CARTEA A CINCEA

MAREA ŞI SOARTA SE MIŞCĂ SUB ACELAŞI SUFLU

 

I. SOLIDITATEA LUCRURILOR FRAGILE

Soarta ne întinde uneori să bem un pahar al nebuniei. O mână iese din nori şi ne întinde, pe neaşteptate, cupa întunecată în care zace beţia necunoscută.

Gwynplaine nu înţelese nimic.

Se uită înapoi ca să vadă cui îi vorbea şeriful.

Cei doi slujbaşi ai justiţiei, care îl însoţiseră în beci, se apropiară de el şi-l apucară de subsuori. Gwynplaine simţi că e aşezat în jilţul din care şeriful se ridicase.

Şi se lăsă în voia lor, fără să înţeleagă cum de e cu putinţă.

Când Gwynplaine fu aşezat, cei doi însoţitori se traseră înapoi cu câţiva paşi şi rămaseră drepţi şi nemişcaţi în spatele jilţului.

Atunci şeriful lăsă buchetul de trandafiri pe lespede, îşi puse ochelarii pe care i-i înmână grefierul, scoase de sub dosarul care acoperea masa un pergament pătat, îngălbenit, înverzit, ros şi spart pe alocuri, care părea să fi fost împăturit în cute foarte strânse. O parte a pergamentului era acoperită cu litere. Stând în picioare, la lumina felinarului, apropiindu-şi pergamentul de ochi, şeriful citi următoarele:

 

„În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.

Astăzi, douăzeci şi nouă ianuarie, anul domnului o mie şase sute nouăzeci.

Fost-a cu ticăloşie lepădat, pe ţărmul deşert al Portlandului, cu gândul de a-l lăsa să piară prin foame, frig şi singurătate, un copil în vârstă de zece ani.

Copilul acesta fost-a vândut la vârsta de doi ani din porunca majestăţii sale regele Iacob al II-lea.

Copilul acesta este Fermain Clancharlie, unicul fiu legitim al lordului Linnoeus Clancharlie, baron Clancharlie şi Hunkerville, marchiz de Corleone în Sicilia, pair al regatului Engliterei, răposat, şi al Annei Bradshaw, soţia lui, răposată.

Copilul acesta e moştenitorul bunurilor şi titlurilor tatălui său. De aceea fost-a vândut, ciuntit, sluţit şi făcut să dispară, prin voinţa majestăţii sale.

Copilul acesta fost-a crescut şi învăţat să devină măscărici prin pieţe şi bâlciuri.

Fost-a el vândut pe când avea doi ani, după moartea seniorului tatăl său, şi zece livre sterline fostu-i-au date regelui, pentru cumpărarea copilului acestuia, ca şi pentru felurite îngăduinţe, încuviinţări şi scutiri.

Lord Fermain Clancharlie, în vârstă de doi ani, fost-a cumpărat de mine, mai jos iscălitul, care scriu aceste rânduri, şi sluţit de către un flamand din Flandra, Hardquanonne după numele lui, carele este singur în stăpânirea tainelor şi meşteşugului doctorului Conquest.

Copilul era hărăzit de noi să fie o mască a râsului. Masca ridens.

În care scop, Hardquanonne făcutu-i-a operaţia Bucca fissa usque ad aures, care pune pe faţă un râs veşnic.

Copilul, printr-un meşteşug cunoscut numai de Hardquanonne, adormit şi făcut nesimţitor în timpul lucrării, nu cunoaşte operaţia care i s-a făcut.

El nu ştie că este lord Clancharlie.

El răspunde la numele de Gwynplaine.

Pricina e frăgezimea vârstei şi a ţinerii de minte pe care o avea când a fost vândut şi cumpărat, el având abia doi ani.

Hardquanonne e singurul care ştie săvârşi operaţia Bucca fissa, iar copilul e singurul om viu căruia i-a fost făcută operaţia.

Operaţia aceasta e neîntrecută şi ciudată într-atâta, încât copilul, chiar după trecere de ani îndelungaţi, fie el bătrân şi nu copil, şi părul lui negru încărunţindu-i, el va fi de îndată recunoscut de către Hardquanonne.

La ceasul când scriem acestea, Hardquanonne, care cunoaşte după cum se cuvine faptele şi fost-a părtaş de frunte la săvârşirea lor, e întemniţat în ocnele înălţimii sale principelui de Orania, căruia poporul îi spune Wilhelm al III-lea. Hardquanonne fost-a prins şi întemniţat ca fiind unul dintre cei numiţi comprachicos sau cheylas. El zace zăvorât în foişorul de la Cliatham.

Copilul, din porunca regelui, ne-a fost vândut şi încredinţat în Elveţia, lângă lacul Genevei, între Lausanne şi Vevey, chiar în casa unde i-au răposat tatăl şi mama. Vânzarea au săvârşit-o cel de pe urmă dintre slujitorii răposatului lord Linnoeus, carele slujitor datu-şi-a şi el duhul puţină vreme după stăpânii săi; astfel, fapta aceasta de taină nu e cunoscută, în ceasul de faţă, nimănuia, în afară de Hardquanonne, carele se află în temniţa Chatham, şi de către mine, aflat la hotarul morţii.

Noi, mai jos iscăliţii, crescut-am şi păzit-am vreme de opt ani, ca să tragem foloase din iscusinţa noastră, pe micul senior cumpărat de către noi de la rege.

Iar astăzi, aflându-ne fugari din Englitera, ca nu cumva să împărtăşim soarta rea a lui Hardquanonne, din sfială şi teamă pricinuită de afurisitele oprelişti şi osânde poruncite de legiuitori, lepădat-am, la căderea nopţii, numitul copil Gwynplaine, carele este lord Fermain Clancharlie.

Căci jurat-am regelui păstrarea tainei, şi nu lui Dumnezeu.

Iar noaptea aceasta, în largul mării, năpăstuiţi prin voinţa Proniei cereşti de-o aprigă furtună, fiind mâhniţi foarte şi lipsiţi de nădejde, îngenuncheaţi dinaintea celui în stare să ne mântuie viaţa şi carele poate ne va mântui sufletele, nemaiavând nimic de aşteptat din partea oamenilor şi totul de temut din partea lui Dumnezeu, având drept ancoră şi izvor de mântuire pocăinţa pentru faptele noastre cele rele, împăcaţi cu gândul morţii şi mulţumiţi dacă dreptatea cerească ne împlineşte, cu umilinţă şi pocăinţă lovindu-ne piepturile, facem această mărturisire şi o încredinţăm şi o punem pe apele mării, pentru ca ea s-o folosească întru săvârşirea binelui şi a voinţei domnului. Amin. Şi am iscălit mai jos.”

 

Şeriful, oprindu-se din citit, spuse:

— Iată semnăturile. Fiecare cu altă scriere.

Şi începu să citească:

 

— „Doctor Gernardus Gesstemunde. Asuncion. O cruce, şi alături: Barbara Fermoy, din insula Tyrryf, în Ebude. Gaizdorra, captal, Giangirate. Jacques Quatourze, zis Narbonnezul. Luc-Pierre Capgaroupe, de la ocna din Mahon.“

 

Şeriful se opri iar şi spuse:

— Notă scrisă de aceeaşi mână ca textul şi prima semnătură.

Şi citi:

 

— „Din trei oameni ai echipajului, patronul fiind răpit de un talaz, nu mai rămân decât doi”. Şi au iscălit: Galdeazun. Ave-Maria, tâlhar”.

Şeriful, amestecând cititul cu propriile lui cuvinte, continuă:

— În josul pergamentului e scris: „În larg, pe bordul Matutinei, urkă din Biscaia, de la golful Trecerilor”.

— Fila aceasta, adăugă şeriful, e un pergament de cancelarie care poartă filigrana regelui Iacob al II-lea. Pe marginea mărturisirii şi scrisă de aceeaşi mână există această notă:

 

„Mărturisirea de faţă am scris-o pe dosul hrisovului regal care ne-a fost înmânat pentru a ne acoperi cumpărarea copilului. Pe cealaltă parte a filei se poate citi porunca”.

 

Şeriful întoarse pergamentul şi-l ridică în mână dreaptă, ţinându-l în bătaia luminii. Cei de faţă văzură o filă albă, dacă filă albă i se poate spune unui asemenea mucegai, şi în mijlocul filei, trei cuvinte scrise: două cuvinte latineşti – jussu regis{36} – şi o semnătură – Jeffreys.

— Jussu regis, Jeffreys, spuse şeriful, a cărui voce, din gravă, deveni puternică.

Pe Gwynplaine parcă îl lovise în cap o ţiglă căzută de pe palatul viselor. Începu să vorbească, fără să ştie ce spune, ca năuc:

— Gernardus, da, vraciul! Un om bătrân şi trist. Mă temeam de el. Gaizdorra, captal; asta înseamnă căpetenie. Erau şi nişte femei. Asuncion, şi cealaltă. Şi apoi, mai era cel din Provenţa. El bea dintr-o sticlă turtită, pe care se afla scris cu roşu un nume.

— Iat-o! spuse şeriful.

Şi puse pe masă un obiect pe care i-l înmânase grefierul.

— În sticla aceasta, vorbi el, a fost închisă, de către oameni aflaţi la un pas de moarte, mărturisirea căreia i s-a dat citire. Mesajul adresat justiţiei a fost adus de apele mării.

Apoi, întorcându-se spre omul legat în lanţuri, şeriful grăi:

— Hardquanonne! Când prin noi, şeriful, ţi-a fost înfăţişată pentru prima oară sticla aceasta care îţi poartă numele, ai recunoscut-o de bună voie ca aparţinându-ţi. Apoi, citire fiind dată pergamentului împăturit şi închis în ea, n-ai mai vrut să vorbeşti şi, nădăjduind, fără îndoială, că copilul pierdut nu va mai fi regăsit, şi că vei putea să scapi de osândă, ai refuzat să răspunzi. Ca urmare a refuzului, ai fost supus pedepsei grele şi aspre şi a doua citire a numitului pergament, în care sunt scrise declaraţiile şi mărturisirile complicilor tăi, ţi-e fost făcută. Zadarnic însă! Astăzi, oare e a patra zi şi ziua legal hotărâtă pentru confruntare, fiind pus în faţa celui care a fost părăsit la Portland, în douăzeci şi nouă ianuarie o mie şase sute nouăzeci şi doi. Nădejdea drăcească ţi s-a spulberat şi ai rupt tăcerea, recunoscându-ţi victima.

Osânditul deschise ochii, îşi săltă capul şi, cu un glas în care răsuna agonia şi nu ştiu ce linişte ciudată amestecată printre horcăieli, de sub apăsarea bolovanilor, trebuind parcă, pentru rostirea tragică a fiecărui cuvânt, să ridice ca pe un capac de sicriu povara aflată deasupra lui, începu să vorbească:

— Am jurat să păstrez taina, şi am păstrat-o cât am putut mai mult. Astăzi, tăcerea nu mai are niciun rost. Fie. De asta am să vorbesc. Ei bine, da! El este. Noi doi, regele şi cu mine, l-am făcut aşa. Regele prin voinţa lui, eu prin meşteşugul meu.

Şi, privindu-l pe Gwynplaine, adăugă:

— Acum, râzi până în vecii vecilor!

Şi izbucni el însuşi în râs.

Acest al doilea hohot de râs, mai cumplit decât primul, ar fi putut fi luat drept un geamăt.

Râsul se stinse şi omul se lungi iar la pământ. Pleoapele i se închiseră.

Şeriful, care îl lăsase să vorbească, spuse cu glas tare:

— S-a luat act de toate acestea.

Îi dădu timp grefierului să scrie, apoi continuă:

— Hardquanonne, potrivit legilor, după confruntare şi efectul ei, după a treia citire a mărturisirii complicilor tăi, de acum înainte confirmată prin recunoaşterea şi destăinuirea ta, după mărturisirea ta făcută din nou, ai să fii eliberat din aceste fiare şi redat bunului plac al majestăţii sale, ca să fii spânzurat ca vânzător şi cumpărător de copii.

Şeriful puse pergamentul pe masă, îşi scoase ochelarii, luă iar buchetul în mână şi spuse:

— Sfârşitul pedepsei grele şi aspre. Hardquanonne, mulţumeşte-i majestăţii sale!

La un semn, omul înveşmântat în piele, ajutorul călăului, se apropie de osândit şi îi înlătură, unul după altul, bolovanii aflaţi pe pântec, ridică placa de fier care lăsă să se vadă coastele diforme ale nefericitului, apoi îi dezlegă, de la încheieturile mâinilor şi gleznelor, cele patru lanţuri care îl legau de stâlpi.

Osânditul, despovărat de bolovani şi liberat din lăuturi, rămase lungit la pământ, cu ochii închişi, cu braţele şi picioarele întinse, ca un răstignit scos din piroane.

— Hardquanonne, spuse şeriful, ridică-te!

Osânditul nu se clinti.

Ajutorul călăului îi luă o mână şi-i dădu drumul. Mâna căzu moale. Cealaltă mână, ridicată şi ea, căzu, de asemenea. Ajutorul călăului apucă un picior, apoi altul. Călcâiele căzură, izbind pământul.

Medicul se apropie la rândul lui, scoase dintr-un buzunar al robei o oglinjoară metalică şi o puse în faţa gurii căscate a lui Hardquanonne. Apoi îi ridică pleoapele cu degetul. Ele nu se mai coborâră. Privirea sticloasă a osânditului rămase aţintită în gol.

Medicul se ridică şi spuse:

— E mort.

Şi adăugă:

— A râs. Asta l-a ucis!

— N-are importanţă, spuse şeriful. După mărturisire, viaţa sau moartea e o simplă formalitate.

Apoi, arătându-l cu buchetul de trandafiri pe Hardquanonne, şeriful îi porunci lui Wapentake:

— Schelet de cărat de-aici la noapte.

Şi adăugă:

— Cimitirul temniţei e în faţă.

Grefierul scria.

Şeriful, ţinând buchetul de trandafiri în mâna stânga, luă în cealaltă mână nuiaua albă, se aşeză în faţa lui Gwynplaine care stătea jos, îi făcu o adâncă plecăciune, apoi, dându-şi capul pe spate, spuse:

— Vouă, aici de faţă, noi Philippe Denzill Parsons, cavaler, şerif al comitatului Surrey, ajutat de Aubrie Dominique, scutier, grefierul nostru, şi de ofiţerii noştri obişnuiţi, date fiind procesele-verbale întocmite şi luările de act, date fiind cele comunicate de Amiralitate, după verificarea atestărilor şi a semnăturilor, după declaraţiile citite şi auzite, după confruntările făcute, toate constatările şi informările legale fiind completate, îndeplinite şi duse cu bine şi dreptate la capăt, vă facem cunoscut şi vă declarăm, ca să decurgă cele de drept, că sunteţi Fermain Clancharlie, baron Clancharlie şi Hunkerville, marchiz de Corleone în Sicilia, pair al Angliei şi Dumnezeu s-o aibă în pază pe senioria voastră.

Şi făcu încă o plecăciune.

Doctorul în ştiinţa legilor, doctorul în medicină şi toţi ceilalţi, în afară de călău se înclinară şi ei, până la pământ în faţa lui Gwynplaine.

— Vai! strigă Gwynplaine. Treziţi-mă!

— Într-adevăr, v-am trezit, spuse un glas care nu fusese auzit până atunci.

Un bărbat ieşi de după unul din stâlpi. Cum nimeni nu mai pătrunsese în beci de când placa de fier se deschisese la sosirea alaiului poliţienesc, era vădit că bărbatul acesta se afla ascuns acolo înainte de intrarea lui Gwynplaine şi că avea rolul de a observa şi misiunea de a sta acolo. Bărbatul, gras şi umflat, care purta perucă de curte şi mantie de călătorie, era mai curând bătrân decât tânăr, şi foarte cuviincios.

Îl salută pe Gwynplaine, respectuos şi vioi, cu eleganţa unui gentleman şi fără stângăcia magistratului.

— Da, spuse el, acum v-am trezit. De douăzeci şi cinci de ani dormiţi. Aţi avut un vis din care trebuie să ieşiţi. Vă credeţi Gwynplaine, dar sunteţi Clancharlie. Vă credeţi om din popor, dar faceţi parte din nobilime. Vă credeţi din ultima stare, şi sunteţi din cea mai de sus. Vă credeţi comediant, şi sunteţi senator. Vă credeţi sărac, şi sunteţi mai mult decât bogat. Vă credeţi neînsemnat, şi sunteţi mare. Treziţi-vă, my lord!

Gwynplaine, cu o voce înceată în care mai răsuna o urmă de spaimă, şopti:

— Ce înseamnă toate astea?

— Înseamnă, my lord, răspunse bărbatul cel gras, că eu mă numesc Barkilphedro, că sunt ofiţer al Amiralităţii, că rămăşiţa asta, sticla lui Hardquanonne, a fost găsită la malul mării, că mi-a fost adusă ca să fie despecetluită de mine, aşa cum cere funcţia pe care o îndeplinesc, că am deschis-o de faţă cu doi juraţi ai secţiei Jetson, amândoi membri ai parlamentului, William Blathwaith, pentru oraşul Bath, şi Thomas Jervoise, pentru Southampton, că cei doi juraţi au descris şi certificat conţinutul sticlei şi au semnat procesul-verbal de deschidere, împreună cu mine, că eu am întocmit raportul către majestatea sa, că, din ordinul reginei, toate formalităţile legale şi necesare au fost îndeplinite cu discreţia pe care o porunceşte un lucru atât de gingaş, şi că ultima dintre ele, confruntarea, a avut loc adineauri. Asta înseamnă că aveţi un venit de un milion pe an; asta înseamnă că sunteţi lord al Regatului Unit al Marii Britanii, legislator şi jude, jude suprem, legislator suveran, înveşmântat cu purpură şi hermină, egal cu prinţii, asemănător împăraţilor; asta înseamnă că aveţi pe cap o coroană de pair, şi că vă veţi căsători cu o ducesă, fiica unui rege.

Din pricina schimbării uluitoare care se prăvălise peste el ca o lovitură de trăsnet, Gwynplaine leşină.

 

II. CEEA CE RĂTĂCEŞTE NU SE ÎNŞALĂ

Toată aventura aceasta pornise de la un ostaş care găsise o sticlă pe malul mării.

Să povestim faptele.

Într-o zi, un ostaş din garnizoana castelului Calshor culesese din nisip, în timpul refluxului, o sticlă aruncată acolo de flux. Sticla, acoperită de mucegai, era astupată cu un dop smolit. Ostaşul o dusese colonelului, iar colonelul o transmisese amiralului Angliei. Amiral însemna Amiralitate. Pentru epave, Amiralitatea însemna Barkilphedro. Barkilphdro deschisese şi destupase sticla, şi o dusese reginei. Regina se sfătuise de îndată cu lordul-cancelar care este, prin lege „păzitor al conştiinţei regelui Angliei” şi cu lordul-mareşal, care este „jude al armelor şi al stirpei nobililor”.

Cercetările începură. Gwynplaine, având firmă la stradă, era uşor de găsit. Hardquanonne, la fel. Nu murise. Temniţa îl putrezeşte pe om, dar îl păstrează, dacă a păzi înseamnă a păstra. Oamenii daţi în grija Bastiliilor erau rareori deranjaţi. Li se schimbau celulele la fel de rar pe cât se schimbă coşciugele: Hardquanonne se mai afla încă în foişorul fortăreţei Chatham şi n-a fost deloc greu să se pună mâna pe el. Îl aduseră de la Chatham la Londra. În acelaşi timp, fură făcute cercetări în Elveţia. Faptele se adeveriră, cuvânt cu cuvânt. Trimişii ridicară din grefele locale, de la Vevey şi Lausanne, actul de căsătorie al lordului Linnoeus în exil, actul de naştere al copilului, actele de deces ale tatălui şi ale mamei. Totul se înfăptui în cea mai mare taină, cu ceea ce se numea repeziciunea regală şi cu „tăcerea cârtiţei”.

Jussu regis şi semnătura Jeffreys fură verificate. Pentru cine a studiat din punct de vedere patologic aşa-numitele „toane ale bunului plac”, acest jussu regis e un caz simplu. De ce Iacob al II-lea, care, credem, ar fi trebuit să ascundă astfel de fapte, a lăsat, cu riscul de a le zădărnici reuşita, urme scrise? Cinism. Indiferenţă dispreţuitoare. Aha! Vă închipuiţi că numai fetele pot fi neruşinate! Şi motivele de stat sunt la fel. A săvârşi o crimă înseamnă a te împodobi cu ea, asta e toată povestea. Regele se tatuează şi el, ca un simplu ocnaş. Ai interes să scapi de jandarm şi de istorie, ai fi mâhnit de-a binelea dacă ai scăpa, ţii chiar cu tot dinadinsul să fii cunoscut şi recunoscut. Eu sunt Iacob al II-lea! Săvârşeşti o crimă şi pui pecetea pe ea. Să-ţi desăvârşeşti neobrăzarea, să te denunţi singur, să-ţi faci isprava de nepierdut, aceasta e îndrăzneala neruşinată a răufăcătorului. Există tiranul care se ascunde, ca Tiberiu, şi tiranul care se făleşte, ca Filip al II-lea. Unul e scorpion, celălalt leopard. Iacob al II-lea era din specia acestuia de pe urmă. Avea, precum se ştie, faţa deschisă şi veselă, deosebită de a lui Filip al II-lea. Filip era lugubru. Iacob era jovial. Dar, ca şi pe Filip al II-lea, nu-l tulburau mârşăviile săvârşite. Era monstru prin graţia lui Dumnezeu. Deci n-avea ce să ascundă şi să atenueze, iar crimele şi le socotea ca pe un drept sfinţit. Ar fi fost bucuros să lase urmaşilor arhiva tuturor fărădelegilor sale numerotate, datate, clasate, etichetate şi puse în ordine, fiecare la locul ei, ca otrăvurile în laboratorul unui farmacist.

Regina Ana, care ştia să păstreze cu străşnicie secretele, dovedindu-se prea puţin femeie în această privinţă, îi ceruse lordului-cancelar, în legătură cu întreaga afacere, un raport confidenţial, de felul celor numite „raport la urechea regală”. Rapoartele de acest fel au fost totdeauna foarte folosite în monarhii. La Viena exista un „consilier la ureche”, cu mare vază la curte. Cel ce-i şopteşte împăratului…

William, baron Cowper, cancelar al Angliei, pe care regina îl credea, fiindcă era miop ca şi ea, ba chiar şi mai miop, întocmise un raport. Lordul-cancelar constata faptul unui moştenitor de pairie răpit şi mutilat, apoi regăsit. El nu-l defăima pe Iacob al II-lea, tatăl reginei, la urma urmelor. Dădea chiar şi motive: dreptul regal de mutilare există; Iacob I, de glorioasă memorie, a crăpat ochii la doi duci de sânge regal, pentru binele regatului. Unii prinţi, prea apropiaţi de tron, au fost cu folos înăbuşiţi între două saltele, ceea ce a trecut drept apoplexie. Or, a înăbuşi e mai mult decât a mutila. Dar un lucru legal nu distruge alt lucru legal. „Dacă înecatul revine la suprafaţă şi nu e mort, înseamnă că Dumnezeu îndreaptă fapta regelui. Dacă moştenitorul e regăsit, să i se înapoieze coroana. Aşa s-a făcut pentru lordul Allan, rege al Northumbriei, care şi el a fost măscărici. Aşa trebuie făcut şi pentru Gwynplaine, care e tot un rege, adică un lord. Josnicia meseriei făcută şi îndurată din motive de forţă majoră nu murdăreşte blazonul. Dovadă Abdolonyme, care a fost rege după ce fusese grădinar; dovadă Iosif care e sfânt după ce a fost dulgher; dovadă Apolo, care a fost zeu după ce fusese cioban”. Pe scurt, savantul-cancelar încheia pentru reintegrarea, în toate bunurile şi demnităţile, a lui Fermain, lord Clancharlie, numit în mod fals Gwynplaine, „cu singura condiţie să fie confruntat cu tâlharul Hardquanonne şi recunoscut de numitul tâlhar”. Şi astfel cancelarul, păzitor constituţional al conştiinţei regale, liniştea conştiinţa majestăţii sale.

Altminteri, pentru lordul-cancelar, recunoaşterea lui Gwynplaine de către Hardquanonne părea neîndoielnică.

Regina Ana, destul de informată cu privire la sluţenia lui Gwynplaine, nevoind să-şi necăjească sora, căreia îi fuseseră luate bunurile familiei Clancharlie, hotărî, cu bucurie, ca ducesa Josiane să se mărite cu noul lord, adică cu Gwynplaine.

Repunerea în drepturi a lordului Fermain Clancharlie era un lucru foarte simplu, moştenitorul fiind legitim şi direct. Niciun litigiu. O legitimitate vădită. Un drept clar şi sigur. Nu era cazul să fie sesizată Camera. Regina, asistată de lordul-cancelar, putea prea bine să-l recunoască şi să-l admită pe noul lord.

Barkilphedro făcu totul.

Datorită lui, afacerea rămase atât de secretă şi fu păzită cu atâta străşnicie, încât nici Josiane, nici lord David nu bănuiră nimic despre miraculosul fapt care îşi croia drum fără ştirea lor. Josiane, nespus de trufaşă, putea fi uşor înfrântă. Ea se izola de la sine. Cât despre lordul David, el fu trimis în larg, pe coastele Flandrei. Avea să-şi piardă lordship-ul şi nu bănuia nimic. Mai dăm un amănunt: se întâmplă ca, la zece leghe de staţia navală comandată de lord David, un căpitan numit Halyburton dădu o lovitură flotei franceze. Contele Pembroke, preşedintele Consiliului, puse pe o propunere de contraamirali numele acestui căpitan Halyburton. Ana îl şterse pe Halyburton şi-l puse pe lord David Dirry-Moir în locul lui, pentru ca lord David, când va afla că nu mai e pair, să aibă măcar mângâierea de-a se şti contraamiral.

Ana se simţea mulţumită. Un soţ hidos pentru sora ei, un grad înalt pentru lord David. Răutate şi bunătate.

Majestatea sa avea să-şi ofere o comedie. Printre altele, ea spunea că e drept să repare un abuz de putere al augustului său tată, că se purta ca o mare regină, că ocrotea nevinovăţia după voinţa lui Dumnezeu, că Pronia, în sfintele şi nepătrunsele ei căi etc. etc. E plăcut să faci dreptate când ştii că ea supără pe cineva care nu ţi-e drag.

De fapt, reginei îi fusese de ajuns să ştie că viitorul soţ al Josianei era diform. Ce fel de diformitate avea Gwynplaine, ce fel de sluţenie? Barkilphedro nu ţinuse s-o informeze pe regină, şi Ana nu binevoise să se informeze. Adânc dispreţ regal. De altfel, ce importanţă avea? Camera lorzilor nu putea să fie decât recunoscătoare. Lordul-cancelar, oracolul, vorbise. A restaura un pair însemna a restaura întreaga pairie. Regalitatea cu acest prilej se arăta bună şi respectuoasă paznică a privilegiului pairiei. Oricum ar arăta la faţă noul lord, o faţă nu e o obiecţie împotriva unui drept. Ana îşi spuse mai mult sau mai puţin toate acestea, şi merse de-a dreptul la ţintă, la această mare ţintă feminină şi regească, satisfacţia.

Regina se afla pe atunci la Windsor, ceea ce punea o oarecare distanţă între intrigile de la curte şi mulţime.

Despre ce avea să se întâmple nu aflară decât persoanele absolut necesare.

Cât despre Barkilphedro, el se înveseli, şi veselia îl făcu să pară lugubru. Avu, primul, nespusa plăcere de-a gusta din clondirul lui Hardquanonne. Şi nu se miră mai deloc, mirarea fiind a celor nu prea inteligenţi, De altfel, nu-i aşa? i se datora plăcerea asta lui, care de-atâta vreme făcea de strajă la poarta hazardului. Pentru că aştepta, trebuia să se întâmple ceva.

În fond, trebuie s-o spunem, Barkilphedro fusese uluit. Dacă cineva i-ar fi putut înlătura masca sub care îşi ascundea conştiinţa până şi în faţa lui Dumnezeu, ar fi găsit următoarele: tocmai atunci Barkilphedro începea să fie convins că îi va fi cu neputinţă lui, un duşman intim şi neînsemnat, să aducă o ştirbire cât de mică înaltei existenţe a ducesei Josiane. Şi din pricina asta îl cuprinsese o înnebunitoare duşmănie ascunsă. Ajunsese la limita numită descurajare. Cu cât era mai furios, cu atât deznădăjduia mai mult. Barkilphedro era, poate, gata să renunţe, nu la a-i dori răul Josianei, ci la a i-l face; nu la ură, ci la muşcătură.

Şi deodată, tocmai atunci, sticla lui Hardquanonne îi pică în mâini. Barkilphedro, asistat de doi martori oarecare, juraţi indiferenţi ai Amiralităţii, destupă sticla, găseşte pergamentul, îl desface, îl citeşte… Închipuiţi-vă ce bucurie monstruoasă!

Ciudat lucru, dacă te gândeşti că marea, vântul, spaţiile, fluxul şi refluxul, furtunile, vremea liniştită, adierile pot să-şi dea atâta osteneală ca să fericească un om rău! Complicitatea aceasta durase cincisprezece ani. Timp de cincisprezece ani, marea lucrase într-una pentru el. Valurile îşi trimiseseră unul altuia sticla plutitoare, stâncile o feriseră, apa nu pătrunsese în ea, mucegaiul nu vătămase pergamentul, umezeala nu ştersese literele. Câtă osteneală îşi dăduse abisul! Şi astfel, ceea ce Gernardus zvârlise în beznă, bezna îi dăruise lui Barkilphedro, iar mesajul trimis lui Dumnezeu ajunsese la diavol.

Imensitatea săvârşise un abuz de încredere şi ironia obscură, amestecată în lucruri, se aranjase în aşa fel încât complicase triumful acesta cinstit, copilul pierdut, Gwynplaine, redevenind lord Clancharlie, printr-o acţiune veninoasă. Scăparea victimei din mâna lui Iacob al II-lea însemna transformarea ei în pradă pentru Barkilphedro; scoaterea la iveală a lui Gwynplaine însemna lovitura Josianei. Barkilphedro izbândea. Şi pentru asta, vreme de atâţia ani, valurile, talazurile, rafalele aruncaseră de colo-colo, scuturaseră, împinseseră, zvârliseră, chinuiseră şi respectaseră obiectul în care erau amestecate atâtea vieţi! Pentru asta existase o înţelegere între vânt, apă şi furtună. Infinitul, lucrând mână în mână cu un vierme! Soarta are asemenea voinţe obscure.

Barkilphedro se simţi fulgerat de un orgoliu titanic, îşi spuse că toate acestea fuseseră făcute pentru el. Se simţi centru şi scop.

Se înşela însă. Marea, făcându-i-se tată şi mamă unui orfan, trimiţând călăilor lui furtuna, spărgând luntrea care lepădase copilul, înghiţind mâinile împreunate a rugă ale naufragiaţilor, refuzându-le toate rugile şi neprimind de la ei decât pocăinţa; marea, schimbându-şi rolul, ca o panteră care se face doică, şi începând să legene, nu copilul, ci soarta lui, pe când el creştea fără să ştie ce-i pregătesc adâncurile; valurile, cărora le fusese aruncată sticla, veghind asupra acestui trecut în care se afla un viilor; curenţii mânând epava plăpândă pe drumurile de necercetat ale apelor; toată spuma uriaşă a abisului luând sub ocrotirea ei un nevinovat; unda netulburată, ca o conştiinţă; haosul restabilind ordinea; lumea întunericului tinzând către lumină; tot întunericul folosit la ivirea astrului acestuia: adevărul; exilatul consolat în mormântul lui; moştenitorul redat moştenirii; crima regelui înfrântă; cel slab, cel părăsit având infinitul drept ocrotitor; iată ce ar fi trebuit să vadă Barkilphedro în împrejurările care îl bucurau atât. Şi iată ceea ce n-a văzut. El nu şi-a spus nicio clipă că totul fusese făcut pentru Gwynplaine; şi-a spus doar că totul fusese săvârşit pentru Barkilphedro. Şi că merita osteneala. Aşa sunt diavolii.

De altfel, ca să se mire cineva că o epavă fragilă a putut să plutească cincisprezece ani fără să se fărâme, ar trebui să nu cunoască adânca blândeţe a mării. Cincisprezece ani e o nimica toată. La 4 octombrie 1867, în Morbihan, între insula de Groix, capătul peninsulei Gavres şi stâncă Rătăciţilor, pescarii din Port-Louis au găsit o amforă romană din secolul al patrulea, împodobită de incrustaţiile mării. Amfora aceasta plutise o mie cinci sute de ani.

Oricât de nepăsător voia să pară Barkilphedro, uimirea îi era la fel de mare ca şi bucuria.

Totul i se oferea. Totul parcă ar fi fost pus la cale. Gwynplaine? Cunoştea numele ăsta. Masca ridens! Ca toată lumea, îl văzuse şi el pe Omul care Râde. Citise firma prinsă la Inn Tadcaster, cum se citeşte afişul unui spectacol care atrage mulţimea. Şi-l aminti îndată, până în cele mai mici amănunte: „Aici poate fi văzut Gwynplaine, părăsit la vârsta de zece ani, în noaptea de 29 ianuarie 1690, pe ţărmul mării, la Portland”. Copilul pierdut fusese regăsit. Exista un lord Clancharlie. Lui David Dirry-Moir i se luau toate! Pairia, averea, puterea, rangul îi erau trecute lui Gwynplaine. Totul, castele, locuri de vânat, păduri, clădiri, palate, moşii şi, bineînţeles, Josiane erau ale lui Gwynplaine. Şi Josiane, ce soluţie! Pe cine avea acum înaintea ei? Ilustră, trufaşă, avea un măscărici; frumoasă şi elegantă, avea un monstru. Ar fi putut nădăjdui asemenea rezolvare? Adevărul e că Barkilphedro era entuziasmat. Toate combinaţiile, cele mai duşmănoase, pot fi depăşite prin dărnicia infernală a neprevăzutului. Când realitatea vrea, poate săvârşi minuni. Barkilphedro găsea că toate visele de până atunci fuseseră prosteşti. Acum avea mai mult.

Schimbarea care avea să se facă prin el, chiar dacă s-ar fi făcut împotriva lui, tot ar fi dorit-o.

De data aceasta însă, n-avea meritul dezinteresării. Lord David Dirry-Moir nu-i datora nimic, iar lord Fermain Clancharlie avea să-i datoreze totul. Din ocrotit, Barkilphedro devenea ocrotitor. Şi ocrotitor al cui? Al unui pair ai Angliei. Va avea un lord al lui. Un lord creat de el. Şi acest lord va fi cumnatul morganatic al reginei! Prin sluţenia lui, îi va fi plăcut reginei pe cât îi va fi de nesuferit Josianei. Bazat pe favoarea lui, şi punându-şi veşminte modeste şi serioase, Barkilphedro va putea să ajungă cineva. El se gândise dintotdeauna la biserică. Avea o vagă dorinţă să ajungă episcop.

În aşteptare, era fericit.

Barkilphedro se pricepea destul de bine la arta numită sugestie şi care constă din a face o mică tăietură în mintea altora şi a vârî acolo o idee de-a ta. Ţinându-se deoparte, şi având aerul că nu se amestecă deloc, făcu aşa fel ca Josiane să meargă la baraca Green-box şi să-l vadă pe Gwynplaine. Asta nu putea să-i strice. Saltimbancul, văzut în mizeria lui, se potrivea de minune. Mai târziu, priveliştea avea să prindă bine…

Pregătise totul dinainte, tăcut. Dorea ceva neaşteptat. Munca lui putea fi exprimată prin aceste cuvinte ciudate: a construi o lovitură de trăsnet.

După ce luaseră sfârşit primele pregătiri, veghease ca toate formalităţile cerute să fie îndeplinite în forme legale. Taina rămăsese taină, tăcerea făcând parte din lege.

Confruntarea dintre Hardquanonne şi Gwynplaine avusese loc. Barkilphedro fusese de faţă. Rezultatele le-am văzut.

În aceeaşi zi, un rădvan de-al majestăţii sale sosi pe neaşteptate la Londra, s-o caute pe lady Josiane ca s-o conducă la Windsor unde Ana, în clipa aceea, îşi petrecea vremea. Dacă ar fi fost după gândul ei, Josiane nu s-ar fi supus chemării, sau cel puţin şi-ar fi amânat supunerea cu o zi, amânând plecarea, dar viaţa de la curte nu îngăduie asemenea împotriviri. Ea trebui deci să pornească imediat la drum, şi să-şi părăsească locuinţa din Londra, Hunkerville-house, pentru reşedinţa de la Windsor, Corleone-lodge.

Ducesa Josiane părăsise Londra tocmai în clipa când Wapentake se înfăţişa la Inn Tadcaster ca să-l ridice pe Gwynplaine şi să-l ducă în temniţa Southwark.

Când Josiane ajunse la Windsor, aprodul camerei de prezenţă o înştiinţă că majestatea sa se află închisă cu lordul-cancelar şi nu putea s-o primească decât a doua zi; că, deci, trebuie să aştepte la Corleone-lodge, punându-se la dispoziţia majestăţii sale, şi că majestatea sa îi va trimite direct poruncile ei, a doua zi dimineaţă, la deşteptare. Josiane se duse acasă foarte înciudată, mâncă prost dispusă, avu dureri de cap, îi alungă pe toţi cei aflaţi acolo, în afară de paj, apoi îl alungă şi pe el şi se culcă când mai era încă ziuă.

La sosire, ea aflase că tot mâine, lordul David Dirry-Moir, primind pe mare ordinul de-a veni imediat să primească poruncile reginei, era aşteptat la Windsor.

 

III. NICIUN OM NU POATE SĂ TREACĂ BRUSC DIN SIBERIA ÎN SENEGAL FĂRĂ SĂ-ŞI PIARDĂ CUNOŞTINŢA

(Humboldt)

Leşinul unui bărbat, chiar al celui mai tare şi mai energic, sub neaşteptata lovitură de măciucă a sorţii, nu trebuie să ne mire deloc. Un om e doborât de neprevăzut ca vita de secure. François d’Albescola, care smulgea lanţurile de fier de la porţile turceşti, a rămas leşinat o zi întreagă când a fost făcut papă. Şi doar de la cardinal la papă e un pas mai mic decât de la saltimbanc la pair al Angliei…

Când Gwynplaine îşi reveni în fire şi deschise ochii, era noapte. Gwynplaine se afla într-un fotoliu, în mijlocul unei camere imense, tapisată toată în catifea purpurie, de la tavan până la podea. Lângă el stătea în picioare, cu capul descoperit, pântecosul cu mantie de călătorie ieşit de după unul din stâlpii beciului din Southwark. În afara lor nu mai era nimeni în cameră. Întinzând braţele de pe fotoliu, Gwynplaine putea să atingă două mese, având fiecare câte un sfeşnic cu şase lumânări aprinse. Pe una din aceste mese se afla un vraf de hârtie şi o casetă; pe cealaltă aştepta un platou de argint aurit, cu friptură rece de pasăre, vin și brandy.

Prin geamurile unei ferestre înalte, mergând de la podea până la tavan, cerul nopţii de aprilie lăsa să se întrezărească afară un semicerc de coloane împrejmuind o curte de onoare închisă printr-un portal cu trei porţi, una foarte largă şi două mai mici. Coloanele probabil că erau din marmură albă, ca şi pavajul curţii, care părea făcut din zăpadă şi încadra plăcile netede ale unui mozaic învăluit de întuneric. Fără doar şi poate că la lumina zilei mozaicul acesta, cu toate smalţurile şi culorile lui, înfăţişa un uriaş blazon, după moda florentină. Zigzagurile unor balustrade urcau şi coborau, indicând scări de terase. În josul curţii se înălţa o imensă clădire, întunecată şi nedesluşită din pricina nopţii. Cerul, încărcat de stele, decupa silueta unui palat.

În camera unde se afla Gwynplaine, în faţa ferestrei din fund, se vedeau, de o parte un cămin înalt cât peretele, iar de altă parte, pe un fel de soclu, unul dintre acele spaţioase paturi medievale în care te urci cu o scară şi te poţi culca de-a curmezişul. Un rând de fotolii lângă perete şi un rând de scaune în faţa fotoliilor completau mobilierul. Un foc viu ardea în cămin. După bogăţia flăcărilor şi după dungile lor roz şi verzi, un cunoscător şi-ar fi putut da seama că în foc ardea lemn de frasin, ceea ce vădea un lux deosebit. Camera era atât de mare încât cele două sfeşnice o lăsau întunecată. Ici-colo, perdele joase şi fâlfâitoare arătau treceri spre alte încăperi. Întreaga cameră părea pătrată şi masivă, după moda învechită şi superbă din vremea lui Iacob I. Ca şi covoarele şi pereţii, soclul patului, baldachinul, patul, scaunul de lângă el, perdelele, căminul, feţele de mese, fotoliile, scaunele, totul era acoperit cu catifea roşie-cărămizie. Aurul nu se vedea decât pe tavan. Acolo, la distanţă egală de cele patru colţuri, strălucea un enorm scut de metal ciocănit, pe care scânteia un orbitor relief de armorii. În aceste armorii, pe două blazoane alăturate, se zărea o coroană de baron şi o coroană de marchiz. În mijlocul tavanului seniorial, ca în mijlocul unui măreţ cer întunecat, scutul acesta sclipitor licărea domol, ca un soare în noapte.

Un om sălbatic, care e totodată şi un om liber, se simte aproape la fel de neliniştit într-un palat pe cât s-ar simţi într-o temniţă. Încăperea aceasta minunată era tulburătoare. Orice minunăţie sperie. Cine putea fi stăpânul unei locuinţe atât de măreţe? Cărui gigant îi aparţinea atâta splendoare? Cărui leu îi servea drept văgăună palatul acesta? Gwynplaine, abia trezit, îşi simţea inima strânsă.

— Unde mă aflu? întrebă el.

Omul care stătea în picioare dinaintea lui îi răspunse:

— În locuinţa dumneavoastră, my lord.

 

IV. FASCINAŢIE

Ca să revii la suprafaţă e nevoie de timp.

Gwynplaine fusese zvârlit în adâncul încremenirii. Şi, dacă putem vorbi astfel, sărise de la o uimire la alta. După scrisoarea de dragoste a ducesei, destăinuirea din temniţa Southwark…

Când în soarta cuiva începe neprevăzutul, aşteptaţi-vă să vedeţi cum urmează lovitură după lovitură. Odată deschisă poarta aceasta, surprizele dau năvală. Prin spărtura făcută zidului tău, pătrunde vijeliosul amestec al evenimentelor. Iar neobişnuitul nu se întâmplă numai o singură dată.

Neobişnuitul e ca o negură. Şi negura aceasta plutea peste Gwynplaine. Ceea ce i se întâmplase i se părea de neînţeles. Zărea totul prin ceaţa cu care o zguduire profundă acoperă judecata minţii, ca pulberea unei prăbuşiri. Nu vedea nimic clar. Şi totuşi, lucrurile se limpeziră încetul cu încetul. Clipă de clipă, uluirea scădea. Gwynplaine se asemăna omului cu un ochi deschis şi aţintit în vis, şi care ar vrea să vadă ce e înăuntru. Împrăştia negura, şi o aduna iar. Avea clipe de rătăcire. Suferea oscilaţia aceea a minţii în faţa neprevăzutului care, rând pe rând, te împinge de partea unde poţi înţelege câte ceva, ca să te aducă apoi acolo unde nu poţi să înţelegi nimic.

Intrând în groaznicul beci din Southwark, Gwynplaine se aşteptase la juvăţul ocnaşului. Şi i se pusese pe cap coroana de pair. Cum era cu putinţă? Nu exista destul spaţiu între ceea ce se temuse şi ceea ce i se întâmplase, totul se petrecuse prea repede, prea brusc i se preschimbase groaza, ca să poată vedea limpede. Cele două contraste se aflau prea lipite unul de altul. Gwynplaine se căznea să-şi smulgă creierul din menghinea aceasta.

Tăcea. Cel ce tace face faţă la toate. O vorbă scăpată, prinsă în iureşul necunoscut, te poate trage cu totul sub nu se ştie ce roţi strivitoare.

Omul cu pântec mare îi mai spuse o dată:

— Sunteţi în locuinţa dumneavoastră, my lord.

Gwynplaine se pipăi. Când eşti uluit, întâi priveşti, ca să te asiguri că lucrurile există, apoi te pipăi, ca să te asiguri că tu însuţi exişti. Nici vorbă, omul acesta i se adresa lui. Iar el nu mai purta îmbrăcămintea de ieri: avea o vestă din ţesătură de argint şi o haină de mătase pe care, atingând-o, simţea că e brodată. Prin buzunarul vestei simţea apăsarea unei pungi grele. Nişte pantaloni de catifea, largi şi lungi până la genunchi, îi acopereau pantalonii lui strâmţi de clovn. Era încălţat în pantofi cu tocuri înalte, roşii. Aşa cum fusese adus în palatul acesta, i se schimbaseră şi veşmintele.

Omul continuă:

— Binevoiască înălţimea voastră să-şi aducă aminte următoarele: numele meu e Barkilphedro. Sunt slujbaş la Amiralitate. Eu sunt cel care a deschis clondirul lui Hardquanonne şi a făcut să vi se ivească soarta din el, aşa cum în poveştile arabe pescarul face să se ivească un uriaş din clondirul lui fermecat…

Gwynplaine îşi aţinti privirea pe chipul zâmbitor care îi vorbea.

Barkilphedro continuă:

— În afară de acest palat, my lord, mai aveţi Humkerville-house, care e mai mare. Aveţi Clancharlie-castle, unde vă este statornicită pairia, şi care e o fortăreaţă de pe vremea lui Eduard cel Bătrân. Aveţi nouăsprezece moşii ale dumneavoastră, cu satele şi ţăranii lor, ceea ce adună sub flamura dumneavoastră de lord şi de nobleman cam optzeci de mii de vasali şi de platnici. La Clancharlie sunteţi jude al tuturor, al bunurilor şi al persoanelor, şi vă ţineţi curtea de baron. Regele n-are mai mult decât înălţimea voastră dreptul de a bate monedă. Ca baron, aveţi dreptul la o spânzurătoare şi şapte stâlpi în Sicilia; dreptul unui simplu senior fiind de doi stâlpi, ai castelanului de trei, iar ai ducelui de opt. Vechile legiuiri din Northumbre vă numesc prinţ. Sunteţi rudă cu viconţii Valentin din Irlanda şi conţii Umfraville din Scoţia, care sunt Angus. Sunteţi şef de clan ca Ardmannech, Campbell şi Mac Callummore. Aveţi opt castele cu moşii, Reculver, Burton, Hell-Kerters, Homble, Moricambe, Gumdraith, Trenowardraith şi altele. Aveţi un drept asupra turbăriilor din Pillinmore şi asupra carierelor de alabastru din Trent. În plus, aveţi tot ţinutul Penneth-chase şi mai aveţi un munte, cu un vechi oraş deasupra lui. Oraşul se numeşte Vinecaunton; muntele se numeşte Moilenlli. Toate acestea vă aduc un venit anual de patruzeci de mii de lire sterline, adică de patruzeci de ori cei douăzeci şi cinci de mii de franci venit, cu care se mulţumeşte un francez.

În timp ce Barkilphedro vorbea, Gwynplaine, din ce în ce mai năucit, îşi amintea. Toate numele rostite de Barkilphedro, Gwynplaine le cunoştea. Erau înşirate pe ultimele rânduri ale celor două placarde aflate în baraca unde îşi petrecuse copilăria şi, tot privindu-le fără să-şi dea seama, le învăţase pe de rost. Sosind, singur pe lume şi părăsit, în baraca pe roţi, la Weymouth, îşi găsise toată moştenirea inventariată, aşteptându-l acolo, iar dimineaţa, când bietul copil se trezea, primul lucru care îi atrăgea privirea neştiutoare şi-l distra era senioria şi pairia lui. Amănunt ciudat, care se adăuga tuturor surprizelor avute; vreme de cincisprezece ani, rătăcind din răspântie în răspântie, măscărici într-o baracă nomadă, câştigându-şi pâinea de azi pe mâine, adunând gologani mărunţi şi trăind din firimituri, călătorise cu întreaga lui bogăţie scrisă pe deasupra mizeriei.

Barkilphedro atinse cu degetul arătător caseta de pe masă.

— În caseta aceasta, my lord, sunt două mii de guinee pe care majestatea sa regina vi le trimite pentru acoperirea primelor nevoi.

Gwynplaine făcu o mişcare.

— Vor fi ale tatălui meu, Ursus, spuse el.

— Fie, my lord, se învoi Barkilphedro. Ursus, de la inn Tadcaster. Doctorul în ştiinţa legilor, care ne-a însoţit până aici, şi care va pleca de îndată, îi va duce. Poate că voi pleca chiar eu la Londra. În acest caz, am să-i duc eu. Îmi iau sarcina aceasta.

— Am să-i duc eu însumi, spuse Gwynplaine.

Barkilphedro încetă să zâmbească.

— Cu neputinţă!

Există o mlădiere a vocii care subliniază cele spuse. Mlădierea aceasta o avu Barkilphedro. El tăcu, de parcă ar fi vrut să pună punct după cuvintele rostite. Apoi continuă, cu tonul acela respectuos şi deosebit al slugii care se simte stăpân:

— My lord, vă aflaţi aci la douăzeci şi trei de leghe de Londra, la Corleone-lodge, în reşedinţa voastră de curte, lipită de castelul regal din Windsor. Vă aflaţi aici, fără ca nimeni să ştie asta. Aţi fost adus într-o caretă închisă, care vă aştepta în poarta temniţei din Southwark. Oamenii care v-au adus în acest palat nu ştiu cine sunteţi, dar mă cunosc pe mine, şi atâta e de ajuns. Aţi putut fi adus până în apartamentul acesta datorită unei chei secrete, aflate în posesia mea. Aici, în casă, mai sunt oameni care dorm, şi nu e ora să-i trezim. De aceea, avem timp pentru o explicaţie care, de altfel, va fi scurtă. Am să v-o dau. Am sarcina aceasta din partea majestăţii sale.

Vorbind, Barkilphedro începu să răsfoiască vraful de dosare aflat lângă casetă.

— My lord, iată diploma dumneavoastră de pair. Iată brevetul marchizatului sicilian. Iată pergamentele şi hrisoavele celor opt baronii ale domniei-voastre, cu peceţile a unsprezece regi, de la Baldret, rege în Kent, până la Iacob al VI-lea şi I-ul, rege al Angliei şi al Scoţiei. Iată scrisorile dumneavoastră de prioritate. Iată-vă drepturile de rentă, şi titlurile, şi descrierile fiefurilor, bunurilor ereditare şi dependente ale ţinuturilor şi moşiilor care vă aparţin. Ceea ce aveţi deasupra capului, în blazonul de pe tavan, sunt cele două coroane ale înălţimii voastre: cercul perlat de baron şi cel înflorat de marchiz. Aici, alături, în vestiar, aveţi roba de pair, din catifea roşie cu benzi de hermină. Chiar astăzi, acum câteva ore, lordul-cancelar şi deputatul conte mareşal al Angliei, informaţi de rezultatul confruntării înălţimii voastre cu tâlharul Hardquanonne, au luat ordinele de la majestatea sa. Majestatea sa a semnat din dorinţa ei, ceea ce este egal cu legea. Toate formalităţile sunt îndeplinite. Mâine, nu mai târziu, veţi fi primit în Camera Lorzilor şi veţi putea lua parte la discuţii…

Barkilphedro se întrerupse, respiră adânc şi continuă:

— Totuşi, nimic nu e săvârşit încă. Nu poţi fi pair ai Angliei fără să vrei. Totul poate fi anulat şi făcut să dispară. În politică se văd asemenea evenimente nimicite înainte de-a prinde viaţă. My lord, asupra voastră domneşte încă tăcerea. Camera Lorzilor nu va fi înştiinţată decât mâine. Taina întregii afaceri a fost păzită cu străşnicie, din motive de stat, care au urmări atât de importante încât persoanele sus-puse, singurele informate în clipa aceasta de existenţa şi de drepturile înălţimii voastre, le pot uita imediat dacă motivele de stat cer să le uite. Ceea ce e în întuneric poate rămâne în întuneric, şi asta cu atât mai uşor cu cât aveţi un frate, fiu nelegitim al tatălui domniei-voastre şi al unei femei care pe-atunci, în vremea exilului tatălui domniei-voastre, a fost amanta regelui Carol al II-lea, ceea ce face ca fratele domniei-voastre să fie bine văzut la curte. Şi atunci, fratelui domniei-voastre, aşa bastard cum e, îi va reveni pairia. Asta doriţi? Eu nu prea cred… Trebuie să vă supuneţi reginei. Nu veţi părăsi reşedinţa aceasta decât mâine, într-o caretă a majestăţii sale, ca să mergeţi la Camera Lorzilor. My lord, vreţi să fiţi pair al Angliei? Da sau nu? Regina are planuri mari în privinţa domniei-voastre. V-a hărăzit unei înrudiri aproape regale. Lord Fermain Clancharlie, aceasta e clipa hotărâtoare. Soarta nu deschide o uşă fără să închidă altă uşă. După câţiva paşi înainte, nu mai e cu putinţă un pas înapoi. My lord, Gwynplaine e mort. Înţelegeţi?

Gwynplaine se înfioră din creştet până în tălpi, apoi îşi reveni.

— Da, spuse el.

Barkilphedro zâmbi, se înclină, vârî caseta sub mantie şi părăsi încăperea.

 

V. CREZÂND CĂ ÎŢI AMINTEŞTI, UIŢI

Gwynplaine fusese înălţat pe-o culme şi se prăbuşi totodată într-o prăpastie. Simţea ameţeala dublă a înălţării şi a căderii. În faţa lui se afla golul feeric, capcană poate a unui nor care se destramă şi-i arată albastrul profund. Atât de profund, încât era întunecat…

Se afla pe muntele de unde se văd regatele pământului. Munte cu atât mai cumplit, cu cât nu există. Cei urcaţi pe culmile lui se află în vis. Ispitirea, acolo, e hău, şi e atât de puternică încât pe piscul acesta iadul speră să corupă raiul, iar diavolul să şi-l aducă pe Dumnezeu.

Palate, castele, putere, belşug, toate fericirile omeneşti cât vezi cu ochii în preajma ta, o înşiruire a tuturor plăcerilor, până departe, în zare, un fel de geografie strălucitoare căreia îi eşti centru, amăgire periculoasă.

Închipuiţi-vă cât poate să tulbure o asemenea viziune care ţi se iveşte dintr-odată, fără să străbaţi nu ştiu câte trepte ca să ajungi la ea, fără precauţii, fără tranziţie.

Ca un om care s-ar fi culcat în văgăuna unei cârtiţe şi s-ar fi trezit în vârful clopotniţei unei catedrale, aşa era Gwynplaine.

Rămas singur, el începu să se plimbe cu paşi mari. În frământarea asta, în neputinţa de a sta locului, el cugeta. Îşi chema amintirile. Spovedania naufragiaţilor citită de şerif în temniţa din Southwark îi revenea în minte cu o limpezime extraordinară. Îşi amintea fiecare cuvânt; şi sub cuvintele ei, îşi revedea toată copilăria.

Deodată, Gwynplaine se opri, cu mâinile la spate, privind tavanul, cerul, privind fără ţintă precisă, privind în sus.

— E rândul răzbunării! spuse el.

Şi se simţi asemenea celui care izbuteşte să-şi scoată capul din vâltoarea unei ape. I se păru că vede tot trecutul, viitorul, prezentul, într-o lumină ivită pe neaşteptate.

„Ah! gândi el – iată adevărul. Eram lord… totul se descoperă. M-au furat, m-au trădat, m-au pierdut, m-au dezmoştenit, m-au părăsit, m-au ucis! Cadavrul destinului meu a plutit cincisprezece ani pe mare, şi deodată a atins pământul, şi s-a ridicat, drept şi viu! Renasc! Sunt gentilom şi am spadă, sunt baron şi am coif, sunt marchiz şi am penaj, sunt pair şi am coroană! Pe toate mi le luaseră! Eram locuitorul luminii şi m-au făcut să zac în întuneric. Cei care au exilat tatăl au vândut copilul. Când tata a murit, i-au scos de sub cap piatra pe care o avea drept pernă, şi mi-au pus-o mie de gât, şi m-au zvârlit în mocirlă! Oh! bandiţii ăştia care mi-au chinuit copilăria, da, îi revăd mişcându-se şi ridicându-se în străfundul memoriei mele. Am fost bucata de carne ciugulită pe un mormânt de un stol de corbi. Am sângerat şi am strigat sub arătările astea hidoase. Aşadar, acolo mă zvârliseră, să fiu strivit de tălpile tuturor trecătorilor, de tropăitul tuturor, mai prejos decât cea mai josnică parte a omenirii, mai prejos decât şerbul, mai prejos decât sluga, mai prejos decât ultimul bădăran, mai prejos decât sclavul! Şi de acolo am ieşit. De acolo reînviu. De acolo mă înalţ! E rândul meu acum!”

Se aşeză, îşi prinse fruntea în palme, începu iar să umble şi monologul furtunos se continuă înăuntrul lui:

„Unde mă aflu? Pe culme! Eram jos, şi iată-mă sus! Sus, pentru totdeauna! Iată-mă lord! Voi avea o mantie stacojie, voi purta cunună înflorată, voi asista la încoronarea regilor, ei vor depune jurământ dinaintea mea, voi judeca miniştri şi prinţi, voi exista! Din gropile unde m-au aruncat mă ridic iar, ca o săgeată, până la zenit. Am palate la oraş şi la ţară, grădini, locuri de vânătoare, carete, milioane, voi da serbări, voi face legi, voi alege plăcerile şi bucuriile, iar vagabondul Gwynplaine, care n-avea dreptul să culeagă o floare de pe câmp, va putea să culeagă stelele cerului!”

Funebră întunecare a unui suflet! Astfel se petrecea, în acest Gwynplaine, care fusese un erou şi care poate că n-ar fi încetat să fie erou, înlocuirea măreţiei morale prin măreţia materială. Toate lucrurile inferioare cărora li se spune superioare, ambiţiile, dorinţele necurate ale instinctului, patimile, poftele, alungate departe de Gwynplaine prin curăţenia nenorocirii, dădeau năvală asupra inimii lui generoase. Şi totul se trăgea de la un pergament găsit într-o epavă cărată de mare.

Gwynplaine sorbea cu nesaţ trufia şi ea îi întuneca inima. Ameţeala îi lua minţile. Din totdeauna visase să ajungă aici. Privise totdeauna la cei mari. A privi înseamnă a dori.

Să fie lord! Acum, în unele clipe, găsea asta firesc. Abia se scurseseră câteva ore, şi cât de departe se afla ziua de ieri!

După scrisoarea ducesei, Gwynplaine îşi revenise. Puternicele legături aflate în el rezistaseră. Dar vijelia, după ce secătuise vântul dintr-o parte a zării, reîncepea din cealaltă parte. Şi soarta, ca şi natura, îşi are îndârjirile ei. Prima lovitură clatină, a doua dezrădăcinează.

Vai! Cum se prăbuşesc stejarii!

Astfel, acela care, copil de zece ani, singur pe ţărmul Portlandului, gata de luptă, privea ţintă vrăjmaşii pe care avea să-i înfrunte, vântul mânând corabia pe care nădăjduia să se îmbarce, vâltoarea care îi răpea această plută salvatoare, pământul care îi refuza un adăpost, zarea care îi refuza o stea, singurătatea fără milă, întunericul orb, marea, cerul, toate încrâncenările într-un infinit, şi toate enigmele în celălalt; cel care nici nu tremurase şi nici nu-şi pierduse firea în faţa nemărginitei vrăjmăşii a necunoscutului, cel care, mic fiind, biruise noaptea, aşa cum anticul Hercule biruise moartea; cel care ştiuse să îndure frigid, setea şi foamea, cu bărbăţie; cel care, pitic prin statură, fusese uriaş prin suflet; Gwynplaine, care învinsese uraganul abisului sub dubla lui formă, furtună şi mizerie, se clătina acum la suflul acestuia, din trufie!

Astfel, după ce-şi iroseşte durerile, lipsurile, furtunile, răcnetele, nenorocirile, agoniile, revărsate asupra omului rămas în picioare, fatalitatea începe să surâdă, iar omul ameţit deodată, se poticneşte.

În creierul lui Gwynplaine se răsuceau vertiginos o mulţime de noutăţi, tot clarobscurul metamorfozei, ciocnirea trecutului cu viitorul, doi Gwymplaini, el însuşi dublu; înapoi, un copil zdrenţăros ieşind din noapte, umblând de colo-colo, tremurând de frig, înfometat, stârnind râsul; în faţă, un senior strălucitor, fastuos, superb, uluind Londra. Gwynplaine se lepăda de unul şi se contopea cu celălalt. Ieşea din saltimbanc şi intra în lord. Schimbări de piei care sunt, uneori, schimbări de suflet.

Îşi închipuia o intrare măreaţă în Camera Lorzilor. Venea plin de noutăţi. Ce n-avea el să le spună? Câte provizii îşi făcuse! Ce bine e să fii printre ei, tu care ai văzut, ai pipăit, ai îndurat, şi să le poţi striga: „Am fost aproape de tot ce vă este departe!” Patricienilor ăstora, ghiftuiţi de iluzii, o să le zvârle în faţă realitatea, şi ei vor tremura, căci le va spune adevărul, şi vor aplauda, căci va fi mare. Se va ivi printre atotputernici, mai puternic decât ei. Li se va ivi ca o torţă, căci le va arăta adevărul, şi ca o spadă, căci le va arăta dreptatea. Ce triumf!

Şi tot gândind astfel, lucid şi rătăcit în acelaşi timp, avea clipe de delir, se prăbuşea în primul fotoliu ieşit în cale, aţipea, tresărea. Umbla de colo-colo, privea tavanul, examina coroanele, studia pe cât putea însemnele blazonului, pipăia catifeaua de pe pereţi, mişca scaunele din loc, răsucea pergamentele, citea numele, silabisea titlurile, Burton, Homble, Gumdraith, Hunkerville, Clancharlie, compara ceara peceţilor, pipăia fâşiile de mătase ale sigiliilor regale, se apropia de fereastră, asculta cum ţâşneşte fântâna din curte, privea statuile, număra cu o răbdare de somnambul coloanele de marmură şi spunea:

— Asta există!

Îşi pipăia haina de mătase şi se întreba:

— Sunt eu oare? Da…

Se afla în plină furtună lăuntrică

În frământarea lui, îşi simţi oare sfârşeala şi istovirea? Bău? Mâncă? Dormi? Dacă ar fi făcut ceva din toate acestea, e sigur că nu şi-a dat seama. În unele situaţii neobişnuite, instinctele se satisfac după cum au chef, fără amestecul gândirii.

Orele treceau una după alta. Se iviră zorile şi se făcu ziuă. O rază albă pătrunse în cameră şi totodată, în sufletul lui Gwynplaine.

— Şi Dea! îi spuse lumina.