Ar trebui să fie de-ajuns să spui cum se numeşte cineva şi să aştepţi apoi tot restul vieţii ca să afli cine este, dacă vreodată o s-o ştim, căci a fi nu e totuna cu a fi fost, a fi fost nu e totuna cu va fi, dar obiceiul este altul, Cine au fost părinţii tăi, unde te-ai născut, ce vârstă ai, şi cu asta îţi închipui că ştii mai mult, şi câteodată totul. O dată cu ultima rază de lumină, sosise tatăl lui Baltasar, pe nume Joăo Francisco, fiu al lui Manuel şi al Jacintei, născut la Mafra, trăind aici dintotdeauna, în casa asta, la umbra bisericii Sfântului Andrei şi a palatului viconţilor, şi, dacă vreţi mai multe amănunte, un bărbat la fel de înalt ca şi fiul, acum puţin gârbovit de ani ca şi de greutatea braţului de vreascuri pe care le aduce în casă. Baltasar îl ajută să-şi dea jos povara de pe umeri, iar bătrânul îl privi şi spuse, Ah, omule, observă de îndată braţul mutilat, dar nu pomeni de asta, ci îşi spuse, Răbdare, a fost la război, apoi se uită la Blimunda, înţelese că era femeia fiului sau, îi dădu mâna să i-o sărute, în curând soacra şi nora se ocupau de pregătitul cinei, în vreme ce Baltasar povestea despre bătălie, mâna retezată, anii de absenţă, ascunzând însă că stătuse aproape doi ani la Lisabona fără să dea de ştire, când primele şi singurele veşti au fost primite în urmă numai cu câteva săptămâni, prin scrisoarea pe care o scrisese părintele Bartolomeu Lourenco, la rugămintea lui Şapte-Sori, spunând că era viu şi că avea să se întoarcă, vai, cruzimea inimilor copiilor care sunt vii şi fac din tăcerea lor moarte. Mai era de spus când se căsătorise cu Blimunda, dacă în vremea cătăniei, dacă mai târziu, şi ce căsătorie era aceea, de unde până unde această însoţire, însă bătrânii fie că nu se gândeau să întrebe, fie că preferau să nu ştie, dându-şi deodată seama de aerul straniu al fetei, cu părul ei roşcovan, urâtă vorbă, de fapt are culoarea mierii, şi ochii luminoşi, verzi, cenuşii, albaştri, când lumina le bătea din faţă, apoi brusc foarte întunecaţi, cafenii ca pământul, tulburi ca apa stătută, negri dacă umbra îi învăluia sau doar îi atingea în treacăt, aşa că toţi rămaseră tăcuţi, sosi apoi momentul să-nceapă să vorbească, Nu l-am cunoscut pe tatăl meu, cred că a murit înainte de a mă naşte, mama a fost trimisă în surghiun în Angola pentru opt ani, au trecut numai doi, nu ştiu dacă mai trăieşte, n-am primit niciodată veşti, Eu şi Blimunda vom rămâne să trăim aici, în Mafra, va trebui să caut o casă, Nu are rost să cauţi, aceasta e destul de încăpătoare pentru toţi patru, aici au trăit chiar mai mulţi laolaltă, dar din ce pricină a fost surghiunită maică-ta, Pentru că a fost denunţată Sfântului Oficiu, Tată, Blimunda nu este evreică, nu este nici creştină nouă, povestea cu Sfântul Oficiu, temniţa şi surghiunul s-au datorat vedeniilor pe care mama ei spunea că le avea şi revelaţiilor, şi că de asemenea auzea glasuri, Nu există femeie care să nu aibă vedenii şi revelaţii şi care să nu audă glasuri, le auzim toată ziua, nu e nevoie să fii vrăjitoare pentru asta, Mama mea nu era vrăjitoare, nici eu nu sunt, Şi tu ai vedenii, Doar pe acelea pe care le au toate femeile, mamă, O să fii fata mea, Da, mamă, Aşadar juri că nu eşti evreică, nici creştină nouă, Jur, tată, Dacă aşa stau lucrurile, fii binevenită în casă la Şapte-Sori, O mai cheamă şi Şapte-Luni, Cine i-a pus numele ăsta, Preotul care ne-a cununat, Preoţi care să aibă asemenea idei sunt păsări rare care nu prea obişnuiesc să zboare pe la noi prin sacristii, râseră atunci cu toţii, unii ştiind mai multe, iar alţii mai puţine. Blimunda se uită la Baltasar şi fiecare citi acelaşi gând în ochii celuilalt, păsăroiul desfăcut în bucăţi, împrăştiat pe jos, părintele Bartolomeu Lourenco ieşind pe poartă, călare pe catâr, plecând în Olanda. Plutea în aer minciuna ca Blimunda n-ar avea coastă de creştină noua, dacă minciună poate fi numită, când ştim cât de puţin le pasă acestora doi de asemenea cuvinte, ca să salvezi adevăruri mai mari trebuie să mai şi minţi câteodată.

  Tatăl spuse, Am vândut ogorul pe care îl aveam pe Vela, n-am făcut o afacere proastă, treisprezece mii cinci sute de reali, dar îi vom simţi lipsa, De ce l-ai vândut atunci, Regele l-a vrut, pe al nostru şi pe altele, Şi pentru ce l-a vrut regele, A poruncit să se ridice aici o mânăstire de călugări, n-ai auzit vorbindu-se de asta la Lisabona, Nu, tată, nu am auzit, Vicarul a spus că este vorba de o făgăduială pe care a făcut-o regele dacă i se va naşte un copil, acum cumnatul tău va putea să câştige bani buni, o să fie nevoie de pietrari. Mâncaseră fasole şi varză, femeile deoparte, în picioare, iar Joăo Francisco Şapte-Sori se duse la putina cu saramură şi scoase o bucată de slănină pe care o tăie în patru felii, le puse pe fiecare pe un codru de pâine, şi le împărţi celorlalţi. O privi cu atenţie pe Blimunda, ea însă îşi primi porţia şi începu să mestece în linişte, Nu e evreică, îşi zise socrul. Marta Măria se uitase şi ea, cu îngrijorare, apoi îi aruncă bărbatului o privire severă, ca şi cum l-ar fi dojenit pentru şiretlic. Blimunda termină de mâncat şi zâmbi, nu bănuia Joăo Francisco că ea ar fi mâncat slănina chiar dacă ar fi fost evreică, e altul adevărul ce trebuie salvat

  Baltasar spuse, Va trebui să caut de lucru, Blimunda va munci şi ea, nu putem să trăim din pomană. Nu te grăbi cu Blimunda. Aş vrea să stea acasă o vreme, vreau s-o cunosc pe fiica mea cea nouă, Aşa să fie, mamă, însă eu trebuie să îmi găsesc ceva de lucru, Cu o mână lipsă, ce muncă poţi să faci, Am cârligul, tată, care e de mare ajutor când te-ai obişnuit, Se poate, însă de săpat nu poţi să sapi, de secerat nu poţi să seceri, de tăiat lemne nu poţi să tai, Pot să îngrijesc de animale, Da, asta poţi, Mai pot şi să fiu căruţaş, ca să ţin fruntarul cârligul îmi ajunge, iar cealaltă mână o să facă restul, Fiule, sunt foarte bucuros că te-ai^ întors, Ar fi trebuit să mă întorc mai demult, tată.

  În noaptea aceea Baltasar visă că ara cu o pereche de boi ti dealul Vela şi că în urma lui mergea Blimunda, înfigând îi pământ pene de păsări care începeau să fâlfâie ca şi cum s-ar fi pregătit să-şi ia zborul, pământul părea gata şiel să le urmeze, atunci se ivi părintele Bartolomeu Lourenco cu desenul în mână, arătând greşeala pe care o făcuseră, hai s-o luăm de la început, iar pământul redeveni pârloagă ca înainte de arat, Blimunda stătea pe jos şi-i spunea, Apropie-te. Culcă-te cu mine, mi-am mâncat pâinea. Era încă în toiul nopţii, Baltasar se trezi, trase la sine trupul adormit, caldă moliciune enigmatică, ea murmură numele lui, el îl rosti pe-al ei, erau culcaţi în bucătărie, pe două velinţe împăturite, şi, în linişte, ca să nu îi trezească pe părinţii care dormeau în încăperea alăturată, se dăruiră unul celuilalt

  A doua z-i^ Ines Antonia şi soţul ei, care se numea, de fapt, Îlvaro Diogo, veniră să sărbătorească sosirea şi să-şi cunoască noua rudă. I-au adus şi pe copii, unul de patru ani, altul de doi, dintre ei numai cel mare va supravieţui, celălalt o să moară de vărsat până în trei luni. Cu toate astea, Dumnezeu sau cine va fi hotărând în cer durata vieţilor se îngrijeşte foarte scrupulos de echilibrul între cei săraci şi cei bogaţi, şi, când este nevoie, caută chiar în familiile regale contragreutăţile pe care să le pună pe talgerul balanţei, dovada este că, drept compensaţie pentru moartea acestui copil, va muri la aceeaşi vârstă infantele Dom Pedro, căci, dacă vrea Dumnezeu, moartea se poate trage din te miri ce. Moştenitorul coroanei Portugaliei va muri din pricina înţărcatului, doar infanţilor plăpânzi li se poate întâmpla una ca asta, căci fiul acestei Ines Antonia, când a murit, mânca deja pâine şi tot ce i se mai dădea. Dar după ce echilibrează socoteala, Dumnezeu se dezinteresează de funeralii, de aceea la Mafra îngeraşul a fost înmormântat aproape nebăgat în seamă, cum li se întâmpla şi altora, însă la Lisabona nu putea fi la fel, s-a făcut mare tam-tam, infantele a fost scos din odaia sa, culcat în micuţul sicriu, purtat pe umeri de consilierii de stat, înconjurat de toată nobilimea, regele îl însoţea şi el, împreună cu fraţii săi, iar dacă regele se afla acolo, aceasta se explică prin suferinţa sa de tată, dar mai ales prin aceea că răposatul fusese băiatul prim-născut şi moştenitorul tronului, acestea sunt obligaţiile protocolului, au coborât până în curtea capelei, toţi cu pălăria pe cap, iar când sicriul a fost aşezat pe litiera care avea să-l ducă mai departe, şi-a descoperit capul regescul tată, şi, scoţându-şi şi punându-şi încă o dată pălăria, s-a întors în palat, acestea sunt neomeniile protocolului. Infantele şi-a urmat drumul, cu escorta lui strălucitoare, spre S. Vicente de Fora, singur-singurel, fără tată, fără mamă, în faţă cardinalul, apoi, pe cai, purtătorii de cârjă, dregătorii curţii şi nobilii de vază, după-aceea clericii şi copiii de cor, cu excepţia canonicilor, aceştia se duseseră să aştepte la S. Vicente, toţi cu torţe aprinse în mâini, în urmă garda înşirată pe două flancuri, precedată de locotenenţi, acum apare sicriul acoperit cu o frumoasă stofă stacojie, cu care e acoperită şi caleaşca regală, în spate păşeşte bătrânul duce de Cadaval, j fiind marele şambelan al reginei care, dacă are în piept o inimă de mamă, îşi va fi plângând acum copilaşul, mai vine şi marchizul de Minas, marele comis, după lacrimi i se va cântări reginei iubirea, nu după nobilii ce o slujesc, dar pomenita stofă, plus harnaşamentele şi valtrapurile cailor le vor rămâne călugărilor de la S. Vicente, conform tradiţiei, iar pentru închirierea cailor, care sunt tot ai numiţilor călugări, s-au plătit douăsprezece mii de reali, e o plată ca oricare alta, ce-i de mirare, căci oamenii nu-s cai, chiar dacă-s armăsari, şi totuşi sunt şi ei luaţi cu chirie, şi toate astea adunate la un loc dau o paradă fastuoasă şi plină de solemnitate, pe străzile pe unde trece cortegiul funerar sunt înşiraţi soldaţi şi călugări din toate ordinele, fără excepţie, pe lângă fraţii cerşetori care sunt stăpânii casei unde va fi primit copilul mort de la înţărcat, privilegiu pe care călugării îl merită din plin, aşa cum au meritat mânăstirea ce va fi construită în Mafra, unde acum mai puţin de un an a fost înmormântat un băieţel al cărui nume n-am izbutit încă să-l aflăm, şi care a fost însoţit pe ultimul său drum de toată familia, au mers părinţii, şi bunicii, şi unchii, alte rude, când o să ajungă infantele Dom Pedro în cer şi o să afle despre asemenea discriminări se va necăji foarte tarej

  În sfârşit, fiind atât de prielnice înclinaţiile materne ale teginei, regele i-a mai făcut un infante, acesta da, va fi rege1, şi va oferi material pentru un alt memorial şi alte cutremurări, iar dacă o să aibă careva curiozitatea să ştie când va echilibra Dumnezeu această naştere regală cu una din popor, să afle că într-o bună zi o va echilibra, dar nu prin intermediul acestor bărbaţi greu de cunoscut şi al acestor femei greu de ghicit, căci n-o să vrea Ines Antonia să îi mai moară alţi copii, iar Blimunda se bănuieşte că ar poseda meşteşuguri tainice ca să nu-i aibă. Să

  1 Don Jose I, rege al Portugaliei între 1750-l777. În timpul domniei acestuia, în 1755. Portugalia a cunoscut cel mai devastator cutremur din întreaga sa istore.

  Ne întoarcem acum la oamenii mari, la relatarea repetată pe care Şapte-Sori trebuie s-o facă despre istoria militară, cu micul paragraf care îi aparţine, cum s-a rănit la mână şi cum i-au retezat-o, îşi arătă adaosurile de fier, se auziră tânguirile obişnuite, lipsite de imaginaţie, Numai celor săraci li se întâmplă asemenea năpastă, nici măcar nu este adevărat, li se întâmplă şi caporalilor ori căpitanilor să moară sau să rămână estropiaţi, Dumnezeu întregeşte ce e puţin şi mai reduce de unde e mult, în egală măsură, dar, după un ceas, toţi s-au deprins cu noutatea, doar copiii nu-şi dezlipesc privirile, fascinaţi, de la mâna lui Baltasar şi se înfioară când unchiul, în joacă, se slujeşte de crrlig ca să-i ridice de la pământ, cel mai interesat de acest exerciţiu e cel mai mititel, profită, profită cât mai e vreme, mai ai doar trei luni ca să te joci. În primele zile, Baltasar îşi ajută tatăl la muncile câmpului, pe un ogor luat în arendă, trebuie să înveţe totul de la început, nu a uitat, desigur, vechile gesturi, dar cum le va mai face acum Şi ca dovadă că în visuri nu te poţi încrede, dacă în vis a fost în stare să are singur dealul Vela, acum i-a fost destul să se uite din nou la un plug ca să priceapă ce însemnătate are o mână stângă. Slujbă potrivită pentru el, doar cea de căruţaş, dar, neputând fi căruţaş fără car şi fără boi, se va folosi deocamdată de cei ai tatălui său, o dată eu, o dată tu, mâine îi vei avea pe ai tăi, Şi murind eu curând, poate vei pune deoparte banii pe care îi vei câştiga, ca să cumperi perechea de boi şi căruţa, Tată, să nu te audă Dumnezeu. Baltasar se duce şi la locul unde lucrează cumnatul său, este zidul cel nou al moşiei viconţilor de Vila Nova da Cerveira, să nu se confunde geografia, vicomitatul este acolo, însă palatul se află aici, şi dacă am scrie astăzi aşa cum se scria pe atunci, biconte şi bicomitat, am fi luaţi în zeflemea pentru vina de a folosi o pronunţie din nord în ţinuturi din sud, zău că nu părem ţara aceea civilizată care a dăruit lumi noi lumii vechi, când lumea întreagă are aceeaşi vârstă, iar, dacă avem într-adevăr vreo vină, ea nu va fi precis mai mare dacă vom zice bina. La acest zid, Baltasar nu va putea să pună nici o piatră, la drept vorbind ar fi fost mai bine să fi rămas fără un picior, te poţi propti la fel de bine într-un lemn ca şi în talpă, e pentru prima oară că-i vine o asemenea idee, dar apoi se gândeşte cât de neajutorat ar fi când ar sta culcat lângă Blimunda Şi s-ar urca deasupra ei, şi îşi zice, ba nu, mai bine că şi-a pierdut mâna, ce noroc că l-au nimerit în braţul stâng. Îlvaro Diogo coboară de pe schelă şi, în timp ce-şi mănâncă prânzul adus de Ines Antonia, aşezaţi lângă un gard, îi spune că va fi mult de lucra pentru zidari când vor începe lucrările la mânăstire, n-o să trebuiască să plece din Mafra ca să îşi caute de lucru prin împrejurimi, săptămâni şi săptămâni de-a rândul departe de casă, oricât de hoinar ar fi din fire un bărbat, casa, dacă femeia care îl aşteaptă e respectată şi copiii iubiţi, are gustul pe care îl are pâinea, nu guşti în fiecare ceas, dar îi simţi lipsa dacă n-o ai în fiecare zi.

  Baltasar Şapte-Sori s-a dus să dea o raită prin apropiere, pe dealul Vela, de unde se vede toată Mafra în groapa ei, pe fundul văii. Aici s-a jucat pe vremea când avea vârsta nepotului mai mare, şi mai târziu, dar nu pentru mult timp, fiindcă aici, de foarte timpuriu, trebuie să-ţi dăruieşti braţele ogorului. Marea este departe, dar pare apropiată, sabie lucioasă care a căzut din soare, pe care, când va coborî la orizont, soarele o va băga încetişor în teacă şi se va face nevăzut Sunt comparaţii născocite de către cel care scrie pentru cel care a fost la război, nu le-a născocit Baltasar, dar, dintr-un motiv oarecare, şi-a amintit de sabia pe care o ţine acasă la părinţi, de câtă vreme n-a mai scos-o din teacă, s-a acoperit probabil de rugină, într-o zi o s-o ascută cu cremenea şi o va unge cu ulei, nu ştii azi ce poate aduce ziua de mâine.

  Aici au fost pământuri cultivate, acum sunt în paragină. Hotarele care se mai văd încă, haturile, gardurile, şanţurile nu mai despart proprietăţi. Toate aparţin aceluiaşi stăpân, regele, care, dacă n-a plătit, va plăti până la urmă, că e cinstit la socoteli, ce-i drept e drept Joăo Francisco Şapte-Sori îşi aşteaptă partea sa, păcat că n-a fost totul al lui, s-ar fi îmbogăţit, actele vânzării au ajuns până acum la trei sute cincizeci şi opt de mii cinci sute de reali, iar cu timpul suma va creşte şi mai mult, va depăşi cincisprezece milioane de reali, cifră de neînţeles pentru slabele minţi populare, de aceea vom spune mai simplu, o groază de bănet Dacă afacerea e bună ori e proastă, depinde, căci banii nu au totdeauna aceeaşi valoare, spre deosebire de oameni, care totdeauna valorează la fel, totul şi nimic. Dar mânăstirea o să fie mare, îl întrebă Baltasar pe cumnat, iar acesta răspunse, La început s-a vorbit de treisprezece călugări, apoi au urcat la patruzeci, iar acum franciscanii de la azil şi de la capela Sfântului Duh au început să spună c-or să fie optzeci, Aici o să se adune toată puterea lumii, spuse Baltasar în chip de încheiere. Această conversaţie a avut loc după ce s-a retras Ines Antonia, de aceea Îlvaro Diogo a putut să vorbească nestânjenit, Vin pe aici călugării ca să se dea la femeile noastre, după obiceiul lor, franciscanii fac la fel, dacă într-o zi îl prind pe vreunul că se obrăzniceşte, o să-i rup oasele în bătaie, şi pietrarul izbi cu barosul în piatra pe care şezuse Ines Antonia Soarele a apus, Mafra, în vale, e neagră ca o fântână. Baltasar începe să coboare, se uită la stâlpii de hotar care delimitează terenurile de pe deal, piatră albă ca laptele, din care frigul abia a apucat să muşte, piatră care nu ştie aproape nimic despre arşiţa verii, piatră încă speriată de lumina zilei. Aceste pietre sunt primele semne ale temeliilor mânăstirii, la porunca regelui cineva a pus să fie tăiate şi cioplite, pietre portugheze şlefuite de mâini portugheze, căci n-a sosit încă vremea să vină Garvo, milanezii, să-i dirijeze pe zidarii şi pe cioplitorii care s-or aduna aici. Când Baltasar intră în casă aude murmurul ce vine de la bucătărie, e glasul mamei, glasul Blimundei, vorbeşte când una, când cealaltă, de-abia se cunosc şi au atâtea să-şi spună, este îmbelşugata, nesecata conversaţie a femeilor, pare un fleac, aşa gândesc bărbaţii, ei nu-şi dau seama că taifasul acesta e cel care ţine lumea pe orbita ei, dacă femeile n-ar sta de vorbă unele cu celelalte, demult şi-ar fi pierdut bărbaţii simţul casei şi al planetei, Dă-mi binecuvântarea dumitale, mamă, Dumnezeu să te binecuvânteze, fiul meu, nu vorbi Blimunda, nu-i vorbi Baltasar, se mulţumiră doar să se privească, privirea e căminul celor doi.

  Există multe feluri de a împerechea un bărbat cu o femeie, dar, nefiind cartea noastră nici inventar, nici vademecum de căsătorii, să înregistrăm aici doar doua dintre ele, primul este când el şi ea se află aproape unul de celălalt, nu te ştiu, nu te cunosc, la un autodafe, printre spectatori, fireşte, privind la pocăiţii care se perindă, şi deodată femeia se întoarce spre bărbat şi îl întreabă, Care ţi-e numele, n-a fost inspiraţie divină, n-a întrebat din proprie voinţă, ci a ascultat de ordinul mental venit de la propria ei mamă, cea care umblă în procesiune, cea care avea viziuni şi revelaţii, iar dacă, aşa cum susţinea Sfântul Oficiu, se prefăcea doar că le are, pe acestea le-a avut cu adevărat, căci bine a văzut şi i s-a revelat că acest soldat ciung va fi bărbatul fiicei sale, şi în acest chip i-a împerecheat Altă modalitate este ca el şi ea să se afle departe unul de celălalt, nu te Ştiu, nu te cunosc, fiecare la curtea sa, el la Lisabona, ea la Viena, el de nouăsprezece ani, ea de douăzeci şi cinci, şi câţiva ambasadori să îi căsătorească prin procură, mai întâi logodnicii s-au văzut în portrete înfrumuseţate, el chipeş şi cu pielea luso-smeadă, ea dolofană şi alb-austriacă.

  — Însă totuna era de se plăceau ori ba, s-au născut pentru a se căsători aşa şi nu altminteri, el însă îşi va scoate pârleala, ea nu, sărmana, fiindcă-i femeie cinstită, incapabilă să-şi ridice ochii la alt bărbat, ce se petrece în visuri nu are importanţă.

  În războiul lui Joâo şi-a pierdut Baltasar mâna, în războiul Inchiziţiei şi-a pierdut Blimunda mama, nici Joăo nu s-a ales cu j nimic, căci după ce s-a încheiat pacea am ajuns ca mai înainte, j nici Inchiziţia nu se alege cu nimic, căci pentru fiecare vrăji- 1 toare ucisă se nasc altele zece, fără să îi mai socotim pe vrăjitori, care nu sunt nici ei puţini la număr. Fiecare îşi ţine propria contabilitate, condica şi jurnalul, morţii se trec în scripte pe o j jumătate a filei, cei vii se înregistrează pe cealaltă jumătate, I există de asemenea feluri deosebite de a plăti şi de a încasa impozitul, cu banii sângelui şi cu sângele banilor, dar sunt şi unii care preferă rugăciunea, este cazul reginei, preacucernică născătoare, care a venit pe lume numai în acest scop, va naşte în total şase copii, rugăciunile ei se numără însă cu milioanele, acum se duce la aşezământul de novici al companiei lui Isus, acum la biserica parohială a Sfântului Pavel, acum face slujba de nouă zile pentru Sfântul Francisco Xavier, acum merge să vadă statuia Sfintei Fecioare Măria Apărătoarea de Nevoir-acum se duce la mânăstirea Sfântului Benedict al călugărilor albaştrifşi se duce la biserica parohială a Reîncarnării, şi se mai duce la mânăstirea Imaculatei Concepţiuni din Marvila, şi se mai duce la mânăstirea Sfântului Benedict Dătătorul de Sănătate, şi merge să vadă statuia Sfintei Fecioare Măria Dătătoare de Lumină, şi se duce la biserica Sângelui şi Trupului Domnului, şi se duce lai biserica Sfintei Fecioare Mana Dătătoare de Har, şi la biserica îâfântului Roque, şi la biserica Preasfintei Treimi, şi la mânăstirea regală a Maicii Domnului, şi mai merge şi la biserica Sfintei j Fecioare Măria a Aducerii Aminte, şi se duce la biserica! Sfântului Petru din Alcântara, şi la biserica Sfintei Fecioare din^ Loreto, şi la mânăstirea Dreptei Biruinţi, iar când se pregăteşte să. Iasă din palat pentru a se duce la rugăciune, bate toba şi ţiuie fluierul, nu ea face asta, ce idee, o regină să bată din tobă şi m sufle în fluier, se aşază halebardierii pe două flancuri, şi fiina străzile murdare, cum sunt întotdeauna, oricâte înştiinţări şi decrete s-ar da, poruncind să fie curăţate, o ceată de hamali merge înaintea reginei, cărând nişte scânduri late în spinare, ea coboară din caleaşca, ei întind scândurile pe jos, pare un plaur îfl mişcare, regina umblând pe scânduri, hamalii mutându-le în faţa ei, eapăşeşte mereu pe loc curat, mereu se bălăcesc ei în noroaie, astfel^ că regina, doamna noastră, seamănă cu Domnul Nostru Isus Cristos când se preumbla pe deasupra apelor, şi în acest mod miraculos ajunge la mânăstirea Trinitarienelor şi la mânăstirea Bernardinelor, şi la cea a Inimii Neprihănite a Fecioarei Măria, şi la cea a Sfântului Albert, şi la biserica Sfintei Fecioare Măria Făcătoare de Milostenii, să le facă şi ea, şi la biserica Sfintei Caţarina, şi la mânăstirea Sfântului Pavel, şi la Ceasul Bun al (augustinâfiJf desculţi^ şi la mânăstirea Sfintei Fecioare de pe Cârmei, şi la biserica Preasfintei Maici a Martirilor, noi suntem ăştia, şi la mânăstirea Mântuitorului, şi la mânăstirea măicuţelor Preasfintei Monica, maica Sfântului Augustin, şi care numai mame nu sunt, şi la mânăstirea Sfintei Prinţese Ioana, şi la mânăstirea Alinării de Suferinţă, dar noi ştim unde ea nu îndrăzneşte să se ducă, la mânăstirea din Odivelas, toată lumea ghiceşte pricina, e o regină amărâtă şi înşelată pe care numai rugăciunile nu o dezamăgesc, în fiecare zi, în fiecare ceas, ba cu temei, ba fără siguranţa că l-ar avea, se roagă pentru soţul uşuratic, pentru rudele rămase atât de departe, pentru ţara care nu e a ei, şi pentru copiii care ai ei nu sunt decât pe jumătate sau chiar mai puţin, pentru asta stă mărturie în cer infantele Dom Pedro, şi se mai roagă pentru imperiul portughez, pentru ciuma care ameninţă, pentru războiul care s-a sfârşit, pentru celălalt care va începe, pentru cumnatele infante, pentru infanţii cumnaţi, şi pentru Dom Francisco de asemenea, ea se roagă de Isus Mana Iosif s-o ferească de neliniştile cărnii, de plăcerea întrezărită, care îşi are lăcaşul bănuit între picioare, şi se mai roagă pentru mântuirea anevoioasă, pentru infernul care stă lacom s-o înghită, pentru oroarea de a fi regină, pentru osânda de a fi femeie, pentru cele două năpaste laolaltă, pentru viaţa asta care trece, pentru moartea aia care vine.

  Dona Mana Ana are acum motive mai grabnice de a se ruga Regele e tare suferind, îi înţepenesc măruntaiele şi îşi pierde subit cunoştinţa, debilitate pe care i-o cunoaştem de demult, însă acum s-a agravat, leşinurile durează mai mult decât o sincopă obişnuită, este o excelentă lecţie de umilinţă să vezi un rege atât de mare neputându-şi veni în fire, ce folos că e stăpân peste India, Africa şi Brazilia, nimic nu însemnăm în această lume, nimic nu luăm cu noi în cealaltă Din obicei şi prevedere, dau fuga de îndată cu ultima împărtăşanie, să nu rămână cumva Maiestatea sa nespovedită ca fitece soldat de rând pe câmpul de bătălie, acolo unde nu ajung capelanii, nici nu vor să ajungă, dar uneori se ivesc dificultăţi, ca de pildă atunci când se afla regele la Setiibal, privind taurii de la fereastră, şi dintr-ja dată a căzut într-un leşin adânc, doctorul se repede să-i ia pulsul, îşi caută lanţeta pentru sângerare, vine duhovnicul cu mirul, însă nimeni nu ştie ce păcate va fi făptuit Dpm Joăo al V-lea de la ultima spovedanie, care a fost ieri, câte gânduri urâte poţi avea şi câte fapte rele poţi comite în douăzeci şi patru de ore, pe lângă circumstanţa necuviincioasă că taurii mor în arenă, în vreme ce regele, cu ochii daţi peste cap, nu se ştie dacă moare ori ba, iar dacă o să moară, nu va fi din pricina unor răni cum sunt acelea care au sfârtecat trupurile dobitoacelor de jos, izbutind totuşi acestea să se răzbune pe câte un duşman, cum s-a întâmplat chiar adineauri cu Dom Henrique de Almeida care a fost azvârlit în aer cu cal cu tot, iar acum îl scot afară cu două coaste rupte. În sfârşit, regele a deschis ochii, a scăpat, n-a fost să fie de astă dată, dar picioarele îi sunt moi, mâinile îi tremură, chipul îi este palid, nu mai seamănă cu bărbatul galant care pune jos călugăriţe cu un singur gest, şi nu numai pe ele, chiar anul trecut i-a făcut un copil unei franţuzoaice, dacă l-ar vedea acum amantele claustrate şi cele slobode, n-ar recunoaşte în omuleţul ăsta şters şi veşted pe neobositul armăsar regal. Se duce atunci Dom Joao al V-lea la Azeitâo, sperând că mesele bune şi aerul curat îl vor vindeca poate de această melancolie, aşa i-au botezat meteahna doctorii, are probabil maiestatea sa umorile stătute, de la aşa ceva se trag de obicei înţepenelile de maţe, vânturile, înfundările de vezică, toate efectele secundare ale atrabilei, căci aceasta e adevărata afecţiune a regelui, ce noroc că nu suferă de părţile ruşinoase, în ciuda exceselor iubăreţe şi a unor riscuri de a se molipsi de boala galică, împrejurare în care i s-ar aplica ^eam4 de milostivă, leac suveran pentru plăgile gurii şi ale gjpgiilor, ale testiculelor şi ale locurilor dimprejur.

  Dona Măria Ana a rămas la Lisabona ca să se roage, apoi s-a dus la Belem ca să-şi continue rugăciunile. Se zice că e supărată fiindcă Dom Joăo al V-lea nu vrea să-i dea pe mână guvernarea regatului, şi într-adevăr nu e frumos ca soţul să nu se încreadă în soţie, sunt însă împotriviri pasagere, căci mai încolo va fi regina regentă, în vreme ce regele îşi va vedea de sănătate pe fericitele plaiuri din Azeitâo, asistat de franciscanii de la Arrâbida, totuşi murmurul valurilor e acelaşi, aceeaşi e culoarea mării, mireasma aerului are la fel de multă vrajă, pădurile miros la fel ca mai înainte, astfel rămâne singur infantele Dom

  BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ „OCTAY'AN G3GA”

  Francisco la curte, în Lisabona, şi-începe să urzească/trama şi capcana, făcându-şi planuri pesoceteăfe-morţri fratelui şi „a propriei sale vieţi, Dacă melancolia, care atât de tare o chinuie pe maiestatea sa, nu-şi va afla leacul, şi va dori Dumnezeu să i se isprăvească viaţa pământeasca şi s-o înceapă mai devreme pe cea veşnică, eu aş putea, ca frate ce vine la rând şi rudă apropiată, cumnat al maiestăţii voastre şi slugă prea plecată a frumuseţii şi virtuţii voastre, eu aş putea, cutez s-o spun, să urc pe tron, şi, în acelaşi timp, în patul vostru, cununându-ne noi după tipic şi canon, fiindcă, în ceea ce priveşte vigoarea bărbătească, pot garanta că nu sunt mai prejos ca fratele meu, asta-i, Asta-i bună, dar ce vorbe nepotrivite între doi cumnaţi, regele e încă în viaţă, iar dacă Dumnezeu va auzirugile mele fierbinţi, nu va muri, spre slava ţării, cu atât mai mult cu cât până la numărul de şase copii, pe care-i scris că-i voi avea cu el, mai lipsesc încă trei, Dar maiestatea voastră mă visează în fiecare noapte, o ştiu prea bine, E adevărat că visez, sunt slăbiciuni de femeie pe care le ţin ascunse în inima mea, nu le mărturisesc nici duhovnicului, însă după câte se pare, mi se citesc visurile pe chip, dacă astfel mi le ghiceşti, Va să zică, dacă moare fratele meu, ne căsătorim, Dacă va fi spre binele ţării şi dacă nu-l va mânia prea mult pe Dumnezeu şi nici mie nu-mi va ştirbi onoarea, ne vom căsători, Să dea Domnul să moară, vreau să fiu rege şi să mă culc cu maiestatea voastră, m-am săturat să fiu infante, Sătulă sunt şi eu să fiu regină, dar altceva nu pot să fiu, aşa că mă resemnez, mă voi ruga să scape soţul meu, altul care ar veni ar fi poate mai rău, Crede aşadar maiestatea voastră că aş fi un soţ mai rău decât fratele meu, Toţi bărbaţii sunt răi, doar răutăţile le sunt deosebite, şi cu această înţeleaptă şi sceptică sentinţă luă sfârşit dialogul de la palat, primul din multele cu care Dom Francisco o va sâcâi pe regină, la Belem, unde se află acum, la Belas, unde se va duce ceva mai târziu, la Lisabona, când va ajunge, în sfârşit, regentă, împuindu-i tot timpul urechile, în salon şi în grădină, aşa se face că visurile Donei Măria Ana nu mai sunt ce erau înainte, atât de dulci de obicei, atât de ameţitoare pentru suflet, atât de sfâşietoare pentru trup, acum infantele i se înfăţişează doar ca să-i spună că vrea să fie rege, să-i fie de bine, aşa ceva nu merită să visezi, şi asta o spun eu care sunt regină. S-a îmbolnăvit grav regele, a murit visul Donei Mana Ana, apoi regele se va însănătoşi, dar visurile reginei nu vor reînvia

  783620ioi

  PE LÂNGĂ TAIFASUL FEMEILOR, visurile sunt acelea care ţin lumea pe orbita ei. Şi tot visurile sunt acelea care îi alcătuiesc în jur o cunună de luni, iar cerul este strălucirea care se află în mintea oamenilor, dacă nu cumva mintea oamenilor este adevăratul şi unicul cer. S-a întors părintele Bartolomeu Lourenco din Olanda, dacă a adus sau nu secretul alchimic al eterului o s-o aflăm mai târziu, ori poate acest secret n-are nimic de-a face cu artele alchimice din vremurile trecute, şi un singur cuvânt va fi îndeajuns ca să se umple sferele maşinii zburătoare, căci nici Dumnezeu n-a făcut altceva decât că a vorbit şi cu acest puţin s-a săvârşit creaţia, aşa l-au învăţat pe preot la seminarul Belem din Baia, aşa i-au dovedit-o mai târziu, cu argumente noi şi cercetări temeinice, la Facultatea de Canoane din Coimbra, înainte să-şi ridice în văzduh primele sale baloane, iar acum că a sosit de pe meleaguri olandeze, se va întoarce la Coimbra, omul poate să fie mare zburător, însă nu-i strică câtuşi de puţin să iasă bacalaureat, licenţiat şi doctor, şi atunci, chiar dacă nu zboară, se bucură de preţuire.

  Bartolomeu Lourenco se duse la moşia din S. Sebastiăo da Pedreira, trecuseră mai bine de trei ani de când plecase, şura era lăsată în părăsire, pe jos erau risipite materialele pe care n-avu-sese rost să le strângă, nimeni n-ar fi în stare să ghicească ce se pusese la cale aici. Înăuntru zburătăceau vrăbii, intraseră printr-o gaură din acoperiş, două ţigle sparte, păsări minuscule care nicicând nu vor zbura mai sus decât frasinul cel mai înalt de pe moşie, vrabia e o pasăre a ţarinei şi a ţărânei, a băligarului şi a holdelor, când moare bagi de seamă că nu poate să zboare în înalt, cu aripi atât de firave, cu oase atât de mărunte, pe când păsăroiul acesta al meu va zbura până unde ochii nu pot să ajungă” iată, ca dovadă, puternica şarpantă a scoicii ce mă va putta-n văzduh, fierul a ruginit cu vremea, semn rău, Baltasar nu pare a fi venit pe aici aşa cum l-am rugat cu atâta stăruinţă, ba a venit, se cunoaşte după urmele tălpilor desculţe, nu a adus-o cu el pe Blimunda sau Blimunda o fi murit, şi el a dormit pe rogojină, e îndoită mantaua de parcă adineauri s-a sculat, pe rogojina asta mă voi culca şi eu, cu aceeaşi manta mă voi acoperi, eu, părintele Bartolomeu Lourenco, care m-am întors din Olanda, unde am fost să mă încredinţez dacă în Europa se ştie a zbura cu aripi, dacă sunt alţii mai avansaţi în cercetarea acestei ştiinţe decât sunt eu, în ţara mea de marinari, iar la Zwolle, Ede şi Nijkerk am studiat cu câţiva cărturari şi alchimişti bătrâni, din aceia care ştiu să aprindă sori în retorte, iar apoi mor de o moarte bizară, se usucă până devin la fel de seci ca un mănunchi de paie sfărâmicioase şi ca paiele ard, asta cer toţi în ceasul morţii, să las doar cenuşă în urma mea, se aprind la propria lor scânteie, însă pe mine mă aştepta aici maşina zburătoare care încă nu zboară, acestea sunt sferele pe care va trebui să le umplu cu eterul ceresc, oamenii îşi închipuie că ştiu ce vorbesc, se uită la cer şi zic, Eter ceresc, eu ştiu într-adevăr ce este, ceva la fel de simplu ca vorbele lui Dumnezeu, Să se facă lumină, şi s-a făcut lumină, e un fel de a spune, căci între timp s-a făcut noapte, aprind acest opaiţ pe care l-a lăsat Blimunda, sting acest soare micuţ care de mine depinde să fie aprins ori stins, de opaiţ vorbesc, nu de Blimunda, nici o făptură omenească nu poate avea tot ceea ce-şi doreşte în singura ei viaţă pe acest pământ, poate numai când visează, noapte bună.

  După câteva săptămâni, cu toate pregătirile făcute şi obţinând autorizaţiile şi înmatriculările necesare, părintele Bartolomeu Lourenco plecă spre Coimbra, oraş atât de vestit, cu învăţaţi atât de venerabili, încât, dacă în el ar fi sălăşluit şi alchimişti, n-ar fi rămas mai prejos decât Zwolle, şi merge Zburătorul călare pe un catâr blând şi ascultător, luat cu chirie de la un geambaş, aşa cum se cade pentru un sacerdot fără prea mare pricepere la echitaţie şi cu avut modest, când va sosi la destinaţie, catârul se va întoarce cu alt cavaler, poate un doctor cu studiile terminate, deşi unui asemenea titlu îi stă mai bine într-o litieră de cursă lungă, parcă te-ai legăna pe valurile mării, păcat că dobitocul din faţă nu-şi poate stăpâni vânturile. Până la Mafra, unde se duce mai întâi, călătoria nu are istorie, afară doar de cea a oamenilor care locuiesc prin partea locului, însă fireşte că nu ne vom opri în drum ca să întrebăm, Cine eşti, ce faci, ce te doare, iar dacă părintele Bartolomeu Lourenşo s-a oprit de câteva ori, s-a oprit doar atât cât să le dea binecuvântarea celor ce i-o cereau, apoi s-a aşternut din nou la drum, mulţi dintre ei se vor pomeni izgoniţi din istoria pe care o aveau ca să fie vârâţi în aceasta pe care o povestim, simpla întâlnire cu un preot e un semn, căci dacă merge la Coimbra, nu acesta e drumul care duce într-acolo, afară doar dacă vrea să treacă prin Mafra, fiindcă acolo se află Baltasar Şapte-Sori şi Blimunda Şapte-Luni. Nu e adevărat că ziua de mâine îi aparţine doar lui Dumnezeu, că oamenii trebuie sa aştepte fiecare zi ca să afle ce le aduce, că numai moartea e s”gură, dar nu şi ziua ei, sunt vorbe de-ale acelora care nu sunt în stare să priceapă semnele ce le sosesc din viitor, precum ivirea unui preot pe drumul dinspre Lisabona, dându-şi binecuvântarea fiindcă i-au cerut-o, şi îndreptându-se spre Mafra, aceasta vrea să însemne că binecuvântatul se va duce şi el la Mafra, va lucra pe şantierul mânăstirii şi va muri acolo prăbuşindu-se de pe zid, ori secerat de ciumă, ori din pricina unei lovituri de cuţit pe care a primit-o, ori strivit de statuia Sfântului Bruno.

  Deocamdată este încă devreme pentru aceste accidente. Când, la ultima cotitură a drumului, părintele Bartolomeu Lourenco începu să coboare la vale, dădu cu ochii de o mare de oameni, e poate exagerat s-o numim mare, mă rog, câteva sute, şi la început nu înţelese ce se petrecea, fiindcă toată mulţimea se repezea buluc într-o parte, răsuna o goarnă, o fi serbare, o fi război, atunci bubuiră detunături, pământ şi pietre fură azvârlite cu violenţă în văzduh, au fost cu totul douăzeci de bubuituri, goarna sună din nou, dând acum alt semnal, o parte dintre oameni se îndreptă spre locul răscolit de explozii, cu cazmale şi roabe pe care le umpleau aici pe deal, răsturnându-le mai încolo, pe versantul dinspre Mafra, iar alţi bărbaţi, cu sapa pe umăr, coborau coşuri în gropi şi le trăgeau apoi afară, pline cu pământ, după care se duceau să le verse la o oarecare distanţă, unde alţi bărbaţi îşi încărcau la rândul lor roabele pe care le răsturnau peste mormanul de moloz, nu este nici o diferenţă între o sută de oameni şi o sută de furnici, povara asta este transportată doar de ici până colo fiindcă atâta ţin puterile, apoi vine alt om care va duce încărcătura până la furnica următoare, până când totul se isprăveşte într-o gaură, ca de obicei, în cazul furnicilor, loc al vieţii, în cazul oamenilor, loc al morţii, după cum se vede, nu este nici o diferenţă.

  <, Părintele îşi îmboldi cu călcâiele catârul, dobitoc trecut prin ciflr şi prin dârmon, pe care nici artileria nu reuşise să-l înfricoşeze, iată ce va să zică să nu fi de rasă pură, catârul a trecut prin multe, metisajul l-a făcut să nu fie sperios, ceea ce constituie soluţia cea mai bună ca să poată trăi, în lumea asta, oamenii şi dobitoacele. Pe drumul plin de noroaie, semn că izvoarele pă-mântului se pierduseră cu toate acele zguduiri, iar acum ţâşneau unde nu puteau fi captate ori se divizau în firişoare foarte subţiri, până când atomii de apă se despărţeau definitiv unii de alţii, rămânând dealul uscat, pe acest drum, îndemnându-şi cu blândeţe catârul, coborî părintele Bartolomeu Lourenco până în târg şi se duse la vicar să-l întrebe unde se afla locuinţa familiei Şapte-Sori

  Făcuse o afacere bună acest paroh cu terenurile lui de pe dealul Vela şi, ori că ele preţuiau mult, ori că preţuia mult proprietarul, evaluarea se făcuse la maximum, o sută patruzeci de mii de reali, nici nu încape comparaţie cu cei treisprezece mii cinci sute care-i fuseseră plătiţi lui Joăo Francisco. E un vicar fericit, cu perspectiva unei mânăstiri aşa de mari, optzeci de călugări, cifră confirmată, chiar aici, lângă poarta casei, fapt pentru care se vor înmulţi în târg botezurile, căsătoriile şi morţile, fiecare sacrament aducându-şi prinosul său material şi spiritual, şi astfel va spori tot atât de mult punga cât şi speranţa mântuirii, în raport direct proporţional cu diversele acte şi servicii, E o mare cinste pentru mine, părinte Bartolomeu Lourenco, să vă primesc în casa mea, familia Şapte-Sori locuieşte în apropiere, aveau un teren alături de ale mele pe dealul Vela, ceva mai mic, trebuie s-o spun, acum bătrânul şi ceilalţi trăiesc din munca unui ogor pe care l-au luat în arendă, în urmă cu patru ani li s-a întors fiul, Baltasar, a venit din războiul ciung, ciung din război vreau să zic, şi-a adus femeie, cred că nu sunt căsătoriţi în faţa Sfintei Biserici, iar ea are un nume care nu e deloc creştinesc, Blimunda, spuse părintele Bartolomeu Lourenco, O cunoaşteţi, Eu i-am cununat, Ah, va să zică sunt totuşi căsătoriţi, Eu i-am cununat, în Lisabona, iar după ce mulţumi, Zburătorul, care aici nu era cunoscut sub acest nume, efuziunile vicarului fiind datorate numai recomandaţiei speciale de la palat, ieşi să-i caute pe Şapte-Sori, bucuros de a fi minţit astfel în faţa lui Dumnezeu, şi ştiind că lui Dumnezeu nu-i pasă, omul trebuie să-şi dea singur seama când o minciună vine pe lume iertată dinainte.

  Se întâmplă să fie Blimunda cea care veni să deschidă uşa. Afară se lăsase noaptea, dar ea recunoscu silueta preotului care descăleca, patru ani nu înseamnă chiar aşa de multă vreme, îi sărută mâna, dacă n-ar fi dat târcoale pe acolo vecinii curioşi, salutul ar fi fost cu totul altfel, căci aceştia doi, aceştia trei, când o să apară şi Baltasar, urmează doar porunca inimii, şi, în atâtea nopţi ce au trecut, va fi fost barem una în care au visat acelaşi vis, au văzut maşina de zburat cu aripile fâlfâind în aer, au văzut soarele ca o explozie de lumină şi chihlimbarul atrăgând eterul, eterul atrăgând magnetul, magnetul atrăgând fierul, toate lucrurile se atrag unele pe altele, chestiunea e să ştii care e succesiunea corectă în care trebuie orânduite, şi atunci se strică ordinea firească, Aceasta este soacra mea, părinte Bartolomeu, Marta Măria se apropiase, nedumerită de a nu fi auzit nici un cuvânt, fiind sigură că Blimunda se dusese să deschidă uşa fără să fi bătut cineva, iar afară se afla acum un preot tânăr care întreba de Baltasar, nu aşa se petrec în mod obişnuit vizitele din această epocă, dar mai sunt şi excepţii, cum în toate timpurile s-a spus, un preot vine de la Lisabona la Mafra ca să stea de vorbă cu un soldat ciung şi cu o femeie care e vizionară în felul cel mai rău cu putinţă, fiindcă ea vede ceea ce există, aşa cum în secret Marta Măria deja o ştie, căci, plângându-se ea că ar avea o tumoare în pântece, Blimunda i-a răspuns că nu o are, era însă adevărat şi o ştiau amândouă, Mănâncă-ţi pâinea, Blimunda, mănâncă-ţi pâinea

  Părintele Bartolomeu Lourenco era aşezat lângă vatră ca să se ferească de răcoarea nopţii când au sosit tatăl şi Baltasar. Au văzut catârul în faţa porţii, încă înşeuat, sub măslin, Cine o fi venit, întrebă Joăo Francisco, Baltasar nu răspunse, însă ghici că era preot, catârii care duc în spate feţe bisericeşti vădesc o anumită blândeţe evanghelică, poate de căpătat, care contrastează cu firea încă rebelă a celor călăriţi numai de laici, şi cum catârul aparţinea cu siguranţă unui cleric, cu aerul de a sosi de departe, şi nefiind aşteptat în ţinut nici un legat al papei ori vreo înştiinţare de la nunţiu, era fără îndoială părintele Bartolomeu Lourenco, cum pe dată s-a şi adeverit Cui s-ar mira că aşa de multe a desluşit Baltasar Şapte-Sori, deşi se întunecase, îi vom răspunde că splendoarea strălucitoare a sfinţilor nu este un miraj găunos al minţii tulburate a misticilor ori o simplă propagandă religioasă pictată în ulei, şi că, dormind atâta cu Blimunda, şi având cu ea aproape în fiecare noapte întâlniri şi despărţiri ale cărnii, în Baltasar începuse să ardă flăcăruia spirituală a vederii în adâncime, care, nefiind destul de intensă pentru străfulgerări mai profunde, era totuşi suficientă pentru observaţii sumare ca aciasta. Joăo Francisco se duse să deshame dobitocul şi se întoarse tocmai atunci când preotul le spunea Blimundei şi lui Baltasar că va lua cina cu vicarul, care îl poftise la masă, şi că tot acolo îşi va petrece noaptea, din două motive, mai întâi fiindcă nu era destul spaţiu în locuinţa lui Şapte-Sori, iar în al doilea rând, fiindcă s-ar cam mira lumea din Mafra dacă un preot venit; de departe şi-ar alege drept loc de popas tocmai această casă, doar puţin mai ocrotită de vânt decât ieslea din Betleem, prefe-rând-o răsfăţurilor parohiale sau palatului viconţilor, unde nu i-ar fi refuzat adăpostul cuvenit unui viitor doctor în canoane, drept care Marta Măria spuse, Dacă am fi ştiut că vine sfinţia voastră, cel puţin am fi tăiat cocoşul, căci celelalte nu sunt bucate care să poate fi puse pe masă, Ba chiar din bucatele ce le aveţi m-aş ospăta cu plăcere, dar e mai bine pentru toată lumea să nu rămân şi nici să nu mănânc aici, cât despre cocoş, doamnă Marta Măria, lasă-l să cânte, oricât de bine ar mirosi după ce ar fi scos din oală, mai mare bucurie ne dă cântecul ce-i iese din gâtlej, şi apoi nu e frumos să le facem una ca asta bietelor găini. Joăo Francisco râse auzind această tiradă, Marta Măria nu izbuti să râdă fiindcă o fulgeră durerea în pântece, Blimunda şi Baltasar se mulţumiră doar să zâmbească, nu era nevoie de mai mult, ştiind ei prea bine că spusele părintelui picau întotdeauna alături de cuvintele pe care le aşteptai, aşa cum se adevenea din nou, prin cele pe care le rostise acum, Mâine, cu un ceas înainte de răsăritul soarelui, aduceţi-mi catârul la prezbiteriu, cu şaua pe el, veniţi amândoi fiindcă avem de vorbit înainte să plec la Coimbra, iar acum, domnule Joăo Francisco, doamnă Marta Măria, vă las în dar binecuvântarea mea, dacă o preţui ceva în ochii lui Dumnezeu, căci mare trufie este să credem că noi suntem judecătorii preţului binecuvântărilor, şi vă repet, nu uitaţi, cu un ceas înainte de răsăritul soarelui, şi spunând acestea ieşi, Baltasar îl conduse afară, cu un opaiţ care lumina slab, de parcă n-ar fi vrut decât să-i zică nopţii, Sunt o luminiţă, iar în puţinul timp cât merseră împreună nu vorbi niciunul, nu vorbi nici celălalt, se întoarse Baltasar orbecăind prin întuneric, picioare, fiţi atente cum păşiţi, iar când intră în bucătărie, Blimunda îl întrebă, Ei, a spus părintele Bartolomeu ce vrea, N-a spus nimic, mâine o vom afla, iar Joâo Francisco, amintindu-şi, pufneşte în râs, A fost nostimă aia cu cocoşul. Cât despre Marta Măria începuse să bănuiască acum că era vorba de o taină, Haideţi să mâncăm, cei doi bărbaţi s-au aşezat la masă, femeile deoparte, aşa e obiceiul în familie.

  A dormit fiecare cum a putut, cu propriile sale visuri tainice, căci visurile sunt aidoma făpturilor omeneşti, câteodată asemănătoare, dar niciodată identice, la fel de puţin riguros ar fi să spui, Am văzut un om, ca şi, Am visat o apă curgătoare, nu ajunge asta ca să ştim ce fel de om era acela, nici cum era apa care curgea, apa curgătoare din vis e doar a visătorului, nu vom şti ce vrea să zică ea curgând dacă nu vom şti ce fel de visător e acela, şi astfel trecem de la visător la visul visat, de la visul visat la visător, întrebând, într-o bună zi le va fi oare milă de noi oamenilor viitorului fiindcă ştim atât de puţin şi atât de prost, părinte Francisco Goncalves, aceste vorbe le rostise părintele Bartolomeu Lourenco înainte de a se retrage în odaia sa, iar părintele Francisco Gongalves răspunse după cuviinţă, Toată înţelepciunea se află în Dumnezeu, Aşa este, răspunse Zburătorul, însă înţelepciunea Domnului seamănă cu un râu care se varsă în mare, Dumnezeu e izvorul, oamenii oceanul, pentru ce ar fi creat Domnul atâta noian de univers, dacă nu cu acest rost, iar nouă ni se pare cu neputinţă ca cineva să mai fie în stare să doarmă după ce a rostit ori a auzit asemenea năzdrăvănii.

  În zori au venit Baltasar şi Blimunda, ducând catârul de căpăstru, n-au trebuit să-l strige pe părintele Bartolomeu Lourenco, de cum s-a auzit zgomotul de potcoave pe pietre, el a deschis uşa şi a ieşit, îşi luase deja rămas bun, avea la ce să mediteze vicarul din Mafra, dacă Dumnezeu era izvor şi oamenii ocean, şi ce fărâmă din înţelepciunea lumii îi va reveni de azi înainte, că din învăţătura de demult a uitat aproape totul, mai cunoaşte doar latina liturghiei şi a sacramentelor, graţie unei practici neîntrerupte, şi drumul dintre picioarele slujnicii, care, din pricina musafirului, a dormit noaptea trecută sub scară. Baltasar ţinea catârul de dârlogi, Blimunda stătea mai la o parte, la o distanţă de câţiva paşi, cu ochii în pământ, cu gluga trasă pe frunte, Bună dimineaţa, ziseră ei, Bună dimineaţa, zise preotul, apoi întrebă, Blimunda, încă n-ai mâncat, iar ea, din umbra deasă a veşmintelor, răspunse, N-am mâncat, ceva totuşi vorbiseră Baltasar şi părintele Bartolomeu, Spune-i Blimundei să nu mănânce, şi asta i-a fost spus şi ei, şoptit la ureche, după ce se culcaseră, ca să nu-i audă bătrânii, prea mult mister strică.

  Au urcat pe dealul Vela, pe uliţele întunecate, nu aceasta era calea care ducea spre satul Paz, drum obligatoriu către nord, dacă părintele se duce într-acolo, ceva parcă îl silea să se îndepărteze de locurile populate, deşi în toate aceste barăci dormeau oameni, ori începeau să se trezească, sunt totuşi construcţii încropite în pripă, cei mai mulţi sunt săpători, cu braţe puternice şi scumpi la vorbă, vom mai trece prin părţile acestea peste câteva luni, mai des peste câţiva ani, atunci o să vedem un oraş de scânduri, mai mare ca Mafra însăşi, vom trăi şi le vom vedea pe toate, deocamdată magherniţele rudimentare sunt destul de bune pentru odihna bărbaţilor istoviţi de la cazmale şi lopeţi, acuşi vor răsuna goarnele, căci aici se află şi oşteni, nu mai mor prin războaie, stau să păzească aceste legiuni de neciopliţi, ori m merg să dea o mână de ajutor acolo unde munca nu dezonorează uniforma, în realitate abia de se disting păzitorii de păziţi, jerpeliţi unii, zdrenţăroşi ceilalţi. Cerul e cenuşiu şi sidefat deasupra mării, însă peste culmile ce o înfruntă se răspândeşte încet o culoare de sânge diluat, viu şi fierbinte mai apoi, în curând se face zi, aur şi azur, căci anotimpul este frumos. Blimunda nu vede însă nimic, ţine ochii plecaţi, în săculeţ e bucata de pâine pe care n-are încă voie s-o mănânce, Ce-or fi vrând oare de la mine.

  Părintele e cel care vrea, nu Baltasar, el ştie la fel de puţin ca şi Blimunda. În adâncul văii se zăreşte nedesluşit desenul temeliilor, linii mai negre trasate pe umbră, acolo se va înălţa bazilica Terasamentul începe să se umple de oameni, aprind focuri, ceva mâncare caldă ca să se înceapă ziua, resturi rămase din ajun, peste puţină vreme îşi vor mânca supa din gamele, muind în ea codrii de pâine neagră, numai Blimunda e nevoită să aştepte să îi vină rândul. Părintele Bartolomeu Lourenco spune, Pe lumea asta te am pe tine, Blimunda, pe tine, Baltasar, părinţii mei se află în Brazilia, în Portugalia sunt fraţii mei, deci am părinţi şi fraţi, dar pentru ce fac eu nu sunt buni fraţii şi părinţii, de prieteni am nevoie, aşa că ascultaţi, am aflat în Olanda ce este eterul, nu este ceea ce se crede şi se învaţă în mod obişnuit, şi nu poate fi obţinut prin arta alchimiei, ca să mergem să-l luăm de acolo unde se află, din cer, ar trebui să putem zbura şi noi nu zburăm încă, însă eterul, luaţi acum aminte la ceea ce voi spune, înainte să urce în văzduh ca să devină tăria de care se agaţă stelele şi aerul pe care îl respiră Dumnezeu, trăieşte înăuntrul bărbaţilor şi al femeilor, în acest caz este sufletul, conchise Baltasar, Nu este, şi eu, la început, am crezut că era sufletul, am crezut de asemenea că eterul este format din sufletele pe care moartea le slobozeşte din trup, înainte de a fi judecate la sfârşitul veacurilor şi al universului, însă eterul nu este alcătuit din sufletele celor morţi, ci este alcătuit, ascultaţi-mă cu atenţie, din voinţele celor vii.

  La poalele dealului, oamenii începeau să coboare în şanţurile unde lumina era încă slabă. Părintele spuse, ^înăuntrul nostru există voinţă şi suflet, la moarte sufletul pleacă din trup, se duce acolo unde sufletele îşi aşteaptă judecata, nimeni nu ştie în ce loc, însă voinţa, ori s-a despărţit de trup, fiind omul încă în viaţă, ori moartea o desparte de el, ea e eterul, voinţa oamenilor e aerul pe care îl respiră Dumnezeu, Şi eu ce am de făcut, întrebă Blimunda, însă ghicea răspunsul, O să vezi voinţa înăuntrul oamenilor, Nu am văzut-o niciodată cum n-am văzut nici sufletul, Nu vezi sufletul fiindcă sufletul nu se poate vedea, n-ai văzut voinţa fiindcă n-ai căutat-o, Cum arată voinţa, E un nor întunecat, Ce este un nor întunecat, îl vei recunoaşte când o să-l vezi, încearcă cu Baltasar, de asta”am venit aici, Nu pot, am jurat că nu îl voi privi nicicând pe dinăuntru, încearcă atunci cu mine.

  Blimunda îşi înălţă capul, se uită la preot, văzu ce văzuse întotdeauna, mai asemănătoare făpturile pe dinăuntru decât pe dinafară, deosebite doar când sunt bolnave, se uită din nou şi spuse, Nu văd nimic. Părintele zâmbi, Poate că eu nu mai am voinţă, caută mai bine, Văd, văd un nor întunecat în coşul pieptului. Preotul îşi făcu cruce, îţi mulţumesc, Doamne, acum voi zbura Scoase din desagă un clondir de sticlă care avea lipit pe fund, pe dinăuntru, o mărgea de chihlimbar galben, Acest chihlimbar, numit şi electron, atrage eterul, îl vei purta întotdeauna cu tine acolo unde sunt mulţi oameni laolaltă, la procesiuni, la autodafeuri, aici, pe şantierul mânăstirii, iar când o să vezi că norul dă să iasă dinăuntrul lor, asta se întâmplă adesea, tu o să apropii clondirul deschis, şi voinţa o să intre înăuntru, Şi când va fi plin, Are o voinţă înăuntru, e deja plin, însă aceasta este taina de nepătruns a voinţelor, unde încape una, încap milioane, unu este egal cu infinitul, Şi ce vom face între timp, întrebă Baltasar, Eu merg la Coimbra şi de acolo, când va sosi momentul, vă voi trimite veste, atunci vă veţi duce amândoi la Lisabona, tu vei construi maşina, tu vei aduna voinţe, ne vom întâlni tustrei când va sosi vremea să zburăm, te îmbrăţişez, Blimunda, nu mă privi de atât de aproape, te îmbrăţişez, Baltasar, pe curând. Se urcă pe catâr şi începu să coboare povârnişul. Soarele se ivise deasupra culmilor. Mănâncă-ţi pâinea, zise Baltasar, iar Blimunda răspunse, Nu încă, mai întâi doresc să văd voinţele acelor oameni.

  AU VENIT DE LA SLUJBĂ ŞI STAU cu toţii aşezaţi sub acoperişul cuptorului. Ploaia se cerne mărunt printre raze de soare, toamnă timpurie, iată de ce Ines Antânia îi spune fiului, Du-te de aici, ai să te uzi, însă copilul se face că n-aude, aşa se purtau băieţii şi în vremea aceea, până nu ajungeau la nesupuneri mai radicale, iar Ines Antonia, dacă a spus o dată, nu insistă, abia de trei luni i-a murit mezinul, de ce să îl mai cicălească acum pe cel ce i-a rămas, mai bine să îl lase să se joace, e atât de fericit, ţopăind cu picioarele desculţe prin băltoacele din curte, Maica Domnului să-l păzească de vărsatul care i-a răpus frăţiorul. Îlvaro Diogo spune, Mi s-a făgăduit că voi lucra pe şantierul mânăstirii regale, acesta era subiectul conversaţiei, numai mama se gândeşte la fiul mort, astfel se împart gândurile, şi e mai bine aşa, ca să nu mai apese atât de greu, altminteri devin de neîndurat, precum durerea pe care o simte Marta Măria, durere ascuţită şi stăruitoare care-i străpunge pântecele, aşa cum spadele străpung inima Maicii Domnului, de ce inima oare, dacă în pântece se zămislesc copiii, el e cuptorul vieţii, şi din ce s-ar putea hrăni viaţa dacă nu din muncă, de aceea Alvaro Diogo este atât de mulţumit, o asemenea mânăstire înseamnă muncă pentru ani şi ani, îşi are pâinea asigurată cel care ştie meseria de zidar, trei sute de reali pe zi, cinci sute dacă e ajunul vreunei sărbători, Tu însă, Baltasar, te-ai hotărât să te întorci la Lisabona, rău faci, să ştii, aici va fi nevoie de lucrători, Nu cred că or să vrea schilozi, cu atâta lume de unde să aleagă, Cu cârligul tău poţi face aproape tot ceea ce fac şi ceilalţi, Tot ce se poate, dacă nu cumva mi-o spui ca să îmi dai curaj, însă trebuie să ne întoarcem la Lisabona, nu-i aşa, Blimunda, iar Blimunda, care păstrase tăcerea până atunci, încuviinţă din cap. Retras într-un colţ, bătrânul Joăo Francisco împleteşte nişte hamuri de piele, aude că vorbesc, dar nu ascultă ce spun, ştie că feciorul o să-i plece într-una din săptămânile viitoare şi îi poartă pică pentru asta, să plece iarăşi după ce a stat atâţia ani departe de casă, la război, Să-i fi tăiat mai bine mâna dreaptă, cât de mare trebuie să fie dragostea ca să ajungi să gândeşti asemenea lucruri. Blimunda se sculă, străbătu grădina şi ieşi pe câmp, se opri sub măslinii care urcau pe coastă până la pietrele de hotar ale şantierului, îşi afunda saboţii grei în miriştea înmuiată de ploaie, dacă ar fi fost desculţă şi ar fi călcat pe pietre ascuţite, n-ar fi simţit nimic, cum ar fi putut să-i stârnească durere un asemenea fleac, când întreaga ei fiinţă este cutremurată de groaza de a fi cutezat ce-a cutezat de dimineaţă, s-a apropiat de masa împărtăşaniei pe stomacul gol, s-a prefăcut numai că îşi mănâncă pâinea când era încă culcată, aşa cum îi cerea obiceiul şi nevoia, însă nu a mâncat-o, apoi a umblat tot timpul cu ochii în pământ, prefăcându-se acasă că era pătrunsă de evlavie şi smerenie, aşa a intrat în biserică, a asistat la slujbă cu capul plecat, ca şi cum ar tulburat-o adânc prezenţa lui Dumnezeu, a ascultat predica fără să-şi ridice ochii, copleşită, în aparenţă, de nenumăratele ameninţări care plouau de la amvon, iar, la sfârşit, s-a dus să prili] mească sfânta cuminecătură, şi atunci a privit în toţi anii de când i se dezvăluise darul pe care îl poseda se împărtăşise întotdeauna în păcat, cu ceva hrană în stomac, însă astăzi luase hotărârea, fără să-i sufle nici o vorbă lui Baltasar, de a se duce la biserică pe nemâncate, nu pentru a-l primi pe Dumnezeu, ci pentru a-l vedea, dacă se afla într-adevăr acolo.

  Se aşeză pe ciotul rădăcinii unui măslin, de aici se vedea marea contopită cu orizontul, ploua desigur cu putere deasupra apelor, şi atunci se umplură de lacrimi ochii Blimundei, un geamăt adânc îi zgudui umerii, iar Baltasar îi atinse creştetul, se apropiase, dar ea nu-l auzise, Ce-ai văzut în ostie, uite că nu reuşise să-l înşele, cum ar fi fost cu putinţă când dorm împreună şi în fiecare noapte se caută şi se găsesc, vreau să spun, n-o fi chiar în fiecare noapte, totuşi de şase ani trăiesc ca soţ şi soţie, Am văzut un nor întunecat, răspunse ea, Baltasar se aşeză pe pământ, aici nu ajunsese fierul plugului, pe jos erau ierburi uscate, acum jilave de la ploaie, dar oamenii ăştia din popor nu sunt năzuroşi, se aşază ori se culcă unde se nimereşte, e mai plăcut când bărbatul îşi poate lăsa capul în poala unei femei, acesta a fost cu siguranţă cel de pe urmă gest atunci când apele potopului începuseră deja să cotropească lumea. Blimunda spuse, Mă aşteptam să-l văd pe Cristos, răstignit sau înviat în glorie, dar n-am văzut decât un nor întunecat, Nu te mai gândi la ce-ai văzut, Mă gândesc, cum aş putea să nu mă gândesc, dacă ceea ce se află în ostie este tot ceea ce se află înăuntrul oamenilor atunci ce e religia, păcat că nu-i aici părintele Bartolomeu Lourenco, el ar şti poate să ne lămurească această taină, Poate că n-ar şti, nu putem fi siguri că totul se poate lămuri, cine mai ştie, şi, abia sfârşiră de rostit aceste vorbe, că ploaia începu să răpăie cu puteri înnoite, o vrea să însemne da, o vrea să însemne nu^cerul e acum un singur nor apăsător, o femeie şi un bărbat sub un copac, fără prunc în braţe, de fapt nu este sigur că situaţiile se repetă, locurile sunt şi ele altele, altele sunt şi vremurile, diferit e şi copacul, putem totuşi să spunem că ploaia aduce aceeaşi mângâiere pielii şi pământului, viaţă care, când e excesivă, omoară, dar ne-am obişnuit aşa de la începutul lumii, când vântul e prielnic macină cerealele, când e potrivnic sfâşie pânzele morii, între viaţă şi moarte, spuse Blimunda, se află un nor întunecat.

  Părintele Bartolomeu Lourenco le scrisese de îndată ce se instalase la Coimbra, dându-le de ştire că a ajuns şi că e bine, însă acum sosise o nouă scrisoare spunându-le să plece la Lisabona cât-se putea mai grabnic, fiindcă, scăpând de greul studiilor, o să vină să-i viziteze, cu atât mai mult cu cât avea obligaţii ecleziastice la curte, şi se vor sfătui atunci cu privire la opera măreaţă care le sta înainte, Iar acum să-mi spuneţi, ce vă mai fac voinţele, o întrebare inocentă, părea că se interesează de propriile lor voinţe, când el voia să afle despre celelalte, şi despre cei ce le pierdeau, dar o spunea fără să aştepte vreun răspuns, la fel ca la război, strigă căpitanul ori cere goarnei să strige în locul lui, înainte, şi nu stă să aştepte să se consulte soldaţii şi să răspundă, Vom merge, nu vom merge, nu mergem, ci să înainteze, şi, asta fără şovăială, dacă nu fac aşa ajung în faţa curţii marţiale, Plecăm săptămâna viitoare, declară Baltasar, dar mai trecură încă două luni, fiindcă între timp se zvonise în Mafra, iar vicarul a confirmat vestea în predica sa, că venea regele să inaugureze construcţia de la temelii în sus, aşezând prima piatră cu propriile sale mâini regeşti. Mai întâi s-a anunţat că va veni într-una din zilele lui octombrie, dar n-a fost suficient timpul ca să fie săpate fundaţiile până la adâncimea cuvenită, deşi lucrau la ele şase sute de oameni şi în fiecare ceas al zilei sau al nopţii se auzeau detunături, va fi atunci în noiembrie, pe la jumătatea lunii, mai târziu nu se poate, se face iarnă, şi cum să umble regele prin noroaie până mai sus de glezne, Să se grăbească aşadar maiestatea sa ca, în sfârşit, să poată începe zilele de glorie ale oraşului Mafra, ca să-şi înalţe mâinile spre cer locuitorii săi, ei care cu ochii lor pieritori vor avea prilejul să vadă ce înseamnă slava şi fala unui rege, monarh sublim, graţie căruia ne putem desfăta în aceste anticamere ale paradisului până când vom fi primiţi în lăcaşurile cereşti, fie ca asta să se întâmple cât mai târziu cu putinţă, fiindcă e mai plăcut să fii viu decât mort, Vedem sărbătoarea şi apoi plecăm, hotărî Baltasar.

  Âlvaro Diogo s-a angajat deja pe şantier, taie deocamdată piatra adusă de la Pero Pinheiro, blocuri uriaşe transportate în care trase de zece sau de douăzeci de atelaje de boi, în vreme ce alţi lucrători sparg cu barosul piatra grosolană care va servi pentru fundaţiile de aproape şase metri adâncime, metri spunem noi astăzi, că pe atunci totul se măsura cu palma, oamenii continuă să fie măsuraţi tot cu ea, cei mari ca şi cei mici, de pildă, Baltasar Şapte-Sori e mai înalt decât Dom Joâo al V-lea, şi n-a fost rege, iar Îlvaro Diogo, nefiind un slăbănog, este pietrar de zidărie grea, iată-l ciocănind piatra, netezindu-i feţele, dar el o să ajungă să facă mai mult decât să ajute să fie puse pietrele unele peste altele, în viitor va fi cioplitor şi dăltuitor, însă şi aceasta este o faptă demnă de un rege, să înalţi un perete pe verticală, cu firul de plumb, nu ca această treabă cu şipci şi cuie pe care o fac dulgherii care meşteresc la biserica din lemn unde se va oficia actul de binecuvântare şi de inaugurare, când va sosi regele. Are pomenita biserică stâlpi înalţi şi zdraveni, orânduiţi după acelaşi tipic ca şi fundaţia ei, respectând adică perimetrul pe care-l va avea biserica definitivă, tavanul va fi consolidat cu pânze de corabie, căptuşite cu pănură, planul e în cruce, ca oricare biserică ce se respectă, de lemn desigur, şi provizorie, dar bucurându-se de privilegiul de a fi vestitoarea celei de piatră care se va clădi aici, şi ca să vadă pregătirile, locuitorii Mafrei îşi lasă baltă atelierele şi muncile câmpului, care le par acum meschine în comparaţie cu construcţia uriaşă ce se va înălţa pe dealul Vela, şi care-i încă numai la început. Sunt unii care au motive mai întemeiate să treacă pe aici, este cazul lui Baltasar şi al Blimundei, care îl duc pe nepot să-şi vadă tatăl, fiind ceasul prânzului vine şi Inâs Antonia cu oala cu varză fiartă şi bucata de slănină, avem în faţă o familie completă, lipsesc numai bătrânii, dacă adunarea aceasta n-ar fi ceea ce ştim, urmare a pioasei promisiuni a regelui fiindcă i-a născut regina un copil, am zice că aici se face un pelerinaj, plată a unor promisiuni generale, fiecare cu a sa, Dar pe copilul meu nimeni nu mi-l va da înapoi, îşi zice Ines Antonia, şi aproape că-l urăşte pe ăstălalt care se joacă printre pietre.

  Cu câteva zile înainte se petrecuse în Mafra un miracol, o vijelie puternică s-a năpustit dinspre mare şi a culcat la pământ biserica de lemn, stâlpi, scânduri, bârne, grinzi, amestecate de-a Yglma^cu pânzele, părea suflarea gigantică a lui Adamastor1, dajşă Adamastor o fi suflat atunci când am ocolit capul furtunilor lui şi ale noastre, iar pe cei care se vor scandaliza că numim asta miracol, fiind de fapt distrugere, îi vom întreba ce alt nume i-ar putea fi pus, ştiind că, sosind la Mafra şi aflând despre cele întâmplate, regele s-a apucat de îndată să împartă monede de aur cu propriile-i mâini, aşa, pur şi simplu, cu aceeaşi uşurinţă cu care o povestim, ca răsplată pentru meşteşugarii de pe şantier care au ridicat la loc totul în picioare în numai două zile, Adamastor, gigant mitologic din epopeea Lusiada de Camoes. Personificare a Capului Furtunilor (numit apoi Capul Bunei Speranţe).

  Monedele s-au înmulţit, a fost mult mai grozav decât atunci când s-au înmulţit pâinile. Regele este un monarh prevăzător care poartă întotdeauna cu sine, peste tot unde se duce, sipete cu aur, ca precauţie pentru vijelii ca aceasta ori ca altele.

  Sosi, în sfârşit, ziua inaugurării, dormise Dom Joăo al V-lea în palatul vicontelui, comandantul garnizoanei din Mafra îi păzise uşa, cu o companie de soldaţi auxiliari, iar Baltasar nu lăsă să-i scape ocazia, se duse să stea de vorbă cu oştenii, mai bine nu s-ar fi dus, nu-l cunoştea nimeni, de fapt ce l-o fi apucat, ce idee să vină să vorbească de război în timp de pace, Omule, nu-mi mai sta în cale, că acuşi iese regele, după care Baltasar urcă pe dealul Vela, Blimunda mergea cu el, şi norocul le-a surâs, au reuşit să intre în biserică, nu toată lumea a putut să se laude cu aşa ceva, şi era o minunăţie pe dinăuntru, tavanul tapiţat şi căptuşit în întregime cu taftale purpurii şi galbene, vopsite în dungi strălucitoare, iar părţile laterale erau acoperite cu pânzeturi bogate, pline de broderii, croite în aşa fel încât să închipuie toate uşile şi ferestrele necesare, exact ca în biserica adevărată, totul împodobit cu draperii de damasc stacojiu, garnisite cu fireturi şi franjuri de aur. Când va sosi regele, va da mai întâi cu ochii de cele trei uşi largi ale faţadei, având deasupra o pictură, care îi reprezintă pe sfinţii Petru şi Ioan vin-decându-l pe cerşetorul care le cerea de pomană la intrarea în templul zis al Ierusalimului, ca o aluzie la nădejdea în alte miracole ce ar putea să se întâmple aici, niciunul însă atât de răsunător ca acela al monedelor de aur, deja relatat, deasupra tabloului atârnă altul, înfăţişându-l pe Sfântul Anton, căci lui îi este dedicată bazilica, prin jurământ particular al regelui, dacă n-am apucat încă s-o spunem, au fost totuşi şase ani plini de evenimente, aşa încât pe unele poate le-om fi uitat înăuntru, cum începusem să povestim, este într-adevăr un lux nemaivăzut, nu-ţi vine să crezi că e doar o baracă de lemn care va fi dărâmată poimâine. În partea evangheliei, adică la stânga celui ce stă cu faţa spre altar, care nu-i principal fiindcă e singurul, iar aceste explicaţii nu trebuie să pară nelalocul lor, cine-şi închipuie el că suntem, nişte ageamii, dam prin urmare aceste amănunte, fiindcă după credinţă şi ştiinţa ei, vin întotdeauna vremuri necredincioase şi ştiinţe diferite, parcă putem şti cine ne va citi, în partea evangheliei va să zică, pe un podium cu şase trepte, se află o strană îmbrăcată într-o mătase albă, preţioasă, deasupra ei un baldachin, iar în faţă, în partea epistolei, altă strană, aşezată însă pe un podium cu numai trei trepte, în locul celor şase de la celălalt, o repetăm ca să se înţeleagă bine diferenţa, şi nu are baldachin, o fi pentru un şezut de o mai mică însemnătate. Aici se află odăjdiile pe care o să şi le pună Dom Tomâs de Almeida, patriarhul, şi multă argintărie pentru serviciul divin, toate de-monstrând suprema magnificenţă a monarhului care tocmai intră pe uşă. Bisericii nu-i lipseşte nimic, în stânga transeptului s-a înjghebat o estradă pentru muzicanţi, căptuşită cu damasc stacojiu, cu o orgă care va cânta când va fi cazul, tot aici vor sta, pe o banchetă rezervată, canonicii de la patriarhie, pe partea dreaptă e tribuna spre care se îndreaptă Dom Joăo al V-lea, de acolo va asista la ceremonie, nobilii şi alte persoane însemnate stau mai jos, pe bănci. Podeaua a fost acoperită cu stuf şi cu rogoz peste care s-au întins bucăţi de pânză verde, vine de departe, după cum se poate observa, această preferinţă portugheză pentru verde şi pentru roşu, care, când va veni o republică, vor da un steag.

  În prima zi a fost sfinţită crucea, un par enorm de cinci metri înălţime, care ar fi fost pe potriva unui uriaş, Adamastor sau altul, ori Dumnezeu în mărime naturală, în faţa ei s-au prosternat toţi cei prezenţi şi mai abitir regele, vărsând potop de lacrimi cucernice, iar când s-a săvârşit adoraţia crucii, patru sacerdoţi au apucat-o şi au săltat-o, ţinând-o fiecare de un capăt şi înălţând-o deasupra unei pietre anume pregătite, care însă n-a fost cioplită de Îlvaro Diogo, cu o scobitură unde i-au înfipt piciorul, căci, deşi este crucea emblemă divină, ea nu stă totuşi dreaptă dacă nu i se pun proptele împrejur, spre deosebire de oameni, care, chiar şi fără picioare, reuşesc să se ţină drepţi, cu condiţia să o vrea Orga cânta suav, suflau muzicanţii, intonau câhtăreţii, iar, afară, norodul care nu încăpuse sau era prea murdar ca să intre, norodul, care venise din oraş sau din împrejurimi şi nu fusese admis în sfinţenia dinăuntru, se mulţumea cu ecourile antifoanelor şi psalmodiilor, şi aşa luă sfârşit prima zi.

  Şi ce să vezi, a doua zi, după ce s-a potolit spaima iscată de noua vijelie venită despre mare, care a zgâlţâit din temelii şandramaua, dar, în sfârşit, a vâjâit şi a trecut, şi ce să vezi, a doua zi, să reluăm exclamaţia, şaptesprezece noiembrie al anului de graţie una mie şapte sute şaisprezece, în faţa bisericii au sporit fastul şi ceremonia, încă de la şapte dimineaţa se întruniseră parohii de la toate parohiile din ţinut, împreună cu clericii lor şi mult popor, pe un frig de crăpau pietrele, se presupune cu destul temei că de atunci vine expresia aceasta pentru uzul secolelor şi al gazetelor. Regele sosi pe la opt şi jumătate, îşi băuse deja ceaşca de ciocolată matinală, i-o servise vicontele cu propriile-i mâini, şi se formă atunci procesiunea, în faţă şaizeci şi patru de franciscani de la Arrâbida, apoi clerul local, crucea patriarhală, şase oameni cu sutane violete, muzicanţii, capelanii cu stihare, puzderie de clerici de tot felul, apoi un spaţiu liber pentru ceea ce urma, căci veneau canonicii cu patrafire din ţesătură albă şi altele brodate, în faţa fiecăruia servitorii lor nobili, în spate, alţii care le ţineau trenele, venea apoi patriarhul cu odăjdii scumpe şi mitră de cel mai mare preţ, împodobită cu pietre din Brazilia, în urma lui, regele cu toată curtea sa, primarul şi consilierii municipali din oraş, coregidorul ţinutului, şi un mare număr de oameni, peste trei mii, dacă nu s-o fi înşelat cine i-a numărat, atâta agitaţie din pricina unui pietroi oarecare, s-a adunat aici o groază de lume, goarne şi tobe bubuind în cerurile de sus şi în cele de jos, trupe de cavalerie şi de infanterie, laolaltă cu garda nemţească, şi iarăşi norod, mult norod, atâta norod, nicicând n-a văzut Mafra o asemenea îmbulzeală, şi, cum nu încap cu toţii în biserică, intră numai cei mari, iar dintre cei mici doar cei care încap şi au fost destul de dibaci ca să se strecoare, mai întâi au strigat soldaţii aclamaţiile de salut, era încă dimineaţă, vântul năpraznic se potolise, iar acum sufla dinspre mare doar o briză uşoară care făcea să fâlfâie steagurile şi poalele femeilor, o boare răcoroasă cum e firesc pentru acest anotimp, însă inimile erau mistuite de flăcările evlaviei curate, sufletele exultau, iar dacă, istovite, câteva voinţe voiau să se desprindă de trupuri, venea Blimunda şi nu se iroseau, nici nu se înălţau la stele.

  A fost binecuvântată piatra principală, apoi piatra a doua şi urna de jasp, toate trei vor fi îngropate în fundaţie, după aceea au fost purtate pe prapuri, cu alai, în urnă erau puşi bani din vremea aceea, aur, argint, aramă, câteva medalii, aur, argint, aramă, şi pergamentul unde se înscrisese făgăduinţa, procesiunea făcu un tur complet ca să se arate întregului norod care cădea în genunchi la trecerea ei, având în fiecare clipă motive să îngenuncheze, ba crucea, ba patriarhul, ba regele, ba călugării, ba canonicii, nici nu se mai scula, aşa că putem foarte bine să consemnăm că mult popor era îngenuncheat. În fine, regele, patriarhul şi câţiva acoliţi se îndreptară spre locul unde trebuia aşezată piatra şi pietrele, coborâră pe o scară lungă de lemn cu treizeci de trepte, poate în amintirea celor treizeci de arginţi, şi lată de mai mult de doi metri. Patriarhul ducea în braţe piatra principală, ajutat de doi canonici, alţii cărau piatra secundă şi' urna de jasp, în urmă venea regele împreună cu superiorul Preasfinţitului Ordin al Sfântului Bernard, care ducea banii în chip de mare trezorier.

  Coborî astfel regele treizeci de trepte în adâncul pământului, pare o despărţire de lume, ar putea fi o coborâre în infern dacă suveranul n-ar fi atât de bine protejat de binecuvântări, scapulare şi rugăciuni, dar dacă se vor prăbuşi pereţii ăştia înalţi ai gropii, hai, nu vă temeţi, maiestatea voastră, uitaţi-vă cum i-am consolidat cu lemn tare din Brazilia pentru mai mare siguranţă, aici se află o bancă acoperită cu catifea stacojie, e o culoare pe care o folosim mult în ceremoniile de stil şi de stat, cu trecerea vremii o s-o vedem pe lambrechine de teatru, iar pe bancă se află o găleată de argint, plină cu apă sfinţită, şi de asemenea două măturici de iarbă-neagră cu coada împodobită cu şnururi de mătase şi argint, iar eu, maistrul zidar, vărs un cancioc de var, iar maiestatea voastră, cu această mistrie de zidar de argint, iertare, slăvite, de argint de zidar, dacă zidarii l-or avea, veţi întinde varul, dar mai înainte l-aţi stropit cu măturică muiată în apa sfinţită, şi acum, ajutaţi-mă, putem aşeza piatra, mâinile maiestăţii voastre să fie totuşi cele din urmă care o ating, gata, mai puneţi o dată mâna pe ea ca să vadă toată lumea, maiestatea voastră poate să urce, atenţie să nu cădeţi, restul mânăstirii îl vom construi noi, acum se pot pune deasupra celelalte pietre, fiecare în culcuşul ei, să mai aducă nobilii încă douăsprezece, număr care poartă noroc de la apostoli încoace, şi canciocuri cu var în coşuri de argint, astfel va fi proptită mai bine piatra de temelie, iar vicontele ţinutului, care vrea să le imite pe ajutoarele zidarului, aduce pe cap găleata de var, arătând cât de mare îi eşie evlavia, de vreme ce tot nu s-a născut la timp ca să-l ajute pe Cristos să-şi poarte crucea, varsă varul cu foc, n-ar fi rău efectul de stil, însă acest var nu e nestins, stăpâne, ci stins, ca şi voinţele, ar spune Blimunda.

  A doua zi, după ce regele a plecat la curte, biserica s-a năruit fără ajutorul vijeliei, ploua mocnit dar nu bătea vântul, s-au pus deoparte scândurile şi stâlpii pentru nevoi mai puţin regale, de pildă, schele, sau laviţe, sau pereţi, sau masă de mâncat, sau tălpi pentru saboţi, iar pânzeturile, taftaua sau damascul, pânzele de corabie s-au întors cu toatele la locul lor firesc, argintăria la vistierie, nobilii la aroganţă, orga la alte solfegii, iar muzicanţii şi soldaţii s-au dus să înfrumuseţeze alte parade asemănătoare, au rămas doar franciscanii cu ochii în patru, iar deasupra pietrei scobite, cinci metri de lemn răstignit, crucea. În fundaţiile inundate de apă au coborât din nou oamenii, fiindcă nu peste tot se ajunsese la adâncimea dorită, maiestatea sa nu a văzut chiar tot, a spus doar, cu alte cuvinte, fireşte, când s-a urcat în caleaşca ce îl va duce departe, Acum daţi-i bătaie, am făcut făgăduiala de mai bine de şase ani, m-am săturat de franciscanii care se ţin scai de mine, ce se aude cu mânăstirea noastră, să nu întârziaţi din pricina banilor, cheltuiţi cât va fi nevoie. La Lisabona însă, vistiernicul îi va spune regelui, Să afle maiestatea voastră regală că la inaugurarea mânăstirii din Mafra s-au cheltuit, în cifre rotunde, două sute de mii de cruzados, iar regele îi răspunse, Treci în cont, a spus-o fiindcă suntem încă la începutul construcţiei, o să vină o zi când o să vrem să ştim, De fapt, cât o fi costat chestia aia, şi nimeni n-o să dea socoteală de banii irosiţi, nici facturi, nici recipise, nici chitanţe de import, fără să mai vorbim de morţi şi de sacrificii, căci acestea sunt ieftine.

  Când vremea s-a îndreptat, după o săptămână, au plecat Baltasar Şapte-Sori şi Blimunda Şapte-Luni la Lisabona, în viaţă fiecare îşi are treburile lui, aceştia au rămas ca să înalţe pereţi, noi ne ducem să împletim nuiele, sârme şi fier, şi de asemenea să strângem voinţe, cu toate aceste lucruri puse la un loc, o să ne înălţăm în văzduh, căci oamenii sunt îngeri născuţi fără aripi, şi nu e nimic mai frumos decât să te naşti fără aripi şi să le faci să crească, asta am făcut şi cu creierul, dacă am izbutit cu el, vom izbuti şi cu ele. Cu bine, mamă, Cu bine, tată. Au zis doar cu bine, nimic mai mult, unii nu ştiu să alcătuiască fraze, ceilalţi nu pot să le înţeleagă, dar, după un timp, tot se va găsi careva să-şi închipuie ca aceste lucruri s-ar fi putut spune sau plăsmui, şi, o dată plăsmuite, istoriile ajung să fie mai adevărate decât întâm-plările adevărate pe care le povestesc, deşi ar fi greu să pui alte cuvinte în locul acelora pe care le rosteşte Marta Măria, Cu bine, n-am să vă mai văd, şi aceasta da, va fi o realitate, pereţii bazilicii nu vor fi ajuns nici la un metru deasupra pământului când Marta Măria va fi deja în pămânL Atunci, Joăo Francisco, dintr-o dată mai bătrân cu două vieţi, se va aşeza sub acoperişul cuptorului, cu privirea goală, aşa cum stă acum, văzând cum se îndepărtează fiul Baltasar, fiica Blimunda, că noră e un cuvânt fără farmec, totuşi încă o mai are alături pe Marta Măria, desigur pe jumătate absentă, cu un picior pe celălalt mal, cu mâiniie încrucişate peste pântecele unde s-a zămislit viaţă iar acum se zămisleşte moartea I-au ieşit din rărunchi copiii, unii au murit o dată ajunşi la lumină, doi au supravieţuit, acesta de acum nu se va naşte, e moartea ei, Nu se mai pot zări de aici, să intrăm în casă, spuse Joăo Francisco.

  E decembrie, zilele sunt scurte, cerul fiind înnourat, se întunecă mai devreme, de aceea Baltasar şi Blimunda vor dormi o noapte în drum, într-un hambar din Morelena, au zis că vin din Mafra şi merg la Lisabona, a văzut gospodarul că erau oameni cumsecade şi le-a împrumutat o velinţă ca să se acopere, cât de departe poate să ajungă încrederea Ştim deja că acestora doi li se iubesc sufletele, trupurile şi voinţele, totuşi, când se culcă, voinţele şi sufletele doar asistă la voluptatea trupurilor, ori poate se agaţă şi mai tare de ele, ca să ia parte la voluptate, e greu de ştiut ce parte primeşte fiecare, dacă sufletul pierde sau câştigă când Blimunda îşi ridică fustele, iar Baltasar îşi desface şireturile de la pantaloni, dacă voinţa câştigă sau pierde când amândoi suspină şi gem, dacă trupul e învingător sau învins când Baltasar se odihneşte în Blimunda, iar ea îl odihneşte pe el, odihnindu-se amândoi. Acesta e mirosul cel mai plăcut din lume, mirosul paielor răvăşite, al trupurilor sub velinţă, al boilor care rumegă în staul, mirosul frigului care pătrunde prin crăpăturile pereţilor, poate mirosul lunii, toată lumea ştie, că noaptea are alt miros când este clar de lună, până şi un orb, neputincios să deosebească noaptea de zi, va spune, E clar de lună, îţi închipui că Sfânta Lucia a făcut o minune şi i-a redat vederea, însă, de fapt, e doar o chestiune de adulmecat, Da, domnilor, ce lună frumoasă avem în noaptea asta.

  Dimineaţa s-au sculat înainte de răsăritul soarelui, Blimunda şi”a mâacat deja pâinea A îndoit velinţa, era acum doar o femeie repifând un gest de demult, deschizând şi închizând braţele, ţi-nând sub bărbie pliurile făcute, coborând apoi mâinile până la mijlocul propriului său trup, făcând aici îndoitura finală, cine ar fi privit-o n-ar fi zis că are puteri stranii de vedere, că, dacă astă-noapte ar fi ieşit din trup, s-ar fi putut vedea pe sine sub Baltasar, într-adevăr, despre Blimunda se poate afirma că-şi vede proprii ochi văzând. Când gospodarul va intra aici, va vedea velinţa împăturită în semn de mulţumire, şi fiind un ins glumeţ, îi va întreba pe boi, Spuneţi-mi, s-a ţinut azi-noapte liturghia, iar ei îşi vor întoarce capetele lor cu coarne răsucite, fără mirarr oamenii au întotdeauna câte ceva de spus, uneori o nimeres cum s-a întâmplat de astă dată, căci între dragostea celor care au dormit aici şi sfânta liturghie nu este nici o diferenţă, ori, dacă o fi, liturghia e cea care ar ieşi în pierdere.

  Se îndreaptă Blimunda şi Baltasar spre Lisabona, trec printre dealurile pe care se înalţă mori, cerul e acoperit, abia a ieşit soarele că pe dată s-a şi ascuns, vântul suflă dinspre sud, ameninţă cu multă ploaie, iar Baltasar rosteşte, Dacă începe să plouă n-o să avem unde să ne adăpostim, apoi îşi ridică ochii spre cer, pare o singură lespede mohorâtă, de culoarea ardeziei, Dacă voinţele sunt nori întunecaţi, cine ştie dacă n-or rămâne prizoniere în norii aceia, atât de negri şi de groşi, că nici măcar soarele nu se zăreşte printre ei, iar Blimunda răspunde, Dacă ai şti cum arată norul întunecat care se află în tine, Sau în tine, Sau în mine, dacă ai putea să-l vezi, ai şti că este puţin lucru norul de pe cer în comparaţie cu norul ce se află înăuntrul omului, Dar tu nu ai văzut niciodată norul meu, nici pe al tău, Nimeni nu-şi poate vedea propria voinţă, pe tine am jurat că nu te voi privi niciodată pe dinăuntru, iar mama mea nu s-a înşelat, Baltasar Şapte-Sori, când tu mă iei de mână, când mă îmbrăţişezi, nu am nevoie să te privesc pe dinăuntru, Dacă voi muri înaintea ta, te rog să mă priveşti, Când mori, voinţa iese din trup, Cine ştie.

  Nu i-a plouat deloc pe drum. În schimb, au avut tot timpul deasupra capetelor nemărginitul acoperiş negru care se întindea spre sud şi se boltea deasupra Lisabonei, surpat peste colinele din zare, li se părea că ridicând mâna ar fi putut atinge primele spume ale apei, natura este câteodată o companie plăcută, bărbatul merge, merge femeia, iar norii îşi spun unii altora, Să-i vedem ajunşi acasă, după aceea vom putea să plouăm. Baltasar şi Blimunda au ajuns la moşie, au intrat în şură şi, în sfârşit, ploaia a început să cadă, şi cum acoperişul avea vreo două ţigle sparte, apa se prelingea discret pe acolo, într-un firişor subţire, murmurând, Iată-mă-s, aţi ajuns cu bine. Iar când Baltasar se apropie de scoica zburătoare şi o atinse, au scârţâit fierul şi sârma, e mai greu de ghicit ce vor fi vrut să spună.

  RUGINESC SÂRMELE ŞI HERUL, se acoperă pânzele de mucegai, se despleteşte trestia uscată, lucrarea care a fost lăsată la jumătate nu trebuie să îmbătrânească pentru a ajunge o ruină. Baltasar dădu de două ori ocol maşinii zburătoare, deloc mulţumit de ceea ce vedea, cu cârligul de la braţul stâng trase cu violenţă de scheletul metalic, fier împotriva fierului, punându-i la încercare rezistenţa, care era slabă, Cred că ar fi mai bine să desfacem totul şi s-o luăm de la capăt, Da, să desfacem, răspunse Blimunda, însă până nu vine părintele Bartolomeu Lourenco nu are rost să te apuci de lucru, Am fi putut să mai rămânem o vreme la Mafra, Dacă el a spus să venim înseamnă că nu va întârzia, cine ştie dacă n-o fi fost pe aici cât timp am aşteptat sărbătoarea, N-a fost, nu sunt semne, Să dea Dumnezeu, Da, a dat Dumnezeu.

  În mai puţin de o săptămână, maşina încetă să mai fie maşină ori proiect al ei, ceea ce se vedea acolo ar fi putut sluji la mii de lucruri diferite, nu sunt multe substanţele de care se foloseşte omul, totul ţine de felul de a le compune, de a le ordona şi îmbina, a se vedea sapa, a se vedea rindeaua, puţin fier, puţin lemn, dar ce face prima, a doua nu face. Blimunda spuse, Până soseşte părintele Bartolomeu Lourenco vom construi aici o forjă, Dar cum o să facem foalele, Te duci la un fierar, vezi cum lucrează, dacă prima dată nu iese bine, va ieşi a doua oară, dacă nu izbuteşti a doua oară, vei izbuti a treia, nu avem altceva mai grabnic de făcut, De ce să ne batem atâta capul, vom cumpăra foalele cu banii pe care ni i-a lăsat părintele, Şi dacă o să vrea careva să afle la ce îi trebuie foalele lui Baltasar Şapte-Sori, dacă nu e fierar, nici potcovar, mai bine le faci tu singur, chiar de-ar fi s-o iei de o sută de ori de la capăt

  Baltasar nu s-a dus singur. Deşi pentru această treabă nu era nevoie de un dar aparte al vederii, Blimunda avea totuşi o mai mare ascuţime a privirii, mai multă precizie a liniilor şi nu greşea atât de tare ca Baltasar în judecarea proporţiilor diferitelor părţi ale lucrării. Cu degetul înmuiat în uleiul plin de funingine al. Opaiţului, desenă pe perete feluritele piese, tăie pielea după criiala cuvenită, ciocul pe unde o să iasă vântul, partea inferioară de lemn care avea să fie fixă, cealaltă parte articulată, mai lipsea doar să deseneze un omuleţ care să dea la foaie. Într-un colţ mai ferit au orânduit pietre făţuite, alcătuind cu ele patru ziduri în pătrat, înalte până la şoldul unui om, le-au întărit cu sârme care traversau pereţii dintr-o parte într-alta, au înconjurat apoi cu drugi de fier toată construcţia, pe care au umplut-o cu pământ şi pietriş. Din această pricină, ducele de Aveiro s-a pomenit cu câteva ziduri ale moşiei ruinate, însă această lucrare, chiar dacă nu-i a maiestăţii sale, precum mânăstirea, are totuşi autorizaţie regală, pesemne deja uitată, neamintindu-şi Dom

  Joăo al V-lea nici măcar să trimită pe careva să se încredinţeze dacă părintele Bartolomeu Lourenco mai trage încă nădejde să zboare într-o zi, ori dacă nu cumva nu e totul decât un simplu pretext pentru ca trei oameni să trăiască un vis, când aceste persoane ar putea fi folosite într-un mod mai util, părintele ca să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu, Blimunda ca să descopere izvoare, Baltasar ca să ceară de pomană deschizând astfel porţile paradisului cui i-o va da, fiindcă e dovedit că de zburat nu pot să zboare decât îngerii şi Diavolul, primii aşa cum ştie toată lumea, şi au fost chiar unii care i-au văzut cu proprii lor ochi, al doilea, conform afirmaţiei Sfintei Scripturi, căci acolo se spune că Diavolul l-a purtat pe Isus pe aripa templului, prin văzduh l-a purtat va să zică, n-au urcat pe scară, şi i-a spus, Aruncă-te jos, dar el nu s-a aruncat, n-a vrut să fie primul om care să zboare, într-o zi, fiii omului vor zbura, spuse părintele Bartolomeu Lourenco când sosi şi văzu forja terminată şi cazanul cu apă unde se va căli fierul, mai lipsesc numai foalele, la timpul potrivit aici va sufla vântul, că spiritul a suflat deja asupra acestui loc.

  Câte voinţe ai adunat până astăzi, Blimunda, întrebă părintele în seara aceea, la cină, Aproape treizeci, spuse ea, E puţin, şi cele mai multe sunt de bărbat ori de femeie, întrebă din nou, Cele mai multe sunt de bărbat, se pare că voinţele femeilor se împotrivesc să se despartă de trup, de ce oare. La această întrebare părintele nu răspunse, dar Baltasar rosti, Când norul meu întunecat stă deasupra norului tău întunecat, uneori lipseşte foarte puţin ca al tău să se unească cu al meu, Atunci îmi pari tu mai golit de voinţă ca mine, răspunse Blimunda, noroc că părintele Bartolomeu Lourenco nu se scandalizează de asemenea conversaţii fără perdea, poate că şi-a avut şi el partea sa de voinţe buimăcite de voluptate în Olanda, pe unde a umblat, sau şi-o are aici, fără ştirea Inchiziţiei, ori prefăcându-se aceasta că n-are habar, nefiind greşeala însoţită de păcate mai grele.

  Acum să vorbim serios, spuse părintele Bartolomeu Lourenco, o să vin pe aici ori de câte ori am să pot, însă lucrarea nu poate înainta dacă nu munciţi amândoi, a fost bine că aţi construit forja, eu voi găsi un mijloc să obţin nişte foaie pentru ea, ca să nu te mai osteneşti atâta, dar va trebui să le cercetezi bine, fiindcă va fi nevoie să facem nişte foaie mari, pentru care îţi voi da o schiţă, când va lipsi vântul în atmosferă, vor lucra foalele în locul lui şi vom zbura, iar tu, Blimunda, nu uita că e nevoie de cel puţin două mii de voinţe, două mii de voinţe care să fi dorit să fie slobode pentru că nu le merită sufletele, ori trupurile nu le merită, cu cele treizeci pe care le ai nu se va ridica în văzduh calul Pegas, cu toate că are aripi, gândiţi-vă cât de mare e pământul pe care călcăm, el trage corpurile în jos, şi, deşi soarele e cu mult mai mare, totuşi nu izbuteşte să tragă pământul la sine, or, ca să zburăm în atmosferă, vor fi necesare forţele reunite ale soarelui, chihlimbarului, magneţilor şi voinţelor, însă voinţele sunt lucrul cel mai important dintre toate, fără ele pământul nu ne va lăsa să ne înălţăm, iar dacă vrei să strângi voinţe, Blimunda, du-te la procesiunea Trupului şi Sângelui Domnului, într-o mulţime aşa de numeroasă nu pot fi puţine voinţele care se retrag, căci e bine să ştiţi, în procesiuni sufletele şi trupurile se şubrezesc şi nu mai sunt în stare să reţină voinţele, spre deosebire de coride sau de autodafeuri, în acestea e o furie care întunecă şi mai mult norii întunecaţi care sunt voinţele, sunt negrii ca-n război, o beznă adâncă se lasă înăuntrul oamenilor.

  Baltasar spuse, Dar maşina de zburat, cum o voi face, Aşa cum am început, aceeaşi pasăre mare ca în schiţa mea, acestea sunt părţile din care e alcătuită, îţi las acest desen cu indicaţii pentru mărimea fiecărei piese, o vei construi de jos în sus, ca şi cum ai face o corabie, vei împleti nuielele şi fierul, îţi închipui că lipeşti pene pe oase, ţi-am spus, voi veni de câte ori voi putea, ca să cumperi fier te vei duce în locul cutare, vei căuta în răchitele din fundul livezii nuielele de care ai nevoie, te vei duce la măcelărie ca să cumperi pieile pentru foalele maşinii, eu îţi voi spune cum va trebui să le tăbăceşti şi să le tai, desenele pe care le-a făcut Blimunda sunt bune pentru foaie de forjă, nu pentru foaie de zburat, ia aceşti bani, vei cumpăra un măgar, 4ără el cum ai putea să transporţi toate materialele necesare, şi vei face rost şi de nişte coşuri mari, însă tot timpul vei avea la tine iarbă sau paie ca să poţi ascunde ce vei duce în ele, amintiţi-vă că totul va trebui făcut în secret absolut, să nu afle nici rudă nici prieten, prieteni mai buni ca noi trei nu există, iar dacă aici va veni cineva să pună întrebări, veţi spune că păziţi moşia din ordinul regelui, şi că regelui îi dau socoteală numai eu, părintele Bartolomeu Lourenco de Gusmăo, De ce, întrebară Blimunda şi Baltasar în acelaşi timp, De Gusmăo, ăsta e numele pe care mi l-am luat de la un preot care m-a crescut în Brazilia, Bartolomeu Lourenc. O era de-ajuns, spuse Blimunda, n-o să mă pot obişnui să spun Gusmăo, Nici nu va fi nevoie, pentru tine şi pentru Baltasar voi fi întotdeauna acelaşi Bartolomeu Lourenco, dar curtea şi academiile or să trebuiască să mă numească Bartolomeu Lourenşo de Gusmăo, fiindcă cel care va fi, ca mine, doctor în canoane, trebuie să aibă un nume să îi consolideze poziţia, Adam n-a avut decât un nume, spuse Baltasar, Dumnezeu n-are niciunul, răspunse părintele, însă Dumnezeu, de fapt, nu poate fi numit, iar în paradis nu exista un alt bărbat de care Adam să fi trebuit să fie deosebit, Iar Eva n-a fost decât Eva, spuse Blimunda, Eva continuă să nu fie decât Eva, cred că femeia e una singură pe lume, multiplă doar în aparenţă, de aceea ar putea lipsi celelalte nume, tu eşti Blimunda, spune-mi dacă ai nevoie de Isus, Sunt creştină, Cine se îndoieşte, întrebă părintele Bartolomeu Lourengo şi încheie, Mă înţelegi foarte bine, dar să i se spună cuiva Blimunda lui Isus, credinţă ori nume, nu e decât un abur care iese din gură, tu fii doar Blimunda, nu vei da alt răspuns când vei fi întrebată.

  S-a întors părintele la studii, deja bacalaureat, deja licenţiat, în curând doctor, în vreme ca Baltasar bagă fierul în foc şi apoi îl căleşte în apă, în vreme ce Blimunda răzuieşte pieile aduse de la măcelărie, în vreme ce amândoi taie nuielele şi lucrează la nicovală, ea ţinând lamela cu cleştele, el izbind cu barosul, şi trebuie să se înţeleagă foarte bine unul cu celălalt ca să nu se irosească nici o lovitură, ea întinzând fierul înroşit, el lovind cu precizie şi mare putere, n-au nevoie să vorbească. A trecut astfel iarna, a trecut primăvara, preotul a venit de câteva ori la Lisabona, iar când sosea, băga în cufăr bilele de chihlimbar pe care le aducea fără să spună de unde, cerea veşti despre voinţe, cerceta în amănunţime maşina care sporea în dimensiuni şi formă, era mai mare acum decât atunci când Baltasar o demontase, le dădea sfaturi şi îşi spunea părerea, apoi se întorcea la Coimbra, la decretale şi decretalişti, acum nu mai era student, deja citea la cursuri, Iuris ecclesiastici universi libri tre, Colec-tanea doctorum tam veteram quam recentiorum în ius pontifi-cum universum, Reportorium iuris civilis et canonici, et coetera, însă nimic unde să fi fost scris, Vei zbura

  A sosit luna iunie. Circulă prin Lisabona supărătorul zvon că anul acesta procesiunea Trupului şi Sângelui Domnului nu-şi va mai avea vechile figuri ale giganţilor, nici şarpele şuierător, nici dragonul care scoate flăcări pe nări, şi că nu vor ieşi juncile, nici nu vor fi dansuri în oraş, nici armonici, nici fanfare, şi că regele David nu va apărea dansând în faţa baldachinului. Se întreabă aşadar norodul ce fel de procesiune mai e şi asta, dacă în ea nu pot să intre măscăricii din Arruda, zăngănindu-şi pe străzi dairelele, dacă li s-a interzis femeilor din Frielas să danseze ciacona, dacă nu va fi dat nici dansul săbiilor, dacă nu defilează castele, dacă nu se pot auzi cimpoiul şi tamburina, dacă nu vin satirii şi nimfele mimând un joc care sugerează un altul, dacă nu se mai face dansul retortei, dacă nu va naviga pe umerii bărbaţilor corabia Sfântului Petru, ce fel de procesiune o să avem, or să ne ia toată bucuria, să ne fi lăsat cel puţin corul zarzavagiilor, n-o să mai auzim şuieratul şarpelui, care mă înfiora, vere, din cap până în picioare, când trecea sâsâind, nici nu pot să descriu tremuriciul care mă apuca, bârrr.

  Coboară norodul în Terreiro do Paco ca să vadă pregătirile pentru sărbătoare, n-arată rău, domnule, cu această colonadă cu şaizeci şi una de coloane şi paisprezece pilaştri, care n-au mai puţin de opt metri înălţime, iar ca întindere construcţia depăşeşte şase sute de metri, numai frontispiciile sunt patru la număr, şi nu se poate ţine socoteala statuilor, medalioanelor, piramidelor şi a celorlalte podoabe. Începe norodul să laude noile splendori, care nu se mărginesc la atât, e destul să priveşti străzile, toate pavoazate, şi stâlpii care susţin draperiile, acoperiţi cu mătase şi aur, şi medalioanele poleite care atârnă de pomenitele draperii, având zugrăvite pe o parte Sacramentul înconjurat de o aureolă, iar pe cealaltă blazonul patriarhului, asta unele, cât despre celelalte, înfăţişează armoariile senatului, Dar ferestrele, uită-te la ferestre, are dreptate cine a zis, nu se mai satură ochii privind la perdelele şi ciucurii de damasc stacojiu, cu franjuri de aur, N-am văzut niciodată aşa ceva, norodul e împăcat deja pe jumătate, i-au luat o sărbătoare, îi dau alta în schimb, nu e uşor de hotărât cn”. Gare dintre ele va ieşi în pierdere sau în câştig, depinde probabil de. Fiecare, orfevrii au promis dintr-un motiv ştiut numai de ei că vor ilumina toate străzile, şi poate că dintr-un motiv asemănător sunt acoperite cu mătăsuri şi damasc cele o sută patruzeci şi nouă de coloane ale arcadelor de pe Rua Nova, poate c-or fi noi şiretlicuri de a vinde astăzi mai bine, rnâine mai prost. Se perindă norodul, ajunge la capătul străzii şi se întoarce, dar nimeni nu întinde nici măcar vârful degetelor ca să atingă atâta bogăţie de stofe, se mulţumesc doar să-şi plimbe ochii peste ele şi peste tapiseriile care împodobesc prăvăliile de sub arcade, s-ar zice că trăim în ţara încrederii depline, însă fiecare prăvălie îşi are sclavul ei negru postat în faţa uşii, cu ciomagul într-o mână şi sabia în cealaltă, dacă cineva se obrăzniceşte, primeşte una pe-spinare, iar dacă îndrăzneala a întrecut măsura, apar neîntârziat străjerii, nu poartă vizieră nici coif, nici scut nu au, dar, zicând coregidorul, Stai, la Limoeiro cu el, ce poţi să faci decât să te supui şi să pierzi astfel procesiunea, poate de asta nu se fură prea mult în timpul sărbătorii Trupului şi Sângelui Domnului.

  Nici voinţe nu se vor fura E lună nouă, Blimunda nu are acum alţi ochi decât cei pe care îi are toată lumea, indiferent dacă ajunează sau mănâncă, şi asta îi dă pace şi bucurie, poate să lase voinţele să facă ce-or voi, să rămână în trup sau să plece, fie aceasta odihna mea, dar brusc o tulbură un gând care a venit pe neaşteptate, străfulgerând-o, Ce fel de nor întunecat aş vedea oare în Trupul Domnului, în făptura lui de carne, cu glas şoptit i-o spuse lui Baltasar, iar el îi răspunse, tot în şoaptă, Ar trebui să fie un nor astfel alcătuit încât el singur să poată ridica păsăroiul de la pământ, iar Blimunda adăugă, Cine ştie dacă tot ce ne înconjoară nu e cumva norul întunecat al Domnului.

  Sunt vorbe de ciung şi de vizionară, el fiindcă-i lipseşte, ea fiindcă-i prisoseşte, trebuie iertaţi, căci nu au măsurile obişnuite şi vorbesc de lucruri supranaturale plimbându-se, după căderea nopţii, pe străzile dintre Rossio şi Terreiro do Paco, în mijlocul mulţimii de oameni care astăzi nu se vor duce la culcare şi care, ca şi ei, păşesc pe nisipul roşu şi pe iarba care acoperă ca un covor caldarâmul, adusă de ţăranii din împrejurimi, nicicând nu s-a văzut un oraş mai curat, tocmai acesta care, de obicei, nu-şi are pereche ca murdărie. În dosul ferestrelor, doamnele îşi termină de potrivit pieptănăturile, enorme alcătuiri de bucle false şi sclipiciuri, curând se aşază la fereastră ca la expoziţie, niciuna nu vrea să fie cea dintâi, ar atrage desigur pe dată privirile cui trece ori iese în stradă, dar pe cât de repede vine plăcerea, pe atât de repede se duce, căci, deschizându-se fereastra casei din faţă şi apărând la ea doamna care, vecină fiind, e şi rivală, se întorc privirile celui care mă contemplă, afront pe care nu-l pot suporta, mai ales că ea e îngrozitor de urâtă, iar eu dumnezeiesc de frumoasă, ea are gura mare, iar a mea e ca bobocul, şi până să apuce ea s-o spună, spun eu, Hai, zboară refren. În acest turnir au mai mult noroc cele care locuiesc la caturile de jos, îndată se apucă curtezanii să răsucească refrenul dat în căpăţână, frământând metrica şi rima, dar, tot atunci, din înaltul clădirii coboară alt refren, zbierat ca să se audă mai bine, în vreme ce primul poet lansează în văzduh glosa în sfârşit încropită, iar ceilalţi, plini de furie şi de necaz, aruncă priviri de gheaţă concurentului care primeşte mulţumirile doamnei, bănuind că el şi ea s-au învoit dinainte asupra glosei şi a refrenului, învoindu-se şi în alte privinţe. Asta se bănuieşte, dar nu se spune, fiindcă vinile se împart în mod egal.

  Noaptea e caldă. Trec oamenii cântând, băieţii aleargă urmă-rindu-se, sunt o pacoste, fac pozne dintr-acestea de la începutul lumii, nu pot fi nicicum potoliţi, se încurcă în fustele femeilor, primesc ghionturi şi pumni de la bărbaţii care le escortează, iar apoi, ajunşi mai încolo, le dau cu tifla şi se scălâmbăie, ca îndată să pornească în goană în altă urmărire. Organizează o coridă improvizată, cu o imitaţie de taur, numită juncă, formată din două coarne de berbec, desperecheate, şi o agavă tăiată, totul fixat pe o scândură lată, cu un mâner în faţă, partea din spate lipită de piept, iar cel care face astfel pe taurul atacă cu magnifică nobleţe, încasează, zbierând de prefăcută durere, banderilele de lemn care se înfig în agavă, însă, dacă toreadorul a dat greş şi n-a înfipt cum trebuie banderila, taurul se repede la el, se duce pe apa sâmbetei nobleţea rasei, o nouă hăituiala se dezlănţuie pe stradă, perturbându-i pe poeţii care cer repetarea refrenelor, în-trebând cu capul dat pe spate, Ce-aţi spus, iar ele, fandosindu-se, repetă, în zbor mă poartă mii de păsărele, şi cu aceste desfătări, jocuri şi încăierări se scurge noaptea în afara caselor, înăuntru sunt serate cu ciocolată, iar când zorii mijesc, încep să se adune trupele care vor flanca procesiunea, cu uniforme noi-nouţe în cinstea Preasfintei Cuminecături.

  Nimeni nu a dormit în Lisabona S-au terminat duetele, doamnele au intrat în casă ca să-şi refacă sulemeneala ştearsă ori k. ţinsă, pe faţă, peste puţin se întorc la ferestre, strălucind din nofl de carmin şi ceruză. Norodul mărunt de albi, negri şi mulatri de toate nuanţele, aceştia, aceia şi ceilalţi, se revarsă de-a lungul străzilor, în zorii încă tulburi, doar Terreiro do Paco, deschis înspre râu şi spre cer, este scăldat în umbre albastre, apoi devine dintr-o dată purpuriu înspre palat şi biserica patriarhală când soarele se iveşte pe ţărmul din faţă şi destramă bruma cu o răsuflare luminoasă. Atunci se porneşte procesiunea. În fruntea ei merg flamurile breslelor din Casa. Celor Douăzeci şi Patru, înaintea tuturor cea a dulgherilor, reprezentându-l pe Sfântul Iosif, care a fost patron al acestui meşteşug, şi celelalte însemne, panouri impunătoare, înfăţişând fiecare câte un sfânt, brodat cu aur pe brocart, şi atât de neobişnuit de mari încât e nevoie de patru oameni ca să le poată duce, schimbându-se mereu cu alţi patru, odihnindu-se pe rând, bine că nu suflă vântul, se leagănă în ritmul mersului fireturile de aur şi mătase, şi ciucurii din acelaşi metal, atârnaţi de vârfurile sclipitoare ale prăjinilor. În spate vine Sfântul Gheorghe, cu întregul său stat major, tamburii pe jos, trâmbiţaşii călare, răpăind unii, suflând alţii, bum, bum, bum, taratata, ta, ta, Baltasar nu e prezent în Terreiro do Paco, aude însă trâmbiţele în depărtare şi se înfioară de parcă s-ar afla pe câmpul de bătălie, uitându-se la inamicul aliniat în poziţie de luptă, atacă ei, atacăm noi, şi simte atunci că îl doare mâna, de câtă vreme nu l-a mai durut, poate fiindcă astăzi nu şi-a pus nici cârligul nici ţepuşa, trupul are tot felul de asemenea amintiri şi iluzii, Blimunda, dacă tu n-ai exista, cine ar sta la dreapta mea ca să cuprind cu braţul, dar tu exişti, şi îţi strâng, cu mâna sănătoasă, umărul sau mijlocul, chiar dacă lumea se uită la noi, fiindcă e lucru neobişnuit să vezi stând astfel alături bărbatul şi femeia. Au trecut flamurile, se îndepărtează larma făcută de trâmbiţe şi tobe, soseşte acum stegarul Sfântului Gheorghe, armaşul, omul de fier, în fir îmbrăcat şi încălţat, cu pene la coif şi viziera coborâtă, aghiotant de sfânt, în bătălii îi ţine stindardul şi lancea, merge în recunoaştere să vadă dacă dragonul s-a ivit ori încă doarme, precauţie zadarnică astăzi, căci nu s-a ivit, nici nu doarme, suspină în schimb pe undeva că n-o să i se mai dea niciodată voie să apară în procesiunea Trupului şi Sângelui Domnului, nu e frumos să le faci una ca asta dragonilor, nici şerpilor, nici uriaşilor, nefericită lume e aceasta care îngăduie să i se răpească astfel frumuseţile, mă rog, unele s-or mai fi păstrat, ori sunt de o asemenea frumuseţe încât reformatorii procesiunilor nu se încumetă să închidă, ca să-i pomenim doar pe aceştia, caii în grajduri, sau să-i lase, jalnice mârţoage, liberi pe întinsele câmpii, păscând ce se nimereşte, şi iată că apar patruzeci şi şase de bidivii, negri şi cenuşii, cu valtrapuri frumoase, zău că dobitoacele se îmbracă mai bine decât oamenii care le privesc, cu toate că, fiind sărbătoarea Trupului şi Sângelui Domnului, fiecare şi-a pus pe el ce avea mai bun în casă, ţoala festivă, pentru întâlnirea cu Dumnezeu, că după ce ne-a creat goi, doar îmbrăcaţi ne admite în prezenţa sa, cum să-l mai înţelegi pe acest Dumnezeu ori religia pe care i-au făcut-o, e drept că goi nu toţi suntem frumoşi, se vede după obraz dacă nu e boit, să ne închipuim, de pildă, ce trup o avea Sfântul Gheorghe, care se apropie, dacă i-am scoate armura de argint şi bereta cu pene, e o marionetă prinsă în balamale, fără nici o urmă de păr în locurile unde sunt păroşi bărbaţii, un bărbat poate să fie sfânt şi în acelaşi timp să aibă ce au şi ceilalţi bărbaţi, ar trebui să fie cu neputinţă de imaginat o sfinţenie care să nu recunoască forţa oamenilor şi slăbiciunea care se ascunde uneori în ea, dar poate e mai bine aşa, cum i s-ar putea explica toate acestea Sfântului Gheorghe, care vine pe calul său alb, dacă o fi calul acesta demn de un asemenea nume, trăind de când se ştie în grajdurile regale, cu servitorul care îl îngrijeşte şi îl scoate la plimbare, cal doar pentru şezut de sfânt, cal neîncălecat nicicând de diavol, nici de om, nefericit dobitoc care va muri fără să fi trăit, să-ţi ajute Dumnezeu ca, mort şi jupuit, să ajungi piele de tobă, şi cineva bătând în ea să îţi trezească inima răzvrătită, însă atât de bătrână, totul se echilibrează şi se compensează în această lume, cum s-a arătat deja când am vorbit de moartea copilului din Mafra şi a infantelui Dom Pedro, şi se confirmă şi astăzi, căci pajul Sfântului Gheorghe e un băieţel care umblă călare pe un armăsar negru, cu lancea ridicată şi pene fluturând la coif, câte mame înşirate de o parte şi de alta a străzilor, privind procesiunea peste umerii soldaţilor, nu vor visa la noapte că pe cal sade propriul lor fecior, paj al Sfântului Gheorghe pe pământ, poate şi în ceruri, numai pentru asta şi tot ar fi meritat să-l aducă pe lume, şi iar apare Sfântul Gheorghe, zugrăvit acum pe un steag mare purtat de frăţia de la Real Igreja do Hospital Real, şi, în sfârşit, ca încununare a acestor prime splendori, înaintează toboşari şi trâmbiţaşi îmbrăcaţi în catifele şi pene albe, se face acum o pauză, foarte scurtă, căci din capela regală încep să iasă confreriile, bărbaţi şi femei cu miile, înşiruiţi după ordinul şi sexul căruia îi aparţin, aici nu se amestecă evele cu adamii, ia afeinte, trece Antonio Măria şi Simăo Nunes, şi Manuel Caetano, şi Jose Bemardo, şi Ana da Conceicăo, şi Ant6nio da Beja, şi mai obişnuiţii Jose dos Santos şi Bras Francisco, şi Pedro Caim, şi Mana Caldas, la fel de diferite sunt numele ca şi culorile, pelerine roşii, albastre, albe, negre şi stacojii, anterie cenuşii, rantii cafenii, albastre şi violete, şi albe şi roşii, şi galbene, şi stacojii, şi verzi, şi negre, cum negri sunt unii dintre fraţii care trec, păcat că această fraternitate, chiar vădită în procesiune, nu ajunge până la treptele tronului Domnului Nostru Isus Cristos, însă promite, ar fi de ajuns ca într-o zi Dumnezeu să se travestească în negru şi să proclame în biserici, Fiecare alb face cât o jumătate de negru, acum să vă văd cum o să intraţi în paradis, de aceea, cândva, plajele acestei grădini, întâmplător plantate pe ţărmul mării, vor fi pline de postulanţi înnegrindu-şi spinările, idee care astăzi ar stâmi râsul, unii nici măcar la plajă nu se vor duce, stau acasă şi se ung cu tot soiul de alifii, iar când ies nu-i mai recunoaşte vecinul, Ce face aici cioroiul ăsta, iată marea dificultate a frăţiilor de culoare, deocamdată purced aste-lalte, e tot ce s-a putut găsi, cea de la Maica Precistă a Doctrinei, de la Isus Măria, cea a Rozariului, cea a Sfântului Benedict, care nu prea mănâncă peste an, dar e vioi şi dolofan, cea a Madonei Dătătoare de Har, cea a Sfântului Crispim, a Maicii Domnului din S. Sebastiăo da Pedreira, care se află acolo unde locuiesc Baltasar şi Blimunda, cea a Căii Sacre a Sfântului Petru şi a Sfântului Pavel, cea tot a Căii Sacre, dar din Alecrim, cea a Sfintei Fecioare a Milosteniilor, cea a lui Isus, cea de la Sfânta Fecioară a Amintirii, cea de la Sfânta Fecioară Dătătoare de Sănătate, fără ea cum ar putea să aibă vreo virtute Roşa Măria1, dar Severa2 ce virtuţi ar avea, şi vine apoi confreria de la Sfânta Fecioară a Măslinului, la umbra căreia a mâncat odată Baltasar, cea a Sfântului Anton al franciscanilor de la mânăstirea Sfintei Marta, cea a Sfintei Fecioare Dătătoare de Pace a călugăriţelor flamande de la Alcântara, cea a Rozariului, cea a Sfântului Cristos şi a Sfântului Anton, cea a Sfintei Fecioare a celor înlănţuiţi, cea a Sfintei Măria Egipteanca, dacă Baltasar ar fi fost soldat în garda regală aceasta ar fi fost frăţia lui de drept, ce să-i faci dacă nu există cea a ciungilor, acum apare confreria Milosteniei, ar fi putut fi aceasta, o alta a Sfintei Fecioare a celor înlănţuiţi, dar care ţine de mânăstirea Carmo, prima era a Terţiarelor Sfântului Francisc, se pare că e criză de nume şi de aceea încep să le repete, se întoarce Sfântul Cristos, dar acum e al Sfintei Treimi, al Pauliştilor era celălalt, şi frăţia Ajutorului Grabnic, pe Baltasar nu l-a ajutat grabnic dregătoria palatului, cea a Sfintei Lucia, cea a Sfintei Fecioare Dătătoare de Moarte Bună, dacă vreuna poate fi astfel, cea a lui Isus al celor Uitaţi, din acest fleac se vede ce decăzută e o religie care îi lasă baltă pe cei uitaţi şi le trimite un Isus de mântuială, să fi fost el cel adevărat şi s-ar fi terminat cu uitările, cea a Sufletelor de la biReferire la un fado cu acest titlu, în care sănătate (saiide) rimează cu virtute (virtude).

  2 Severa, celebră cântăreaţă de fado din secolul trecut

  — Serica Imaculatei Concepţiuni, de e soare, ploaie nu-i, cea a Sfintei Fecioare a Oraşului, cea a Sufletelor de la mânăstirea Sfintei Fecioare a Milosteniei, cea a Madonei îndurerate, cea a Sfântului Iosif al Dulgherilor, cea a Izbăvirii, cea a îndurării, cea a Sfintei Ecaterina, cea a Pruncului Pierdut, unii pierduţi, alţii uitaţi, nici găsiţi nici amintiţi, căci nici confreria Amintirii nu îi ajută, cea a Sfintei Fecioare a Candelelor, o alta a Sfintei Ecaterina, mai întâi a tipografilor, acum a pavagiilor, cea a Sfintei Ana, cea a Sfântului Eloi, sfânt înstărit al orfevrilor, cea a Sfântului Mihail şi a Sufletelor, cea a Sfântului Marcal, cea a Sfintei Fecioare a Rozariului, cea a Sfintei Justa, cea a Sfintei Rufina, cea a Sufletelor Martirilor, cea a Tămăduirii, cea a Maicii Domnului de la Sfântul Francisc al Oraşului, cea a Sfintei Fecioare Apărătoare de Nelinişti, de aşa ceva chiar că nu ducem lipsă, în fine cea a Leacurilor, că leacurile vin întotdeauna după boală şi uneori prea târziu, caz în care speranţele, dacă au mai rămas, sunt puse în Preasfânta Taină care vine şi ea, pictată pe stindard, având în faţă, ca precursor, pe Sfântul Ioan Botezătorul, înfăţişat la vârsta copilăriei, înveşmântat în piei, împreună cu patru îngeri care aruncă flori, e cu neputinţă să există altă ţară unde să umble mai mulţi îngeri pe drumurile pe care umblă toată lumea, e de ajuns să întinzi degetul şi vezi pe dată cât sunt de reali şi de adevăraţi, de zburat nu zboară, ce-i drept, şi ce dacă, zborul nu e o dovadă suficientă de îngerime, dacă părintele Bartolomeu Lourenco de Gusmăo, sau doar Lourenco, va reuşi să zboare într-o zi, nu va deveni înger numai pentru atâta lucru, se cer şi alte calităţi, dar este încă devreme pentru atari verificări, deocamdată n-au fost adunate toate voinţele, procesiunea a ajuns la jumătate, începe să se facă simţită căldura amiezii, opt ^ iuţue 6 mie şapte sute nouăsprezece, iar acum ce vine, vin oroinele religioase, însă lumea e neatentă, trec călugări şi nu sunt luaţi în seamă, nici confreriile nu au fost semnalate toate, Blimunda se uita la cer, Baltasar la Blimunda, ea întrebându-se dacă va fi lună nouă, dacă nu va apărea totuşi deasupra mânăs-tirii Carmo cea dintâi semilună subţire, pumnal curbat, hanger ascuţit care va deschide în faţa ochilor ei toate trupurile, între timp a trecut prima comunitate, cine erau, n-am văzut, n-am băgat de seamă, de la S. Francisco de Jesus, capucirrir clerici de la S. Joăo de Deus, franciscani' carmelite, dominicani^) cistercieni^ iezuiţi de la S. Roque şi de la Santo Antăo, cu atâtea nume şi culori se deşartă capul şi ţinerea de minte, e momentul să mâncăm merindele aduse ori hrana cumpărată, şi în vreme ce mâftcăm vorbim despre cine a defilat până acum, crucile aurite, mânecile bufante, năframele albe, veşmintele lungi, ciorapii până la genunchi, ghetele cu cataramă, mangeturile, tocile, fustele rotate, pelerinele fanteziste, gulerele de dantelă, pieptăraşele, doar stânjeneii nu ştiu nici să toarcă nici să ţeasă, şi de aceea sunt goi, dacă Dumnezeu ar fi voit să umblăm nestânjeniţi în pielea goală ne-ar fi făcut florali, femeile sunt aşa din fericire, însă flori îmbrăcate, Blimunda goală sau ba, ce-ţi trece prin cap, Baltasar, ce gânduri păcătoase, vezi că se apropie crucea bisericii patriarhale, şi după aceea comunitatea congregaţiei Sacerdoţiului, şi cea a Oratoriului, şi mulţimea fără număr a clerului parohial, vai, domnilor, atâta lume care se îngrijeşte să ne salveze sufletele, şi ele n-au fost încă dibuite, să nu-ţi închipui, Baltasar, că fiind soldat, chiar dacă invalid, ai fi din frăţia ăstora ce trec, o sută optzeci şi patru din ordinul militar Santiago da Espada, o sută cincizeci din ordinul Aviz, şi tot atâţia din ordinul lui Cristos, aceşti călugări îi aleg pe cei ce le-or fi fraţi, başca că nu vrea Dumnezeu pe lângă altarele sale dobitoace cu defecte, mai ales dacă n-au sânge albastru, aşa că stai cuminte, Baltasar, uită-te la procesiune, paji, cântăreţi, cubiculari, cei doi locotenenţi ai gărzii regale, un, doi, cu uniforma primă, am zice azi de gală, şi crucea patriarhală având de-o parte şi de alta însemne purpurii, capelanii ţinând prăjini în aer cu mănunchiuri de garoafe prinse în vârf, ah, destinul florilor, într-o zi vor fi vârâte pe ţeava puştilor1, copiii de cor, un cort. Căruia i se spuse bazilică, de la Santa Măria Maior şi care ţine umbră, şi de asemenea bazilica patriarhală care e tot un cort, amândouă din fâşii alternate, albe şi roşii, ce-ar fi ca peste două sau trei sute de ani să înceapă să se zică bazilică şi la umbrele, Bazilica mea şi-a rupt o spiţă, Mi-am uitat bazilica în autobuz, I-am pus un mâner nou bazilicii mele, Când va fi gata bazilica mea din Mafra, se întreabă regele care vine şi el în urmă, ţinând un mâner al baldachinului, dar mai înainte a trecut capitulul, mai întâi canonicii, diaconii cu dalmatice albe, apoi preoţii cu odăjdii de aceeaşi culoare, în sfârşit, demnitarii cu patrafire, paludamentum şi stihare, ce să ştie norodul despre aceste nume, mitrei îi cunoaşte denumirea şi forma, că se află şi în târtiţa găinii ca şi pe creştetul

  * Referire la „revoluţia garoafelor roşii” (25 aprilie 1974), în timpul căreia soldaţii au defilat pe străzi cu o garoafă roşie pe ţeava puştilor.

  Canonicilor, asistat fiecare de trei familiari ai casei sale, unul cu torţa aprinsă, altul ducând pălăria, amândoi înveşmântaţi precum curtenii, iar purtătorul de trenă îi ţine trena şi îmbracă sutană şi cămaşă de zale, iar acum, în sfârşit, se iveşte cortegiul patriarhului, vin mai întâi şase nobili, rubedenii de-ale sale, cu torţe aprinse, apoi secundantul ales purtând cârja, încă un capelan cu o căţuie de tămâie, în spate paracliserii clătinând cădelniţe de argint aurit, şi doi maeştri de ceremonii, şi doisprezece scutieri care poartă şi ei torţe în mână, Ah, lume păcătoasă, bărbaţi şi femei care în damnaţiune vă încăpăţânaţi să vă trăiţi trecătoarele vieţi, preacurvind, îndopându-vă, bând peste măsură, lipsind de la sfânta taină şi neplătind zeciuiala, care despre infern cutezaţi să vorbiţi cu neruşinare şi fără teamă, voi, bărbaţi, care de câte ori vă stă în putinţă pipăiţi dosul femeilor în biserică, voi, femei, pe care doar ruşinea vă împiedică să pipăiţi în biserică părţile ruşinoase ale bărbaţilor, priviţi la ce trece, e baldachinul cu opt rnânere, sunt eu, patriarhul, dedesubt, cu sfântul chivot în mână, îngenuncheaţi, îngenuncheaţi, păcătoşilor, chiar acum ar trebui să vă jugăniţi ca să încetaţi cu preacurvia, chiar acum ar trebui să vă legaţi bărbia ca să nu vă mai mânjiţi sufletul cu lăcomia şi beţia, chiar acum ar trebui să vă întoarceţi pe dos şi să vă goliţi buzunarele fiindcă în paradis nu aveţi nevoie de scuzi, nici în infern, în purgatoriu datoriile se plătesc cu rugăciuni, aici, în schimb, banii sunt de trebuinţă pentru aurul altui chivot, pentru a plăti cu argint toată ceata dimprejurul meu, pe cei doi canonici care îmi înalţă marginea patrafirului şi duc mitrele, pe cei doi subdiaconi care îmi ridică poalele hlamidei, pe purtătorii de trenă care merg în urmă, de aia sunt purtători de trenă, pe fratele meu care e conte, şi îmi ţine capătul patrafirului, pe cei doi Scutieri cu evantaie, pe străjerii cu bastoanele de argint, pe piâmul subdiacon cu vălul mitrei tivite cu aur, cea pe care n-ai voie să o atingi cu mâna, neghiob a fost Cristos că nu şi-a pus niciodată mitră pe cap, o fi fost el fiul lui Dumnezeu, n-o pun la îndoială, dar era un ageamiu, fiindcă dintotdeauna se ştie că nici o religie nu va izbândi fără mitră, tiară sau joben, dacă şi le-ar fi pus ar fi ajuns de îndată suprem sacerdot, ar fi ajuns guvernator în locul lui Ponţiu Pilat, uite de ce am scăpat, lumea e bine întocmită aşa cum este, de n-ar fi ea cum au făcut-o, nu m-aţi fi văzut patriarh, plătiţi aşadar cele de cuviinţă, daţi Cezarului ce-i al lui Dumnezeu, lui Dumnezeu ce e al Cezarului, apoi ne vom socoti şi vom împărţi banii, un firfiric pentru mine, un firfiric pentru tine, adevăr grăiesc vouă şi voi mai grăi, Iar eu, regele vostru, al Portugaliei, Algarve şi celelalte, care cu smerenie ţin în mână unul dintre mânerele aurite, vă spun, luaţi aminte cum se străduieşte un suveran ca să-şi păzească, în temporal şi spiritual, patria şi poporul, aş fi putut trimite un servitor, un duce sau un marchiz care să-mi ţină locul, totuşi, iată-mă în carne şi oase, şi tot în carne şi oase vin infanţii, fraţii mei şi stăpânii voştri, îngenuncheaţi, îngenuncheaţi, trece chivotul şi trec eu, Cristos e în chivot, în mine-i slava de a fi rege pe acest pământ, care dintre noi doi este mai câştigat, cel întrupat în carne simţitoare, eu, rege şi vier, prea bine ştiţi că maicile sunt soţiile Domnului, e un adevăr sacru, căci pe mine mă primesc în culcuş precum pe Domnul, şi fiind eu Domnul, ele se desfată şi suspină ţinând mătăniile în mână, carne mistică, împreunată, contopită, în vreme ce în oratoriu sfinţii ciulesc urechile ca să audă vorbele arzătoare care se murmură sub baldachin, baldachin ce îmbrăţişează cerul, acesta-i cerul cel adevărat, altul mai bun nu există, iar Răstignitul îşi lasă capul pe umăr, sărmanul, poate îndurerat de cazne, poate ca să o vadă mai bine pe Paula când se dezbracă, poate gelos văzându-se lipsit de această soţie, floare claustrală, înmiresmată cu tămâie, carne glorioasă, însă eu plec până la urmă, iar ea îi rămâne lui, iar dacă a căzut grea, copilul e al meu, nu e cazul să o mai spun încă o dată, după mine vin cântăreţii intonând motete şi imnuri sacre, aşa că-mi vine o idee, n-au pereche regii când e vorba să le aibă, ideile, altfel cum ar mai domni, ce-ar fi să vină călugăriţele de la Odivelas să cânte Benedictum în odaia Paulei când vom fi culcaţi în pat, înainte, în timpul şi după, amin.

  Au răsunat salve şi detunături pe corăbii, s-a tras de asemenea şi de pe bastionul din Terreiro do Paco, la o aruncătură de băţ, şi răspunzându-şi ecourile de ici şi de colo, au bubuit tunurile forturilor şi turnurilor, au prezentat arma regimentele curţii, din Peniche şi Setiibal, aliniate în piaţă. Umblă Trupul Domnului în plimbare prin oraşul Lisabona, miel jertfit, domn al oştirilor, contradicţie insolubilă, soare de aur, cristal şi chivot secerător de căpăţâni, divinitate devorată şi până la rahat digerată, cine s-ar mira oare să te vadă trup şi suflet cu locuitorii acestui oraş, berbeci descăpăţânaţi, soldaţi fără arme proprii, oase albe în pustie, mâncăi de ei înşişi mâncaţi, de aceea se târâie pe jos femeile şi bărbaţii, se plesnesc peste proprii obraji şi peste cei ai vecinilor, se lovesc cu pumnul în piept şi în vintre, îşi întind mâinile spre poalele care se perindă, spre brocaturi şi dantele, spre catifele şi şnururi, spre panglici, broderii şi giuvaeruri.

  — Pater noster que non estis în coelis.

  Se lasă seara Pe cer, o lumină diafană, aproape invizibilă, e primul semn al lunii. Mâine Blimunda îşi va recăpăta vederea, astăzi e zi de orbire.

  PĂRINTELE BARTOLOMEU LOURENţO s-a întors de la Coimbra, acum este doctor în canoane, cu numele de Gusmâo confirmat prin apelativ onomastic şi înscris domnesc, dar noi, cine suntem noi să îndrăznim să-l acuzăm de păcat de orgoliu, mai mult bine ar face sufletului nostru să îi iertăm lipsa de umilinţă în numele motivelor pe care le-a invocat, şi astfel să ne poată fi iertate propriile noastre păcate, acesta şi altele, căci lucrul cel mai rău nu e să-ţi schimbi numele, ci chipul sau vorba Vorba şi chipul nu pare să şi le fi schimbat, nici numele, pentru Baltasar şi Blimunda, iar dacă regele l-a înnobilat şi l-a numit capelan al casei sale şi academician al academiei sale, se pot lepăda şi pune la loc după voie aceste chipuri şi vorbe, care, împreună cu numele de împrumut, rămân în faţa porţii moşiei ducelui de Aveiro, şi nu intră în curte, deşi se poate ghici ce ar face cei trei dacă ar ajunge în faţa maşinii, nobilul ar zice că sunt munci înjositoare, capelanul ar exorciza lucrarea diavolească vădită acolo, fiind faptă a viitorului s-ar retrage academicianul ca să revină doar când maşina va fi deja o născocire a trecutului, Păi, ziua aceea e azi.

  Trăieşte părintele într-una din casele cu verandă din Terreiro do Paco, în gazdă la o femeie care e văduvă de mulţi ani, al -cărei „oţ a fost purtător de cârja la episcopie până când şi-a aflat sifrşitul într-o încăierare, lovit în cap cu o măciucă, episod petrecut pe când mai domnea încă regele Dom Pedro al Il-lea1, poveste veche aşadar, de care a venit vorba doar pentru că femeia trăieşte unde părintele îşi duce viaţa, şi nu-i frumos din partea noastră să nu menţionăm măcar atâta despre ea, numele îl lăsăm deoparte, că tot nu înseamnă nimic, cum am mai explicat o dată. Locuieşte părintele în apropiere de palat, asta-i bine, căci merge des pe acolo, nu atât din obligaţii precise ale titlului său

  Dom Pedro al Il-lea, rege al Portugaliei între 1683 şi 1706.

  De capelan înnobilat, mai degrabă onorific decât efectiv, ci pentru că regele ţine la el, nu şi-a pierdut de tot speranţele, deşi au trecut unsprezece ani, de aceea îl întreabă binevoitor, O să văd vreodată maşina zburând, la care părintele Bartolomeu Lourenco nu poate să răspundă cinstit decât acestea, Să fie sigură maiestatea voastră că într-o zi maşina va zbura, Dar voi mai fi aici ca să o văd, De va trăi maiestatea voastră mai puţin decât anticii patriarhi din Vechiul Testament, şi nu numai că va vedea zburând maşina, ci va putea zbura în ea Răspunsul pare a-şi avea dramul său de impertinenţă, însă regele nu bagă de seamă, ori a băgat de seamă şi face uz de indulgenţă, sau îl distrage gândul că va asista la lecţia de muzică a fiicei sale, infanta Dona Măria Barbara, asta trebuie să fi fost, face un semn părintelui să se alăture escortei, nu toată lumea se poate mândri cu asemenea favoruri.

  Stă infanta aşezată în faţa clavecinului, e încă o copilă, n-a împlinit nici nouă ani şi deja grele responsabilităţi îi apasă pe căpşorul rotund, să înveţe să-şi aşeze degeţelele scurte pe clapele cuvenite, să ştie, dacă o ştie, că la Mafra se construieşte o mânăstire, cât adevăr e în ceea ce se zice, buturuga mică răstoarnă carul mare, fiindcă se naşte un copil la Lisabona, se ridică în Mafra un munte de piatră, şi vine de la Londra prin contract Domenico Scarlatti. La lecţie asistă maiestăţile, cu o suită restrânsă, vreo treizeci de persoane, sau nici măcar atâtea, soco-tindu-i şi pe şambelanii lui şi pe ai ei din săptămâna respectivă, guvernantele, doamnele de onoare de tot felul, pe lângă părintele Bartolomeu de Gusmăo, acolo în spate, şi alte feţe bisericeşti. II maestro corectează digitaţia, fa la do, fa do la, alteţa sa îşi dă multă silinţă, îşi ţuguie buzele, în această privinţă nu se deosebeşte de orice alt copil, născut în palat sau în alte cuibare, mama încearcă să-şi ascundă o anumită nerăbdare, tatăl e regal şi sever, doar femeile, suflete duioase, se lasă încântate de muzică şi de fetiţă, deşi cântă atât de prost, nu e de mirare, ce o fi aşteptând Dona Măria Ana, minuni, abia e la început, ii signor Scarlatti a sosit doar de câteva luni, de ce şi-or complica oare numele străinii ăştia, dacă e atât de simplu să descoperi că Escarlate e de fapt numele acestuia, şi îi sade bine, bărbat arătos, cu faţa prelungă, gură mare şi hotărâtă, ochii depărtaţi, nu ştiu ce au italienii, mai ales acesta, născut la Neapole acum treizeci şi cinci de ani, E forţa vieţii, soro.

  Se sfârşi lecţia, se împrăştie societatea, regele într-o direcţie, regina în cealaltă, infanta nu se mai ştie încotro, respectând cu toţii întâietăţi şi etichetă, făcând plecăciuni peste plecăciuni, în sfârşit, se stinse foşnetul crinolinelor şi al pantalonaşilor cu funde, şi rămaseră în salonul de muzică numai Domenico Scarlatti şi părintele Bartolomeu de Gusmâo. Italianul îşi trecu degetele peste claviatură, la început fără scop, apoi ca şi cum ar fi căutat o temă sau ar fi vrut să corecteze ecourile, şi dintr-o dată păru că se cufundă în muzica pe care o cânta, îi alunecau mâinile pe clape precum o barcă plină de flori purtată de curent, zăbovind ici şi colo, oprită de crengile aplecate de pe mal, zburând acum cu iuţeală, plutind apoi alene pe apele întinse ale unui lac adânc, golf luminat al Neapolelui, tainice şi sonore canale ale Veneţiei, lumină strălucitoare şi tânără a Tejului, regele e departe, s-a retras regina în apartamentele ei, infanta trage cu urechea, înveţi de când eşti mic, iar muzica este un rozariu profan de sunete, maica noastră carele eşti pe pământ. Domnule Scarlatti, spuse părintele când luă sfârşit improvizaţia şi toate ecourile fuseseră corectate, domnule Scarlatti, nu mă pot lăuda că m-aş pricepe la arta dumneavoastră, dar sunt convins ca şi un indian din ţara mea, care ştie şi mai puţin decât mine, s-ar simţi fermecat de aceste armonii cereşti, Poate că nu, răspunse muzicianul, fiindcă e bine ştiut că auzul trebuie educat ca să aprecieze sunetele muzicale, aşa cum şi ochii trebuie să înveţe valoarea literelor şi îmbinarea lor în scris, iar auzul însuşi trebuie învăţat să înţeleagă vorbirea, Acestea sunt vorbe cumpătate, care le corectează pe ale mele, spuse pe negândite, e un defect comun la oameni să spună cu mai mare uşurinţă ceea ce îşi închipuie că ar vrea să audă celălalt decât să respecte adevărul, Totuşi, pentru ca oame-nji să pjoată să respecte adevărul, vor trebui mai întâi să cunoască greşeala, Şi să o practice, N-aş şti să răspund la această întrebare cu un simplu da sau nu, însă cred în necesitatea greşelii.

  Părintele Bartolomeu de Gusmăo îşi sprijini coatele pe capacul clavecinului, îl privi lung pe Scarlatti şi, cât tac ei din gură, să ne băgăm noi şi să spunem că această fluentă conversaţie între un călugăr portughez şi un muzician italian, nu e, probabil, o pură născocire, ci o transpoziţie admisibilă de fraze şi saluturi politicoase pe care le-au schimbat fără îndoială unul cu celălalt în toţi acei ani în palat şi în afara lui, aşa cum veţi vedea mai departe. Iar dacă cineva s-ar arăta surprins că doar în câteva luni a învăţat atât de bine acest Scarlatti să vorbească portugheza, în primul rând să nu uităm că e muzician, iar apoi trebuie spus că de şapte ani e familiarizat cu limba noastră, căci la Roma a fost în serviciul ambasadorului portughez, iar în peregrinările sale prin lume, pe la curţi regale şi episcopale, nu a uitat ce-a învăţat în ceea ce priveşte însă caracterul erudit al dialogului, pertinenţa şi rotunjimea cuvintelor, cineva a dat o mână de ajutor.

  Aveţi dreptate, zise preotul, dar astfel omul nu este scutit să creadă că îmbrăţişează adevărul şi să fie, de fapt, înlănţuit cu greşeala, Cum de asemenea nu e scutit de a presupune că îmbrăţişează greşeala, fiind, de fapt, înlănţuit cu adevărul, răspunse muzicianul, iar părintele spuse, Amintiţi-vă că atunci când Pilat l-a întrebat pe Isus ce este adevărul, nici el n-a aşteptat răspunsul, nici Mântuitorul nu i l-a dat, Ştiau poate amândoi că nu există răspuns la o asemenea întrebare, Caz în care, din acest punct de vedere, Pilat ar fi egalul lui Isus, Până la urmă, aşa e, Dacă muzica poate fi o maestră atât de desăvârşită în arta argumentării, aş vrea să fiu muzician şi nu predicator, Vă rămân recunoscător pentru compliment, însă mi-aş fi dorit, părinte Bartolomeu de Gusmăo, ca muzica mea să reuşească într-o zi să expună, să contrapună şi să tragă concluzii aşa cum fac predica şi discursul, Deşi, domnule Scarlatti, dacă sunteţi atent la ce se spune şi în ce fel, veţi băga de seamă că de cele mai multe ori se expun şi se contrapun fumul şi ceaţa, şi nu se ajunge la nici o concluzie. La aceste cuvinte nu răspunse muzicianul, iar părintele încheie, Orice predicator onest o simte când coboară de la amvon. Italianul spuse, strângând din umeri, După muzică rămâne tăcerea, după predică la fel, ce contează că predica e lăudată şi muzica aplaudată, poate că numai tăcerea există cu adevărat

  Au coborât Scarlatti şi Bartolomeu de Gusmăo în Terreiro do Paco, acolo s-au despărţit, muzicianul s-a dus să compună melodii prin oraş până se făcea ora să înceapă repetiţia în capela regală, preotul s-a întors acasă, pe veranda de unde se vede Tejo şi, pe celălalt ţărm, terenurile joase din Barreiro, colinele din Armada şi Pragal, întinse până departe, până la Cabeca Seca do Bugio, care nu se poate zări, ce zi luminoasă, când Dumnezeu a umblat să facă lumea nu a spus Fiat, dacă ar fi spus-o, toată lumea ar fi fost scăldată într-o lumină egală, un cuvânt şi gata, însă el a umblat şi a făcut, a făcut marea şi a navigat pe ea, apoi a făcut pământul ca sa poată debarca, şi în unele locuri a zăbovit, prin altele a trecut fără să arunce nici o privire, la noi s-a odihnit şi, cum nu era nimeni pe aici din specia umană ca să-l spioneze, a făcut baie, fiindcă îşi mai aduc aminte de acestea.

  — Se adună pescăruşii în stoluri atât de mari în preajma ţărmurilor, îl aşteaptă pe Dumnezeu să vină să se scalde iarăşi în apele Tejului, deşi altele, cel puţin încă o dată, drept plată pentru că s-au născut pescăruşi. Mai vor de asemenea să ştie dacă Dumnezeu a îmbă-trânit foarte tare. Văduva purtătorului de cârjă veni să-i spună părintelui că prânzul este gata, pe stradă trecu o caleaşca înconjurată de halebardieri. Răzleţit de fraţii săi, un pescăruş pluti peste streaşină acoperişului, îl susţinea vântul care sufla dinspre ţărm, iar preotul şopti, Fii binecuvântată, pasăre, iar în adâncul inimii sale se descoperi plămădit din aceeaşi came şi din acelaşi sânge şi se înfiora de parc-ar fi simţit că îi creşteau pene pe umeri, iar când pescăruşul se făcu nevăzut, se simţi pierdut într-un pustiu, Caz în care Pilat ar fi egalul lui Isus, gândi pe neaşteptate şi reveni pe pământ, cutremurat de sentimentul de a fi gol şi jupuit ca şi cum şi-ar fi lăsat pielea în pântecele mamei, şi atunci rosti cu voce tare, Dumnezeu e unul.

  Toată ziua aceea rămase părintele Bartolomeu Lourenco închis în odaie, suspinând şi gemând, seara se preschimbă în noapte, văduva purtătorului de cârjă bătu la uşă şi zise că cina era gata, însă preotul nu vru să mănânce, părea că se pregăteşte pentru propria sa ajunare, ascuţindu-şi privirile minţii pentru noi înţelesuri, deşi nu-şi dădea seama ce lucruri ar mai fi de înţeles după ce proclamase unitatea lui Dumnezeu în faţa pescăruşilor de pe Tejo, cutezanţă supremă, că Dumnezeu ar fi unul în esenţă e un punct pe care nici ereziarcâT nu îl neagă, însă părintele Bartolomeu Lourenco a fost învăţat că Dumnezeu, dacă într-adevăr e unul în esenţă, este ternar în persoană, dar astăzi aceiaşi pescărişi l-au făcut să se îndoiascaj'S-a lăsat noaptea, oraşul doarme, dacă nu doarme oricum a tăcut, se mai aud numai santinelele strigând din când în când păzea, să nu debarce cumva corsarii francezi, iar Domenico Scarlatti se aşază la clavecin după ce a închis uşile şi ferestrele, ce muzică subtilă e aceasta care impregnează noaptea Lisabonei, ieşind prin crăpături şi hornuri, o aud soldaţii din garda portugheză şi cei din garda nemţească, şi tot atât o pricep unii cât o pricep şi ceilalţi, o aud în vis marinarii care dorm la răcoare pe punte şi, trezindu-se, o recunosc, o aud vagabonzii care se ascund prin bărcile împotmolite la mal, la Ribeira, o aud călugării şi călugăriţele din o mie de mânăstiri, şi spun, Sunt îngerii lui Dumnezeu, cât de prielnice sunt aceste meleaguri pentru minuni, o aud tâlharii mascaţi care umblă să omoare, şi oamenii înjunghiaţi care, ascultând-o, nu mai cer spovedania şi mor mântuiţi de păcate, a auzit-o un prizonier al Sfântului Oficiu, în temniţa lui adânca, şi aflându-se în apropiere un gardian l-a înşfăcat cu mâinile de gât şi l-a sugrumat, nu va avea moarte mai rea din pricina acestei crime, o aud, la atâta depărtare de aici, Baltasar şi Blimunda, care, întinşi pe rogojină, întreabă, Ce muzică e aceasta, primul a auzit-o părintele Bartolomeu Lourenco, locuind în vecinătate, şi ridicându-se din pat a aprins opaiţul şi a deschis fereastra ca să audă mai bine. O dată cu muzica au intrat în casă nişte ţânţari uriaşi care s-au aşezat pe tavan şi au rămas acolo, mai întâi oscilând pe picioarele înalte, apoi imobili, ca şi cum minuscula lumină a opaiţului nu era în stare să-i atragă, hipnotizaţi poate de scârţâitul condeiului, părintele Bartolomeu Lourenco se aşezase să scrie, Et ego în illo, Şi eu mă aflu în el, când s-au revărsat zorii încă mai scria, era predica pentru Trupul şi Sângele Domnului, dar din trupul şi sângele părintelui n-a putut ţânţă-rimea să se înfrupte în noaptea aceea

  Câteva zile mai târziu, aflându-se Bartolomeu de Gusmâo în capela regală, italianul veni să-i vorbească. După ce schimbară saluturile de circumstanţă, ieşiră pe una dintre uşile care, pe sub tribunele regelui şi reginei, dădeau spre galeria pe unde se intra în palat. Au discutat plimbându-se încolo şi încoace, aruncând din când în când câte o privire tapiseriilor atârnate pe pereţi, istoria lui Alexandru cel Mare, Triumfurile Credinţei şi ale Sfintei Taine, făcute după desenele lui Rubens, cucerirea Tunisului, dacă într-o zi aceste pânze vor lua foc, nici un fir de mătase nu va mai putea fi salvat. Cu un glas care lăsa să se întrevadă cu uşurinţă că nu acesta va fi subiectul important de care va fi vorba, Domenico Scarlatti îi spuse preotului, Regele are în tribuna sa o copie a bazilicii Sfântul Petru din Roma pe care ieri a montat-o fiind şi eu de faţă, mi-a făcut o mare cinste, Cu care pe mine nu m-a onorat niciodată, dar n-o spun cu invidie, ci, dimpotrivă, sunt încântat să văd onorată naţiunea italiană printr-un fiu al său, Mi s-a spus că regele e mare constructor, de aici i-o veni plăcerea de a înălţa cu propriile-i mâini culmea arhitecturală a Sfintei Biserici, chiar dacă la scară mai mică, Cu totul altele sunt dimensiunile bazilicii care este pe cale de a fi construită în oraşul Mafra, gigantică lucrare care va ului veacurile, [Cât de deosebite între ele sunt operele create de mâinile omului, ale mele sunt din sunete, Vorbiţi de mâini, Vorbesc de opere, abia se nasc, pe dată mor, Vorbiţi de opere, Vorbesc de mâini, ce s-ar întâmpla cu ele dacă le-ar lipsi memoria şi hârtia pe care scriu, Vorbiţi de mâini, Vorbesc de opere./

  Pare doar un joc graţios de cuvinte, o hârjoană cu înţelesurile pe care le au, cum se obişnuieşte în această epocă, fără să aibă prea mare însemnătate înţelegerea, ori, dinadins, întunecând-o. E la fel ca atunci când se răsteşte un predicator la statuia Sfântului Anton, umplând biserica de larmă, Ţiganule, hoţule, beţivule, şi, după ce şi-a uluit astfel auditoriul, lămureşte intenţia şi artificiul, arată cum întreaga apostrofă a fost numai o aparenţă, acum va spune pentru ce, Ţigan pentru că a avut pielea smolită de către demonul care n-a reuşit să-i înnegrească sufletul, hoţ pentru că a furat din braţele Măriei pruncul dumnezeiesc, beţiv pentru că a trăit îmbătat de graţia divină, însă eu îţi voi spune, Ai grijă, predicatorule, căci atunci când răstorni conceptul cu picioarele în sus, dai glas fără să vrei ispitei eretice care doarme în tine şi se zvârcoleşte în somn, dar tu răcneşti din nou, Blestemat fie Tatăl, blestemat fie Fiul, blestemat fie Sfântul Duh, şi adaugi de îndată, Strigă diavolii în infern şi crezi că scapi astfel de condamnare, însă acela care vede totul, nu acest Tobit orb, acela pentru care nu există beznă şi orbire, acela ştie că ai rostit două adevăruri profunde, şi dintre cele două va alege doar unul, pe al său, fiindcă nici tu, nici eu nu ştim care e adevărul lui Dumnezeu, cu atât mai puţin dacă e el Dumnezeul cel adevărat

  Par jocuri de cuvinte, operele, mâinile, sunetul, zborul, Mi-au spus, părinte Bartolomeu de Gusmăo, că prin fapta acestor mâini s-a ridicat în aer o maşină şi a zburat, Au spus adevărul asupra celor ce-au văzut atunci, apoi au orbit în faţa adevărului pe care pfimul'âl ascundea, Aş dori să înţeleg mai bine, Asta s-a întâm-plat acum doisprezece ani, de atunci adevărul s-a schimbat foarte mult, Repet că aş dori să înţeleg, Ce este un secret, La această întrebare voi răspunde că, după cât pot să îmi închipui, nurrfai muzica e aeriană, Atunci vom merge mâine să vedem un secret S-au oprit în faţa ultimei tapiserii cu povestea lui Tobit, aceea unde fierea amară a peştelui îi înapoiază orbului vederea, Amarul este privirea vizionarilor, domnule Domenico Scarlatti, într-o zi asta va fi pus pe muzică, părinte Bartolomeu de Gusmăo.

  A doua zi, se urcă fiecare pe catârul său şi se duseră la S. Sebastiâo da Pedreira între palatul, pe o parte a curţii, şi şura şi hambarul pe cealaltă, pământul era măturat, curgea apă pe un jgheab, se auzea învârtindu-se o norie. Răzoarele din apropiere erau cultivate, pomii fuseseră curăţaţi şi altoiţi, nu se mai zărea nimic care ar fi putut aduce aminte de pădurea sălbatică de acum zece ani, când Baltasar şi Blimunda intraseră aici pentru întâia oară. Mai încolo, moşia era tot în paragină, nu se putea altfel, dacă pentru a lucra pământul nu sunt decât trei mâini, şi acestea ocupate în cea mai mare parte a timpului cu o lucrare care nu-i a pământului. Din interiorul şurii, cu uşile larg deschise, se aud zgomote de muncă. Părintele Bartolomeu Lourenco îl rugă pe italian să aştepte afară şi intră. Baltasar era singur, curăţind cu o teslă o grindă lungă. Părintele rosti, Bună ziua, Baltasar, azi am adus cu mine un vizitator ca să vadă maşina, Cine e, O persoană de la palat, Nu poate fi regele, O să vină până la urmă, acum două-trei zile m-a chemat de o parte ca să mă întrebe când o să vadă maşina zburând, e altcineva, O să afle secretul pe care l-am ascuns atât de bine, nu aşa ne-am înţeles, de ce am tăcut atunci atâţia ani, Eu sunt inventatorul păsăroiului, eu hotărăsc ce se cuvine şi ce nu, Totuşi noi suntem cei care îl construim, dacă vrei putem pleca, Baâtasar, nu pot să-ţi explic, însă simt că persoana pe care am adus-o e de mare încredere, aş pune mâna în foc pentru ea sau mi-aş da sufletul zălog, E femeie, E bărbat, italian de naţionalitate, se află de puţine luni la curte, şi e muzician, profesorul de clavecin al infantei, dirijor al capelei regale, numele lui e Domenico Scarlatti, Escarlate, Nu se pronunţă chiar aşa, dar diferenţa e atât de mică încât poţi să-i zici Escarlate, de fapt, aşa îi zic cu toţii, chiar când îşi închipuie că îl rostesc corect Se îndreptă părintele spre uşă, dar se opri să întrebe, Unde e Blimunda, în grădină, răspunse Baltasar.

  Italianul se adăpostise la umbra răcoroasă a unui platan bogat Nu părea interesat de nimic din ceea ce-l înconjura, privea liniştit ferestrele deschise ale palatului, cornişa pe care crescuse iarba, jgheabul de la streaşină peste care treceau rândunele, în zbor razant, la vânătoare de insecte. Părintele Bartolomeu Lourenco se apropie, ducea în mână o batistă pe care o scosese din buzunar, Doar cu ochii legaţi se poate ajunge în apropierea secretului, spuse el zâmbind, iar muzicianul răspunse, cu acelaşi lon, De câte ori te întorci tot aşa de la el, Acum va fi altfel, domnule Scarlatti, atenţie la prag, piatra asta-i mai înaltă, dar înainte să-ţi scoţi legătura vreau să-ţi spun că aici trăiesc două Persoane, un bărbat numit Baltasar Şapte-Sori, şi o femeie, Blimunda, pe care, pentru că trăieşte cu Şapte-Sori, am botezat-o

  Şapte-Luni, ei sunt aceia care construiesc ceea ce îţi voi arăta, eu le arăt ce trebuie să facă, ei execută, şi acum poţi să-ţi iei batista de pe ochi, domnule Scarlatti. Fără grabă, la fel de liniştit ca mai înainte când privise rândunelele, italianul îşi scoase legătura în faţa lui se afla o pasăre gigantică, cu aripile întinse, coada desfăcută în evantai, gâtul lung, capul încă nedefinit, de aceea nu se poate şti de va fi şoim sau pescăruş, Acesta e secretul, întrebă, Acesta este, până astăzi l-au ştiut trei oameni, acum îl ştiu patru, el este Baltasar Şapte-Sori, Blimunda nu va întârzia, e în grădină. Italianul făcu o uşoară plecăciune înspre Baltasar, care-i răspunse cu alta mai adâncă, deşi neîndemânatică, căci el era totuşi mecanicul, şi apoi era murdar, cu faţa plină de funinginea de la forjă, îi strălucea numai cârligul, de muncă multă şi neîntreruptă. Domenico Scarlatti se apropie de maşina care se cumpănea pe nişte proptele laterale, îşi puse mâinile pe una dintre aripi, şi ce ciudat, toată pasărea vibra în pofida greutăţii ei uriaşe, carcasa de lemn, lamelele de fier, răchita împletită, dacă vor exista puteri care să înalţe aşa ceva în văzduh, atunci nimic nu-i este imposibil omului să facă, Aripile sunt fixe, Da, Nici o pasăre nu poate să zboare fără să bată din aripi, La asta Baltasar ar răspunde că e de ajuns să aibă formă de pasăre ca să poată zbura, dar eu răspund că secretul zborului nu în aripi se află, Şi acest secret nu-l pot şti şi eu, Nu pot să fac mai mult decât să arăt ce se vede aici, Ajunge şi atât ca să îţi mulţumesc, dar, trebuind această pasăre să zboare, cum va ieşi, dacă nu încape pe uşă.

  Baltasar şi părintele Bartolomeu Lourenco se uitară descumpăniţi unul la celălalt, apoi priviră afară. Blimunda se afla în uşă, cu un coş plin de cireşe în mână, şi spunea, Există o vreme pentru* a construi şi o vreme pentru a distruge, nişte mâini au aşezat ţiglele acestui acoperiş, altele îl vor da jos, şi toţi pereţii, dacă va fi nevoie, Aceasta e Blimunda, spuse preotul, Şapte-Luni, adăugă muzicianul. Ea avea cercei de cireşe în urechi, le pusese ca să i se arate lui Baltasar, de aceea se apropie de el, zâmbi şi îi oferi coşul, Sunt Venus şi Vulcan, gândi muzicianul, să-i iertăm facila comparaţie clasică, ce ştie el cum e trupul Blimundei pe sub veşmintele grosolane pe care le poartă, iar Baltasar nu e doar un tăciune negru cum pare, şi apoi nu e şchiop cum a fost Vulcan, ci ciung, însă şi Dumnezeu este aşa Fără să mai spunem că toţi cocoşii de pe lume i-ar cânta osanale lui Venus dacă ar avea ochii pe care-i are Blimunda, iar ea ar citi cu uşurinţă în inimile îndrăgostite, un simplu muritor trebuie cumva să întreacă zeităţile. Şi fără să mai socotim ca faţă de Vulcan, tot Baltasar iese în câştig, căci dacă zeul şi-a pierdut zeiţa, acest bărbat n-o să-şi piardă femeia

  Se aşezară cu toţii în jurul gustării, băgând pe rând mâna în coş, fără să respecte altă convenienţă decât de a nu-i lovi pe ceilalţi peste degete, acum ciotul care e mâna lui Baltasar, scorţoasă ca un trunchi de măslin, apoi mâna ecleziastică şi moale a părintelui Bartolomeu Lourenco, mâna exactă a lui Scarlatti, în sfârşit, Blimunda, mână discretă şi neîngrijită, cu unghiile murdare, a celei care a venit din grădină şi a plivit înainte să culeagă cireşe. Cu toţii aruncă sâmburii pe jos, dacă ar fi acolo, regele s-ar comporta la fel, după asemenea lucruri mărunte se vede că oamenii sunt cu adevărat egali. Cireşele sunt mari, cărnoase, unele sunt ciugulite de păsări, ce fel de livadă de cireşi va fi existând în cer ca acolo să se poată hrăni această pasăre de aici care încă nu are cap, totuşi, dacă va fi de pescăruş ori de şoim, vor putea îngerii şi sfinţii să aibă încredere că-şi vor mânca cireşele neatinse, căci, cum bine se ştie, şoimul şi pescăruşul sunt păsări care dispreţuiesc vegetalul.

  Părintele Bartolomeu Lourenco spuse, Nu voi dezvălui secretul ultim al zborului, însă, aşa cum am scris în petiţie şi în memoriu, toată maşina se va mişca datorită unor virtuţi atractive contrare căderii corpurilor, dacă dau drumul acestui sâmbure de cireaşă, el cade pe pământ, or, dificultatea este să găsim ceva care să îl facă să urce, Şi aţi găsit, Secretul l-am descoperit eu, cât despre găsit, cules şi îmbinat, asta este isprava noastră, toţi trei laolaltă, Sunteţi o treime pământească, tatăl, fiul şi sfântul duh, Baltasar şi cu mine avem aceeaşi vârstă, treizeci şi cinci de ani, nu am putea fi tată şi fiu naturali, adică, după natură, mai degrabă fraţi, dar ar trebui să fim gemeni, or, el s-a născut la Mafia, iar eu în Brazilia, şi nu semănăm defel, Iar duhul sfânt, Acesta ar fi Blimunda, poate că ea este aceea care ar putea să facă parte dintr-o treime nepământească, Treizeci şi cinci de ani este şi vârsta mea, dar m-am născut la Neapole, n-am putea fi o treime de gemeni, dar dumneata, Blimunda, ce vârstă ai, Am douăzeci şi opt de ani, n-am frate nici soră, şi spunând acestea Blimunda îşi ridică ochii aproape transparenţi în penumbra şopronului, iar Domenico Scarlatti auzi vibrând înăuntrul său struna cea mai gravă a unei harpe. Baltasar ridică ostentativ cu cârligul coşul aproape gol şi spuse, S-a terminat gustarea, să ne apucăm de lucru.

  Părintele Bartolomeu Lourenco rezemă o scară de păsăroi, Domnule Scarlatti, dacă vrei să vezi pe dinăuntru maşina mea de zburat Urcară amândoi, călugărul ducea desenul, şi, înăuntru, ajungând pe ceea ce părea puntea unei corăbii, explică poziţiile şi funcţiile diferitelor părţi, sârmele şi chihlimbarul, sferele, lamelele de fier, repetând că totul va opera prin atracţie reciprocă, dar nu vorbi despre soare, nici despre ceea ce vor conţine sferele, însă muzicianul întrebă, Şi ce anume va atrage chihlimbarul, Poate Dumnezeu, în care se află toată puterea, răspunse părintele, Dar chihlimbarul ce va atrage, Ceea ce se va afla înăuntrul sferelor, Acesta e secretul, Da, acesta e secretul, E mineral, vegetal sau animal, Nu e mineral, nici vegetal, nici animal, Totul este mineral sau vegetal sau animal, Nu totul, sunt lucruri care nu sunt nicicum, muzica, de pildă, Părinte Bartolomeu Lourenco, doar nu vrei să-mi spui că aceste sfere vor conţine muzică, Nu, dar cine ştie dacă ea n-ar fi în stare să ridice maşina, trebuie să mă gândesc la aceasta, de fapt lipseşte prea puţin ca să mă înalţ în aer când te aud cântând la clavecin, E o glumă, Mai puţin decât pare, domnule Scarlatti.

  Se lăsase seara când italianul îşi luă rămas bun. Părintele Bartolomeu Lourenco va rămâne aici peste noapte, profita de vizită ca să îşi exerseze predica, mai rămăseseră doar câteva zile până la sărbătoarea Trupului şi Sângelui Domnului. La despărţire spuse, Domnule Scarlatti, când te vei plictisi la palat, aminteşte-ţi de locul acesta, îmi voi aminti cu siguranţă, şi dacă asta nu va tulbura munca lui Baltasar şi a Blimundei, voi aduce aici un clavecin şi voi cânta pentru ei şi pentru păsăroi, poate că muzica se va putea concilia înăuntrul sferelor cu elementul misterios, Senior Escarlate, spuse Baltasar, luând cuvântul pe neaşteptate, veniţi oricând vă face plăcere, dacă părintele Bartolomeu Lourenco nu are nimic împotrivă, dar, Dar, în locul mâinii stângi eu am acest cârlig, sau o ţepuşă, pe inimă o cruce de sânge, Sângele meu, adăugă Blimunda, Sunt fratele vostru, dacă mă veţi accepta Baltasar îl conduse afară, îl ajută să se urce pe catâr, Senior Escarlate, dacă doriţi să vă ajut să aduceţi clavecinul, nu e nevoie decât s-o spuneţi.

  Se făcu noapte, cină părintele Bartolomeu Lourenşo cu Şap-te-Sori şi Şapte-Luni, sardele sărate şi ouă prăjite, cana de apă, pâinea tare şi aspră. Două opaiţe abia reuşeau să lumineze şura In colţuri, întunericul părea că se strânge în vălătuci, înaintând şi retrăgându-se după pâlpâirile luminiţelor palide. Umbra păsăroiului se mişca pe peretele alb. Noaptea era caldă. Prin uşa deschisă, deasupra acoperişului palatului din faţă, se zăreau stele pe cerul boltit Preotul ieşi în curte, trase adânc aer în piept, apoi contemplă cărarea luminoasă care traversa bolta cerească de la o zare la alta, drumul deschis de Sfântul Iacob, dacă nu era mai curând alcătuit din lumina ochilor pelerinilor care atâta amar de vreme se uitaseră ţintă la cer, Dumnezeu e unul în esenţă şi în persoană, strigă dintr-o dată Bartolomeu Lourenco. Ieşiră Blimunda şi Baltasar ca să afle ce era cu strigătul acela, nu că i-ar fi surprins declaraţia preotului, totuşi nu se întâmplase niciodată chiar aşa, să strige pe afară violente imprecaţii împotriva cerului. Urmă un moment de tăcere, numai greierii nu-şi întrerupseră ţârâitul, apoi glasul se ridică din nou, Dumnezeu e unul în esenţă şi ternar în persoană. Nimic nu se întâmplase prima oară, nimic nu se întâmplă acum. Bartolomeu Lourenco se întoarse în şură şi le spuse celorlalţi care îl urmaseră, Am făcut două afirmaţii contrare, răspundeţi-mi care credeţi că este cea adevărată, Eu nu ştiu, spuse Baltasar, Nici eu, spuse Blimunda, iar preotul repetă, Dumnezeule unul în esenţă şi în persoană, Dumnezeu e unul în esenţă şi ternar în persoană, unde se află adevărul; unde se află minciuna, Nu ştim, răspunse Blimunda, şi nu înţelegem cuvintele. Dar crezi în Sfânta Treime, în Tată, în Fiu şi în Sfântul Duh, vorbesc despre învăţătura Sfintei Biserici, nu despre ce a spus italianul, Cred, Atunci Dumnezeu pentru tine e ternar în persoană, Tot ce se poate, Şi dacă eu îţi voi spune acum că Dumnezeu e o singură făptură, că era singur când a creat lumea şi oamenii, vei crede, Dacă îmi spui că aşa este, cred, Eu îţi spun doar să crezi, nici eu nu ştiu în ce anume, dar să nu pomeneşti nimănui de aceste cuvinte ale mele, dar tu, Baltasar, care-i părerea ta, Am renunţat să mă gândesc la lucruri dintr-acestea de când am început să construiesc maşina de zburat, poate Dumnezeu o fi unul, poate o fi trei, se poate foarte bine să fie patru, diferenţa nu se bagă de seamă, poate că Dumnezeu e singurul ostaş care a scăpat cu viaţă dintr-o oştire de o sută de mii, de aceea este în acelaşi timp soldat, căpitan şi general, şi e de asemenea ciung, cum mi s-a explicat, şi asta, da, am început să cred, Pilat l-a întrebat pe Isus ce este adevărul, dar Isus n-a răspuns, Poate era încă prea devreme s-o ştie, spuse Blimunda şi se duse împreună cu Baltasar să se aşeze pe o piatră lângă uşă, chiar aceea unde se căutau uneori de păduchi, acum îi dezlegă curelele cu care era legat cârligul, apoi îi aşeză în poale ciotul mâinii ca să îi uşureze marea, ireparabila durere.

  Et ego în illo, rosti părintele Bartolomeu Lourenco înăuntrul şurii, enunţa astfel tema predicii, însă astăzi nu căuta efecte ale glasului, vibraţia prelungită care-i va zgudui pe ascultători, insistenţa injoncţiunilor, suspensia insinuantă. Rostea cuvintele pe care le scrisese, altele care, nechemate, îi răsăreau în minte, iar unele le negau pe celelalte, ori le puneau la îndoială, ori le făceau să capete înţelesuri diferite, Et ego în illo, da, şi eu mă aflu în el, eu Dumnezeu, în el omul, în mine, care sunt om, te afli tu, care eşti Dumnezeu, Dumnezeu încape înăuntrul omului, dar cum poate să încapă Dumnezeu în om dacă Dumnezeu este imens şi omul o atât de mică fărâmă din creaţia sa, răspunsul e că Dumnezeu rămâne în om prin sfânta taină, e clar, e foarte clar, însă, rămânând în om prin sfânta taină, trebuie ca omul să-l primească, şi astfel nu rămâne Dumnezeu în onfcmcf vrea, ci doaFcând omul doreşte să-l primească, drept care se va spune că într-un anume fel creatorul a devenit creaţie a omului, ah, însă atunci, mare a fost nedreptatea făcută lui Adam, înăuntrul căruia Dumnezeu n-a locuit, fiindcă nu exista sfânta taină, iar Adam ar putea foarte bine să cârtească împotriva lui Dumnezeu, fiindcă pentru un singur păcat i-a refuzat pe veci copacul Vieţii şi i-a închis pe veci porţile paradisului, în vreme ce descendenţii aceluiaşi Adam, cu atâtea alte păcate mai cumplite, îl au pe Dumnezeu în ei şi se înfruptă din pomul Vieţii fără nici o îndoială* sau piedică, dacă Adam a fost pedepsit pentru că voia să fie asemenea lui Dumnezeu cum de oamenii care îl au acum pe Dumnezeu înăuntrul lor nu sunt pedepsiţi, sau nu vor să-l primească şi pedepsiţi nu sunt, căci a-l avea şi a nu-l vrea înăuntru pe Dumnezeu e la fel de absurd, la fel de imposibil, şi totuşi Et ego în illo. Dumnezeu se află în mine, sau în mine nu se află Dumnezeu, cum m-aş putea regăsi în această pădure de da şi de nu, nu care e da, da care e nu, asemănări contrarii, contrarietăţi asemănătoare, cum voi putea călca nevătămat peste tăişul cuţitului, or, rezumând acum, înainte ca Cristos să se fi făcut om, Dumnezeu se afla în afara omului şi nu putea să se afle în el, apoi, prin sfânta taină, a ajuns să se afle înăuntrul lui, şi astfel omul e aproape Dumnezeu, sau o fi însuşi Dumnezeu, da, da, dacă în mine se află Dumnezeu, eu sunt Dumnezeu, şi nu sunt triplu sau cvadruplu, ci unul, unul precum Dumnezeu, Dumnezeu noi, el eu, eu el, Durus est hic sermo, et quis potest eum audire.

  Noaptea se răcoreşte. Blimunda adormise cu capul sprijinit pe umărul lui Baltasar. Mai târziu, el o duse înăuntru şi se culcară. Preotul ieşi în curte, rămase toată noaptea acolo, în picioare, uitându-se la cer şi murmurând ca unul ce se împotrivea ispitei.

  DUPĂ CÂTEVA LUNI, UN CĂLUGĂR consilier al Sfântului Oficiu, în cenzura sa la predică, scrise că pentru o asemenea lucrare se cuveneau autorului mai multe aplauze decât spaime, mai multă admiraţie decât îndoială. O fi simţit totuşi acest frate Manuel Guilherme un fior de nelinişte, tot atunci când încuviinţa admiraţia şi îngăduia aplauzele, vreun fumuşor eretic trebuie să-l fi gâdilat pe la pituitară, de n-a putut să-şi înăbuşe întru totul spaimele şi îndoielile care îi încolţiseră în minte în timpul evlavioasei puricări. Apoi, un alt preacuvios părinte, Dom Antdnio Caetano de Souza, venindu-i rândul să citească şi să cenzureze, confirmă că lucrarea trecută în revistă nu conţinea nimic potrivnic sfintei credinţe sau bunelor moravuri, şi nu arată îndoielile şi spaimele ce par a fi sâcâit prima instanţă, iar, ca argument hotărâtor, preamăreşte bunăvoinţa cu care curtea îl onorează din plin pe doctorul Bartolomeu Lourenco de Gusmăo, înlăturând astfel în mod curtenitor pleava doctrinară care ar fi cerut altminteri o mai temeinică vânturare. Ultimul cuvânt îl avu însă părintele Boaventura de Săo Giăo, cenzor al palatului, care, după ce făcu risipă de laude şi uluieli, încheie zicând că singur glasul tăcerii le-ar putea exprima cel mai bine gândul, căci, spunea el, glasurile lor, numai ţinându-şi răsuflarea, ar fi mai atente, şi doar amuţind, ar arăta mai mult respect Ar fi poate cazul să ne întrebăm, noi care din adevăr cunoaştem o parte ceva mai mare, ce alte glasuri tunătoare ori mai teribile tăceri ar fi fost pe potriva cuvintelor pe care stelele le-au auzit pe moşia ducelui de Aveiro, în timp ce Baltasar şi Blimunda dormeau obosiţi, iar păsăroiul, în bezna din şopron, îşi încorda timpanele de fier ca să priceapă ce bălmăjea pe afară creatorul său.

  Trei, dacă nu chiar patru vieţi deosebite are părintele Bartolomeu Lourenco, şi numai una singură când doarme, căci.

  — Chiar având visuri răzleţe, când se trezeşte nu mai ştie să discearnă dacă în vis a fost preotul cel care urcă la altar, rostind canonic liturghia, ori învăţatul atât de stimat, încât se duce regele incognito s-asculte rugăciunea, ascuns după perdea, ori inventatorul maşinii de zburat sau a diverselor feluri de a goli fără ajutorul omului navele care iau apă, ori poate acest bărbat, îngemănat cu primii, chinuit de spaime şi îndoieli, care e şi predicatorul din biserică, şi eruditul de la academie, şi curteanul de la palat, şi vizionarul înfrăţit cu lume plebee, truditoare cu braţele, la Săo Sebastiăo da Pedreira, şi care se întoarce neliniştit la vis ca să reconstruiască o unitate fragilă şi precară, destrămată de cum deschide ochii, fără să trebuiască să fie pe stomacul gol, precum Blimunda Abandonase lectura ştiută pe de rost a Părinţilor Bisericii, a maeştrilor în canoane, a formelor şi variantelor scolastice asupra esenţei şi persoanei, de parcă sufletul i-ar fi fost istovit de cuvinte, însă, cum omul este singurul animal care vorbeşte şi citeşte, când e învăţat s-o facă, cu toate că şi atunci mai lipsesc încă mulţi ani ca omul să ajungă om, examinează părintele Bartolomeu Lourenco şi studiază cu de-a-mănuntul Vechiul Testament, mai ales primele cinci cărţi, Pentateuhul, Tora numit de evrei, şi Coranul. În trupul oricăruia dintre noi Blimunda ar putea să vadă organele, precum şi voinţele, dar nu poate citi gândurile, nici nu le-ar pricepe, dacă ar vedea cum gândeşte acest om, unind ca într-un singur gând adevăruri atât de opuse şi de vrăjmaşe, cu mare greutate şi-ar mai putea păstra mintea întreagă, ea pentru că vede, el pentru că gândeşte astfel.

  „*, Muzica este însă altceva Domenico Scarlatti a adus în şură un': clavecin, nu l-a cărat el, ci doi galicieni, cu o prăjină, frân-ghii, chingi, şi multă sudoare pe frunte, din Rua Nova dos Mercadores, unde a fost cumpărat, până la Săo Sebastiăo da Pedreira, unde va fi ascultat, i-a însoţit Baltasar ca să le arate drumul, nu i-au cerut alt fel de ajutor, căci un asemenea transport nu se face fără ştiinţă şi artă, cum să distribui greutatea, cum să combini forţele, cum să te foloseşti de jocul frânghiilor şi al prăjinii ca să-ţi ritmezi paşii, mă rog, secrete ale meseriei care fac cât altele, chit că-şi închipuie fiecare că ale lui sunt cele mai de soi. Clavecinul a fost lăsat de hamali în faţa porţii, ferit-a sfântul să fi văzut maşina de zburat, Baltasar şi Blimunda l-au dus în şopron, cu mare caznă, nu atât din pricina greutăţii, ci fiindcă le lipseau arta şi ştiinţa, iar corzile tremurau scoţând vaiete îndurerate, încât li se strângea în piept inima, îndoită şi speriată de o asemenea fragilitate extremă. În aceeaşi după-a-miază veni şi Domenico Scarlatti, se aşeză la clavecin să-l acordeze, în vreme ce Baltasar împletea nuiele, iar Blimunda cosea o pânză de corabie, îndeletniciri tăcute care nu-l tulburau pe muziciaa Terminând acordajul, după ce potrivise căluşurile la locurile lor şi verificase una câte una penele de gâsca, Scarlatti începu să cânte, lăsându-şi mai întâi degetele să alerge pe clape, ca şi cum ar fi slobozit notele din închisoarea lor, organizând apoi sunetele în mici segmente, ca şi cum ar fi ales între corect şi greşit, între forma repetată şi forma perturbată, între frază şi frângerea ei, articulând în cele din urmă într-un discurs nou ceea ce păruse înainte fragmentar şi contradictoriu. Nu se prea pricepeau la muzică Baltasar şi Blimunda, auziseră doar psalmodia călugărilor, rareori câte un ie Deum gălăgios ca la operă, cântece populare campestre sau orăşeneşti, fiecare cu ale sale, totuşi nimic asemănător cu sunetele pe care italianul le scotea din clavecin, care când păreau jucărele de copii, când aspră dojana, când păreau că se amuză îngerii, când că se mânie Dumnezeu.

  După o oră Scarlatti se ridică de la clavecin, îl acoperi cu o bucată de pânză de corabie, apoi le spuse lui Baltasar şi Blimundei care se opriseră din lucru, Dacă într-o zi păsăroiul părintelui Bartolomeu de Gusmăo va ajunge să zboare, mi-ar plăcea să mă îmbarc şi să cânt în cer, iar Blimunda răspunse, Dacă maşina va zbura, tot cerul va fi muzică, şi Baltasar, aducându-şi aminte de război, Dacă tot cerul n-o fi cumva infera Aceştia doi nu ştiu să citească, nici să scrie, şi totuşi spun astfel de lucruri, imposibile în asemenea timp şi-n asemenea loc, dacă totul are o explicaţie, s-o căutăm, dacă n-o vom găsi acum, ră-mâne pe altă zi. S-a întors de multe ori Scarlatti la palatul ducelui de Aveiro, nu cânta întotdeauna, însă îi ruga uneori să nu-şi întrerupă muncile zgomotoase, forja duduind, ciocanul bubuind pe nicovală, apa clocotind în cazan, abia se putea auzi clavecinul în mijlocul tărăboiului din şopron şi, cu toate acestea, muzicianul îşi prefira senin muzica, ca şi cum ar fi fost înconjurat de tăcerea adâncă a spaţiului unde dorise să cânte într-o bună zi

  Fiecare caută, cu propriile-i mijloace, starea de graţie, oricum ar arăta ea, un simplu peisaj cu puţin cer deasupra, un ceas din zi sau din noapte, doi arbori, trei dacă sunt ai lui Rembrandt, un murmur, fără să ştim dacă astfel se închide calea ori, în sfârşit, se deschide, încotro, spre alt peisaj, sau ceas, sau arbore, sau murmur, iată-l pe acest preot care umblă să alunge un Dumnezeu din sine şi să pună altul în loc, fără să ştie prea bine dacă există vreun folos în schimbare, şi dacă va fi existând vreunul, cine o să se folosească de el până la urmă, iată-l pe acest muzician care altă muzică n-ar şti să compună, care nu va mai trăi peste o sută de ani ca să audă întâia simfonie a omului, numită din greşeală a Noua, iată-l pe acest soldat ciung care, prin ironia sorţii, a ajuns făuritor de aripi, netrecând niciodată de infanterie, parcă ştie vreodată omul ce-l aşteaptă, pe el mai puţin ca pe oricare altul, iat-o pe această femeie cu ochi excesivi, care a venit pe lume ca să descopere voinţe, nu era decât un fleac şi o scamatorie ghicitul tumorii, al fătului sugrumat şi al monedei de argint, acum, da, se vor vedea faptele de seamă ale destinului său, când părintele Bartolomeu Lourenco va sosi la palatul din Săo Sebastiao da Pedreira şi va spune, Blimunda, Lisabona e năpăstuită de o molimă cumplită, mor oameni în fiecare casă, m-am gândit că nu vom găsi altă ocazie mai bună ca să strângem voinţele muribunzilor, dacă încă le mai au, e datoria mea totuşi să te previn că vei trece prin mari primejdii, nu mergi dacă nu vrei, nici eu nu te voi sili, chiar de îmi stă-n putere să o fac, Ce boală e aceea, Se zice că a fost adusă de o navă din Brazilia şi a izbucnit mai întâi la Ericeira. Ţinutul meu e aproape, spuse Baltasar, iar părintele răspunse, N-am auzit să fi murit cineva în Mafra, cât despre boală, după semnele pe care le arată, e vărsat negru sau febră galbenă, numele n-are mare însemnătate, fapt e ca-mor oamenii ca muştele, ce hotărăşti, Blimunda Se ridică Bfimuhda de pe băncuţa unde stătea, deschise capacul cufărului şi scoase de acolo clondirul de sticlă, câte voinţe or fi înăuntru, poate vreo sută, o nimica toată faţă de nevoi, şi chiar şi aşa fusese o vânătoare îndelungată şi anevoioasă, mult ajunat, pierzân-du-se uneori într-un labirint, unde-i voinţa că n-o văd, doar viscere şi oase, păienjenişul agonic al nervilor, excrementul final, Mergi, întrebă părintele, Merg, răspunse ea, Dar nu singură, zise Baltasar.

  A doua zi, dis-de-dimineaţă, era timp ploios, plecară Blimunda şi Baltasar de pe rnoşie, ea pe nemâncate, el ducând în desagă merindele pentru amândoi, pentru momentul când, cu trupul istovit şi pradă îndestulătoare, Blimunda va putea sau va trebui să se hrănească. Multe ceasuri din ziua aceea Baltasar nu va vedea chipul Blimundei, mergând ea mereu înainte, vestindu-l când voia să se întoarcă, e ciudat jocul acestora doi, unul nu vrea să vadă, celălalt nu vrea să fie văzut, pare atât de uşor, doar ei ştiu cât îi costă să nu se privească. De aceea, abia spre sfârşitul zilei, când Blimunda va fi mâncat în sfârşit, iar ochii ei vor fi redevenit omeneşti şi normali, Baltasar va putea simţi cum se trezeşte propriul său trup toropit, mai puţin vlăguit de mers decât de a nu fi fost privit

  Blimunda îi vizită mai întâi pe cei în agonie. Unde ajunge, e primită cu laude şi mulţumiri, nu o întreabă nimeni dacă e rudă sau prietenă, dacă locuieşte pe strada aceea sau în alt cartier, şi cum aceste meleaguri sunt atât de deprinse cu fapte de milostenie, uneori nici nu e băgată în seamă, s-a umplut odaia bolnavului, e plin coridorul, pe scară e un du-te-vino neîntrerupt, o forfotă, preotul care a dat sau va da maslul, doctorul dacă a avut rost să-l cheme şi au putut să-l plătească, felcerul care umblă din casă în casă ascuţind bricele pentru lăsarea de sânge, nimeni nu bagă de seamă că intră şi iese o hoaţă cu clondirul de sticlă înfăşurat în cârpe, cu chihlimbarul galben lipit înăuntru, de care voinţele furate se prind ca păsările în nadă. Între Săo Sebastiao da Pedreira şi Ribeira, Blimunda a intrat în treizeci şi două de case, a cules douăzeci şi patru de nori întunecaţi, şase bolnavi nu-i mai aveau, îi pierduseră poate de multă vreme, iar ceilalţi doi se agăţaseră cu atâta înverşunare de trupuri, încât doar moartea va fi probabil în stare să îi smulgă. În alte cinci case pe care le-a vizitat, n-a mai găsit nici suflet, nici voinţă, doar trupul mort, câteva lacrimi sau multe tânguiri.

  Se ardea pretutindeni rozmarin ca să se izgonească epidemia, pe străzi, în faţa porţilor, mai mult în odăile bolnavilor, aerul era albăstriu din pricina fumului, şi parfumat, parcă n-ar fi fost acelaşi oraş împuţit din zilele de sănătate. Aveau mare căutare acum limbile Sfântului Pavel, pietre în formă de limbă de pasăre, aduse de pe ţărmurile dintre Săo Paulo şi Santos, o fi din pricina sfinţeniei proprii acelor locuri sau a sfinţeniei pe care numele le-o dă, toată lumea ştie însă că acest soi de pietre şi altele, rotunde, mici cât boabele de năut, au puteri suverane împotriva febrelor rele, căci, fiind făcute dintr-o pulbere nespus de subtilă, domolesc fierbinţeala excesivă, uşurează trupul de nisip şi-l fac uneori să asude. Aceeaşi pulbere, rezultând din măcinarea pietrelor, e un leac sigur împotriva otrăvurilor, oricare ar fi ori a fost modul de administrare, maxim în cazul muşcăturii de gânganie veninoasă, însă e destul să pui pe rană limba Sfân-tului Pavel ori bobul de năut şi, într-o clipă, otrava e supţi Atunci pietrele sunt numite ochi-de-viperă.

  Iată de ce pare de neînţeles că mai mor încă oameni, cu atâtea leacuri şi atâta pază, va fi săvârşit Lisabona vreo greşeală de neiertat în ochii lui Dumnezeu ca în această epidemie să moară patru mii de oameni în trei luni, ceea ce reprezintă mai mult de patruzeci de cadavre de îngropat în fiecare zi. Au rămas ţărmurile golite de pietre şi au amuţit limbile celor ce au murit, fără să mai poată să spună că leacul nu i-a vindecat Dar dacă ar spune-o, n-ar face decât să-şi dovedească lipsa de evlavie, căci nu poate fi pricină de uimire că pietrele vindecă frigurile rele doar fiindcă sunt preschimbate în pulbere şi se amestecă în băutura întăritoare sau în fiertură, când toată lumea a auzit ce i s-a întâmplat maicii Teresa da Anunciacăo, care, făcând bomboane şi lipsindu-i zahărul, a trimis după zahăr la o călugăriţă din altă mânăstire, aceasta i-a răspuns că n-avea rost să i-l trimită, fiind de calitate inferioară, drept care a apucat-o jalea pe maica Teresa, şi ce-o să fac acum cu viaţa mea, o să fac caramele, deşi e o operă de mai mică nobleţe, să ne înţelegem bine, nu din propria-i viaţă a făcut ea caramele, ci din zahăr, însă de îndată ce acesta a ajuns la punctul de topire, s-a încleiat în asemenea hal şi s-a îngălbenit aşa de tare, încât părea mai degrabă răşină decât cofeturi bune de mâncat, vai, ce năpastă, trebuie. Protestat, se întoarse măicuţa către Domnul şi îi ceru socoteală, metoda obişnuieşte să dea roade, să ne amintim de Sfântul Anton şi de candelele de argint, Voi ştiţi prea bine că nu am alt zahăr, nici de unde să fac rost, opera nu-i a mea, ci a voastră, voi poftiţi să fiţi slujit, virtutea o veţi pune voi, nu eu, iar după ce termină de vorbit, gândindu-se că îndemnul nu este poate de ajuns, tăie o bucată din sfoara care atârna la brâul lui Dumnezeu şi o puse în cratiţă, atunci începu dintr-o dată zahărul, din galben şi cleios cum era, să se albească şi să se umfle peste măsură, aşa încât de acolo au ieşit nişte caramele cum nu se mai pomeniseră niciodată în istoria mânăstirilor. Iar dacă astăzi zaharicalele nu-şi mai au miracolele lor, e fiindcă s-a is prăvit sfoara lui Dumnezeu, distribuită în crâmpeie la câte congregaţii existau de-maici şi cofetărese, sunt vremuri ce nici-când nu s-or mai repeta

  Obosiţi de cât merseseră, de cât urcaseră şi coborâseră pe scări, Blimunda şi Baltasar îşi îndreptară paşii spre moşie, şapte sori stinşi, şapte palide luni, ea chinuită de o greaţă insuportabilă, ca şi cum s-ar fi întors de pe un câmp de bătălie, unde s-ar fi aflat o mie de trupuri sfârtecate de artilerie, iar el, dacă vrea să ghicească ce a văzut Blimunda, e destul să unească într-o singură amintire războiul şi măcelăria Se culcară, însă în noaptea aceea făpturile lor nu s-au dorit, nu atât din pricina oboselii, căci ştim prea bine ce bună sfătuitoare a simţurilor este ea de multe ori, ci dintr-un fel de conştiinţă excesivă a organelor interne, ca şi cum acestea s-ar fi lepădat de învelişul pielii, e poate greu de explicat, însă prin piele trupurile se cunosc, se recunosc şi se acceptă, iar dacă anumite penetrări profunde, anumite contacte intime au loc între mucoasă şi piele, deosebirea aproape că nu se bagă de seamă, ca şi cum s-ar fi căutat şi s-ar fi găsit o piele mai îndepărtată. Cei doi dorm, acoperiţi de o manta veche, nici nu s-au dezbrăcat, e lucru de mirare să vezi o faptă atât de însemnată lăsată în seama a doi vagabonzi, cu atât mai mult acum când şi-au pierdut prospeţimea tinereţii, sunt precum pietrele de temelie, murdare de pământul pe care îl fac mai vârtos, şi ca şi ele strivite de greutatea a ceea ce va să vină. În noaptea aceea, luna răsări târziu, dormeau, şi n-au văzut-o, dar razele se strecurară prin crăpături, inundară treptat toată şura, maşina de zburat, şi, alunecând, iluminară clondirul de sticlă, în el se vedeau desluşit norii întunecaţi, poate pentru că acolo nu era nimeni să-i privească, poate pentru că lumina lunii e în stare să arate nevăzutul.

  Părintele Bartolomeu Lourenco fu mulţumit de ispravă, era prima zi, trimişi la noroc, în mijlocul unui oraş copleşit de boală şi de doliu, sunt douăzeci şi patru de voinţe de trecut pe hârtie. După o lună au calculat că vârâseră în clondir cam o mie de voinţe, însemnând o forţă de înălţare pe care părintele o socotea suficientă pentru o sferă, drept care Blimundei îi fu înmânat al doilea clondir. În Lisabona se vorbea deja mult de femeia şi bărbatul care băteau oraşul de la un capăt la celălalt, fără teamă de molipsire, el în urmă, ea înainte, veşnic tăcuţi, pe străzile pe unde umblau, în casele unde nu întârziau prea mult, ea plecându-şi ochii când era nevoită să treacă pe lângă el, iar dacă împrejurarea, repetată în fiecare zi, nu a stâmit mai multe bănuieli şi nedumeriri, a fost pentru că se răspândise zvonul că cei doi ispăşeau o penitenţă, stratagemă născocită de părintele Barto-lomeu Lourenco când începuseră să se facă auzite murmure. Cu puţin mai multă imaginaţie, ar fi făcut din misterioasa pereche doi trimişi ai cerului, mijlocitori de moarte uşoară pentru muribunzi, ajutând la ultima împărtăşanie, sleită poate de o folosinţă îndelungată. O nimica toată e de ajuns ca să se destrame reputaţiile, o nimica toată le face şi le reface, trebuie găsită însă calea sigură către credulitatea sau interesul celor ce le vor fi ecouri inocente sau complice. Când s-a terminat epidemia şi cazurile mortale s-au rărit, lumea începând dintr-o dată să moară din alte pricini, în clondire se aflau două mii de voinţe, nici mai multe nici mai puţine. Atunci Blimunda căzu bolnavă. Nu simţea dureri, nu părea să aibă febră, doar o cumplită slăbiciune, o adâncă paloare care-i făcea obrazul străveziu. Zăcea pe rogojină, cu ochii veşnic închişi, ziua şi noaptea, nu părea totuşi că doarme ori că s-ar odihni, ci cu pleoapele strânse şi cu o expresie de agonie pe chip. Baltasar nu pleca de lângă ea decât pentru a pregăti de mâncare sau pentru a-şi face nevoile, era necuviincios să şi le facă chiar acolo. Părintele Bartolomeu Lourenco, copleşit de mâhnire, se aşeza pe scăunel şi rămânea încremenit ceasuri întregi. Din când în când părea că se roagă, dar nimeni nu putu vreodată să priceapă ce vorbe murmura şi către cine. încetă să le mai primească spovedania, în cele două daţi când, din obligaţie, Baltasar făcu o vagă aluzie la păcate care, tot adunându-se, pot fi uitate, părintele răspunse că Dumnezeu citeşte în inimi şi nu are nevoie ca să absolve altcineva în numele lui, iar dacă păcatele au fost, atâf de grele încât să nu poată scăpa nepedepsite, pedeapsa va veni pe drumul cel mai scurt, din porunca aceluiaşi Dumnezeu, sau vor fi judecate la ceasul cuvenit, dacă până atunci faptele bune nu le vor fi compensat pe cele rele, putându-se de asemenea întâmpla ca totul să se sfârşească într-o uitare generală, ori o pedeapsă universală, rămâne de aflat cine îl va ierta sau îl va pedepsi pe Dumnezeu însuşi. Privind-o însă pe Blimunda, istovită şi înstrăinată de lume, părintele îşi muşca unghiile de supărare, căindu-se de a fi trimis-o atât de des în preajma morţii, încât propria ei viaţă avea acum de rezistat, cum se vedea prea bine, ispitei de a trece în lumea de dincolo, fără nici o durere, de parcă ar fi renunţat să se mai ţină de malurile vieţii, lăsându-se încet să se cufunde în moarte.

  În fiecare seară, când se înapoia în oraş, pe drumurile şi potecile întunecate care coborau spre Santa Marta şi Val verde, părintele se pomenea dorind, într-o stare de semidelir, să-i iasă în cale nişte asasini, poate însuşi Baltasar, cu sabia ruginită şi ucigătoarea ţepuşă la mână, s-o răzbune pe Blimunda şi astfel totul s-ar termina Dar la ceasul acela, Şapte-Sori era deja culcat pe rogojină, o cuprindea pe Şapte-Luni cu braţul sănătos şi murmura, Blimunda, numele străbătea atunci un pustiu enorm şi întunecat, plin de umbre, îi trebuia mult până să ajungă la destinaţie, apoi un alt nume se întorcea încet, străpungând anevoie umbrele, buzele se mişcau trudnic, Baltasar, afară se auzea foşnetul copacilor, uneori un ţipăt de pasăre nocturnă, fii binecu-vântată, noapte, tu care învălui şi ocroteşti frumosul ca şi urâtul sub aceeaşi mantie nepăsătoare, noapte străveche şi identică, vino. Respiraţia Blimundei îşi schimba cadenţa, semn că adormise, iar Baltasar, vlăguit de zbucium, putea şi el să se cufunde în sfârşit în somn ca să regăsească surâsul Blimundei, ce ne-am face dacă n-am visa.

  De multe ori, în timpul bolii, dacă boală a fost, dacă n-o fi fost mai curând doar o lungă întoarcere a voinţei, refugiată la hotarele inaccesibile ale fiinţei, de multe ori a venit Domenico

  Scarlatti, la început doar ca s-o vadă şi să întrebe de vindecarea ce întârzia, zăbovind apoi ca să stea de vorbă cu Şapte-Sori, iar într-o zi a scos pânza de corabie care acoperea clavecinul, s-a aşezat în faţa lui şi a început să cânte, blândă, suavă muzică ce abia cuteza să se înfiripe pe strunele atinse uşor, vibraţii delicate de insectă înaripată care, imobilă, pluteşte, apoi trece brusc de la o înălţime la alta, în sus, în jos, nu are legătură cu mişcările degetelor, care par a se urmări unul pe celălalt alergând pe clape, nu ele dau naştere muzicii, şi cum s-ar putea aceasta când claviatura are o primă şi o ultimă clapă, pe când muzica nu are nici început nici sfârşit, se revarsă din veşnicia aflată în dreptul mâinii mele stângi, se îndreaptă spre cealaltă veşnicie aflată în dreptul mâinii mele drepte, muzica cel puţin are două mâini, nu seamănă cu anumiţi dumnezei. Poate că acesta era leacul pe care îl aşteptase Blimunda, sau, în adâncul ei, acel ceva care încă mai aştepta, căci fiecare dintre noi aşteaptă când e treaz doar ceea ce cunoaşte sau pare cunoscut, ceea ce ni s-a spus că este de folos în fiecare caz, o lăsare de sânge, dacă slăbiciunea nu este prea înaintată, o limbă a Sfântului Pavel, dacă epidemia nu ar fi trecut nisipul ţărmurilor prin sită fină, câteva boabe de păpălău, un bulin de prafuri presate, o rădăcină de scaiete zburător, elixirul franţuzului, dacă n-o fi doar un amestec nevinovat care e bun numai pentru că nu face rău. Nu se va fi aşteptat Blimunda ca la auzul muzicii să i se umfle pieptul atât de tare, un suspin adânc ca al celui ce moare sau tocmai se naşte, se aplecă Baltasar peste ea, temându-se că se sfârşea, când ea, de fapt, se întorcea în noaptea aceea, Domenico Scarlatti rămase pe domeniu, cântând ore în şir, până în zori, Blimunda ţinea acum ochii deschişi, îi curgeau domol lacrimile pe obraji, dacă ar fi fost de faţă un doctor ar fi zis că ea îşi purifica umorile nervului optic, supărat de cele văzute, ar fi avut poate dreptate, poate că lacrimile chiar asta înseamnă, alinarea unei supărări.

  Timp de o săptămână, înfruntând în fiecare zi vântul şi ploaia pe drumurile inundate de la S. Sebastiăo da Pedreira, muzicianul a venit să cânte câte două sau trei ore, până când Blimunda a găsit puterea să se scoale, se aşeza lângă clavecin, încă palidă, împresurată de muzică, ca şi cum s-ar fi cufundat într-o mare adâncă, am zice noi, căci ea nu navigase niciodată, altul a fost naufragiul ei. Apoi, sănătatea s-a întors în grabă, dacă într-adevăr lipsise. Şi, nemaivenind muzicianul, din discreţie sau reţinut, în sfârşit, de obligaţiile de capelmaistru al capelei regale, probabil neglijate, şi de lecţiile infantei care desigur nu se plângea de absenţele lui, Baltasar şi Blimunda şi-au dat seama că nu-l mai văzuseră de mult pe părintele Bartolomeu Lourenco şi i-a cuprins îngrijorarea într-o dimineaţă, vremea se îndreptase, au coborât în^oraşvunul lângă altul acum şi, în timp ce mergeau vorbind, Blimunda putea să-l privească pe Baltasar şi să nu-l vadă decât pe el, spre marea uşurare a amândurora Oamenii pe care îi întâlneau în drum erau sipete închise, cufere ferecate, dacă zâmbeau ori aveau chipul încruntat n-avea importanţă, privitorul nu trebuie să ştie despre cel pe care îl priveşte mai multe decât cel ce e privit De aceea părea atât de liniştită Lisabona, în ciuda strigătelor vânzătorilor ambulanţi, a certurilor dintre vecine, a dăngănitului de clopot, a rugăciunilor strigate în faţa firidelor, a unei goarne mai încolo, a răpăitului de tobe, a unei salve care vestea plecarea sau sosirea corăbiilor de pe Tejo, a litaniei şi a clopoţelului călugărilor cerşetori. Cine are voinţă să şi-o păstreze şi să şi-o întrebuinţeze cum o şti, cine n-o are, să-i îndure lipsa răbdător, Blimunda nu mai vrea să audă de numărători, şi-a făcut plinul, numai ea ştie cât de mult a costat-o.

  Părintele Bartolomeu Lourenco nu era acasă, poate s-a dus la palat, spuse văduva purtătorului de cârjă, sau la academie, Dacă vreţi să-i lăsaţi vreo vorbă, însă Baltasar refuză, se vor întoarce mai târziu sau vor rămâne aici, în Terreiro, să aştepte. În sfârşit, pe la amiază apăru preotul, slăbit de un alt soi de boală, de alte vedenii, şi, împotriva obiceiului său, cu veşmintele în neorânduială, ca şi cum ar fi dormit îmbrăcat Văzându-i acolo, la uşa casei, aşezaţi pe o bancă de piatră, îşi acoperi faţa cu palmele, însă imediat şi-o descoperi, şi se apropie de ei ca şi cum tocmai ar fi scăpat de o mare primejdie, nu de aceasta de care le vorbi la început, Am aşteptat tot timpul să vină Baltasar să mă omoare, ne-am putea închipui că s-a temut pentru propria sa viaţă, dar nu e adevărat, N-ar fi fost altă pedeapsă mai dreaptă, Blimunda, dacă ai fi murit, Domnul Escarlate ştia că mă simt mai bine, N-am vrut să-l caut, iar când m-a căutat el, am inventat pretexte ca să nu îl primesc, mi-am aşteptat soarta, Soarta soseşte întotdeauna, spuse Baltasar, că Blimunda n-a murit a fost soarta bună a mea şi a noastră, şi acum ce vom face dacă boala a trecut, dacă voinţele sunt adunate, dacă maşina e isprăvită, dacă nu mai sunt drugi de bătut, nici vele de cusut şi de smolit, nici odgoane de împletit, dacă din chihlimbarul galben pe care îl avem putem face mărgele pentru toate locurile unde se încrucişează sârmele pe acoperiş, dacă e gata capul păsării, nu e pescăruş, dar seamănă, munca noastră în sfârşit s-a terminat, care va fi soarta ei şi a noastră, părinte Bartolomeu Lourenco. Părintele păli, se uită împrejur de parcă s-ar fi temut că cineva trăgea cu urechea, apoi răspunse, Va trebui să-i dau de ştire regelui că maşina e terminată, dar înainte va trebui s-o punem la încercare, nu vreau să-şi râdă iarăşi de mine cum au făcut în urmă cu cincisprezece ani, acum mergeţi înapoi la moşie, o să vin şi eu în curând

  Cei doi se îndepărtară câţiva paşi, apoi Blimunda se opri, Eşti bolnav, părinte Bartolomeu Lourenco, eşti alb la faţă, ai ochii încercănaţi, n-ai fost mulţumit când ai aflat vestea, Am fost, Blimunda, am fost, dar veştile soartei sunt întotdeauna jumătăţi de veşti, contează doar ce se întâmplă mâine, ziua de azi nu are nici o importanţă, Dă-ne binecuvântarea dumitale, părinte, Nu pot, nu ştiu în numele cărui Dumnezeu aş da-o, binecu-vântaţi-vă mai bine unul pe celălalt, atât e de ajuns, de-ar fi toate binecuvântările ca aceasta

  SE SPUNE CĂ REGATUL E PROST GUVERNAT, că în el cam lipseşte justiţia, şi nu se bagă de seamă că ea e aşa cum trebuie să fie, cu fâşia de pânză pe ochi, balanţa şi spada, şi ce-am vrea mai mult, asta-i bună, să fim noi ţesătorii fâşiei şi tot noi măsurătorii greutăţilor şi armurierii cuţitului, cârpind tot timpul găurile, restabilind înclinaţiile, ascuţind tăişurile, şi, în fine, întrebându-l pe împricinat dacă e mulţumit cu dreptatea care i se face, câştigând sau pierzând procesul. Nu vorbim despre judecăţile Sfântului Oficiu, căci acesta îşi ţine ochii larg deschişi, în locul balanţei o creangă de măslin, şi o spadă bine ascuţită, pe când cealaltă este boantă şi ştirbă. Unii cred că rămurica înseamnă o ofertă de pace, când dimpotrivă este foarte evident că e vorba de prima surcică din viitorul morman de lemne, ori te tai, ori te ard, de aceea, dacă nu te poţi abţine să nu încâlci legea, mai bine îţi înjunghii nevasta, pe motiv că o bănuieşti de necredinţă, decât să nu-i cinsteşti pe dreptcredin-cioşii răposaţi, cu condiţia să ai proptele puternice, care să-ţi facă iertat omorul şi o mie de cruzados ca să pui pe talgerul balanţei, nu altul e motivul pentru care justiţia o ţine în mână. Să fie va să zică pedepsiţi negrii şi ţopârlanii ca să nu se piardă valoarea exemplului, dar să fie onorată aşa cum se cuvine lumea de vază şi cu cheag, fără să i se ceară să-şi plătească datoriile contractate, să renunţe la răzbunare, să-şi înăbuşe ura, şi, dacă totuşi se va ţine proces, neputând fi cu totul evitat, să poftească chiţibuşurile, minciuna, recursul, tocirea nervilor, amânările, ca să învingă târziu cine după sfânta dreptate ar trebui să învingă devreme, ca târziu să piardă cine ar trebui să piardă numaidecâL Căci, între timp, sunt mulse ugerele de dulcele lapte care e banul, caş preţios, brânză superioară, delicatesă pentru aprod şi procuror, pentru avocat şi anchetator, pentru martor şi judecător, dacă lipseşte vreunul e fiindcă l-a uitat părintele Ant6nio Vieira, şi acum nu ne vine în minte.

  Acestea sunt justiţiile vizibile. Despre cele invizibile, cel mai neînsemnat lucru care se poate spune e că sunt neîndemânatice şi oarbe, cum s-a dovedit o dată pentru totdeauna, naufragiind barca în care veneau de pe celălalt mal, de la vânătoare, infantele Dom Francisco şi infantele Dom Miguel, amândoi fraţi ai regelui, o pală de vânt neaşteptată i-a lovit prin surprindere şi le-a smuls vela, întâmplarea a făcut să moară înecat Dom Miguel şi să scape Dom Francisco, când o justiţie cinstită ar fi ales taman pe dos, ştiute fiind răutăţile acestuia din urmă, să-i sucească minţile reginei, să râvnească la tronul regelui, să tragă în marinari, pe când despre celălalt nu s-a auzit nimic asemănător, sau or fi fost doar nişte fleacuri. Totuşi, nu trebuie să ne pripim cu judecata, cine ştie dacă Dom Francisco nu s-o fi căit, cine ştie dacă Dom Miguel n-a plătit cu viaţa faptul că o fi încercat să-i pună coarne barcagiului sau să-i ademenească fiica, istoria familiilor regale e plină de asemenea isprăvi.

  Ceea ce s-a aflat totuşi, într-un târziu, a fost că regele a pierdut procesul pe care-l avea, nu el personal, ci coroana, cu ducele de Aveiro, din o mie şase sute patruzeci, umblând prin tribunale cele două case de mai bine de optzeci de ani, casa de Aveiro şi casa regală, şi n-a fost vorba de o simplă joacă, de vreun diferend cu privire la ape ori la hotare, ci de un venit de două sute de mii de cruzados, vă daţi seama, de trei ori drepturile pe care regele le încasează pentru negrii care sunt duşi în minele din Brazilia Până la urmă, există totuşi dreptate pe acest pământ, de aceea regele va trebui acum să-i restituie ducelui de Aveiro toate bunurile care pe noi ne interesează prea puţin, inclusiv moşia de la S. Sebastiăo da Pedreira, cheia, fântâna, livada şi palatul, care pe părintele Bartolomeu Lourenco nu-l interesează prea mult, mai rău e cu şura Dar cum nenorocirile nu vin toate deodată, sentinţa a sosit tocmai la tanc, fiindcă maşina e terminată şi. Gata de zbor, deja poate fi înştiinţat regele, care atâţia ani a aşteptat fără să-şi piardă regeasca răbdare, purtându-se întotdeauna cu bunăvoinţă, însă părintele se află acum în binecunoscuta situaţie a creatorului care nu se poate despărţi de creaţia sa, a visătorului care îşi va pierde visul, Zburând maşina, ce voi face eu după aceea, desigur că nu-i lipsesc ideile pentru invenţii, cărbunele făcut din mâl şi din tufişuri, o nouă metodă de măcinat pentru morile de zahăr, însă invenţia supremă e păsăroiul, niciodată nu vor mai exista aripi care să se compare cu acestea, cu excepţia acelora, mai puternice decât toate, care nu ajung niciodată să fie supuse probei zborului.

  În S. Sebastiâo da Pedreira, Baltasar şi Blimunda vor să ştie pe ce cale o va lua viaţa lor, nu vor întârzia să apară servitorii ducelui de Aveiro ca să ia în stăpânire moşia, Ar fi mai bine să ne întoarcem la Mafra Dar părintele spune că nu, că va vorbi zilele acestea cu regele, se va face atunci proba maşinii, şi, mer-gând totul bine, cum speră, vor dobândi cu toţii glorie şi câştig, faima va purta în toate colţurile lumii vestea despre fapta portugheză, cu faima va veni bogăţia, Ce voi avea eu, vom avea toţi trei, fără ochii tăi, Blimunda, păsăroiul n-ar exista, nici fără răbdarea şi mâna ta dreaptă, Baltasar. Preotul este însă neliniştit, s-ar zice că nu crede ce spune, ori ceea ce spune e un lucru prea neînsemnat ca să îl poată elibera de alte nelinişti, de aceea Blimunda întreabă, cu o şoaptă aproape neauzită, e noapte, cuptorul e stins, maşina se află tot aici, dar pare absentă, De ce ţi-e frică, părinte Bartolomeu Lourenco, iar preotul, interpelat astfel fără ocol, tresare, se scoală agitat, se duce la uşă, priveşte afară, iar când se întoarce, răspunde în şoaptă, De Sfântul Oficiu. Baltasar şi Blimunda se uită unul la altul, iar el spune. Nu e păcat, din câte ştiu, nici erezie, să vrei să zbori, acum cincisprezece ani a mai zburat un balon în palat şi n-a fost nici o nenorocire, Un balon nu e nimic, răspunse părintele, de va zbura acum maşina, Sfântul Oficiu va considera poate că se ascunde vreun meşteşug diavolesc în acest zbor, şi când vor voi să afle ce anume face să navigheze maşina prin văzduh, nu voi putea să le răspund că în sfere sunt închise voinţe omeneşti, pentru Sfântul Oficiu nu există voinţe, există numai suflete, vor zice că ţinem prizoniere sufletele creştine şi că le împiedicăm să urce în paradis, ştiţi bine că, de vrea Sfântul Oficiu, sunt rele toate iatenţiiJe bune, şi bune toate intenţiile rele, iar când nu există nici unele, nici celelalte, te aşteaptă caznele apei şi focului, butucul şi roata, ca să le facă să se nască din nimic, dar din belşug, Dar ţinându-ne regele partea, nu va lucra Sfântul Oficiu împotriva plăcerii şi voinţei maiestăţii sale. Fiind îndoielnic cazul, regele va face doar ceea ce Sfântul Oficiu îi va spune să facă.

  Blimunda întrebă din nou, De ce îţi este mai frică, părinte Bartolomeu Lourenco, de ceea ce ar putea să se întâmple sau de ceea ce deja se întâmplă, Ce vrei să spui, Că poate Sfântul Oficiu a şi început să se apropie aşa cum s-a apropiat şi de mama mea, cunosc bine semnele, e ca o aură care-i învăluie pe cei care au devenit suspecţi în ochii inchizitorilor, nu ştiu încă de ce vor fi acuzaţi şi deja par vinovaţi, Eu ştiu de ce voi fi acuzat când îmi va bate ceasul, vor spune că m-am convertit la iudaism, şi e adevărat, vor spune că mă dedau la vrăjitorii, şi tot adevărat este, dacă vrăjitorie este acest păsăroi şi alte lucruri la care meditez tot timpul, şi spunându-vă vouă acestea, m-am dat pe mâinile voastre şi pierdut voi fi dacă mă veţi denunţa Baltasar spuse. Fie să-mi pierd şi cealaltă mână dacă voi face una ca asta Spuse Blimunda, Dacă una ca asta voi face, fie să nu-mi mai pot nicicând închide ochii şi veşnic să văd ca şi cum aş ţine post

  Izolaţi pe moşie, Baltasar şi Blimunda asistă la scurgerea zilelor. August s-a dus, septembrie a trecut pe jumătate, s-au apucat păianjenii să-şi ţeasă firele în jurul păsăroiului, înălţându-şi propriile lor pânze de corabie, adăugându-i noi aripi, clavecinul domnului Escarlate n-a mai cântat de multă vreme, nu e alt loc mai trist pe lume ca S. Sebastiăo da Pedreira Timpul s-a răcit, soarele se ascunde vreme de multe ceasuri, cum se va face proba maşinii când cerul e acoperit, dacă părintele Bartolomeu Lourenco a uitat că fără soare maşina nu se va ridica de la pământ, şi apare aici cu regele, va fi mai mare ruşinea, să nu-ţi mai vină să scoţi capul în lume. N-a venit regele, n-a venit preotul, cerul s-a înseninat din nou, soarele a strălucit iarăşi, iar Baltasar şi Blimunda au reînceput să aştepte cu aceeaşi îngrijorare. Sosi atunci părintele. Auziră în faţa porţii copitele catî-rului bocănind cu putere, neobişnuit lucru, că acesta nu e dobitoc cu porniri nărăvaşe, vom primi veşti, poate că până la urmă vine regele să asiste la marea înălţare la cer a păsăroiului, dar aşa, fără să anunţe, fără să fi venit mai întâi servitorii casei sale ca să se asigure de curăţenia locului, să aducă cele trebuincioase, să ridice pavilioanele, trebuie să fie altceva Era altceva Părintele Bartolomeu Lourenco năvăli în şură, era palid, livid, de culoarea cenuşii, ca un înviat din morţi care a început deja să putrezească, Trebuie să fugim, Sfântul Oficiu e pe urmele mele, vor să mă aresteze, unde sunt clondirele. Blimunda deschise cufărul, dădu la o parte nişte haine, Sunt aici, iar Baltasar întrebă, Ce facem. Părintele tremura ca varga, abia se mai putea ţine pe picioare, Blimunda îl sprijini, Ce vom face, repetă, iar el strigă, Vom fugi cu maşina, apoi ca şi cum s-ar fi înspăimântat dintr-o dată, murmură aproape inaudibil, arătând spre păsăroi, Vom fugi cu el, încotro, Nu ştiu, ştiu doar că trebuie să fug de aici. Baltasar şi Blimunda se priviră îndelung, Era scris, spuse el, Haidem, spuse ea

  Sunt ceasurile două după-amiază şi sunt atâtea de făcut, nu se poate pierde nici un minut, sa scoată ţiglele, să taie şipcile şi căpriorii care nu au putut fi smulşi, dar înainte de asta au pus bilele de chihlimbar la întretăierea sârmelor, au desfăcut velele superioare ca lumina soarelui să nu cadă prea devreme peste maşină, au mutat în sfere cele două mii de voinţe, o mie aici, o mie dincolo, pentru ca să nu tragă unele mai mult decât celelalte, ca nu cumva maşina să se dea peste cap în aer, iar dacă totuşi o va face, asta să se întâmple cel puţin din motive pe care nu le-am putut prevedea. Baltasar s-a suit pe acoperiş, smulge ţiglele şi le aruncă pe jos, în jurul şurii e o dâră de cioburi, iar părintele Bartolomeu Lourenşo a reuşit să-şi învingă prostraţia în care căzuse şi îşi foloseşte slabele forţe ca să smulgă din interior şipcile mai subţiri, căpriorii cer o vigoare care îi lipseşte, aceştia vor trebui să mai aştepte, în vreme ce Blimunda, liniştită de parcă toată viaţa n-ar fi făcut altceva decât să zboare, verifică starea velelor, dacă smoala e răspândită în mod egal, şi întăreşte câteva cusături.

  Şi acum, ce vei face tu, înger Păzitor, nu ai fost nicicând atât de necesar de când ai fost numit în postul acesta, iată trei oameni care acuşi se vor ridica în văzduh, acolo unde n-au ajuns niciodată alte făpturi omeneşti, şi au nevoie de ocrotire, în ceea ce-i priveşte, ei au făcut tot ce le-a stat în putinţă, au adunat materialele şi voinţele, au conjugat solidul cu evanescentul, au alăturat totul propriei cutezanţe, sunt gata, mai trebuie numai să dezvelească acoperişul, să strângă velele, să lase soarele să pătrundă, înăuntru, cu bine, la drum, dacă tu, înger Păzitor, nu vei pune umărul cât de cât, nu eşti înger, nu eşti nimic, sigur că nu lipsesc pe-aici sfinţii care pot fi invocaţi, însă niciunul nu e, ca tine, aritmetician, tu, care ştii cele treisprezece cuvinte, şi de la primul la ultimul le poţi enumera fără greşeală, şi fiind aceasta o faptă care cere toate geometriile şi toate matematicile care se vor putea reuni, poţi începe deja cu primul cuvânt, care e Casa din Ierusalim unde Isus Cristos a murit pentru noi toţi, aşa se spune, iar acum cele două cuvinte care sunt cele două table ale lui Moise pe care a păşit Isus, aşa se spune, iar acum cele trei cuvinte care sunt cele trei persoane din Sfânta Treime, aşa se spune, iar acum cele patru cuvinte, care sunt cei patru evanghelişti, Ioan, Luca, Marcu şi Matei, aşa se spune, iar acum cele cinci cuvinte, care sunt cele cincirăni ale lui Isus Cristos, aşa se spune, iar acum cele şase cuvinte, care sunt cele şase luminări sfinţite pe care Isus Cristos le-a avut la naştere, aşa se spune, iar acum cele şapte cuvinte, care sunt cele şapte taine ale bisericii, aşa se spune, iar acum cele opt cuvinte, care sunt cele opt no-roace, aşa se spune, iar acum cele nouă cuvinte, care sunt cele nouă luni cât Sfânta Fecioară l-a purtat pe binecuvântatul său fiu în sânu-i preacurat, aşa se spune, iar acum cele zece cuvinte, care sunt cele zece porunci ale legii lui Dumnezeu, aşa se spune, iar acum cele unsprezece cuvinte, care sunt cele unsprezece mii de fecioare, aşa se spune, iar acum cele douăsprezece cuvinte, care sunt cei doisprezece apostoli, aşa se spune, iar acum cele treisprezece cuvinte, care sunt cele treisprezece raze ale lunii, asta n-ai nevoie s-o spui, fiindcă aici se află Şapte-Luni, e femeia de colo care ţine în mână un clondir de sticlă, ai grijă de ea, înger Păzitor, dacă se sparge sticla s-a zis cu călătoria şi n-o să poată fugi acel preot care pare nebun, ai grijă de asemenea de bărbatul care stă pe acoperiş, din vina ta îi lipseşte mâna stângă, ai fost neatent în timpul bătăliei, poate că nu-ţi cunoşteai încă bine lista de îndatoriri.

  E patru după-amiaza, din şură au mai rămas numai pereţii, acum pare uriaşă, cu maşina de zburat în mijloc, forja minusculă pe jumătate acoperită de o fâşie de umbră, la celălalt capăt se vede ungherul unde timp de şase ani au dormit Baltasar şi Blimunda, cufărul nu mai este, l-au urcat în păsăroi, ce ne mai lipseşte, desagile, ceva merinde, dar clavecinul, ce facem cu clavecinul, îl lăsăm aici, sunt egoisme pe care trebuie să le înţelegem şi să le iertăm, atât de mare le e spaima, niciunul nu se gândeşte că, rămânând clavecinul pe loc, justiţiile ecleziastice şi cele seculare vor simţi deşteptându-li-se curiozitatea, de ce şi pentru ce se află aici un instrument atât de nepotrivit cu locul, iar dacă a fost un taifun cel care a smuls ţiglele şi grinzile, cum a fost posibil să nu fi distrus şi clavecinul, atât de delicat încât i s-au dezacordat corzile chiar şi pe umerii hamalilor grijulii, Nu va cânta domnul Escarlate în cer, spuse Blimunda în sfârşit, acum pot pleca Părintele Bartolomeu Lourenşo priveşte cerul dezvelit, fără urmă de nori, soarele care pare un chivot de aur, apoi se uită la Baltasar care ţine parâma cu care se vor strânge velele, apoi la Blimunda, ce n-ar da ca ochii ei să poată ghici viitorul. Să ne rugăm lui Dumnezeu, oricare ar fi el, rosti în şoaptă, apoi grăi din nou, cu glasul sugrumat, Trage, Baltasar, n-a făcut-o imediat Baltasar, i-a tremurat mâna, căci asta e ca şi cum s-ar spune Fiat, se spune şi s-a şi făcut, cum, tragi şi o luăm din loc, încotro. Blimunda se apropie, îşi puse cele două palme deasupra mâinii lui Baltasar şi, cu o singură mişcare, ca şi cum numai aşa trebuiau să se petreacă lucrurile, amândoi traseră de parâmă. Pânza de corabie alunecă toată într-o parte, soarele se oglindi necruţător în globurile de chihlimbar, şi acum, ce se va întâmpla cu noi. Maşina se cutremură toată, se legănă ca şi cum ar fi căutat un echilibru pierdut pe neaşteptate, se auzi un scrâşnet general, erau lamelele de fier, nuielele împletite, şi, dintr-o dată, ca şi cum ar fi supt-o un vârtej luminos, se roti de două ori în jurul ei înseşi, în vreme ce-şi lua zborul, abia depăşise înălţimea pereţilor, până când, dreaptă, echilibrată din nou, înălţându-şi capul de pescăruş, se lansă ca o săgeată spre înaltul cerului. Zgâlţâiţi de răsucirile bruşte, Baltasar şi Blimunda căzuseră pe podeaua de scânduri a maşinii, însă părintele Bartolomeu Lourenco se prinsese de una dintre barele care susţineau velele şi putu astfel să vadă pământul îndepăr-tându-se cu o viteză de necrezut, moşia abia se mai zărea, pierdută de îndată între coline, şi acolo, ce este, Lisabona, fireşte, şi râul, oh, marea, marea pe care eu, Bartolomeu Lourenco de Gusmâo, am străbătut-o de două ori venind din Brazilia, spre ce alte continente ale pământului şi ale văzduhului, mă vei purta tu, maşină, vântul îmi şuieră în urechi, nici o pasăre nu a urcat vreodată atât de sus, dacă m-ar vedea regele, dacă m-ar vedea acel Tomăs Pinto Brandâo care şi-a râs de mine în versuri, dacă Sfântul Oficiu m-ar vedea, ar afla cu toţii că eu sunt fiul preferat af Domnului, eu, da, prin opera ochilor Blimundei, or exista oare în cer ochi ca ai ei, prin opera mâinii drepte a lui Baltasar, aici te-am întrecut, Doamne, este unul care nici el nu are mâna stângă, Blimunda, Baltasar, veniţi să vedeţi, ridicaţi-vă, nu vă fie teamă.

  Nu le era teamă, erau numai înspăimântaţi de propriul lor curaj. Părintele râdea, ţipa, lăsase din mână bara sigură şi parcurgea puntea maşinii dintr-o parte într-alta, ca să poată privi spre toate punctele cardinale ale pământului, atât de mare acum când se aflau departe de el, în sfârşit, se ridicară Baltasar şi Blimunda, prinzându-se cu nervozitate de bare, apoi de parapet, buimăciţi de lumină şi de vânt, îndată fără nici un fel de teamă, Ah, iar Baltasar strigă, Am reuşit, o îmbrăţişa pe Blimunda şi izbucni în plâns, părea un copil rătăcit de părinţi, un soldat care a fost la război, care în Pegoes a omorât un om cu ţepuşa şi acum suspină de fericire, îmbrăţişat cu Blimunda, care îi sărută chipul murdar, hai, hai, linişteşte-te. Părintele se apropie de ei şi îi îmbrăţişa la rândul său, tulburat deodată de o analogie, aşa spusese italianul, Dumnezeu el însuşi, Baltasar fiul, Blimunda Duhul Sfânt, şi se aflau toţi trei în cer, Este un singur Dumnezeu, strigă, însă vântul îi smulse cuvintele de pe buze. Atunci Blimunda, spuse, Dacă nu deschidem vela, vom continua să urcăm, unde ne vom opri, poate în soare.

  Nu întrebăm niciodată dacă există judecată în nebunie, dar o ţinem una şi bună că toţi suntem puţin nebuni. Sunt stratageme ca să ne ţinem pe malul de dincoace, închipuiţi-vă, să dea ticniţii drept pretext pentru a pretinde drepturi egale în lumea celor cu minte, doar oleacă nebuni, minima judecată pe care şi-o mai păstrează, de pildă, faptul că vor să-şi păzească propria viaţă, aşa cum face acum părintele Bartolomeu Lourenco, Dacă vom deschide brusc vela, vom cădea pe pământ ca un bolovan, el însuşi va manevra parâma, o va slobozi doar atât cât să se întindă vela fără efort, totul depinde acum de îndemânare, pânza de corabie se desfăşoară încet, umbra coboară peste bilele de chihlimbar iar maşina îşi reduce viteza, cine ar fi zis că e atât de simplu să fii pilot în văzduh, acum putem să pornim în căutarea unor noi Indii. Maşina s-a oprit din urcuş, stă nemişcată în cer, cu aripile întinse, cu ciocul îndreptat spre nord, dacă se mişcă, nu o arată. Părintele desfăşoară şi mai mult vela, trei sferturi dintre bilele de chihlimbar se află în umbră, iar maşina coboară încetişor, parcă ar pluti într-o barcă pe un lac liniştit, o rotire a cârmei, o alunecare a vâslei, ce lucruri e în stare să inventeze omul. Pământul se apropie lent, Lisabona se distinge mai bine, dreptunghiul strâmb al pieţii Terreiro do Paco, labirintul de străzi şi de străduţe, friza verandelor unde locuia părintele şi unde intră acum inchizitorii Sfântului Oficiu ca să-l aresteze, au ciripit târziu delatorii, inşi atât de grijulii faţă de interesele cerului, dar nu le trece prin minte să se uite în sus, e drept că, la asemenea înălţime, maşina e un punctuleţ în azur, şi cum şi-ar putea înălţa ei ochii când sunt pironiţi la pământ în faţa unei Biblii cu paginile Pentateuhului smulse, a unui Coran rupt în bucăţele indescifrabile, acum ies, o iau spre Rossio, spre palatul Estaus, ca să anunţe că a fugit preotul pe care-l căutau ca să-l arunce în temniţă, dar nu bănuiesc că îl ocroteşte uriaşa boltă cerească unde ei n-or să ajungă niciodată, căci adevărul este că Dumnezeu îşi alege favoriţii dintre nebuni, schilozi şi anormali, iar nu dintre inchizitorii Sfântului Oficiu. Coboară păsăroiul ceva mai jos, cu puţin efort se poate zări moşia ducelui de Aveiro, fireşte că aceşti aviatori sunt doar nişte începători, le lipseşte experienţa care le-ar permite să identifice dintr-o privire principalele accidente de teren, cursurile de apă, lacurile, aşezările ca nişte stele revărsate pe pământ, pădurile întunecoase, dar uite, acolo se află cei patru pereţi ai şurii, aeroportul de unde şi-au luat zborul, părintele Bartolomeu Lourenco îşi aduce aminte că are un ochean în cufăr, cât ai clipi se duce să-l aducă şi-l aţinteşte, oh, ce minunat e să trăieşti şi să inventezi, se vede clar, rogojina în colţ, forja, doar clavecinul a dispărut, ce s-a întâmplat cu clavecinul, noi o ştim şi vom spune că, venind Domenico Scarlatti la moşie şi ajungând în apropiere, a văzut maşina înălţându-se pe neaşteptate, cu un mare freamăt de aripi, ce s-ar fi făcut dacă ele ar fi fâlfâit, şi, intrând, a dat peste ruinele plecării, ţiglele sparte, împrăştiate pe jos, şipcile şi grinzile tăiate sau smulse, nimic nu e mai trist ca o absenţă, aleargă avionul pe pistă, se ridică în aer, în urma lui rămâne doar o melancolie dureroasă, aceasta care îl face pe Domenico Scarlatti să se aşeze la clavecin şi să cânte puţin, doar câteva note, trecându-şi degetele peste clape ca şi cum ar atinge cu delicateţe un chip drag când toate cuvintele au fost spuse sau nu-şi mai au rostul, apoi, ştiind prea bine că e primejdios să lase acolo clavecinul, îl târăşte afară, peste hârtoape, oplntindli-se din greu, gem dezacordate strunele, acum vor ieşi de-â binelea căluşurile din locurile lor şi va fi pentru totdeauna, duse Scarlatti clavecinul până la ghizdurile fântânii, din fericire sunt joase, şi, ridicându-l cu mare trudă, e foarte greu, îl îmbrân-ceşte în străfunduri, se izbeşte de două ori cutia de zidul dinăuntru, toate strunele ţipă, şi, în sfârşit, se prăbuşeşte în apă, nimeni nu ştie ce soartă îi este rezervată, clavecin care cânta atât de frumos, coborând acum, gâlgâind ca un înecat, până se cufundă în nămol. Din înalt, muzicianul nu poate fi văzut, a luat-o pe cărare, abătându-se poate din drum, uitându-se poate în sus, vede din nou păsăroiul, face semne cu pălăria, o singură dată, mai bine să facă pe niznaiul, să se prefacă a nu şti nimic, de aceea nu l-au văzut din navă, cine ştie dacă se vor mai întâlni vreodată. Vântul bate dinspre sud, e o briză care abia face să fluture părul Blimundei, cu adierea asta nu vor putea ajunge nicăieri, e ca şi cum ar dori să traverseze oceanul înot, de aceea Baltasar întrebă, Să dau la foaie, orice monedă are două feţe, mai întâi a proclamat părintele, Este un singur Dumnezeu, acum Baltasar vrea să ştie, Dau la foaie, mai întâi sublimul, apoi trivialul, când Dumnezeu nu suflă, omul trebuie să se opintească. Părintele Bartolomeu Lourenco pare însă paralizat, nu vorbeşte, nu se mişcă, doar priveşte marea tipsie a pământului, o parte făcută din râu şi din mare, o parte din coline şi din câmpie, dacă pata aceea, departe, nu e spumă, va fi pânza albă a unei corăbii, dacă n-o fi zdreanţă de ceaţă e fum de coş, şi cu toate acestea s-ar zice ca lumea s-a sfârşit şi oamenii o dată cu ea, liniştea e apăsătoare şi vântul a încetat, nici un fir din părul Blimundei nu se mai mişcă, Dă la foaie, Baltasar, spuse părintele.

  Pare pedalierul unei orgi, are locaşuri pentru aşezarea tălpilor şi, la înălţimea pieptului, fixată pe carcasa maşinii, se află o bară pentru reazemul braţelor, nu e nicidecum o invenţie complementară a părintelui Bartolomeu Lourenco, s-a dus la catedrala patriarhiei şi apoi a imitat orga de acolo, diferenţa constă în faptul că orga de aici nu are înăuntru muzică ce se poate auzi, numai răsuflarea foalelor trimisă către aripi şi către coada păsăroiului, care, în sfârşit, începe să se mişte încet, atât de încet încât doar privind oboseşti, şi n-a ajuns să înainteze nici cât o aruncătură de băţ că Baltasar a şi obosit, nici aşa nu vom ajunge nicăieri. Cu faţa posomorită, părintele cumpăneşte eforturile lui Şapte-Sori, pricepe că marea lui invenţie are un punct slab, în spaţiul ceresc nu poţi face ca în apă, să bagi vâslele în aer când vântul lipseşte, Opreşte-te, nu mai da la foaie, iar Baltasar, frânt de oboseală, se aşeză pe podeaua maşinii.

  Spaima, bucuria au trecut, fiecare pe rând, acum vine descurajarea, ştiu numai să urce şi să coboare, sunt ca un om care e capabil să se scoale şi să se aşeze, dar nu ştie să meargă. Soarele coboară deasupra radei, umbrele au început să se întindă deasupra pământului. Părintele Bartolomeu Lourenco simte o nelinişte a cărei cauză nu reuşeşte să o înţeleagă, îl distrage însă subita observaţie că norii de fum ai unui rug îndepărtat se orientează către nord, asta vrea să însemne că în apropierea pământului vântul n-a încetat să bată. Manevrează vela, o desfăşoară ce mai mult, în aşa fel îneât umbra să acopere celălalt şir de bile d chihlimbar, iar maşina coboară brusc, nu însă destul ca să prind vântul. Încă un şir de bile încetează să mai primească lumin soarelui, căderea e atât de violentă îneât stomacul pare că vrea să le iasă pe gură, acum, în sfârşit, vântul apucă maşina precum o mână puternică şi nevăzută şi o azvârle înainte cu asemenea viteză îneât Lisabona rămâne într-o clipită în urmă, pierdută în zare, diluată într-o ceaţă uscată, de parcă, în sfârşit, ar fi părăsit portul şi odgoanele lui, plecând să descopere căile tainice, de asta li se strânge atât de tare inima în piept, cine ştie ce primejdii îi vor fi aştepând, ce adamastori, ce focuri ale Sfântului Ilie se vor ridica poate din marea care se zăreşte în depărtare, trombe de apă care absorb în continuu văzduhul şi îl scuipă sărat înapoi. Atunci Blimunda întrebă, încotro mergem, iar părintele răspunse, Acolo unde nu poate să ajungă braţul Sfântului Oficiu, dacă există un astfel de loc.

  Acest popor, care aşteaptă atâta de la cer, priveşte arareori înspre înaltul unde se zice ca cerul s-ar afla. Se duce lumea la câmp să lucreze, în sate oamenii intră şi ies din case, merg în grădină, la izvor, se lasă pe vine după câte un pin, numai unei femei care e întinsă pe mirişte, cu un bărbat deasupra ei, i se pare că vede ceva trecând pe cer, dar îşi închipuie că sunt vedenii obişnuite pentru cine simte astfel de voluptăţi. Doar păsările, curioase, zboară şi întreabă cu îngrijorare, dând târcoale maşinii, ce e, ce e, păsăroiul este poate Mesia păsărilor, în comparaţie cu el, acvila nu e mai mult decât un Ioan Botezătorul oarecare, După mine vine cel care e mai puternic ca mine, însă istoria aviaţiei nu se va termina aici. O vreme au zburat însoţiţi de un uliu^care speria şi punea pe fugă toate păsările, zburau numai ei doi, uliul bătând din aripi şi planând, să se înţeleagă că zboară, păsăroiul fără să-şi mişte aripile, dacă n-am şti că e făcut din soare, chihlimbar, nori întunecaţi, magneţi şi lamele de fier, nu ne-am putea crede ochilor şi n-am avea scuza femeii care era culcată pe mirişte, iar acum nu mai este, s-a terminat plăcerea, de aici nici locul nu se mai zăreşte.

  Vântul şi-a schimbat direcţia spre sud-est, bate cu multă putere, pământul trece pe dedesubt precum suprafaţa mişcătoare a unui râu care ar purta de-a valma ogoare, păduri, sate, culori, verde şi galben, ocru şi brun, pereţi albi, pânze de moară, şi de asemenea firişoare de apă care curg peste apă, ce forţă ar putea să despartă aceste ape, marele râu care trece şi duce totul cu sine, micile pâraie care prin el încearcă să-şi croiască drum, apă înăuntrul apei, şi nu o ştiu.

  Cei trei zburători se află la prora maşinii, se îndreaptă spre soare-apune, iar părintele Bartolomeu Lourenşo simte că neliniştea a revenit şi creşte, acum e panică, în fine capătă glas, acest glas e un geamăt, când soarele va scăpata, va coborî inevitabil maşina, poate va cădea, poate se va sfărâma în bucăţi şi vor muri cu toţii, E Mafra, acolo, strigă Baltasar, pare omul de veghe strigând de pe gabie, Pământ, nicicând n-a existat vreo comparaţie mai exactă, căci acesta e pământul lui Baltasar, îl recunoaşte chiar dacă nu l-a văzut niciodată din văzduh, cine ştie, poate fiindcă avem înscrisă în inimă o orografie particulară care, pentru fiecare dintre noi, va ghici particularul loc unde ne-am născut, concavul meu în convexul tău, în convexul meu concavul tău, e acelaşi lucru ca şi bărbatul şi femeia, femeia şi bărbatul, pământ suntem pe pământ, de aceea a strigat Baltasar, E pământul meu, îl recunoaşte ca pe un trup iubit Trec în viteză peste şantierul mânăstirii, dar de astă dată se găseşte cine să-i vadă, lume care fuge înspăimântată, lume care îngenunchează unde se nimereşte şi ridică mâinile implorând îndurare, lume care aruncă cu pietre, tulburarea a pus stăpânire pe mii de oameni, cine n-a apucat să vadă se îndoieşte, cine a văzut se jură şi cere mărturia vecinului, dar dovezi nu mai poate nimeni să aducă, fiindcă maşina s-a îndepărtat în direcţia soarelui, a devenit invizibilă pe discul strălucitor, poate n-a fost decât o halucinaţie, scepticii triumfă asupra perplexităţii celor care au crezut în puţine minute, maşina atinge coasta mării, parcă ar trage-o soarele ca s-o ducă în cealaltă parte a lumii. Părintele Bartolomeu Lourenco îşi dă seama că sunt în primejdie să cadă în apă, trage cu violenţă de parâmă, pânza se strânge toată într-o parte, se înfăşoară deodată, urcuşul e atât de rapid îneât pământul se lăţeşte din nou, iar soarele se vede la mare înălţime deasupra orizontului. E prea târziu însă. La răsărit s-au înstăpânit umbrele, noaptea se apropie, nu e cu putinţă să fugi de ea Puţin câte puţin, maşina începe să devieze către nord-est, în linie dreaptă, înclinându-se spre pământ, supusă dublei atracţii a luminii, care păleşte cu rapiditate, dar mai are încă putere să o susţină în văzduh, şi a întunericului noptatic, care a acoperit deja văile în depărtare. Acum nu se mai simte vântul natural, învins de violentul curent de aer provocat de coborâre, de şuieratul ascuţit scos de nuielele acoperişului, care vibrează din pricina deplasării. Soarele este aşezat pe orizontul mării, ca o portocală în căuşul palmei, e un disc metalic scos din forjă ca să se răcească, strălucirea lui nu mai răneşte ochii, a fost alb, cireaşă, rubin, văpaie, încă scânteiază, dar e mohorât, îşi ia rămas bun, cu bine, pe mâine, dacă va exista un mâine pentru cei trei navigatori aerieni care se prăbuşesc precum o pasăre rănită de moarte, fără putinţa de a se cumpăni pe aripile scurte, cu diadema ei de chihlimbar, în cercuri concentrice, cădere ce pare nesfârşită şi totuşi se va termina în faţa lor se ridică o masă întunecată, o fi adamastorul acestei călătorii, munţi care ţâşnesc rotunzi din pământ, încă vărgaţi pe culme de o lumină roşietică. Părintele Bartolomeu Lourenco priveşte nepăsător, e departe de lume, dincolo de propria-i resemnare, aşteaptă sfârşitul care nu va întârzia. Deodată însă Blimunda se desprinde de Baltasar, de care se agăţase convulsiv când maşina îşi precipitase coborârea, şi cuprinde cu braţele una dintre sferele care conţin norii întunecaţi, voinţele, sunt două mii, dar nu sunt de ajuns, le acoperă cu corpul, de parcă ar vrea să le bage în propriul ei trup sau să se contopească cu ele. Maşina face brusc un salt, îşi înalţă capul, apoi reîncepe să cadă, dar ceva mai încet, şi Blimunda strigă, Baltasar, Baltasar, n-a fost nevoie să-l strige de trei ori, el îmbrăţişase deja cealaltă sferă, făcea cu ea un singur trup, Şapte-Luni şi Şapte-Sori susţinând cu norii lor întunecaţi maşina care zboară, acum încet, atât de încet încât de-abia au trosnit nuielele când a atins pământul, s-a lăsat pe o parte, nu erau pe jos proptele s-o primească, căci nu le poţi avea pe toate. Cu membrele moi, istoviţi, cei trei călători se lăsară să alunece afară, încercară să se ţină de parapet, nu izbutiră, şi, rostogolindu-se, se pomeniră întinşi pe jos, niciunul nu era rănit, n-aveau nici măcar o zgârietură, e foarte adevărat că miracolele nu au încetat, şi acesta a fost dintre cele mai bune, nici n-a trebuit să-l invoce pe Sfântul Cristofor, el era acolo, dirijând traficul, a văzut avionul fără cârmaci, l-a luat în mâna lui cea mare şi a evitat catastrofa, pentru primul său miracol aerian nu s-a descurcat rău deloc.

  Ultima mireasmă a zilei îşi ia rămas bun, pe cer stălucesc primele stele, deşi au ajuns atât de aproape nu le-au putut atinge, la drept vorbind ce-a fost asta, o săritură de purice, am suit în văzduh la Lisabona, am zburat pe deasupra Mafrei şi a şantierului mânăstirii, a fost cât pe-aci să cădem în mare, şi acum, Unde ne aflăm, întrebă Blimunda, şi scoase un geamăt pentru că o durea tare stomacul, îşi simţea braţele fără vlagă, inerte, de acelaşi lucru se plângea şi Baltasar în timp ce se scula în picioare şi încerca să se ţină drept, clătinându-se ca vitele înainte de a cădea late, cu craniul zdrobit de tăişul satârului, dar, spre deosebire de ele, el avea mare noroc, căci trecea de la o stare vecină cu moartea la viaţă, nu-i face nici un rău că se clatină ca să afle ce bine e să-ţi poţi pune tălpile pe pământ, Nu ştiu unde ne aflăm, nu am fost niciodată în locul acesta, cred că e un munte, poate că ştie părintele Bartolomeu Lourenco. Părintele tocmai se ridica în picioare, nu îl dureau membrele, nici stomacul, doar capul, însă durerea era ca un stilet care îi străpungea tâmplele dintr-o parte într-alta, Suntem într-o primejdie la fel de mare ca şi cum n-am fi apucat să plecăm de pe moşie, dacă ieri nu ne-au găsit, ne vor găsi mâine, Dar locul acesta unde ne aflăm, cum se numeşte, Oricejoc de pe lume este anticameraJnfenuiUiLjyraieori ajungi jtcolo mort, alteori viu, şi mojrteLj/ing_d^aL^ufiă_ageea, Deocamdată suntem încă vii, Mâine vom fi morţi.

  Blimunda se apropie de preot şi spuse, Am trecut printr-o mare primejdie când am coborât, dacă am fost în stare să scăpăm de aşa ceva, vom scăpa şi de altele, spune încotro trebuie s-o luăm, Nu ştiu unde ne aflăm, Când se va face zi, vom vedea mai bine, ne vom urca pe unul dintre munţi, şi de acolo, orientându-ne cap}, soaţe, vom găsi drumul, iar Baltasar adăugă, Ne vom ridica din nou cu maşina, deja cunoaştem manevrele, dacă nu va lipsi vântul, o zi întreagă va fi destul ca să ajungem departe, unde Sfântul Oficiu nu va putea să ne prindă. Părintele Bartolomeu Lourenco nu răspunse. Îşi strângea capul în palme, apoi făcea gesturi ca şi cum ar fi vorbit cu o fiinţă nevăzută, iar chipul lui devenea din ce în ce mai nedesluşit în întuneric. Maşina aterizase într-o poiană acoperită de plante târâtoare, dar, de o parte şi de alta, la o distanţă de treizeci se paşi, copaci înalţi se desenau pe cer. După cât se putea judeca de aici, nu erau semne că ar fi trăit oameni prin apropiere. Noaptea se răcise mult, nu era de mirare, septembrie era pe sfârşite, iar ziua nu fusese caldă. În spatele maşinii, adăpostit de vânt, Baltasar aprinse un foc mic, mai mult ca să nu se simtă singuri decât ca să se încălzească, ferindu-se, de altfel, să facă un rug mare, care ar fi putut fi văzut de la distanţă. Se aşezară, el şi Blimunda, ca să mănânce dince aduseseră în traistă, la început l-au chemat pe preot, însă el nu le răspunse, nici nu se apropie, i se zărea silueta, în picioare, acum liniştit, poate că privea stelele, poate valea adâncă, pământurile joase unde nu strălucea nici o lumină, lumea părea că fusese părăsită de locuitorii săi, probabil că există pe aici maşini zburătoare capabile să zboare pe orice vreme, chiar şi noaptea, toată lumea a plecat, au rămas aceştia trei cu un păsăroi care habar n-are unde să se ducă dacă i se ia soarele.

  După ce au mâncat, s-au culcat sub coca maşinii, acope-rindu-se cu mantaua lui Baltasar şi cu o bucată de pânză de corabie pe care o scoseseră din cufăr, iar Blimunda şopti, Părintele Bartolomeu Lourenco este bolnav, nu pare acelaşi om, De multă vreme nu mai e acelaşi om, nu e nimic de făcut, Dar noi ce vom face, Nu ştiu, poate că mâine va lua o hotărâre. L-au auzit pe preot mişcându-se, târându-şi picioarele prin iarbă, l-au auzit murmurând, atunci s-au liniştit, cel mai rău lucru dintre toate era tăcerea şi, în ciuda frigului şi a amărăciunii, au adormit, dar nu foarte adânc. S-au visat amândoi călătorind prin văzduh, Blimunda într-o caleaşca trasă de cai înaripaţi, Baltasar călare pe un taur care trăgea după el o mantie de flăcări, deodată caii îşi pierdeau aripile şi se aprindea fitilul, începeau să pocnească explozivele şi, chinuiţi de coşmar, se treziră amândoi, nu dormiseră mult, se vedea o văpaie ca şi cum întreaga lume ar fi fost în flăcări, era preotul cu o creangă aprinsă care dădea foc la maşină, acoperişul de nuiele începuse deja să troznească, dintr-un salt, Baltasar se ridică în picioare, se repezi la preot şi apucându-l de mijloc îl trase îndărăt, el însă se împotrivea, dar Baltasar îl înşfacă cu violenţă, îl trânti la pământ, calcă torţa în picioare, în vreme ce Blimunda bătea cu bucata de pânză flăcările care cuprinseseră tufişurile şi acum se stingeau încetul cu încetul. Învins şi resemnat, preotul se ridică. Baltasar acoperea focul cu pământ. Abia reuşeau să se zărească în întuneric. Blimunda întrebă în şoaptă, cu un ton neutru, ca şi cum ar fi ştiut dinainte răspunsul, De ce ai dat foc la maşină, iar Bartolomeu Lourenco răspunse cu acelaşi ton, de parcă ar fi aşteptat întrebarea, Dacă tot trebuie să ard pe un rug, să fi fost barem pe acesta. Se îndepărtă apoi mergând spre tufişurile care coborau pe coastă, îl văzură coborând repede, când se uitară din nou, nu se mai zărea, poate nişte nevoi urgente ale trupului, dacă le mai avea încă un om care a vrut să dea^ foc unui vis. Timpul trecea, însă părintele nu se înapoia. Baltasar se duse după el. Nu era acolo. Îl strigă, dar nu primi răspuns. Luna începea să răsară, umplând totul cu halucinaţii şi umbre, iar Baltasar simţi că i se zbârleşte părul de pe cap şi de pe trup. Se gândi la vârcolaci, la fantome, cu forme şi mărimi felurite, dacă or fi umblând pe aici suflete blestemate, crezu cu fermitate că preotul fusese răpit de diavol în persoană, şi ca nu cumva diavolul să-l ducă şi pe el, zbătându-se şi dând din picioare, rosti un Tatăl-Nostru pentru Sfântul Egidio, sfânt ajutător şi mijlocitor în cazuri şi situaţii de panică, epilepsie, nebunie şi spaime nocturne. Diavolul nu veni să-l ia pe Baltasar, o fi auzit sfinţişorul invocaţia, totuşi spaimele nu s-au risipit, tot pământul începu deodată să murmure, aşa părea, era poate efectul lunii, sfântă mai bună îmi va fi Şapte-Luni, de aceea se întoarse lângă ea, tremurând încă de frică, A dispărut, iar Blimunda rosti, S-a dus, nu-l vom mai vedea

  Au dormit prost în noaptea aceea. Părintele Bartolomeu Lourenco nu se întoarse. Spre dimineaţă, cu puţin înainte de răsăritul soarelui, Blimunda spuse, Dacă nu vei întinde pânza de corabie, dacă nu vei acoperi bine bilele de chihlimbar, maşina va pleca singură, nu are nevoie de cârmaci, poate ar fi mai bine să o lăsăm să se ducă, poate undeva se va întâlni cu părintele Bartolomeu Lourenco, pe pământ sau în cer, Sau în infern, maşina rămâne acolo unde se află, şi se duse să desfăşoare vela impregnată cu smoală, să învelească chihlimbarul în umbre, dar nu se simţi mulţumit, îşi putea închipui vela sfâşiindu-se, dată la o parte de vânl Tăie cu cuţitul crengi din tufişurile înalte, acoperi cu ele maşina, iar după un ceas, în plină zi, cine ar fi privit de departe, în direcţia aceea, nu ar mai fi văzut decât o aglomerare vegetală, în mijlocul unui spaţiu acoperit de plante târâtoare, nu e un lucru chiar atât de neobişnuit, mai rău va fi când totul se va usca Baltasar mâncă puţin din ce prisosise din ajun, Blimunda i-o luase înainte, mânca întotdeauna prima, cu ochii închişi, cum ne amintim, astăzi chiar îşi ascunsese capul sub mantaua lui Baltasar. Aici nu mai e nimic de făcut, Şi acum, întrebă unul dintre ei, iar celălalt răspunse, Aici nu mai avem nimic de făcut, Atunci să mergem, Coborâm pe unde a luat-o părintele Bartolomeu Lourenco când a dispărut, poate îi dăm de urmă.

  L-au căutat toată dimineaţa pe coasta aceea a muntelui, în timp ce coborau de pe înălţimi, munţi falnici-şi rotunzi, năpădiţi de tăcere, ce nume or avea, dar nu descoperiră nici un semn, nici o urmă de picior, nici un petic negru pe care să-l fi smuls spinii din sutană, părea că părintele se făcuse nevăzut în văzduh, pe unde o fi umblând la ceasul acesta, Şi acum, întrebă Blimunda, Acum mergem înainte, soarele e la stânga, la dreapta e marea, când vom ajunge într-un loc cu oameni, vom şti unde ne aflăm, ce munţi sunt aceştia, pentru când vom vrea să ne întoarcem, Aceştia sunt munţii Barregudo, le spuse un păstor” după o leghe de mers, iar culmea de acolo, foarte înaltă, este Monte Junta

  Le-au trebuit două zile ca să ajungă în Mafra, după ce făcură un ocol mare, prefăcându-se că veneau de la Lisabona Pe drum umbla o procesiune, aducând mulţumiri lui Dumnezeu, pentru minunea pe care binevoise să o facă, trimiţându-l pe Duhul Sfânt să zboare pe deasupra şantierului bazilicii.

  TRĂIM ÎNTR-O VREME ÎN CARE ORICE călugăriţă, ca şi cum ar fi lucrul cel mai firesc de pe lume, îl întâlneşte în curtea mânăstirii pe Pruncul Isus, sau dă în sacristie peste un înger care cântă la harpă, iar dacă e închisă în chilie, unde, din pricina izolării, manifestările sunt mai corporale, o muncesc diavolii zdruncinându-i patul şi zgâlţâindu-i astfel membrele, pe cele superioare, făcându-i să-i tresalte sânii, pe cele inferioare atât de tare încât zvâcneşte şi se umezeşte crăpătura pe care o are trupul, fereastră a infernului când nu e poartă a cerului, una pentru că îi place, cealaltă pentru că i-a plăcut, şi, deşi toate aceste bazaconii sânticrezute, Baltasar Mateus Şapte-Sori nu poate să spună, Eu am zburat de la Lisabona la Monte Junto, ar fi luat drept nebun, şi ar avea noroc dacă ar fi numai atât, nu se îngrijorează Sfântul Oficiu pentru un asemenea fleac, căci de smintiţi chiar că nu ducem lipsă în ţara asta plină de sminteli. Până acum Baltasar şi Blimunda trăiseră din banii părintelui Bartolomeu Lourenco, la care adăugau verzele şi fasolea din grădină, o bucată de carne cât timp au putut face rost, sardele sărate când nu se găseau proaspete, şi din ce se cheltuia şi se mânca, mai puţin se ducea pentru întreţinerea propriului trup decât pentru creşterea maşinii zburătoare, dacă într-adevăr credeau pe atunci că va zbura

  A zburat maşina, dacă aşa ceva se poate crede, dar astăzi trupul cere de mâncare, de aceea urcă visurile în înalt, nici măcar slujba de căruţaş n-o mai poate căpăta Baltasar, boii au fost vânduţi, s-a stricat căruţa, dacă Dumnezeu n-ar fi atât de nepăsător, bunurile săracilor ar fi eterne. Cu o pereche de boi şi o căruţă proprie, Baltasar ar putea să se ducă la administraţia generală să se ofere să muncească şi, cu toate că e ciung, l-ar accepta. Însă aşa, se vor îndoi că este în stare, cu o singură mână, să stăpânească viteleregelui sau ale nobililor, sau ale altor particulari care, pentru a-şi asigura bunăvoinţa coroanei, le-au dat cu împrumut, Ce muncă pot atunci să fac eu, frate, îl întrebă Baltasar pe Îlvaro Diogo, cumnatul său, chiar în noaptea în care sosiseră, locuiau acum cu toţii în casa părintească, terminaseră de cinat, dar înainte, el şi Blimunda ascultaseră din gura lui Ines Antonia minunata poveste a trecerii Sfântului Duh pe deasupra oraşului, L-am văzut cu aceşti ochi pe care pământul îi va înghiţi, soră Blimunda, şi l-a văzut şi Îlvaro Diogo, care era pe şantier, nu-i aşa c-ai văzut, bărbate, iar Îlvaro Diogo, suflând într-un tăciune de pe foc, răspunse că era adevărat, trecuse ceva pe deasupra şantierului, A fost Sfântul Duh, insistă Ines Antonia, călugării au spus-o celor ce-au vrut să audă, a fost cu siguranţă Duhul Sfânt, căci altfel de ce s-ar fi făcut procesiunea de mulţumire, O fi fost, se resemna soţul, iar Baltasar spuse, cu ochii la Blimunda, care zâmbea, Sunt tot felul de lucruri în cer pe care nu le ştim explica, iar Blimunda i-o întoarse cu tâlc, Dacă le-am cunoaşte, lucrurile din cer ar căpăta alte nume. La colţul vetrei moţăia bătrânul Joăo Francisco, fără căruţă, nici pereche de boi, fără pământ, nici Marta Măria, părea înstrăinat de conversaţie, însă rosti, Pe lume nu există decât moarte şi viaţă, şi pe dată începu iarăşi să picotească, rămaseră cu toţii în aşteptarea a ceea ce avea să urmeze, de ce oare tac bătrânii când ar trebui să continue să vorbească, de aceea trebuie tinerii să înveţe totul de la început Se mai află aici cineva care doarme, de aceea nu va putea să vorbească, însă, dacă ar fi fost treaz, nu i-ar fi dat poate voie nici măcar să deschidă gura, fiindcă are numai doisprezece ani, s-o afla poate, cum se zice, adevărul în gura copiilor, dar pentru a-l rosti trebuie mai întâi să crească şi atunci încep să mintă, acesta este fiul care a rămas, ajunge noaptea frânt de alergătură, sus pe schelă, jos pe schelă, termină de cinat şi adoarme de îndată, Dacă ţii cu tot dinadinsul, se găseşte de lucru şi pentru tine, poţi să fii salahor ori să cari cu roaba, cârligul e de ajuns ca să ţii de hulubă, acestea sunt hopurile vieţii, un bărbat se duce la război, se întoarce de acolo schilod, apoi zboară prin meşteşuguri misterioase, confidenţiale, şi, în sfârşit, dacă vrea să-şi câştige sărăcăcioasa pâine de fiecare zi, e judecat doar după ceea ce se vede, şi încă trebuie să-i mulţumească sorţii, căci în urmă cu o mie de ani încă nu se fabricau cârligele care să ţină loc de mână, aşa acum se întâmplă acum.