CARTEA A PATRA

BECIUL JUSTIŢIEI

 

I. ISPITIREA SFÂNTULUI GWYNPLAINE

Gwynplaine citi şi reciti scrisoarea. Existau în ea, fără urmă de îndoială, cuvintele: „te iubesc”.

Şi-l cuprinse spaima. Mai întâi se crezu nebun. Era nebun. Sigur. Ceea ce văzuse nu exista. Umbrele nopţii îşi bătuseră joc de el, nefericitul. Prichindelul înveşmântat în roşu fusese o licărire amăgitoare. Uneori, noaptea, nimicul adunat într-o flacără vine să-şi râdă de tine. După ce râsese, năluca dispăruse lăsându-i în urma ei pe Gwynplaine nebun. Întunericul face asemenea pozne.

A doua spaimă îl cuprinse când îşi dădu seama că e în toate minţile. O nălucire? De unde! N-avea oare o scrisoare în mână? Nu vedea oare un plic, o pecete, hârtia, scrisul? Nu ştia cine i le-a trimis? Fusese luată pana şi cerneala, şi i se scrisese. Fusese aprinsă o lumânare, şi i se pecetluise scrisoarea cu ceară. Şi numele lui se afla pe plic. Lui Gwynplaine. Hârtia mirosea frumos. Totul e limpede. Pe prichindel, Gwynplaine îl cunoaşte. E un paj. Licărirea vine de la livreaua lui roşie. Pajul ăsta i-a dat întâlnire lui Gwynplaine, pentru mâine la aceeaşi oră, la intrarea podului Londrei. Oare şi podul Londrei e tot o iluzie? Nu, nu. Toate sunt adevărate. Nu-i pic de nebunie în ele. Totul e real. Gwynplaine e pe de-a-ntregul lucid. Ceea ce i se întâmplă nu-i o nălucire care i s-a risipit de îndată deasupra capului, s-a împrăştiat şi a pierit, ci un lucru real. Nu, Gwynplaine nu e nebun. Gwynplaine nu visează. Şi recitea scrisoarea.

Da, aşa e. Dar atunci? Atunci e nemaipomenit! există o femeie care îl doreşte. O femeie îl doreşte! Şi nimeni nu mai are dreptul să rostească vreodată cuvintele: „de necrezut”. O femeie îl doreşte. O femeie care i-a văzut faţa. O femeie care nu e oarbă. Şi cine e femeia aceasta? O slută? Nu. O frumuseţe. O ţigancă? Nu. O ducesă.

Ce se ascundea aici, şi ce voiau să însemne toate astea? Primejdie, dar şi triumf! Poţi să nu-ţi pierzi capul şi să nu dai buzna în întâmpinarea lui?

Cum! Ea, amăgirea, apariţia, lady, spectatoarea din loja de basm, ea, care strălucea în întuneric! Căci ea era. Numai ea!

Pâlpâirile focului abia aţâţat ţâşneau în el din toate părţile. Era ciudata necunoscută! Aceeaşi care îl tulburase atât! Şi din nou gândurile furtunoase de mai ieri, gândurile despre ea reînviau, reînsufleţite parcă de focul acesta mocnit. Uitarea nu-i decât un hrisov a cărei scriere pare că s-a şters. Şi-i de ajuns o întâmplare neînsemnată ca toate ştersăturile să revină pe spaţiile albe ale memoriei mirate. Gwynplaine credea că alungase din minte chipul ducesei şi o regăsea; ea era întipărită acolo, îşi făcuse scorbură în creierul lui inconştient, vinovat de a fi visat. Fără voia lui, muşcătura visării pătrunsese prea adânc. Acum răul se înfăptuise într-o oarecare măsură. Şi toată visarea, de neînlăturat poate de-acum înainte, îl lua iar, năvalnică, în primire.

Era dorit. Prinţesa cobora de pe tronul ei, idolul se cobora de pe altar, statuia îşi părăsea piedestalul, fantoma se desprindea din nori. Din adâncurile imposibilului venea întruchiparea visului. Zeitatea aceasta a înălţimilor se pleca asupra lui Gwynplaine. Carul, împletit de razele aurorei, carul tras de turturele şi de balauri, ea îl oprea deasupra lui Gwynplaine. Şi îi spunea lui Gwynplaine: „Vino!” Gwynplaine avea înfricoşătoarea glorie de a fi alesul din pricina căruia se cobora bolta cerească. Femeia aceasta, dacă poate fi numită femeie o formă astrală şi suverană, femeia aceasta i se oferea, i se dăruia, i se dădea cu totul. Olimpul se prostitua. În faţa cui? A lui Gwynplaine. Braţe de curtezană se deschideau într-un nimb de raze ca să-l strângă la pieptul unei zeiţe. Fără nicio pată ruşinoasă. Asemenea măreţii nu murdăresc. Lumina îi spală pe zei. Iar zeiţa care venea la el ştia ce face. Cunoştea sluţenia întruchipată în Gwynplaine. Văzuse masca îngrozitoare care îi ţinea loc de obraz. Şi masca n-o făcea să dea înapoi. Gwynplaine, deşi hidos, era iubit.

Ceea ce depăşea orice închipuire era faptul că ea îl iubea tocmai din pricina sluţeniei lui. Departe de-a o alunga, sluţenia lui o atrăgea. Gwynplaine era mai mult decât iubit, era dorit. Era mai mult decât acceptat, era ales. El, ales!

Acolo unde ea trăia, în lumea regească a strălucirii iresponsabile şi a puterii depline de-a hotărî singură, se aflau prinţi, şi ea ar fi putut să aleagă un prinţ; se aflau lorzi, şi ea ar fi putut să aleagă un lord; se aflau bărbaţi chipeşi, fermecători, superbi, şi ea ar fi putut să-l ia pe Adonis. În mijlocul meteorilor şi a trăsnetelor, putea să-şi aleagă arhanghelul cu şase aripi şi ea alegea viermele târându-se în nămol. De o parte alteţele şi seniorii, toată mărirea, belşugul, gloria; de altă parte, un saltimbanc. Şi saltimbancul îi întrecuse! Ce cumpănă avea oare în inimă femeia aceasta? Cu ce greutăţi îşi cântărea iubirea? Ea îşi smulgea tiara ducală de pe creştet şi-o arunca pe scândurile clovnului. Îşi smulgea de pe frunte aureola divină şi o punea pe ţeasta zbârlită a unui spiriduş. Un fel de răsturnare a lumilor, cu insectele mişunând spre cer şi constelaţiile coborând spre pământ, îl înghiţea pe Gwynplaine, pierdut sub prăbuşirea luminii, şi-i zămislea un nimb în mocirlă. O atotputernică, răzvrătită împotriva frumuseţii şi a splendorii, se dăruia unui blestemat al nopţii, îi prefera pe Gwynplaine lui Antinous, se pârpălea de curiozitate în faţa beznelor şi cobora în ele; iar din abdicarea aceasta a zeiţei ieşea, încununată şi miraculoasă, măreţia nenorocitului.

„Eşti hidos. Te iubesc”. Cuvintele acestea îi atingeau trufia lui Gwynplaine; acolo unde ea ascundea hidoşenia. Trufia e punctul slab al tuturor eroilor. Gwynplaine era măgulit în vanitatea lui de monstru. Era iubit, ca monstru. Şi el, la fel sau poate chiar mai mult decât toţi Jupiterii şi Apolonii, era o excepţie. Se simţea supraom şi atât de monstru, încât devenise zeu. Înfricoşătoare orbire!

Ea cine era? Ce ştia despre ea? Totul şi nimic. Ştia că e ducesă; ştia că e frumoasă; ştia că e bogată, că are slugi, lachei, paji şi purtători de torţe în jurul caretei cu blazon. Ştia că e îndrăgostită de el sau, cel puţin, că spusese aşa. Altceva, nu mai ştia nimic. Îi cunoştea titlul, şi nu-i ştia numele. Îi ştia gândul, şi nu-i cunoştea viaţa. Era măritată, văduvă, fecioară? Era liberă? Era supusă vreunor obligaţii? Cărei familii aparţinea? Oare în jurul ei se aflau capcane, curse, primejdii? Ce înseamnă curtenia pe înaltele meleaguri trândave; că există pe aceste piscuri văgăuni în care visează vrăjitoare fioroase având în jurul lor, de-a valma, osemintele dragostei devorate; la ce încercări de-un tragic cinism poate duce plictiseala unei femei, care se crede mai presus decât omul; Gwynplaine nici nu bănuia măcar. Îi lipsea din minte putinţa înţelegerii. Era prost informat, în subsolul social în care trăia. Totuşi, vedea întuneric. Îşi dădea seama că toată lumina asta era obscură. Înţelegea oare? Nu. Ghicea? Şi mai puţin încă. Ce se afla în dosul scrisorii? O poartă cu două canaturi şi, în acelaşi timp, o zăvorâre îngrijorătoare. De o parte mărturisirea. De alta, enigma.

Mărturisirea şi taina, aceste două guri, una atrăgătoare, alta ameninţătoare, rostesc aceleaşi cuvinte: „Îndrăzneşte!”

Niciodată perfidia sorţii nu-şi alesese mai bine mijloacele şi nu trimisese mai la timp o ispitire. Gwynplaine, frământat de primăvară şi de trezirea sevei universale, era pe cale să înfăptuiască visul trupului. Tocmai în momentul şi în clipa cea mai zbuciumată a crizei acesteia, i se făcea oferirea; şi se înălţau în faţa privirii lui, orbitori, sânii albi ai sfinxului. Tinereţea e un povârniş. Gwynplaine se pleca, împins spre coborâş. Îl împingeau anotimpul, noaptea, femeia. Dacă n-ar exista luna april, am fi mult mai virtuoşi. Fiecare tufă înflorită e un complice! Dragostea e tâlharul, iar primăvara e tăinuitorul.

Gwynplaine era răscolit. Păcatul, stăruind întru dăruire, căpăta formă. Să se ducă a doua zi, la miezul nopţii, pe podul Londrei? Da! striga trupul. Nu! striga sufletul.

Şi Gwynplaine se cutremura. Se întrezărea pe marginea prăpastiei. Şi se arunca înapoi, tras din toate părţile de spaimă. Închidea ochii. Se căznea să-şi nege sie însuşi această aventură şi să-şi pună iar la îndoială luciditatea. Fireşte, aşa era cel mai bine. Cel mai sănătos lucru pe care îl putea face era să se creadă nebun…

Vai, Gwynplaine îşi punea întrebări! Acolo unde e clară datoria, a-ţi pune întrebări înseamnă a te afla la începutul înfrângerii. În trufia lui, nu vedea decât biruinţa. Ca să vadă că stârnise mai mult o poftă neruşinată decât o dragoste, i-ar fi trebuit mai multă minte decât are nevinovăţia. Lângă: te iubesc, nu întrezărea înspăimântătorul corectiv: te vreau. Partea bestială a zeiţei îi scăpa.

Deodată, îşi dădu seama de un lucru: că nu se mai gândea. Visarea lui ajunsese la punctul acela întunecat în care totul dispare.

Şi-şi mai dădu seama că rămăsese afară. Puteau să fie orele două după miezul nopţii…

Gwynplaine puse scrisoarea adusă de paj în buzunarul de la piept, dar dându-şi seama că o pusese pe inimă, o scoase de acolo şi o vârî, mototolită, în primul buzunăraş de sub haină, apoi se îndreptă spre han, intră înăuntru, tăcut, fără să-l trezească pe micul Govicum care îl aştepta, doborât de somn, paste o masă, cu mâinile puse căpătâi. Închise uşa, îşi aprinse lumânarea de la felinarul hanului, trase zăvoarele, răsuci cheia în broască, luă, fără să-şi dea seama, toate măsurile de precauţie ale unui om care se întoarce acasă târziu, urcă scara Green-boxei, se strecură în vechea baracă pe care o folosea încă drept odaie, îl privi pe Ursus care dormea, suflă în lumânare şi nu se culcă.

Aşa se scurse o oră. În sfârşit, frânt de oboseală, închipuindu-şi că patul înseamnă somn, puse capul pe pernă, fără să se dezbrace, şi închise ochii; dar vijelia, iureşul emoţiilor care îl frământau, nu se potoli nicio clipă. Gwynplaine suferea. Pentru prima oară în viaţă nu era mulţumit de sine. Durere lăuntrică, amestecată cu vanitate satisfăcută. Ce era de făcut? Veniră zorile. Îl auzi pe Ursus sculându-se. Şi nu dezlipi pleoapele. Şi totuşi, nu găsise o clipă de linişte. Se gândea la scrisoare. Toate cuvintele ei îi reveneau, ca într-un vârtej de ceaţă. Gwynplaine era în prada vârtejului acestuia.

Şi, când tulburarea îi ajunsese la culme, auzi o voce nespus de plăcută, care întreba:

— Dormi, Gwynplaine?

Deschise pleoapele, tresărind, şi se ridică în aşternut. Uşa barăcii era întredeschisă. În golul ei se ivise Dea, cu minunatul ei zâmbet pe buze şi în ochi. Gwynplaine o privi înfiorat, uluit, trezit. Trezit din ce? Din somn? Nu. Din insomnie. Şi în faţa Deei simţi, în ungherele cele mai tăinuite ale fiinţei lui, potolirea de nedescris a furtunii şi sublima pogorâre a binelui asupra răului. Minunea privirii cereşti se înfăptui. Fără niciun efort, numai prin prezenţa ei, blânda şi luminoasa oarbă împrăştia toată umbra din sufletul lui Gwynplaine, pânza de ceaţă se depărtă de mintea lui ca trasă de-o mână nevăzută, şi Gwynplaine avu simţământul unei reintrări în seninătatea cerului. Redevenea, dintr-odată, prin harul acestui înger, bunul şi marele Gwynplaine, nevinovat.

 

II. DE LA GLUMĂ LA ASPRIME

Ce lucru simplu e o minune. În Green-box era ora gustării de dimineaţă. Şi Dea venise doar ca să ştie de ce nu vine Gwynplaine la masă.

— Tu! strigă Gwynplaine, şi nu mai avu alt orizont şi altă viziune în afara cerului în care se afla Dea.

Peste câteva clipe, stăteau unul în faţa celuilalt, cu Ursus între ei. Ceainicul, sub care ardea o lămpiţă, se afla pe masă. Fibi şi Vinos trebăluiau pe afară.

Gustarea de dimineaţă, ca şi cina, o luau în încăperea din mijloc. Masa îngustă era aşezată aşa fel încât Dea stătea cu spatele spre ochiul de geam al peretelui care răspundea spre uşa Green-boxei.

Genunchii lor se atingeau. Gwynplaine îi turna ceai Deei.

Dea sufla cu gingăşie în ceaşcă. Deodată, ea strănută. În clipa aceea, deasupra flăcării lămpii se risipi o şuviţă de fum şi ceva ca un scrum de hârtie. Fumul o făcuse pe Dea să strănute.

— Ce-i asta? întrebă ea.

— Nimic, răspunse Gwynplaine.

Şi începu să zâmbească. Arsese scrisoarea ducesei.

Nimicirea scrisorii îi uşură inima şi Gwynplaine îşi simţi cinstea aşa cum îşi simte vulturul aripile. I se părea că, odată cu fumul şi odată cu hârtia, ducesa însăşi devenise scrum.

Tot amestecându-şi ceştile şi bând unul după altul, stăteau de vorbă. Gungurit de îndrăgostiţi, ciripit de vrăbii.

— Ştii ceva?

— Nu.

— Gwynplaine, am visat că eram animale şi că aveam aripi.

— Aripi înseamnă păsări, şopti Gwynplaine.

— Animale înseamnă îngeri, mormăi Ursus.

Vorbiră mai departe.

— Dacă n-ai exista tu, Gwynplaine…

— Ce-ar fi?

— N-ar mai exista nici Dumnezeu.

— Ceaiul e prea fierbinte. Ai să te frigi, Dea.

— Suflă tu în ceaşca mea.

— Ce frumoasă eşti astăzi!

— Închipuie-ţi, aş vrea să-ţi spun tot felul de lucruri.

— Spune-le!

— Te iubesc!

— Eu te ador!

Ursus mormăi pentru sine:

— Doamne! Iată nişte oameni cinstiţi.

După o clipă de tăcere, Dea spuse:

— Dacă ai şti! Seara, când jucăm piesa, când mâna mea îţi atinge fruntea… O, ce cap nobil ai tu, Gwynplaine!… în clipa când îţi simt şuviţele de păr sub degete, mă înfior. Mă cuprinde o bucurie cerească, şi îmi spun: „În toată lumea asta de întuneric care mă înconjoară, în tot universul ăsta de singurătate, în toată prăbuşirea asta de bezne în care mă aflu, în înfricoşătorul cutremur simţit în mine, şi în toate, am un punct de sprijin. Iată-l! El e!” Adică tu.

— Tu mă iubeşti, spuse Gwynplaine. Şi eu, de asemenea, nu te am decât pe tine în lume. Dea, ce vrei să fac? Doreşti ceva? Ce-ţi trebuie?

Dea răspunse:

— Nu ştiu. Sunt fericită.

— Da, vorbi Gwynplaine. Suntem fericiţi…

Ursus ridică glasul, sever:

— Ah! Sunteţi fericiţi! Asta e o încălcare a legii. V-am prevenit. Sunteţi fericiţi! Atunci încercaţi să vă ascundeţi. Ocupaţi cât mai puţin loc cu putinţă. Fericirea trebuie să se vâre în adâncul scorburilor. Faceţi-vă şi mai mici decât sunteţi, dacă vă e cu putinţă. Dumnezeu măsoară mărimea fericirii după micimea fericiţilor. Oamenii nemulţumiţi trebuie să se ascundă, ca tâlharii. Ah! Voi străluciţi, ticăloşi viermi luminoşi ce sunteţi, şi, zău, o să fiţi călcaţi în picioare, şi bine o să vi se facă! Ce-s toate dezmierdările astea? Doar nu sunt guvernantă ca să privesc cum se giugiulesc îndrăgostiţii! La urma urmelor, mă obosiţi. Duceţi-vă dracului!

Şi simţind că tonul lui aspru se muia până la duioşie, Ursus îşi înecă emoţia într-un soi de bombănit sonor.

— Tată, îi spuse Dea, ce ţi-ai mai înăsprit glasul!

— Păi, fiindcă nu-mi place să fiţi prea fericiţi, răspunse Ursus.

Sub picioarele îndrăgostiţilor se auzi un mârâit. Homo îi ţinea isonul lui Ursus. Bătrânul se plecă şi puse mâna pe capul lupului.

— Vasăzică, nici tu nu te simţi în apele tale! Mârâi. Îţi zbârleşti părul pe căpăţâna ta de lup! Nu-ţi plac giugiulelile. Să ştii că eşti înţelept. Dar totuna e, aşa că taci! Ai vorbit, ţi-ai spus părerea, acum, tăcere!

Lupul mârâi din nou.

Ursus se uită sub masă.

— Stai liniştit. Homo! Haide, nu mai stărui, filozofule!

Dar lupul se ridică şi-şi arătă colţii spre uşă.

— Ce ai? îl întrebă Ursus.

Şi îl apucă pe Homo de pielea gâtului.

Dea, neatentă la mârâitul lupului, absorbită de gândurile ei şi fericită să-i audă glasul lui Gwynplaine, tăcea. În timp ce Ursus, certându-l pe Homo, îşi plecase capul, Gwynplaine ridicase privirea. Se pregătea să bea din ceaşca de ceai, dar nu bău: o puse pe masă, cu încetineala unui arc care se destinde. Degetele îi rămaseră deschise şi el înlemni, cu privirea fixă, neîndrăznind nici să mai respire măcar.

Un om se afla în picioare, în cadrul uşii. Omul acesta, pe care silueta Deei îl acoperea, era înveşmântat în negru şi purta o capă de poliţai. Peruca îi venea până la sprâncene. În mână, omul ţinea o vargă de fier sculptat, cu câte o coroană la fiecare capăt. Varga era scurtă şi zdravănă.

Ursus, care simţise zguduirea făcută de pasul unui nou venit şi ridicase capul fără să-i dea drumul lui Homo, recunoscu acest personaj de temut. Şi se înfioră din creştet până în tălpi. Apoi îi şopti la ureche lui Gwynplaine:

— E Wapentake.

Gwynplaine îşi aminti. Un strigăt de uimire era cât pe-aci să-i scape. Dar se stăpâni.

Varga de fier, terminată la fiecare capăt cu câte o coroană, era iron-weapon. Iron-weapon pe care ofiţerii de poliţie orăşenească depuneau jurământul când îşi luau funcţia în primire.

Dincolo de omul cu perucă, în penumbră, se zărea hangiul, deznădăjduit.

Omul justiţiei, fără să scoată o vorbă, îşi întinse braţul drept pe deasupra Deei şi atinse cu varga de fier umărul lui Gwynplaine, în timp ce, cu degetul mare de la mâna stângă, arăta înapoi, spre uşă. Acest dublu gest, atât de poruncitor mai ales prin tăcerea lui, voia să spună: „Urmează-mă!”

Fiinţa atinsă cu varga de fier n-avea niciun alt drept în afara dreptului de a se supune. Nicio împotrivire în faţa poruncii făcute. Asprele osânde ale legislaţiei engleze îl ameninţau pe nesupus.

Sub ţeapăna atingere a legii, Gwynplaine se înfioră, apoi rămase încremenit. Dacă în loc să-l atingă uşor cu varga de fier pe umăr, l-ar fi lovit cu putere în cap, tot n-ar fi fost mai năucit de lovitură. Se vedea somat să-l urmeze pe ofiţerul de poliţie. Şi nu înţelegea pentru ce.

Ursus, tulburat el însuşi până în adâncul sufletului, întrezărea ceva, destul de limpede. Se gândea la saltimbanci şi la predicatori, concurenţii lui, la Green-box denunţată, la lupul delincvent, la propria lui harţă cu cei trei inchizitori; şi, cine ştie, poate, dar asta ar fi fost îngrozitor, la trăncănelile nesănătoase şi răzvrătite ale lui Gwynplaine cu privire la autoritatea regală. Ursus tremura ca scuturat de friguri.

Dea zâmbea.

Nici Gwynplaine şi nici Ursus nu rostiră o vorbă. Amândoi se gândiră la acelaşi lucru: să n-o neliniştească pe Dea. Poate că şi lupul gândea la fel, căci se opri din mârâit. E drept că Ursus nu-l slăbea deloc.

Gwynplaine se ridică. Era cu neputinţă orice fel de împotrivire. Ştia asta, îşi amintea cuvintele lui Ursus şi orice întrebare ar fi fost de prisos.

Rămase în picioare, în faţa omului justiţiei. Acesta îi luă varga de pe umăr şi, trăgând-o spre el, o ţinu drept ca un comandant, gest poliţienesc înţeles pe atunci de toată lumea şi care cuprindea următoarea poruncă:

— „Să mă urmeze omul acesta, şi nimeni altul. Rămâneţi toţi acolo unde vă aflaţi! Tăcere!”

Dintr-o singură mişcare şi ca un pivot mecanic răsucindu-se în jurul propriului său ax, omul justiţiei se întoarse şi se îndrepta cu paşi măreţi şi gravi spre ieşirea din Green-box.

Gwynplaine se uită la Ursus.

Ursus ridică din umeri, săltă coatele spre piept, depărtă braţele şi încruntă sprâncenele, vrând parcă să zică: „Supune-te necunoscutului!”

Gwynplaine se uită la Dea. Ea visa. Continua să zâmbească.

Ursus, mai puţin înspăimântat de când poliţistul le întorsese spatele, găsi prilejul să-i şoptească lui Gwynplaine la ureche:

— Ia seama, nu cumva să vorbeşti până ce nu eşti interogat!

Gwynplaine, cu grija de-a nu face zgomot pe care o ai în odaia unui bolnav, îşi luă din cui pălăria şi mantia, se înfăşură cu atenţie până la ochi şi îşi îndesă pălăria pe frunte. Pentru că nu dormise, mai purta încă hainele de lucru. O mai privi o dată pe Dea. Omul justiţiei, ajuns la uşa dinafară a Green-boxei, îşi ridică varga şi începu să coboare scăriţa de ieşire. Atunci Gwynplaine porni, ca şi cum omul acela l-ar fi tras după el cu un lanţ invizibil. Ursus îl privi pe Gwynplaine ieşind din Green-box. În clipa aceea, lupul scheună jalnic, dar Ursus îl ţinu locului şi-i şopti:

— Are să se reîntoarcă.

În curte, jupân Nicless, cu un gest slugarnic şi poruncitor, încremenea ţipetele de spaimă în gurile lui Vinos şi Fibi, care priveau deznădăjduite cum e dus Gwynplaine, veşmintele îndoliate şi varga de fier a poliţaiului.

Bietele fete păreau amândouă nişte stane de piatră.

Govicum, năucit, căsca ochii printr-o fereastră întredeschisă.

Omul legii mergea cu câţiva paşi înaintea lui Gwynplaine, fără să se întoarcă şi fără să privească, cu liniştea aceea glacială pe care o dă certitudinea că reprezinţi legea.

Amândoi, într-o tăcere ca de mormânt, străbătură curtea, apoi sala întunecată a cârciumii, şi ieşiră în piaţă. Acolo se aflau câţiva trecători strânşi în faţa porţii hanului şi câţiva poliţai. Curioşii aceştia, uluiţi şi fără să scoată o vorbă, se depărtară şi se aliniară, pătrunşi de disciplina englezească, în faţa vergii omului legii. Acesta porni spre ulicioarele din lungul Tamisei. Gwynplaine, între poliţişti, palid, fără să facă un gest, fără altă mişcare decât a paşilor, învăluit în mantie ca într-un giulgiu, se depărtă cu încetul de inn, mergând ca mut în urma omului taciturn, asemenea unei statui care urmează un spectru.

 

III. URSUS SPIONEAZĂ POLIŢIA

Aşa cum am spus, după foarte rigidele legi ale poliţiei din acele vremuri, somarea de a-l urma pe Wapentake, adresată unui individ, implica pentru oricare altă persoană aflată de faţă porunca de a nu se clinti din loc.

Câţiva curioşi se încăpăţânară totuşi şi însoţiră de departe alaiul care îl ducea pe Gwynplaine.

Ursus se afla printre ei.

Ursus fusese atât de încremenit, pe cât îi e cu putinţă unui om să fie. Dar fiindcă fusese de atâtea ori asaltat de surprizele vieţii hoinare şi de răutăţile sorţii, el îşi avea, ca o navă de război, strigătul de atac care cheamă la posturi întregul echipaj, adică întreaga inteligenţă.

Se grăbi deci să nu mai fie încremenit şi începu să cugete. Nu e vorba să fii emoţionat, ci să ştii cum să faci faţă situaţiei. Asta e îndatorirea oricărui om care nu e un simplu neghiob. Să nu cauţi să înţelegi, dar să faci ceva. Imediat! Şi Ursus se întrebă: „Ce să fac?”

După plecarea lui Gwynplaine, Ursus se simţi prins între două temeri: de o parte, teama pentru Gwynplaine care îi poruncea să-l urmeze; de alta, teama pentru sine însuşi, care îi poruncea să rămână locului.

Ursus avea curajul unei muşte şi nepăsarea unei mimoze. Se speriase îngrozitor. Şi totuşi, se hotărî eroic să înfrunte legea şi să-l urmărească pe Wapentake, într-atât îl neliniştea ceea ce ar fi putut să i se întâmple lui Gwynplaine. Trebuie că îi era într-adevăr teamă dacă avea atâta curaj.

Gwynplaine fusese mai degrabă răpit decât arestat. Poliţia lucrase atât de repede, încât bâlciul, altminteri aproape pustiu la ora aceea de dimineaţă, abia dacă fusese tulburat. Prin barăcile din Tarrinzeau-field, nu bănuia aproape nimeni că omul legii venise să-l ia pe Omul care Râde. Din pricina asta se strânsese atât de puţină lume.

Gwynplaine, datorită mantiei şi pălăriei lui care aproape că-i acopereau obrazul, nu putea fi recunoscut de trecători.

Înainte de-a pleca în urmărirea lui Gwynplaine, Ursus luă o măsură de prevedere. Îi chemă deoparte pe jupân Nicless, pe Govicum, pe Fibi şi pe Vinos, şi le ceru să nu pomenească de faţă cu Dea nimic care ar fi putut s-o facă să bănuiască cele întâmplate; să-i spună că lipsa lui Gwynplaine şi a lui Ursus din Green-box se datora unor treburi casnice. Cum, de altfel, se apropia ora somnului de zi a Deei, el, Ursus, le spuse că are să se reîntoarcă, împreună cu Gwynplaine, înainte de-a se trezi Dea, totul nefiind decât o neînţelegere. Le mai spuse că o să le fie uşor, lui şi lui Gwynplaine, să-i lămurească pe magistraţii poliţiei; că vor descurca neînţelegerea şi că se vor întoarce curând amândoi. După ce spuse toate acestea, Ursus plecă.

El izbuti să-l urmărească pe Gwynplaine fără să fie observat. Deşi rămase cât mai departe cu putinţă, făcu în aşa fel încât să nu-l scape din ochi.

La urma urmei, cu oricâtă pompă ar fi fost făcută arestarea, Gwynplaine poate că era chemat în faţa magistratului doar pentru vreo abatere fără urmări grave. Problema aceasta Ursus îşi spunea că va fi rezolvată degrabă. Lucrurile se vor lămuri, chiar sub ochii lui, prin direcţia pe care vor lua-o cei ce-l duceau pe Gwynplaine atunci când, ajunşi la marginea bâlciului, vor intra pe ulicioarele din lungul Tamisei.

Dacă se îndreptau spre stânga, însemna că îl duc pe Gwynplaine la primăria din Southwark. Atunci nu prea ar fi avut de ce să se teamă: vreo abatere de la ordonanţele primăriei, o mustrare din partea magistratului, câţiva şilingi amendă, apoi Gwynplaine avea să fie liber, iar spectacolul cu Stihia învinsă putea să aibă loc în aceeaşi seară, ca de obicei. Nimeni n-ar fi observat nimic.

Dacă alaiul pornea spre dreapta, atunci se îngroşa gluma. Într-acolo se aflau locuri de temut.

În clipa când omul legii, conducând cele două şiruri de gardieni, între care păşea Gwynplaine, ajunse în dreptul ulicioarelor, Ursus, gâfâind, privi alaiul. Încotro aveau să se îndrepte?

Alaiul pomi spre dreapta.

Ursus, clătinându-se de spaimă, se rezemă de un perete ca să nu cadă şi se gândi înfiorat:

— Iată că lucrurile ies prost. Ce caut eu aici, în urmărirea lui Gwynplaine?

După ce se gândi astfel, fiindcă omul nu-i decât contradicţie, mări pasul şi, stăpânindu-şi spaima, se grăbi ca să se apropie de poliţai şi să nu rupă, în labirintul uliţelor din Southwark, legătura dintre ei şi Gwynplaine.

Din cauza solemnităţii obligatorii în asemenea împrejurări, alaiul nu putea merge repede. Ursus, încurcat o clipă de încâlceala ulicioarelor, reuşi să-l ajungă din urmă lângă Sainte-Marie Over-Ry. Din fericire, alaiul zăbovise din pricina unei cete de copii şi de câini, lucru obişnuit la Londra. Dogs and boy, spun vechile registre ale poliţiei, care pun câinii înaintea copiilor…

Un om dus la judecată de către poliţişti fiind, la urma urmelor, ceva nu prea neobişnuit, şi fiecare avându-şi treburile lui, curioşii se împrăştiaseră. Pe urmele lui Gwynplaine nu mai rămăsese decât Ursus.

Trecură pe dinaintea celor două biserici aflate faţă în faţă, biserici ţinând de Recreative Religionists şi de Liga Halleluiah, două secte care mai dăinuiesc şi astăzi. Apoi, şerpuind din ulicioară în ulicioară şi alegând mai ales locurile pustii, alaiul coti de nenumărate ori.

În sfârşit, se opri.

Ajunseseră într-o ulicioară îngustă, fără clădiri, în afara a două sau trei cocioabe. Ulicioara era îngrădită cu două ziduri, unul scund, pe partea ei stângă, altul înalt, pe partea dreaptă. Zidul cel înalt, cu creneluri şi cu zăbrele groase deasupra unor guri de beci, n-avea nicio fereastră. La piciorul zidului acestuia se vedea e portiţă foarte mică şi foarte boltită. Portiţa, îmbucată într-o boltă grea de piatră, avea o ferestruie zăbrelită, un ciocan masiv, o broască uriaşă, nişte balamale noduroase şi zdravene, o întreagă reţea de piroane, o platoşă de plăci şi de zugrăveli, şi era făcută mai mult din fier decât din lemn.

Pe ulicioară, nimeni. Nici dughene, nici trecători. Dar de undeva, din apropiere, se auzea un vuiet continuu, ca şi cum ulicioara s-ar fi întins de-a lungul unui torent. Un vuiet de glasuri şi un huruit de trăsuri. Pesemne că de cealaltă parte a clădirii negre se afla o stradă mare, fără îndoială strada principală din Southwark, legată la un capăt de calea Cantorbery, iar la celălalt capăt de podul Londrei.

Oricine s-ar fi uitat de-a lungul ulicioarei, în afara alaiului care îi înconjura pe Gwynplaine, n-ar fi văzut altă faţă omenească decât a lui Ursus, nespus de palidă şi pe jumătate ascunsă în penumbra unui colţ de zid, privind şi temându-se să vadă.

Alaiul se grupă în faţa portiţei. Unul dintre poliţai ridică ciocanul, bătu de trei ori şi rosti:

— Din partea majestăţii sale!

Portiţa grea de stejar şi de fier se răsuci în balamale şi lăsă liber un gol plumburiu şi rece ca o gură de peşteră. În umbră, se prelungea o boltă hidoasă.

Ursus îl văzu pe Gwynplaine dispărând înăuntrul ei.

 

IV. FIORI DE GROAZĂ

Când auzi portiţa scrâşnind din toate zăvoarele şi încuindu-se, Gwynplaine tresări. I se părea că poarta care se închisese era legătura dintre lumină şi întuneric şi că răspundea, printr-o parte, spre furnicarul omenesc, iar prin cealaltă parte spre lumea moartă şi că acum tot ce e luminat de soare se află dincolo, iar el a trecut hotarul vieţii şi se află în afara ei. Inima îi zvâcni puternic. Ce avea să se întâmple cu el: ce însemnau toate astea?

Unde se afla?

Nu vedea nimic în preajmă. Se afla în beznă. Închizându-se poarta îi luase parcă vederea. Gemuleţul se închisese şi el odată cu poarta. Niciun ochi de lumină, niciun felinar. Lipsa aceasta a luminii era o măsură de prevedere, luată de pe vremuri. Luminarea intrărilor în temniţe era interzisă, nu cumva noii-veniţi să vadă cum stau lucrurile pe acolo.

Gwynplaine întinse mâinile în lături şi atinse zidul, la dreapta şi la stânga; se afla într-un coridor. Încetul cu încetul, lumina aceea de beci, care se prelingea nu ştia de unde şi plutea pe deasupra locurilor întunecoase, îl făcu să desluşească ici-colo câte ceva şi coridorul i se înfăţişă vag în faţa ochilor.

Gwynplaine, care nu întrezărise niciodată asprimea legilor decât prin descrierile mult îngroşate ale lui Ursus, se simţea apucat de un fel de mână enormă şi obscură. Să fii mânat de necunoscutul legii e îngrozitor. Eşti curajos în faţa oricui, şi te pierzi în faţa justiţiei. De ce? Pentru că justiţia omenească nu trăieşte decât în umbră, iar judele se mişcă pe pipăite. Gwynplaine îşi reaminti ceea ce îi spusese Ursus despre necesitatea tăcerii. Voia s-o revadă pe Dea. În situaţia lui, simţea că se află în voia nu ştiu cui, pe care nu voia să-l întărâte. Uneori, a voi să faci lumină înseamnă a înrăutăţi lucrurile. Totuşi, pe de altă parte, povara întâmplării acesteia era atât de grea, încât, până la urmă, îl birui şi el nu se putu stăpâni să întrebe:

— Domnilor, unde mă duceţi?

Niciun răspuns.

Tăcerea aceasta îl înfioră pe Gwynplaine. Până atunci se crezuse puternic. Îşi era de ajuns sieşi. Trăise izolat, închipuindu-şi că a fi izolat înseamnă a fi de nebiruit. Şi iată că, deodată, simţea asupra lui greutatea înfricoşătoare a forţei colective. Cum să lupte cu necunoscutul acesta îngrozitor, cu legea? O spaimă, nemaicunoscută de el până atunci, îi nimerise punctul slab al inimii. Şi apoi, nu dormise şi nu mâncase. Abia dacă îşi muiase buzele într-o ceşcuţă de ceai. Trăise toată noaptea într-un fel de delir, şi acum îi rămăsese febra. Îi era sete, îi era şi foame, poate. Stomacul nemulţumit strică tot. De cu seară îl năpădiseră atâtea încercări! Emoţiile care îl frământau îl şi susţineau însă; fără uragan, pânza ar fi o cârpă. Dar slăbiciunea aceasta profundă a zdrenţei pe care vântul o umflă până ce-o sfâşie, el o simţea înăuntrul lui. Simţea apropiindu-se prăbuşirea. Avea să cadă, leşinat, pe lespezile pavajului? Să leşine e o salvare pentru femeie şi o umilinţă pentru bărbat. Gwynplaine îşi îndreptă spinarea, dar tremura.

Avea senzaţia unui om care cade în gol.

 

V. GEAMĂT

Porniră mai departe.

Înaintară de-a lungul coridorului. Nici urmă de grefier, nici urmă de birou sau de registre. Pe vremea aceea, temniţele nu erau pline de hârţoage. Ele se mulţumeau să te închidă, adesea fără să ştii de ce. A fi temniţă şi a avea deţinuţi le era de ajuns.

Alaiul trebui să se lungească şi să ia forma coridorului. Mergeau aproape unul câte unul: mai întâi reprezentantul legii, apoi Gwynplaine, apoi împuternicitul regelui, apoi poliţaii, înaintând unul după altul şi astupând coridorul în urma lui Gwynplaine.

Coridorul se îngusta. Acum Gwynplaine atingea pereţii cu coatele. Bolta făcută din pietre înecate în ciment avea, ici-colo, gâtuiri de granit ieşite în afară. Trebuia să-ţi pleci fruntea ca să poţi trece. Cu neputinţă de alergat pe aici: strâmtoarea era plină de ocolişuri. Toate măruntaiele sunt întortocheate, şi ale temniţelor ca şi ale omului. Din loc în loc, când la dreapta, când la stânga, nişte tăieturi în zid, pătrate şi închise cu zăbrele groase, lăsau să se zărească scări, unele urcând, altele coborând.

Ajunseră în faţa unei uşi închise. Uşa se deschise, apoi se închise din nou. Pe urmă trecură printr-o a doua uşă, printr-o a treia… Uşile acestea se deschideau şi se închideau singure parcă. Nu se vedea niciun om. Şi, cu cât se îngusta coridorul, cu atât cobora bolta. Acum nu mai puteau înainta decât cu capul plecat. Zidul picura; de pe tavan cădeau stropi de apă; lespezile coridorului păreau vâscoase ca pereţii unui intestin. Ceaţa gălbuie care ţinea loc de lumină devenea din ce în ce mai opacă. Aerul lipsea cu totul. Ceea ce părea însă deosebit de sinistru era faptul că se coborau mereu.

Trebuia să fii atent ca să-ţi dai seama că cobori. Pe întuneric, o pantă lină e ceva groaznic. Nimic nu poate fi mai de temut decât lucrurile obscure la care ajungi pe povârnişuri abia simţite.

Cât timp merseră astfel? Gwynplaine n-ar fi putut să spună.

Deodată, se opriră. Întunericul era de nepătruns. Se simţea totuşi o oarecare lărgire a coridorului.

Gwynplaine auzi, aproape de tot, un sunet despre care numai gongul chinezesc ar putea să dea o idee: ceva ca o lovitură în timpanul abisului. Era reprezentantul legii, care lovise cu varga lui o placă de fier.

Placa aceea era o uşă. Nu una care se trage în lături, ci una care se ridică şi se coboară.

Urmă un fel de strivire sonoră într-un şănţuleţ metalic şi Gwynplaine avu în faţa ochilor, pe neaşteptate, un petic de lumină, pătrat. Placa se ridicase dintr-o despicătură a bolţii, aşa cum se ridică uşile curselor de prins şoareci.

Lumina nu era lumină, ci pâlpâire. Dar pentru ochii peste măsură de deschişi şi lui Gwynplaine, licărirea aceasta pală şi neaşteptată păru mai întâi o ţâşnire de fulger.

Câteva clipe, el nu putu să vadă. Apoi, încetul cu încetul, pupilele i se obişnuiră cu lumina, aşa cum se obişnuiseră şi cu întunericul. Strălucirea, care i se păruse atât de vie, i se îngustă în ochi şi redeveni plumburie. Gwynplaine îndrăzni să arunce o privire prin gaura căscată în faţa lui. Şi ceea ce văzu îl îngrozi.

La picioarele lui, vreo douăzeci de trepte, înalte, înguste, roase, aproape verticale, fără rampă nici pe stânga, nici pe dreapta, formând o creastă de piatra asemănătoare unui perete tăiat în scară, intrau şi se înfundau într-un beci foarte adânc. Treptele duceau până jos.

Beciul era rotund, cu bolta ogivală povârnită din pricina proastei nivelări a temeliilor, povârnire proprie subteranelor deasupra cărora s-au îngrămădit clădiri prea grele.

Spintecătura ţinând loc de uşă, pe care placa de fier o descoperise şi de la care începea capătul scării, era crestată în boltă în aşa fel încât, de la înălţimea ei, puteai privi în beci ca în golul unei fântâni.

Beciul era imens şi, dacă se asemăna cu fundul unei fântâni, fără doar şi poate că numai de-o fântână ciclopică putea îi vorba. Pe podeaua lui, nici lespezi, nici pavaj, ci doar pământul ud şi rece al locurilor adânci.

În mijlocul beciului, patru coloane gheboase şi diforme sprijineau un portic ogival, greoi, ale cărui patru nervuri, unindu-se înăuntrul porticului, închipuiau o formă asemănătoare cu interiorul unei tiare. Porticul acesta, asemănător celor în care se puneau odinioară sarcofagele, se înălţa până la boltă şi forma, în beci, un fel de odaie centrală, dacă odaie poate fi numită o încăpere deschisă din toate părţile, având în loc de patru ziduri patru stâlpi.

În punctul de sprijin al porticului atârna au felinar de aramă, rotund şi zăbrelit ca o fereastră de închisoare. Felinarul arunca în jurul lui, pe stâlpi, pe bolţi şi pe zidul circular care abia se desluşea în dosul stâlpilor, o lumină chioară, cu dungi de întuneric.

Lumina aceasta îl orbise, la început, pe Gwynplaine. Acum, ea nu i se mai părea decât o pâlpâire aproape ştearsă

Între cei patru stâlpi, exact sub felinar, în locul unde lumina bătea mai puternic, zăcea întinsă pe jos o arătare albă şi groaznică.

Arătarea era culcată pe spate. Se vedea un cap, ai cărui ochi erau închişi, un trup al cărui trunchi dispărea sub nu ştiu ce morman inform şi membrele prinse de trup şi întinse spre cei patru stâlpi prin patru lanţuri legate de mâini şi de picioare. Lanţurile se terminau prin câte o verigă de fier, la poalele fiecărei coloane. Arătarea, încremenită în cumplita poziţie a frângerii, avea paliditatea rece a cadavrelor. Lipsa veşmintelor lăsa să se vadă că e un bărbat.

Împietrit, Gwynplaine, stând în picioare la capătul de sus al scării, privea.

Deodată auzi un horcăit. Cadavrul mai avea încă viaţă în el. Chiar lângă spectrul acesta, într-una din ogivele porticului, de o parte şi de alta a unui jilţ uriaş înălţat deasupra unei lespezi largi şi turtite, stăteau în picioare doi bărbaţi acoperiţi în giulgiuri negre şi lungi. Pe jilţ era aşezat un bătrân înfăşurat într-o robă roşie, palid, nemişcat, sinistru, ţinând în mână un buchet de trandafiri.

Trandafirii aceştia l-ar fi făcut să înţeleagă despre ce e vorba pe oricare om mai puţin neştiutor decât Gwynplaine. Dreptul de a judeca ţinând un buchet de flori îl aveau magistraţii care înfăţişau totdeauna şi puterea regală, şi puterea municipală. Lordul-primar ai Londrei mai judecă şi astăzi aşa. Primii trandafiri ai anului aveau rostul să-i ajute pe juzi în misiunea lor.

Bătrânul aşezat în fotoliu era şeriful comitatului Surrey.

Alături de jilţ se vedea o masă acoperită cu hârtii şi cărţi, deasupra cărora se odihnea nuiaua albă a şerifului.

Cei doi bărbaţi, care stăteau în picioare la dreapta şi la stânga şerifului, erau doi doctori, unul în medicină, altul în ştiinţa legilor. Acesta din urmă putea fi recunoscut după tichia rangului său, pusă peste perucă. Amândoi purtau robe negre, unul de jude, altul de medic. Aceste două soiuri de oameni poartă doliul celor pe care îi ucid.

În spatele şerifului, pe marginea treptei făcute de lespedea turtită, stătea ghemuit, cu o călimară pusă alături, pe lespede, cu un dosar de carton pe genunchi şi cu o filă de pergament pe dosar, un grefier cu perucă rotundă, cu pana în mână, în poziţia unui om gata sa scrie.

De unul din stâlpi se rezemase, cu braţele încrucişate, un bărbat înveşmântat în piele din cap până în picioare. Era o calfă a călăului. Bărbaţii aceştia păreau prinşi de o vrajă în rânduiala aceasta funebră, lângă omul înlănţuit. Niciunul dintre ei nu se mişca şi nu scotea o vorbă.

Deasupra lor părea că pluteşte o linişte monstruoasă.

Ceea ce Gwynplaine vedea acolo era un beci al justiţiei. Asemenea beciuri se aflau din belşug în Anglia. Cripta din Beauchamp Tower a servit multă vreme în acest scop, ca şi subterana de la Lollards’ Prison…

Toate închisorile de pe vremea lui king John – şi temniţa din Southwark era una din ele – îşi aveau beciurile lor penale.

Ceea ce va urma se practica pe atunci foarte des în Anglia, şi, s-ar putea, la rigoare, în procedura criminală, să se mai execute şi astăzi; căci toate legile de pe atunci mai dăinuiesc încă. Anglia oferă ciudatul spectacol al unui cod barbar trăind în bună înţelegere cu libertatea. Căsnicia lor, trebuie s-o spunem, e cât se poate de bună.

Gwynplaine, stând ca năuc în capătul scării, începu să tremure din toate mădularele. Îl treceau tot felul de fiori. Căuta să înţeleagă ce crimă putuse să înfăptuiască. După tăcerea arestării, urma viziunea torturii. Făcuse un pas înainte, dar un pas tragic. Vedea întunecându-se tot mai mult taina care îl târâse în faţa legilor.

Arătarea omenească lungită pe jos horcăi iar.

Gwynplaine avu impresia că îl împinge cineva, uşurel, de umăr. Îl împingea omul care îl arestase. Gwynplaine se supuse. Coborî scara, treaptă cu treaptă. Treptele erau foarte înguste şi destul de înalte. Cum nu exista rampă, trebuia să coboare cu multă luare-aminte. În urma lui, la două trepte distanţă, venea Wapentake, ţinându-şi în sus varga de fier şi, după acesta, împuternicitul regelui.

Gwynplaine coborî treptele simţind cum i se risipesc ultimele speranţe. Simţea cum moare, pas cu pas. Fiecare treaptă stingea parcă o lumină în el. Şi astfel, pălind din ce în ce, ajunse la ultima treaptă.

Arătarea doborâtă şi înlănţuită de cei patru stâlpi horcăia mereu.

Un glas rosti în penumbră:

— Apropie-te!

Era şeriful, care i se adresa lui Gwynplaine. Gwynplaine făcu un pas.

— Mai aproape! rosti iar glasul.

Gwynplaine mai făcu un pas.

— Aproape de tot, urmă şeriful.

Împuternicitul regelui îi şopti la ureche lui Gwynplaine atât de încet, încât şoapta lui părea solemnă!

— Te afli în faţa şerifului comitatului Surrey.

Gwynplaine înaintă până la omul înlănţuit în mijlocul beciului. Însoţitorii lui rămaseră locului, lăsându-l să înainteze singur.

Când ajunse sub portic, văzându-l de aproape pe nefericitul zărit până atunci de la distanţă, şi care era viu încă, spaima i se preschimbă în groază.

Omul înlănţuit era cu desăvârşire gol, în afară de hidoasa zdreanţă pudică despre care s-ar putea spune că e frunza de viţă a torturii. Părea să aibă vreo cincizeci-şaizeci de ani. Era chel. Ţepii albi ai bărbii îi acopereau obrajii. Ţinea ochii închişi şi gura căscată. I se vedeau toţi dinţii. Faţa lui slabă şi osoasă semăna a ţeastă de mort. Pe piept avea o placă de fier peste care fuseseră îngrămădiţi vreo cinci sau şase bolovani. Horcăitul lui părea când un şuierat, când un răcnet.

Şeriful, fără să lase din mână buchetul de trandafiri, luă de pe masă, cu mâna liberă, nuiaua albă şi o ridică spunând:

— Ascultare majestăţii sale!

Apoi puse nuiaua la loc, pe masă, după care, vorbind rar, fără să facă un gest, la fel de neclintit ca şi nefericitul legat în lanţuri, şeriful ridică glasul şi spuse:

— Omule care te afli aici, în lanţuri, ascultă pentru cea din urma oară glăsui justiţiei. Ai fost scos din celula ta şi adus în temniţa aceasta, cercetat după cum se cuvine şi în formele cerute de lege, formaliis verbis pressus. Fără să ţii seama de citirile şi înştiinţările care ţi-au fost făcute şi care îţi vor fi reînnoite, îmboldit de un duh al încăpăţânării ticălos şi pervers, te-ai închis în tăcere şi ai refuzat să-i răspunzi judelui, dovedind astfel o ticăloasă nesupunere, pedepsită de legi, crima şi deliciul de overhernesse.

Doctorul în ştiinţa legilor, stând în picioare la dreapta şerifului, îl întrerupse şi grăi cu o nepăsare care avea în ea ceva funebru:

— Overhernesse. Legile lui Alfred şi Godrun. Capitolul şase.

Şeriful vorbi mai departe:

— Legea e adânc respectată de noi toţi, cu excepţia tâlharilor care călcă codrul unde căprioarele îşi zămislesc puii.

Ca un clopot după alt clopot, doctorul în ştiinţa legilor spuse:

— Qui faciunt vastum in foresta ubi damae solent founiare.

— Cine refuză să-i răspundă judelui, spuse şeriful, poate fi bănuit de toate păcatele. E socotit în stare de orice crimă. Cine nu mărturiseşte nimic recunoaşte tot. Cel ce tace în faţa întrebărilor judelui este de fapt mincinos şi paricid.

— Meudex et parricida, făcu doctorul în ştiinţa legilor.

Şeriful spuse:

— Omule, nu e îngăduit să te dai lipsă prin tăcere. Falsa contumacie vatămă legea. Tăcerea în faţa justiţiei e o formă de răzvrătire. Lezjustiţie e lezmajestate. Nu există ceva mai vrednic de ură şi mai îndrăzneţ. Cine se sustrage de la interogatoriu păgubeşte legea. Pentru asemenea fapte englezii s-au bucurat din totdeauna de dreptul gropii, al furcii şi al lanţurilor.

— Anglica charta, anul 1088 – făcu doctorul.

Şi, cu aceeaşi gravitate mecanică, adăugă:

— Ferrum, et fossum, et furcas, cum aliis libertatibus.

Şeriful continuă:

— Iată de ce, omule, fiindcă n-ai vrut să ieşi din tăcere, deşi eşti sănătos la minte şi ştii prea bine ce îţi cere justiţia, fiindcă eşti de o îndărătnicie drăcească, ai fost supus chinurilor şi ai îndurat ceea ce statutele numesc „pedeapsa grea şi aspră”. Iată ce ţi s-a făcut. Legea cere să-ţi spun aceasta cu propria mea gură. Ai fost adus în beciul acesta, ai fost despuiat de veşminte, ai fost întins gol la pământ, cu faţa în sus, cu mâinile şi picioarele întinse şi legate de cei patru stâlpi ai legii, ţi s-a pus pe pântece o placă de fier, iar peste trup atâţia bolovani câţi ai putut să ţii. „Şi mai mulţi”, spunea legea.

— Plosqua, afirmă doctorul.

Şeriful urmă:

— În situaţia aceasta şi înainte de-a prelungi încercarea, ţi-a fostă făcută de mine, şeriful comitatului Surrey, somaţia repetată de a răspunde şi a vorbi, şi ţi-ai menţinut drăceasca încăpăţânare a tăcerii… La refuzul şi îndârjirea dumitale, pentru că se cuvine ca stăruinţa legii să egaleze stăruinţa criminalului, încercarea a fost continuată, după cum poruncesc edictele şi textele. Prima zi nu ţi s-a dat nici de băut, nici de mâncat. A doua zi ţi s-a dat de mâncat, dar nu de băut; ţi s-au vârât în gură trei îmbucături de pâine. A treia zi ţi s-a dat să bei, dar nu să mănânci; ţi s-au turnat în gură, de trei ori şi în trei pahare, trei litri de apă luată din şanţul de scurgere al temniţei. Şi a venit ziua a patra. Ziua de astăzi. Acum, dacă mai stărui să nu răspunzi, vei fi lăsat aici până când vei muri. Aşa porunceşte legea.

Şeriful continuă:

— Omule, ia seama! Căci urmările te privesc. Dacă lepezi ticăloasa tăcere, şi dacă mărturiseşti, nu vei fi decât spânzurat şi vei avea dreptul în meldefeoh, care este o sumă de bani.

— Damnum confitens – spuse doctorul în ştiinţa legii – habeat le meldefeoh. Leges Inse, capitolul douăzeci.

— Acestea sunt avantajele mărturisirii – continuă şeriful. Vrei să răspunzi justiţiei?

Şeriful tăcu şi aşteptă. Osânditul rămase neclintit.

Şeriful vorbi iar:

— Deci, după primele şaptezeci şi două de ore de la încercare, iată-ne în cea de-a patra zi. Omule, e ziua hotărâtoare, ziua aleasă de lege pentru confruntare.

— Quarta die, frontem ad frontem adduce, bombăni doctorul.

— Înţelepciunea legii, urmă şeriful, a ales ora aceasta ultimă ca să putem dobândi ceea ce strămoşii noştri numeau „judecata prin răceala morţii”, dat fiind că e clipa când oamenii sunt crezuţi pentru nu-ul sau da-ul lor.

O clipă se făcu linişte. Apoi şeriful îşi plecă faţa încruntată spre osândit:

— Omule care eşti culcat la pământ…

Se făcu o pauză.

— Omule, strigă el, mă auzi?

Osânditul nu se clinti.

— În numele legii, spuse şeriful, deschide ochii!

Pleoapele osânditului rămaseră închise.

Şeriful se întoarse spre medicul care aştepta, în picioare, la stânga lui.

— Să auzim diagnosticul!

— Probe, de diagnosticum, făcu doctorul în ştiinţa legilor.

Medicul coborî de pe lespede, ţeapăn şi solemn, se apropie de osândit, se plecă, îşi apropie urechea de gura lui, îi pipăi pulsul şi se ridică.

— Ei? întrebă şeriful.

— Mai aude încă.

— De văzut vede? întrebă şeriful.

Medicul răspunse:

— Poate să vadă.

La un semn al şerifului, cei doi însoţitori ai lui Gwynplaine înaintară, oprindu-se unui în faţa şi celălalt în spatele lui. Medicul se dădu înapoi cu un pas, între stâlpi.

Atunci şeriful, ridicând buchetul de trandafiri, îi vorbi osânditului, cu un glas neobişnuit de puternic:

— O nenorocitule, vorbeşte! Legea te roagă, înainte de-a te nimici. Dacă vrei să pari mut, gândeşte-te la muţenia mormăitului. Dacă vrei să pari surd, gândeşte-te la surzenia afuriseniei. Gândeşte-te că vei fi părăsit în temniţa aceasta. Ascultă, semenul meu, căci şi eu sunt om! Ascultă, fratele meu, căci şi eu sunt creştin! Ascultă, fiul meu, căci sunt bătrân! Fereşte-te de mine, căci sunt stăpânul chinurilor tale şi în curând am să fiu înfricoşător! Cruzimea legii face măreţia judelui. Gândeşte-te că eu însumi tremur în faţa mea. Puterea mea mă încremeneşte. Mă simt plin de sfânta răutate a osândirii. Ai, o nefericitule, salvatoarea şi cinstita teamă de justiţie şi supune-te mie! Ceasul confruntării a sosit şi trebuie să-mi răspunzi. Nu te înverşuna în împotrivirea ta! Tu, care ai şi început să putrezeşti, ascultă! Dacă nu vrei cumva să pieri aici, sub greutatea bolovanilor, singur în hruba asta, părăsit, uitat, muşcat de fiarele beznelor, în timp ce oamenii vor cumpăra şi vor vinde, iar trăsurile vor trece pe uliţă, deasupra capului tău; dacă nu vrei cumva să simţi ivindu-ţi-se încetul cu încetul pe buze spuma groaznică a mormântului, auzi-mă! Te chem în propriul tău ajutor, fie-ţi milă de tine, fă ce ţi se cere, pleacă-te în faţa justiţiei, supune-te, întoarce capul, deschide ochii şi spune dacă îl recunoşti pe omul acesta.

Osânditul nu întoarse capul şi nu deschise ochii.

Şeriful se uită pe rând la cei doi însoţitori ai lui Gwynplaine. Împuternicitul regelui îi scoase lui Gwynplaine pălăria şi mantia, îl apucă de umeri şi-l întoarse la lumină, cu faţa spre omul înlănţuit.

În acelaşi timp, slujitorul justiţiei numit Wapentake se aplecă, prinse în mâini tâmplele osânditului, şi întoarse ţeasta aproape lipsită de viaţa spre Gwynplaine, iar cu cele două degete mari şi cu cele două degete arătătoare îi dezlipi pleoapele închise. Ochii sălbatici ai omului se iviră.

Osânditul îl văzu pe Gwynplaine.

Şi atunci, săltându-şi singur capul şi deschizându-şi peste măsură pleoapele el îi privi. Apoi tresări atât cât poţi să tresari când ai un munte pe piept, şi strigă:

— El e! Da! El e!

Şi începu să râdă ca ieşit din minţi.

— El e!

După care, lăsându-şi iar ţeasta să-i cadă pe pământ, închise ochii.

— Grefier, scrie! opuse şeriful.

Gwynplaine, deşi îngrozit, izbutise până în clipa aceea să-şi ţină firea. Strigătul osânditului: El e! îl cutremură. Iar cuvintele: Grefier, serie! îl îngheţară. I se părea că un ticălos vrea să-l lege de soarta lui, fără ca el, Gwynplaine, să poată ghici pricina, şi că mărturisirea limpede a omului aceluia i se strângea ca un ştreang în jurul gâtului. Şi-l închipui alături de el, legaţi amândoi de stâlpi, aidoma unul cu altul. Gwynplaine, înnebunit de spaimă începu să se zbată. Bâlbâia cuvinte neînţelese, cu adânca tulburare a nevinovatului, şi, cutremurându-se îngrozit, pierdut, prinse să strige:

— Nu-i adevărat! Nu sunt eu! Nu-l cunosc pe omul ăsta! Nici el nu poate să mă cunoască, dacă eu nu-l cunosc! Deseară am spectacolul care mă aşteaptă. Ce vreţi de la mine? Cer să mi se dea drumul! De ce am fost adus în beciul acesta? Aşadar, nu mai există lege! Domnul judecător vă repet că nu sunt eu! Sunt nevinovat de tot ce s-ar putea spune. Eu ştiu foarte bine. Între omul ăsta şi mine nu există nicio legătură. Puteţi să vă informaţi. Viaţa mea nu e un lucru ascuns. Au venit să mă ridice ca pe un tâlhar! De ce au venit aşa? Omul ăsta, parcă ştiu ce este? Sunt un saltimbanc şi joc în bâlciuri şi în pieţe. Sunt Omul care Râde. Există destui oameni care au venit să mă vadă. Stăm în Tarrinzeau-field. De cincisprezece ani îmi fac meseria, cinstit. Am douăzeci şi cinci de ani. Locuiesc la Inn Tadcaster. Mă numesc Gwynplaine. Aveţi îndurare şi scoateţi-mă de aici. Domnule judecător! Nu trebuie abuzat de slăbiciunea nefericiţilor. Fie-vă milă de-un om care n-a făcui niciun rău şi care e fără ocrotire, fără apărare! Apărare! Aveţi în faţa domniei voastre un biet saltimbanc…

— Îi am în faţa mea pe lordul Fermain Clancharlie, baron Clancharlie şi Hunkerville, marchiz de Corleone în Sicilia, pair al Angliei, spuse şeriful.

Şi, ridicându-se, şeriful îi arătă lui Gwynplaine jilţul, adăugând:

— My lord, binevoiască înălţimea voastră să ia loc!