Partea cea mai bună^Tcalatorilfor lungi sunt aceste dezbateri filosofice. Infantele Dom Pedro, obosit, doarme cu capul rezemat de umărul mamei, e un frumos tablou de familie, la drept vorbind, acest copil este până la urmă aidoma tuturor celorlalţi, în somn îşi lasă bărbia să atâme în abandon încrezător, şi un fir de salivă i se prelinge pe volanele guleraşului brodat Prinţesa îşi şterge o lacrimă. De-a lungul cortegiului încep să se aprindă torţe, ca un rozariu de stele căzut din mâinile Fecioarei şi care, din întâmplare, dacă nu dintr-o preferinţă anume, a ajuns să se aştearnă pe pământul portughez. Vom intra în fâvora după lăsarea nopţii.

  Regele aşteaptă, cu infanţii Dom Francisco şi Dom Antonio, strigă urale poporul din fivora, flăcările torţelor au devenit un soare sclipitor, soldaţii trag salvele de ceremonie, iar când regina şi prinţesa se mută în caleaşca soţului şi tatălui, entuziasmul atinge delirul, nu s-au văzut nicicând pe aici atâţia oameni fericiţi, Joâo Elvas a sărit din harabaua în care a venit, îl dor picioarele. Îşi promite sie însuşi că pe viitor le va da întrebuinţarea pentru care au fost făcute, în loc să se lase legănat de căruţă, cel mai bine e să umble omul pe propriile-i picioare. În timpul nopţii nu s-a ivit gentilomul, dar dacă ar apărea ce-ar spune, veşti despre banchete şi baldachine, despre vizite la mânăstiri şi distribuiri de titluri, despre pomeni şi sărutări de mâini. Dintre toate, doar pomana i-ar prinde bine, însă n-or să lipsească prilejurile de a o căpăta. A doua zi, Joăo Elvas ezită dacă să-l însoţească pe rege, dacă pe regină, îl alese până la urmă pe Dom Joăo al V-lea, şi bine a făcut, pentru că biata Dona Măria Ana, plecând cu o zi mai târziu, a nimerit în mijlocul unei furtuni de zăpadă, de parcă s-ar fi aflat în Austria sa de baştină, când ea nu făcea decât să se îndrepte spre Vila Vicosa, faimoasă pentru canicula din alte anotimpuri, ca şi toate celelalte spaţii pe care le-am traversat în sfârşit, pe optsprezece, dis-de-dimineaţă, opt zile după ce regele plecase de la Lisabona, porni spre Elvas cortegiul în formaţie completă, rege, căpitan, soldat, hoţoman, acestea sunt ireverenţe de puştani care n-au văzut în viaţa lor atâta magnificenţă adunată la un loc, închipui-ţi-vă, numai trăsurile casei regale sunt în număr de o sută şaptezeci, la care ar mai trebui să adăugăm şi pe cele ale puzderiei de nobili care merg şi ei, şi pe cele ale comunităţilor din Evora, şi pe cele ale particularilor care nu vor să piardă ocazia de a înnobila istoria familiei, stră-străbunicul tău a însoţit familia regală la Elvas, când s-a făcut schimbul acela de prinţese, să nu uiţi asta niciodată, auzi.

  Pe şosea ieşiseră oamenii din partea locului şi implorau în genunchi milostivirea regească, sărăntocii păreau că ghiciseră bine, fiindcă Dom Joăo al V-lea avea la picioare un sipet cu monede de aramă, pe care le azvârlea cu pumnul într-o parte şi într-alta, cu gesturi largi de semănător, ceea ce provoca mare tulburare şi recunoştinţă, şirurile se rupeau şi lumea se încaieră pe gologanii aruncaţi, atunci să fi văzut cum bătrâni şi tineri căutau prin noroiul unde se îngropase câte un real, cum pipăiau ca orbeţii pe fundul apelor mâloase unde un real se afundase, în vreme ce regalele persoane treceau, grave, severe, maiestuoase, fără să schiţeze nici măcar un zâmbet, fiindcă nici Dumnezeu nu zâmbeşte, naiba ştie de ce, poate că l-o fi apucat ruşinea de lumea pe care a creat-o. Joăo Elvas e şi el pe acolo, când i-a întins regeluipălăria, nu de alta, dar ca să îl salute, cum era de datoria lui de supus, au căzut înăuntrul ei câteva monede, e un om norocos bătrânul ăsta, nici nu trebuie să se aplece, fericirea îi bate la uşă şi moneda în palmă

  Trecuse de cinci după-amiaza când cortegiul ajunse în oraş. Bubuiră salvele artileriei, şi lucrurile păreau atât de bine ticluite, încât de cealaltă parte a frontierei se auziră de asemenea bubuituri, era intrarea regilor Spaniei în Badajos, cine ar fi venit aici neprevenit ar fi crezut că începea o mare bătălie, mergând la luptă împotriva obiceiului şi regele şi hoţul, pe lângă soldatul şi căpitanul care se duc de fiecare dată. Totuşi, sunt salve de pace, focurile altor artificii, precum la noapte iluminaţiile şi artele pirotehnice, acum coboară din caleaşca regele şi regina, regele vrea să meargă pe jos, de la porţile oraşului până la catedrală, însă frigul e atât de aspru, şfichiuie mâna şi o zbârceşte, şfichiuie faţa şi o amorţeşte, încât Dom Joăo al V-lea se resemnează să piardă această primă înfruntare, urcă din nou în caleaşca, poate că îi va zice diseară reginei vreo două cuvinte usturătoare, căci ea a fost cea care s-a împotrivit, plângându-se de aerul îngheţat, când regelui i-ar fi făcut plăcere şi ar fi avut o mare mulţumire să străbată cu propriile sale picioare străzile din Elvas, în spatele capitulului care îl aştepta cu crucea înălţată şi Lemnul Sfânt, sărutat, da, dar nu acompaniat, pe această via cruciş n-a ajuns să păşească Dom Joăo al V-lea.

  E dovedit că Dumnezeu îşi iubeşte mult creaturile. După ce, pe o distanţă de atâţia kilometri şi vreme de atâtea zile, le pusese la încercare răbdarea şi perseverenţa, trimiţându-le friguri insuportabile şi ploi potopitoare, aşa cum s-a povestit în amănunt, vru Domnul să răsplătească resemnarea şi credinţa Şi cum lui Dumnezeu nimic nu-i este imposibil, i-a fost destul să facă să urce presiunea atmosferică, puţin câte puţin norii s-au ridicat, a apărut soarele, şi toate astea s-au petrecut în vreme ce ambasadorii se învoiau asupra modului în care regii urmau să se trateze, spinoasă negociere, a fost nevoie de trei zile ca să se pună la punct acordul, după ce s-au stabilit în sfârşit toţi paşii, gesturile şi cuvintele, minut cu minut, ca să nu-şi piardă lustrul niciuna dintre coroane cu vreo atitudine sau vreun cuvânt de o mai mică distincţie prin comparaţie cu cele ale megieşei. Când, în ziua de nouăsprezece, plecă regele din Elvas, pe drumul spre

  Caia, care e puţin mai încolo, ducându-i cu sine pe regină şi pe prinţi, şi pe toţi infanţii, era cea mai frumoasă vreme care s-ar fi putut dori, cu un soare plăcut pe cerul senin. Să-şi închipuie, aşadar, cel care nu a fost acolo, fastul întinsului cortegiu, bidiviii cu coamele împletite trăgând caleştile, scânteierile de aur şi argint, trâmbiţele şi tobele luându-se la întrecere, catifelele, arcaşii, escadroanele de gardă, însemnele religioase, nestematele strălucitoare, am văzut toate astea pe vreme de ploaie, acum am jura că nimic nu poate să înveselească viaţa oamenilor şi să onoreze ceremoniile mai bine decât soarele.

  Oamenii din Elvas şi cei veniţi din împrejurimi, de la o distanţă de multe leghe, asistă de pe marginea şoselei, apoi o iau la fugă peste câmpuri înşiruindu-se de-a lungul râului ca să privească spectacolul, pe cele două maluri e o mare de oameni, portughezii aici, spaniolii dincolo strigă urale şi ovaţii, nimeni n-ar crede că de atâtea secole ne tot ucidem unii pe alţii, drept care soluţia cea mai bună ar fi să se căsătorească cei de acolo cu cei de dincoace, războaie, dac-or să mai fie, vor fi doar cele casnice, căci acestea nu se pot evita Joăo Elvas se află aici de trei zile, a făcut rost de un loc la fel de bun ca un fotoliu de orchestră, dacă aşa ceva ar exista. Dintr-un ciudat capriciu n-a vrut să intre în oraşul unde s-a născut, s-a abţinut în ciuda dorului. Se va duce acolo când vor pleca toţi ceilalţi, când va putea să umble singur pe străzile tăcute, fără altă bucurie decât a sa proprie, dacă încă o va mai simţi, dacă nu va simţi mai curând o dureroasă amărăciune când, ca bătrân, va repeta paşii făcuţi în tinereţe. Graţie acestei hotărâri a reuşit ca, dând o mână de ajutor la transportul materialelor, să intre în casa unde se vor întruni r^gii şi. Prinţii, şi care fusese construită pe podul de piatră aruncat peste râu. Casa are trei săli, câte una de fiecare parte pentru suveranii fiecărei ţări şi alta centrală pentru schimb, ia-o pe Barbara, dă-mi-o pe Mariana Despre aranjamentele finale nu ştie însă nimic, i-a revenit numai căratul obiectelor grele, dar chiar adineauri a plecat de lângă el gentilomul cel caritabil, providenţă a lui Joăo Elvas în această călătorie, Dacă ai vedea cum a fost totul aranjat, nici n-ai recunoaşte, în partea noastră totul e numai tapiserii şi draperii de damasc stacojiu cu ciucuri de brocart de aur, şi la fel este jumătatea sălii din mijloc care ne aparţine, iar în ceea ce priveşte Castilia, podoabele sunt fâşii de brocart alb şi verde, având la mijloc o ramură groasă de aur, iar în centrul sălii de întâlnire se află o masă mare cu şapte jilţuri în partea Portugaliei şi şase în partea Spaniei, toate tapisate, cu ţesături de aur ale noastre, de argint ale lor, numai atât pot să-ţi spun, mai mult n-am văzut, acum plec, dar să nu fii invidios pe mine, fiindcă acolo nici eu nu pot pătrunde, tu, ce să mai vorbim, încearcă să-ţi închipui dacă eşti în stare, dacă ne vom întâlni vreodată, eu îţi voi povesti cum a fost, dacă mi-o vor fi povestit şi mie alţii, numai aşa putem cunoaşte lucrurile, spu-nându-ni-le unii altora

  A fost foarte mişcător, au plâns mamele şi fiicele, taţii şi-au încruntat spâncenele ca să-şi ascundă sentimentele, logodnicii s-au privit pe furiş, plăcându-se sau nu, ei o ştiu, ei o vor ascunde, îngrămădit pe ţărmurile râului, norodul nu vedea nimic, însă se folosea de propriile experienţe şi amintiri de nuntă, şi astfel îşi închipuia îmbrăţişările socrilor, efuziunile soacrelor, înţepăturile neghioabe ale mirilor, roşeaţa calculată a mireselor, rege ori calic trăiască, păsărică împărătească, la drept vorbind, acesta e un popor de mitocani.

  A durat ceva timp ceremonia La un moment dat, a tăcut ca prin minune mulţimea, abia se mai mişcau flamurile şi stindardele de pe stâlpi, soldaţii se uitau cu toţii în direcţia podului şi a casei. Începuse să se audă o muzică delicată, nespus de suavă, un clinchet de clopoţei de sticlă şi argint, un arpegiu câteodată răguşit, ca şi cum emoţia ar fi gâtuit armonia, Ce e asta, întrebă o femeie de lângă Joăo Elvas, iar bătrânul răspunse, Nu ştiu, cineva care cântă ca să le distreze pe maiestăţi şi alteţe, dacă gentilomul meu ar fi aici l-aş întreba, el ştie totul, e de-al lor. Se va sfârşi muzica, toţi se vor duce unde trebuie să se ducă, curge liniştit râul Caia, din steaguri n-a mai rămas nici o aţă, de la tobe nici un răpăit, iar Joăo Elvas nu va afla nicicând că l-a ascultat pe Domenico Scarlatti cântând la clavecin.

  ÎN FRUNTE MERG SFÂNTUL VICENŢIU şi Sfântul Sebastian, fiind mai corpolenţi, cuvenindu-li-se astfel de drept întâietatea, amândoi martiri, deşi singurul însemn al martirajului celui dintâi este doar laurul simbolic, restul sunt catrafuse de diacon şi corbul emblematic, în vreme ce celălalt sfânt se înfăţişează în binecunoscuta-i goliciune, legat de copac, cu trupul străpuns de ştiutele găuri ale îngrozitoarelor lui răni. De unde, din prudenţă, s-au deşurubat săgeţile, ca nu cumva să se frângă în timpul călătoriei. Îndată după aceea vin doamnele, trei graţii alese, cea mai frumoasă dintre toate e Sfânta Isabela, Regina Ungariei, care a murit la numai douăzeci şi patru de ani, iar apoi Sfânta Clara şi Sfânta Teresa, femei deosebit de pătimaşe, care au fost mistuite de focul lăuntric, e ceea ce se bănuieşte judecând după faptele şi vorbele lor, câte altele n-am mai putea bănui dacă am şti din ce e plămădit sufletul sfintelor. Cel care se ţine scai de Sfânta Clara e Sfântul Francisc, această preferinţă n-are de ce să ne mire, se cunosc încă de la Assisi, s-au întâlnit acum din nou pe drumul spre Pinteus, n-ar face doi bani prietenia sau ce alta i-o fi legat, dacă nu şi-ar continua conversaţia de la cuvântul lăsat la jumătate, aşa cum aveam de gând să povestim. Dacă acesta e locul care convine cel mai mult Sfântului Francisc, având el, între toţi sfinţii duşi acum pe sus, virtuţile cele mai feminine, inimă bună şi fire voioasă, tot la locul cuvenit vin Sfântul Dominic şi Sfântul Ignaţiu, amândoi iberici şi sumbri, va să zică demonici, dacă n-o fi şi asta o ofensă la adresa diavolului, dacă, de fapt, n-ar fi mai corect să spunem că numai un sfânt ar fi fost în stare să inventeze Inchiziţia, şi tot un sfânt modelarea sufletelor. Este evident pentru cine le cunoaşte aceste apucături poliţieneşti că Sfântul Francisc e ţinut sub observaţie. Cât despre soiurile de sfinţenie, sunt aici pentru toate gusturile. Vrei un sfânt dedicat îngrijirii grădinii şi cultivării literelor, îl avem pe Sfântul Benedict Vrei un altul cu viaţă austeră, înţeleaptă şi chinuită, să iasă în faţă Sfântul Bruno. Vrei cumva un altul care să propovăduiască cruciade vechi şi să adune cruciaţi noi, nu e altul mai bun ca Sfântul Bernard. Vin toţi trei laolaltă, poate pentru că seamănă la chip, ori pentru că virtuţile lor, puse cap la cap, ar face cât un om cumsecade, ori pentru că numele lor încep toate cu aceeaşi literă, nu rareori se însoţesc oamenii pentru motive la fel de întâmplătoare ca acesta, cine ştie dacă n-a'fost asemănătoare pricina pentru care s-au unit câteva persoane pe care le cunoaştem, de pildă, Blimunda şi Baltasar, care, că tot a venit vorba, vorbim de Baltasar, e boarul unuia dintre atelajele care îl trag pe Sfântul Joâo de Deus, singurul sfânt portughez din confreria debarcată din Italia în Santo Ant6nio do Tojal şi care, ca aproape tot ce este pomenit în această istorie, se îndreaptă spre Mafra.

  În spatele Sfântului Joăo de Deus, al cărui sălaş din Montemor a fost vizitat, acum mai bine de un an şi jumătate, de către Dom Joăo al V-lea, când a condus prinţesa la frontieră, iar despre vizita aceasta nu s-a vorbit la timpul potrivit, ceea ce dovedeşte puţina importanţă pe care o acordăm gloriilor naţionale, să sperăm că sfântul ne va ierta ofensa omisiunii, în spatele Sfântului Joăo de Deus, cum spuneam, se înşiruie o jumătate de duzină de alţi preafericiţi de o mai mică strălucire, fără să le subestimăm mulţimea de atribute şi de virtuţi care-i împodobesc, însă experienţa ne învaţă în fiecare zi că, dacă faima nu te ajută pe pământ, nu dobândeşti celebritatea în cer, inegalitate flagrantă căreia i-au căzut victimă toţi aceşti sfinţi, reduşi la nişte simple nume, din pricina semnificaţiei lor minore, Joăo da Mata, Francisco de Paula, Caetano, Felix de Valois, Pedro Nolasco, Filipe Neri, enumeraţi astfel, par nişte oameni obişnuiţi, şi vorba e că n-au de ce se plânge, stă fiecare în carul său, tolăniţi ca şi ceilalţi de cinci stele pe un culcuş moale de câlţi, lână şi saci de rumeguş, astfel că nu se şifonează cuta, nici nu se boţeşte urechea, acestea sunt slăbiciunile marmurei, pare atât de solidă, dar din două lovituri Venus îşi pierde braţele. Şi noi am început să ne pierdem memoria, adineauri i-am adunat la un loc pe Bruno, Benedict şi Bernard, ca şi pe Baltasar şi pe Blimunda, şi l-am uitat pe Bartolomeu de Gusmăo sau Lourenco, cum poftiţi, dar nu de lepădat Este corectă vorba ce se spune, vai de acela care moare, de două ori vai dacă n-a existat sfinţenie adevărată ori simulată care să-l mântuiască.

  Am trecut de Pinteus, ne apropiem de Fanhoes, optsprezece statui în optsprezece care, perechi de boi atâtea câte trebuie, bărbaţi trăgând de funii în numărul pe care-l ştim deja, totuşi aceasta nu e o ispravă comparabilă cu piatra pentru Benedic-tione, unele lucruri nu se întâmplă decât o singură dată într-o viaţă, dacă închipuirea nu şi-ar închipui metode de a face să devină uşor ce este greu, era mai bine ca lumea să fi fost lăsată în necioplirea ei de la începuturi. Oamenii ies în drum ca să sărbătorească trecerea alaiului, numai că se cam miră văzând sfinţii culcaţi, şi pe bună dreptate, căci sacrele chipuri ne-ar da un spectacol mult mai frumos şi mai pilduitor dacă ar călători în picioare, în căruţele lor, ca şi cum ar sta pe prapuri, chiar şi cei mai scunzi, cu o statură mai mică de trei metri, după măsura noastră, ar putea fi zăriţi de departe, ce să mai spunem despre cei doi din frunte, Sfântul Vicenţiu şi Sfântul Sebastian, de aproape cinci metri înălţime, giganţi atletici, herculi creştini, campioni ai credinţei, privind de sus, pe deasupra râpelor şi a coroanelor de măslini, nemărginita lume, într-adevăr atunci religia noastră n-ar fi cu nimic mai prejos decât cea greacă sau romană. Cortegiul se opri în Fanhoes, fiindcă localnicii voiră să ştie, nume după nume, cine erau sfinţii care umblau pe şosea, nu ai prilejul în fiecare zi să primeşti, chiar numai în trecere, vizitatori de o asemenea anvergură trupească şi spirituală, una este tranzitul cotidian al căruţelor cu materiale de construcţii, alta, acum două-trei săptămâni, interminabilul cortegiu de clopote, peste o sută, care vor dăngăni în turlele Mafrei nepieritoarea ceremonie a acestor evenimente, şi alta acest sacru panteon. Parohul din ţinut a fost chemat să fie cicerone, dar n-a ştiut să se achite onorabil de însărcinare, fiindcă nu-şi aveau toate statuile numele înscrise vizibil pe piedestal, şi, în multe cazuri, cam la asta se reducea priceperea identificatoare a preotului, una este să-ţi dai seama într-o clipită că acesta este Sfântul Sebastian, şi alta ar fi să zici pe dinafară şi pe sărite, Iubiţii mei fii, sfântul pe care îl vedeţi aici este Sfântul Felix de Valois, care a fost educat de Sfântul Bernard, care merge mai în faţă, şi a fondat împreună cu Sfântul Joăo da Mata, care vine mai în urmă, ordinul trinitarienilor, ordin care a fost instituit ca să se răscumpere robii din mâinile necredincioşilor, vedeţi ce admirabile istorii se povestesc în religia noastră preasfântă, Ha, ha, ha, râde norodul din Fanhoes, dar când o să vină poruncă să se răscumpere robii din mâinile dreptcredincioşilor, ei, domnule preot

  ^ Având în vedere dificultăţile întâmpinate, se duse părintele la mai-marele transportului şi ceru să consulte actele de export care veniseră din Italia, şiretlic care îl ajută să-şi redobândească încrederea cam zdruncinată a turmei sale, şi atunci locuitorii din Fanhoes au putut să-şi vadă ignorantul păstor cocoţat pe zidul bisericii, strigând binecuvântatele nume în ordinea în care se perindau căruţele, până la ultimul, s-a întâmplat să fie acesta Sfântul Caetano, mânat de Jose Pequeno, care zâmbea auzind aplauzele, râzându-şi de cei care băteau din palme. Însă acest Jose Pequeno este o creatură afurisită, de aceea l-a pedepsit Dumnezeu, ori Diavolul l-a pedepsit, procopsindu-l cu cocoaşa pe care o duce în spinare, Dumnezeu trebuie să fi fost totuşi cel cu pedepsirea, fiindcă nu s-a auzit să aibă Diavolul asemenea puteri cât trupul este viu. Se isprăvi defilarea, ceata de sfinţi îşi continuă drumul către Cabeco de Monte Achique, călătorie plăcută

  Mai puţin plăcută e cea a novicilor de la mânăstirea S. Jose de Ribamar, prin ţinutul de la Alges şi Carnaxide, mărşăluind la ceasurile acestea pe drumul spre Mafra, din orgoliul sau mortificarea pe care provincialul le-a pus-o în spinare. Povestea a fost că, apropiindu-se data sfinţirii mânăstirii, au fost umplute şi puse în bună rânduială lăzile care urmau să fie trimise de la Lisabona cu odoarele pentru cultul divin şi cu lucrurile trebuincioase pentru serviciul comunităţii care avea să locuiască în pomenita mânăstire. Poruncile au fost date de către provincialul, care, la timpul cuvenit, a mai dat şi altele, şi anume să pornească novicii către noua lor casă, ordin care, ajungând din treaptă în treaptă până sus la cunoştinţa regelui, înduioşa inima acestui suveran milos, care îşi exprimă dorinţa ca novicii să meargă în felucile sale până în portul de la Santo Antonio do Tojal, micşorându-le astfel bătaia de cap şi oboseala drumului. Marea era însă atât de schimbătoare, atât de răscolită de furia vânturilor, încât ar fi fost o nebunie şi o sinucidere curată să se încumete novicii la atare navigaţie, fapt pentru care regele propuse să călătorească novicii în caleştile sale, la care provincialul răspunse, de astă dată mistuit cu adevărat de sfinte scrupule, Cum vine asta, stăpâne, îi răsfăţăm pe cei hărăziţi ciliciului, îngăduim răgazuri celor meniţi să fie santinele, netezim perne pentru cei care se pregătesc să doarmă pe spini, mie să nu-mi vadă ochii un asemenea lucru, stăpâne, altminteri renunţ să mai fiu provincial, să se ducă pe jos, drept pildă şi luminare a noroadelor, că nu sunt mai presus de Domnul Nostru Isus Cristos, care numai o dată a mers pe măgar.

  În faţa unor argumente cu atâta miez, îşi retrase Dom Joăo al V-lea caleştile propuse, aşa cum îşi retrăsese şi felucile, iar novicii, numai breviarele ducându-le cu ei, plecară dis-de-dimi-neaţă din mânăstirea S. Jose de Ribamar, treizeci de adolescenţi năuci şi timizi, împreună cu dascălul lor, fratele Manuel da Cruz, şi cu un alt frate de gardă, fratele Jose de Santa Teresa Bieţi copilandri, biete păsărele fără pene, de parcă n-ajungea faptul că învăţătorii novicilor erau, în mod infailibil, tiranii cei mai de temut, cu mania biciuitului zilnic, de şase, de şapte, de opt ori, până când spinarea sărmanilor de ei era toată numai o carne vie, acum trebuiau să-ndure pe deasupra o încercare încă şi mai crâncenă, să transporte pe umerii răniţi şi plini de plăgi toate poverile, ca să nu reuşească să se tămăduiască, şi să meargă desculţi şase leghe, peste dealuri şi văi, prin pietre şi noroaie, pe drumuri atât de proaste, încât prin comparaţie cu ele, a fost pajişte moale pământul pe care a călcat măgarul care a purtat-o pe Fecioară în timpul fugii în Egipt, de Sfântul Iosif nu vorbim, fiind el oricum un model de răbdare.

  După o jumătate de leghe de mers, din pricina loviturilor care spintecă pielea degetului mare, sau a ascuţişurilor asasine, sau a zdrelirii continue a tălpilor de solul zgrunţuros, deja sângerau picioarele celor mai delicaţi, dâră de roşii flori pioase, ar fi un frumos tablou catolic dacă frigul n-ar fi atât de aspru, dacă novicii n-ar avea buzele crăpate, ochii înlăcrimaţi, tare greu se mai cucereşte cerul. Mergeau citind din breviar, anestezic prescris pentru toate durerile sufletului, totuşi acestea sunt ale trupului, o pereche de sandale ar înlocui cu folos rugăciunea cea mai eficace, Dumnezeule, dacă la virtute ţii atât de mult, îndepărtează cel puţin ispitele de mine, dar mai întâi ia-mi piatra asta din cale, de vreme ce tot eşti părintele pietrelor şi al călugărilor, iar nu tată bun pentru ele şi vitreg pentru mine. Nu e viaţă mai rea ca aceea de novice, afară doar de viaţa unui băiat de prăvălie, peste foarte mulţi ani de-acum înainte, ne vine chiar să spunem că novicele este băiatul de prăvălie al lui Dumnezeu, s-o spună un anume frate Joăo de Nossa Senhora, care şi el a fost novice în acest ordin franciscan şi care se va duce acum să predice la Mafra, în a treia zi a sfinţirii, dar n-o să apuce să vorbească, fiind doar un locţiitor, sau s-o spună acest frate Joâo Grăsanul, numit astfel din pricina osânzei pe care a dobândit-o de când a devenit egumen, fiindcă în vremea noviciatului şi a ajunării a colindat prin Algarve ca să ceară miei pentru mânăs-tire, i-au trebuit trei luni pentru asta, zdrenţăros, desculţ, nemâncat, închipuiţi-vă ce chin, aduna animalele, mergea din sat în sat cu turma, cerea pentru numele lui Dumnezeu încă un mieluşel, îi ducea pe toţi la păscut, şi practica toate aceste acte evlavioase, simţindu-şi stomacul ghiorţăind de foame, mânca doar pâine şi apă, cu ispita unei tocăniţe nălucindu-i-se înaintea ochilor. Viaţa mortificată este totuna pentru novice, băiat de prăvălie sau recrut

  Drumurile sunt multe, dar uneori se repetă Plecând de la S. Jose de Ribamar, novicii s-au îndreptat spre Queluz, apoi spre Belas şi Sabugo, s-au oprit câtăva vreme în Morelena să se odihnească, şi-au oblojit de bine de rău picioarele torturate la infirmerie, iar apoi, pătimind la început de o îndoită durere, până s-au obişnuit cu noua suferinţă, şi-au continuat drumul spre Pero Pinheiro, porţiune mai rea ca oricare, fiindcă pământul era presărat cu aşchii de marmură. Ceva mai încolo, pe coasta coborând spre Cheleiros, văzură o cruce de lemn pe marginea drumului, semn că aici a murit cineva, de obicei e vorba de inşi asasinaţi, o fi fost sau n-o fi fost asta, tot se va rosti un tatăl-nos-tru pentru sufletul mortului, îngenuncheară fraţii şi novicii, spuseră în cor rugăciunea, sărmanii, aceasta da, este o milostenie supremă, să te rogi pentru un necunoscut, stând în genunchi li se văd tălpile de la picioare, atât de pedepsite, atât de însângerate, atât de dureroase şi de murdare, ele sunt partea cea mai emoţionantă a trupului omenesc când stă în genunchi, întoarse către cerul unde nu vor călca niciodată. După ce au terminat tatăl-nos-tru, coborâră în vale, traversară podul, ocupaţi din nou cu cititul breviarului, şi n-o văzură pe femeia care se ivise în uşa casei şi n-auziră ce spunea, Blestemaţi să fie călugării.

  Vru întâmplarea, uneltitoare de bune şi de rele, să se întâl-nească statuile cu novicii la întretăierea drumului ce vine dinspre Cheleiros cu cel care vine dinspre Alcainca Pequena, şi această întâlnire dădu naştere unor mari demonstraţii de bucurie din partea congregaţiei, pentru prevestirea de bun augur. Trecură fraţii în fruntea convoiului de care, cu darabană şi tambur, intonând jaculatorii sonore, nu ridicau crucea în aer doar pentru că n-o duceau cu ei, neîngăduind-o ritualul. Aşa au intrat în Mafra, primiţi triumfal, cu picioarele atât de chinuite, cu privirile rătăcite de extazul credinţei, ori o fi fost din pricina foamei, căci de la S. Jose de Ribamar, de unde vin pe jos, au ronţăit numai pâine uscată, muiată-n apă de izvor, dar acum cu siguranţă vor fi trataţi mai bine la azil, unde până una-alta vor fi găzduiţi, abia mai pot să umble, e ca într-un pârjol, s-a stins văpaia, rămâne cenuşa, s-a sfârşit exaltarea, rămâne melancolia N-au asistat nici măcar la descărcarea statuilor. Au venit maiştrii şi hamalii, au adus cabestanele, scripeţii, pârghiile, funiile şi cablurile, icurile şi penele, nefaste instrumente care îţi alunecă pe neaşteptate din mână, de aia a spus femeia din Cheleiros, Blestemaţi să fie călugării, şi, cu multă sudoare şi scrâşnet din dinţi, statuile au fost coborâte din care, acum stau în picioare, se vede în sfârşit cât sunt de înalte, aşezate în cerc şi întoarse cu faţa spre interiorul lui ca şi cum s-ar fi adunat ca să ţină un sfat ori să facă o partidă, între Sfântul Vicenţiu şi Sfântul Sebastian se află cele trei sfinte, Isabela, Clara şi Teresa, pe lângă ei par nişte bibilici, însă femeile nu se măsoară cu palmele, chiar dacă sfinte nu sunt. Baltasar coboară la vale, merge acasă, e adevărat că la mânăstire munca nu s-a încheiat, însă, sosind el de departe, cu atâta osteneală, tocmai de la Santo Antonio do Tojal, într-o singură zi, să nu uităm, are dreptul să plece mai devreme, după ce a dejugat şi a hrănit boii. Vremea câteodată pare că nu trece, e ca o rândunică ce-şi face cuibul sub o streaşină, iese şi intră, se duce şi se întoarce, dar mereu sub ochii noştri, am putea crede, noi şi ea, că aşa va fi pentru eternitate, ori barem pentru o jumătate din ea, ceea ce tot n-ar fi prea rău. Dar, deodată, uite că era acolo, şi acum nu mai e, chiar adineauri am văzut-o, unde s-o fi băgat, iar dacă avem în mână o oglindă, Isuse, cum a trecut vremea, cât am îmbătrânit, mai ieri încă eram floarea serbării, iar azi s-a dus şi floarea şi serbarea. Baltasar n-are oglinzi, în afară de ochii noştri care îl văd coborând spre oraş pe cărarea noroioasă, ei sunt cei care-i spun, Ai barba plină de fire albe, Baltasar, ai fruntea zbârcită, Baltasar, îţi atârnă pielea de gât. Baltasar, nu mai eşti acelaşi om, Baltasar, dar e cu siguranţă un defect al ochilor pe care îi avem, fiindcă iată, tocmai se iveşte o femeie, şi unde noi vedem un bărbat bătrân” ea vede un bărbat tânăr, soldatul pe care l-a întrebat într-o zi, Care ţi-e numele, ori poate nu pe acela îl vede, ci doar pe bărbatul acesta cate coboară, murdar, cărunt şi ciung, după poreclă Şapte-Sori, dacă încă o mai merită după atâta osteneală, însă, pentru această femeie, el este un soare statornic, nu pentru că ar străluci tot timpul, ci pentru că există cu atâta intensitate, ascuns în nori, acoperit de eclipse, însă viu, slavă Domnului, şi îi deschide braţele, cine, amândoi, el i le deschide ei, ea i le deschide lui, spre indignarea întregii Mafre, auzi, să se cuprindă aşa în braţe în piaţa publică, la vârsta lor, poate pentru că n-au avut niciodată copii, poate pentru că s-or vedea mai tineri decât sunt, sărmani orbi, ori poate ei or fi singurele fiinţe omeneşti care se văd aşa cum sunt, acesta este modul cel mai dificil de a vedea, acum, când sunt împreună, până şi ochii noştri au izbutit să priceapă c-au devenit frumoşi.

  La cină, Alvaro Diogo spuse că statuile vor rămâne acolo unde au fost descărcate, nu mai e vreme să fie aşezate în respectivele nişe, sfinţirea va avea loc duminică, şi oricâte eforturi s-ar face, bazilica tot n-o să poată căpăta o înfăţişare îngrijită de lucrare terminată, s-a încheiat construirea sacristiei, dar n-au apucat să-i tencuiască bolţile, şi, cum schelele n-au fost încă scoase, vor fi acoperite cu o pânză îmbibată cu var, care va imita tencuiala adevărată, ca să arate totul cât mai bine, iar în biserică, lipsindu-i domul, în acelaşi fel i se va ascunde absenţa. Alvaro Diogo ştie o mulţime de amănunte, din pietrar de rând a devenit zidar, din zidar cioplitor, şi e bine văzut de slujbaşi şi de maiştri, întotdeauna punctual, întotdeauna harnic, întotdeauna ascultător, cu mâinile la fel de iscusite pe cât îi sunt de supuse cuvintele, nu seamănă deloc cu ceata asta de boari, gata să se ia la harţă dintr-o nimica toată, mirosind a baligă şi plini de murdărie, în locul albeţii prafului de marmură care acoperă părul de pe mâini Li din barbă, şi pătrunde în haine pentru toată viaţa, scurtă totuşi, căci în curând o să cadă de pe un zid unde n-avea de ce să urce, nu i-o cerea slujba, s-a suit acolo ca să îndrepte o piatră care ieşise din mâinile sale şi n-o putea lăsa neşlefuită Va fi o cădere de la aproape treizeci de metri înălţime şi va muri de pe urma ei, iar această Ines Antonia, atât de mândră deocamdată de preţuirea de care i se bucură bărbatul, va deveni o văduvă amărâtă, temân-du-se că o să-i cadă acum şi fiul, nu au sfârşit necazurile săracului^Mai spune Alvaro Diogo că, înainte de sfinţire, novicii se vor muta în două corpuri de clădire construite deja mai sus de bucătărie, şi, gândindu-se la această informaţie, Baltasar spuse că, fiind tencuiala încă atât de umedă şi anotimpul atât de friguros, nu vor scăpa călugării de boli, iar Alvaro Diogo îi răspunse că în chiliile terminate se puseseră mangaluri care ardeau zi şi noapte, dar că oricum se prelingea destulă apă pe pereţi, Dar statuile sfinţilor, Baltasar, a fost greu să le aduceţi, Nu cine ştie ce, cel mai greu a fost să le suim în care, dar apoi, noi cu îndemânarea şi forţa, boii cu răbdarea, am venit cătinel. Conversaţia lâncezea, focul pâlpâia în vatră, AJvaro Diogo şi Ines Antonia se duseră la culcare, despre Gabriel n-avem ce spune, el începuse deja să picotească în timp ce mesteca ultima îmbucătură de la cină, atunci Baltasar întrebă, Vrei să vezi statuile, Blimunda, cerul s-a înseninat şi luna nu va întârzia, Să mergem, răspunse ea.

  Noaptea era luminoasă şi rece. Pe când urcau pe coastă spre culmea Velei, luna răsări, enormă, roşie, decupând mai întâi clopotniţele, ieşindurile neregulate ale pereţilor mai înalţi, şi mai în spate, muntele îndărătnic care pricinuise atâta chin şi irosise atâta pulbere. Iar Baltasar rosti, Mâine mă duc la Monte Junto ca să văd în ce stare e maşina, au trecut şase luni de când am fost ultima oară, ce s-o mai fi întâmplat, Merg cu tine, N-are rost, plec devreme, dacă nu e mult de reparat, voi fi înapoi înainte de căderea nopţii, e mai bine să mă duc acum, după aceea vin sărbătorile sfinţirii, dacă vor începe ploile, drumurile vor deveni mai rele, Să fii cu grijă, Fii liniştită, pe mine nu mă atacă tâlharii nici nu mă mănâncă lupii, Nu vorbesc de lupi nici de tâlhari, Atunci, Vorbesc de maşină, îmi spui de fiecare dată să fiu cu grijă, mă duc şi mă întorc, de ce să-mi fac mai multe griji, Ba să-ţi faci, Linişteşte-te, femeie, încă nu mi-a sosit ziua, Nu mă liniştesc, bărbate, zilele sosesc întotdeauna.

  Urcaseră pe întinsul tăpşan din faţa bisericii, al cărei corp ţâşnea din pământ drept spre cer, izolat de restul construcţiei. Ceea ce avea să fie palat, era încă numai catul de jos, întinzân-du-se într-o parte şi în alta, deasupra lui se înălţau nişte construcţii de lemn ce vor sluji pentru ceremoniile care se vor desfăşura aici. Părea de neînţeles ca, în atâţia ani de muncă, treisprezece, să se fi făcut atât de puţin, o biserică neterminată, o mânăstire ale cărei aripi sunt înălţate doar până la al doilea etaj, restul nedepăşind înălţimea portalelor, în total patruzeci de chilii terminate, în locul celor trei sute care vor fi necesare. Pare puţin, dat. e mult, dacă nu chiar prea mult O furnică merge pe arie şi apulă un spic. De acolo până la furnicar sunt zece metri, mai puţin de douăzeci de paşi de om. Însă cine va căra spicul şi va parcurge drumul este furnica, nu omul. Or, nenorocirea acestei construcţii din Mafra este că au fost puşi să lucreze la ea oameni în loc de uriaşi, şi, dacă prin aceasta şi prin alte opere trecute şi viitoare se vrea a dovedi că şi omul este în stare să facă munca pe care numai uriaşii o pot face, atunci să-i fie de asemenea îngăduit să-şi facă treaba în tot atâta timp cât le trebuie şi furnicilor, toate lucrurile trebuie înţelese în justa lor proporţie, furnicile şi mânăstirile, lespedea şi spicul.

  Blimunda şi Baltasar iatră în cercul statuilor. Clarul de lună luminează din faţă înaltele figuri ale Sfântului Sebastian şi Sfântului Vicenţiu, cele trei sfinte între ei, apoi, pe laturi, trupurile şi chipurile încep să se acopere de umbre, până la bezna adâncă în care se ascund Sfântul Dominic şi Sfântul Ignaţiu, şi, injustiţie gravă, dacă l-au condamnat cumva, Sfântul Francisc din Assisi, care merita să stea în plină lumină, alături de draga lui Sfânta Clara, să sperăm că în această insistenţă nu se va vedea nici un fel de insinuare asupra vreunei legături carnale, şi apoi, chiar dacă ar fi existat vreuna, ce rău ar fi putut să fie în asta, nu din acest motiv încetează oamenii de amai^sfinţi, dar dintr-un motiv ca acesta devin sfinţii oameni.! @mjaHai”e-uiâă, încearcă să ghicească pe cine înfăţişează fiecare, pe unii îi ghiceşte dintr-o singură privire, pe alţii îi descoperă după ce se gândeşte vreme îndelungată, cu unii nu izbuteşte să aibă siguranţă, iar alţii sunt ca nişte sipete ferecate. Înţelege că acele litere, acele semne, pe soclul pe care e aşezat Sfântul Vicenţiu, spun, limpede pentru cine ştie să citească, ce nume poartă însoţeşte cu degetul liniile curbe şi drepte, e ca un orb care n-a învăţat încă să-şi descifreze alfabetul în relief, Blimunda nu poate întreba statuia. Cine eşti, orbul nu poate întreba hârtia, Ce spui, doar Baltasar,.la vremea potrivită, a putut răspunde, Baltasar Mateus Sapte-Sori, atunci când Blimunda a vrut să ştie, Care ţi-e numele. În lume toate dau răspunsuri, vremea întrebărilor e cea care întârzie. Un nor solitar veni dinspre mare, singur pe întreg cuprinsul cerului luminos, şi timp de câteva lungi clipe acoperi luna Statuile se preschimbară în siluete albe, informe, îşi pierdură conturul şi trăsăturile, sunt ca nişte blocuri de marmură înainte de a fi căutate şi găsite de dalta sculptorului. Încetară de a mai fi sfânt şi sfântă, acum sunt doar nişte prezenţe primitive, fără glas, nici măcar acela pe care-l dă desenul, atât de primitive, atât de difuze în masa lor, aşa cum par şi cele ale bărbatului şi femeii care, între ele, s-au diluat în întuneric, căci nu sunt marmură, ci simplă materie vie, şi, după cum o ştim, nimic nu se confundă mai mult cu umbra de pe jos decât carnea oamenilor. Sub marele nor trecând alene, se desluşea mai bine strălucirea rugurilor care acompaniau veghea soldaţilor. În depărtare, Insula Lemnului era o masă confuză, un uriaş balaur culcat, respirând prin patruzeci de mii de foaie, atâţia sunt oamenii care dorm acolo, pe Iângă nenorociţii din infirmerii, unde nu există nici un prici gol. Afară doar dacă infirmierii scot câteva cadavre, acesta care a plesnit pe dinăuntru, acesta care avea o tumoare, acesta care vărsa sânge pe gură, acesta care a paralizat, lovit de dambla, şi apoi a murit Norul se îndepărtă spre adâncul pământului, vorba vine, se îndepărtă plutind peste pământ, spre interiorul câmpiilor, cu toate că nu putem şti niciodată ce face un nor când nu-l mai privim, sau când se ascunde în spatele acelui munte, se prea poate să se fi cufundat în pământ, ori să se fi risipit deasupra lui pentru a fecunda cine ştie ce vieţi ciudate, ce neobişnuite puteri, Hai acasă, Blimunda, spuse Baltasar.

  Ieşiră din cercul statuilor, scăldate iar în lumină, şi când începură să coboare spre vale, Blimunda întoarse capul şi privi înapoi. Erau fosforescente ca sarea. Dacă îţi ascuţeai auzul, puteai desluşi rumoarea unei conversaţii, o fi vreun conciliu, vreo dezbatere, vreo judecată, poate prima de când au plecat din Italia, vârâte în cale, între şobolani şi valuri de umezeală, zgâlţâite violent pe punte, poate e ultima oară când sfinţii mai pot vorbi cu toţii laolaltă, aici sub razele lunii, pentru că în curând vor fi aşezaţi în firidele lor, unii nu se vor mai privi niciodată faţa în faţă, alţii se vor zări numai cu coada ochiului, iar alţii vor continua să se uite la cer, ca o pedeapsă. Blimunda spuse|jŞTefe-riciţi trebuie să fie sfinţii, aşa cum i-au făcut, aşa rămân, dacă asta înseamnă sfinţenia, cum o fi arătând osânda, Sunt doar nişte statui, Mi-ar fi plăcut să le văd coborând de pe socluri şi fiind oameni ca noi, nu poţi vorbi cu statuile, Nu putem şti dacă n-or fi vorbind când sunt singuri, Asta n-o ştim, dar. Dacă vorbesc doar unii cu ceilalţi, şi fără martori, mă întreb ce nevoie mai avem de ei, Am auzit întotdeauna că sfinţii sunt necesari mân-tiyrii noastre, Ei nu s-au mântuit, De unde ştii, Aşa simt eu în sufletul meu, Ce simţi tu în sufletul tău, Că jjimeni nu se mântuie, că nimeni nu se pierde, E un păcat să gândeşti aşa. Păcatul nu există, există numai moartea şi viaţa, Viaţa e înaintea morţii, Te înşeli, Baltasar, moartea vine înaintea vieţii, a murit cine am fost, se naşte cine suntem, de aceea nu murim de tot, Dar când suntem îngropaţi în pământ, şi când Francisco Marques rămâne zdrobit sub carul cu piatra, nu înseamnă asta o moarte fără scăpare, Dacă vorbim despre el, se naşte Francisco Marques, Dar el nu o ştie, Aşa cum nici noi nu ştim îndeajuns cine suntem, şi cu toate acestea suntem vii, Blimunda, de unde ai învăţat asemenea lucruri, Aveam ochii deschişi în pântecele mamei, de acolo vedeam totuT

  Au intrat în grădină. Lumina lunii părea albă ca laptele. Mai desluşite acum decât dacă le-ar fi desenat soarele, umbrele erau negre şi adânci. Acolo se afla o baracă veche, acoperită de stuf putred, unde, în vremuri de mai multă bunăstare, se odihnea o măgăriţă după muncile ei de dus şi de adus. În limbajul familiei, aceea era baraca măgăriţei, cu toate că proprietara murise cu mulţi ani în urmă, atât de mulţi îneât nici Baltasar nu îşi mai aducea aminte, am umblat călare pe ea, n-am umblat, şi, în-doindu-se astfel sau spunând, Voi pune grebla în baraca măgăriţei, îi dădea dreptate Blimundei, era ca şi cum ar fi văzut dobitocul ivindu-se cu coşurile sau cu samarul plin, iar mama spunând din bucătărie, Du-te să-l ajuţi pe taică-tău să descarce măgăriţa, nu era încă în stare să dea cine ştie ce ajutor, atât de micuţ, dar începuse să se deprindă cu muncile grele, şi cum orice efort trebuie să-şi primească răsplata, tatăl îl cocoţa apoi pe greabănul umed al animalului şi îl plimba prin ogradă, de fapt tot am fost cavaler al acelui cal. Blimunda îl conduse înăuntrul barăcii, nu era prima oară când intrau acolo la ore nocturne, când din dorinţa unuia, când din dorinţa celuilalt, o făceau când nevoia cărnii se anunţa mai expansivă, când ghiceau că nu vor putea să-şi înăbuşe geamătul, vaierul, poate ţipătul, sfidând discretele îmbrăţişări ale lui Îlvaro Diogo şi ale lui Ines Antonia, spre tulburarea insuportabilă a nepotului Gabriel, silit de grabă să-şi sature carnea în păcat. Ieslea veche şi largă, care pe vremea când era de folos fusese fixată pe stâlpii barăcii, la înălţimea cuvenită, se afla acum pe jos, pe jumătate descleiată, dar confortabilă şi moale precum un pat regesc, căptuşită cu paie şi două pături vechi. Îlvaro Diogo şi Ines Antonia ştiau ce menire aveau aceste lucruri, dar se prefăceau c-o ignoră. Niciodată nu le-a trecut prin cap să încerce şi ei noutatea, sunt spirite potolite şi cărnuri lipsite de ambiţie, doar Gabriel îşi va da aici întâlnire cu câte cineva, când se vor fi schimbat aceste vieţi, e atât de aproape momentul acesta, dar nimeni nu o bănuieşte. Poate o ghiceşte totuşi cineva, poate Blimunda, nu pentru faptul că l-a Iras pe Baltasar în baracă, ea a fost totdeauna o femeie care a făcut primul pas, care a spus primul cuvwt, care a schiţat primul şest, ci judecind după neliniştea car^ sugrumă, după violenţa cu care îl îmbrăţişează pe Baltasar, y lăcomia sărutului, sărmane guri, pierdută-i propeţimea, pierduţi şi câţiva dinţi, alţii s-auspart, însă dragostea e mai presus de orice.

  Împotriva obiceiului, au dormit acolo. Când se crăpă de ziuă, Baltasar spuse, Mă duc la Monte Junto, iar ea se ridică, intră în casă, în semiîntunericul bucătăriei căută şi găsi ceva de-ale gurii, mai dormeau încă cumnaţii şi nepotul, apoi ieşi, închizând uşa, aducea şi desaga lui Baltasar, puse în ea mâncarea şi uneltele, fără să uite ţepuşa de fier, de întâlniri cu ghinion nimeni nu e scutit. Ieşiră amândoi, Blimunda îl însoţi pe Baltasar până la marginea oraşului, în depărtare se zăreau turlele bisericii, albe pe cerul înnorat, cine ar fi crezut, după cât de senin fusese astă-noapte. Cei doi se îmbrăţişară, adăpostiţi de crengile joase ale unui copac, printre frunzele poleite de aurul toamnei, călcând peste altele care deja se contopeau cu pământul, hrănindu-l ca să înverzească din nou. Nu e Oriana, în veşmântul său de curte, care îşi ia rămas-bun de la Amadis, nici Romeo care coborând culege sărutul Julietei aplecate peste balcon, e doar Baltasar care pleacă pe Monte Junto ca să repare stricăciunile făcute de timp, nu e decât Blimunda care încearcă zadarnic să ţină timpul în loc. în straiele lor întunecate sunt două umbre neliniştite, se îndepărtează, se apropie din nou, nu ştiu ce-or presimţi aceştia doi, ce alte întâmplări s-or pregăti, poate că totul nu este decât rodul imaginaţiei, fruct al ceasului şi al locului, al faptului că ştim că binele nu adastă, nu ne dăm seama când a venit, nu l-am văzut cât timp a stat cu noi, dar îi simţim lipsa după ce aplecat, Să nu întârzii pe acolo, Baltasar, Să dormi în baracă, s-ar putea să sosesc la noapte, dar dacă va fi mai mult de reparat, o să vin abia mâine, Ştiu, Cu bine, Blimunda, Cu bine, Baltasar.

  ^'Nu îre rost acum să povestim călătorii secunde, dacă le-am explicat pe primele. Despre cât de mult s-a schimbat cel care le repetă, am spus deja destul, despre cum se schimbă locurile şi peisajele, e de ajuns să se ştie că pe acolo trec oamenii şi anotimpurile, ei de fiecare dată câte puţin, casă, grajd, şopron, zid, palat, pod, mânăstire, gard, drum, moară, ele, în întregime, cu violenţă, ca şi cum ar fi pentru totdeauna, primăvară, vară, toamna care-i acum, iarna care n-o să întârzie. Baltasar cunoaşte aceste drumuri precum palma mâinii sale drepte, s-a odihnit pe malul pârâului Pedrulhos, unde într-o zi s-a zbenguit cu Blimunda, pe vremea florilor, margarete pe pârloagă, maci în holde, surde culori în crânguri. Pe drum întâlneşte lume care coboară spre Mafra, cete de bărbaţi şi femei care bat din tobe şi darabane, suflă în cimpoaie, având uneori în frunte câte un preot sau un călugăr, adeseori câte un infirm târându-se în cârje, poate că ziua sfinţirii va fi blagoslovită cu unul sau mai multe miracole, nu se ştie niciodată când vrea Dumnezeu să-şi pună la încercare leacurile, de aceea orbii, şchiopii şi paraliticii trebuie să bată drumurile fără încetare, Oare azi va veni Domnul Nostru, cine ştie dacă nu-mi va fi înşelată speranţa, poate că eu mă duc la Mafra şi e ziua când el se odihneşte sau a trimis-o pe maică-sa la Senhora do Cabo, cum s-o scoţi la capăt cu toată această distribuire de puteri, totuşi credinţa o să ne salveze, Să ne salveze de ce, ar întreba Blimunda

  La începutul după-amiezii, Baltasar ajunse la primele coline ale munţilor Barregudo. În zare se înălţa Monte Junto, scăldat în lumină de soarele care se ivise printre nori. Deasupra munţilor pluteau umbre ca nişte mari animale întunecate care treceau peste coline, înfiorându-le în treacăt, apoi lumina încălzea copacii, făcea să strălucească bălţile. Vântul sufla în aripile încremenite ale morilor, fluiera prin urcioare, sunt lucruri pe care le bagă de seamă doar cine merge pe drum, fără să se gândească la alte cumpăniri ale vieţii, doar această trecere şi această petrecere, norul pe cer, soarele care începe să asfinţească, vântul care se iscă aici şi se stinge dincolo, frunza scuturată sau care cade ofilită, dacă are ochi pentru asemenea contemplaţii un vechi şi crud soldat, cu o moarte de om pe suflet, crimă răscumpărată poate de alte întâmplări din viaţa sa, ca, de exemplu, faptul că a fost crucificat cu sânge deasupra inimii, că a văzut cât e de mare pământul şi cât de mic tot ce se află pe el, că a vorbit boilor săi cu glasul blând şi potolit, pare puţin, va fi ştiind totuşi cineva dacă e de ajuns.

  Baltasar pătrunde printre contraforturile muntelui, caută drumul aproape invizibil care îl va conduce printre tufişuri până la maşina de zburat, întotdeauna se apropie cu inima strânsă, temându-se să nu fi fost descoperită, poate distrusă, poate furată, şi de fiecare dată tresare văzând că arată ca şi cum chiar adineauri s-ar fi lăsat din zbor. Fremătând încă după coborârea rapidă, în culcuşul ei de arbuşti şi de mirifice plante căţărătoare, mirifice trebuie să li se spună pentru că nu e acesta pământul pe care cresc de obicei. N-a fost furată, nici distrusă, e acolo, în acelaşi loc, cu aripa frântă, cu gâtul ei de pasăre confundându-se cu rămurişurile cele mai înalte, cu capul ei întunecat ca un cuib suspendat Baltasar se apropie, lăsă să-i cadă desaga, se aşeză să se odihnească puţin înainte de a se apuca de treabă. Mâncă două sardele prăjite pe o bucată de pâine, folosind vârful şi tăişul cuţitului cu arta celui care dăltuieşte miniaturi în fildeş, când termină şterse lama de ierburi, mâna de pantaloni, şi se îndreptă spre maşină. Soarele strălucea cu putere, aerul era cald. Pe deasupra aripei, călcând grijuliu ca să nu sfâşie învelişul de nuiele, Baltasar intră înăuntrul păsăroiului. Câteva scânduri ale punţii putreziseră. Va trebui să le înlocuiască, să aducă materialele necesare, să zăbovească mai multe zile, sau, doar acum îi venise ideea, să demonteze maşina piesă cu piesă, să o transporte la Mafra, să o ascundă sub un stog, sau într-una din subteranele mănăstirii, dacă ar putea să se înţeleagă cu câţiva prieteni mai apropiaţi, să le încredinţeze jumătate din secret, se mira cum de nu se gândise până acum la această soluţie, la întoarcere va vorbi cu Blimunda. Călca neatent, nu băgă de seamă unde pusese piciorul, dintr-o dată două tăblii cedară, se rupseră, se prăbuşiră îşi agită violent braţele ca să se sprijine, să evite căderea, cârligul braţului se înfipse în inelul care slujea la desfăşuratul velelor, şi, brusc, atârnând cu toată greutatea, Baltasar văzu pânzele dându-se la o parte cu zgomot, soarele inundă maşina, străluciră sferele şi bilele de chihlimbar. Maşina se roti de două ori, frânse şi sfâşie arbuştii care o învăluiau, şi se înălţă. Pe cer nu se zărea nici un nor.

  „ TOATĂ NOAPTEA ACEEA BLIMUNDA nu închise ochii, îl aşteptase pe Baltasar să se întoarcă la căderea serii, cum se întâmplase în alte rânduri, cu această încredinţare ieşi la marginea oraşului, merse aproape o jumătate de leghe pe drumul pe care el urma să vină, şi, vreme de multe ceasuri, până când ultimele pâlpâiri ale amurgului se stinseră definitiv, stătu aşezată pe marginea şanţului, privind trecătorii care se îndreptau spre Mafra, în pelerinaj la sfinţirea mânăstirii, aşa o sărbătoare nu se putea scăpa, va fi desigur pomană şi mâncare pentru toţi cei ce vor veni, oricum nu vor lipsi pentru cei mai băgăreţi sau care se vor văicări mai tare, sufletul îşi caută propriile-i mulţumiri, căci de la trup n-are ce să aştepte. Văzând femeia aşezată acolo, câţiva neobrăzaţi, veniţide departe, şi-au închipuit că aşa înţelegea Mafra să-şi întâmpine vizitatorii masculini, cu plăceri oferite pe tavă, şi-i aruncau câte o glumă fără perdea, amuţind însă pe dată în faţa chipului de piatră care îi pironea cu privirea Iar unul, care cuteză să încerce un alt fel de apropiere, se retrase înspăi-mântat când Blimunda îi spuse, cu o voce egală, Ai o broască râioasă în inimă, scuip pe ea, pe tine şi pe tot neamul tău. Când noaptea se lăsă de-a binelea, pelerinii se făcură nevăzuţi, la ora asta Baltasar n-o să mai vină, sau o să ajungă aşa târziu încât o să mă găsească dormind, sau dacă nu, va fi aici mâine, o fi avut mai mult de reparat, aşa a spus. Blimunda se întoarse acasă, cină împreună cu cumnaţii şi cu nepotul, Deci Baltasar n-a venit, spuse unul dintre ei. N-o să pricep cât oi trăi ce-i cu plecările astea, spuse celălalt, Gabriel nu deschise gura, e încă prea tânăr ca să vorbească în faţa celor mai vârstnici, dar, în sinea lui, se gândeşte că părinţii n-au dreptul să se amestece în viaţa unchilor, jumătate din oameni n-au altă grijă decât să-şi bage nasul în viaţa celeilalte jumătăţi, care de altfel le plăteşte cu aceeaşi monedă, ia te uită ce lucruri ştie băiatul ăsta, încă atât de tinerel. După cină, Blimunda aşteptă ca ceilalţi să se culce, apoi ieşi în grădină. Noaptea era senină, cerul limpede, abia se simţea răcoarea aerului. Poate că în acea clipă chiar Baltasar se apropia mergând pe malul pârâiaşului Pedrulhos, cu ţepuşa legată la braţul stâng în locul cârligului, de întâlniri primejdioase şi de întrebări indiscrete nimeni nu e scutit, după cum s-a mai spus şi s-a mai dovedit Răsări luna, el va vedea mai bine drumul, în curând o să-i auzim cu siguranţă paşii, în marea linişte a nopţii care invită la prudentă, va împinge portiţa grădinii şi acolo îl va aştepta Blimunda, nu vom vedea mai mult, căci e de datoria noastră să fim discreţi, să ne ajungă că ştim cât e de mare îngrijorarea acestei femei.

  Blimunda n-a dormit toată noaptea. Culcată în iesle, învelită în pături care miroseau a trup omenesc şi a ud de oaie, privea cu ochii larg deschişi crăpăturile acoperişului de stuf pe unde se cernea lumina lunii, apoi luna a apus, era aproape dimineaţă, noaptea nu apucase să aibă nici măcar un ceas de întuneric. Blimunda se sculă o dată cu primele raze ale soarelui, se duse la bucătărie să caute ceva de-ale gurii, ce neastâmpăr e acesta. Femeie, n-am ieşit încă din răstimpul promis de Baltasar, poate c-o să sosească la amiază, avea mult de reparat la maşină, atât de veche, expusă vântului şi ploii, te-a prevenit doar. Blimunda nu ne aude, a ieşit deja din casă, o ia pe drumul cunoscut, acela pe care va veni Baltasar, nu-i cu putinţă să rateze întâlnirea. Ratare, da, va exista, însă a întâlnirii cu regele, care va intra chiar azi în Mafra, în cursul după-amiezii, aducând cu sine pe prinţul Dom Jose şi pe seniorul infante Dom Antonio, însoţiţi de toţi servitorii casei regale, cu o pompă de o supremă măreţie, căleşti bogate, cai superbi, totul într-o ordine desăvârşită, ivindu-se în zare pe şosea, roţile învârtindu-se, picioarele tropăind, nicicând nu s-a văzut o privelişte atât de uimitoare. Cu toate acestea ni s-a făcut lehamite de fasturile regale, cunoaştem şi deosebirile, mai mult brocart, mai puţin brocart, mai mult aur, aur mai puţin, datoria noastră e să ne ţinem după femeia aceea care pe câţi îi întâlneşte îi întreabă dacă n-au văzut un bărbat cu semnele acestea, aşa şi aşa, cel mai frumos din lume, asemenea iluzie dovedeşte că ceea ce se simte nu poate fi întotdeauna spus, cine ar fi în stare să-l recunoască după acest portret pe Baltasar, negru, cărunt şi ciung, Nu, femeie, nu l-am văzut, iar Blimunda continuă să meargă înainte, a părăsit deja drumurile principale, luând-o pe scurtătură, ca în călătoria pe care au făcut-o amândoi, muntele de colo, codrul de dincolo, patru pietre aliniate, şase coline în potcoavă, aproape a trecut dimineaţa, dar nici urmă de Baltasar. Blimunda nu se aşeză ca să mănânce, mergea şi mânca, însă noaptea nedormită o obosise, îngrijorarea o stoarce de puteri, abia de mai poate înghiţi, iar Monte Junto care i se arătase în faţa ochilor de o bună bucată de vreme pare că se îndepărtează, ce vrajă o mai fi şi asta Nu e nici un mister, e doar încetineala cu care merge, se târâie ca melcul, aşa n-am să ajung niciodată. Sunt locuri pe unde Blimunda nu-şi aminteşte să fi trecut, pe altele le recunoaşte după un pod, un povâmiş, care se întretaie în unghi cu altul, o pajişte cu iarba înaltă. Şi îşi dădu seama că mai trecuse prin această aşezare pentru că lângă aceeaşi poartă se află aceeaşi bătrână cârpind aceeaşi fustă veche, totd e neschimbat, cu excepţia Blimundei, care e singură.

  În locurile acestea îşi aminteşte că au întâlnit păstorul care le-a zis că se aflau în munţii Barregudo, acela-i Monte Junto, pare o colină ca oricare alta, însă nu aşa l-a reţinut memoria, poate din pricina formei boltite pe care o are, ca şi cum ar fi o miniatură a acestei părţi a planetei, aşa începe omul să creadă că pământul este într-adevăr rotund. Nu se zăreşte nici păstorul, nici turma, doar o adâncă tăcere când Blimunda se opreşte în loc, o adâncă singurătate când priveşte în jur. Monte Junto este atât de aproape încât pare c-ar fi destul să întinzi mâna ca să-i atingi contraforturile, precum o femeie îngenuncheată care întinde braţele şi atinge coapsele bărbatului său. Nu e cu putinţă ca Blimunda să fi gândit un lucru atât de subtil, şi ce dacă, parcă poţi şti, noi nu ne aflăm înăuntrul oamenilor, n-avem habar la ce se gândesc, ne risipim în schimb propriile noastre gânduri în capetele altora şi apoi spunem, Blimunda se gândeşte, Baltasar s-a gândit, şi poate că le împrumutăm în fantezie propriile noastre senzaţii, de pildă aceea pe care Blimunda o simte în coapse, ca şi cum ar fi atins-o bărbatul ei. Se opri ca să se odihnească, îi tremurau picioarele, obosite de drum, moleşite de atingerea imaginară, însă pe neaşteptate simţi în inimă siguranţa că acolo sus o să-l întâlnească pe Baltasar, trudind şi asudând, legând poate ultimele noduri, aruncându-şi poate desaga pe umăr, coborând poate deja la vale, şi de aceea strigă, Baltasar.

  Nu primi răspuns, nici n-ar fi putut să primească, un ţipăt nu e nimic, ajunge la peretele abrupt şi se întoarce înapoi, vlăguit, nici nu mai pare propriul nostru glas. Blimunda începu să urce cu repeziciune, îşi recăpăta treptat puterile care urcau în ea ca un talaz, când merge pe loc drept, ajunge chiar să alerge până când drumul o ia din nou pieptiş, iar în faţă, între doi goruni pitici, desluşeşte poteca aproape invizibilă croită de Baltasar în rarele lui treceri, pe acolo se ajunge la păsăroi. Strigă din nou, Baltasar, acum o va auzi negreşit, între ei nu se mai află munţi, ci doar câteva râpe, dacă s-ar putea opri, i-ar auzi desigur strigătul, Blimunda, atât e de convinsă că l-a auzit încât zâmbeşte, îşi şterge cu dosul palmelor sudoarea sau lacrimile, sau poate că îşi aranjează părul, sau îşi curăţă chipul murdar, e un gest cu atât de multe înţelesuri.

  Acolo e locul, pare cuibarul unei păsări uriaşe care şi-a luat zborul. Ţipătul Blimundei, al treilea, strigând acelaşi nume, nu a fost ascuţit, ci doar o explozie sufocată, ca şi cum măruntaiele i-ar fi fost smulse de o mână uriaşă, Baltasar, şi, rostindu-J, înţelese că încă de la început ştiuse că va găsi pustiu locul acesta. Lacrimile i se uscară dintr-o dată ca şi cum un vânt fierbinte s-ar fi pornit să sufle din adâncul pământului. Se apropie poticnindu-se! A fiecare pas, văzu arbuştii smulşi, scobitura pe care o făcuse în lut greutatea maşinii, iar de cealaltă parte, la o distanţă de câţiva paşi, desaga lui Baltasar. Nu existau alte urme a ceea ce se întâmplase aici. Blimunda îşi ridică ochii spre cer, acum mai limpede, câţiva nori pluteau senini în asfinţitul serii, şi. Pentru prjjna oară, simţi golul spaţiului, ca şi cum ar fi gândit, Nu există nimic dincolo, însă chiar acesta era lucrul pe care nu voia să-l creadă, undeva prin cer trebuia să zboare Baltasar, luptând cu velele ca să facă maşina să coboare. Îşi întoarse privirea spre desagă, se duse s-o ridice, simţi greutatea ţepuşei înăuntrul ei, şi atunci îşi dădu seama că maşina, dacă urcase în ziua dinainte, noaptea o făcuse să coboare, de aceea Baltasar nu se afla în cer, ci pe pământ, undeva, poate mort, poate viu, dar rănit, căci îşi mai amintea încă ce violentă fusese data trecută coborârea, deşi cu încărcătură mai mare.

  Îşi puse desaga pe umăr, aici nu mai avea nimic de făcut, şi începu să caute prin împrejurimi, urcând şi coborând povârni-şurile acoperite de tufişuri, alegând crestele mai înalte, jinduind să aibă ochi cât mai pătrunzători, nu cei pe care i-i dădea aju-narea, ci alţii, care să nu lase să le scape nici un amănunt al suprafeţei, ca ai şoimului sau ai linxului. Cu tălpile însângerate, fusta zdrenţuită de scaieţi, făcu înconjurul întregului versant de nord al muntelui, apoi se întoarse la locul de plecare, căutând un nivel superior, şi atunci descoperi că nu ajunseseră niciodată, nici ea, nici Baltasar, până în vMul muntelui, acum trebuia să urce până acolo, înainte să se înnopteze, de pe culme ar avea o privelişte mai cuprinzătoare, e drept că de la depărtare maşina s-ar zări doar anevoie, însă întâmplarea ajută câteodată, cine ştie dacă, ajungând acolo, nu-l va vedea pe Baltasar făcându-i semne cu mâna de lângă un izvor în care îşi vor potoli amândoi setea. „. Blimunda începu să urce, zicându-şi cu reproş c-ar fi trebuit să se gândească la asta de la bun început, nu acum când ziua e pe cale să-şi ia rămas-bun. Fără să bage de seamă, ajunse pe o cărare care urca, şerpuind, şi mai sus, pe un drum lat de căruţe, fu surprinsă de descoperirea neaşteptată, ce s-o afla pe culme de-a fost deschisă această cale, plină de urme şi veche, poate că şi Baltasar o fi dat de ea. După o cotitură, Blimunda rămase pironită locului. În faţa ei mergea un călugăr, dominican după sutana pe care o purta, un bărbat corpolent, cu gâtul gros. Neliniştită, Blimunda şovăia dacă s-o ia la fugă sau să strige. Călugărul păru că simte o prezenţă. Se opri, privi într-o parte şi într-alta, apoi înapoi. Făcu un gest de binecuvântare şi aşteptă. Blimunda se apropie, Deo gratias, rosti dominicanul, ce cauţi aici, întrebă. Ea abia reuşi să îngaime, îmi caut bărbatul, dar nu ştia cum să continue, călugărul ar crede-o nebună dacă s-ar apuca să-i vorbească de maşina zburătoare, de păsăroi, de norii întunecaţi. Se dădu înapoi câţiva paşi, Suntem din Mafra, bărbatul meu a venit aici, pe Monte Junto, din pricina unei păsări mari care am auzit că trăieşte aici, mi-e teamă că pasărea l-a dus cu ea, N-am auzit niciodată de aşa ceva, nici altcineva din congregaţie, Există o mânăstire aici pe munte, Da, N-am ştiut Călugărul făcu un pas spre ea, ca din nebăgare de seamă. Soarele coborâse mult spre asfinţit, şi, cum norii se îngrămădiseră deasupra mării, seara devenise cenuşie. Atunci n-aţi văzut pe aici un bărbat căruia îi lipseşte mâna stângă şi are un cârlig în locul ei, întrebă Blimunda, Acela e bărbatul tău, Da, Nu, n-am văzut pe nimeni, Şi n-aţi văzut nici o pasăre mare zburând în partea aceea a muntelui, ieri sau astăzi, Nu, n-am văzut nici o pasăre mare, Dacă e aşa, mă duc, părinte, Peste puţină vreme o să se facă noapte, Te vei rătăci dacă pleci, te înhaţă vreun lup, că sunt destui, Dacă plec imediat ajung în vale încă pe lumină, E mai departe decât pare de aici, ascultă, lângă mânăstire există nişte ruine ale unei alte mânăstiri care n-a fost terminată, poţi să-ţi petreci noaptea acolo şi mâine continui. Să-ţi cauţi bărbatul, Am să plec totuşi, Faci cum doreşti, dar după aceea să nu te plângi că nu te-am prevenit de primejdii, şi, terminându-şi vorba, călugărul reîncepu să urce pe drum.

  Blimunda rămase nemişcată, din nou şovăitoare. Nu era încă noapte, însă, în vale, câmpia se acoperea de umbre. Norii se răspândiseră treptat pe tot cerul, începu să bată un vânt umed, s-ar putea să plouă. Se simţea atât de ostenită încât se gândi că, daca s-ar fi lăsat pradă neputinţei, ar fi putut să moară de oboseală. Abia dacă se mai gândea la Baltasar. Credea nedesluşit că îl va întâlni în ziua următoare şi că nu câştiga nimic căutându-l astăzi. Se aşeză pe marginea drumului, pe o piatră, băgă mâinile în desagă, găsi ce rămăsese din merindele lui Baltasar, un peşte uscat, o coajă tare de pâine. Dacă ar fi trecut cineva pe acolo la ceasul acela, ar fi simţit o frică cumplită, o femeie stând astfel, fără s-arate teamă, desigur e o vrăjitoare, aşteptându-l pe călător, ca să îi sugă sângele, sau pe soaţele ei cu care se va duce la sabat. Totuşi, e numai o femeie năpăstuită care şi-a pierdut bărbatul, răpit de cer şi de vânt, care ar face toate vrăjile ca el să se întoarcă, dar nu ştie niciuna, la ce i-a folosit puterea de a vedea ceea ce nu văd ceilalţi, la ce i-a folosit că a fost culegătoare de voinţe, când tocmai ele i l-au răpit

  Se lăsă noaptea Blimunda se ridică în picioare. Vântul se răci şi începu să se înteţească. Muntele părea pustiit de orice urmă de viaţă, un sentiment de adâncă solitudine o copleşi şi începu să plângă, era binevenită această uşurare. Întunericul se umplu de zgomote înfricoşătoare, ţipătul unei bufniţe, freamătul crengilor de gorun, şi, dacă nu era cumva o nălucire a auzului, undeva uriaşe un lup. Blimunda îşi luă inima-n dinţi şi coborî cam o sută de paşi la vale, dar era ca şi cum s-ar fi cufundat încet într-un lac adânc, fără sa ştie ce gâtlejuri lacome o aşteptau, căscate sub luciul apei. Mai târziu va apărea luna şi îi va arăta drumul dacă cerul se va însenina, însă o va face vizibilă pentru orice făptură vie care bântuie pe munte, dacă pe unele le va speria, altele or s-o îngheţe de spaimă. Se opri, tremurând din cap până în picioare. In apropiere, ceva începuse brusc să se târască prin iarbă. Nu mai putu să suporte. O luă la fugă în susul drumului, ca şi cum ar fi urmărit-o toţi diavolii din infern şi toţi monştrii care populează pământul, cei aievea şi cei închipuiţi. Când trecu de ultima cotitură, văzu mânăstirea, o construcţie joasă şi masivă. Prin ferestruicile bisericii se cernea o lumină palidă. Era o tăcere adâncă sub cerul înstelat, sub susurul norilor, atât de apropiaţi de parcă Monte Junto ar fi fost cel mai înalt munte de pe pământ Blimunda se apropie, i se păru că aude un murmur îngânat de rugăciuni, s-ar putea să fie vecernia, când ajunse în apropiere melopeea deveni mai puternică, acum glasurile, se auzeau desluşit, rugându-se cu atâta umilinţă cerului îneât Blimunda începu iarăşi să plângă, poate că aceşti călugări, fără să ştie, îl vor aduce înapoi pe Baltasar din tării sau din pustietăţile pădurii, poate că magicele şi latineştile cuvinte îi vor lecui rănile de care suferă neîndoielnic, de aceea Blimunda se alătură rugilor, rostindu-le în minte pe cele cunoscute şi care sunt bune la orice, pierdere, boală, suflet chinuit, acolo sus cineva o fi primit sarcina să le descâlcească.

  De cealaltă parte a mânăstirii, într-o văioagă care se deschidea spre coasta muntelui, se aflau ruinele. Erau ziduri înalte, bolţi şi despărţituri în care se ghiceau chiliile, un loc bun ca să-ţi petreci noaptea la adăpost de fiare şi de frig. Blimunda, încă înspăimântată, pătrunse în bezna adâncă a bolţilor, pipăi drumul cu palmele şi cu picioarele, temându-sesă nu cadă în vreo groapă. Încetul cu încetul ochii i se obişnuiră cu bezna, apoi luminozitatea difuză a spaţiului decupa golurile ferestruicilor, dezvăluind pereţii. Dalele, năpădite de iarbă măruntă, erau curate. Exista un etaj superior unde nu se putea ajunge, sau cel puţin acum nu era vizibilă calea de acces. Blimunda îşi întinse mantaua într-un colţ, îşi puse desaga sub cap în chip de pernă şi se culcă Ochii i se umplură din nou de lacrimi. Încă plângând, adormi, trecu de la veghe la somn, între două lacrimi, şi continuă să plângă în vreme de dormea, visând că plângea Asta nu dură multă vreme. Luna se ivi, alungând norii, razele ei se stre-curară printre ruine ca o prezenţă, iar Blimunda se trezi. Crezu că lumina o scuturase cu blândeţe, îi atinsese chipul sau mâna care se odihnea pe manta, însă zgomotul surd pe care îl auzi acum era identic cu cel pe care înţelese că îl auzise mai înainte, pe când încă dormea Rumoarea se auzea când mai aproape, când mai departe, precum cea a cuiva care caută şi nu găseşte, dar nu se lasă păgubaş, revine şi se încăpăţânează, o vietate care aici îşi caută refugiul, dar i-a uitat rosturile. Blimunda se ridică în capul oaselor, îşi încorda auzul. Sunetul era acum un pas prudent, aproape inaudibil, dar apropiat O siluetă trecu prin faţa unei ferestruici, lumina desenă un profil deformat pe peretele zgun-ţuros de piatră. Blimunda îşi dădu seama că era călugărul de la mânăstire. Îi spusese unde putea găsi un adăpost, venise să afle dacă îi urmase sfatul, însă nu din caritate creştină. Blimunda se lăsă pe spate, în linişte, şi rămase nemişcată, poate că el n-o va vedea sau poate o va vedea şi va spune, Odihneşte-te, biet suflet ostenit, dacă s-ar întâmpla aşa, ar fi un adevărat miracol, şi atât de pilduitor, dar adevărul nu este acesta, adevărul e că fratele vine să-şi sature carnea, nu i-o putem lua în nume de rău în această pustietate, pe acoperişul lumii, ce dureroasă e viaţa oamenilor. Silueta acoperă în întregime lumina ferestruicii, e a unui bărbat înalt şi puternic, i se aude răsuflarea. Blimunda împinsese desaga într-o parte, şi, când bărbatul se lăsă în genunchi, băgă repede mâna înăuntru, apucă ţepuşa de capăt, ca p>e un pumnal. Ştim deja ce o să se întâmple, era scris de când în Evora fierarul a făcut ţepuşa şi cârligul, una se află în mâna Blimundei, despre celălalt cine o mai şti. Călugărul atinse tălpile Blimundei, îi îndepărtă încetişor picioarele, într-o parte, în cealaltă, îl aţâţă peste măsură imobilitatea femeii, poate că e trează şi are poftă de bărbat, i-a ridicat poalele, şi-a suflecat sutana, întinde mâna să recunoască drumul, femeia s-a cutremurat, dar nu mai face altă mişcare, încântat, călugărul îşi împinge mădularul spre nevăzuta crăpătură, simte cu încântare cum braţele femeii i se încolăcesc în jurul spinării, ce mari pot fi bucuriile în viaţa unui dominican. Împinsă cu amândouă mâinile, ţepuşa se înfige între coaste, o clipă atinge inima în treacăt, apoi îşi continuă calea, de douăzeci de ani fierul acesta era în căutarea celei de-a două morţi. Strigătul care începuse să crească în gâtlejul călugărului deveni un horcăit răguşit, care se stinse pe dată. Blimunda îşi răsuci trupul, îngrozită, nu pentru că a ucis, ci pentru că simţea greutatea omului, acum de două ori mai apăsătoare. Sprijinindu-se în coate, îl împinse cu violenţă, în sfârşit ieşi de sub el. Clarul de lună dezvălui o parte din sutana albă, pata întunecată care se întindea Blimunda se ridică, îşi încorda auzul. Între ruine, liniştea era desăvârşită, îşi auzea doar inima bătând. Pipăi dalele, adună de pe jos desaga şi mantaua pe care trebui s-o tragă cu putere, fiindcă se încurcase între picioarele călugărului, şi le duse pe amândouă într-un colţ luminat Apoi se întoarse lângă bărbat, apucă ţepuşa şi trase o dată, de două ori. Când trupul se zvârcolise, vârful de fier rămăsese înţepenit între două coaste. Cuprinsă de disperare, Blimunda puse un picior pe trupul bărbatului şi, cu o smucitură bruscă, smulse apoi ţepuşa. Se auzi un gâlgâit înfundat, pata neagră se întinse ca o baltă. Blimunda şterse ţepuşa de sutană, o puse în desaga pe care şi-o aruncă pe umăr, peste manta. Înainte să iasă, aruncă o privire înapoi şi văzu că monahul purta sandale, se*întorse să-l descalţe, omul mort se duce cu picioarele goaie acolo unde îi este locul; infern sau paradis.

  În umbra proiectată pe pereţii ruinaţi, Blimunda se opri să aleagă drumul. Nu îndrăznea să traverseze tăpşanul din faţa mânăstirii, putea s-o vadă careva, poate alt călugăr cunoscător al secretului, aşteptând să se întoarcă primul, care, după cât zăbovea, se hârjonea probabil după pofta inimii, Blestemaţi să fie călugării, murmură Blimunda. Acum trebuia să înfrunte toate spaimele, lupul, dacă nu era fabulă, târâtoarea nevăzută pe care o auzise cu propriile-i urechi, trebuia s-o ia prin tufişuri până va găsi din nou drumul, ceva mai încolo, unde nu va mai putea fi văzută. Îşi scoase saboţii scâlciaţi, se încălţă cu sandalele mortului, mari, lăbărţate, însă solide, legă cureluşele de piele în jurul gleznelor, şi se aşternu pe drum, având grijă ca ruinele să rămână mereu între ea şi mânăstire, până când o vor ascunde tufişurile sau vreun accident al terenului. O împresurau zvonurile muntelui, luna o scălda într-o lumină albă, apoi veneau norii şi o învăluiau în întuneric, însă descoperi deodată că nimic n-o mai înspăimânta, că putea coborî spre vale fără să-i mai tresară inima, n-aveau decât să apară năluci şi vârcolaci, suflete din infern sau ochi strălucitori de fiare, le va pune pe fugă cu ţepuşa, armă mai puternică decât toate vrăjile şi atacurile, candelă care mergi înainte, luminează-mi drumul.

  Blimunda merse toată noaptea Trebuia să se afle cât mai departe de Monte Junto când vor miji zorii, când se va reuni congregaţia pentru primele rugăciuni. Vor băga de seamă lipsa călugărului şi îl vor căuta mai întâi în chilie, apoi prin toată mânăstirea, în refectoriu, în sala capitulului, în bibliotecă, în grădină, abatele va crede c-a fugit, vor fi nenumărate şuşoteli pe la colţuri, însă, dacă vreunul dintre confraţi cunoaşte secretul, va sta ca pe ghimpi, pizmaş, mai ştii, pe norocul celuilalt, ce fustă trebuie să fi fost aceea ca pentru ea să se lepede de sutană, apoi se vor apuca să caute în afara zidurilor, poate va fi ziua-n amiaza mare când vor da peste mort, uite de ce am scăpat, gân-deşte călugărul care nu mai e pizmaş, slavă Domnului.

  Când, pe la jumătatea dimineţii, Blimunda ajunse pe malul pârâului Pedrulhos, se hotărî să facă un popas după ce mersese orbeşte ceasuri întregi. Azvârlise cât colo sandalele călugărului, să nu-i întindă dracul cu ele vreo capcană, de propria ei încălţăminte se lepădase fără leac, acum îşi cufunda picioarele în apa rece, gândindu-se în sfârşit să-şi cerceteze straiele, să nu aibă sânge pe ele, poate pata asta pe fusta zdrenţuită, rupse ce era deja sfâşiat, aruncă zdreanţă Apoi, privind la apa ce curgea, se întrebă, Şi acum. Spălase şi ţepuşa de fier, ca şi cum ar fi spălat mâna pierdută a lui Baltasar, absent, pierdut şi el, unde oare. Ieşi din apă, Şi acum, întrebă din nou. Atunci îi veni ideea şi se convinse singură de adevărul ei, că Baltasar trebuie să fi ajuns deja în Mafra şi că o aştepta acolo, trecuseră unul pe lângă altul fără să se vadă, maşina de zburat urcase poate singură, iar Baltasar părăsise locul, uitase acum din nebăgare de seamă desaga şi mantaua, sau poate o luase la fugă de spaimă, şi un bărbat are dreptul să se teamă, iar acum el nu ştia ce să facă, să aştepte, să pornească la drum, femeia aia e o nebună, ah, Blimunda

  Ca o nebună alerga Blimunda pe drumul spre Mafra, atât de istovită pe dinafară, două nopţi nedormite, atât de strălucitoare pe dinăuntru, două nopţi de luptă, ajunge din urmă şi-i depăşeşte pe cei care merg la sfinţire, daca se adună atâţia n-or să încapă în Mafra De departe se văd stindarde şi prapuri, se desluşesc cete de oameni, nimeni nu va lucra până duminică, altceva n-au de făcut decât să pună podoabe şi să desăvârşească fastul. Coboară Blimunda spre casă, uite palatul vicontelui, soldaţii din garda regală stau în faţa porţii, strada e plină de trăsuri şi căleşti, aici o fi tras regele. Împinse portiţa de la grădină, strigă, Baltasar, dar nu se ivi nimeni. Atunci se aşeză pe treptele de piatră, îşi lăsă braţele să-i cadă, şi era cât pe-aci să se lase pradă disperării când se gândi că nu putea să explice cum de se aflau în posesia ei mantaua şi desaga lui Baltasar, când va trebui să spună că îl căutase şi că nu dăduse de el. Abia ţinându-se pe picioare, se îndreptă spre magazie şi le ascunse sub un morman de stuf. Apoi nu mai avu putere să iasă afară. Se întinse în iesle şi, curând, fiindcă trupului îi este uneori milă de suflet, adormi. De aceea nu-l văzu pe patriarh sosind de la Lisabona într-o caleaşca nespus de bogată, cu altele patru în care călătoreau servitorii, iar înainte purtătorul crucii, pe cal, cu crucea patriarhală înălţată, şi aprodul clericilor, veneau de asemenea slujbaşii de la primărie, care îi ieşiseră în întâmpinare la marginea oraşului, e greu de zugrăvit un cortegiu atât de magnific, mulţimea se bucura, încântată, Ines Antonia îşi holba ochii, Îlvaro Diogo era uluit, dar încerca să pară grav aşa cum îi sade bjne uqui dăltuitor în piatră, cât despre Gabriel, hoinăreşte şi el pe^undeva De asemenea, Blimunda nu văzu cum soseau, venind din locuri felurite, dar nu pe jos, mai mult de trei sute de franciscani, ca să asiste la ceremonie şi să-i dea lustru, ca să spunem aşa, dacă ar fi fost ordinul dominicanilor, unul ar fi lipsit Pierdu deci defilarea oştirii triumfale, mărşăluind în şiruri de câte patru, veneau să vadă dacă erau gata lucrările cazărmii, poligonul de tras la ţintă în suflete, arsenalul de cuminecături, muniţiile tainelor bisericeşti, broderia de pe stindard, In hoc signo vinces, iar dacă pentru victorie nu va fi de ajuns ţignalul, să folosim persuasiunile violente. La ceasul acesta Blimunda doarme, e o piatră, dacă nu va fi atinsă cu piciorul, aici îşi va scobi culcuşul, va creşte iarba împrejur, aşa se întâmplă în marile aşteptări.

  Pe seară, după terminarea festivităţilor zilei, coborâră spre casă Îlvaro Diogo cu nevasta, n-au intrat prin curte, de aceea n-o văzură pe Blimunda, dar când Ines Antonia se duse să bage în coteţ găinile care umblau slobode, dădu peste cumnata care dormea, gesticulând în somn cu violenţă, e de înţeles, dacă ucidea un dominican, însă asta Ines Antonia n-o putea ghici. Intră în magazie, zgâlţâi uşor umărul Blimundei, n-a atins-o cu piciorul, nu e piatră ca să-i poţi face una ca asta, iar ea deschise ochii îngrozită, fără să înţeleagă unde se afla, în somn era beznă, aici se însera, iar în locul călugărului femeia asta, cine e, ah, e sora lui Baltasar, Dar unde-i Baltasar, întreabă Ines Antonia, ce ciudată e viaţa, aceeaşi întrebare şi-o punea şi Blimunda, ce răspuns să îi dea, se ridică anevoie, tot trupul o doare, de o sută de ori a omorât un călugăr care de o sută de ori a înviat, Baltasar nu se poate încă întoarce, a spune asta e ca şi cum ar tăcea din gură, întrebarea nu e dacă poate sau nu poate să vină, întrebarea e de ce nu vine, Vrea să rămână la Turcifal să lucreze o vreme ca boar, toate explicaţiile sunt bune cu condiţia să fie acceptate, câteodată indiferenţa ajută, e cazul lui Ines Antonia, care nu prea se sinchiseşte de frate, vrea să afle veşti despre el doar din curiozitate şi atât.

  În timpul cinei, după ce se miră de absenţa prelungită, Baltasar a plecat de acasă de trei zile întregi, Îlvaro Diogo dădu informaţii complete despre cine a sosit şi cine o să mai sosească, regina şi prinţesa Dona Mariana Vitoria au rămas în Belas pentru că nu mai aveau unde să tragă în Mafra, din aceeaşi pricină infantele Dom Francisco s-a dus la Ericeira, însă ce îl umple de mândrie pe Îlvaro Diogo este, ca să zicem aşa, faptul că îl învăluie acelaşi aer care-l învăluie pe rege, pe prinţul Dom Jose şi pe infantele Dom Antonio, chiar aici peste drum, în palatul vicontelui, când noi cinăm, cinează şi ei, fiecare pe trotuarul său, hei, vecină, dă-mi nişte pătrunjel. Au venit de asemenea cardinalul Cunha şi cardinalul Moţa, şi episcopii din Leiria şi din Portalegre, din Para şi din Nanquim, care nu se află acolo, se află aici, şi mai soseşte curtea, gentilomi câtă frunză şi iarbă, Să dea Domnul ca Baltasar să fie înapoi duminică şi să vadă sărbătoarea, spuse Ines Antonia, parcă din obligaţie, O să fie, şopti Blimunda în noaptea aceea dormi în casă. Uită să-şi mănânce pâinea înainte de a se scula şi când intră în bucătărie văzu două fantasme translucide, transformate curând în mănunchiuri de viscere şi legături de beţe albe, e oroarea vieţii, o apucă greaţa şi iute îşi întoarse faţa şi începu să-şi mestece pâinea, însă Ines Ant6nia izbucni în râs, dar fără răutate, Te pomeneşti că ai rămas grea după atâţia ani, sunt vorbe nevinovate care au înteţit durerea Blimundei, Acum nici dacă aş vrea, gândi, ţipând înăuntrul său. În ziua aceea au fost sfinţite crucile, tablourile din capele, odoarele şi celelalte obiecte de cult, iar apoi mânăstirea şi toate dependinţele sale. Norodul fu lăsat pe dinafară, Blimunda nu reuşi să iasă din casă, se mulţumi să-l vadă pe rege urcându-se în caleaşca, urmat de prinţ şi de infante, se ducea să se întâlnească cu regina şi cu alteţele, seara Îlvaro Diogo descrise totul cât se pricepu mai bine.

  În sfârşit, sosi cea mai glorioasă dintre zile, nemuritoarea dată de douăzeci şi doi octombrie a anului de graţie una mie şapte sute treizeci, când regele Dom Joăo al V-lea împlineşte patruzeci şi unu de ani şi asistă la sfinţirea celui mai prodigios dintre monumentele care s-au înălţat vreodată în Portugalia, încă nu e terminat, e adevărat însă că ziua bună se cunoaşte de dimineaţă. Nu se pot descrie toate minunăţiile, Îlvaro Diogo n-a văzut tot, Ines Antonia a încurcat totul, Blimunda s-a dus cu ei, nu se cuvenea să nu meargă, însă nu poţi şti dacă visează sau e trează. Au plecat de acasă la patru dimineaţa ca să apuce un loc bun în faţa bisericii, la cinci trupa s-a aşezat în front, ardeau pretutindeni torţe, începură apoi să se reverse zorii, ce zi frumoasă, domnilor. Dumnezeu are mare grijă de moşia sa, acum sqvede^magnificul tron patriarhal, în partea stângă a porticului, cu jilţurile şi baldachinul de catifea stacojie, cu garnituri de aur, pe jos sunt întinse covoare, o frumuseţe, iar, pe mescioară, agheasmatarul şi sfeştocul, plus celelalte instrumente, e gata de plecare solemna procesiune care va da ocol bisericii, regele merge şi el, în spate infanţii şi nobilimea, orânduită după rang, dar punctul de atracţie al sărbătorii e patriarhul, binecuvântează sarea şi apa, stropeşte zidurile cu apă sfinţită, poate n-o fi fost suficientă, altfel de ce-ar cădea Îlvaro Diogo de la treizeci de metri înălţime peste câteva luni, şi apoi se duce să ciocnească de trei ori cu cârja în marea poartă de la mijloc care era închisă, de trei ori a bătut, asta e rânduiala lui Dumnezeu, poarta s-a deschis şi a intrat procesiunea, ce păcat că nu intră şi Îlvaro Diogo şi Ines Antonia, nu intră nici Blimunda, oricum nu are chef, ar vedea ceremoniile, unele sublime, altele zguduitoare, unele făcute ca să se prosterneze trupul în nesimţire, altele ca să se sublimeze cu repeziciune sufletul, ca, de pildă, atunci când patriarhul scrie cu vârful cârjei pe grămăjoare de cenuşă aşezate pe pardoseala bisericii alfabetele grec şi latin, pare mai mult o vrăjitorie, eu te fac, eu te desfac, decât un ritual canonic, cum e de asemenea cazul arsenalului masonic de mai încolo, praf de aur, tămâie, cenuşă iarăşi, sare, vin alb într-o carafă de argint, var şi piatră pisată pe o tavă, o lingură de argint, o scoică aurită, şi mai ştiu şi eu ce, nu lipsesc hieroglife, schimonoseli, paşi şi pase, încolo şi încoace, uleiuri sfinţite, blagosloviri, relicve ale celor doisprezece apostoli, douăsprezece, şi cu asta trecu dimineaţa şi mare parte a după-amiezii, erau ceasurile cinci când patriarhul începu liturghia pontificală, care, bineînţeles, dură şi ea ceva timp, n-a fost puţin, în sfârşit se termină, urcă apoi la tribuna sălii numite Benedictione ca să dea binecuvântarea poporului care aştepta afară, şaptezeci de mii, optzeci de mii de oameni, care, într-un mare freamăt de mişcări şi veşminte, căzură în genunchi, moment de neuitat, oricât oi mai avea de trăit, Dom Tomăs de Almeida recitând din înălţimi cuvintele binecuvântării, cine are ochii buni vede cum i se mişcă buzele, în schimb nu există urechi care să poată pricepe ce zice el acolo, dacă s-ar fi întâmplat azi, ar zbiera prin toată urbea, urbi et orbis, trompetele electronice, adevăratul glas al lui Iehova care a trebuit să aştepte milenii ca în sfârşit să-l audă pământul, totuşi cea mai mare înţelepciune a omului rămâne încă să fie mulţumit cu ceea ce are, până când nu va născoci altceva mai bun, de aceea e atât de mare fericirea oraşului Mafra şi a celor ce se află acolo, le ajung gesturile măsurate ale mâinii, de jos în sus, de la stânga spre dreapta, inelul sclipitor, aurul şi roşul strălucitor, albele olande, răsunetul cârjei pe piatra care a venit de la Pero Pinheiro, vă amintiţi, priviţi cum sângerează, minune, minune, acela a fost ultimul gest, scoaterea piedicii, s-a retras păstorul cu suita sa, oile s-au ridicat în picioare, sărbătoarea va continua, opt sunt zilele sfinţirii şi aceasta e prima

  Blimunda le spuse cumnaţilor, Mă întorc îndată. Coborî povârnişul spre oraşul pustiu. În grabă, câţiva localnici lăsaseră uşile şi porţile deschise. Focurile erau stinse. Blimunda se^ duse în baracă să ia mantaua şi desaga, intră în casă, luă ce găsi de mâncare, o strachină de lemn, o lingură, câteva haine de-ale sale, altele ale lui Baltasar. Apoi vârî totul în desagă şi ieşi. Începea să se întunece, însă acum, de nici o noapte nu-i va mai fi teamă, dacă atât de neagră e cea pe care o duce înăuntrul său.

  VREME DE NOUĂ ANI, BLIMUNDA l-a căutat pe Baltasar. A cunoscut toate drumurile colbului şi noroaielor, nisipul moale, piatra ascuţită, de câte ori chiciura foşnitoare şi ucigaşă, două vijelii din care a scăpat cu viaţă doar pentru că qu_ voia încă să moară. S-a înnegrit de soare ca o creangă de copac smulsă din flăcări înainte să-i sune ceasul cenuşii, s-a zbârcit precum un fruct plesnit, a fost sperietoare în mijlocul holdelor, vedenie pentru locuitorii oraşelor, spaimă pentru aşezările mici şi cătunele pierdute. Oriunde ajungea întreba dacă fusese văzut pe acolo un bărbat cu semnele acestea şi acestea, cu mâna stângă lipsă, înalt ca un soldat din garda regală, cu barbă mare şi sură, iar dacă între timp şi-a tăiat-o, e un chip care nu se uită, cel puţin eu nu l-am uitat, şi tot atât de bine ar fi putut să vină pe drumurile bătute de toată lumea ori pe potecile care traversează ogoarele, cum ar fi putut să cadă din văzduh, într-o pasăre de fier şi nuiele împletite, cu o pânză neagră de corabie, bile de. Chihlimbar galben şi două sfere de metal fumuriu, care conţin cea mai mare taină a universului, chiar dacă n-au rămas decât resturi, din om şi din pasăre, duceţi-mă la ele, că doar de le voi atinge cu mâna, le voi recunoaşte, n-am nevoie să privesc. O credeau nebună, dar dacă pe acolo rămânea o vreme, o vedeau atât de cumpănită în toate celelalte vorbe şi fapte, încât se îndoiau de bănuiala de la început Până la urmă ajunsese să fie cunoscută pretutindeni, astfel că adesea o preceda numele de Zbjjrăteafea^-din pricina ciudatei istorii pe care o povestea Se aşeza la porţi vorbind cu femeile din partea locului, le asculta tânguirile, de mai puţine ori bucuriile, fiind rare, fiind ţinute în taină de cine le simţea, poate pentru că nu poţi fi întotdeauna sigur că simţi ceea ce tăinuieşti, şi atunci ascunzi ca să nu-ţi fie luat chiar totul. Pe unde trecea, rămânea un sâmbure de nelinişte, bărbaţii nu-şi mai recunoşteau femeile care dintr-o dată începeau să-i privească cu părerea de rău de a nu-i fi pierdut, ca în sfârşit să-i poată căuta. Dar aceiaşi_bărbaţi întrebau, A plecat, cu o inexplicabilă tristeţe în inimă, şi, dacă li se răspundea, Mai umblă încă pe aici, ieşeau din casă, cu speranţa de a o întâlni în crâng, în holda înaltă, spălându-şi picioarele în râu ori dezbră-cându-se în dosul unui stufăriş, era totuna, că doar cu ochii ei voiau să-şi bucure simţirea, între mână şi fruct se află o ţepuşă de fier, din fericire nimeni n-a mai trebuit să moară. Nu se apropia niciodată de biserică dacă era lume înăuntru, intra doar ca să se odihnească, aşezată pe jos sau rezemată de o coloană, am intrat pentru o clipă, aceasta nu e casa mea. Preoţii care auzeau vorbindu-se despre ea o chemau la spovedanie, curioşi să afle ce mistere se ascundeau în acea hoinară şi peregrină, ce secrete tăinuia chipul de nepătruns, ocMLliemişcaţi, ale căror pleoape băteau arareori, şi care, la anumite ceasuri şi pe o anumită lumină, păreau lacuri deasupra cărora pluteau umbre de nori, umbre care treceau pe dinăuntru, nu cele obişnuite din văzduh. Acestora le trimitea vorbă că se jurase să se spovedească doar când se va simţi păcătoasă, nu ar fi putut găsi un răspuns care să fi scandalizat mai mult, căci păcătoşi suntem cu toţii, totuşi vorbind despre aceasta cu alte femei, li se întâmpla adeseori să cadă pe gânduri, la urma urmelor, ce fel de greşeli sunt greşelile noastre, ale tale, ale mele, dacă e adevărat că noi, femeile, suntem mielul care va răscumpăra păcatul lumii, în ziua în care aceasta se va înţelege, va trebui să luăm totul de la început Nu întotdeauna însă trecerea ei s-a petrecut astfel, i s-a întâmplat să fie lovită cu pietre, ocărită, iar într-un sat unde a fost astfel maltratată, a făcut mai apoi o minune atât de mare, încât n-a lipsit mult să fie luată drept sfântă, în aşezare era mare lipsă de apă, fiind secate izvoarele şi goale fântânile, iar Blimunda, după ce a fost alungată, a cutreierat împrejurimile folosindu-şi postul şi darul vederii, şi, în noaptea următoare, când dormeau cu toţii, a intrat în sat şi, oprindu-se în mijlocul pieţei, a strigat că în locul cutare şi la atâta adâncime curge o vână de apă curată, am văzut-o eu, de aceea i s-a dat numele de Ochi-de-Apă, de la ochii care primii s-au oglindit în ea. A întâlnit de asemenea şi ochi din care izvorau ape, erau atât de mulţi, când spunea că venea de la Mafra o întrebau dacă acolo cunoscuse un bărbat cu acest chip şi această statură, era soţul meu, era fratele meu, era fiul meu, era logodnicul meu, l-au luat cu forţa să lucreze la mânăstire, din porunca regelui, şi nu l-am mai văzut niciodată, nu s-a mai întors, va fi murit pe acolo, s-o fi pierdut pe drum, cine ştie, nimeni n-a putut să-mi dea veşti despre el, familia a rămas fără ajutor, ogorul părăsit, ori l-o fi luat dracu', dar acum am deja alt bărbat, e lighioană care nu lipseşte niciodată dacă femeia îi deschide vizuina, nu ştiu dacă mă înţelegi. A trecut prin Mafra, a aflat de la Ines Antonia că murise Îlvaro Diogo, de la Baltasar nici semn de moarte nu avea, darmite semn de viaţă

  Nouă ani l-a căutat Blimunda începu prin a număra anotimpurile, apoi le pierdu înţelesul. La început socotea câte leghe mergea pe zi, patru, cinci, câteodată şase, dar apoi numerele s-au învălmăşit, în curând spaţiul şi timpul au încetat să mai aibă vreo noimă, totul se măsura în dimineaţă, amiază, noapte, ploaie, zi însorită, grindină, pâclă şi ceaţă, drum bun, drum prost, urcuş, coborâş, câmpie, munte, ţărm de mare, mal de râu, şi chipuri, mii şi mii de chipuri, chipuri fără număr care să poată fi socotit, de câte ori mai numeroase decât oamenii care se adunaseră în Mafra, iar printre chipuri, cele ale femeilor pentru întrebări, cele ale bărbaţilor pentru a vedea dacă pe ele se află scris răspunsul, iar dintre aceştia nici cei foarte tineri, nici cei foarte bătrâni, cineva care avea patruzeci şi cinci de ani când l-am lăsat pe Monte Junto, când a urcat în văzduh, ca să aflăm vârsta pe care ar trebui s-o aibă, e de ajuns să adunăm câte un an de fiecare dată, pentru fiecare lună atâtea zbârcituri, pentru fiecare zi atâtea fire de păr alb. De câte ori şi-a închipuit Blimunda că, stând aşezată în piaţa unui târg, cerând de pomană, un bărbat se va apropia de ea şi în loc de bani sau de pâine îi va întinde un cârlig de fier, iar ea îşi va duce mâna la desagă şi de acolo va scoate o ţepuşă ieşită din aceeaşi forjă, semn al răbdării şi credinţei ei, Te-am găsit, Blimunda, Te-am găsit, Baltasar, Pe unde ai umblat în toţi aceşti ani, ce întâmplări şi ce necazuri ai avut, Vorbeşte-mi mai întâi de tine, tu ai fost cel pierdut, Am să-ţi povestesc, şi vor rămâne vorbind unul cu celălalt până la sfârşitul timpurilor.

  Mii de leghe a străbătut Blimunda, aproape întotdeauna desculţă. Talpa picioarelor i s-a îngroşat, crăpată ca o scoarţă de plută. Toată Portugalia s-a aflat sub paşii aceştia, uneori a trecut hotarul cu Spania fiindcă nu vedea pe jos nici o linie care să despartă pământul de acolo de pământul de aici, auzea doar altă limbă şi se întorcea înapoi. În doi ani, a ajuns de la plajele şi ţărmurile oceanului până la frontieră, apoi a reînceput să caute prin alte locuri, pe alte drumuri, şi umblând şi căutând a ajuns să descopere cât este de mică această ţară unde s-a născut, Am mai fost pe aici, pe aici am mai trecut, şi întâlnea chipuri pe care le recunoştea, Nu-ţi aminteşti de mine, îmi ziceau Zburătoarea, Ah, îmi amintesc, l-ai găsit până la urmă pe bărbatul pe care-l căutai, Bărbatul meu, Da, acela, Nu l-am găsit, Vai, sărmana, Nu va fi apărut pe aici după ce am plecat, Nu, nu a apărut, nici n-am auzit vreodată vorbindu-se despre el prin partea locului, Atunci mă duc, cu bine, Drum bun, De-l voi găsi.

  L-a găsit De şase ori trecuse prin Lisabona, aceasta era a şaptea Venea din sud, dinspre Pegoes. Traversă râul, pe înserat, în ultima barcă ce profita de maree. Nu mâncase de aproape douăzeci şi patru de ore. Ducea puţină mâncare în desagă, însă de fiecare dată când voia s-o ducă la gură, i se părea că pe mână i se aşază altă mână, şi un glas îi spunea. Să nu mănânci, că a sosit vremea Sub apele întunecate ale râului, vedea peştii trecând la mare adâncime, cârduri de cristal şi argint, lungi dorsuri solzoase sau netede. Lumina interioară a caselor se cernea prin pereţi, difuză ca un far în ceaţă. O luă pe Rua Nova dos Ferros, coti la dreapta în faţa bisericii Nossa Senhora da Oliveira, înspre Rossio, repeta un itinerar de acum douăzeci şi opt de ani. Umbla printre năluci şi fuioare de fum care erau oameni. Între miile de mirosuri fetide ale oraşului, boarea nocturnă i-l aduse pe cel de carne arsă. Era mulţime mare în S. Domingos, torţe, fum negru, ruguri. Îşi deschise drum printre oameni, ajunse în rândurile din faţă, Cine sunt, o întrebă pe o femeie care ţinea în braţe un copil, Pe trei îi ştiu, acela de colo şi aceea sunt tată şi fiindcă, învinuiţi de iudaism, iar în partea cealaltă e unul care făcea comedii cu păpuşi şi se numea Antonio Jose da Silva, de ceilalţi n-am auzit

  Sunt unsprezece osândiţii. Arderea e deja înaintată, chipurile abia de desluşesc. La capătul de colo arde un bărbat căruia îi lipseşte mâna stingă. Poate pentru că are barba înnegrită, miracol cosmetic al funinginii, pare mai tânăr. Şi un nor întunecat se află în mijlocul trupului său. Atunci Blimunda spuse, Vino. S-a desprins voinţa lui Baltasar Şapte-Sori, dar nu s-a înălţat la stele, căci pământului îi aparţinea şi Blimundei.

          SFÂRŞIT