea, marea nu mai avea o cută. Adâncul îi sorbea în tăcere. Prin grosimea apei mute, fără mânie, fără patimă, fără să vrea, fără să ştie, fără să ia măcar seama, funestul centru al pământului îi atrăgea la el. Nu mai era gura larg deschisă a valului, nici falca dublă a vântului şi a mării, ameninţând răutăcioasă, nici strâmbătura vârtejului, nici foamea înspumată a hulei; sub nefericiţii aceştia se afla nu ştiu ce groapă neagră a infinitului. Ei se simţeau pătrunzând într-un gol liniştit, care era moartea. Puţina parte a navei care mai rămăsese afară din apă se îngusta, şi atâta tot. Puteai calcula în ce minut o să dispară. Nu apa urca spre ei, ci ei coborau spre apă. Ei înşişi îşi săpau mormântul. Iar propria lor greutate le era groapa.
Erau executaţi nu prin legile oamenilor, ci prin legile lucrurilor.
Zăpada cădea, şi cum nava nu se mai clintea, scama aceasta albă se aşternea pe bord şi acoperea nava ca într-un giulgiu.
Cala se îngreuia din ce în ce. Niciun mijloc de a opri pătrunderea apei. Făcură lumină cu vreo trei sau patru torţe, pe care le înfipseră prin găuri, cum putură. Galdeazun aduse câteva găleţi vechi, de piele, şi începură golirea calei, aşezându-se în lanţ. Dar găleţile erau stricate, pielea unora se descususe, altora li se spărsese fundul şi se vărsau pe drum. Între cantitatea de apă scoasă şi cantitatea de apă intrată, deosebirea era mare. Intra o tonă de apă şi se scotea un pahar…
Şeful spuse:
— Să uşurăm epava!
În timpul furtunii priponiseră cele câteva cufere aflate pe bord. Ele rămăseseră acolo, legate de restul catargului. Desfăcură funiile şi rostogoliră cuferele în apă printr-una din spărturile bordajului. Un cufăr era al uneia din femei şi ea nu-şi putu stăpâni bocetul:
— Of! Mantia mea nouă, căptuşită cu mătase stacojie! Of! Bieţii mei ciorapi de dantele ca scoarţa mesteacănului! Of! Cerceii mei de argint pentru slujba Sfintei Fecioare!
Puntea fiind curăţată, rămase cabina. Acolo, după cum ne amintim, erau înghesuite şi bagajele pasagerilor, şi baloturile marinarilor.
Luară baloturile şi le făcură vânt în mare.
Cabina fu golită cu totul. Felinarul, butucul care leagă catargele, balercile, sacii, hârdaiele şi lăzile cu carne, oala cu ciorbă, totul luă drumul valurilor.
Deşurubară piuliţele sobei stinsă de multă vreme, o urniră din locul unde fusese înţepenită, o ridicară pe punte, o târâră până la spărtură, şi-o zvârliră afară din corabie.
Aruncară în apă tot ce se putea smulge din lemnărie, odgoanele şi mijloacele de manevră sfărâmate ale corăbiei.
Din când în când şeful lua o torţă, o plimba peste cifrele de nivel zugrăvite dinaintea vasului, şi privea cum se desfăşoară naufragiul.
Epava, uşurată, se scufunda mai încet, dar se scufunda neîntrerupt.
— Mai e ceva de aruncat în mare? întrebă şeful.
Doctorul, la care nu se mai gândea nimeni, ieşi dintr-un ungher al uşii cabinei şi spuse:
— Da.
— Ce? întrebă şeful.
Doctorul răspunse:
— Păcatele noastre.
Toţi se cutremurară şi strigară într-un glas:
— Amin!
Doctorul, stând în picioare, cu faţa lividă, ridică un deget spre cer şi porunci:
— În genunchi!
Ceilalţi se clătinară, ceea ce e începutul îngenuncherii.
Doctorul urmă:
— Să ne zvârlim în mare păcatele. Ele ne apasă greu. Şi din pricina lor, se scufundă nava. Să nu ne mai gândim la salvare, ci la mântuire. Ultima noastră crimă, mai ales, aceea pe care am săvârşit-o, sau mai bine zis, am desăvârşit-o mai adineauri, nenorociţilor, care mă ascultaţi, ne împovărează din greu. E o sfruntată nelegiuire să ispiteşti genuna când ai în urma ta o încercare de crimă. Ceea ce faci împotriva unui copil e făcut împotriva lui Dumnezeu. Copilul ar fi trebuit să se îmbarce, ştiu, dar asta i-ar fi adus negreşit pieirea. Furtuna, vestită de umbra crimei noastre, a venit. Şi bine a făcut. De altfel, să nu regretaţi nimic. Avem în faţă, nu prea departe, nisipurile din Vauville şi capul de la Hougue. Acolo e Franţa. Şi numai un adăpost ne-ar fi prielnic: Spania. Pentru noi, Franţa e la fel de primejdioasă ca şi Anglia. Salvarea noastră de pe mare s-ar fi terminat în ştreang. Sau spânzuraţi, sau înecaţi. Altă alegere n-am fi putut face. Dumnezeu a ales pentru noi. Să-i mulţumim. Ne dăruie mormântul care spală. Fraţilor, sfârşitul acesta era de neînlăturat. Gândiţi-vă că noi, adineauri, am făcut tot ce-am putut ca să trimitem acolo, sus, un copil, şi poate că chiar în clipa asta când vă vorbesc, deasupra capelelor noastre se află un suflet învinovăţindu-ne în faţa unui jude care ne priveşte. Să folosim clipa supremă. Să ne dăm silinţa, dacă mai e cu putinţă, să îndreptăm, în ceea ce ne priveşte, răul făcut. Dacă copilul va mai trăi după moartea noastră, să-l ajutăm. Dacă va muri, să încercăm să-l facem să ne ierte. Să scoatem din străfundurile noastre crima săvârşită. Să ne despovărăm inima de greutatea ei. Să încercăm să ne salvăm măcar sufletele de la înec, căci acesta este cel mai cumplit naufragiu. Trupurile se duc pradă peştilor, sufletele, diavolilor. Fie-vă milă de voi! În genunchi, vă zic! Pocăinţa e luntrea care nu se scufundă. Nu mai aveţi busolă? Vă înşelaţi! Aveţi rugăciunea!
Lupii deveneau miei. Groaza dă la iveală asemenea transformări. Când poarta întunecată se întredeschide, să crezi e greu, să nu crezi e cu neputinţă…
Naufragiaţii îşi pierduseră ultimul strop de nădejde în privinţa vieţii. De aceea se întoarseră spre moarte. Acolo doar mai puteau găsi scăpare. Şi înţeleseră asta. Simţiră toţi un fel de orbire lugubră, urmată imediat de o revenire a groazei. Ceea ce înţelegi în agonie seamănă cu ceea ce zăreşti în fulger. Totul, apoi nimic.
Naufragiaţii îi strigară doctorului:
— Te vom asculta. Ce trebuie să facem? Vorbeşte!
Doctorul le răspunse:
— E vorba să trecem pe deasupra prăpastiei necunoscute şi să atingem celălalt capăt ai vieţii, care e dincolo de mormânt. Fiind cel ce ştie cele mai multe lucruri, eu sunt mai în primejdie decât voi toţi. Bine faceţi că-l lăsaţi să aleagă puntea pe cel care poartă povara cea mai grea.
Şi adăugă:
— Ştiinţa apasă asupra conştiinţei.
Apoi urmă:
— Cât timp ne mai rămâne încă?
Galdeazun privi nivelul apei şi răspunse:
— Ceva mai mult de-un sfert de ceas.
— Bine! spuse doctorul.
Apoi scoase din buzunar călimara şi pana şi mapa de piele. Despături pergamentul, acelaşi pe dosul căruia scrisese, cu câteva ore mai înainte, câteva rânduri şerpuitoare şi înghesuite.
— Lumină! ceru el.
Zăpada, căzând ca spuma unei cascade, stinsese torţele pe rând. Mai rămăsese una singură. Ave-Maria o luă şi se aşeză în picioare, cu torţa în mână, lângă doctor.
Doctorul îşi vârî mapa în buzunar, puse la îndemână pana şi călimara şi spuse:
— Ascultaţi!
Atunci, în mijlocul mării, pe puntea care se îngusta din ce în ce, ca o scândură tremurătoare a mormântului, răsunară grave cuvintele doctorului, pe care întregul întuneric părea că le ascultă. Toţi osândiţii aceştia îşi plecară capetele în jurul lui. Văpăile torţei îi făceau să pară şi mai palizi. Doctorul citea cuvinte scrise în englezeşte. În răstimpuri, când vreuna din privirile jalnice ale naufragiaţilor părea că doreşte vreo lămurire, doctorul se oprea şi repeta, fie în franceză, fie în spaniolă, fie în bască, fie în italiană, cuvintele citite. Se auzeau oftaturi înăbuşite şi izbiturile surde ale pumnilor traşi peste piept. Epava continua să se scufunde.
Când termină de citit, doctorul întinse pergamentul pe un ungher al uşii, luă pana şi, pe marginea albă lăsată dinadins în josul celor scrise, semnă: DOCTOR GERNARDUS GEESTEMUNDE.
Apoi se întoarse spre ceilalţi şi le spuse:
— Veniţi şi iscăliţi!
Una dintre femei se apropie, luă pana şi semnă: ASUNCION.
Ea îi trecu pana celeilalte femei care, neştiind să scrie, făcu o cruce.
Lângă crucea aceasta, doctorul scrise: BARBARA FERMOY din insula Tyrryf, în Ebude.
Apoi întinse pana şefului bandei.
Şeful semnă: GAIZDORRA, captal.
Sub numele şefului, genovezul semnă GIANGIRATE.
Languedocianul semnă: JACQUES QUATOURZE, zis NARBONNEZUL.
Provensalul semnă: LUC-PIERRE CAPGAROUPE, de la ocna din Mahon.
Sub iscăliturile lor, doctorul scrise această notă:
„Din trei membri ai echipajului, patronul fiind răpit de-un val, n-au mai rămas decât doi, şi au semnat”.
Cei doi marinari îşi scriseră numele sub nota aceasta.
Bascul din nord semnă GALDEAZUN.
Cel din sud semnă AVE-MARIA, tâlhar.
Apoi doctorul spuse:
— Capgaroupe!
— Prezent! răspunse provensalul.
— Tu ai clondirul lui Hardquenonne?
— Da.
— Dă-mi-l!
Capgaroupe bău ultima picătură de rachiu şi-i întinse doctorului clondirul.
Creşterea apei înăuntrul navei se agrava. Epava intra tot mai adânc în mare.
Marginile înclinate ale punţii se şi acoperiseră cu un strat subţire de apă, care creştea.
Se strânseseră toţi la curbura vasului.
Doctorul uscă la flacăra torţei cerneala iscăliturilor, îndoi pergamentul până ce îl făcu îngust cât gâtul sticlei, şi-l vârî înăuntrul acesteia. Apoi strigă:
— Dopul!
— Nu ştiu unde este – îi răspunse Capgaroupe.
— Uite un căpătâi de funie, spuse Jacques Quatourze.
Doctorul astupă gura sticlei cu căpătâiul de funie, şi ceru:
— Smoală!
Galdeazun făcu vreo câţiva paşi, apăsă un pumn de câlţi pe ghiuleaua care se stingea, desprinse ghiuleaua de la etravă şi i-o aduse doctorului, pe jumătate plină cu smoală clocotită.
Doctorul vârî gâtul sticlei în smoală, apoi îl trase afară.
Sticla, având în ea pergamentul semnat de toţi, era astupată şi pecetluită cu smoală.
— S-a făcut! spuse doctorul.
Şi din toate gurile ieşi, bâiguit în toate limbile, vuietul lugubru al catacombelor.
— Amin!
— Mea culpa!
— Ari sea!{11}
— Aro rai!{12}
— Amen!
Ai fi zis că se aude împrăştiindu-se în bezne, în faţa înspăimântătorului refuz de-a asculta al cerului, întunecatele voci ale Babelului.
Doctorul se întoarse cu spatele către părtaşii lui la crimă şi de suferinţă şi făcu câţiva paşi pe punte. Ajuns la marginea epavei, privi în infinit şi rosti cu glas adânc:
— Bist du bei mir?{13}
Îi vorbea, pesemne, vreunui spectru.
Epava se scufunda.
Înapoia doctorului tăceau toţi, pierduţi în visare. Doctorul se întoarse spre ei. Oricare i-ar fi fost trecutul, acest bătrân dovedea, în faţa deznodământului, că nu e un suflet de rând. Tăcerea deplină din preajma lui îl preocupa fără să-l descumpănească… El spuse:
— Fiţi atenţi!
Privi o clipă întinderea, şi adăugă:
— Acum vom muri.
Apoi luă torţa din mâna lui Ave-Maria şi o scutură.
Flacără se desprinse şi-şi luă zborul în noapte.
Doctorul zvârli torţa în mare.
Torţa se stinse. Orice dâră de lumină pieri. Nu mai rămase decât imensul întuneric necunoscut. Părea că s-a închis un mormânt deasupra lor.
Şi în bezna aceea se auzi glasul doctorului care spunea:
— Să ne rugăm!
Naufragiaţii îngenuncheară.
Acum nu mai îngenuncheau în zăpadă, ci în apă.
— Mai avem de trăit doar câteva clipe.
Numai doctorul, singur, rămase în picioare. Fulgii de zăpadă, căzând peste el, păreau că-l împodobesc cu lacrimi albe şi-l făceau vizibil în întuneric.
Doctorul se închină şi ridică glasul, pe când sub picioarele lui începea legănarea aceea abia simţită care vesteşte clipa scufundării unei epave. El şopti:
— Pater noster qui es in coelis.
Provensalul repetă în franceză:
— Notre Père, qui êtes aux cieux.{14}
Una dintre femei spuse şi ea în limba galică, înţeleasă şi de cealaltă femeie:
— Ar nathair ata ar neamh.
Doctorul continuă:
— Sanctificetur nomen tuum.
— Que votre nom soit sanctifié{15}, spuse provensalul.
— Naomhthar hainm, spuse femeia.
— Adveniat regnum tuum, urmă doctorul.
— Que votre règne arrive{16}, spuse provensalul.
— Tigeadh de rioghachd, spuse femeia.
Cum toţi, în afară de doctor, stăteau în genunchi, apa le ajunsese până la umeri. Doctorul vorbi iar:
— Fiat voluntas tua.
— Que votre volonté soit faite{17}, bâigui provensalul.
— Deuntar de thoil ar an Hhalàmb!
— Sicut în coelo, et în terra{18}, spuse doctorul.
Nicio voce nu-i mai răspunse.
El coborî privirea. Toate capetele se aflau sub apă. Niciunul nu se ridicase. Naufragiaţii se lăsaseră înecaţi în genunchi.
Doctorul luă sticla în mâna dreaptă şi o ridică deasupra capului.
Epava porni spre fund.
La suprafaţa apei se văzu o clipă numai bustul doctorului, apoi numai capul, apoi nu se mai văzu decât braţul ţinând sticla şi arătând parcă spre infinit.
Braţul dispăru şi el. Pe faţa netedă a mării nu se făcu niciun clin, nicio încreţitură. Zăpada continua să cadă.
Ceva rămase deasupra apei, şi porni pe talaz, în întuneric. Era sticla smolită, pe care învelişul de crengi împletite o făcea să plutească.