Dis-de-dimineaţă, au plecat de acasă Baltasar, Îlvaro Diogo şi băiatul, casa familiei Şapte-Sori se află, cum am arătat mai înainte, foarte aproape de biserica Sfântului Andrei şi de palatul viconţilor, locuiesc în partea veche a oraşului, se mai văd încă ruinele unui castel ridicat de mauri în vremurile lor bune, au plecat foarte devreme, pe drum întâlnesc oameni din partea locului, pe care Baltasar îi cunoaşte, merg cu toţii pe şantier, de aceea sunt poate părăsite ogoarele, bătrânii şi femeile nu mai fac faţă la muncile câmpului, iar, cum Mafra se află în fundul unei gropi, ei trebuie să urce pe poteci, care nu mai sunt cele de odinioară, le-a acoperit molozul răsturnat de pe dealul Vela Privind de jos, din vale, pereţii care se zăresc nu făgăduiesc nici un fel de turn Babei, şi, ajungând mai aproape de poale, construcţia se ascunde în întregime, de şapte ani se lucrează la ea, în ritmul ăsta va fi gata doar în ziua Judecăţii de Apoi, şi atunci te întrebi ce rost a mai avut. Şantierul e mare, spuse Alvaro Diogo, o să-ţi dai seama când vei ajunge aproape, iar Baltasar, care glumeşte pe seama cioplitorilor şi a zidarilor, trebuie să-şi pună lacăt la gură, nu atât din pricina pietroaielor deja zidite, cât din pricina mulţimii de oameni adunaţi pe tăpşan, e un furnicar de bărbaţi care sosesc din toate direcţiile/dacă toţi au venit să lucreze *aici, atunci îmi muşc limba, am vorbit înainte de vreme. Băiatul i-a lăsat deja, s-a dus la treabă, cară găleţi cu var, iar cei doi bărbaţi traversează tăpşanul spre stânga, se duc la administraţie, Alvaro Diogo va zice că acesta e cumnatul meu, de baştină din Mafra şi locuind aici, a trăit mulţi ani la Lisabona, dar acum s-a întors definitv la casa tatălui său şi caută de lucru, nu că recomandarea lui ar fi de mare folos, dar, în sfârşit, Îlvaro Diogo lucrează aici încă de la început, e muncitor destoinic şi neobosit, o vorbă bună nu strică niciodată. Baltasar căscă gura de uimire, vine dintr-un sat şi intră într-un oraş, e drept că Lisabona este ceea ce este, nici n-ar putea fi altfel capitala unui regat străpân peste Algarve, care e mititel şi apropiat, dar şi peste provincii mai mari şi mai îndepărtate, care sunt Brazilia, Africa şi India, pe lângă alte câteva ţinuturi desperecheate, risipite prin lume, e drept, zic eu, că Lisabona este uriaşă şi îacâlcită, însă această îngrămădeală enormă de şoproane şi de barăci de toate formele şi mărimile este un lucru care doar văzut de aproape poate fi crezut, acum trei zile, când Şapte-Sori a zburat pe deasupra acestui loc avea sufletul atât de tulburat, încât i se păruse o iluzie a simţurilor puzderia de case şi de ulicioare, iar eşafodajul bazilicii doar cu puţin mai mare decât o capelă. Dacă Dumnezeu, care de acolo de sus le vede pe toate, vede tot aşa de prost, atunci ar fi mai bine să umble prin lume cu propriul său picior dumnezeiesc, şi n-ar mai fi nevoie de interpuşi şi de mesaje, care niciodată nu sunt demne de crezare, începând cu ochii naturali care văd mic departe ce este mare de aproape, doar dacă nu foloseşte Dumnezeu vreun ochean precum cel al părintelui Bartolomeu Lourenco, ce n-aş da să stea acum cu ochii pe mine, de mi-or da ori nu de lucru.

  Âlvaro Diogo s-a dus la treburile sale, aşază piatră peste piatră, dacă ar mai zăbovi, ar pierde un sfert din plata pe o zi, pierdere însemnată, acum Baltasar trebuie să reuşească să îl convingă pe slujbaş că un cârlig de fier face tot atât cât o mână din carne şi oase, dar înmatriculatorul se îndoieşte, nu-şi poate asuma răspunderea, se duce înăuntru să întrebe, păcat că Baltasar nu-şi poate prezenta atestatul de constructor de aeronave, cu atât mai puţin să spună că a fost la război, ei, şi ce-i cu asta, au trecut paisprezece ani, trăim din fericire în timp de pace, ce rost are să se apuce să vorbească de războaie, războiul ce s-a terminat e ca şi cum nici n-ar fi existat Se întoarse slujbaşul, are chipul binevoitor, Cum te numeşti, ia pana de gâscă, o înmoaie în cerneală brună, a fost totuşi bine că Îlvaro Diogo a pus o vorbă bună, ori pentru că solicitantul e localnic, ori pentru că se află încă în floarea vârstei, treizeci şi nouă de ani, deşi cu ceva păr cărunt, ori pur şi simplu pentru că, trecând pe aici Duhul Sfânî în urmă cu trei zile, s-ar mânia poate Dumnezeu dacă aşa curând i-ar fi refuzată munca celui care o cere, Cum te numeşti, Baltasar Mateus, după poreclă Şapte-Sori, Poţi veni luni la muncă, la începutul săptămânii, vei lucra la roabă. Baltasar mulţumi după cuviinţă slujbaşului şi ieşi din clădirea administraţiei, nici trist, nici vesel, un bărbat trebuie să fie în stare să-şi câştige pâinea oricum şi oriunde, numai că dacă pâinea aceasta nu îi hrăneşte şi sufletul, trupul s-a săturat, însă sufletul rămâne trist Ştia deja Baltasar că locul unde se afla era cunoscut sub numele de Insula Lemnului, şi i se potrivea, fiindcă, cu excepţia câtorva case rare de piatră şi var, restul era făcut din scânduri, construit însă solid, ca să dureze. Se zăreau şi ateliere de fierărie, Baltasar ar fi putut să pomenească de experienţa lui la forjă, dar nu-i trecuse prin cap, şi alte meşteşuguri despre care nu ştia nimic, se vor adăuga mai târziu cele ale alămarilor, sticlarilor, zugravilor şi câte şi mai câte. Multe dintre casele de lemn aveau două caturi, jos stăteau vitele şi boii, deasupra persoanele cu multă sau destulă trecere, maiştrii, supraveghetorii şi alţi domni de la administraţia generală, inclusiv ofiţerii care-i comandau pe soldaţi. La ceasurile acestea ale dimineţii, ieşeau din grajduri boii şi catârii, alţii vor fi fost duşi mai devreme, pământul se îmbiba de urină şi de excremente, şi, ca la Lisabona, în procesiunea Trupului şi Sângelui Domnului, băieţandrii se fugăreau prin mijlocul oamenilor şi vitelor, se îmbrânceau cu violenţă, iar unul dintre ei, vrând să se ferească de altul, se poticni şi se rostogoli sub copitele unei perechi de boi, însă nu fu zdrobit, îngerul păzitor stătea de veche, scăpă ca prin urechile acului, fără altă vătămare decât că rămase murdar de baligă şi lârât mirositor. Baltasar râse ca şi ceilalţi, şantierul îşi avea distracţiile lui. Paznicii lui de asemenea. Treceau în acel moment vreo douăzeci de soldaţi de infanterie, înarmaţi până în dinţi, or fi niscaiva manevre, s-or fi ducând la Ericeira ca să zădărnicească debarcarea unor piraţi francezi, atâta se vor strădui franţujii încât or să ajungă într-o bună zi şi aici, la foarte mulţi ani după ce va fi terminat acest babei, Junot1 va intra în Mafra, unde la mânăs-”tee rămăseseră vreo douăzeci de călugări bătrâni, care abia se mai puteau ţine pe picioare, şi trimiţându-l înainte pe colonelul Delagarde, sau căpitan, tot un drac, a vrut acesta să pătrundă în palat şi a găsit uşa încuiată, drept care a trimis după fratele Felix de Santa Măria da Arrăbida, care era paznicul, dar el, sărmanul, nu avea cheile, asta era treaba familiei regale, care fugise, şi atunci perfidul Delagarde, perfid l-a numit istoricul, îi trage un pumn amantului, care, o, evanghelică răbdare, o, lecţie divină, îi

  * Junot, general francez (177l-l813) din armata lui Napoleon, care a condus prima invazie a Portugaliei, din 1807.

  Oferă numaidecât şi celălalt obraz, dacă atunci când Baltasar şi-a pierdut mâna stângă la Jerez de los Caballeros ar fi oferit-o şi pe cea dreaptă, acum n-ar mai putea să ţină hulubele roabei. Şi, cum tot veni vorba de caballeros, pe aici trec şi cavalerişti înarmaţi la fel ca infanteriştii care mărşăluiesc pe tăpşan, acum se pricepe ce fac, se aşază de santinelă, nu munceşti niciodată mai bine ca atunci când paza stă cu ochii pe tine.

  Oamenii dorm în hardughiile de lemn, niciuna nu are mai puţin de două sute, de unde se află, Baltasar nu poate să numere toate barăcile, a ajuns la cincizeci şi şapte şi a pierdut şirul, ca să nu mai spunem că în toţi aceşti ani nu şi-a îmbunătăţit ma-tematicile, ar fi mai bine să umble cu o găleată de var şi cu o pensulă, un semn aici, un semn dincolo, ca să nu repete nici să nu se încurce la socoteală, asemeni acelora care fac cruci ale Sfântului Lazăr pe porţi, ca să însemne locurile unde s-a cuibărit boala de piele. Pe o rogojină sau pe un mindir ca acestea ar dormi şi Baltasar dacă n-ar avea casă în Mafra, şi femeie ca să nu doarmă singur, vai de capul celorlalţi bărbaţi, veniţi de departe, bărbatul se spune că nu e de lemn, însă tare rău şi greu de îndurat mai e atunci când îi înlemneşte mădularul, cu siguranţă că văduvele din Mafra nu ajung să satisfacă atâtea nevoi, cum or fi făcând. Trecu Baltasar de casele de locuit şi se duse să vadă tabăra militară, inima îi zvâcnea în piept, ce de mai corturi de campanie, timpul o luase parcă la goană înapoi, poate să pară de necrezut, însă sunt clipe când unui soldat lăsat la vatră i se poate face dor până şi de război, Baltasar nu păţeşte asta pentru întâia dată. Deja îi spusese Alvaro Diogo că în Mafra se aflau mulţi soldaţi, unii pentru a ajuta la fabricarea minelor şi la aruncările în aer, alţii pentru paza lucrătorilor şi pedepsirea dezordinilor, dar, judecind după numărul corturilor de campanie, cei mulţi erau mii. Şapte-Sori e cam buimăcit, ce Mafră nouă e aceasta, cincizeci de locuinţe în vale, cinci sute pe deal, ca să nu mai pomenim de alte deosebiri, ca acest şir de refectorii, barăci aproape la fel de mari ca şi dormitoarele, cu mese şi bănci lipite de perete, fixate în podea, şi tejghele lungi, acum nu se vede nimeni pe aici, dar spre sfârşitul dimineţii se pun pe foc cazanele pentru masa de prânz, iar când goarna va suna adunarea, vor da cu toţii năvală, să vedem care ajunge primul, vin murdari cum au lucrat pe şantier, e o hărmălaie asurzitoare, prieteni che-mându-şi prietenii, aşază-te aici, ţine-mi loc, însă tâmplarii se aşază cu tâmplarii, zidarii cu zidarii, săpătorii cu săpătorii, iar gloata salahorilor de rând se aşază acolo la capăt, fiecare cu cei de o seamă cu el, bine că Baltasar se poate duce să mănânce acasă, cu cine ar putea el sta de vorbă, când despre roabe nu ştie încă nimic, iar despre avioane e singurul care ştie câte ceva Să zică Îlvaro Diogo ce-o vrea să zică, lăudându-se pe sine şi pe ceilalţi muncitori, lucrările nu sunt avansate. Baltasar a dat ocol întregului şantier, cu răbdarea celui care cercetează casa unde se va muta, uite-i pe cei cu roabele, alţii urcă pe schele, unii cărând var şi nisip, alţii, doi câte doi, transportând pietrele cu prăjini şi frânghii pe rampe uşor înclinate, supraveghetorii supraveghind cu bastonul în mână, pândarii pândind cât e de harnic muncitorul şi dacă e desăvârşită munca. Pereţii nu sunt mai înalţi decât de trei ori statura lui Baltasar şi nu îmbrăţişează încă tot perimetrul bazilicii, însă sunt groşi ca nişte ziduri de cetate fortificată, nici nu încape comparaţie cu cele care au rămas de la castelul Mafrei, dar şi vremurile erau altele, fără artilerie, lăţimea zidurilor ar putea justifica încetineala creşterii în înălţime. Uite o roabă abandonată, căzută pe o parte, Baltasar vrea să vadă dacă învaţă uşor s-o mânuiască, e foarte simplu, dacă va cresta cu o daltă o semilună în partea inferioară a hulubei stingi, o să se poată lua la întrecere cu orice pereche de mâini.

  În sfârşit, coboară pe poteca pe care a urcat, rămân ascunse după muchea dealului şantierul şi Insula Lemnului, dacă din vârf nu s-ar rostogoli tot timpul pietre şi bulgări de pământ, s-ar putea crede că aici nu va exista nici bazilică, nici mânăstire, nici palat regal, doar Mafra, la fel de mică cum a fost atâtea veacuri, sau doar ceva mai mare decât la început, de pe vremea romanilor care au semănat decrete, a maurilor care au venit după ei şi au plantat grădini şi livezi din care abia se mai zăreşte umbra şi locul, şi până la noi, care am devenit creştini din voinţa celor care porunceau, căci, dacă Cristos în persoană a umblat prin lume, pe aici n-a ajuns, fiindcă atunci dealul Vela i-ar fi fost calvarul, s-au apucat acum să facă acolo o mânăstire, probabil e acelaşi lucru. Şi, chibzuind stăruitor la aceste subiecte religioase, dacă într-adevăr lui Baltasar îi aparţin aceste gânduri, însă la ce bun să-l întrebăm, îşi aminteşte de părintele Bartolomeu Lourenco, nu e prima oară, se înţelege, între patru ochi cu Blimunda aproape că nu vorbesc de altceva, îşi aminteşte şi simte un junghi în inimă, se căieşte că l-a bruscat cu atâta brutalitate pe munte, în noaptea aceea îngrozitoare, parcă şi-ar fi bătut fratele bolnav, ştiu prea bine că el este preot, iar eu nici măcar soldat nu mai sunt, însă aveam aceeaşi vârstă şi am pus umărul la aceeaşi operă. Baltasar îşi făgăduieşte din nou sie însuşi că într-o bună zi se va întoarce pe muntele Barregudo şi pe Monte Junto, să vadă dacă maşina mai este încă acolo, căci se prea poate să se fi întors părintele pe furiş şi să-şi fi luat singur zborul către meleaguri mai favorabile invenţiilor, cum este, ca să dăm un exemplu, Olanda, ţară prin excelenţă prielnică fenomenelor aeronautice, cum o va dovedi un oarecare Hans Pfaall1, care, nefiindu-i iertate câteva crime lipsite de importanţă, continuă să trăiască pe lună până astăzi. Fireşte că Baltasar nu cunoaşte aceste evenimente viitoare, nici altele chiar şi mai însemnate, cum ar fi, bunăoară, faptul că deja au pus doi oameni piciorul pe lună, cu toţii i-am văzut acolo, dar nu l-au întâlnit pe Hans Pfaall, se prea poate să nu fi căutat bine. Ori poate că drumurile sunt greu de găsit

  Acestea, în schimb, se regăsesc mult mai uşor. De când răsare şi până când apune soarele, Baltasar şi câţi alţii alături de el, şapte sute, o mie, o mie două sute de oameni, încarcă pământul şi pietrele în roabe, în cazul lui Baltasar cârligul sprijină coada cazmalei, braţul drept a învăţat aproape cincisprezece ani să îşi tripleze puterea şi îndemânarea, pe urmă, Corpus Homini în nesfârşită procesiune, merg unii în spatele celorlalţi să răstoarne molozul în jos pe coastă, şi nu acoperă doar bălăriile, ci pe alocuri chiar câte un petic de ogor sau o grădină de pe vremea maurilor, i se va sfârşi viaţa, biata de ea, atâtea veacuri a rodit verze fragede, salate care musteau de prospeţime, maghiran, tulpiniţe de izmă şi de pătrunjel, trufandale şi delicatese, iar acum adio, de azi înainte nu va mai curge apa pe aceste jgheaburi şi nu va mai veni grădinarul ca să înlăture bulgărele de pământ pentru a da de băut răzorului însetat, pe când cel de alături, cu setea potolită, e îndestulat şi bucuros. Şi întorcându-se de atâtea ori pământul cu faţa spre soare, mai multe întorsături au vieţile oamenilor care trăiesc pe el, acela care sus a răsturnat adineauri o roabă, sar pietrele şi se rostogolesc, alunecă în faţă ce-i mai greu, acela este poate chiar grădinarul grădinii, totuşi nu poate fi el, dacă nici măcar o lacrimă nu-i curge pe obraz.

  * Eroul unei povestiri de E A. Poe.

  Trec zilele, săptămânile, pereţii se înalţă încet Exploziile au sfărâmat stânca dură pe care soldaţii o iau acum cu asalt, de mare folos ar fi ea, răsplată a trudei pe care o cere, dacă ar putea servi precum cealaltă la zidirea pereţilor, însă această piatră, care, încleştată de munte, nu se lasă smulsă decât cu mare violenţă, se face fărâme într-o clipită când este aruncată în aer, şi în scurtă vreme s-ar preschimba în humus, dacă n-ar veni roaba s-o răstoarne în fundul gropii. Piatra e dusă şi de căruţe mai mari, trase de catâri, câteodată sunt încărcate peste măsură, şi cum zilele trecute a plouat, dobitoacele se împotmolesc în noroaie, de unde ies în cele din urmă, îmboldite de biciul care li se prăvăleşte peste spinare, chiar peste cap, când Dumnezeu nu priveşte într-acolo, deşi toate acestea se fac pentru a-l sluji şi a-l glorifica pe acelaşi Dumnezeu, aşa că nu se ştie dacă nu cumva el îşi întoarce ochii dinadins. Ducând o povară mai mică, oamenii de la roabe nu se afundă atâta în mocirlă, şi apoi ei şi-au făcut din scândurile, care rămân răzleţe după clădirea schelelor, nişte podişti solide, însă nefiind destule pentru toată lumea, au loc mereu încăierări la urcarea pe ele, pândă şi alergătură, care ajunge primul, şi dacă sosesc umăr la umăr, să vedem cine împinge cu mai multă putere, şi atunci putem fi siguri că o să plouă cu pumni şi cu îmbrâncituri, dacă n-or să înceapă să zboare prin aer aşchii şi ţăndări, moment în care patrula de soldaţi face un pas înainte, manevră suficientă de obicei pentru a răcori spiritele înfierbântate, iar dacă nu se potolesc, vor primi două lovituri cu latul spadei sau două vergi pe spinare, precum catârii.

  Plouă necontenit, nu însă atât de tare încât oamenii să-şi înceteze lucrul, cu excepţia zidarilor, căci apa înmoaie mortarul, bălteşte pe muchia lată a zidurilor, aşa că aceştia se refugiază în şoproane, aşteptând să se ridice norii, în vreme ce cioplitorii, care sunt inşi mai răsăriţi, ciocănesc marmura, o dăltuiesc şi o ornează în adăposturi permanente, ar prefera probabil să se odihnească. Puţin le pasă că pereţii se înalţă încet sau iute, ei trebuie să urmărească linia scrijelită pe piatră, caneluri, frunze de acant, festoane, acrotere, ghirlande, de îndată ce e terminată o bucată, o cară hamalii cu pârghii, scânduri, funii şi prăjini în magazia unde va rămâne alături de altele, când o să vină vremea va fi dusă de acolo în acelaşi mod, dacă nu e atât de greu de urnit încât să fie nevoie de cabestan şi de plan înclinat Se bucură cioplitorii de privilegiul de a-şi avea munca garantată, fie că plouă, fie că e soare, au plată sigură în fiecare zi, sub acoperişul de ţiglă, albiţi de praful de marmură, ei seamănă cu nobilii cu perucă, poc-poc, poc-poc, cu dalta şi ciocanul, e treabă pentru două mâini. Ploaia de azi nu a fost atât de puternică încât supraveghetorii să poruncească să-şi părăsească locul toată lumea, nici măcar cei de la roabă nu au fost chemaţi, mai puţin norocoşi decât furnicile, căci atunci când cerul ameninţă să se reverse, ele îşi înalţă capetele, adulmecă astrele şi se ascund prin găuri, nu sunt fiinţe omeneşti ca să muncească în ploaie. În sfârşit, se apropie dinspre mare, traversând câmpia, o cortină întunecată de apă, oamenii dau drumul roabelor, chiar fără poruncă, şi o iau la fugă de-a valma să se adăpostească sub şoproane sau se lipesc cu spinarea de ziduri, de o mai avea vreun rost, oricum nu se pot uda mai mult decât atât Catârii rămân neclintiţi sub rafalele ce cad, sudoarea care le-a îmbibat părul e spălată acum de apa care curge neîncetat, boii înjugaţi rumegă nepăsători, când ploaia se abate cu putere sporită îşi scutură doar capul, cine o fi ştiind să spună ce-or simţi aceste dobitoace, ce corzi vibrează în ele, şi cât de adânc, când în mişcarea pe care o fac, coarnele lucioase se ating, poate din întâmplare, Eşti aici. Când ploaia se îndepărtează sau s-a mai potolit, devenind suportabilă, oamenii se întorc la lucru şi se ia totul de la capăt, încărcat, descărcat, tras, împins, târât, ridicat, astăzi nu s-au pus încărcături de praf de puşcă, din pricina umezelii care pătrunde peste tot, ce noroc pe soldaţii care se bucură de odihnă pe sub şoproane, santinelele s-au adăpostit şi ele, e bucuria păcii. Cum ploaia a reînceput, revăr-sându-se dintr-un cer negru ca noaptea, şi prea repede nu se va domoli, s-a dat ordin ca oamenii să-şi părăsească munca, numai cioplitorii au continuat să ciocănească piatra, poc-poc, poc-poc, şoproanele sunt încăpătoare, nici stropii aduşi de vânt nu reuşesc să murdărească granulaţia marmurei.

  Baltasar cobora spre oraş, pe poteca alunecoasă, un ins din faţa lui căzu în noroi şi râseră cu toţii, altul căzu şi el, de râs, noroc cu aceste distracţii, că pe aici, în Mafra, nu se află pieţe pentru comedii, nu se găsesc nici cântăreţe, nici actori, operă e doar la Lisabona, avem de aşteptat încă două sute de ani până să vină cinematograful, când vor exista păsări cu motor, greu trece timpul până vine fericirea, salut Cumnatul şi nepotul or fi ajuns deja acasă, ce bine de ei, nimic nu se compară cu focul din vatra când omul e îngheţat, îţi încălzeşti mâinile la flăcările înalte, tălpile aspre ale picioarelor desculţe le ţii aproape de jeratic, frigul se retrage încetişor din oase precum promoroaca ce se topeşte la soare. La drept vorbind, singurul lucru mai plăcut ca acesta, căci există şi aşa ceva, e doar o femeie în pat, şi dacă femeia e cea pe care o doreşti, e destul să-ţi iasă în cale, cum o vedem acum pe Blimunda, a venit să împărtăşească acelaşi frig şi aceeaşi ploaie, aduce o fustă de-a ei, pe care o aruncă peste capul bărbatului, ah, mirosul acesta de femeie care face să-ţi dea lacrimile, Eşti obosit, întrebă ea, şi este de ajuns pentru ca lumea să devină suportabilă, poalele fustei acoperă cele două capete, este întocmai ca în cer, de-ar trăi aşa Dumnezeu împreună cu îngerii săi.

  În Mafra au ajuns zvonuri răzleţe cum că s-ar fi simţit la Lisabona un cutremur, s-au prăbuşit streşini şi coşuri, au crăpat câţiva pereţi vechi, alte pagube n-au fost, dar, cum orice rău e spre bine, au făcut o vânzare minunată negustorii de ceară, a fost un iureş de lumânări prin biserici, îndeosebi la altarele Sfântului Cristofor, sfânt de mare folos în cazuri de ciumă, epidemii, trăsnete, incendii şi furtuni, inundaţii, călătorii nenorocite şi cutremure, la concurenţă cu Sfânta Barbara şi Sfântul Eustaţiu, care nici ei nu sunt de lepădat în aceste privinţe. Dar sfinţii sunt croiţi pe acelaşi calapod precum oamenii care îşi bat aicea capul să construiască mânăstirea, şi cine vorbeşte despre unii, vorbeşte despre alţii, de la alte construcţii şi alte ruinări, ca şi oamenii, sfinţii se simt storşi de oboseală, tare mult şi-ar dori niţică odihnă, că doar ei ştiu câtă bătaie de cap le dă să ţină în frâu forţele naturii, dacă erau forţele lui Dumnezeu, ar fi fost floare la ureche, era destul să se ducă la Dumnezeu şi să-l roage, Ai *^rijă, *nu sufla acum, nu zgâlţâi, nu pârjoli, nu potopi, nu slobozi rriolima nici tâlharul pe drumul mare, iar el, doar dacă ar fi un Dumnezeu rău, ar face pe surdul la rugăminţi, însă, cum forţele sunt cum nu se poate mai naturale, iar sfinţii stau cu gândul aiurea, abia am apucat să răsuflăm uşuraţi fiindcă scuturătura a fost blândă, şi uite că a venit o furtună cum nu s-a mai pomenit,! Însă fără ploaie ori grindină, era mai bine să fi fost aşa, ar fi putut să frângă puterea vântului care se joacă după plac cu corăbiile ancorate în port, de parcă n-ar fi decât nişte biete coji de nucă, smucind, întinzând şi rupând parâmele, sau smulgând ancorele de pe fund, şi niciuna nici două le târăşte afară din debarcader, ciocnindu-se unele de altele, bordurile crapă, şi se scufundă cu marinarii implorând îndurare, doar ei ştiu de la cine cer ajutor, ori naufragiază pe ţărm, unde până la urmă sunt sfărâmate de forţa apelor. Toate cheiurile se prăbuşesc şi sunt luate de apele râului, vântul şi talazurile smulg din rădăcină stâncile şi le azvârl pe ţărmuri, spărgând uşi şi ferestre precum berbecii, ce fel de vrăjmaş e acesta care loveşte fără fier, fără foc. Bănuind că diavolul e autorul acestui haos, tot neamul femeiesc, stăpână, slujnică sau sclavă, stă în genunchi în oratoriu, Preasfântă Fecioară Măria Stăpâna Noastră, în vreme ce bărbaţii, palizi ca moartea, fără vreun maur sau indian la înde-mână în care să-şi înfigă spada, prefiră mătănii, tatăl nostru, ave-maria, în fond, dacă ţipăm atâta după ei, înseamnă că tocmai mama şi tatăl ne lipsesc. Valurile izbesc cu atâta putere în malul de la Boavista, încât stropii, ridicaţi şi purtaţi de vânt, vor lovi pieziş, bătând darabana, în zidurile mânăstirii Bernardinelor şi mai departe, în cele ale mânăstirii Sfântului Benedict. Dacă lumea ar fi o corabie şi ar pluti pe mare, de astă dată s-ar duce la fund, strângându-se apa şi apele într-un potop în fine universal, care nu l-ar cruţa nici pe Noe, nici porumbiţa lui. De la Fundicăo până la Belem, aprope o leghe şi jumătate, pe plajă nu se văd decât rămăşiţe ale dezastrului, catarge sfărâmate şi ce a mai rămas din încărcătura vaselor şi nu s-a dus la fund, tras de propria greutate, întristătoare paguba pentru stăpânii lor şi mare prejudiciu pentru rege. Câtorva corăbii li s-au tăiat catargele ca să nu se răstoarne, dar, cu toate acestea, trei nave de război tot au fost împinse pe plaja unde s-ar fi zdrobit, dacă nu ar fi fost degrabă ajutate. Sunt fără număr bărcile, bărcuţele şi luntrile care s-au sfărâmat pe ţărmuri, dintre ambarcaţiunile de mai mare anvergură o sută douăzeci au eşuat şi au fost distruse, de morţi nu are rost sa mai vorbim, cine ştie câte cadavre a purtat fluxul în largul mării sau au rămas prizoniere pe fundul apei, ce se ştie e că pe ţărm au fost numărate o sută şaizeci de leşuri, aduse de valuri, mătănii din rozariul de tânguiri ale văduvelor şi orfanilor, vai, scumpul meu tată, femeile înecate sunt puţine, dar vreun bărbat o fi spunând, vai, scumpă soţioară, după ce murim suntem cu toţii nepreţuiţi. Fiind morţi atât de mulţi, sunt îngropaţi unde se nimereşte, la voia întâmplării, n-au izbutit să descopere cine erau unii dintre ei, rudele locuiau departe, n-au ajuns la timp, însă, la boli grele, leacuri tari, dacă ar fi fost mai puternic cutremurul de data trecută şi mare numărul de morţi, s-ar fi procedat tot aşa, se îngropau morţii şi se îngrijeau cei vii, rămâne pentru viitor avertismentul, dacă se va întâmpla vreodată o asemenea calamitate, să ne ferească Dumnezeu.

  Au trecut mai mult de două luni de când Baltasar şi Blimunda au sosit în Mafra şi aici îşi duc viaţa. Într-o zi de sărbătoare, fiind întreruptă munca de pe şantier, Baltasar făcu o scurtă călătorie până la Monte Junto ca să vadă maşina de zburat Se afla în acelaşi loc, în aceeaşi poziţie, căzută într-o rână şi proptită pe aripă, sub acoperământul de rămuriş deja uscat Vela superioară, îmbibată cu smoală, deschisă în întregime, îşi proiecta umbra peste bilele de chihlimbar. Din pricina înclinaţiei carcasei, ploaia nu băltise pe pânză, şi nu era astfel nici o primejdie ca ea să putrezească. De jur-împrejur, pe solul pietros, răsăreau tufe tinere şi înalte, chiar mărăcinişuri, fapt neobişnuit, fără îndoială, timpul nefiind prielnic, nici locul potrivit, păsăroiul părea că se apără prin mijloace proprii, te poţi aştepta la orice de la o maşină dintr-acestea Că o fi fost adevărat ori ba, oricum Baltasar dădu şi el o mână de ajutor, apucându-se să taie rămurele din tufişuri, ca prima oară, acum însă cu mai puţină caznă, fiindcă îşi adusese un cosor, şi, când treaba fu gata, dădu ocol acestei noi bazilici, şi văzu că era bine. Se urcă apoi în maşină, şi, pe o scândură a punţii, zgârie cu vârful ţepuşii, pe care în ultima vreme n-avusese nevoie să o folosească, un soare şi o lună, mesaj ce va rămâne pentru părintele Bartolomeu Lourenco, dacă într-o zi se va întoarce, va vedea acest semn din partea prietenilor săi, ar fi cu neputinţă să nu înţeleagă. Îşi aşternu Baltasar picioarele la drum, plecase din Mafra la răsăritul soarelui, sosi după înnoptat, umblase peste zece leghe dus şi îâftors, „se spune că cine aleargă de plăcere trupul nu şi-l obo-seşTe, însă Baltasar ajunse acasă frânt de oboseală, deşi nu-l silise nimeni să se ducă, poate că acela care a născocit proverbul prinsese nimfa şi se drăgostise cu ea, aşa s-ar înţelege.

  Pe la jumătatea lui decembrie, venea într-o zi Baltasar spre casă, pe înserat, când o zări pe Blimunda care ieşise ca aproape întotdeauna să îl aştepte la drum, se simţea totuşi la ea un tremur şi o agitaţie neobişnuită, doar cine n-o cunoaşte pe Blimunda nu ştie că ea trece prin lume ca şi cum ar cunoaşte-o din alte vieţi anterioare, şi, ajungând la un pas de ea, Baltasar întrebă, Se simte mai rău tata, iar ea răspunse, Nu, şi adăugă numaidecât, coborându-şi mult glasul, Domnul Escarlate se află în casa domnului viconte, de ce-o fi venit, Eşti sigură, l-ai văzut, Cu ochii mei, O fi cineva care îi seamănă, El este, îmi ajunge să văd o singură dată pe cineva, iar pe el l-am văzut de multe ori. Intrară în casă, cinară, apoi se duseră la culcare, fiecare pereche pe rogojina sa, bătrânul Joăo Francisco alături de nepot, copilul are somnul agitat, dă toată noaptea din picioare, Domnul să-l aibă în pază, însă bunicul nu se sinchiseşte, e oricum o companie pentru cine nu reuşeşte să doarmă. De aceea, numai el a auzit, mult după miezul nopţii, târziu pentru cine se scoală devreme, o muzică delicată care se strecura prin crăpăturile uşii şi ale acoperişului, adâncă trebuie să fi fost liniştea acelei nopţi în Mafra ca un simplu clavecin, cântând în palatul vicontelui, cu uşile şi ferestrele închise din pricina frigului, şi dacă n-ar fi fost frig, aşa o impunea decenţa, să fie auzit de un bătrân pe care vârsta îl lipsise aproape complet de auz, dacă Blimunda şi Baltasar ar fi treji, ar zice, E un domn Escarlate care cântă, e adevărat că după deget se cunoaşte uriaşul, asta o spunem noi, de vreme ce există proverbul şi pică la tanc. A doua zi pe când mijeau zorii, aşezându-se în colţişorul lui de lângă vatră, bătrânul spuse, Am auzit o muzică azi-noapte, nu i-au dat atenţie nici Ines Antonia, nici Îlvaro Diogo, nici nepotul, bătrânii aud mereu fel de fel de lucruri, însă Baltasar şi Blimunda se întristară de invidie, dacă cineva avea acolo dreptul să audă asemenea muzică, aceia erau ei şi nimeni altul. El se duse la muncă, ea rămase toată dimineaţa dând târcoale în jurul palatului.

  Domenico Scarlatti ceruse permisiunea de la rege să meargă să vadă şantierul mânăstirii. Vicontele îl primise în locuinţa sa, nu că s-ar fi dat în vânt după muzică, însă, fiind italianul capelmaistru al capelei regale şi profesor al infantei Dona Măria Barbara, reprezenta, ca să spunem aşa, o emanaţie corporală a palatului. Nu poţi şti niciodată când găzduirea binevoitoare se lasă cu vreun profit, dar casa vicontelui nefiind un han oarecare, se cuvine, în orice caz, să faci binele alegând pe sprinceană. Domenico Scarlatti cântă la clavecinul dezacordat al vicontelui, după-amiază îl ascultă vicontesa, ţinându-şi fetiţa în braţe, Manuela Xavier, de numai trei anişori, dintre toţi cei prezenţi în salon, cea mai atentă a fost ea, îşi agita degeţelele aşa cum îl vedea făcând pe Scarlatti, ceea ce o enervă până la urmă pe mamă, care, din pricina aceasta, o trecu în braţele doicii. Nu va fi prea multă muzică în viaţa acestui copil, va dormi la noapte când va cânta Scarlatti, peste zece ani o să moară şi o să fie înmormântată în biserica Sfântului Andrei, unde se află şi azi, dacă pe lumea asta există loc şi cale pentru vrăji şi minuni, poate ajung pe sub pământ până la ea melodiile pe care apele le cântă pe clapele clavecinului aruncat în fântână, la Săo Sebastiăo da Pedreira, dacă fântâna o mai exista, fiindcă sfârşitul tuturor izvoarelor este un puţ secătuit şi astupat cu pietre.

  Muzicianul ieşi să viziteze mânăstirea şi o zări pe Blimunda, unul se făcu a nu băga de seamă, celălalt îl imită, căci nu ar exista în Mafra locuitor care să nu se mire, şi, mirându-se să nu facă în grabă presupuneri primejdioase, dacă ar vedea-o pe femeia lui Şapte-Sori stând de vorbă ca de la egal la egal cu muzicianul care locuieşte acasă la viconte, de ce o fi venit el pe aici, păi a venit să vadă şantierul mânăstirii, dar pentru ce, dacă nu e zidar nici arhitect, de vrea să fie organist, n-avem încă orgă, altul trebuie să fie motivul, Am venit să-ţi spun ţie şi lui Baltasar că părintele Bartolomeu de Gusmăo a murit la Toledo, care e în Spania, unde a fugit, se zice că nebun, şi cum nu se pomenea nici de tine nici de Baltasar, m-am hotărât să vin la Mafra să aflu dacă mai sunteţi în viaţă. Blimunda îşi împreună mâinile, nu ca şi cum s-ar fi rugat, ci ca şi cum ar fi vrut să-şi sugrume propriile-i degete, A murit, Aceasta a fost vestea care a ajuns la Lisabona, în noaptea când maşina a căzut pe munte, părintele Bartolomeu Lourenco a fugit de lângă noi şi nu s-a mai întors niciodată, Şi maşina, E tot acolo, ce să facem cu ea, Păziţi-o, aveţi grijă de ea, poate într-o zi o să zboare din nou, Când a murit părintele Bartolomeu Lourenco, Se zice că pe nouăsprezece decembrie, tot atunci când în Lisabona a bântuit o fuftună cumplită, dacă părintele Bartolomeu de Gusmăo ar fi fost sfânt, acela ar fi părut un semn trimis de cer. Ce înseamnă să fii sfânt, senior Escarlate, Ce înseamnă să fii sfânt, Blimunda A doua zi, Domenico Scarlatti plecă la Lisabona La un cot al drumului, afară din oraş, îl aşteptau Blimunda şi Baltasar, acesta pierduse un sfert de zi de muncă pentru ca să îşi poată lua rămas bun. Se apropiară de trăsură ca şi cum ar fi vrut să ceară de pomană, Scarlatti ceru să oprească şi le întinse mâinile, Cu bine, Cu bine. Se auzeau în depărtare detunăturile de pe şantier, pare o sărbătoare, italianul e trist, nu-i de mirare când vine de la I sărbătoare, însă trişti sunt şi ceilalţi, cine ar fi crezut, când ei se întorc la-sărbătoare.

  PE TRONUL SĂU, ÎNTRE LUCIRI DE SFERE, de nopţi şi însingurări e-al său veşmânt, cu marea la picioare, moarte ere, e singuru-împărat ce cu-a lui vrere, în mână ţine-acest lumesc pământ, individul cu pricina a fost infantele Dom Henrique1, după cum îl va lăuda un poet care nu s-a născut încă2, fiecare cu simpatiile lui, dar, dacă tot a venit vorba de lumesc pământ sau, de imperiu ori de veniturile aduse de imperii, acesta nu suferă comparaţie cu Dom Joăo al V-lea, se ştie, cu acest nume pe tabela regilor, aşezat într-un jilţ de palisandru, ca să stea mai confortabil, şi astfel, mai în tihnă să-l poată primi pe grămăticul care trece în izvoade avuturile şi avuţiile, din Macau mătăsurile, stofele, porţelanurile, obiectele lăcuite, ceaiul, piperul, arama, chihlimbarul fumuriu, aurul, din Goa diamantele brute, rubinele, perlele, scorţişoara, iarăşi piperul, bumbacurile, salpetrul, din Diu covoarele, mobilele încrustate, cuverturile brodate, din Melinda fildeşul, din Mozambic negrii, aurul, din Angola alţi negri, dar mai puţin buni, fildeşul, care, într-adevăr, este cel mai bun din partea occidentală a Africii, din Săo Tome lemnul, făina de manioc, bananele, ignamele, găinile, berbecii, iezii, indigoul, zahărul, din Capul Verde câţiva negri, ceara, fildeşul, pieile, ştiut fiind că nu orice fildeş e de elefant, din Azore şi Madeira pân-zeturile, griul, lichiorurile, vinurile seci, rachiurile, cojile de lămâi zaharisite, fructele, iar din ţinuturile care într-o bună zi vor fi Brazilia zahărul, tutunul, copalul, indigoul, lemnul, pieile, bumbacul, cacaoa, diamantele, smaraldele, argintul, aurul, că numai din acesta din urmă vin în regat, an după an, praf sau monede, între douăsprezece şi cincisprezece milioane de cruza-dos, pe lângă toate celelalte, şi fără să mai punem la socoteală tot ce merge la fund sau e luat cu japca de piraţi, de bună seamă

  1 Infantele Dom Henrique (1394-l460), unul dintre nume'r. Cele mai ilustre ale istoriei portugheze, iniţiator al descoperirilor atlantice.

  2 Referire la Fernando Pessoa (1888-l935) cu poemul căruia, Infantele Dom Henrique, începe acest capitol. Poemul-catren face parte din volumul Mensagem (Mesaj). Traducerea îi aparţine iui Dan Caragea.

  Că nu toate acestea sunt venituri ale coroanei, bogată desigur, dar nu într-atât, totuşi, puse toate una peste alta, cele dinăuntru şi cele din afară, intră în vistieria regelui peste şaisprezece milioane de cruzados, doar dreptul de traversare a nurilor care duc în Minas Gerais aduce treizeci de mii de cruzados, atâta bătaie de cap a avut Dumnezeu Cel Sfânt ca să croiască albiile pe unde aveau să curgă apele şi uite că vine un rege portughez să ceară accize hrăpăreţe.

  Chibzuieşte Dom Joâo al V-lea la ce-o să facă cu sume atât de mari de bani, cu o atât de uriaşă avere, chibzuieşte astăzi, a chibzuit şi ieri, şi iar ajunge la concluzia că sufletul e primul care trebuie luat în consideraţie, prin toate mijloacele trebuie să-l apărăm, mai ales când el mai poate fi consolat şi de plăcerile lumii şi ale trupului. Să meargă aşadar necesarul la călugări şi la călugăriţe, să meargă şi ce prisoseşte, căci călugărul mă pomeneşte cel dintâi în rugăciunile sale, iar călugăriţa îmi netezeşte cuta de la cearşaf şi mă îmbărbătează şi în alte feluri, iar la Roma, dacă tot îi dăm bani buni ca să avem Sfântul Oficiu, să meargă şi alte câte mai cere pentru ambasade şi cadouri, şi cum de la ţara aceasta prăpădită, de analfabeţi, de ţărănoi şi de meşteşugari nepricepuţi, nu sunt de aşteptat supreme arte şi meserii, să se comande Europei, pentru mânăstirea mea de la Mafra, plătindu-se cu aurul minelor mele şi alte avuţii, podoabele şi ornamentele, care îi vor lăsa, cum va spune fratele istoric, înstăriţi pe meseriaşii de acolo, iar pe noi, văzându-le, plini de mirare. Să nu se ceară Portugaliei altceva decât piatră, cărămizi şi lemne de foc, şi oameni pentru forţa brută, ştiinţă puţină. Dacă arhitectul e neamţ, dacă italieni sunt maiştrii tâmplarilor şi ai pietrarilor şi mărmurarilor, dacă negustorii sunt englezi, francezi, olandezi şi alţi iezi, care în fiecare zi ne vând şi ne cumpără, atunci e cum nu se poate mai potrivit să vină de la Roma, Veneţia, Milano, din Genova şi din Liege, din Franţa şi din Olanda, clopotele şi candelabrele, sfeşnicele, candelele şi potirele, chivoturile de argint suflate cu aur, tabernacolele şi statuile sfinţilor faţă de care regele are o mai mare evlavie, şi odoarele altarelor, patrafirele, dalmaticele, cădelniţele, odăjdiile, cingătorile, draperiile, baldachinele, veşmintele albe ale pere-grinelor, dantelele, şi trei mii de scânduri din lemn de nuc, pentru chesoanele din sacristie şi stranele din cor, fiind nucul o esenţă foarte preţuită în acest scop de Sfântul Carlo Borromeo, iar din ţările de nord să vină corăbii întregi încărcate cu lemnărie pentru schele, şoproane şiadăposturi, frânghii şi parâme pentru cabestane şi scripeţi, iar din Brazilia scânduri de angelim, nenumărate, pentru uşile şi ferestrele mânăstirii, pentru duşumeaua chiliilor, dormitoarelor, trapezei şi altor acareturi, socotind şi grătarele de la despăducherniţe, fiind lemn care nu putrezeşte niciodată, nu ca acest sfărâmicios pin portughez, care nu e bun decât să fiarbă ceaunele şi să şadă pe el inşi cu greutate puţină şi buzunarele goale. De când în fârgul Mafrei, în urmă cu opt ani, a fost pusă prima piatră a bazilicii, aceasta de la Pero Pinheiro, slavă Domnului, toţi cei ce sunt Europa îşi întorc mulţumiţi gândul către noi, către banii pe care i-au primit în avans, mai mult către ce vor încasa la fiecare soroc şi când lucrarea va fi gata, ei sunt orfăurarii în aur şi argint, ei sunt topitorii de clopote, ei cioplitorii de statui şi reliefuri, ei ţesătorii, ei dantelăresele şi brodezele, ei ceasornicarii, ei gravorii, ei zugravii, ei frânghierii, ei lemnarii şi dulgherii, ei ceaprazarii, ei şelarii, ei tapiţerii, ei armatorii de corăbii, iar dacă vaca, ce atât de blândă se lasă mulsă n-o să poată fi a noastră, sau atâta vreme cât a noastră n-o să poată fi, s-o lase barem să stea cu portughezii că, în curând, or să ne cumpere pe datorie o litră de lapte ca să facă clătite şi colaci, Dacă maiestatea voastră mai doreşte, să spună, aduc numaidecât, anunţă maica Paula

  Dau năvală furnicile la miere, zahăr topit, mană ce cade din cer, ce sunt oare, câte, poate vreo douăzeci de mii, privind toate în aceeaşi direcţie, ca anumite păsări de mare care cu sutele se adună pe ţărmuri să adore soarele, nu le pasă că vântul le răvăşeşte coada şi penele în răspăr, vor numai să privească la ochiul călător din cer, şi în zboruri scurte trec unele în faţa celorlalte, până când se sfârşeşte ţărmul sau soarele se ascunde, mâine o să ne întoarcem în acelaşi loc, dacă n-o să venim noi, copiii noştri or să vină. Din cei douăzeci de mii aproape toţi sunt bărbaţi, cele câteva femei rămân la periferia adunării, nu atât din pricina obiceiului de a se despărţi sexele în timpul slujbei, ci, fiindcă, pierzându-se ele în mijlocul mulţimii, vii, da, poate ar ieşi de acolo, însă violate, cum am spune astăzi, nu-l pune la încercare pe Domnul Dumnezeul tău, iar dacă-l pui, nu veni după aceea să te plângi că ai rămas grea

  S-a înţeles că e vorba de o slujbă. Între construcţie şi Insula Lemnului rămâne un loc întins, bătătorit de neîncetatul du-te-vino

  1 al lucrătorilor, brăzdat de făgaşele carelor ce vin şi se duc, din fericire pământul e acum uscat, virtute a primăverii când începe să se cuibărească în braţele verii, în curând oamenii vor putea să îngenuncheze fără să se mai teamă prea mult pentru genun-chierele de la pantaloni, deşi lumea de pe aici nu este din aceea care se îngrijeşte cu deosebire de curăţenie, se spală cu propria-i sudoare. Pe o înălţime, în depărtare, este aşezată o capelă de lemn, dacă îşi închipuie cei de faţă că există vreun miracol în stare să-i facă pe toţi să intre înăuntru, fără doar şi poate că se înşeală, a fost mai uşor să se înmulţească pâinile şi peştii, sau să încapă două mii de voinţe într-un clondir de sticlă, cel puţin aceasta nu e o minune, e lucrul cel mai firesc de pe lume, dacă-l doreşti cu tot dinadinsul. Scârţâie acum cabestanele, cu un astfel de zgomot, sau cu altul asemănător, se deschid porţile cerului şi infernului, fiecare din materialul cuvenit, de cristal cea a casei lui Dumnezeu, de bronz cea a casei lui Satana, te lămureşti numaidecât după deosebirea de ecouri, aici, însă, scrâşnetul e numai cel al lemnului frecat de lemn, se ridică încet faţada capelei, se tot ridică până ce se transformă peretele în copertină, în acelaşi timp părţile laterale se îndepărtează ca şi cum nişte mâini nevăzute ar fi deschis un tabernacol, prima oară când asta s-a întâmplat, nu lucra încă atâta lume la mânăstire, dar tot au fost cinci mii de persoane care au făcut Ah, în toate epocile trebuie să se ivească câte o noutate care să-i uluiască pe oameni, apoi se obişnuiesc, în sfârşit s-a deschis larg capela, lăsând să se vadă înăuntru oficiantul şi altarul, să fie o slujbă ca oricare alta, pare cu neputinţă, însă toată lumea aici de faţă a uitat că peste Mafra a zburat într-o zi Sfântul Duh, cu totul altfel sunt slujbele din ajunul bătăliei, când se vor număra şi se vor îngropa morţii, cânL ştie dacă nu mă voi afla şi eu printre ei, să profităm cum se cuvine de sfântul sacrificiu, doar dacă duşmanul n-o să atace cumva înainte, ori că s-a dus la slujbă mai devreme, ori că are o religie care se poate lipsi de ea.

  Din colivia lui de lemn a propovăduit predicatorul mării de oameni, dacă ar fi fost marea de peşti, ce frumos discurs1 ar fi putut fi repetat aici, cu doctrina lui atât de clară, atât de sănă-

  1 Aluzie la una dintre predicile Sfântul ui Anton de Lisabona (de Padova pentru restul creştinătăţii) (1190-l231), pe care acesta ar fi adresat-o peştilor, la Rimini.

  Toasă, dar nefiind oamenii peşti, predica a fost aşa cum o meritau oamenii, iar de auzit au auzit-o doar credincioşii aflaţi în apropiere, însă, dacă e sigur că haina nu face pe om, face, fără îndoială, credinţa, auzind ascultătorii fier ştiu că s-a spus cer, dacă etern infern, dacă sfios Cristos, dacă zeu Dumnezeu, şi dacă nu se mai aude nimic, va să zică s-a sfârşit predica şi putem să o luăm din loc. Surprinzător este că s-a încheiat slujba şi că nimeni n-a căzut mort, nu i-a omorât nici măcar soarele când a bătut din plin în chivot, împrăştiind scântei în toate părţile, cum s-au mai schimbat timpurile, şi cât amar de vreme s-a scurs de când, aflându-se Betşemiţii pe ogor la culesul griului, şi-au ridicat din întâmplare ochii de pe seceră şi au văzut cum venea chivotul Domnului din ţara Filistenilor, a fost prea destul ca să se prăvălească la pământ cincizeci de mii şaptezeci, acum au privit douăzeci de mii, erai acolo, nu te-am văzut. Religia noastră e foarte îngăduitoare, mai ales că fiind adunaţi laolaltă atâţia credincioşi, cum s-ar fi putut găsi răgazul şi locul să se spovedească cu toţii şi cu toţii să se împărtăşească, aşa că vor hălădui pe aici cum va da Domnul, dacă va da, căscând a lehamite, luându-se la încăierare, înghesuind câte o femeie pe după vreun gard sau prin locuri mai deocheate până mâine când va începe o nouă zi de muncă.

  Baltasar trece prin mulţime, uite nişte bărbaţi care s-au apucat de nevinovate jocuri de tras la ţintă cu discul, alţii s-au apucat de jocuri de noroc, interzise de rege, dacă trece pe aici coregidorul, n-or să scape aceştia fără câteva zile de închisoare, îl aşteaptă pe Baltasar, la locul stabilit, Blimunda şi Ines Antonia, şi tot acolo vor veni, sau poate că au şi ajuns, Îlvaro Diogo şi feciorul său. Coboară cu toţii la vale, acasă îi aşteaptă bătrânul Joăo Francisco, care abia mai poate să-şi mişte picioarele, mulţumindu-se cu slujba discretă pe care vicarul o rosteşte în biserica Sfântului Andrei, de faţă e vicontele cu toată curtea lui, poate de aceea predicile sunt mult mai puţin înspăimân-tătoare, deşi au neajunsul că trebuie să le asculţi de la cap la coadă şi că numaidecât se bagă de seamă neatenţiile celui ce ascultă, atât de fireşti când anii sunt mulţi la număr sau te-au sleit de puteri. Au terminat de mâncat, Îlvaro Diogo îşi doarme somnul de după-amiază, copilul se duce după vrăbii cu alţii de vârsta lui, femeile cârpesc şi peticesc cu discreţie, căci astăzi e zi de odihnă, prin urmare nu vrea Dumnezeu să se lucreze, totuşi.

  Dacă această gaură nu va fi ţesută azi, mâine va fi mai mare, şi dacă e adevărat că Dumnezeu nu dă cu parul, tot atât de adevărat este că nu are de ce să mire pe nimeni că lucrez, numai cu ac şi aţă, chiar dacă nu am cine ştie ce îndemânare, când Adam şi Eva au fost creaţi, tot atât de puţin ştia unul ca şi celălalt, iar când i-au alungat din rai, nu s-a auzit că ar fi primit de la arhanghel vreo listă cu munci de bărbat şi cu munci de femeie, acesteia i s-a spus doar atât, Vei naşte în dureri, dar chiar şi asta se va termina într-o bună zi. Baltasar îşi lăsă acasă cârligul şi ţepuşa de fier, umblă cu ciotul de mână la aer, vrea să vadă dacă mai simte acele reconfortante dureri în palmă, din ce în ce mai rare acum, şi acea mâncărime pe partea dinăuntru a degetului mare, senzaţia voluptuoasă că îl scarpină cu unghia degetului arătător, să nu cumva să-i spuneţi că toate astea se petrec doar în capul lui, el va răspunde că nu are degete în cap, Dar dumneata, Baltasar, nu mai ai mână, Nimeni nu poate fi sigur de asta, aşa-ţi trebuie dacă te apuci să vorbeşti cu oameni dintr-aceştia, în stare să nege însăşi realitatea

  Se ştie că Baltasar se va duce să bea, dar nu se va îmbăta Bea de când a aflat de moartea părintelui Bartolomeu Lourenco, tristă moarte, a fost o zguduire puternică, precum un cutremur adânc care i-ar fi sfărâmat temeliile, lăsând totuşi, la suprafaţă, pereţii în picioare. Bea pentru că îşi aduce tot timpul aminte de păsăroi, acolo în munţii Barregudo, pe o coastă a lui Monte Junto, cine ştie dacă nu l-or fi găsit păstorii şi contrabandiştii, şi doar gândindu-se la aşa ceva, suferă ca şi cum ar fi pus la caznă, pe butuc. Însă în timp ce bea, vine întotdeauna o clipă când simte aşezându-i-se pe umăr mâna Blimundei, nu-i mai trebuie nimic, acasă Blimunda îşi vede liniştită de treburi, Baltasar ia cana plină cu vin, crede că o va bea cum le-a băut şi pe celelalte, însă mâna îi atinge umărul, i se pare că aude un glas care spune, Baltasar, iar cana se întoarce pe masă neatinsă, prietenii ştiu că astăzi n-o să mai bea Va rămâne tăcut, doar ascultând, în timp ce toropeala vinului se risipeşte treptat, iar vorbele celorlalţi încep să-şi recapete înţelesul, chiar dacă e aceeaşi poveste, auzită de atâtea ori, Numele' meu e Francisco Marques, m-am născut în Cheleiros, aproape de aici, la vreo două leghe de Mafra, am nevastă şi trei copii micuţi, toată viaţa am lucrat cu ziua şi, cum nu vedeam nici un mijloc să scap de mizerie, m-am hotărât să vin să lucrez la mânăstire, cică un călugăr din satul meu a fost cel cu făgăduiala, aşa am auzit cel puţin, că pe atunci eram un copilandru cam de vârsta nepotului tău, dar las' că nu prea am de ce să mă plâng, Cheleiros nu e departe, din când în când îmi îndemn picioarele la drum, cele două care umblă şi cel din mijloc, drept urmare nevastă-mea e iarăşi cu burta la gură, tot ce strâng îi dau ei, dar sărăntocii ca noi trebuie să cumpere totul, noi nu primim nimic din negoţul cu India sau Brazilia, nici nu avem slujbe sau lefuri de la palat, ce pot eu să fac cu o simbrie de două sute de reali, trebuie să plătesc ce mănânc şi cana de vin pe care o beau, doar birtaşilor le merge bine, şi dacă e adevărat că mulţi au venit din Lisabona fără voia lor, eu în nevoie trăiesc şi nevoiaş am rămas, Numele meu e Jose Pequeno, n-am tată, nici mamă, nici muiere care să-mi fie nevastă, nici măcar nu ştiu dacă acesta este numele meu adevărat ori dacă am mai avut vreunul înainte, am apărut într-un sat lângă Torres Vedras, aşa se zice, vicarul m-a botezat Jose, Mărunţelul mi-au zis după aceea, că n-am crescut prea mult, cu cocoaşa asta în spinare nici o femeie nu m-a vrut de bărbat, dar toate vor mai mult, dacă se întâmplă să mă lase să mă urc pe ele, nu am altă mulţumire, vino încoace, acum şterge-o, dacă o să apuc bătrâneţile, nici de asta n-o să mai fiu bun, am venit la Mafra pentru că îmi place să muncesc cu boii, boii sunt şi ei de împrumut în lumea asta, nu suntem de aici, Mă numesc Joaquim da Rocha, m-am născut în apropiere de Pombal, acolo mi-e familia, doar nevasta, copii am avut patru, dar toţi s-au prăpădit înainte să împlinească zece ani, doi de vărsat negru, ceilalţi de lingoare, aveam acolo o palmă de ogor, dar ce câştigam nu ajungea pentru mâncare, atunci i-am zis femeii, mă duc la Mafra, e muncă sigură şi pentru mulţi ani, cât ţine ne ţine, de şase luni nu m-am dus acasă, poate nici n-o să mă mai întorc, de femei nu ducem lipsă, iar a mea trebuie să fi fost din neam afurisit ca să zămislească patru copii şi pe toţi să-i lase să moară, Numele meu e Manuel Milho, vin de pe şesurile de la Santarem, într-o zi ofiţerii coregidorului au trecut pe acolo vestind că pe şantierul de la Mafra se dă simbrie şi mâncare bună, am venit eu şi încă câţiva, doi care au venit cu mine au fost îngropaţi sub dealul care s-a prăbuşit anul trecut, nu-mi plac locurile astea şi nu pentru că au murit doi consăteni de-ai mei, nu-i e dat omului să-şi aleagă propria moarte, ci pentru că duc dorul după râul din satul meu, ştiu prea bine că marea are apă din belşug, se vede de-aici, dar spuneţi-mi ce poate omul să facă cu atâta nemărginire, valul care toceşte pietrele, revărsându-se mereu peste nisip, pe când râul curge între două maluri, e ca o procesiune de pocăiţi, se mişcă târâş-grăpiş, iar noi, în picioare, uitându-ne la el, suntem ca frasinii şi plopii, iar când vrei să vezi ce-ţi mai face chipul, dacă a îmbătrânit prea tare, apa e oglinda care trece şi stă pe loc, iar noi, care stăm pe loc, suntem cei care trecem, de unde îmi vin asemenea lucruri în minte, uite că nu ştiu să spun, Numele meu e Joăo Anes, am venit de la Porto şi sunt dogar, pentru a construi o mânăstire e nevoie şi de dogari, altminteri cine ar face şi ar drege albiile şi butoaiele şi căldările, dacă zidarul stă pe schelă şi îi aduc mortarul, trebuie să-l întindă bine cu mistria ca să facă priză bună piatra care e pusă şi cealaltă pe care o pune, de aceea are găleata lângă el, iar vitele beau de unde, beau din adăpătoare, şi cine a făcut adăpătorile, le-au făcut dogarii, nu c-aş vrea să mă laud, dar nu e altă meserie ca a mea, chiar şi Dumnezeu a fost dogar, uitaţi-vă numai la polobocul ăsta uriaş care e marea, dacă lucrarea n-ar fi fost perfectă, dacă doagele n-ar fi fost îmbinate atât de desăvârşit, ar năvăli marea peste pământ, ar veni un al doilea potop, despre viaţa mea nu am mare lucru să spun, mi-am lăsat familia la Porto, se descurcă şi ei cum pot, nu mi-am văzut nevasta de doi ani, visez uneori că stau culcat lângă ea, dar dacă eu sunt, nu am chipul meu, a doua zi îmi merge prost la lucru, aş vrea să mă văd întreg în vis, în locul acelui chip fără gură, nici trăsături, fără ochi, fără nas, ce chip o fi văzând atunci nevastă-mea, nu ştiu, aş dori să fie al meu, Numele meu este Juliăo Mau-Tempo, de loc din Alentejo, şi am venit să muncesc la Mafra din pricina foamei de care pătimeşte provincia mea, nu ştiu cum de mai scapă lumea cu viaţă, dacă nu ne-am fi obişnuit să mâncăm iarbă şi ghindă, sunt sigur că am fi murit cu toţii demult, te doare sufletul să vezi meleaguri atât de întinse, doar cine a trecut pe acolo poate să înţeleagă, şi nu e decât pârloagă, puţine sunt pământurile arate şi semănate, în rest pădure şi singurătate, şi e o ţară de războaie, cu spaniolii venind şi plecând ca la ei acasă, acum au lăsat pacea în pace, cine poate şti pentru câtă vreme, dar regii şi nobilii, când nu ne gonesc şi nu ne trimit pe noi la moarte, gonesc şi omoară vânatul, vai de săracul care e prins cu un iepure în tolbă, chiar dacă l-a găsit mort de boală sau de bătrâneţe, cel mai mic necaz, care i se poate întâmpla e să capete o duzină de vergi pe spinare, ca să înveţe că atunci când Dumnezeu i-a făcut pe iepuri, a fost pentru distracţia şi ceaunul stăpânilor, am îndura şi vergile dac-am putea rămâne cu vânatul, am venit la Mafra pentru că vicarul din parohia mea spunea prin biserici că acela care s-o duce o să devină slujbaş al regelui, adică nu chiar slujbaş slujbaş, dar ca şi cum ar fi, şi că slujbaşii regelui, asta spunea el, nu duc lipsă de ale gurii şi primesc şi ce să pună pe ei, mai ceva ca în rai, pentru că dacă e sigur că Adam, neavând cu cine să se certe pe tainul de mâncare, mânca atât cât avea chef şi poftă, cu hainele o ducea mai prost, până la urmă s-a vădit că totul era minciună, de rai nu vorbesc, că nu am fost pe vremea aceea, însă de Mafra da, iar dacă reuşesc să nu mor de foame e pentru că cheltuiesc tot ce câştig, în zdrenţe umblu cum umblam, cât despre a fi slujbaş al regelui mai trag încă nădejde să nu mor fără să-mi văd o dată stăpânul la faţă, doar că mă chinuie gândul să stau atâta vreme departe de ai mei, un om, dacă are copii, se simte sătul şi-ndestulat doar văzându-le chipul, bine ar fi să se simtă şi ei sătui şi-ndestulaţi privind la al nostru, asta-i soarta, să se sfârşească viaţa în timp ce privim unii la alţii, cine eşti tu, ce cauţi aici, cine oi fi şi ce o căuta, am întrebat şi n-am aflat răspunsul, nu, niciunul din copiii mei nu are ochii albaştri, dar sunt sigur că toţi sunt ai mei, ochii albaştri apar când şi când în familie, mama mamei mele avea ochii de culoarea asta, Numele meu e Baltasar Mateus, toţi îmi zic Şapte-Sori, Jose Pequeno ştie de ce i se spune astfel, însă eu nu ştiu de când şi din ce pricină ne-au băgat cei şapte sori în casă, dacă am fi de şapte ori mai bătrâni ca singurul soare ce ne luminează, ar trebui să fim noi regii acestei lumi, în sfârşit, astea sunt vorbe nebuneşti ale unuia care a fost odată aproape de soare, iar acum a băut peste măsură, dacă o să mă auziţi spunând lucruri nesăbuite, ori e de la soarele până la care am suit, ori de la vinul care mi s-a suit la cap, ştiu că m-am născut aici, acum patruzeci de ani împliniţi, dacă nu m-oi fi înşelat la socoteală, mama a murit, se numea Marta Măria, tatăl meu abia de mai poate să umble, cred că au început să-i crească rădăcini în talpă, sau o fi inima tânjind să-şi găsească locul de odihnă, am avut aici o palmă de ogor, aşa ca Joaquim da Rocha, însă, cu toată răscolirea asta de pământuri, nu-i mai ştiu locul, poate chiar eu am cărat ţarină de acolo cu roaba, să-i fi zis careva bunicului meu că un nepot de-al lui va arunca pământul care a fost semănat şi săpat, acum o să pună peste el un donjon, sunt întorsăturile vieţii, nici a mea n-a avut prea puţine, cât am fost tânăr am săpat şi am semănat pentru moşieri, terenul nostru era atât de mic încât tata o scotea singur la capăt cu munca în tot timpul anului şi îi mai rămânea încă vreme să lucreze o bucată de ţarină pe care o luase în arendă, ei bine, de foame, de ceea ce se numeşte foame, nu am suferit, dar nici belşugul ori îndestularea nu le-am cunoscut niciodată, mai târziu am luptat în războiul regelui, acolo mi-am lăsat mâna stângă, abia după aceea am aflat că, fără ea, începusem să devin egalul lui Dumnezeu, iar când n-am mai fost bun de război, m-am întors la Mafra, dar înainte am stat câţiva ani la Lisabona, astea sunt toate, nu mai e nimic de adăugat, Şi ce-ai făcut la Lisabona, întrebă Joăo Anes, ca fiind dintre toţi singurul meşter breslaş, Am lucrat la măcelăria din Terreiro do Paşo, căram carnea, Şi când ai fost aproape de soare, vru să ştie Manuel Milho, poate fiind el cel care obişnuia să privească râul curgând, Asta s-a întâmplat odată când am urcat pe un munte foarte înalt, atât de înalt încât întinzând braţul atingeam soarele, nici nu mai ştiu prea bine dacă mâna mi-am pierdut-o în război sau mi-a ars-o soarele, Şi care să fie muntele ăsta, în Mafra nu sunt munţi care să ajungă până la soare, nici în Alentejo nu sunt, că Alentejul îl cunosc eu bine, spuse Juliăo Mau-Tempo, A fost poate un munte care în ziua aceea era înalt, iar azi este mititel, Dacă pentru a surpa un deal ca astea de pe aici, e nevoie de atâtea mii de încărcături de pulbere, ca să faci să se micşoreze un munte înalt ar trebui toată pulberea din lume, spuse Francisco Marques, cel care vorbise primul, dar Manuel Milho stărui, Ai ajuns aproape de soare doar dacă ai zburat ca păsările, acolo în zăvoi se văd uneori nişte ulii care prind să urce, tot urcă, făcând rotocoale, iar apoi dispar, se fac atât de mici încât nu-i mai poţi zări, se duc către soare, dar noi nu cunoaştem drumul pe unde se ajunge, nici poarta pe unde se intră, iar tu eşti om şi nu ai aripi, Doar dacă n-oi fi cumva vrăjitor, spuse Jose Pequeno, ca o femeie din satul unde m-au găsit, care se ungea cu alifii, încăleca pe mătură şi zbura noaptea dintr-un loc în altul, aşa se zicea cel puţin, că eu de văzut, n-am văzut niciodată, Nu sunt vrăjitor, apucaţi-vă să spuneţi lucruri dintr-astea, că mă şi înhaţă Sfântul Oficiu, la fel nimeni nu m-a auzit spunând că aş fi zburat, Dar ai mărturisit că ai fost aproape de soare, şi altceva încă, cum ai început tu să fii egalul lui

  Dumnezeu după ce ai rămas fără mână, dacă asemenea erezie ajunge la urechile Sfântului Oficiu, chiar că nu te mai poţi salva, Ne-am salva cu toţii dacă ne-am face egalii lui Dumnezeu, spuse Joăo Anes, Dacă ne-am face egalii lui Dumnezeu am putea să-l chemăm la judecată că nu ne-a dat dintru început această egalitate, spuse Manuel Milho, iar Baltasar explică, în sfârşit uşurat că nu mai era vorba de zbor. Dumnezeu nu are mâna stângă pentru că la dreapta lui îşi aşază aleşii, şi, de vreme ce osândiţii se duc în iad, la stângă lui Dumnezeu nu se mai aşază nimeni, atunci la ce-ar mai vrea Dumnezeu să aibă mâna stângă, dacă mâna stângă nu-i este de folos va să zică ea nu există, a mea nu e de folos pentru că nu există, e singura deosebire, La stângă lui Dumnezeu se află poate un alt dumnezeu, poate că Dumnezeu e aşezat la dreapta altui dumnezeu, poate că Dumnezeu e doar unul dintre aleşii altui dumnezeu, poate că suntem cu toţii dumnezei aşezaţi, de unde-mi vin lucrurile astea în minte, uite că nu ştiu, spuse Manuel Milho, iar Baltasar încheie, Atunci sunt eu ultimul din şir, la stângă mea nu se mai poate aşeza nimeni, cu mine se sfârşeşte lumea, De unde vin asemenea lucruri în mintea acestor oameni simpli, analfabeţi cu toţii, în afară de Joăo Anes care are puţină învăţătură, uite că noi nu ştim.

  Clopotul de la biserica Sfântului Andrei, în fundul văii, bătu de vecernie. Pe deasupra Insulei Lemnului, pe uliţe şi în curţi, în taverne şi barăci, se aude un murmur neîntrerupt, ca marea în depărtare. Or spune douăzeci de mii de oameni rugăciunea de seară, şi-or povesti unii altora viaţa, cine mai poate să ştie.

  PĂMÂNT FĂRÂMIŢAT, PIETRIŞ ŞI PRUND pe care praful de puşcă sau târnăcopul le-au smuls din rărunchii de piatră ai pământului, toate acestea sunt transportate de roabele mânuite de oameni, umplându-se valea cu ce se jupoaie de pe munte sau se extrage din noile gropi de fundaţie. Pentru bolovănişul mai greu de urnit se află aici carele masive, consolidate cu drugi de fier, la care trag fără odihnă boii şi catârii, oprindu-se doar atât cât să încarce şi să descarce. Pe schele, pe rampele din scânduri de lemn, bărbaţii urcă pietrele atâmate de jugul petrecut peste umeri şi ceafă, de-a pururi fie lăudat cel care a născocit jugul căptuşit cu piele, a fost desigur unul pe care l-a durut Sunt îndeletniciri deja descrise, care, fiind munci obişnuite ce nu pretind prea multă îndemânare, se recapitulează mai uşor, însă le povestim încă o dată ca să nu ne îngăduim să uităm ceea ce privim de obicei fără prea mare atenţie, cu mintea aiurea, aşa cum ne uităm la propriile noastre degete atunci când le vedem scriind, rămânând astfel ascuns, şi într-un caz şi în celălalt, acela care face de către ceea ce este făcut

  Am vedea mai bine şi mai mult, dacă am privi de la înălţime, plutind de pildă în maşina zburătoare pe deasupra Mafrei, muntele străbătut, valea cunoscută, Insula Lemnului pe care au înnegrit-o anotimpurile, ploaia şi soarele, câteva scânduri au început să putrezească, mormanele de trunchiuri tăiate în pădurea de pini de la Leiria şi în împrejurimile Lisabonei, şi lângă Torres Vedras, fumăraia diurnă şi nocturnă scoasă de cuptoarele de var care se numără cu sutele între Mafra şi Cascais, corăbiile care aduc alte cărămizi din Algarve şi din Entre-Douro-e-Minho şi le descarcă pe ţărmurile unui canal în susul Tejului, săpat de mâna omului, la cheiul de la Santo Antonio do Tojal, harabalele care, prin Monte Achique şi Pinheiro de Loures, aduc mormane de materiale de construcţie la mânăstirea maiestăţii sale, şi altele, încărcate cu piatra de la Pero Pinheiro, nu e altă belvedere mai bună ca aceasta în care ne aflăm, n-am fi în stare să ne facem o idee asupra măreţiei operei dacă părintele Bartolomeu Lourenco n-ar fi inventat păsăroiul, pe noi ne susţin în văzduh voinţele adunate de Blimunda înăuntrul sferelor de metal, jos pe pământ umblă alte voinţe, prinse de globul terestru prin legea gravitaţiei şi a necesităţii, dacă am putea număra carele ce se mişcă încolo şi încoace, dus şi întors, aproape sau mai departe, am ajunge la două mii cinci sute, privite de aici, de sus, pare că stau pe loc, atât este de grea povara ce o poartă. Dar dacă vrem să-i vedem pe oameni, trebuie să ne dăm ceva mai aproape.

  Vreme de multe luni, Baltasar a tras şi a împins la roabă, până când, într-o zi, se simţi sătul să tot fie vită de povară, ba înainte, ba înapoi, şi, după ce făcu dovada publică a îndemânării sale în faţa mai marilor priveghetori, i se încredinţa o pereche de boi din sumedenia pe care regele o cumpărase. Îi fusese de mare ajutor la înaintarea în slujbă Jose Pequeno, a cărui cocoaşă i se părea caraghioasă intendentului care se apucă să spună că boarul stătea bot în bot cu boii, şi era aproape adevărat, însă, dacă şi-a închipuit că astfel îl jignea, apoi s-a înşelat amarnic, fiindcă, pentru prima oară în viaţă, Jose Pequeno deveni conştient de bucuria pe care o simţea privind cu ochii săi omeneşti drept în ochii imenşi şi blajini ai boilor, unde îşi vedea reflectat propriul chip, trupul, şi, ceva mai jos, picioarele, contopindu-se cu pleoapa inferioară, atunci când un om încape în întregime în ochiul unui animal, se poate în sfârşit admite că lumea a fost alcătuită bine. Jos6 Pequeno îi fusese de mare ajutor lui Baltasar fiindcă stăruise pe lângă intendent să-l primească în rândul boarilor, dacă un schilod putea să lucreze cu boii, de ce n-ar lucra doi, îşi ţin de urât unul altuia, iar dacă el n-o să se împace cu munca, nu riscă nimic, se înapoiază la roabă, într-o singură zi se va vedea cât de iscusit este omul. Despre boi Baltasar ştia destul de multe, chiar neavând de-a face cu ei atâţia ani, şi în două drumuri se şi vădi că nu era cârligul un cusur, iar mâna dreaptă nu uitase nici o clauză a artei îmboldirii. Când a ajuns acasă, în seara aceea, era la fel de mulţumit ca pe vremea când, copil fiind, descoperise primul ou într-un cuibar, sau când, bărbat, se culcase cu prima femeie, sau când, soldat, auzise primul apel de goarnă, iar în zori îşi visă dobitoacele şi mâna stingă, nu-i lipsea nimic, până şi Blimunda era aşezată pe spinarea unuia dintre boi, să tălmăcească asta cine s-o fi pricepând la visurile visate.

  Baltasar îşi începuse de puţină vreme noua lui viaţă, când se anunţă că trebuia mers la Pro Pinheiro pentru a aduce de acolo o piatră foarte mare, destinată verandei de deasupra porticului bisericii, atât de colosală era piatra încât se calculase că era nevoie de două sute de perechi de boi ca s-o aducă, şi de o mulţime de oameni care să dea ajutor. În Pero Pinheiro se construise carul unde avea să fie încărcat pietroiul, un fel de corabie din India pe roţi, aşa ziceau cei care îl văzuseră aproape isprăvit, şi care avuseseră prilejul să dea cândva cu ochii şi de termenul naval de comparaţie, E vorba, fără îndoială, de o exagerare, să judecăm mai bine văzând şi făcând, aşa cum o să vadă şi o să facă toţi aceşti bărbaţi care se scoală cu noaptea în cap şi se pregătesc să pornească spre Pero Pinheiro, ei şi cei patru sute de boi, şi încă douăzeci de căruţe care duc uneltele trebuincioase pentru strămutarea pietroiului, e bine să se ştie, funii şi cabluri, pene, pârghii, roţi de schimb făcute pe măsura celorlalte, osii noi pentru cazul în care s-ar rupe cele vechi, proptele de mărimi diferite, ciocane, cleşti, tole, seceri pentru când o să trebuiască să taie fân pentru vite, mai transportă căruţele raţiile de mâncare pentru oameni, cu toate că prin sate or să mai cumpere de-ale gurii, aflându-se astfel în care o lume atât de numeroasă de obiecte, încât cine a crezut că la ducere va merge cocoţat, va trebui să meargă pe propriile-i picioare, nici nu-i mult, trei leghe până acolo, trei leghe înapoi, bineînţeles că drumurile sunt proaste, însă boii şi oamenii le-au străbătut de atâtea ori cu alte încărcături, încât de îndată ce îşi vor afunda copita ori talpa în ţărână, îşi vor da seama că se află pe meleaguri cunoscute, chiar dacă urcuşul e trudnic, iar coborârea plină de primejdii. Dintre bărbaţii pe care i-am cunoscut acum două-trei zile, vor face această călătorie Jose Pequeno şi Baltasar, mânându-şi fiecare perechea sa de boi, iar în mulţimea pedestră, chemată doar pentru forţa braţului, se află bărbatul din Cheleiros, cel care-şi are acolo nevasta şi copiii, pe nume Francisco Marques, şi se mai află Manuel Milho, cel căruia îi tot vin idei şi nu ştie de unde. Mai sunt şi alţi Jose, şi Francisco, şi Manuel, Baltasarii or fi mai rari, şi trebuie să fie o sumedenie de Joăo, şi de Îlvaro, Ant6nio şi Joaquim, poate câţiva Bartolomei, dar niciunul cel cu pricina, şi o grămadă de Pedro, şi Vicente, şi Bento, şi Bernardo şi Caetano, tot ce e nume de bărbat merge în acest convoi şi tot ce e viaţă de asemenea, mai ales dacă e chinuită, şi cu deosebire dacă e mizerabilă, cum însă nu le putem povesti vieţile, fiind atât de multe, cel puţin numele să le lăsăm înscrise pe hârtie, aceasta-i obligaţia noastră, doar pentru asta scriem, ca să îi facem nemuritori pe oameni, aşadar să rămână aici, dacă de noi depinde, Alcino, Bras, Cristovâo, Daniel, Egas, Firmino, Geraldo, Horâcio, Isidro, Juvino, Luis, Marcolino, Nicanor, Onofre, Paulo, Quiterio, Rufino, Sebastiâo, Ta^eu, Valerio, Xavier, Zacarias, o literă de fiecare, ca să fie reprezentaţi cu toţii, este de presupus că nu toate aceste nume or fi cele proprii timpului şi locului, oamenilor cu atât mai puţin, însă până nu vor dispărea cei munciţi, nu vor dispărea nici muncile lor, iar câte o muncă se va afla în viitorul câte unui nume, în aşteptarea omului care le va dobândi pe amândouă. Dintre toţi cei care aparţin alfabetului dat ca mostră şi care se

  1 Marele poet portughez Lui's Vaz de Camoes a fost numit „poetul cu un singur ochi” (o poeta dum olho so), pentru că îşi pierduse ochiul drept într-o bătălie cu maurii, la Ceuta (1547).

  Îndreaptă spre Pero Pinheiro, ne pare rău că îl lăsăm să plece fără să-i fi povestit viaţa pe acel Bras, care e roşcovan şi chior de ochiul drept precum Camoes1, se vor grăbi negreşit unii să spună că asta e o ţară de schilozi, un ghebos, un ciung, un chior, şi că turnăm negreală în cerneală, eroii se aleg dintre cei frumoşi şi arătoşi, dintre cei zvelţi şi traşi ca prin inel, dintre cei teferi şi nevătămaţi, aşa ne-ar fi plăcut şi nouă, însă adevărul e adevăr, ar trebui mai degrabă să ni se mulţumească fiindcă n-am consimţit să intre în poveste gângavii şi bâlbâiţii, şchiopii şi botoşii, ticniţii şi epilepticii, urecheaţii şi prostănacii, albinoşii şi imbecilii, râioşii şi buboşii, chelboşii şi răpciugoşii, atunci să fi văzut cortegiul de lazări şi de quasimozi care ar fi ieşit din Mafra înainte de revărsatul zorilor, vorba e că noaptea toate pisicile sunt negre şi umbre toţi oamenii, de-ar fi venit Blimunda să-şi ia rămas bun fără să-şi fi mâncat înainte pâinea, ce voinţă ar fi văzut ea oare în fiecare dintre ei, voinţa de a fi altfel.

  Nici nu se luminase bine de ziuă, că soarele şi începuse să dogorească, nu-i de mirare, doar suntem în iulie. Trei leghe, pentru acest popor de umblăreţi, nu înseamnă un capăt de ţară, mai ales că majoritatea îşi potrivesc pasul după cel al vitelor, iar acestea n-au cunoştinţă de nici un motiv care le-ar îndemna să păşească cu mai mare zor. Scutiţi de povară, înjungaţi doi câte doi, boii se mişcă temători de atâta bine, aproape că-i invidiază pe frăţânii care trag la carele încărcate cu unelte, se simt de parcă i-ar fi pus la îngrăşat înaintea tăierii. Oamenii, cum am zis, păşesc agale, unii tăcuţi, alţii sporovăind, dându-se fiecare pe lângă prietenii pe care-i are, însă pe unul dintre ei l-au apucat căldurile şi, de cum a ieşit din Mafra, şi-a luat picioarele la spinare, de parcă aleargă spre Cheleiros să-şi scape tatăl de spânzurătoare, era Francisco Marques, care profita de ocazie ca să se spânzure de gâtul femeii sale, acum că ea avea din nou urciorul gol, ori n-o fi asta intenţia lui, poate că vrea numai să stea puţin cu copiii, să schimbe o vorbă cu nevasta, să-i ureze cele bune şi nimic mai mult, fără să se gândească la hârjoneli care vor trebui zorite, căci tovarăşii lui se apropie din urmă, şi ar fi bine să ajungă în acelaşi timp cu ei la Pero Pinheiro, Uite că trec prin faţa porţii noastre, până la urmă tot am reuşit să mă culc cu tine, copilaşul doarme, nu-şi dă seama de nimic, pe ceilalţi i-am trimis afară să vadă dacă plouă, iar ei pricep că tata vrea să fie singur cu mama, ce ne-am fi făcut dacă regele ar fi poruncit să se construiască mânăstirea în Algarve, iar ea întrebă, Deja pleci, iar el răspunse, Ce pot face, însă când ne întoarcem, vom trage prin apropiere şi o să rămân cu tine toată noaptea

  Gnd Francisco Marques ajunse la Pero Pinheiro, cu sufletul la gură şi cu genunchii moi, tabăra fusese aşezată, e adevărat că nu se zăreau barăci, nici corturi, de strajă stăteau acelaşi număr de soldaţi ca de obicei, însă părea un iarmaroc, peste patru sute de capete de vite, cu oamenii umblând printre boi, mânându-i pe toţi într-o parte, unele dobitoace se speriau, încercau să împungă cu coarnele, spectaculos, dar fără răutate, apoi s-au apucat să rumege fânul descărcat din care, aveau mult de aşteptat, mâncau acum în grabă oamenii de la târnăcoape şi lopeţi, de ei va fi nevoie în curând. Era în faptul zilei, soarele dogorea, încingând cu putere pământul tare şi uscat, acoperit de fragmente mărunte de marmură, aşchii şi ţăndări, iar, de o parte şi de alta a văgăunii adânci a carierei, blocuri uriaşe îşi aşteptau rândul să fie duse la Mafra Vor călători cu siguranţă, dar nu astăzi.

  Câţiva oameni se strânseseră în mijlocul drumului, cei din spate încercau să privească pe deasupra capetelor celorlalţi, sau dădeau din coate ca să ajungă în faţă, se apropie şi Francisco Marques, compensând întârzierea cu graba de a afla, Ce vedeţi acolo, din întâmplare îi răspunse chiar roşcovanul, Piatra, iar altul adăugă, N-am văzut în viaţa mea aşa ceva, şi clătina din cap, uluit Se apropiară atunci soldaţii şi, cu ordine şi îmbrânceli, împrăştiară adunarea, Ştergeţi-o de aici, bărbaţii sunt la fel de curioşi ca şi copiii, veni şi funcţionarul de la administraţie însărcinat cu acest transport, Daţi-vă la o parte, faceţi loc, oamenii se îndepărtară, călcându-se pe picioare, iar ea se ivi, bine zisese Bras cel chior şi roşcovan, Piatra.

  Era o enormă lespede dreptunghiulară, o namilă de marmură zgninţuroasă care stătea aşezată pe trunchiuri de pin, dacă ne-am da mai aproape am auzi fără îndoială suspinul sevei, aşa cum auzim acum geamătul uluit care iese din gura oamenilor în clipa în care piatra, eliberată de gangă, s-a înfăţişat în dimensiunea ei reală. Funcţionarul de la administraţie se apropie şi îşi aşază palma deasupra ei, ca şi cum ar fi luat-o în stăpânire în numele maiestăţii sale, numai că, dacă aceşti oameni şi aceste animale nu-şi vor da toată osteneala, praful şi pulberea se va alege din toată puterea regală. Îşi vor da însă toată osteneala De aia au venit, de aia şi-au părăsit ogoarele şi treburile, treburi care le cereau şi ele toată puterea şi vlaga de care sunt în stare, pe pământuri pe care muncalor abia de le făcea să rodească, poate fi deci liniştit administratorul, căci nimeni nu va da bir cu fugiţii. Acum se apropie pietrarii de la carieră, vor termina să surpe şi să niveleze dâmbul pe care a fost târâtă piatra, în dreptul laturii ei mai înguste. Aici va veni să acosteze corabia din India, dar, mai înainte, bărbaţii veniţi de la Mafra vor trebui să croiască un drum larg pe unde o să alunece carul, o rampă care va coborî lin până la şosea, şi numai după aceea va putea să înceapă călătoria înarmaţi cu tâmăcoape şi lopeţi, înaintează oamenii din Mafra, ofiţerul a scrijelit pe pământ conturul scobiturii, iar Manuel Milho, care se afla lângă omul din Cheleiros, spuse, măsurându-se cu lespedea, atât de apropiată acum, E maica pietrelor, n-a spus că era tatăl pietrelor, ci mama, poate fiindcă venea din străfunduri, năclăită încă de lutul matricei, mamă gigantică pe care s-ar fi putut întinde o mulţime de oameni, sau ea i-ar fi putut strivi pe ei, cât de mulţi, să facă socoteala cine o vrea, căci lespedea are în lungime treizeci şi cinci de palme, în lăţime cincisprezece, iar grosimea ei este de patru palme, şi, pentru a da o informaţie completă, după ce, în Mafra, va fi cioplită şi şlefuită, va rămâne doar cu puţin mai mică, treizeci şi două de palme, paisprezece, trei, în aceeaşi ordine, iar când se va termina într-o bună zi cu palmele şi cu picioarele pentru că a venit pe lume metrul, se vor afla alţi oameni să ia alte măsuri şi vor afla şapte metri, trei metri, şaptezeci şi patru de centimetri, luaţi aminte, iar acum vechile greutăţi au luat acelaşi drum ca şi vechile măsuri, în loc de două mii o sută douăsprezece arrobe1, vom zice că greutatea pietrei de la veranda clădirii care va fi numită Benedictione este de treizeci şi una de mii douăzeci şi unu de chile, treizeci şi una de tone în cifre rotunde, doamnelor şi domnilor vizitatori, şi acum să trecem în sala următoare, mai avem încă mult de umblat

  Oamenii au săpat pământul toată ziua Au venit şi boarii să dea o mâna de ajutor, Baltasar Şapte-Sori s-a reîntors la roabă, fără să se simtă înjosit, se cuvine să nu uităm de muncile grele, nimeni nu e scutit de a avea din nou nevoie de forţa brută, să ne închipuim că mâine n-o să se mai ştie ce-i aia pârghie, altă

 

  (port, veche mSsur* de gechivalând cu aproximativ

  15 kg.

  Soluţie nu va exista decât să punem din nou braţul şi umărul la treabă, până ce-o să reînvie Arhimede şi o să zică, Daţi-mi un punct de sprijin pentru ca voi să puteţi ridica lumea. La apusul soarelui, drumul era gata pe o întindere de o sută de paşi, până la şoseaua pietruită, pe care veniseră agale de dimineaţă. Oamenii cinară şi se duseră să se culce, împrăştiaţi pe ţarini, pe sub copaci, la adăpostul blocurilor de piatră, albe ca laptele, care deveniră strălucitoare când răsări luna Noaptea era caldă. Dacă pe alocuri ardea câte un foc, era numai ca să le ţină oamenilor de urât Boii rumegau molcom, pe bot li se prelingea un fir de salivă care înapoia ţarinii sevele pământului, unde totul se întoarce, până şi pietrele ridicate cu atâta trudă, oamenii care le înalţă, pârghiile care le saltă, proptelele care le susţin, oricâtă osteneală v-aţi da, nu vă puteţi închipui, domnilor, câtă muncă s-a investit în această mânăstire.

  Când sună goarna, era încă întuneric. Oamenii se sculară, îşi împăturiră mantalele, boarii se duseră să înjuge boii, administratorul coborî în carieră din casa unde dormise peste noapte împreună cu ajutoarele sale şi cu supraveghetorii, ca aceştia să vadă ce porunci trebuiau date şi în ce scop. Din căruţe au fost descărcate funiile şi cablurile, atelajele de boi s-au înşirat pe drum, pe două rânduri. Mai trebuia să sosească numai corabia din India. Era o platformă din bâme groase, aşezată pe şase roţi masive, cu osii rigide, doar cu puţin mai mare decât lespedea pe care avea s-o transporte. Oamenii o împingeau cu mâinile, făcând mare gălăgie cei ce se sforţau şi cei care strigau porunci, unuia îi alunecă piciorul sub o roată într-o clipă de neatenţie, se auzi un urlet de durere insuportabilă, călătoria începe rău. Baltasar se afla în apropiere, cu boii săi, văzu cum ţâşnea sângele, şi pe nepusă masă se regăsi în Jerez de los Caballeros, cu cincisprezece ani în urmă, cum trece timpul. O dată cu timpul obişnuiesc să treacă şi durerile, e însă prea devreme ca să treacă aceasta, omul e dus, ţipând ca din gură de şarpe, îl transportă la Morelena, unde se află o infirmerie, poate că va scăpa doar cu un picior mai scurt, fir-ar a dracului de viaţă. Şi Baltasar a dormit o noapte în Morelena, împreună cu Blimunda, aşa e viaţa, adună în acelaşi loc şi nemărginita desfătare şi durerea fără margini, plăcutul miros al umorilor sănătoase şi putreziciunea fetidă a rănii cangrenate, dacă vrei să creezi un cer şi un infern e destul să cunoşti trupul omenesc. Nu se mai zăreşte nici o urmă din sângele care s-a scurs în ţarină, au trecut roţile carului, l-au călcat tălpile oamenilor, copitele grele ale boilor, pământul a supt şi a şters restul, numai o bucată de cremene care a fost aruncată la marginea drumului mai păstrează încă o pată de culoare.

  Platforma coborî foarte încet, susţinută pe povârniş de bărbaţii care slăbeau funiile cu prudenţă, până când, într-un târziu, se înfruntă cu peretele de pământ pe care îl neteziseră pietrarii. Acum se vor vedea într-adevăr ştiinţa şi arta. Au fost înţepenite cu pietroaie toate roţile carului, ca să nu se îndepărteze de perete când lespedea va fi împinsă jos de pe buşteni, alunecând pe platformă. S-a aşternut un strat de lut pe toată suprafaţa acesteia ca să se micşoreze frecarea pietrei pe lemn, şi, în sfârşit, au fost petrecute cablurile de-a lungul lespezii, câte unul de fiecare parte, pe deasupra buştenilor, un altul o încingea de-a latul, formându-se astfel şase laţuri, care au fost prinse şi înnodate în faţa carului, în jurul unei bârne trainice, întărite cu cercuri de fier, de unde pornesc alte două cabluri, mai groase, hăţurile principale, pe care sunt prinse rând pe rând, altele de mai mică grosime, de care vor trage boii. În cazul de faţă, nu s-a întâmplat ca fapta să dureze mai puţin decât povestirea ei, ci dimpotrivă, soarele deja a răsărit, deja s-a înălţat deasupra munţilor din depărtare, şi încă se întăresc cele din urmă noduri, se varsă apă peste lutul care între timp s-a uscat, dar mai întâi atelajele de boi au trebuit aşezate la distanţa potrivită şi toate funiile au fost întinse îndeajuns ca să nu se piardă forţa de tracţiune din pricina nepotrivirilor, trag eu, tragi şi tu, mai cu seamă că, în realitate, nu e destul spaţiu pentru cele două sute de atelaje, iar tracţiunea trebuie să fie exercitată direct, înainte şi în sus, mare bătaie de cap, spuse Jose Pequeno, care era primul din şirul din stânga, dacă Baltasar a avut vreo părere, n-a fost auzit, fiindcă se afla ceva mai încolo. De undeva de sus, conducătorul manevrei o să dea semnalul, un strigăt la început tărăgănat, apoi retezat brusc ca o detunătură de armă, fără ecou, Heeei-rup, dacă boii vor trage cu mai multă putere de-o parte decât de cealaltă, vedem pe dracu', Heeei-rup, s-a auzit strigătul, s-au mişcat două sute de boi, au tras, mai întâi smucindu-se. Apoi cu un efort continuu, întrerupt în curând, căci unii alunecă, alţii se înclină în afară sau înăuntru, depinde de priceperea boarului, funiile rod adânc spinările, în sfârşit, între ţipete, înjurături şi îndemnuri s-a nimerit ritmul timp de câteva secunde şi lespedea a înaintat cu o palmă, lăsând brazde adânci în buştenii de dedesubt Prima smucitură s-a potrivit la tanc, a doua a dat greş, a treia a trebuit să le dreagă pe primele două, trag acum numai cei din partea dincoace, ceilalţi opun rezistenţă, până la urmă lespedea a început să înainteze peste platformă, susţinută încă în aer de grosimea trunchi urilor, până când se dezechilibrează, alunecă dintr-o dată şi se prăbuşeşte în car, bum, muchia despică buştenii şi piatra rămâne nemişcată, dacă s-ar fi pus numai lut n-ar fi slujit acum la nimic, dacă nu s-ar fi luat şi alte măsuri de siguranţă. Oamenii se urcă pe platformă cu pârghii lungi şi solide, ridică cu mare trudă piatra încă instabilă, alţii introduc tălpigi de fier care pot să alunece pe lut, acum va fi uşor, Heeei-rup, heeei-rup, heeei-rup, toată lumea trage cu entuziasm, oameni şi vite, păcat că nu se află Dom Joăo al V-lea în vârful dâmbului, nu e alt popor care să tragă mai bine ca acesta. Au fost deja slăbite cablurile laterale, toată tracţiunea se exercită acum asupra celui care cuprinde piatra în lungime, şi-i de ajuns, lespedea pare un fulg, alunecă aşa de uşor peste platformă, doar când se lasă în sfârşit pe ea cu toată greutatea trosneşte carul din încheieturi, dacă solul n-ar fi fost pietruit de natură, cremene înfiptă în cremene, roţile ar intra în pământ până la butuc. S-au scos blocurile mari de piatră care serveau drept piedici, carul nu mai este în pericol s-o ia singur la vale. Acum ies în faţă dulgherii cu maiuri, sfredele şi tesle, deschid ferestruici dreptunghiulare în grosimea platformei, de-a lungul lespezii, încastrând şi bătând scoabe pe care apoi le fixează cu piroane groase, e o treabă care cere timp, restul lucrătorilor s-au împrăştiat primprejur, odihnindu-se la umbră, boii rumegă şi alungă tăunii cu pămătuful cozii, e mare zăpuşeală. Bătuse toaca de masă când dulgherii îşi terminară munca, vine administratorul şi dă ordin să fie legată lespedea de car, e o operaţie care cade în sarcina soldaţilor, poate din pricina disciplinei şi a răspunderii, poate fiindcă sunt obişnuiţi cu artileria, în mai puţin de o jumătate de ceas piatra este legată fedeleş, funii peste funii, acum arată de parcă s-ar fi contopit cu platforma, unde va merge una, va merge şi cealaltă. Nu e nimic de zis, e treabă curăţică, Văzut de la distanţă, carul pare o dihanie cu carapace, o broască ţestoasă turtită, cu picioarele scurte, şi, cum e năclăită de lut, pare că tocmai a ieşit din măruntaiele pământului, carul e tot pământ ce prelungeşte dâmbul de care încă stă lipit

  Oamenii şi vitele îşi iau acuma prânzul, vine apoi ceasul siestei, dacă în viaţă n-ar exista lucruri atât de plăcute ca mâncarea şi odihna, n-ar mai avea nici un rost să construim mânăstiri.

  Se zice că răul nu adastă, deşi, după câtă osteneală lasă în urma lui, s-ar părea uneori că nu e chiar aşa, în schimb nu încape nici o îndoială că binele e cel ce nu durează veşnic. Stă omul amorţit de o dulce toropeală, cu urechile ciulite la ţârâitul greierilor, nu a mâncat pe săturate, dar un stomac înţelept ştie să se bucure mult de puţin şi, pe lângă asta, mai avem soarele care şi el ne hrăneşte, însă iată că răsună goarna, dacă ne-am fi aflat în valea lui Iosafat am fi poruncit morţilor să se trezească, dar aşa nu e nimic de făcut, trebuie să se scoale cei vii. Diversele unelte sunt puse la loc în căruţe, se va da seama de toate la inventar, se verifică nodurile, se leagă cablurile de car şi, când se aude iarăşi strigătul, Heeei-rup, boii încep să tragă de-a valmâagitaţi, îşi înfig copitele în solul accidentat al carierei, coada bicelor îi împunge în ceafă, iar carul, ca şi cum ar refuza cu îndărătnicie să fie smuls din vatra pământului, se urneşte încet, roţile zdrobesc bucăţile de marmură risipite pe jos, niciodată n-a mai plecat de aici o piatră ca aceasta de azi. Administratorul şi câteva dintre ajutoarele sale de rang mai mare s-au urcat pe catâri, alţii vor face drumul pe jos, fiind de rang mic şi subaltern, cu toţii însă îşi au partea lor de pricepere şi de poruncă, pricepere datorită poruncii, poruncă datorită priceperii, nu acelaşi lucru se poate spune despre tabăra de oameni şi de boi, care doar ştiu de poruncă, unii ca şi ceilalţi, cel mai bun e întotdeauna acela care face dovada unei forţe mai mari. Pe lângă asta, oamenilor li se mai cere şi un dram de îndemânare, să nu tragă aiurea, să pună la timp piedica în calea roţii, să rostească vorbele care le incită pe animale, să adauge forţa forţei, şi să le înmulţească pe amândouă, ceea ce, la urma urmelor, nu-i o pricepere de lepădat Carul a ajuns la jumătatea rampei, cincizeci de paşi, nici atât, şi îşi continuă înaintarea, hurducându-se pe pietrele colţuroase, căci nu e caleaşca de alteţă, nici trăsură de faţă bisericească, acelea alunecă lin şi uşor, după cum porunceşte Dumnezeu. Aici osiile-s ţepene, roţile sunt stavile, nu strălucesc harnaşamente împodobite pe spinările boilor, oamenii n-au livrele somptuoase, sunt o gloată de prăpădiţi care nu vor lua parte la cortegiile triumfale, nici nu vor fi admişi în procesiunea de la Corpus Christi. Un lucru e să cari piatra pentru veranda de unde peste câţiva ani ne va binecuvânta pe toţi patriarhul şi altul şi mai grozav ar fi-să fim chiar noi binecuvântătorul şi binecuvân-tarea, ca şi cum noi am semăna pâinea şi tot noi am mânca-o.

  Va fi o expediţie anevoioasă. De aici până la Mafra, chiar dacă regele a poruncit să fie reparat caldarâmul, drumul e foarte anevoios, tot timpul suişuri şi coborâşuri, când ocolind văile, când urcând pe înălţimi, când cufundându-se în adânc, cine a socotit că e nevoie de patru sute de boi şi de şase sute de oameni, dacă a greşit, a greşit în minus, nu sunt deloc prea mulţi. Locuitorii din Pero Pinheiro au ieşit din case pentru a admira măreţul convoi, de când a fost înfiinţat şantierul, niciodată nu s-au văzut atâtea atelaje de boi laolaltă, niciodată nu s-a auzit un asemenea vuiet de glasuri, unii încep să sufere că le pleacă de sub nas o piatră aşa de frumoasă, născută în sat la noi, în Pero Pinheiro, deie Domnul să nu se spargă pe drum, căci atunci la ce bun ar mai fi fost creată. Administratorul s-a aşezat în frunte, seamănă cu un general pe câmpul de bătălie, înconjurat de statul său major, de aghiotanţii de câmp, ordonanţele se duc în recunoaştere pe teren, măsoară curba, calculează înclinaţia, hotărăsc locul de popas. Se întorc apoi în calea carului, cât drum a parcurs, a plecat din Pero Pinheiro, dar tot în Pero Pinheiro se află. În această după-amiază n-au înaintat mai mult de cinci sute de paşi. Şoseaua era îngustă, se ciocneau atelajele unele de altele, un şir de care de fiecare parte, n-aveau destul loc pentru manevră, jumătate din forţa de tracţiune se pierdea fiindcă nu trăgeau cu toţii în acelaşi timp, ordinele nu se auzeau bine. Apoi mai era şi cumplita greutate a pietrei. Când carul trebuia oprit, fie pentru că o roată se poticnise într-o hârtoapă a drumului, fie pentru că strădania cumpănită a boilor se confrunta deodată cu un povâmiş, cerând un moment de răgaz, părea cu neputinţă să se mai urnească iarăşi din loc. Iar când carul se mişca până la urmă, toţi buştenii trosneau ca şi cum ar fi încercat să se elibereze din lanţurile şi crampoanele de fier. Şi era doar partea cea mai uşoară a călătoriei.

  În noaptea aceea, boii au fost scoşi din jug, însă au fost lăsaţi în drum, nu i-au adunat în cireada. Luna a răsărit mai târziu, mulţi oameni dormeau, cu capul rezemat pe cizme, cei care le aveau. Pe unii îi fascina lumina fantomatică, ttăteau cu ochii la astru, zăreau limpede pe discul luminos silueta omului care s-a dus să taie vreascuri într-o zi de duminică, şi pe care Dumnezeu l-a pedepsit, silindu-l să care pe veci în spinare legătura pe care apucase s-o adune înainte să-l trăsnească sentinţa, ajungând astfel, în surghiunul său lunar, să servească drept emblemă vizibilă a justiţiei divine şi sperietoare pentru insolenţi. Baltasar se dusese să-l caute pe Jose Pequeno, cei doi se întâlniră cu Francisco Marques şi cu alţi câţiva, se strânseră în jurul unui rug, căci noaptea devenise răcoroasă^Jvlai târziu, li se alătură Manuel Milho, care le spuse o poveste, (A~fost odată o regină care trăia într-un palat, împreună cu soţul ei regesc şi cu copiii, un infante şi o infantă, cam de înălţimea asta, regelui se zice că-i plăcea mult să fie rege, însă regina nu-şi dădea seama dacă îi plăcea ori ba să fie ce era, fiindcă niciodată nu fusese învăţată să fie altceva, de aceea nu putea să facă o alegere şi să spună, îmi place mai mult să fiu regină, de-ar fi fost barem ca regele, căruia îi plăcea să fie ce era tocmai pentru că nu fusese învăţat să fie altceva, regina era însă altfel, dacă ar fi fost aidoma lui nu ar fi existat povestea, întâmplarea a făcut ca în regat să trăiască un pustnic care trecuse prin multe, şi, după ani şi ani de aventuri, se mutase în peşteră, el trăia într-o peşteră de pe munte, nu ţin minte dacă v-am spus, şi nu era un pustnic dintre cei care se roagă şi fac penitenţe, i se zicea pustnic doar fiindcă trăia singur cuc, se hrănea din ce culegea, dacă i se dădea câte ceva nu refuza, dar de cerut n-a cerut niciodată, or, într-o bună zi, regina se duse să se plimbe pe munte cu suita ei şi îi spuse jupânesei mai bătrâne că voia să vorbească cu pustnicul ca să-i pună o întrebare, iar jupâneasa îi răspunse, să afle maiestatea voastră că acest pustnic nu e om al bisericii, e un om ca toţi oamenii, deosebirea e doar că trăieşte singur într-o văgăună, asta a spus jupâneasa, însă noi deja o ştiam, iar regina răspunse, întrebarea pe care vreau să i-o pun n-are legătură cu religia, şi atunci s-au pornit într-acolo, iar când au ajuns la gura peşterii, un paj şi-a vârât capul înăuntru, l-a strigat, şi pustnicul şi-a făcut apariţia, era un bărbat deja înaintat în vârstă, însă vajnic ca un copac de la răscruce, când apăru, întrebă, cine mă strigă, iar pajul spuse, maiestatea sa regina, gata, s-a terminat povestea pentru azi, să mergem la culcareACeilalţi protestară, vroiau să afle restul poveştii reginei şi pustnicului, însă Manuel Milho nu se lăsă înduplecat, şi mâine e o zi, n-au mai avut ce face, se lăsară păgubaşi, se duse fiecare să-şi doarmă somnul său, fiecare gândindu-se până să adoarmă, conform propriilor înclinaţii binecunoscute nouă, Jose Pequeno că poate regele nu mai arată îndrăzneală faţă de regină, însă dacă pustnicul e bătrân, ce-o să se întâmple, Baltasar că regina e Blimundaiar el pustnicul, aici avea dreptate, fiind vorba de o poveste cu un bărbat şi o femeie, cu toate că sunt atâtea deosebiri, Francisco Marques că ştiu eu cum se va termina povestea asta, când ajung la Cheleiros o să dau lămuriri. Luna începu să coboare spre orizont, nu că ar atârna mult un mănunchi de vreascuri, mai rău e cu spinii, poate c-o vrea Cristos să se răzbune pentru coroana pe care i-au pus-o.

  Ziua următoare fu plină de necazuri. Şoseaua era ceva mai largă, atelajele de boi puteau deci să se mişte în voie, fără să se ciocnească, însă carul, din pricina mărimii, a osiilor ţepene, a poverii pe care o suporta, se întorcea cu greutate la cotituri, de aceea trebuiau să-l târască lateral, mai întâi înainte, apoi îndărăt, I roţile rezistau, se poticneau de bolovanii care trebuiau zdrobiţi cu barosul, şi chiar şi aşa oamenii nu s-ar fi plâns dacă ar fi avut suficient loc ca să deshame şi să înhame iarăşi destui boi pentru a urni carul şi pentru a-l întoarce cu faţa la drum. Dacă drumul la deal nu avea coturi, carul urca numai prin forţa brută, toată suflarea trăgea din răsputeri, boii întinzându-şi capul înainte, aproape atingând cu botul crupa celor din faţă, prăbuşindu-se uneori în bălegarul şi în urina care curgea în pârâiaşe în brazdele săpate treptat de copite şi roţi. Era câte un om la fiecare două perechi de boi, li se zăreau capetele şi bicele de la distanţă, printre coarnele animalelor, deasupra spinării roşcate, numai Jose Pequeno nu putea fi văzut, nu trebuie să ne mirăm, o fi şoptind ceva la urechea dobitoacelor sale, fraţi întru înălţime, Trageţi, boişorii mei, trageţi.

  Chinul devenea însă cumplit când drumul cobora. În fiece moment carul scăpa la vale, trebuiau numaidecât să pună piedici, erau de'shămate aproape toate atelajele, trei sau patru de fiecare parte erau de ajuns ca să urnească piatra, oamenii erau însă nevoiţi să apuce funiile legate la spatele platformei, sute de oameni ca nişte furnici, cu picioarele proptite în pământ, cu trunchiurile înclinate spre spate, cu muşchii încordaţi, ţinând carul care ameninţa să-i târască la vale, să-i azvârle din drum precum o plesnitură de bici. Boii, risipiţi pe pajişti, mai sus sau mai jos, rumegau tacticos, privind vălmăşagul de oameni, viermuiala celor care dădeau porunci, administratorul călare pe catâr, chipurile congestionate şi scăldate în sudoare, pe când ei stăteau acolo, netulburaţi, aşteptând să le vină rândul, atât de liniştiţi, încât nu se mişca nici măcar coada biciului rezemată de jug. Cineva se gândi să lege boii în partea dinapoi a platformei, însă au trebuit să renunţe, fiindcă boul nu pricepe aritmetica efortului care constă în doi paşi înainte şi trei înapoi. Boul ori învinge suişul şi face să urce ceea ce ar trebui să facă să coboare, ori e târât fără împotrivire şi ajunge însângerat unde ar fi trebuit să-i fie locul de odihnă.

  În ziua aceea, de la răsăritul soarelui şi până la căderea nopţii, au făcut o mie cinci sute de paşi, mai puţin de jumătate de leghe de-ale noastre, sau, dacă vrem să judecăm prin comparaţie, echivalentul a două sute de lungimi de lespede. Atâtea ceasuri de trudă pentru o distanţă aşa de mică, atâta sudoare, atâta teamă, şi acel monstru de piatră, alunecând când ar fi trebuit să stea pe loc, neclintit când ar fi trebuit să se mişte, fii blestemat, tu şi cel care a poruncit să fii smuls din pământ şi ne-a târât şi pe noi prin pustietăţile astea. Oamenii se lungesc pe jos, fără vlagă, gâfâind întinşi pe spate, uitându-se la cerul care se întunecă încetul cu încetul, la început pare că se va face zi, nu noapte, apoi devine transparent, pe măsură ce lumina scade, şi dintr-o dată cristalul ceresc este înlocuit de o adâncime profundă şi catifelată, a venit noaptea. Astăzi luna va răsări mult mai târziu, e în scădere, şi, când o să apară, toată tabăra va fi adormită. Oamenii mănâncă la lumina rugurilor, pământul e acum rivalul cerului, jos sunt focuri, sus sunt stele, poate că în jurul lor, la începutul lumii, s-or fi aşezat oamenii care au târât pietrele din care s-a zidit bolta cerească, cine ştie dacă n-or fi avut aceleaşi chipuri ostenite, aceleaşi bărbi crescute, aceleaşi mâini butucănoase şi bătătorite, murdare, cu unghiile îndoliate, cum obişnuim să ne exprimăm, aceeaşi sudoare intensă. Atunci Baltasar spuse, Hai, povesteşte, Manuel Milho, ce a întrebat regina atunci când a apărut pustnicul la gura peşterii, iar Jose Pequeno încercă să ghicească, Poate că a trimis acasă pajii şi jupânesele, e maliţios acest Jose Pequeno, treaba lui, să-l lăsăm pe duhovnic să-i dea penitenţa cuvenită şi să fim atenţi la Manuel Milho care rosteşte, Când apăru pustnicul la gura peşterii, regina făcu trei paşi înainte şi întrebă, dacă o femeie e regină, dacă un bărbat e rege, ce trebuie să facă pentru a se simţi femeie şi bărbat, şi nu doar regină şi rege, aceasta a fost întrebarea ei, iar pustnicul îi răspunse cu o altă întrebare, dacă un bărbat e pustnic, ce va trebui să facă pentru a se simţi bărbat şi nu doar pustnic, iar regina se gândi niţel şi zise, va renunţa regina să mai fie regină, regele nu va mai fi rege, pustnicul va renunţa la pustnicie, asta vor trebui să facă, dar acum îţi voi pune eu o altă întrebare, ce fel de femeie şi ce fel de bărbat vor fi aceştia care nu sunt nici regină nici pustnic, ci doar femeie şi bărbat, ce înseamnă să fii nefiind ceea ce eşti, iar pustnicul răspunse, nimeni nu poate fi nefiind, bărbatul şi femeia nu există, există doar ceea ce vor fi şi răzvrătirea împotriva a ceea ce sunt, iar regina declară, eu mă răzvrătesc împotriva a ceea ce sunt, spune-mi acum tu dacă te răzvrăteşti împotriva a ceea ce eşti, iar el răspunse, a fi pustnic este contrariul lui a fi, aşa cred cei care trăiesc în lume, însă tot înseamnă a fi ceva, iar ea, atunci unde se află leacul, iar el, dacă vrei să fii femeie, renunţă să mai fii regină, restul îl vei afla după aceea, iar ea, dacă vrei să fii bărbat, de ce continui să fii pustnic, iar el, fiindcă lucrul cel mai de temut este să fii bărbat, iar ea, ştii tu ce înseamnă să fii bărbat şi femeie, iar el, nimeni nu ştie, la acest răspuns se retrase regina, urmată de suita care murmura, mâine am să vă povestesc restul Bine a făcut Manuel Milho că a tăcut, fiindcă doi dintre ascultătorii săi, Jose” Pequeno şi Francisco Marques începuseră să sforăie, înveliţi în mantale. Focurile se stingeau unul câte unul. Baltasar îl privea stăruitor pe Manuel Milho, Povestea asta-i fără cap şi fără coadă, nu seamănă câtuşi de puţin cu basmele care se spun de obicei, cea cu prinţesa care păzea gâştele, cea cu fetiţa care avea o stea în frunte, cea cu lemnarul care a găsit o domniţă în codru, cea cu taurul albastru, cea cu diavolul din Alfusqueiro, cea cu balaurul cu şapte capete, iar Manuel Milho răspunse, Dacă pe lume s-ar afla un uriaş atât de mare încât să ajungă la cer, ai spune că picioarele îi sunt munţii şi capul luceafărul de dimineaţă, pentru un ins care a declarat că a zburat şi că este egalul lui Dumnezeu, eşti foarte neîncrezător. La acest reproş, Baltasar amuţi, apoi spuse noapte bună, se întoarse cu spatele la foc şi în scurtă vreme adormi. Manuel Milho mai rămase un timp treaz, gân-dindu-se la chipul cel mai nimerit de a ieşi din povestea în care se băgase, dacă pustnicul se va face rege, dacă regina se va face pustnică, de ce o trebui oare ca basmele să sfârşească întotdeauna în acelaşi fel.

  Aşa de mare fusese suferinţa în timpul acelei zile nesfârşite, încât toţi îşi ziceau, Mâine nu poate fi mai rău, şi totuşi ştiau foarte bine că avea să fie de o mie de ori mai greu. Se gândeau la drumul care cobora spre valea din Cheleiros, cotiturile strânse, pantele înspăimântătoare, povârnişurile abrupte care coborau aproape vertical deasupra drumului, Cum o să izbutim să trecem, murmurau în sinea lor. În toată vara aceea nu fusese o altă zi mai călduroasă, pământul părea o vatră de jăratec, soarele un pinten ascuţit, înfipt în spinare. Sacagii alergau de-a lungul şirului interminabil, purtând pe umăr cobiliţe cu apă, se duceau s-o scoată de prin fântânile din apropiere, de pe pământurile joase, foarte departe uneori, trebuiau să urce pe munte pe poteci înguste cât să pui talpa ca să umple doniţele, viaţa de la galere nu poate fi mai rea. Pe la amiază, au ajuns în vârful unui deal de unde se vedea Cheleiros, în fundul văii. Tocmai pe asta se bizuia Francisco Marques, că reuşeau să coboare ori nu, noaptea viitoare în braţele nevestei nimeni nu i-o va lua Administratorul coborî, înconjurat de ajutoare, până la pârâul care curgea pe fundul văii, le indică în drum locurile mai primejdioase unde carul va trebui încetinit pentru a asigura popasurile şi stabilitatea pietrei, şi, în final, luă hotărârea să fie dejugaţi boii şi mânaţi pe un tăpşan, după a treia cotitură, destul de departe, ca să nu stânjenească manevra, destul de aproape ca să poată fi aduşi fără întârziere dacă aceeaşi manevră ar fi cerut-o. Astfel, platforma avea să coboare ţinută doar de mâna omului. Nu se putea face altfel. În timp ce atelajele se îndepărtau, oamenii, risipiţi pe culme, sub arşiţa soarelui, priveau valea liniştită, livezile, umbra răcoroasă, casele care păreau ireale, atât de intensă era impresia de pace care iradia din ele. S-or fi gândind la toate astea, sau poate şi-or spune acest lucru simplu, Chiar dacă m-oi vedea ajuns în vale, tot n-o să-mi vină să cred.

  Cum s-a desfăşurat coborârea, s-o povestească alţii, care o ştiu mai bine. Şase sute de oameni încleştaţi cu disperare de cele douăsprezece cabluri fixate îndărătul platformei, şase sute de oameni care simţeau cum timpul şi efortul le storceau treptat vlaga din muşchi, şase sute de oameni care erau tot atâtea spaime de a fi, ieri n-a fost decât o joacă de copii, iar povestea lui Manuel Milho o simplă plăsmuire, ce înseamnă de fapt un bărbat când nu este mai mult decât puterea ce-o are, când este numai groaza că puterile nu-i vor fi de ajuns ca să strunească monstrul care îl târăşte implacabil, şi toate astea din pricina unei pietre care nu trebuia să fie atât de mare, cu alte trei sau zece mai mititele s-ar face la fel de bine veranda, doar că n-am putea avea mândria de a-i spune maiestăţii sale, E o unică piatră, iar vizitatorilor, înainte de a trece în sala următoare, E o piatră unică, datorită acestora şi altor orgolii neghioabe se răspândeşte cacealmaua generală, cu formele ei naţionale şi private, precum afirmaţia din compendii şi istorii, Construcţia mânăstirii din Mafra se datorează regelui Dom Joăo al V-lea şi jurământului pe care l-a făcut în caz că i se va naşte un copil, aici se află şase sute de bărbaţi care nu i-au făcut nici un copil reginei, dar ei sunt cei care plătesc jurământul, ne doare-n cot de ei, să ni se ierte jargonul anacronic.

  De-ar coborî şoseaua drept spre vale, totul s-ar reduce poate la un joc amuzant, la o mişcare alternativă, de slobozire şi înfrânare a acestui zmeu de piatră, dai drumul la sfoară, apoi o înfăşori pe mosor, îl laşi să alunece atâta vreme cât acceleraţia nu devine de nestăvilit, îl frânezi la vreme ca să nu se rostogolească la vale, zdrobind în cale oamenii care n-au reuşit să scape, ei, zmeii acestor sfori şi ai altora Dar drumul ăsta plin de coturi e un coşmar. Câtă vreme fusese neted, boii au fost folosiţi aşa cum am povestit, unii trăgând lateral înaintea carului până când îl făceau să se întoarcă cu faţa la drum. Era doar o muncă de răbdare, care de atâta repetare devenise rutinieră, deshămat, înhămat, deshămat, înhămat, boii se osteneau cel mai mult, oamenii doar strigau, în rest nu aveau mare lucru de făcut Acum însă le vine să urle de disperare în faţa diabolicei combinaţii de curbă şi pantă pe care vor trebui s-o înfrunte în repetate rânduri, însă, dacă ar urla, ar însemna să-şi piardă suflul, care şi aşa e scurt. Mai bine să fim atenţi la gesturi şi să lăsăm ţipetele pentru atunci când se vor putea preschimba în strigăte de uşurare. Carul coboară încet până la intrarea în curbă, pe cât se poate mai înăuntrul ei, în aceeaşi parte se blochează roata din faţă, însă piedica nu trebuie să fie atât de solidă încât ea singură să frâneze întregul car, nici atât de fragilă încât să poată fi zdrobită de greutate, dacă vi se pare că fapta aceasta nu prezintă dificultăţi supreme, e pentru că nu aţi cărat pietroiul de la Pero Pinheiro la Mafra, ci doar aţi asistat stând aşezaţi comod, ori pentru că priviţi de la depărtare, din locul şi timpul acestei pagini. Frânat astfel în chip periculos, carul poate să aibă demonicul capriciu de a rămâne atât de cuminte de parcă toate roţile i-ar fi îngropate în pământ E ceea ce se întâmplă cel mai adesea Doar foarte rar, când se îndeplinesc mai multe condiţii deodată, ca înclinarea curbei spre partea exterioară, frecarea minimă a terenului, accentuarea cuvenită a pantei, totul exact cât trebuie, doar atunci platforma va ceda fără dificultate impulsului lateral care îi va fi aplicat în partea dindărăt, ori, minune încă şi mai mare, se va răsuci de la sine în jurul singurului său punct de sprijin, din partea din faţă. De regulă se întâmplă însă altfel, de regulă trebuie să se aplice din nou o forţă uriaşă în punctele optime, după un ritm riguros necesar, pentru ca mişcarea să nu fie prea amplă şi deci fatală, ori, Domnul fie lăudat pentru răul mai mic, cerând un nou efort, şi mai obositor, în sens invers. Se pun pârghiile la cele patru roţi din spate, se încearcă să se deplaseze carul, barem o jumătate de palmă, către partea din afară a curbei, oamenii de la funii dau ajutor, trăgând în aceeaşi direcţie, e o harababură fără seamăn, cu bărbaţii de la pârghii rătăciţi într-o pădure de cabluri întinse şi încordate ca nişte corzi de oţel, cu bărbaţii de la funii înşiraţi pe coastă până jos, alunecând din când în când şi ros-togolindu-se pe pământ, fără alt necaz mai mare deocamdată, carul cedă până la urmă, se urni cu o palmă sau două, în faţă, pe toată durata manevrei, roata din afară fu rând pe rând poticnită şi eliberată, pentru a preveni pericolul ca platforma să o ia razna în timpul deplasării, în acea clipă în care ea pare suspendată şi fără reazem, şi fără destui oameni care s-o sprijine, fiindcă majoritatea lor, în timpul acestor confuze operaţii, nu au loc nici să se mişte. Deasupra acestei râpe stă diavolul privind, minunându-se de propria sa inocenţă şi mizericordie, fiindcă nu s-a gândit niciodată să născocească un asemenea supliciu pentru încununarea torturilor din infernul său.

  Unul dintre cei care aşază pietre sub roţi este Francisco Marques. A dovedit deja cât e de iscusit, o curbă dificilă, două mizerabile, trei mai îngrozitoare ca primele, patru doar dacă n-am fi întregi la minte, şi la fiecare dintre ele douăzeci de mişcări, are conştiinţa că îşi face bine treaba, întâmplător nu se gândeşte acum la nevastă, fiecare lucru la timpul său, îşi concentrează toată atenţia asupra roţii care va începe să se mişte şi va trebui frânată, nu atât de repede încât să zădărnicească efortul pe care îl fac tovarăşii săi îndărătul carului, nu atât de târziu încât carul să-şi ia avânt şi să sară peste piedică. Curn se întâmplă acum. S-a zăpăcit poate Francisco Marques, sau poate şi-a şters cu antebraţul sudoarea de pe frunte, sau a aruncat o privire de aici, de pe culme, spre satul său, Cheleiros, amintindu-şi, în sfârşit, de nevastă, i-a scăpat drugul din mână chiar în clipa când platforma începuse să alunece, totul s-a petrecut într-o clipită, trupul se află dedesubtul carului, strivit, prima roată a trecut peste el, numai piatra cântăreşte peste două mii de arrobe, dacă vă mai amintiţi Se spune că o nenorocire nu vine niciodată singură, de obicei e adevărat, o poate spune oricare dintre noi, însă, de astă dată, cel care le trimite şi-a zis că era de ajuns c-a omorât un om Carul, care putea să se năpustească de-a rostogolul pe coastă în jos, s-a oprit puţin mai încolo, cu o roată înţepenită într-o groapă a drumului, nu întotdeauna salvarea vine la momentul potrivit

  L-au scos pe Francisco Marques de sub roţile carului, roata îi trecuse peste pântece, preschimbat într-o pastă de viscere şi de oase sfărâmate, puţin lipsise să se separe picioarele de trunchi, vorbim de piciorul lui stâng şi de piciorul lui drept, căci din celălalt, de la mijloc, cel veşnic neastâmpărat, de dragul căruia Francisco Marques a făcut atâtea drumuri, din acela n-a mai rămas nimic, nici o urmă, nici o fărâmă. Au adus o targa, i-au întins trupul pe ea, înfăşurat într-o manta care s-a năclăit de sânge, doi bărbaţi au ridicat-o, alţi doi i-au însoţit ca să-i înlocuiască, ce-i vor zice cei patru văduvei, îl aducem pe omul tău, aşa îi vor vorbi femeii care s-a ivit acum la fereastră, spunând copiilor, Tatăl vostru va dormi la noapte acasă.

  Când piatra a ajuns în fundul văii, atelajele de boi au fost înhămate din nou. Se prea poate ca mai-marele peste nenorociri să se fi căit de zgârcenia de la început, şi atunci platforma s-a ciocnit de o ieşitură a stâncii şi a izbit două animale de coasta abruptă, zdrobindu-le picioarele. Au trebuit să le omoare, iar când ştirea s-a răspândit, locuitorii din Cheleiros au dat fuga la ospăţ, chiar acolo pe loc boii au fost jupuiţi şi sfârtecaţi, curgea sângele pe şosea, soldaţii nu i-au putut alunga oricâte lovituri au împărţit în dreapta şi în stânga, câtă vreme a mai fost o fărâmă de carne pe oase, carul nu s-a putut urni din loc. între timp, se întunecase. Au rămas acolo să înnopteze, unii în susul drumului, alţii risipiţi pe malul pârâului. Administratorul şi câteva dintre ajutoarele sale s-au dus în sat să se culce, ceilalţi s-au culcat ca de obicei, direct pe pământ, înveliţi în mantale, extenuaţi de îngrozitoarea coborâre în străfundul pământului, uluiţi de a fi încă în viaţă, câte unii împotrivindu-se somnului, de teama ca el să nu fie totuna cu moartea Prietenii mai apropiaţi ai lui Francisco Marques s-au dus să-l privegheze, Baltasar, Jose Pequeno, Manuel Milho, câţiva din alfabetul dinainte, Bras, Firmino, Isidro, Onofre, Sebastiăo, Tadeu, şi altul despre care n-am apucat să vorbim, Damiăo. Intrau în casă, priveau mortul, cum este cu putinţă să moara un om de o moarte atât de violentă şi să pară totuşi atâta de senin, mai liniştit decât dacă ar fi dormit, fără coşmaruri, fără griji, murmurau apoi o rugăciune, femeia de colo e văduva, nu ştiu cum se numeşte, nici nu ar folosi istoriei noastre să mergem s-o întrebăm, numele lui Damiâo l-am pomenit doar ca să ne aflăm în treabă. Mâine, înainte de răsăritul soarelui, piatra îşi va relua călătoria, în Cheleiros a rămas un om ca să fie îngropat, rămâne de asemenea carnea de la doi boi pentru a fi mâncată.

  Nu li se simte lipsa Carul a luat-o în sus, pe coastă, la fel de încet cum a venit, dacă Dumnezeu ar fi avut milă de oameni ar fi făcut o lume netedă ca-n palmă, pietrelor le-ar trebui mai puţină vreme ca să ajungă la destinaţie. Aceasta e pe drum de cinci zile întregi, şoseaua va fi ceva mai bună când vor trece de dealul următor, dar oamenii au în suflet zbucium, căci de trup n-are rost să mai vorbim, toţi muşchii îi dor, însă nimeni nu se plânge, dacă tocmai pentru asta le-au fost dăruiţi. Cireada nu cârteşte, nici nu se vaită, numai că refuză să se mişte, se preface că trage, dar nu trage, leacul e să laşi vitele să se odihnească puţin, să le apropii de bot un braţ de paie, în curând vor arăta de parcă s-ar tot odihni de ieri încoace, îşi unduiesc crupele înalte pe şosea, e o plăcere să te uiţi la ele. Până când apare alt urcuş, alt coborâş. Atunci se regrupează oştirea, se împarte efortul, atâţia de partea asta, atâţia de cealaltă, trageţi, măi, Heeei-rup, răcneşte un glas, taratata, sună goarna, într-adevăr aici e un câmp de bătălie, nu ducem ligsă de morţi sau de răniţi, deşi nu toţi sunt de acelaşi fel, ca şi cum am zice patru capete, ceea ce e un fel de a socoti ca orişicare altul.

  Pe seară, a tras o răpăială de ploaie şi a fost binevenită. După căderea nopţii reîncepu să plouă, însă nimeni nu se gândi să protesteze. Aceasta e adevărata înţelepciune, să nu-ţi pese de ceea ce trimite cerul, ploaie sau soare, afară doar dacă nu se întrece cu gluma, şi chiar şi atunci, că un singur potop n-a izbutit să-i înece pe toţi oamenii, iar seceta nu este niciodată atât de mare încât să nu supravieţuiască măcar un fir de iarbă sau speranţa de a-l găsi. A plouat un ceas sau nici atât, pe urmă norii şi-au luat tălpăşiţa, până şi norii îşi ies din ţâţâni dacă nu li se dă importantă. Oamenii au făcut focuri mai mari, unii s-au dezbrăcat până la piele ca să-şi usuce hainele, s-ar fi putut spune, cu destulă îndreptăţire, că adunarea semăna cu un sobor păgân, când, de fapt, ştim că e cea mai catolică faptă ducerea pietrei la Mafra, a scrisorii cui o aşteaptă, a efortului până la capăt, a credinţei cui e vrednic de ea, condiţie asupra căreia am putea glosa la nesfârşit, dacă n-ar fi început Manuel Milho să-şi depene povestea, lipseşte un ascultător, doar eu, tu şi tu băgăm de seamă absenţa, alţii nici n-au ştiut cine a fost Francisco Marques, unii l-au văzut mort, majoritatea nici atât, să nu vă închipuiţi că au defilat şase sute de oameni prin faţa leşului ca ultim, mişcător omagiu, asemenea lucruri se petrec numai prin epopei, să ne întoarcem va să zică la poveste, într-o zi regina a dispărut din palatul unde trăia cu regele soţ şi cu copiii infanti, şi cum se auziseră şuşoteli precum că discuţia din peşteră nu fusese dintre cele ce în mod obişnuit se poartă între regine şi pustnici, semănând mai degrabă cu un pas de dans sau cu o coadă de păun, pe rege îl apucară furiile de gelozie şi se duse în goana mare la peşteră, crezându-se deja cu onoarea terfelită, aşa sunt regii, au o onoare mai înaltă cu o şchioapă decât restul lumii, observi asta imediat dacă te uiţi la coroană, dar când ajunse acolo nu văzu nici un pustnic şi nici o regină, şi asta îl înfurie şi mai tare, fiindcă însemna fără îndoială că au fugit împreună, atunci îşi trimise armata pe urmele fugarilor, să scotocească întreg regatul, şi câtă vreme ei caută, noi vom dormi, că e târziu, Jose Pequeno protestă, Nu s-a mai auzit nicicând asemenea poveste, pe bucăţele, însă Manuel Milho îl corectă, Fiecare zi e o bucăţică de istorie, nimeni^ n-o poate povesti pe toată b dată, iar Baltasar se gândi, acest Manuel Milho i-ar fi plăcut cu siguranţă foarte mult părintelui Bartolomeu Louâenco.

  Duminică, a doua zi, se ţinu slujbă şi predică. Ca să fie auzit cu mai mult folos, preotul predică din înaltul carului, cu tot atâta dezinvoltură ca şi cum ar fi stat în amvon, nu-şi dădea seama nesăbuitul că făptuia cea mai mare dintre profanări, pângărind cu sandalele această piatră de altar, sfinţită prin jertfă de sânge nevinovat, sângele omului din Cheleiros care avea copii şi femeie, cel care şi-a pierdut piciorul de la mijloc în Pero Pinheiro, încă n-a fost dus la cimitir, şi sângele boilor, să nu uităm de boi, barem pe ei nu-i vor uita aşa curând localnicii care au dat năvală la căsăpire şi care chiar în duminica asta se vor ospăta, în sfârşit, pe săturate. Începu preotul să predice şi rosti, cum fac cu toţii, Iubiţii mei fii, din înaltul cerului îşi pogoară privirea asupra noastră Sfânta Fecioară şi Fiul ei Dumnezeiesc, din înaltul cerului ne contemplă şi patronul nostru, Sfântul Anton, de dragul căruia cărăm această piatră la Mafra, e grea fără îndoială, dar mult mai grele sunt păcatele voastre, şi totuşi le purtaţi în inimă de parcă n-ar atârna nici cât un fir de păr, de aceea trebuie să consideraţi drumul acesta ca pe o penitenţă, şi, de asemenea, ca pe o ofrandă de iubire, stranie penitenţă, neobişnuită ofrandă, căci nu numai că vă este plătită cu leafa din contract, cum de asemenea vă va fi remunerată de indulgenţa cerului, adevăr grăiesc vouă că ducerea la Mafra a acestei pietre e o faptă la fel de sfântă ca şi aceea a cruciaţilor de odinioară, când au purces să elibereze Locurile Sfinte, aflaţi că toţi care au murit acolo se bucură de viaţă veşnică, iar alături de ei, contemplând Chipul Domnului, stă astăzi soţul vostru care a răposat alaltăieri, minunat lucru că moartea lui s-a săvârşit într-o zi de vineri, e adevărat că a murit fără spovedanie, n-a apucat duhovnicul să ajungă la căpătâiul lui, murise când v-aţi apropiat, dar şi-a aflat mântuirea fiind cruciat în această cruciadă, cum mântuiţi sunt toţi cei care la Mafra au murit în infirmierii, ori s-au prăbuşit de pe ziduri, afară de păcătoşii fără scăpare, care au fost ucişi de boli ruşinoase, atât de mare este mizericordia cerului încât porţile paradisului se deschid până şi în faţa celor care mor înjunghiaţi în încăierările în care vă băgaţi tot timpul, nicicând nu s-au pomenit oameni atât de evlavioşi şi atât de certăreţi, dar treacă de la noi, opera continuă, să ne dea nouă Dumnezeu răbdare, iar vouă putere, şi regelui banii ca să o ducă la bun sfârşit, căci de mare trebuinţă este această mânăstire, pentru întărirea ordinului şi răspândirea triumfului credinţei, amin. Se sfârşi predica, coborî preotul pe pământ, şi, cum era duminică, zi sfântă de odihnă, nu mai era nimic de făcut, unii se duseră să se spovedească, alţii se împărtăşiră, nu toţi fireşte, n-ar ajunge provizia de cuminecături, doar dacă s-ar fi înmulţit aici ostiile cum s-au înmulţit odată pâinile, neîntâmplată întâmplare. Pe scară, se luară la hartă cinci cruciaţi ai acestei cruciade, episod pe care-l amintim fără o relatare mai amănunţită, au fost doar câţiva pumni şi a curs puţin sânge dintr-un nas. Dacă mureau, mergeau oricum de-a dreptul în paradis.

  În noaptea aceea, Manuel Milho istorisi sfârşitul poveştii sale. Şapte-Sori îl întrebase dacă soldaţii regelui reuşiseră până la urmă să pună mâna pe regină şi pe pustnic, iar el răspunse/Nu i-au prins, au bătut regatul de la un capăt la altul, au scotocit casă după casă, însă n-au dat de ei, iar după ce rosti acestea, tăcu, căzând pe gânduri. Josă Pequeno întrebă, Păi, asta e o poveste care să fie povestită de aproape o săptămână, iar Manuel Milho răspunse, Pustnicul încetă să mai fie pustnic, regina încetă să mai fie regină, dar nu s-a aflat dacă pustnicul a izbutit să devină bărbat şi dacă regina a izbutit să devină femeie, părerea mea este că nu au fost în stare, altminteri s-ar fi băgat de seamă, când într-o zi se va întâmpla una ca asta, toată lumea va prinde de veste, lor nu li s-a întâmplat, povestea s-a petrecut în urmă cu atâţia ani încât ei nu mai pot fi în viaţă, niciunul nici celălalt, moartea pune capăt tuturor istoriilor. Baltasar izbi cu cârligul de fier într-o piatră. Jose Pequeno îşi frecă bărbia ţepoasă şi întrebă, Ce face un boar ca să devină bărbat, iar Manuel Milho răspunse, Nu ştiu. Şapte-Sori aruncă piatra în foc şi zise, Poate zboară.

  Au mai dormit o noapte pe drum. Între Pero Pinheiro şi Mafra pierduseră opt zile întregi. Când au ajuns în faţa mânăstirii, arătau de parc-ar fi sosit dintr-un război pierdut, murdari, zdrenţăroşi, fără pradă bogată. Toată lumea se minuna de mărimea nemăsurată a pietrei, Atât de mare. Doar Baltasar şopti, privind bazilica, Atât de mică.

  DIN ZIUA ÎN CARE MAŞINA ZBURĂTOARE coborâse pe Monte Junto, de şase sau poate de şapte ori se dusese Şapte-Sori să vadă şi să repare, pe cât putea, stricăciunile pe care le pricinuia timpul, acolo, sub cerul liber, în ciuda acoperământului protector de tufe şi scaieţi. Când a băgat de seamă că lamelele de fier prinseseră rugină, duse o oală cu seu şi le unse cu grijă, repetând apoi operaţia ori de câte ori venea înapoi. Luase de asemenea obiceiul să aducă în spinare un snop de nuiele, pe care le tăia într-un smârc întâlnit în drum, repara cu ele spărturile şi crăpăturile împletiturii, care nu totdeauna aveau cauze naturale, ca atunci când găsise în carcasa păsăroiului o vizuină cu şapte pui de vulpe. Îi omorî ca pe nişte iepuri, lovindu-i cu cârligul în moalele capului, apoi îi aruncă departe, unii aici, alţii mai încolo, la voia întâmplării. Tatăl şi mama lor or să dea peste puii morţi, vor adulmeca sângele, şi niciodată nu s-or mai întoarce-prin aceste locuri. În timpul nopţii, le auzi chefnitul. Îi simţiseră urma. Când au găsit cadavrele, făcură zarvă mare, sărmanele vulpi, şi, cum nu ştiau să numere, ori ştiind-o, nu aveau siguranţa că le-au murit toţi copilaşii, se apropiară de ceea ce fusese căminul lor şi era maşină de zburat străină, deşi prăbuşită Ia pământ, se apropiară cu prudenţă, înspăimântaţi de mirosul de om, dădură din nou peste sângele vărsat din propriul sânge şi o luară la fugă, cu părul zbârlit, chelălăind. Nu s-au mai întors niciodată. Întâmplarea s-ar fi putut termina totuşi altfel, dacă, în Ioc să fie basm cu vulpiţe, ar fi fost istorie cu lupi. Iată de ce, începând din ziua aceea, Şapte-Sori lua mereu cu sine spada cu lama muşcată adânc de rugină, dar încă destul de bună ca să reteze capete de lup sau de lupoaică.

  Se ducea întotdeauna singur, singur îşi închipuie că se va duce iarăşi, dar astăzi Blimunda îi spune, e pentru prima oară în aceşti trei ani, Merg şi eu, iar el se miră, Drumul e lung, o să oboseşti, Vreau să cunosc drumul, dacă va trebui vreodată să merg acolo fără tine. Era un motiv temeinic, cu toate că Baltasar nu uita de probabilitatea lupilor, Să nu mergi niciodată singură, orice s-ar întâmpla, drumurile sunt anevoioase, locurile pustii, dacă îţi mai aduci aminte, e cu putinţă oricând să te atace vreo fiară, iar Blimunda răspunse, Să nu spui niciodată orice s-ar întâmpla, fiindcă oricând se pot întâmpla lucruri pe care nici cu gândul nu le gândeam când am spus orice s-ar întâmpla, E adevărat, dar tu vorbeşti de parcă ai fi Manuel Milho, Cine este acest Manuel Milho, Lucra cu mine la mânăstire, însă s-a hotărât să se întoarcă acasă, a zis că preferă să moară înecat de o revărsare a Tejului decât să fie strivit sub o piatră în Mafra, fiindcă, spre deosebire de ceea ce se spune de obicei, moartea nu e la fel pentru toată lumea, la fel e doar faptul că eşti mort. Şi astfel a plecat spre meleagurile sale, unde piatra e mică şi puţină, iar apele sunt dulci.

  Baltasar nu voia să o supună pe Blimunda lungului chin al mersului pe jos, de aceea închirie un măgar, şi, după ce îşi luară rămas bun, purceseră la drum, lăsând fără răspuns întrebările lui Ines Antonia şi ale cumnatului, Unde vă duceţi, vei pierde două zile de muncă din pricina călătoriei, iar dacă se întâmpla vreo nenorocire, n-o să ştim cum să dăm de voi, nenorocirea la care făcea aluzie Ines Antonia era moartea lui Joăo Francisco, moartea care dădea târcoale pe la uşă, dădea să intre în casă, se răzgândea, poate o intimida tăcerea bătrânului, cum poţi să-i spui unui om, Vino cu mine, dacă el nici nu întreabă nici nu răspunde, doar priveşte, în faţa unei asemenea priviri până şi moartea se pierde cu firea. Ines Ant6nia nu ştie, nu ştie nici Îlvaro Diogo, băiatul lor e la vârsta când vrea să ştie numai despre sine, că Baltasar s-a hotărât să-i spună lui Joăo Francisco unde se duceau, Tată, merg cu Blimunda în munţii Barregudo, pe Monte Junto, să văd ce se întâmplă cu maşina în când am zburat încoace de la Lisabona, îţi mai aduci aminte, când s-a vorbit aici că Duhul Sfânt trecuse prin văzduh, pe deasupra şantierului, n-a fost nici un Duh Sfânt, am fost noi doi şi cu părintele Bartolomeu Lourenco, îţi mai aduci aminte, preotul acela care a fost la noi în casă pe când mama mai trăia încă, şi ea a vrut să taie cocoşul, dar el n-a lăsat-o, că mai bine era să-l ascultăm cum cântă decât să-l mâncăm, nici n-ar fi fost frumos să le facem găinilor una ca asta. Ascultă Joăo Francisco aceste aduceri-aminte şi rosti, el care obişnuia să tacă, îmi amintesc de toate, iar tu mergi în pace, că eu încă nu mor, când va sosi sorocul voi fi cu tine acolo unde tu te vei afla, Dar dumneata, tată, mă crezi că am zburat, Când ajungem bătrâni, lucrurile ce sunt pe cale să se întâmple încep să se împlinească, şi asta se petrece în parte pentru că acum suntem în stare să credem în ceea ce înainte puneam la îndoială, şi chiar dacă nu credem că s-a întâmplat, credem că se va întâmplă, Tată, eu am zburat, Te cred, fiule.

  Di, di, di, măgăruş drăguţ, despre acesta nu vorbeşte versul, cajre are, j măgăruşul, nu versul, destule rosături pe sub samar, şi totiţşi zburdă bucuros, povara e uşoară, aproape nu o simte, s-a dus graţia diafană a Blimundei, au trecut şaisprezece ani de când am văzut-o prima oară, însă pare la fel de tânără şi de proaspătă ca odinioară, nimic nu conservă mai bine tinereţea ca păstrarea unui secret Ajunseră la smârc. Baltasar tăie un snop de nuiele, Blimunda strânse între timp un braţ de crini de apă, împleti din ei o cunună pe care o petrecu peste urechile măgarului, părea aşa de drăgălaş, nu fusese în viaţa lui atât de răsfăţat, parcă ar fi un episod din Arcadia, păstorul, deşi ciung, fetişcana, păstorind voinţe, asinul care nu pătrunde de obicei în istorii dintr-acestea, dar acum a fost lăsat să intre, cu chirie, fiindcă păstorul n-a vrut să-şi obosească fetişcana, şi cine o să creadă că asta e o tocmeală ca oricare alta se înşeală, fiindcă nu îşi închipuie de câte ori măgarii merg cu împotrivire în suflet, purtând poveri greşite, de aceea li se adâncesc rosăturile şi sunt chinuiţi de bătături. După ce nuielele au fost strânse şi legate, povara s-a îngreunat, dar cine cară cu plăcere nu va cunoaşte osteneală, mai ales dacă Blimunda se hotărăşte să coboare de pe măgar şi să-şi continue drumul pe jos, acum sunt trei care se plimbă, unul duce florile, ceilalţi îi ţin tovărăşie.

  Vremea e primăvăratică, câmpia se acoperă de margarete albe, cu tulpiniţe pitice, ca să scurteze drumul călătorii o iau peste covorul de flori, corolele tari bat darabana pe tălpile goale ale lui Baltasar şi ale Blimundei, amândoi au la ei pantofi sau cizme, însă le ţin la păstrare în desagă pentru drumul cu pietre colţuroase, iar din pământ se înalţă un miros pătrunzător, e seva margaretei, mireasmă a lumii în ziua dintâi, înainte ca Dumnezeu să fi inventat trandafirul. Timpul este prielnic pentru a vizita o maşină de zburat, pe cer trec nori mari şi albi, ce minunat ar fi să se înalţe iarăşi păsăroiul, barem o singură dată, să urce sus în văzduh, să dea ocol acelor castele suspendate, să îndrăznească ceea ce păsările nu cutează, să pătrundă în nori glorios, să tremure de frig şi de spaimă, şi să ţâşnească apoi afară spre azur şi spre soare, să zărească dedesubt lumea atât de frumoasă şi să spună, Lume, cât de frumoasă e Blimunda Dar acest drum este pedestru, Blimunda mai puţin frumoasă, până şi măgăruşul a lăsat să-i cadă crinii, morţi, ofiliţi de sete, să ne aşezăm aici ca să mâncăm pâinea tare a lumii, mâncăm şi pornim de îndată mai departe, e încă mult de mers. Blimunda îşi înseamnă drumul în memorie, muntele de colo, pădurea de dincolo, patru bolovani aliniaţi, şase coline în potcoavă, aşezările cum se numesc, au fost Codecal şi Gradil, Cadriceira şi Furadouro, Merceana şi Pena Firme, atât am umblat încât ne-am apropiat. Monte Junto, păsăroiul.

  În basmele de demult se întâmplă aşa, rosteai un cuvânt tainic şi în faţa grotei fermecate se înălţa un codru de stejari, de nepătruns pentru acela care nu cunoştea celălalt cuvânt magic, cel care ar preschimba codrul în râu şi pe râu ar aşeza o barcă cu vâsle cu tot Şi în acest loc s-au rostit cuvinte, Dacă tot trebuie să mor pe un rug, să fi fost barem acesta, le-a rostit părintele nebun Bartolomeu Lourenco, poate tufişurile de aici or fi pădurea de stejari, pajiştea înflorită, vâslele şi râul, barca o fi pasărea rănită, care o fi cuvântul care ar şti să învie aceste înţelesuri. Au luat samarul de pe măgar, i-au poticnit cu un laţ picioarele din faţă ca să nu se ducă prea departe, acum mănâncă ce vrei şi ce poţi, dacă e cu putinţă vreo alegere în simplul posibil, în acest răstimp, Baltasar se apucă să cureţe cărarea care, printre mără-cinişuri, duce la pasărea ascunsă, e o treabă pe care a făcut-o de fiecare dată, însă, de cum se întoarce cu spatele, lăstarii şi crenguţele încep să înainteze, e greu să păstrezi aici un spaţiu de trecere, un tunel spre interiorul şi împrejurul maşinii, însă altminteri cum s-ar restaura împletitura de nuiele, cum s-ar întări aripile pe care timpul le-a moleşit, capul semeţ dacă se înclină, echilibrul cozii, precizia cârmei, e adevărat că am fost şi noi şi maşina fulgeraţi la pământ, dar suntem pregătiţi. Baltasar trudi multă vreme, rănindu-şi mâinile în spini, iar apoi, când accesul deveni mai uşor, o chemă pe Blimunda, care, cu toate eforturile lui, fu nevoită să înainteze târându-se în genunchi, în sfârşit ajunse, erau cufundaţi amândoi într-o umbră verde, translucidă, poate din pricina ramurilor mai tinere care se împleteau deasupra pânzei negre fără să o ascundă, frunze fragede care cerneau lumina, peste acest înveliş, o cupolă de tăcere, deasupra ei o boltă de lumină albastră, întrezărită în frânturi, fisuri, confidenţe. Suind pe aripa proptită în pământ, se ajungea pe puntea maşinii. Acolo se aflau soarele şi luna scrijelite pe o scândură, nu li se alăturase nici un alt însemn, ca şi cum nimeni altcineva n-ar mai fi existat pe lume. În câteva locuri podeaua putrezise, Baltasar va trebui să aducă din nou nişte scânduri de la şantierul mânăstirii, şipci care au prisosit de la schele, ce rost ar mai avea să se îngrijească de lamelele de fler şi de nacelă, dacă lemnul ajunge să SL sfărâme sub picioare. În umbra pânzei de corabie, bilele de chihlimbar aveau o strălucire stinsă, ca nişte ochi care nu se puteau închide sau care se împotriveau somnului, ca să nu piardă momentul plecării. În toate acestea însă există un aer de părăsire, frunzele moarte se înnegresc în apa care a băltit ne-vrând să se evapore, în ciuda sosirii primelor zile de căldură, fără perseverenţa lui Baltasar n-am mai găsi aici decât o jalnică ruină, osemintele unei păsări moarte.

  Numai sferele, fabricate dintr-un aliaj misterios, scânteiază la fel ca în prima zi, mate şi totuşi luminoase, cu nervurile desluşite, cu liniile de îmbinare foarte vizibile, să nu-ţi vină să crezi că stau aici de patru ani. Blimunda se apropie de una dintre ele, o cuprinse în palmă, nu era caldă, nu era rece, avu aceeaşi senzaţie ca atunci când îşi împreunează cele două mâini, nu simte răceală, nu simte căldură, doar că amândouă sunt vii, Mai trăiesc oare voinţele înăuntru, cu siguranţă n-au ieşit, dacă văd sferele întregi, metalul neatins, săracele de ele, de atâta vreme închise, oare ce-or aştepta Baltasar trebăluia mai încolo, auzi o frântură din întrebare sau o ghici, Dacă voinţele au ieşit din sfere, maşina nu mai e buna la nimic, ce rost mai are să mă întorc aici, iar Blimunda spuse, Mâine o voi afla.

  Au muncit amândoi până la apusul soarelui. Din ramuri de arbuşti, Blimunda făcu o mătură ca să cureţe frunzele şi gunoaiele, apoi îl ajută pe Baltasar să înlocuiască nuielele rupte, să ungă cu seu lamelele, Ţesu apoi, era treabă de femeie, pânza de corabie care se destrămase în două locuri, aşa cum şi Baltasar cususe altă dată, era treabă de soldat, acum terminase şi acoperea cu smoală suprafaţa restaurată. Între timp se lăsase noaptea Baltasar dezlegă măgarul şi îi slobozi picioarele ca să se poată dezmorţi, sărmanul, apoi îl aduse lângă maşină, va da de veste dacă o să apară vreo jivină. Cercetase înainte păsăroiul pe dinăuntru, coborând printr-un chepeng al punţii, tambuchiul acestei nave aeriene, sau aeronavă, nume uşor de format în viitor, când va fi nevoie. Nu era nici un semn de viaţă, nici şarpe, nici şopârlă, care de obicei mişună prin tot ce e ascuns, nici cel mai subţire fir de pânză de păianjen, ce muşte s-ar încumeta să intre aici. Era precum interiorul unui ou, coaja de jur împrejur, tăcerea care domneşte înăuntru. Acolo se culcară, pe un pat de frunziş, propriile straie le-au folosit drept adăpost şi învelitoare. Se căutară prin bezna adâncă, goi, nesăţios pătrunse el în ea, ea îl primi nerăbdătoare, veni apoi nesaţul şi nerăbdarea lui, în sfârşit trupurile se redescoperiră, mişcările, glasul care vine din fiinţa adâncă, cea care n-are glas, strigătul dezlănţuit, prelungit, întrerupt, icnetul sec, lacrima neaşteptată, iar maşina freamătă, vibrează, poate că s-a săltat de la pământ, a sfâşiat perdeaua de frunze şi scaieţi, şi-a luat zborul plutind în noaptea adâncă, printre nori, Blimunda, Baltasar, trupul lui apasă trupul ei, amândoi apasă pământul, în sfârşit, sunt aici, s-au dus şi s-au întors.

  Când primele raze ale zilei au început să se strecoare printre nuiele, Blimunda, ferindu-se să-i cadă ochii asupra trupului lui Baltasar, se ridică încetişor, goală, aşa cum adormise, şi ieşi prin tambuchi. Se înfiora de aerul răcoros al dimineţii, poate mai mult o înfiora viziunea aproape uitată a unei lumi alcătuite din transparenţe succesive, în dosul parapetului maşinii, plasa ierburilor şi a plantelor căţărătoare, conturul ireal al măgăruşului, şi, prin străvezimea lui, arbori şi tufe unduitoare, în sfârşit, consistenţa mai solidă a muntelui din faţă, dacă n-ar fi acolo, am putea zări peştii în marea îndepărtată. Blimunda se apropie de una dintre sfere şi îşi coborî ochii asupra ei. Înăuntru se rotea circular o umbră ca un vârtej de vânt văzut de la mare distanţă, în cealaltă sferă se vedea o umbră identică. Blimunda coborî din nou prin tambuchi, se cufundă în penumbra oului, căută printre rufe codrul de pâine. Baltasar nu se trezise încă, braţul stâng îi era pe jumătate ascuns de frunziş, părea un om nevătămat. Blimunda adormi la loc. Era în plină zi când simţi că se deşteaptă în îmbrăţişarea stăruitoare a lui Baltasar. Rosti înainte să deschidă ochii, Poţi veni, mi-am mâncat pâinea, şi atunci Baltasar pătrunse în ea fără teamă, fiindcă ea nu va pătrunde înăuntrul lui, aşa fusese făgăduiala Când au ieşit din maşină, în timp ce se îmbrăcau, Baltasar întrebă, Ai fost să vezi voinţele, Am fost, răspunse ea, Mai sunt acolo, Mai sunt, Mă gândesc uneori că ar trebui să deschidem sferele, să le lăsăm să plece. Dacă le-am lăsa să plece, ar fi ca şi cum nu s-ar fi petrecut nimic, ar fi ca şi cum nici nu ne-am fi născut, nici tu, nici eu, nici părintele Bartolomeu Lourenco, Mai seamănă încă cu nişte nori întunecaţi, Sunt nişte nori întunecaţi.

  Pe la jumătatea dimineţii îşi terminară treaba. Mai mult pentru că fusese îngrijită de un bărbat şi de o femeie decât pentru că îngrijitorii fuseseră doi la număr, maşina părea nou-nouţă, lajel de. Ageră ca la primul ei zbor. Cu ramuri rupte şi împletite, Baltasar astupă cărarea care ducea la păsăroi. La urma urmei, acesta este chiar un basm cu zâne. În faţa grotei se află un codru de stejari, dacă ceea ce vedem n-o fi mai curând un râu fără barcă şi fără vâsle. Doar din înaltul cerului ar putea fi zărit ciudatul acoperiş negru al grotei, numai un păsăroi care ar trece pe deasupra l-ar putea vedea, însă unicul care se află pe lume e acolo jos, prăbuşit la pământ, iar păsările obişnuite, acelea pe care le-a creat Dumnezeu sau a dat poruncă să fie create, trec şi se întorc, se uită, se tot uită, şi nu se dumiresc. Măgarul nici el nu îşi cunoaşte rostul. Dobitoc luat pe tocmeală, merge unde e dus, cară cât i se pune în spinare, toate călătoriile îi par aidoma, de-ar fi fost toată viaţa lui ca acum, căci cea mai mare parte a drumului a umblat -fără povară, cu crini peste urechi, trebuia să apuce şi el o zi din primăvara măgarilor.

  Au coborât de pe munte, au luat-o din prudenţă pe drumuri ocolite, prin Lapaducos şi Vale Benfeito, mereu la vale, iar pentru că ştiau că atunci când te înconjoară multă lume ai şanse mai mari să treci neobservat, au ocolit prin Torres Vedras, apoi s-au îndreptat spre sud, de-a lungul pârâului Pedrulhos, dacă n-ar exista tristeţe şi mizerie, dacă pretutindeni ar curge ape peste pietre, dacă ar cânta păsări, viaţa s-ar putea rezuma doar la a sta aşezat pe iarbă, ţinând în mână o margaretă fără să-i smulgi petalele, răspunsurile fiind deja ştiute, sau având o însemnătate atât de mică încât descoperirea lor nu merită jertfa unei flori. Mai există şi alte plăceri simple şi rustice, Baltasar şi Blimunda îşi spală picioarele în apă, ea ridicându-şi poalele până la coapse, ar face mai bine să le lase în jos, pentru fiecare nimfă care face baie stă întotdeauna un faun la pândă, iar acesta e aproape şi se năpusteşte. Blimunda fuge din apă râzând, el o prinde de talie, amândoi cad, se rostogolesc, când unul când celălalt ajunge deasupra, nu par a fi făpturi din veacul ăsta Măgarul îşi înalţă capul, ciulindu-şi urechile lungi, însă nu vede ceea ce vedem noi, ci numai o vânzoleală de umbre, copacii cenuşii, lumea fiecăruia se află în ochii pe care îi are. Baltasar o ridică în braţe pe Blimunda, o aşază deasupra samarului, di, măgăruşule, tropa, tropa. E ceasul amiezii, nu suflă vânt, nici briză, nici boare, pielea simte suspinul aerului ca pe o altă piele, nu e nici o deosebire între Baltasar şi lume, între lume şi Blimunda ce deosebire ar putea fi. E deja noapte când ajung la Mafra. Pe dealul Vela se văd focuri arzând. Când rugurile îşi răsfiră şi îşi înalţă flăcările, se întrezăresc pereţii bazilicii, neregulaţi, firidele goale, schelele, bortele negre ale ferestrelor, seamănă mai degrabă cu o ruină decât cu o construcţie nouă, aşa e întotdeauna când omul se retrage.

  Zile obositoare, nopţi dormite pe apucate. În aceste şandramale se odihnesc lucrătorii, peste douăzeci de mii, culcaţi pe aşternuturi grosolane, în orice caz, pentru majoritatea sunt paturi mult mai bune decât la ei acasă, unde n-au decât o rogojină întinsă pe pământ, dorm îmbrăcaţi, cu mantaua drept singură învelitoare, cel puţin înghesuiala le ţine aici de cald pe vreme friguroasă, mai rău e când vine arşiţa verii cu roiurile de purici şi de ploşniţe care le sug sângele, şi păduchii de cap, şi ceilalţi ai trupului, ce usturimi chinuitoare. Şi mâncărimea sexului, umorile clocite, descărcările seminale din vis, vecinul de culcuş care gâfâie, ce ne facem fără femei. Fireşte că există femei, însă nu ajung pentru toţi. Cei mai norocoşi sunt aceia care au venit de la bun început şi care s-au încurcat cu văduve şi părăsite, însă Mafra e un orăşel mic, în scurtă vreme n-a mai rămas nici o femeie fără stăpân, preocuparea bărbaţilor este acum să-şi apere grădina de ispite şi atacuri, chiar dacă n-are decât farmece puţine sau deloc. Câţiva chiar s-au înjunghiat din astfel de pricini. Dacă moare careva, apare coregidorul, vine garda, dacă e nevoie armata dă o mână de ajutor, ucigaşul merge la închisoare, drept care, din două una, dacă criminalul a fost bărbatul femeii, în puţină vreme are un succesor, dacă al femeii era bărbatul mort, în şi mai puţină vreme este înlocuit

  Dar ceilalţi, ce fac ceilalţi. Aceştia dau târcoale pe străzile pline veşnic de noroaie, din pricina apei aruncate de prin case, se duc în anumite fundături unde casele sunt tot din scânduri, ridicate poate prin grija administraţiei, care nu ignoră ce înseamnă necesităţile unui bărbat, poate prin camătă unui antreprenor de bordeluri, cine a făcut casa a vândut, cine a cumpărat a închiriat, cine a luat cu chirie s-a dat cu chirie, mai norocos a fost măgarul pe care l-au luat cu ei Baltasar şi Blimunda, i-au pus crini de apă pe creştet, în schimb, acestor femei, în dosul uşilor întredeschise, nimeni nu le duce flori, numai sex nerăbdător care pe întuneric a intrat şi a ieşit, ducând de atâtea ori cu sine germenele de putreziciune, boala galică, şi atunci gem sărmanii la fel de năpăstuiţi precum năpăstuitele care i-au molipsit, li se scurge puroiul pe picioare într-un flux nesfârşit, doctorii nu te primesc cu această boală în infirmerii, leacul, dacă o folosi la ceva, este să aplici pe părţile genitale sucul de milostivă, plantă miraculoasă de care am mai vorbit, bună la orice şi care nu vindecă nimic. Aici au venit flăcăi care azi, după trei sau patru ani, sunt putrezi din cap până în picioare. Aici au venit femei curate care, de cum au murit, au trebuit îngropate adânc în pământ fiindcă li se descompunea carnea în scârnă, otrăvind aerul. A doua zi casa are o nouă chiriaşă. Rogojina e aceeaşi, cârpele nici măcar n-au fost spălate, un bărbat bate la uşă şi intră, n-are de pus întrebări nici de primit răspunsuri, preţul e cunoscut, el se descheie la pantaloni, ea îşi ridică poalele, el geme de plăcere, ea n-are rost să se prefacă, doar suntem între oameni serioşi.

  Călugării de la azil ocolesc de departe aceste locuri, făcând pe virtuoşii, însă de ei să nu ne fie milă, căci niciodată nu s-a pomenit o congregaţie atât de pricepută să alterneze şi să compenseze mortificările şi consolările. Umblă cu ochii în pământ, zdrăngănindu-şi mătăniile, cele de la rozariul care le atârnă la brâu, cele de la ciotul pe care îl dezvăluie pe ascuns femeilor în actul spovedaniei, iar dacă şalele le sunt încinse de vreun ciliciu din păr de cal sau înţesat de cuie, caz extravagant, putem totuşi pune rămăşag că nu şalele îi încing pe ei într-o dogoare cili-cioasă, această propoziţie trebuind să fie citită cu multă atenţie ca să nu scape înţelegerii. Dacă nu se grăbesc spre alte opere caritabile şi obligaţii de-ale lor, se duc să asiste bolnavii la spital, suflă în ciorbă şi o apropie de buzele suferindului, aduc muribunzii pe calea cea bună, în anumite zile îşi dau sufletul doi sau chiar trei, fără să le fie de nici un ajutor sfinţii din invocaţiile obişnuite prin infirmerii, anume Sfântul Cosma şi Sfântul Damian, patronii doctorilor, Sfântul Anton, la fel de iscusit la lipitul oaselor ca şi la dresul urcioarelor, Sfântul Francisc, fiindcă se pricepe la stigmate, Sfântul Iosif, ca să meşterească cârje, Sfântul Sebastian, pentru că ţine piept morţii vreme îndelungată, Sfântul Francisc Xavier, având cunoştinţe de medicină orientală, Isus Măria Iosif, sfânta familie, totuşi complet separată lumea de rând de persoanele de vază şi de ofiţeri, care au infirmerie proprie, iar din această inegalitate, ştiind prea bine călugării de unde le vine mânăstirea, se pot imagina deosebirile de tratament şi de maslu. Să dea cu piatra în ei doar cine nu a făptuit păcate similare, Cristos a fost părtinitor cu Petru, l-a răsfăţat pe Ioan, deşi apostolii erau doisprezece. Se va dovedi într-o zi că Iuda a trădat din gelozie şi abandon.

  Într-un ceas al acestor zile, muri Joâo Francisco. Şapte-Sori aşteptă să-i vină fiul de la lucru, primul sosise Îlvaro Diego care se grăbea să mănânce şi să se întoarcă în şopronul pietrarilor, punea în supă bucăţi de pâine când a intrat Baltasar. Bună seara, binecuvântează-mă, tată, părea o seară ca toate celelalte seri, lipsea doar cel mai tânăr din familie, care apare întotdeauna ultimul, a început poate să zăbovească pe străzile femeilor, fără să sufle o vorbă, cum s-o fi descurcând ca să plătească ceea ce datorează, trebuind să-i dea tot câştigul tatălui, fără un bănuţ lipsă, Îlvaro Diogo e cel care întreabă, Gabriel încă n-a venit, ca să vezi, îl cunoaştem pe băiat de atâţia ani şi abia acum auzim cum îl cheamă, a trebuit să devină bărbat, iar Ines Antdnia răspunde, vrând să-l acopere, N-o să întârzie, e o seară ca toate celelalte, se rostesc aceleaşi cuvinte, şi nimeni nu bagă de seamă spaima care s-a ivit pe chipul lui Joăo Francisco, aşezat lângă vatră în ciuda căldurii din casă, nici măcar Blimunda, atentă la Baltasar, care a intrat, i-a spus tatălui noapte bună şi i-a cerut binecuvântarea fără să aştepte să vadă dacă el i-o dădea, când eşti fiu vreme de mulţi ani ţi se poate întâmpla să fii neatent, aşa a fost, Binecuvântează-mă, tată, iar bătrânul ridică încet mâna, cu încetineala celui care numai pentru asta mai are încă putere, e ultimul său gest, neîncheiat, nedus până la capăt, mâna a căzut alături de cealaltă, pe cutele mantalei, iar când Baltasar se întoarce în sfârşit către tată, ca să-i primească binecuvântarea, îl vede rezemat de perete, cu palmele deschise, capul căzut în piept, Te simţi rău, e o întrebare fără rost, s-ar mira toată lumea dacă Joăo Francisco ar răspunde, Sunt mort, însă acesta ar fi cel mai mare dintre adevărurile rostite vreodată. S-au vărsat lacrimile fireşti, Îlvaro Diogo nu s-a mai dus la lucru, iar când Gabriel a intrat în casă, a fost nevoit să se arate trist, el care venea atât de mulţumit din paradis, să sperăm că n-o să-l ardă focul infernului între picioare.

  Joăo Francisco Mateus lăsă o grădină şi o casă veche. Avusese un ogor pe dealul Vela îi trebuiseră mulţi ani ca să-l cureţe de pietre până ce sapa a putut, nestingherită, să se cufunde în pământul moale. Totul a fost zadarnic, pietrele sunt iarăşi acolo, de ce oare venim pe lumea asta

  SFÂNTUL PETRU DIN ROMA n-a prea ieşit în ultimii ani din cuferele sale. Căci, spre deosebire de ceea ce îşi închipuie de obicei vulgul neştiutor, regii sunt aidoma cu oamenii de rând, cresc, se maturizează, o dată cu vârsta li se schimbă gusturile, atunci când nu le ascund pe unele înadins, din complezenţă publică, iar pe altele, din necesitate politică, se prefac uneori că le-ar avea. Pe lângă aceasta, datorită înţelepciunii naţiunilor ori experienţelor particularilor, se ştie că repetiţia atrage după sine saţietatea Bazilica Sfântul Petru nu mai are secrete pentru Dom

  Joâo al V-lea. Acum este în stare să o monteze şi să o demonteze cu ochii închişi, singur sau cu ajutoare, pornind de la nord sau de la sud, de la colonadă sau de la absidă, piesă cu piesă, sau pe bucăţi îmbinate dinainte, totuşi rezultatul final e mereu acelaşi, o jucărie de lemn, un lego, un meccano, un lăcaş al simulării unde nu vor fi nicicând oficiate slujbe adevărate, cu toate că Dumnezeu se află pretutindeni.

  Mai important este totuşi să se perpetueze omul prin fiii pe care îi are, şi, dacă este sigur că, din pizmă de bătrân sau din învecinarea cu această stare, nu este întotdeauna mulţumit să-şi vadă continuate faptele care au însemnat sămânţă de scandal ori ţânţar din care s-a făcut cu uşurinţă armăsar, i se întâmpla însă, de asemenea, să se bucure câteodată, atunci când îşi convinge fiii să-i repete anumite gesturi, câteva hotărâri pe care le-a luat în viaţă, chiar cuvinte, redobândind astfel în aparenţă o nouă temelie ceea ce a fost şi a făcut el însuşi. Copiii, se înţelege, se prefac. Cu alte cuvinte, să sperăm mai clare, nemaisimţind Dom Joăo al V-lea o plăcere care să-i răsplătească truda de a monta bazilica Sfântului Petru, găsi totuşi o cale ocolită de a o recăpăta, dovedindu-şi în acelaşi timp iubirea paternă şi regească, şi îşi chemă copiii, pe Dom Jose şi pe Dona Măria Barbara, să-i dea o mână de ajutor. Despre amândoi am mai vorbit şi o să mai vorbim, acum vom spune despre ea doar că, sărmana, a fost tare desfigurată de vărsat, dar au prinţesele noroc cu carul, aşa încât, buboase şi urâte fiind, n-or să rămână totuşi nemăritate, supă-rându-l astfel pe seniorul tatăl lor. Fireşte că infanţii nu se descurcă prea bine când e vorba să-l asambleze pe Sfântul Petru din Roma Dacă Dom Joâo al V-lea avea nevoie de şambelani care să-l ajute să ridice şi să aşeze cupola lui Michelangelo, amintindu-ne în treacăt ce profetic a bubuit arhitectura în noaptea când regele s-a dus în dormitorul reginei, de şi mai multe ajutoare ar avea nevoie aceşti copii plăpânzi, ea de şaisprezece, el de paisprezece ani. Aici însă contează spectacolul, jumătate de curte s-a reunit ca să asiste la jocurile infanţilor, maiestăţile stau aşezate sub baldachin, călugării şoptindu-şi secrete mânăstireşti. Gentilomii compunându-şi expresia pentru ca ea să arate, simultan, respectul datorat prinţilor, duioşia inspirată de frageda lor vârstă, evlavia insuflată de preasfântul lăcaş, arătat aici în copie. Şi pe toate acestea potrivindu-le la un loc pe o singură faţă, nu e de mirare că par a pătimi de o durere secretă şi, poate, necuviincioasă. Când Dona Măria Barbara aduce cu propriile ei mâini una dintre statuetele care împodobesc cornişa, curtea izbucneşte în aplauze. Când cu propriile lui mâini Dom Jose pune crucea în vârful domului, puţin lipseşte să nu îngenuncheze toate persoanele prezente, moştenitorul e acest infante. Maiestăţile surâd, apoi Joăo al V-lea îşi cheamă copiii, îi laudă pentru iscusinţă şi le dă binecuvântarea, pe care ei o primesc în genunchi. Lumea este atât de armonios alcătuită, încât pare, cel puţin în sala unde ne aflăm, o reflectare a oglinzii perfecţiunii, care e cerul. Fiecare gest făcut aici e nobil, ba chiar divin, prin gravitatea şi cadenţa lui măsurată, cuvintele se rostesc de parcă ar fi crâmpeie dintr-o frază care nu se grăbeşte să se termine, nici nu are motive să o facă. La fel vorbesc şi se poartă locuitorii sălaşurilor celeste când se preumblă pe străzile diamantine, când sunt primiţi în audienţă de tatăl universurilor, în palatul său aurit, când asistă toţi, adunaţi în curte, la joaca fiului care face, desface şi reface o cruce de lemn.

  Dom Joăo al V-lea dădu ordin ca bazilica să fie lăsată aşa cum era Curtea ieşi, se retrase regina, plecară infanţii, călugării îi urmară psalmodiind, acum regele măsoară grav construcţia cu privirea, în vreme ce nobilii din serviciul săptămânal se străduiesc să îi imite gravitatea, acesta e întotdeauna lucrul cel mai înţelept Regele şi însoţitorii rămaseră mai mult de o jumătate de oră cufundaţi în contemplaţie. N-o să ne îngrijim să aflăm gândurile şambelanilor, cine ştie pe unde le-a umblat mintea, senzaţia de cârcel în picioare, gândul la căţeaua favorită care o să fete mâine, baloturile sosite din Goa care sunt deschise la vamă, pofta subită de caramele, mânuţa moale a călugăriţei printre gratiile de la vorbitor, mâncărimea de sub perucă, tot ce vrei şi ce<nu vrei, afară de sublimul gând regesc care era următorul, Vreau să am o bazilică aidoma, la curtea mea, la aşa ceva chiar nu ne aşteptam.

  A doua zi, Dom Joăo al V-lea trimise după arhitectul Mafrei, un oarecare Joăo Frederico Ludovice, care e neamţ, cu numele transcris după pronunţia portugheză, şi îi spuse fără alte j ocolişuri, Voinţa mea este să fie construită la curte o biserică la fel ca aceea a SfântuluT Petru din Roma, şi, rostind acestea. Îl privi cu severitate pe artist Acum povestea e că unui rege nu i se spune niciodată nu, iar acest Ludovice, care, câtă vreme a trăit în Italia, s-a numit Ludovisi, lepădându-se astfel în două rânduri de numele său de familie, Ludwig, ştie că pentru a reuşi în viaţă trebuie să laşi de la tine, mai ales dacă trăieşti între treptele altarului şi treptele tronului. Există totuşi nişte limite, regele ăsta nu ştie ce cere, e neghiob, e ignorant, dacă îşi închipuie că simpla lui dorinţă, fie ea chiar regească, face să se nască un Bramante, un Rafael, un Sangallo, un Buonarotti, un Fontana, un Della Porta, un Maderno, dacă îşi închipuie că este destul să vină să îmi zică mie, Ludwig, sau Ludovisi, sau Ludovice, dacă e vorba de urechi portugheze, îl vreau pe Sfântul Petru şi Sfântul Petru se iveşte gata făcut, când eu ştiu să fac numai Mafre, sunt artist, e adevărat, şi extrem de vanitos, ca toţi ceilalţi, dar îmi cunosc lungul nasului, şi de asemenea cunosc felul de a fi al oamenilor din această ţară unde trăiesc de douăzeci şi opt de ani, multă înverşunare, puţină perseverenţă, dar acum trebuie să dau răspunsul potrivit, acel nu care să măgulească mai mult decât ar linguşi un da, şi pe deasupra foarte anevoios, Doamne ajută, Voinţa maiestăţii voastre este demnă de marele rege care a poruncit edificarea Mafrei, însă vieţile sunt scurte, maiestate, iar Sfântul Petru, de când s-a binecuvântat prima piatră şi până s-a sfinţit biserica, a înghiţit o sută douăzeci de ani de trudă şi averi fără număr, din câte ştiu, maiestatea voastră nu a fost niciodată acolo, judecă numai după modelul demontabil pe care îl avem aici, noi s-ar putea să nu izbutim nici în două sute patruzeci de ani, maiestatea voastră va muri până atunci, morţi vor fi şi fiii voştri, nepoţii, strănepoţii, stră-strănepoţii, şi atunci vin eu şi întreb, cu tot respectul, dacă are vreun rost să zidim o bazilică ce va fi gata doar în anul două mii, presupunând că în momentul acela va mai exista încă lumea, maiestatea voastră e totuşi cea care trebuie să hotărască, Dacă va mai exista încă lumea, Nu, maiestate, dacă Sfântul Petru se va mai construi încă o dată la Lisabona, deşi mie mi se pare mai lesne să se sfârşească lumea decât să se repete bazilica din Roma, Aşadar va trebui să mă resemnez să nu îmi împlinesc voinţa, Maiestatea voastră va trăi de-a pururi în amintirea supuşilor săi, de-a pururi va trăi în gloria cerurilor, totuşi memoria nu este un teren bun pentru a săpa în ea temelii, în ea, dimpotrivă, pereţii se dărâmă puţin câte puţin, iar cerurile sunt o singură biserică unde Sfântul Petru din Roma nu va părea mai mare ca un grăunte de nisip, Dacă-i aşa, de ce mai construim noi biserici şi mânăstiri pe pămân^Jiindcă nu înţelegem că pământul însuşi era deja o biserică şi o mânăstire, loc al credinţei şi al responsabilităţii, loc al închiderii şi al libertăţii, Nu prea pricep ce aud. Nici eu nu prea pricep ce spun, dar, revenind la subiect, dacă maiestatea voastră vrea ca până va ajunge la sfârşitul vieţii să vadă înălţată cel puţin o palmă de perete, trebuie să dea de îndată ordinele de cuviinţă, de nu, niciodată nu va trece dincolo de fundaţii, Voi trăi aşadar atât de puţin, Anaj^lujigăvjyiaţa e_şcuriă.

  Ar fi putut să stea de vorbă toată ziua, însă Dom Joăo al V-lea, care în general nu admite să se împotrivească cineva voinţei sale, se simte copleşit de melancolie, văzând în imaginaţie cortegiul mortuar al descendenţilor săi, fiu, nepot, strănepot, stră-strănepot, murind pe rând fără să vadă opera terminată, aşa că nici nu merită să te apuci de ea Joăo Frederico Ludovice îşi ascunde mulţumirea, a înţeles deja că nu va exista Sfântul Petru din Lisabona, ca bătaie de cap îi ajunge capela principală a catedralei din Evora şi lucrările de la S. Vicente de Fora, care sunt înfăptuiri la scară portugheză, fiecare cu măsura sa. Acum sunt într-o pauză, regele nu vorbeşte, arhitectul nu spune, iată cum se destramă în aer visele măreţe, şi n-am fi aflat niciodată că Dom Joăo al V-lea a vrut într-o zi să construiască Sfântul Petru de la Roma în Parcul Eduardo al VH-lea, dacă n-ar fi fost indiscreţia lui Ludovice, care i-a povestit fiului său, iar acesta i-a spus-o în secret unei prietene călugăriţe pe care obişnuia s-o viziteze, care i-a spus-o duhovnicului, care i-a spus-o patriarhului, care s-a dus să-l întrebe pe rege, care i-a răspuns că dacă cineva va mai pomeni de această poveste va avea de înfruntat mânia regească, şi aşa s-a şi întâmplat, toţi au tăcut mâlc, iar dacă astăzi proiectul a ieşit la lumină, aceasta se întâmplă pentru că adevărul îşi croieşte întotdeauna propriul său drum prin istorie, doar să-i laşi timpul necesar, şi într-o bună zi iese la iveală şi declară, Iată-mă, iar noi n-avem ce face, trebuie să-l credem, vine gol-goluţ şi scoate capul din fântână precum muzica lui Domenico Scarlatti, care încă mai trăieşte la Lisabona în sfârşit, regele îşi dă o palmă peste frunte, îi străluceşte faţa, o învăluie nimbul inspiraţiei, Ce-ar fi dacă am mări la două sute numărul de călugări din mânăstirea Mafra, şi dacă zic două sute, zic cinci sute, zic o mie, sunt convins că ar fi o făptuire la fel de grandioasă precum bazilica pe care n-o putem avea Arhitectul cumpăni, O mie de călugări, cinci sute de călugări, o groază de călugări, maiestate, până la urmă ar trebui să facem o biserică la fel de mare ca biserica de la Roma, ca să încapă cu toţii înăuntru, Atunci câţi, Să zicem trei sute, şi chiar şi aşa va fi neîncăpătoare bazilica pe care am desenat-o şi este acum pe cale de a fi construită, cu mare încetineală, dacă îmi este permisă această observaţie, Trei sute să fie, nu se mai discută, aceasta e voinţa mea, Aşa se va face, dând maiestatea voastră poruncile de cuviinţă.

  Poruncile au fost date. Dar mai înainte s-a întâlnit, în altă zi, regele cu provincialul franciscanilor de la Arrâbida şi cu vistiernicul, iar arhitectul Ludovice şi-a adus din nou desenele, le-a întins pe masă, a explicat planul, Aici e biserica, la nord şi la sud aceste galerii şi aceste donjoane sunt palatul regal, în spatele lui se află dependinţele mânăstirii, acum, ca să îndeplinim poruncile maiestăţii sale, va trebui să construim, încă şi mai în spate, alte corpuri de clădire, există acolo un munte de piatră dură care o să ne dea mult de furcă dacă vrem să-l minăm şi să îl aruncăm în aer, deja a fost foarte greu să smulgem piatra de la poale pentru a netezi pământul. Auzind că regele voia să mărească mânăstirea cu un număr atât de mare de călugări, de la optzeci la trei sute, vă daţi seama, provincialul care venise neavând habar de noutate se aruncă dramatic pe podea, sărută din abundenţă mâinile maiestăţii, şi, în sfârşit, declară, cu voce sugrumată, Stă-pâne, să fiţi sigur că în această clipă chiar Dumnezeu porunceşte să fie pregătite noi şi mai somptuoase apartamente în paradisul său pentru a-l răsplăti pe acela care îl slăveşte şi îl preamăreşte pe pământ prin pietre veşnic vii, fiţi sigur că, pentru fiecare nouă cărămidă ce va fi zidită în mânăstirea Mafra, se va spune o rugăciune pentru voi, nu pentru mântuirea sufletului, care vă este asigurată de operele voastre, ci ca flori în cununa cu care o să vă înfăţişaţi înaintea supremului judecător, să dea Domnul să se întâmple asta cât mai târziu, ca să nu piară fericirea supuşilor voştri şi ca să dăinuie recunoştinţa bisericii şi a ordinului pe care îl slujesc şi-l reprezint. Dom Joăo al V-lea se ridică din jilţ, sărută mâna provincialului, umilind astfel puterea pământească în faţa puterii cereşti, iar când se aşeză din nou îi apăru iarăşi aureola în jurul capului, dacă regele ăsta nu bagă de seama, o să ajungă sfânL Vistiernicul îşi şterge ochii umeziţi de lacrimi de emoţie, Ludovice îşi ţine buricul degetului arătător de la mâna dreaptă pe locul de pe hartă care figurează numitul munte care o să fie atât de greu de dărâmat, provincialul îşi ridică ochii la tavanul, care, se presupune, reprezintă aici empireul, iar regele îi priveşte pe rând pe toţi trei, măreţ, cucernic, fidelissimo, cum va fi numit, iată ce se citeşte pe chipul său mărinimos, nu porunceşti în fiecare zi mărirea unei mânăstiri de optzeci de călugări la trei sute, rău şi bine iată, pe chip se arată, spune poporul, de astă dată însă s-a arătat numai binele.

  Se retrase, înclinându-se până la pământ, Joăo Frederico Ludovice ca să îşi modifice desenele, plecă provincialul în provincia sa ca să ordone acţiunile adecvate de mulţumire şi să răspândească vestea cea bună, regele rămase, e la el acasă, aşteptând să se întoarcă vistiernicul care s-a dus după cărţile de socoteli, iar când acesta se întoarce, îl întreabă, după ce enormele in-folio fuseseră aşezate pe masă, Spune-mi aşadar cum stăm cu darea şi averea. Grămăticul îşi pune bărbia în palmă părând că se pregăteşte să intre într-o adâncă meditaţie, deschide unul dintre registre ca pentru a cita o cifră hotărâtoare, însă îşi corectează ambele mişcări şi se mulţumeşte să spună, Să afle maiestatea voastră că de avut, avem din ce în ce mai puţin, iar de dat, datorăm din ce în ce mai mult, Asta mi-ai spus-o şi luna trecută, Şi luna dinainte de asemenea, şi anul trecut, în ritmul ăsta o să dăm de fundul sacului, maiestate, Se află departe de aici fundul sacilor noştri, unul e în Brazilia, altul în India, când or să se golească o vom afla cu atât de mare întârziere încât vom putea spune, de fapt eram săraci şi nu ştiam, Dacă maiestatea voastră îmi iartă îndrăzneala, aş cuteza să spun că suntem săraci şi o ştim, Dar, slavă Domnului, n-am dus lipsă de bani, E adevărat, dar experienţa mea contabilă îmi aminteşte în fiecare zi că nu-i sărac mai sărac ca acela care nu duce lipsă de bani, asta se petrece cu Portugalia, care e un sac fără fund, îi intră banii pe gură şi îi ies pe cur, cer iertare maiestăţii voastre, Ha, ha, ha, râse regele, ai haz, domnule, vrei să spui că rahatul e bani, Nu, maiestate, banii sunt rahat, şi eu sunt în cea mai bună poziţie ca să o ştiu, pe vine, aşa cum trebuie să şadă întotdeauna cel care ţine socoteala banilor altora. Acest dialog este fals, apocrif, calomnios, şi de asemenea profund imoral, nu respectă nici tronul nici altarul, să permită un rege unui trezorier să vorbească precum birjarii la cârciumă, mai lipseşte numai să se înconjoare de rnaritorne1 aţâţate ca să fie un dezmăţ complet, totuşi ceea ce aţi citit este numai traducerea modernă a portughezei dintotdeauna, drept care regele spuse, începând de astăzi, vei primi salariu dublu ca să nu te mai doară atât când te scre^ni, Sărut mâinile maiestăţii voastre, răspunse grămăticul.

  Chiar înainte ca Joăo Frederico Ludovice să fi terminat desenele mânăstirii adăugite, un curier regal galopă la Mafra cu ordinul imperios de a începe de îndată dărâmarea muntelui, câşti-gându-se astfel ceva timp. Descăleca solul la uşa administraţiei generale, urmat de escortă, se scutură de praf, urcă scara, intră în sală, îl caut pe licenţiatul Leandro de Melo, acesta era numele administratorului, Eu sunt, îi spuse domnul cu pricina, Aduc scrisori grabnice de la maiestatea sa, iată-le, să-mi dea domnia l

  Maritornes, slujnică din Don Quijote de Cervantes.

  Voastră recipisă şi chitanţă, că mă întorc la curte fără întârziere. Aşa s-a făcut, a plecat solul, urmat de escortă, acum la pas, iar administratorul a deschis scrisorile, după ce sărutase cu respect pecetea, dar când termină de citit păli atât de tare, încât administratorul adjunct crezu că îi sosise destituirea din slujbă, ceea ce i-ar fi fost poate de folos în carieră, speranţele însă i se spulberară numaidecât, căci deja licenţiatul Leandro de Melo se sculase în picioare zicând, La treabă, la treabă, şi în puţine minute li se alăturară trezorierul, maistrul dulgherilor, maistrul zidarilor, maistrul pietrarilor, mai marele peste grajduri, maistrul artificier, căpitanul trupelor, toţi aceia care, în Mafra, aveau în mână un baston de comandă, şi când se adunară cu toţii, administratorul le spuse, Domnilor, maiestatea sa a hotărât, în mila şi necuprinsa sa înţelepciune, să crească numărul de călugări la trei sute şi ca de îndată să fie începute lucrările de dărâmare a muntelui care se află la răsărit, pentru că acolo se va ridica noul corp de clădire, după măsurători aproximative care sunt cuprinse în aceste scrisori, să ne punem cu toţii pe treabă şi să vedem de unde să începem. Trezorierul spuse că pentru a plăti cheltuielile decurgând de aici n-avea de ce să evalueze muntele, maistrul dulgherilor spuse că el se pricepea numai la lemn, la aşchii şi la rumeguş, maistrul zidarilor spuse că pe el să îl cheme când va fi vorba de ridicat pereţi şi de pus pardoseli, maistrul pietrarilor spuse că el avea treabă numai cu piatra deja smulsă, nu cu cea care mai este încă încleştată de pământ, mai marele peste grajduri spuse că boii şi celelalte dobitoace se vor duce acolo când o să fie nevoie de ei, iar aceste răspunsuri, care par ale unor oameni nedisciplinaţi, sunt, de fapt, ale unor oameni cu scaun la cap, căci la ce-ar folosi să meargă cu toţii să se uite la un munte, când ştiau prea bine care era acela şi cât de greu va fi să fie dărâmaL Administratorul fu mulţumit de explicaţiile primite şi, până la urmă, ieşi luându-l cu sine numai pe maistrul artificier, în seama căruia cădea de drept această sarcină, şi pe căpitanul trupelor, fiind demolarea mai ales treabă pentru soldaţi.

  Pe o porţiune de teren, în spatele pereţilor dinspre răsărit, fratele grădinar de la azil plantase deja pomi fructiferi şi însă-mânţase tot felul de legume în răzoare, straturi de flori, deocamdată numai o promisiune de fructe şi de zarzavaturi, suspin de grădină. Toate acestea aveau să fie smulse. Lucrătorii îl văzură trecând pe administratorul-general şi pe spaniolul cu exploziile, apoi priviră lung huiduma de munte, căci imediat se răspândise vestea că mânăstirea va fi extinsă în direcţia aceea, pare de necrezut cu câtă repeziciune se împrăştie poruncile ce ar trebui să rămână confidenţiale, barem până când destinatarul lor se hotărăşte să le facă publice. Aproape că îţi vine să crezi că, înainte de a-i scrie licenţiatului Leandro de Melo, Dom Joăo al V-lea i-a trimis veste lui Şapte-Sori sau lui Jose” Pequeno, spunând, Nu vă fie cu supărare, dar mi-a venit acum ideea să aşez acolo trei sute de călugări în locul celor optzeci cum ne-a fost învoiala, pe de altă parte e un lucru bun pentru toţi cei care lucrează la mânăstire, au slujbă asigurată pentru încă o bună bucată de vreme, căci banii, după cum mi-a spus acum o zi sau două vistiernicul meu, care e de încredere, banii nu lipsesc, aflaţi şi voi că suntem naţiunea cea mai bogată din Europa, nu datorăm nimic nimănui şi plătim tuturora, şi cu asta basta, nu vă mai bat la cap, transmite salutări din jiartea mea scumpilor mei portughezi, în număr de treizeci de mai^care îşi câştigă acolo traiul, trudind cu atâta sârguinţă ca să îi dăruiască regelui lor suprema bucurie de a vedea înălţat în văzduh şi prin vremi cel mai măreţ şi mai frumos monument sacru din istorie, căci mi s-a spus chiar că, prin comparaţie, Sfântul Petru din Roma pare doar o capelă, cu bine, pe curând, complimente Blimundei, despre maşina zburătoare a părintelui Bartolomeu Lourenşo n-am mai auzit nimic, atât de mult l-am ocrotit, atâţia bani am cheltuit, lumea e plină de oameni nerecunoscători, acum am terminat de-adevărat, cu bine.

  Licenţiatul Leandro de Melo stă copleşit de gânduri la poalele dealului, o matahală cât toate zilele care se înalţă mai sus decât pereţii care vor trebui construiţi, şi, fiind de felul său nuriâai eoregidor la Torres Vedras, îi cere sprijinul maistrului artificier care, fiind andaluz şi hiperbolic, vorbeşte răspicat, Aun que fuera la Sierra Morena, yo la arrancaria con mis brazos y la precipitaria en la mar1, în traducere, Lasă treaba pe seama mea, că în puţină vreme o să deschid aici un Rossio care o să-l facă să crape de invidie pe cel din Lisabona în toţi aceşti ani, au trecut deja unsprezece, au tot tresăltat ecourile povârnişurilor din ' Chiar dacă ar fi Sierra Morena, aş smulge-o cu braţele şi aş azvârli-o în mare (sp.).

  Mafra de neîncetatele explozii, în ultima vreme mai rar, doar atunci când un pinten încăpăţânat de piatră se împlânta în pământ, nevrând să se dea bătut. Omul nu ştie niciodată când s-a sfârşit cu adevărat războiul. Spune, Uite, s-a terminat, dar iată că nu s-a terminat, o ia de la capăt, şi e altfel, nemernicul, mai ieri erau încă jocuri graţioase de sabie, iar astăzi sunt bufnituri de ghiulea, mai ieri se doborau încă pereţi, iar azi se năruie oraşe, mai ieri erau exterminate ţări, iar azi se aruncă în aer lumi întregi, mai ieri moartea unui om era o tragedie, iar azi e o banalitate că se evaporă un milion, nu va fi cazul Mafrei, unde n-o să se strângă niciodată atâta lume, deşi va fi multă, totuşi, celor ce se obişnuiseră cu cincizeci sau o sută de detunături pe zi li se părea acum că a sosit sfârşitul lumii, auzind bubuiturile îngrozitoare ale celor o mie de explozii care răsună de dimineaţa până seara, în salbe de câte douăzeci, azvârlind în văzduh cu atâta violenţă pământ şi bolovani, încât lucrătorii trebuiau să-şi caute adăpost pe după ziduri ori să recurgă la protecţia eşafodajelor de lemn, şi chiar şi aşa unii au fost răniţi, ca să nu mai vorbim de cele cinci încărcături de pulbere care au explodat pe neaşteptate, făcând zob trei bărbaţi.

  Şapte-Sori nu i-a răspuns încă regelui, tot amână, se sfieşte să roage pe altcineva să-i scrie misiva, dar, dacă într-o zi îşi va înfrânge ruşinea, iată ce o să aştearnă pe hârtie, Dragul meu rege, am primit scrisoarea dumitale şi în ea am văzut tot ce aveai a-mi spune, aici am muncit pe rupte, ne oprim doar când plouă atât de tare încât până şi răţoii ar zice basta, ori când a întârziat piatra cea mare în drum, ori când cărămizile au ieşit de proastă calitate şi am aşteptat să ne sosească altele, acum este aici o mare zăpăceală din pricina ideii aceleia de a spori mânăstirea, nu-ţi poţi închipui, dragul meu rege, cât e de mare dealul cu pricina şi câtă forţă de muncă o să ceară, au fost lăsate baltă lucrările de la mânăstire şi de la palat, o să fie mare întârzierea, până şi cioplitorii şi dulgherii cară acum pietroaie, eu lucrez uneori cu boii, alteori cu roaba, mi-a părut însă rău de lămâii şi de piersicii care au fost smulşi din rădăcină, li s-a făcut de petrecanie panseluţelor, ce rost a mai avut să punem flori ca să le tratăm după aceea cu atâta răutate, dar, în sfârşit, dacă dumneata spui, dragă rege, că nu datorăm nimic nimănui, tot e o mângâiere, aşa zicea şi mama, plăteşte-ţi datoria bine, nu te uita la cine, a murit y sărăcuţa şi n-o să poată să vadă cel mai mare şi mai frumos monument sacru din istorie, cum mi-ai spus în scrisoarea dumi-tale, deşi, ca s-o spun pe-a dreaptă, în istoriile pe care eu le cunosc nu se vorbeşte niciodată de monumente sacre, ci doar de arăpoaice fermecate şi de comori ascunse, şi, fiindcă veni vorba de comori şi de arăpoaice, Blimunda e bine, mulţumesc, nu mai e aşa frumoasă cum era, dar multe tinerele ar vrea să fie cum e ea, Jose Pequeno întreabă când o să fie nunta infantelui Dom Jose, că vrea să-i trimită un dar, poate fiindcă amândoi poartă acelaşi nume, iar cei treizeci de mii de portughezi îţi trimit multe salutări şi mulţumiri, cu sănătatea o duc aşa şi aşa, până acum câteva zile a fost pe aicea o cufureală aşa de generală încât Mafra putea trei leghe împrejur, ceva ce-om fi mâncat şi ne-a căzut greu, or fi fost mai multe gărgăriţe decât făină, mai mulţi viermi decât carne, dar a avut haz, să fi văzut o groază de oameni cu poalele suflecate, cu fundul gol sub briza răcoroasă care venea dinspre mare, atât de mângâietoare, când unii terminau alţii treceau în locul lor, tot aşa de mulţi, câteodată nevoia era atât de grabnică încât se uşurau chiar unde se aflau, ah, e adevărat, era cât pe aci să uit, nici eu nu am mai auzit nimic despre maşina zburătoare, poate că părintele Bartolomeu Lourenco a dus-o în Spania, cine ştie dacă acum n-o fi în posesia regelui de acolo, care, după câte am auzit, va fi cuscrul dumitale, fii cu băgare de seamă, şi cu asta gata, nu te mai bat la cap, complimente reginei, cu bine, dragul meu rege, cu bine.

  Această scrisoare nu a fost scrisă niciodată, însă căile de comunicare între suflete sunt nenumărate, câte dintre ele îşi mai păstrează încă taina, şi din atâtea cuvinte pe care Şapte-Sori n-a reuşit să le dicteze, câteva au ajuns să rănească inima regelui, întocmai ca acea sentinţă fatală care, pentru a-l preveni pe Baltasar, s-a ivit scrisă cu litere de foc pe un perete, dar să fim bine înţeleşi, acest Baltasar nu este Baltasar Mateus pe care îl cunoaştem, ci celălalt, care a fost rege în Babilonia, şi care, profanând într-un festin vasele sacre din templul din Ierusalim, a ajuns să fie pedepsit, ucis de mâinile lui Cirus, care se născuse tocmai pentru a executa această sentinţă divină. Vinile lui Dom Joăo al V-lea sunt altele, dacă profanează nişte vase sunt cele ale soţiilor Domnului, dar lor le place, iar lui Dumnezeu nu îi pasă, dă-i înainte. Însă lui Dom Joăo al V-lea i-a sunat în auz ca o bătaie de clopot pasajul în care Baltasar, vorbindu-i despre mama sa, o compătimeşte pentru că n-o să mai poată vedea cel mai mare şr mai frumos dintre monumentele sacre, adică Mafra Dintr-o dată, regele înţelege că viaţa-i va fi scurtă, că scurte sunt toate vieţile, că multă lume a murit şi încă o să mai moară înainte de a se termina construcţia Mafrei, că el însuşi s-ar putea ca mâine să închidă ochii pentru totdeauna. Îşi aduce aminte că a renunţat să înalţe Sfântul Petru din Roma tocmai pentru că îl convinsese Ludovice de cât de scurte sunt vieţile şi că acelaşi Sfânt Petru, aşa sunaseră vorbele, de la binecuvântarea primei pietre şi până la sfinţire, înghiţise nu mai puţin de o sută douăzeci de ani de muncă şi averi nenumărate. Or, Mafra a înghiţit deja unsprezece ani de muncă, de avuţii ce să mai vorbim, Cine îmi garantează că voi mai trăi când se va face sfinţirea, dacă acum câţiva ani nimeni nu mai dădea nici o para chioară pe viaţa mea, când cu melancolia care era să-mi scurteze zilele înainte de vreme, vorba e că mama lui Şapte-Sori, sărăcuţa, a văzut începutul, dar n-o să vadă sfârşitul, un rege nu-i scutit să păţească la fel.

  Dom Joăo al V-lea' se află într-o sală a donjonului, cu ferestrele dând spre râu. I-a dat afară pe şambelani, secretari, călugări, cântăreaţa de teatru, nu vrea să vadă pe nimeni. Are zugrăvită pe chip frica de moarte, ruşine supremă la un monarh atât de puternic. Însă această frică de a muri nu vine din gândul că trupul îi va fi doborât pe vecie şi că sufletul o să-i plece cine ştie unde, e altceva, e teama că propriile sale urechi nu vor mai fi sonore şi sensibile atunci când glorios vor răsuna clopotele şi psalmodiile, e teama că nu va putea să pipăie cu propriile sale mâini odăjdiile bogate şi tapiseriile sărbătorii, că nu va putea să miroasă cu propriul său nas tămâia din cădelniţele de argint, şi că va rămâne doar regele care a poruncit facerea, iar nu acela care a văzut făcutul. Pe râu alunecă o barcă, cine ştie dacă va ajunge în port Trece un nor pe cer, poate că n-o să-l vedem topindu-se în şiroaie de ploaie. Sub valuri, cârdul de peşti se îndreaptă spre năvod. Deşertăciunea deşertăciunilor, a spus Solomon, iar Dom Joâo al V-lea repetă, Totul e deşertăciune, deşertăciune e să doreşti, să ai e tot deşertăciune.

  Dar compensaţia deşertăciunii nu este modestia, cu atât mai puţin umilinţa, ci mai degrabă excesul ei. Din această meditaţie şi agonie, regele nu ieşi ca să îmbrace cămaşa penitenţei şi a renunţării, ci ca să-şi cheme şambelanii, secretarii şi călugării, cântăreaţa va veni mai târziu, şi să-i întrebe dacă era adevărat, aşa cum bănuia, că sfinţirea bazilicilor trebuie făcută în zi de duminică, iar ei răspunseră că da, conform ritualului, şi atunci regele le porunci să calculeze când o să cadă ziua aniversării sale, douăzeci şi doi octombrie, într-o duminică, răspunzându-i secretarii, după o minuţioasă verificare a calendarului, că atare coincidenţă se va petrece peste doi ani, în o mie şapte sute treizeci, Atunci, în acea zi se va face sfinţirea bazilicii Mafra, aşa vreau, poruncesc şi hotărăsc, iar când auziră acestea se duseră şambelanii să sărute mâna domnului lor, binevoiţi a-mi spune ce este mai comod, să fii stăpân pe lume, ori pe acest norod.

  Reverenţios turnară apă peste foc Joăo Frederico Ludbvice şi licenţiatul Leandro de Melo, chemaţi în grabă de la Mafra, unde se dusese primul, iar al doilea îl asista, iar ei, cu amintirea proaspătă a ceea ce văzuseră acolo, spuseră că starea lucrărilor nu îngăduia speranţe atât de promiţătoare, nici în privinţa mânăs-tirii, al cărei corp secundar se construia cu mare încetineală, nici a bisericii, datorită naturii ei delicate, o îmbinare de pietre ce nu poate fi săvârşită cât ai bate din palme, maiestatea voastră o ştie mai bine ca oricine, dacă atât de armonios se pricepe să împace şi să echilibreze părţile din care este alcătuită o naţiune. Îşi încruntă sprâncenele Dom Joăo al V-lea, tocita măguleală nu îi adusese nici o uşurare, şi deschise gura, gata să răspundă cu asprime, însă se răzgândi şi preferă să-şi cheme din nou secretarii şi să-i întrebe pe ce dată o să-i cadă din nou aniversarea într-o duminică, după cea din o mie şapte sute treizeci, s-ar părea că răgazul nu e destul de lung. Lucrară din nou cu sârguinţă la calcule şi, cu o oarecare îndoială, răspunseră că evenimentul se va mai repeta doar peste zece ani, în o mie şapte sute patruzeci.

  De faţă se aflau opt sau zece persoane, regele, Ludovice, Leandro, secretarii şi nobilii săptămânii, cu toţii dădură grav din cap, de parcă însuşi Halley tocmai le-ar fi explicat periodicitatea cometelor, ce lucruri sunt oamenii în stare să descopere. Lui Dom Joâo al V-lea îi mai trecu un gând supărător prin cap, se mohorî la^ faţă şi făcu calcule rapide în minte, cu ajutorul degetelor, în o mie şapte sute patruzeci voi avea cincizeci şi unu de ani, apoi adăugă cu un aer lugubru, Dacă voi mai fi încă în viaţă. Şi timp de câteva teribile minute regele acesta urcă iarăşi pe Muntele Măslinilor, acolo pătimi de spaima morţii şi de teama pentru viaţa care-i va fi furată, adăugându-se acum la toate aceste frici un sentiment de invidie; căci şi-l închipuie pe fiul său, ajuns rege, alături de regina tânără care trebuie să vină din Spania, desfătându-se amândoi cu bucuria de a vedea Mafra inaugurată şi sfinţită, în timp ce el va putrezi la S. Vicente de Fora, lângă micuţul infante Dom Pedro, mort la o vârstă atât de fragedă din pricina brutalităţii înţărcării. Se uitau cei de faţă la rege, Ludovice cu un soi de curiozitate ştiinţifică, Leandro de Melo indignat împotriva severităţii legii timpului, care n-are respect nici pentru maiestăţi, secretarii îndoindu-se că ar fi nimerit anii bisecţi, şambelanii evaluându-şi propriile posibilităţi de supravieţuire. Toţi aşteptau. Atunci Dom Joăo al V-lea rosti, Sfinţirea bazilicii din Mafra va fi făcută pe douăzeci şi doi octombrie o mie şapte sute treizeci, nu-mi pasă că e timp destul ori că lipseşte, fie ploaie fie vânt, ori că ninge ori că-i soare, chiar dacă dă potopul ori că întreaga lume îşi iese din ţâţâni.

  Exceptând expresiile emfatice, aceeaşi poruncă a mai fost dată şi înainte, pare numai o declaraţie solemnă pentru urechile istoriei, precum cealaltă atât de cunoscută, Tată, îmi las sufletul în mâinile tale, hai, ia-l, până la urmă Dumnezeu nu este ciung, nu, domnule, părintele Bartolomeu Lourenco şi-a cam făcut de cap în intimitate cu cele sfinte, abătându-l pe Baltasar Şapte-Sori de la drumul cel drept, când ar fi fost de ajuns să se ducă să-l întrebe pe Fiu, care are obligaţia să ştie câte mâini are Tatăl, însă, la cele spuse de Dom Joăo al V-lea va trebui să adăugăm acum ce se va întâmpla ştiind câte mâini au fiii şi supuşii săi şi la ce servesc ei şi ele, Poruncesc ca tuturor coregidorilor din regat să li se ordone să strângă şi să trimită la Mafra pe toţi lucrătorii care se află sub jurisdicţia lor, fie ei dulgheri, pietrari sau salahori, smulgându-i, chiar prin violenţă, de la îndeletnicirile lor, sub nici un pretext să nu-i lase să rămână acasă, neţinându-se seama de nici un fel de consideraţii familiale, legături sau obligaţii anterioare, fiindcă nimic nu stă mai presus de voinţa regală, afară doar de voinţa divină, iar aceasta nimeni să n-o invoce, că o va face în zadar, când noi luăm aceste măsuri tocmai pentru a-i fi pe plac lui Dumnezeu, am zis. Ludovice dădu din cap cu gravitate, ca şi cum i s-ar fi confirmat regularitatea unei reacţii chimice, secretarii făcură însemnări cu cea mai mare iuţeală, şambelanii schimbară priviri şi zâmbiră, iată ce înseamnă să fii rege, licenţiatul Leandro de Melo se simţea la adăpost de această nouă obligaţie fiindcă nimeni în ţinutul său nu se mai ocupa de vreo meserie care să nu aducă foloase mânăstirii, în mod direct sau indirect

  Au plecat poruncile, au venit oamenii. Unii de bunăvoie, ademeniţi de promisiunea unui salariu bun, alţii de dragul aventurii, din lipsă de legături sufleteşti de asemenea, cu forţa aproape toţi. Se făcea strigarea în pieţe, şi, cum numărul de voluntari era neînsemnat, se apuca coregidorul să bată uliţele, acompaniat de străjeri, intra în case, împingea portiţele de la ogradă, ieşea în câmp să vadă unde se ascundeau îndărătnicii, la sfârşitul zilei strângea zece, douăzeci, treizeci de bărbaţi, iar câncl prizonierii erau mai mulţi decât temnicerii, îi legau cu funii, în felurite chipuri, când legaţi de brâu unii de ceilalţi, când cu grumazul prins într-un ham improvizat, când încătuşaţi de glezne, precum ocnaşii sau sclavii. Pretutindeni se repeta aceeaşi scenă, Din porunca maiestăţii sale, o să lucrezi pe şantierul mânăstirii Mafra, iar dacă coregidorul era zelos, n-avea importanţă dacă prinsul era în plină vigoare a vieţii, sau dacă era deja un moşneag care abia se mai putea ţine pe picioare, ori încă aproape un copil. La început omul se împotrivea, încerca să scape, înşira pretexte, femeia pe cale să nască, mama bătrână, o droaie de copii, zidul construit doar până la jumătate, lada care trebuia reparată, recolta apropiată, dacă începea să-şi spună motivele, nu se mai oprea, îl înşfăcau atunci străjerii, îl băteau dacă rezista, mulţi porneau la drum plini de sânge, alergau femeile, plângeau, copiii măreau zarva, ca atunci când coregidorul lua bărbaţii cu arcanul pentru armată ori pentru India Adunaţi în piaţa din Celorico da Beira, sau în Tomar, sau în Leiria, în Vila Pouca sau Vila Muita, în satul în care nu are nurfle decât pentru locuitorii săi, în ţinuturile de la graniţă sau de pe malul mării, în jurul stâlpului infamiei, în faţa bisericilor, în Santarem şi Beja, în Faro şi Portimăo, în Portalegre şi Setubal, în fivora şi Montemor, pe munţi şi la câmpie, şi în Viseu şi Guarda, în Braganca şi Vila Real, în Miranda, Chaves şi Amarante, în Vianas şi Pdvoas, în toate locurile până unde poate ajunge justiţia maiestăţii sale, bărbaţii, legaţi ca vitele, cu funiile slăbite doar atât cât să nu cadă unii peste alţii, îşi vedeau femeile şi copiii implorându-l pe coregidor, încercând să-i mituiască pe străjeri cu câteva ouă, o găină, expediente mizerabile care nu slujeau la nimic, căci moneda în care îşi încasează regele tributurile e aurul, e smaraldul, e diamantul, e piperul şi scorţişoara, e fildeşul şi tutunul, e zahărul şi sicupira, lacrimile nu au trecere la vamă. Iar dacă au avut vreme, s-au găsit poteraşi care au batjocorit femeile prizonierilor, care li s-au supus, sărmanele, ca să nu-şi piardă bărbaţii, însă apoi, disperate, i-au văzut plecând, în timp ce profitorii îşi râdeau de ele, Fii blestemat până la a cincea spiţă, de lepră să ţi se acopere tot trupul, târfă s-o vezi pe maică-ta, târfă nevasta, târfă fiica, în ţeapă să fii tras din cur până-n gâtlej, blestemat, blestemat, blestemat A pornit deja ceata bărbaţilor din Arganil, îi însoţesc nefericitele până în afara aşezării smulgându-şi părul, una plânge, Bărbat iubit, al vieţii mele soare, iar alta protestează, Oh, fiu ce te-am avut, iubite, drept dulce alinare şi toiag al bătrâneţii mele ostenite, vaietele nu se mai sfârşesc, colinele mai apropiate le răspund, cutremurate parcă de o adâncă milă, în sfârşit, bărbaţii luaţi cu sila se îndepărtează, dispar după cotul drumului, cu ochii plini de lacrimi, curg picături mari pe obrajii celor mai simţitori şi atunci se înalţă un glas puternic, e un moşneag atât de bătrân încât n-au avut nevoie de el, şi strigă, urcat pe un dâmb, care e amvonul nevoiaşilor, O, glorie-a poruncii, o, vană lăcomie, o, rege prea infam, pământ de mârşăvie, iar după ce strigă acestea, îl lovi un străjer cu o bâtă în cap şi îl lăsă acolo zăcând fără suflare.

  Câte poate un rege. Stă aşezat pe tronul său, se uşurează după cum îi dă ghes nevoia, în pisoar ori în pântecele maicilor, şi ce-i cu asta, de acolo sau de dincolo, dacă o cer interesele statului, care e el, trimite ordine ca din Penamacor să vină bărbaţii valizi, sau aşa şi aşa, să muncească la mânăstirea mea din Mafra, clădită fiindcă o cereau franciscanii încă din o mie şase sute/L> douăzeci şi patru, fiindcă, în sfârşit, regina a căzut grea cu o fată, care nici măcar nu va fi regină a Portugaliei, ci a Spaniei, din interese dinastice şi particulare. Iar bărbaţii, care nu l-au văzut nicicând pe rege, bărbaţii pe care regele nu i-a văzut nicicând, bărbaţii vin, chiar fără voia lor, între soldaţi şi străjeri, slobozi dacă sunt paşnici din fire, ori dacă s-au resemnat, legaţi cum am povestit, dacă sunt rebeli, legaţi şi dacă din şiretenie mârşavă s-au prefăcut la început că merg de bunăvoie iar apoi au încercat să fugă, cu atât mai rău dacă vreunul a reuşit să scape. Străbat câmpiile, din sat în sat, pe cele câteva drumuri regale, uneori pe acelea făcute de romani, aproape întotdeauna pe poteci înguste cât să pui piciorul, iar vremea e schimbătoare, soare pârjolitor, ploaie potopitoare, frig care te-ngheaţă, la Lisabona maiestatea sa aşteaptă ca fiecare să îşi facă datoria

  Din când în când se întâlnesc. Veneau unii mai de la nord, alţii mai de la răsărit, ăia din Penela, ăştia din Proenca-a-Nova, s-au amestecat în Porto de Mos, niciunul dintre ei nu ştie cum arată aceste locuri pe hartă, nici ce formă are Portugalia, dacă e pătrată, sau rotundă, sau în colţuri, dacă-i o trecătoare sau e o funie de spânzurătoare, dacă ţipă când mănâncă bătaie ori se ascunde prin cotloane. Din două cete se face una singură, şi cum deja s-a rafinat arta carcerală, oamenii sunt împerecheaţi în chip.

  Mistic, unul din Proenca, altul din Penela, îngreunându-se astfel subversiunile, cu evidentul beneficiu de a face cunoscută

  Portugalia portughezilor, Deci cum arată meleagurile tale, şi câtă vreme vorbesc de asta nu se mai gândesc la altceva Doar dacă nu moare câte unul pe drum. Poate să cadă lovit de dambla, făcând spume la gură, sau nici măcar atât, prăvălindu-se fulgerat şi târând în cădere pe tovarăşul din faţă şi pe cel din spate, cuprinşi subit de panică, pomenindu-se legaţi de un mort, poate să se îmbolnăvească pe pârloagă şi e purtat pe targa, cu braţele şi picioarele măturând pământul, până când moare ceva mai încolo şi e îngropat la marginea drumului, cu o cruce de lemn înfiptă deasupra capului, dacă are noroc, primeşte într-un cătun ultima împărtăşanie, în vreme ce bărbaţii surghiuniţi aşteaptă aşezaţi pe pământ să se isprăvească slujba, Hoc est enim corpus meum, acest trup istovit de atâtea leghe străbătute, acest trup jupuit de rosătura funiilor, acest trup vlăguit de hrana mai sărăcăcioasă decât de obicei. Nopţile dorm în căpiţe, la poarta mânăstirilor, în pătulele goale, şi, cu voia lui Dumnezeu şi a vremii bune, sub cerbii liber, unindu-se astfel libertatea văzduhului cu robia oamenilor, ample filosofii am putea să dezbatem aici înainte să răsară soarele, la ceasurile cele mai răcoroase ale zilei, se scoală muncitorii maiestăţii sale, îngheţaţi şi flămânzi, din fericire străjerii i-au slobozit din funii, căci astăzi vom intra în Mafra şi ar face o impresie tare proastă cortegiul de zdrenţăroşi dacă ar apărea legaţi ca sclavii din Brazilia sau ca vitele în cireada. Când de departe zăresc zidurile albe ale bazilicii, ei nu strigă, Ierusalim, Ierusalim, va să zică a fost o minciună tot ce a spus călugărul care a predicat când, din Pero Pinheiro, piatra a fost

  ^lusă la Mafra, precum că toţi aceşti bărbaţi sunt cruciaţii noii cruciade, ce fel de cruciaţi pot fi aceştia care ştiu atât de puţine despre crucea ce-o vor purta. Fac haltă străjerii, pentru ca noii veniţi sa poată aprecia din vârful acestui deal ampla panoramă în mijlocul căreia vor trăi de-acum înainte, la dreapta, marea pe care navighează corăbiile noastre, regine ale elementului lichid, în faţă, către sud, se află Sintra cea faimoasă, fală pentru băştinaşi, pizmă pentru străini, care ar da un straşnic paradis în cazul în care Dumnezeu s-ar hotărî să facă o nouă încercare, iar acolo, jos, în groapă, e Mafra, care, după spusele erudiţilor, chiar groapă vrea să însemne, însă într-o bună zi se vor rectifica sensurile, iar acest nume se va citi, literă cu literă, morţi, arşi, fripţi, răniţi, asupriţi, şi nu eu, simplu străjer care ştiu de poruncă, sunt cel care se va încumeta să facă o asemenea lectură, ci un abate benedictin, când o să vină vremea, şi din acest motiv el nu se va înfăţişa la sfinţirea huidumei, totuşi, să nu anticipăm, mai e încă mult de lucru, de aia ai venit din ţinuturile îndepărtate unde trăiaţi, nu daţi importanţă lipsei de concordanţă, pe noi nu ne-a învăţat nimeni cum să vorbim, am învăţat din greşelile părinţilor, şi, pe lângă asta, trăim într-o perioadă de tranziţie, acum că aţi văzut ce vă aşteaptă, luaţi-o înainte, că noi, după ce v-am predat, plecăm să mai aducem.

  Ca să ajungă pe şantier, venind de unde vin, ei trebuie să treacă pe lângă palatul vicontelui, prin faţa pragului lui Şapte-Sori, şi tot atâtea de puţine ştiu despre unul ca şi despre celălalt, în ciuda genealogiilor şi a memorialelor, Tomâs da Silva Teles, viconte de Vila Nova da Cerveira, Baltasar Mateus, constructor de avioane, o să vedem cu vremea cine va câştiga acest război. Ferestrele palatului nu se deschid la trecerea cortegiului de mizerabili, ce duhoare împrăştie în jur, doamnă vicontesă. S-a deschis, în schimb, uşa casei lui Şapte-Sori şi Blimunda a ieşit să privească, nu vede nimic nou. Mulţi prizonieri au mai trecut pe aici, dar dacă e acasă, iese întotdeauna în pridvor, e felul ei de a-i întâmpina pe cei sosiţi, când seara Baltasar se întoarce, ea spune, Astăzi au trecut pe aici mai mult de o sută, sa i se ierte imprecizia, n-a învăţat să numere ca lumea, au fost mulţi, au fost puţini, e ca atunci când vorbeşti despre ani, am trecut de treizeci, iar Baltasar răspunde, Am auzit că au venit cinci sute în total, Aşa de mulţi, se miră Blimunda, dar niciunul nici celălalt nu ştiu cu precizie cât de mulţi sunt cinci sute, ca să nu mai spunem că între toate lucrurile care există pe lume numărul este cel mai puţin exact, spui cinci sute de cărămizi, spui cinci sute de oameni, însă deosebirea care există între o cărămidă şi un om este tocmai deosebirea care se crede că nu există între cinci sute şi cinci sute, celui care nu va pricepe asta de prima dată nu are rost să i-o mai explici a doua oară.

  Bărbaţii sosiţi astăzi sunt adunaţi cu toţii laolaltă, dorm cum apucă, mâine vor fi aleşi. Întocmai ca nişte cărămizi. Cărămizile care nu sunt bune, dacă din ele a fost format transportul, rămân pe aici, vor ajunge să fie folosite la lucrări de mai mică importanţă, se va găsi cine să le ia, însă oamenii, dacă de ei a fost vorba, sunt alungaţi, în ceas bun sau în ceas rău, Nu eşti bun de nimic, întoarce-te în satul tău, iar ei pleacă, pe drumuri pe care nu le cunosc, se rătăcesc, devin vagabonzi, mor în stradă, câteodată fură, câteodată ucid, câteodată ajung.

  I'OTUŞI ÎNCĂ SE MAI GĂSESC FAMILII fericite. Una e cea regală a Spaniei. Alta e cea a Portugaliei. Se căsătoresc copiii uneia cu copiii celeilalte, de la ei vine Mariana Vitoria, de la noi se duce Măria Barbara, logodnicii sunt Jose de aici şi Fernando de acolo, respectiv, cum se spune de obicei. Nu sunt aranjamente făcute peste noapte, căsătoriile au fost puse la cale încă din o mie şapte sute douăzeci şi cinci. Multă vorbărie de dragul vorbăriei, ambasadori cu toptanul, târguială cât cuprinde, multă alergătură încolo şi încoace a plenipotenţiarilor, discuţii asupra clauzelor contractelor matrimoniale, prerogativele, zestrea fetelor, iar cum asemenea însoţiri nu se pot face la voia întâmplării, nici la uşa cârciumii, unde se spune în mod vulgar că se1 leagă* amantlâcurile, numai acum, după aproape un lustru, se va săvârşi schimbul de prinţese, una ţie, una mie.

  Măria Barbara are şaptesprezece ani împliniţi, o faţă rotundă ca luna plină, ciupită de vărsat, aşa cum s-a mai spus, însă e o fată de treabă, muzicală pe cât poate fi o prinţesă, cel puţin nu putem spune că s-ar fi dus pe apa sâmbetei lecţiile maestrului său Domenico Scarlatti care va ajunge cu ea până la Madrid, de unde nu se va mai întoarce. O aşteaptă un mire care-i cu doi ani mai mic decât ea, numitul Fernando, care va fi al şaselea cu acest nume pe tabela spaniolă, dar va avea numai nume de rege, nu însă şi funcţia, informaţie pe care o furnizăm numai în treacăt, ca să nu se insinueze că ne-am amesteca în treburile interne ale ţării vecine. De unde, fiind astfel stabilită cu mare iscusinţă legătura cu istoria ţării noastre, de unde, repetăm, o să vină Mariana Vitoria, o puştoaică de unsprezece ani care, în ciuda vârstei fragede, are deja o dureroasă experienţă de viaţă, e suficient să amintim că a fost la un pas de a se căsători cu Ludovic al XV-lea al Franţei, însă el a repudiat-o, cuvânt ce pare tras de păr şi câtuşi de puţin diplomatic, dar care altul ar putea fi întrebuinţat dacă o copilă, la necoapta vârstă de patru anişori, se duce să trăiască la curtea franceză în scopul de a fi educată pentru pomenita căsătorie, iar doi ani mai târziu e trimisă acasă pentru că dintr-o dată i s-au înfierbântat minţile viitorului soţ, sau interesele celui care îl îndruma, dorind să capete cât mai degrabă moştenitori pentru coroană, necesitate pe care sărmana, din neputinţă fiziologică, n-ar fi putut s-o satisfacă înainte de a mai trece încă vreo opt ani. Aşa că mititica a fost trimisă înapoi, firavă şi plăpândă ca o vrăbiuţă, sub prost scornitul pretext c-ar vrea să-şi viziteze părinţii, regele Filip, regina Isabel, şi gata, a rămas la Madrid, aşteptând să i se facă rost de un mire mai puţin grăbit, s-a nimerit să fie Jose al nostru, de cincisprezece ani încă neîmpliniţi. Despre gusturile Marianei Vitoria nu sunt prea multe de spus, îi plac păpuşile, adoră fructele glasate, nu-i de mirare, e la vârsta potrivită, dar deja este o vânătoriţă foarte dibace, iar când o să se facă mare, va preţui muzica şi lectura Sunt unii care guvernează mai mult ştiind mult mai puţin.

  Istoria căsătoriilor e plină de lume căreia i-a fost închisă uşa în nas, de aceea, pentru a evita necazurile, vă previn că la botez şi la nuntit să nu te duci decât poftit Poftit n-a fost, cu siguranţă, acel Joăo Elvas, prieten cu Şapte-Sori cât timp acesta a trăit la Lisabona, înainte s-o cunoască pe Blimunda şi să se unească cu ea, îi dăduse adăpost în şopronul unde dormea, împreună cu alţi pierde-vară, acolo, lângă mânăstirea Esperanca, cum ne amintim cu toţii. Încă de atunci trecuse de prima tinereţe, astăzi e un moşneag de şaizeci de ani, cotropit din senin de dorul de a se întoarce pe meleagurile unde s-a născut şi de la care şi-a luat numele, sunt dorinţe care li se năzăresc bătrânilor când nu mai pot să aibă altele. Cu toate acestea, se cam îndoia c-o să-şi aştearnă cu adevărat picioarele la drum, nu pentru că s-ar fi temut de slăbiciunea lor, erau încă foarte zdravene pentru vârsta ce o avea, ci din pricina pustietăţilor din Alentejo, nu e scutit nimeni de întâlniri cu ghinion, să ne gândim bunăoară la ce i s-a întâmplat lui Baltasar Şapte-Sori în pădureade pini de lângă Pegoes, cu toate că atunci ghinionul a căzut pe tâlharul care a rămas acolo, pradă corbilor şi câinilor, dacă cârdaşul lui nu s-o fi dus după aceea să-l înmormânteze. Căci, într-adevăr, omul nu ştie niciodată ce-i este sorocit, cât bine şi cât rău îl mai aşteaptă. Cine i-ar fi putut spune lui Joăo Elvas, în vremurile lui de ostăşie de odinioară, ori acum când a ajuns un vagabond, deşi paşnic, că va ajunge într-o bună zi să-l însoţească pe regele Portugaliei la râul Caia, ca să ducă o prinţesă şi să aducă alta, zău, cine ar fi crezut. Nimeni nu i-a spus-o, nimeni n-ar fi crezut, o ştia numai întâmplarea, care de multă vreme tot alegea şi înnoda firele sorţii, fire diplomatice şi dinastice în cazul celor două curţi, fire de dor şi de însingurare în cazul bătrânului soldat Dacă, într-o bună zi, vom izbuti să deznodăm aceste fire încâlcite, vom îndrepta firul vieţii şi vom atinge suprema înţelepciune, dacă încă ne încăpăţânăm să credem în existenţa ei.

  Fireşte că Joăo Elvas nu merge nici în caleaşca, nici călare. Am apucat să spunem că are picioare bune de umblat, să se slujească deci de ele. Dar, fie mai în faţă, fie mai în spate, Dom Joăo al V-lea îi va ţine mereu companie, cum de asemenea îi vor ţine companie regina şi infanţii, prinţul şi prinţesa, şi toată puterea lumii care călătoreşte. Nicicând aceşti seniori, în măreţia lor supremă, nu vor bănui că escortează un vagabond, asigurându-i bunurile şi viaţa, atât de aproape de sfârşit Totuşi, ca să nu se sfârşească prea curând, mai ales viaţa, bun preţios, Joăo Elvas trebuie să bage de seamă să nu se amestece în cortegiu, ştiut fiind cu câtă uşurinţă ridică mâna soldaţii, şi cât e ea de grea, Domnul să-i binecuvânteze, dacă le trece prin cap că este în primejdie la fel de preţioasa siguranţă a majestăţii sale.

  Ocrotit astfel, părăsi Joăo Elvas Lisabona şi trecu prin Aldegalega în primele zile ale acestui ianuarie o mie şapte sute douăzeci şi nouă, aici zăbovi ca să asiste la debarcarea trăsurilor şi a cailor care vor fi folosiţi în timpul călătoriei. Pentru propria-i dumirire, punea necontenit întrebări, ce e asta, de unde a venit, cine a făcut-o, cine o va folosi, par indiscreţii nelalocul lor, însă orice servitor de la grajduri înţelege că îi e dator cu un răspuns acestui bătrân cu aspect venerabil, chiar dacă e murdar, şi, crescând încrederea, chiar de la intendent se pot culege informaţii, e destul ca Joăo Elvas să se arate cucernic, căci, dacă la rugăciuni nu se pricepe deloc, la prefăcătorii e meşter mare. Şi dacă, în locul unui răspuns plauzibil, s-a ales cu o îmbrâncitură, o mutră acră sau un pumn pieziş, chiar de aici ghiceşte ceea ce n-a fost spus, la sfârşit se va face numărătoarea erorilor din care e alcătuită istoria. Astfel, când Dom Joâo al V-lea traversează râul, pe opt ianuarie, ca să-şi înceapă marea sa călătorie, în Aldegalega se aflau, în aşteptarea lui, mai mult de două sute de vehicule, trăsuri, carete, docare, rădvane, cabriolete, cariole, unele care veniseră de la Paris, altele făcute înadins la Lisabona pentru această ocazie, fără să mai vorbim de caleştile regale, proaspăt poleite cu aur, cu catifeaua reînnoită, cu ciucurii şi cu canafii pieptănaţi. De la grajdurile regale, numai caii erau aproape două mii, neincluzându-se în acest număr bidiviii gărzii de corp şi cei ai regimentelor care însoţesc cortegiul. Aldegalega, care, fiind punct de trecere obligatoriu spre Alentejo, a văzut multe, n-a văzut totuşi niciodată atâtea, e de ajuns această scurtă listă de servitori, bucătarii sunt două sute douăzeci şi doi, arcaşii două sute, cameriştii şaptezeci, valeţii care au în grijă vesela o sută trei, scutierii peste o mie, şi o mulţime fără număr de alţi slujitori şi sclavi în diverse nuanţe de negru. Aldegalega este o mare de oameni, şi ar fi şi mai aglomerată dacă s-ar afla aici nobilii şi alţi seniori care au plecat deja înainte, spre Elvas şi Caia, căci altfel nu s-ar fi putut, dacă ar fi plecat cu toţii în acelaşi timp, prinţii ar fi ajuns demult să se căsătorească când cel din urmă invitat ar fi intrat în Vendas Novas.

  Veni regele în brigantina sa, se dusese mai întâi să vadă statuia Fecioarei de la Madre de Deus, împreună cu el debarcară prinţul Dom Joseinfatele Dom Antonio, urmaţi de servitorii care îi slujeau, şi care erau seniorul duce de Cadaval, seniorul marchiz de Marialva, seniorul marchiz de Alegreţe, un gentilom al seniorului infante, şi alţi seniori, nu trebuie să pară ciudat că sunt numiţi servitori, căci e o onoare a sluji familia regală. Joăo Elvas se afla în mijlocul norodului care se dădea la o parte şi aclama, ura, ura pentru Dom Joăo al V-lea, rege al Portugaliei, dacă nu rosteau chiar aceste cuvinte, era oricum soiul acela de vociferare care numai după ton te lasă să ghiceşti dacă e vorba de urale sau de huiduieli, însă ferească sfântul să arunce careva vreo vorbă de ocară, ar fi de altfel de neînchipuit să uite cineva respectul ce îl datorează unui rege, mai ales dacă e vorba de unul portughez. Joăo Elvas suferise deja o primă dezamăgire

  Mcând a descoperit că erau destui cerşetori şi alţi terchea-berchea care se ţineau după cortegiu, vânând pomana şi prisosul de la masă. De unde vor mânca aceştia, de acolo va mânca şi el, iar dintre motivele de a călători, al său era totuşi cel mai vrednic de laudă.

  În zori, era încă întuneric, pe la cinci şi jumătate, regele plecă spre Vendas Novas, dar înaintea lui pomi la drum Joăo Elvas, fiindcă voia să vadă cu ochii săi alaiul trecând cu toată pompa şi în bună orânduială, nu acea vânzoleală de la plecare, cu echipajele căutându-şi locurile, îndrumate de maestrul de ceremonii, între zbierete de vizitii şi de lachei, inşi care nu-şi prea pun Mu gurii, după cum este îndeobşte cunoscut Nu ştia Joăo Elvas că regele avea să poposească la Senhora da Atalaia ca să asiste la liturghie, şi de aceea, cum cortegiul întârzia să apară, cu toate că soarele se ridicase pe cer, îşi încetini pasul şi până la urmă se opri, unde naiba s-or fi băgat, se aşeză pe marginea unui şanţ, adăpostit de briza matinală de un şir de agave. Cerul era acoperit, norii alunecau foarte jos, ameninţând a ploaie, frigul îi pătrundea în oase. Joăo Elvas se înfofoli mai bine în manta, îşi trase borurile pălăriei peste urechi şi se puse pe aşteptat Trecu astfel o oră, poate mai mult, pe şosea se vedea rareori câte un trecător, zău că asta nu pare o zi de sărbătoare.

  Dar sărbătoarea e pe drum. În depărtare se aude deja sunet de trompete şi răpăit de tobe, se înfierbântă bătrânul sânge militar al lui Joăo Elvas, sunt emoţii uitate care se întorc pe neaşteptate, e ca atunci când vezi trecând o femeie iar tu nu mai păstrezi de la femei decât nişte sărmane amintiri, şi zâmbetul, ori unduirea rochiei, ori părul aranjat într-un anume fel, te fac să-şi simţi genunchii moi, ia-mă, fă cu mine ce vrei, e ca şi cum războiul te-ar chema la el. Dar iată, trece cortegiul triumfal. Joăo Elvas vede numai cai, oameni şi echipaje, nu ştie cine e înăuntru, nici cine merge pe afară, însă pe noi nu ne costă nimic să ne imaginăm că lângă el s-a aşezat un gentilom caritabil şi dornic de a face bine, căci mai există şi de soiul ăsta, şi cum acest nobil e dintre aceia care ştiu totul despre curte şi cinuri dregă-toreşti, să-l ascultăm cu atenţie, Ia aminte, Joăo Elvas, după locotenentul şi gorniştii şi toboşarii care au trecut, dar pe care i-ai recunoscut, că şi tu ai fost din breaslă, soseşte acum marele şambelan al curţii, cu subalternii lui, el care este cel care răspunde de masă şi de casă, cei şase călăreţi sunt curierii maiestăţii sale, duc şi aduc informaţiile şi ordinele, acum trece berlina cu duhovnicii regelui, prinţului şi irrfantelui, nu-ţi poţi imagina povara de păcate pe care o poartă în spate, mult mai puţin atârnă penitentele, apoi apare berlina cu valeţii de la garderobă, de ce te miri, maiestatea sa nu e un coate-goale cum eşti tu, care ai numai straiele de pe tine, ciudat lucru, să ai numai un singur rând de haine, şi nu te mai tot mira în faţa acestor două berline pline cu clerici şi cu călugări din Compania lui Isus, nici găină, nici sardină, uneori companie a lui Isus, alteori companie a lui Joăo, regi amândoi, însă aceste cârdăşii îşi au şi ele savoarea lor, şi pentru că veni vorba de miresme, uite ca s-a ivit berlina micului comis, răspunzător de grajdurile regale, celelalte trei care vin în spate sunt ale coregidorului curţii şi ale gentilomilor casei regale, urmează apoi rădvanul marelui comis, caleştile şambelanilor infanţilor, iar acum atenţie, acum începe să devină interesant, aceste căleşti şi rădvane goale care trec sunt caleştile şi rădvanele de ceremonie ale alteţelor regale, apoi, pe cal, apare un scutier de rangul doi, în sfârşit, a sosit momentul, pune-te în genunchi, Joăo Elvas, căci trece regele şi prinţul Dom Jose, şi infantele Dom Antonio, e regele tău cel ce trece, papagal regal care petrece, uită-te câtă maiestate, ce prestanţă incomparabilă, ce chip sever şi nobil, la fel arată şi Dumnezeu în ceruri, să nu ai îndoieli, o, Joăo Elvas, Joăo Elvas, câţi ani oi mai avea de trăit să nu uiţi niciodată această clipă de desăvârşită fericire, când l-ai văzut pe Dom Joâo al V-lea trecând în caleaşca sa, stând tu îngenuncheat lângă agave, păstrează cu grijă în memorie imaginile acestea, o, privilegiatule, iar acum poţi să te scoli, au trecut, sunt departe, mai erau de asemenea şase paji călare, aceste patru rădvane de colo îi duc pe şambelanii maiestăţii sale, apoi vine trăsura chirurgului, dacă merg atâţia care vindecă sufletele, trebuia să meargă şi unul care să se îngrijească de trup, partea de alai care a mai rămas nu mai merită cine ştie ce atenţie, şase trăsuri de rezervă, şapte cai de schimb, garda de cavalerie cu căpitanul ei, şi încă douăzeci şi cinci de trăsuri, care sunt ale bărbierului regelui, ale paharnicilor şi pitarilor, ale arhitecţilor, ale capelanilor, ale doctorilor, ale spiţerilor, ale grămăticilor, ale valeţilor, ale croitorilor, ale spălătoreselor, ale marelui bucătar şi ale micului bucătar, şi altele, două harabale care duc garderoba regelui şi a prinţului, şi, în încheiere, douăzeci şi şase de cai de schimb, ai mai văzut vreodată un asemenea cortegiu, Joăo Elvas, alătură-te acuma turmei de cerşetori, acolo ţi-este locul, şinu îmi mulţumi pentru milostenia de a-ţi fi explicat totul, toţi suntem fii ai aceluiaşi Dumnezeu. Se alătură Joăo Elvas trupei de vagabonzi, mai cunoscător în ale curţii decât toţi la un loc, dar n-a fost primit prea bine, pomana împărţită la o sută nu e egală cu pomana împărţită la o sută unu, însă toiagul gros pe care-l ţine pe umăr ca pe o lance, şi o anumită marţialitate a pasului şi a gestului izbutiră să intimideze ceata de haimanale. După ce au mers împreună jumătate de leghe, toţi se aveau ca fraţii. Când au ajuns la Pegoes, regele prânzea, o gustare uşoară în picioare, puţină raţă umplută cu gutui, câteva plăcintele cu măduvă, nişte tocană arăbească, cât să-ţi ajungă pe-o măsea între timp, se schimbau caii. Ceata de cerşetori se îngrămădi la uşa bucătăriilor, se'porni corul de tatăl-nostru şi de ave-maria, şi, în sfârşit, ajunseră să se înfrupte din cazan. Unii doar pentru că apucaseră să mănânce astăzi rămaseră pe loc, nechibzuiţii, să mistuie în tihnă. Alţii, deşi sătui, ştiind că pâinea de azi nu astâmpără foamea de ieri, şi cu atât mai puţin pe cea de mâine, porniră pe urmele bucatelor care plecaseră deja la drum. Din motive personale, pure sau impure, Joâo Elvas plecă împreună cu ei.

  După-amiază, pe la ceasurile patru, regele ajunse în Vendas Novas, pe la cinci sosi şi Joâo Elvas. Curând se lăsă noaptea, cerul se înnora, părea că dacă-ţi ridici braţul poţi atinge norii, cred că am mai spus asta o dată, iar la ceasul cinei, când se împărţi mâncarea, fostul soldat preferă să se aprovizioneze cu hrană rece, ca să se poată duce să mănânce în pace, singur, într-un şopron oarecare, sub o căruţă, departe, dacă se putea, de conversaţia calicilor, care îl plictisea. S-ar putea crede că ameninţarea ploii nu are nimic de a face cu dorinţa de izolare a Iui Joăo Elvas, dacă nu ne-am aminti câte ciudăţenii au unii oameni, singuri o viaţă întreagă şi care îşi iubesc singurătatea, mai ales dacă plouă şi coaja de pâine e tare ca piatra.

  Noaptea târziu, nu mai ştia dacă era treaz sau aţipise, Joăo Elvas auzi un foşnet, cineva se apropia călcând cu grijă peste paie, ducând în mână un opaiţ. După culoarea şi calitatea ciorapului şi a pantalonilor, după stofa mantiei, după fundele de la pantofi, Joăo Elvas îşi dădu seama că vizitatorul era de viţă şi îl recunoscu imediat ca fiind acelaşi ins care-i dăduse informaţii atât de precise pe marginea şanţului. Răsuflând cu greutate, nobila persoană se aşeză şi spuse, cu glasul mustrător, Am obosit de când te caut, am bătut în lung şi-n lat Vendas Novas, unde-i Joăo Elvas, unde-i Joăo Elvas, nimeni n-a ştiut să-mi dea un răspuns, de ce oare sărăntocii nu şi-or spune unii altora cine sunt, în sfârşit, te-am găsit până la urmă, am venit să-ţi povestesc cum arată palatul pe care regele a poruncit să fie construit pentru această călătorie, au lucrat la el zece luni, zi şi noapte întruna, doar pentru munca de noapte s-au consumat peste zece mii de torţe, şi s-au foit pe aici mai mult de două mii de oameni, printre care zugravi, fierari, gravori, tâmplari, salahori, soldaţi de infanterie şi de cavalerie, şi să ştii că piatra de construcţie venea de la trei leghe depărtare, căruţele care făceau transportul şi altele mai mici au fost peste cinci sute, aşa au venit toate cele necesare, varul, grinzile, scândurile, pietrele cioplite, cărămizile, ţiglele, piroanele, fierăria, iar caii de tracţiune au fost mai mult de două sute, lucrări mai întinse ca aici nu sunt decât la mânăstirea din Mafra, nu ştiu dacă ai auzit, dar a meritat osteneala şi munca, şi de asemenea banii, îţi spun confidenţial, dar s-o ţii numai pentru tine, că pentru acest palat şi pentru casa pe care ai văzut-o în Pegoes s-au cheltuit un milion de cruzados, da, un milion, fireşte că tu nu-ţi poţi imagina ce înseamnă un milion de cruzados, Joăo Elvas, totuşi, nu fi meschin, tu nici măcar n-ai şti ce să faci cu atâţia bani, pe când regele ştie foarte bine, a învăţat asta de mic, sărăntocii nu ştiu să cheltuiască, cei puternici da, şi sunt o sumedenie de picturi şi de draperii somptuoase, cu apartamente pentru cardinal şi pentru patriarh, şi are pat cu baldachin, cabinet şi salon pentru seniorul Dom Jose, şi odăi identice pentru infanta Dona Măria Barbara, când o să treacă pe aici, iar cele două aripi, una e pentru regină, alta pentru rege, aşa se simt şi ei în largul lor, nu mai trebuie să doarmă înghesuiţi, în orice caz pat mai încăpător ca al tău nu se vede prea des, pari a avea întreg pământul la dispoziţia ta ca să sforăi ca porcul, să-ţi fie ruşine, cu braţele şi picioarele răşchirate pe paie, învelit în manta, şi nu miroşi deloc plăcut, Joăo Elvas, las' că dacă ne mai întâlnim o să-ţi aduc o sticluţă cu apă de colonie, acestea au fost noutăţile pe care am vrut să ţi le dau. Nu uita că regele pleacă spre Montemor la trei dimineaţa, dacă vrei să mergi cu el, nu te lăsa pradă somnului.

  Joăo Elvas se lăsă pradă somnului, când se trezi trecuse de cinci şi ploua cu găleata. După cât era de lumină, îşi dădu seama

  ^ că regele, dacă plecase punctual, trebuia să fi ajuns deja departe. Se înveli mai bine în manta, îşi îndoi picioarele, ca şi cum s-ar mai fi aflat încă în pântecele mamei, şi dormită în căldura paielor, în mirosul lor care e atât de plăcut când le încălzeşte un trup omenesc. Există inşi de viţă nobilă, sau nici măcar atât, care nu suportă mirosuri dintr-astea, îşi ascund dacă pot propriile lor mirosuri naturale, totuşi încă n-a venit vremea când trandafirii falşi vor fi stropiţi cu fals parfum de roze, iar unii vor spune, Cât de frumos miros. Joăo Elvas nu cunoştea motivul, oricare ar fi fost, din pricina căruia îi treceau prin cap asemenea gânduri, nesigur cum era dacă dormea sau dacă visa cu ochii deschişi, în sfârşit deschise ochii, se scutură de somn. Ploaia cădea cu putere, verticală şi sonoră, vai de capul maiestăţilor, silite să călătorească pe o asemenea vreme, copiii n-or să poată niciodată să arate destulă recunoştinţă pentru sacrificiile pe oare părinţii le fac pentru ei. Dom Joăo al V-lea se îndrepta acum spre Montemor, Dumnezeu ştie cu cât curaj trebuind să lupte cu vicisitudinile, rafalele de ploaie, mocirlele, pâraiele cu apele umflate, ţi se strânge inima doar să-ţi închipui spaima acelor seniori, şambelani şi duhovnici, clerici şi nobili, pun rămăşag că şi-au băgat trompeţii trompetele în sac, ca să nu se înece, şi că tobele n-au nevoie de beţişoare ca să li se audă răpăitul, cu atâta forţă se prăvăleşte ploaia Dar regina, ce s-o fi întâmplat cu regina, la ceasurile acestea trebuie să fi ieşit deja din Aldegalega, vine cu infanta Dona Măria Barbara şi cu infantele Dom Pedro, acesta este altul, cu acelaşi nume ca şi primul, femei fragile, fragilă mlădiţă domnească, expuse necazurilor vremii proaste, şi se mai spune că cerul ţine doar cu cei puternici, luaţi aminte, luaţi aminte, ploaia care cade e pentru toată lumea

  * Joă6 Elvas îşi petrecu toată ziua la căldurică, prin taverne, stropind cărnurile din desagă cu cana de vin, aprovizionat cu dărnicie de cămara maiestăţii sale. În majoritatea lor, cerşetorii din ariergardă rămăseseră în târg, aşteptând să se îndrepte vremea ca să pornească pe urmele cortegiului. Dar ploaia nu a încetat Se înserase când primele echipaje din suita Donei Măria Ana au început să intre în Vendas Novas, părând mai degrabă o armată în debandadă decât un cortegiu regal. Caii, deşelaţi de oboseală, abia de mai puteau să târască berlinele şi caleştile, unii se prăbuşeau pe picioarele dinainte şi mureau chiar acolo, pe loc, prinşi în hamuri. Servitorii şi grăjdarii agitau torţe, era o larmă asurzitoare şi o învălmăşeală atât de mare încât a fost cu neputinţă să fie îndrumaţi toţi însoţitorii reginei spre locuinţele ce le fuseseră rezervate, aşa încât mulţi dintre ei au fost nevoiţi să se întoarcă în Pegoes, unde au fost găzduiţi într-un târziu, Dumnezeu ştie în ce condiţii deplorabile. A fost o noapte dezastruoasă, în ziua următoare, s-a făcut socoteala şi s-a văzut că muriseră zeci de animale, fără a le mai socoti pe cele care rămăseseră pe drum, cu inima plesnită sau picioarele rupte. Una-două, doamnele ameţeau sau le apuca leşinul, domnii îşi ascundeau nervozitatea înfoindu-şi mantia prin saloane, iar ploaia continua să inunde totul, ca şi cum Dumnezeu, dintr-o supărare particulară pe care nu catadicsise să o comunice şi omenirii, s-ar fi hotărât cu rea-credinţă să repete potopul universal, acum definitiv.

  Regina ar fi vrut să îşi continue drumul spre Evora chiar în dimineaţa aceea, însă i-a fost înfăţişată primejdia de a pleca pe o asemenea vreme, pe lângă faptul că multe trăsuri erau în întâr-ziere, ceea ce ar fi dăunat demnităţii cortegiului, Căci drumurile, să afle maiestatea voastră, sunt într-o stare cum nu se poate mai proastă, când a trecut regele, a fost o calamitate, ce o fi făcând acum, cu interminabila ploaie care a căzut zi şi noapte, noapte şi zi, dar s-a trimis deja ordin judecătorului de pace din Montemor să strângă oameni care să repare drumurile, să sece bălţile şi să netezească surpăturile, maiestatea voastră se va odihni azi, unsprezece, în Vendas Novas, în maiestuosul palat construit din porunca regelui, acum are toate cele de trebuinţă, vă distraţi cu prinţesa şi profitaţi de prilej ca să îi daţi ultimele sfaturi de mamă, Ascultă, fata mea, bărbaţii sunt întotdeauna nişte brute în prima noapte, în celelalte la fel, dar aceasta e cea mai rea, degeaba spun că vor avea mare grijă, că n-o să doară deloc, căci după aceea, pe sfânta cruce, nu ştiu ce îi apucă, încep să mârâie şi tot mârâie, ca nişte buldogi, Doamne fereşte, iar bietele de noi n-avem altceva de făcut decât să le suportăm asalturile până când îşi ating scopul, sau nu şi-l ating, se întâmplă câteodată, şi în acest caz nu trebuie să râdem de ei, nimic nu îi jigneşte mai tare, cel mai bine e să ne prefacem că n-am băgat de seamă, fiindcă dacă n-a fost să fie în prima noapte, va fi în a doua, sau în a treia, de suferinţă nu ne scapă nimeni, iar acum îl voi chema pe domnul Scarlatti ca să uităm puţin de ororile acestei vieţi, muzica e o mare mângâiere, fata mea, rugăciunea de asemenea, cred că totul este muzică, dacă n-o fi totul rugăciune.

  Câtă vreme s-au dat sfaturi şi a cântat clavecinul, Joăo Elvas s-a pomenit angajat la repararea drumurilor, sunt ghinioane de care nu poţi să scapi întotdeauna, aleargă omul de sub o streaşină sub alta, fugind de ploaie, şi aude un glas, Stai, e un străjer, se cunoaşte îndată după ton, şi atât de neaşteptată a fost somaţia, încât Joâo Elvas nici n-a avut timp să se prefacă a fi un bătrân decrepit, autoritatea a mai ezitat un moment văzându-i capul mai cărunt decât s-ar fi aşteptat, dar până la urmă a ţinut seama mai mult de agilitatea lui la fugă, cine e în stare să se mişte cu atâta sprinteneală poate foarte bine să ţină în mână sapa şi lopata. Când Joăo Elvas, laolaltă cu alţi prinşi, ajunse la locul desfundat unde drumul dispărea în bălţi şi mocirle, mulţi oameni cărau deja pământ şi pietre de pe movilele mai uscate, luau dintr-o parte şi azvârleau într-alta, alteori săpau canale pentru scurgerea apei, fiecare era o fantomă de lut, o marionetă, o sperietoare, curând Joâo Elvas ajunse ca ceilalţi, ar fi fost mai bine să fi rămas la Lisabona, oricât te-ai strădui, la copilărie tot nu te poţi întoarce. Trudiră din greu toată ziua, ploaia se mai domoli, fiindu-le de mare ajutor, căci astfel terasamentul câştigă puţină consistenţă, să sperăm că la noapte nu va veni o nouă vijelie ca să strice totul. Dona Măria Ana dormi bine sub plapuma ei groasă de puf, pe care o cară pretutindeni după sine, legănată dulce în somn de ploaia care cădea, şi cum aceleaşi cauze nu produc întotdeauna aceleaşi efecte, depinde de oameni, de împrejurări, de grijile pe care le duc cu ei în pat, prinţesei Dona Măria Barbara i se întâmplă în schimb să doarmă foarte prost, pentru că ropotul rafalelor care se prăvăleau din cer îi tot răsuna în iţrechl, sau vor fi fost neliniştitoarele cuvinte pe care le auzise din gura mamei sale. Dintre cei care munciseră la drum, unii au dormit bine, alţii au dormit prost, depinde de oboseală, căci în ceea ce priveşte hrana şi locuinţa n-aveau de ce se plânge, maiestatea sa nu se zgârcise la găzduire şi mâncare caldă, arătându-şi astfel preţuirea pentru meritele lucrătorilor.

  Dimineaţa devreme, ieşi în sfârşit suita reginei din Vendas Novas, i se alăturaseră trăsurile rămase în urmă, nu toate, unele se stricaseră definitiv sau cereau reparaţii mai îndelungate, dar tot alaiul arată ca vai de lume, stofele mustesc de apă, aurul şi culorile şi-au pierdut strălucirea, dacă nu va da soarele, va fi cea mai tristă nuntă ce s-a văzut vreodată. Acum nu mai plouă, însă frigul ciupeşte şi îţi arde carnea, nu lipsesc degerăturile la aceste mâini, în ciuda pelerinelor şi a manşoanelor, vorbim despre doamne, bineînţeles, atât de înfrigurate şi de guturăite încât îţi vine să le plângi de milă. În fruntea cortegiului merge ceata de târâie-brâu în căruţe trase de boi, şi, dacă apare vreo băltoacă, un pârâu revărsat sau un mal prăbuşit, sar jos şi se apucă să repare drumul, între timp convoiul stă pe loc, aşteptând în mijlocul naturii mohorâte. Din Vendas Novas şi din alte cătune din împrejurimi veniseră atelaje de boi, nu unul, nici două, ci zeci, ca să scoată din noroaie trăsurile, berlinele, rădvanele, caleştile care se împotmoleau la fiecare pas, cea mai mare parte a timpului deshămau catârii şi caii, înjugau boii, trăgeau, dejugau boii, înhămau caii şi catârii, cu multe strigăte şi lovituri de bici, iar când caleaşca reginei se afundă în noroi până la cupa roţilor şi fu nevoie de şase atelaje ca să o scoată din mocirlă, un bărbat care se afla în apropiere şi care venise din satul său, trimis de jude, spuse, ca şi cum ar fi vorbit cu sine însuşi, însă Joăo Elvas se afla acolo şi auzi, Parcă am trage piatra de la Mafra. Când veni momentul să se încordeze boii, oamenii se odihniră o clipă, de aceea Joăo Elvas întrebă, Ce piatră era aceea, omule, iar celălalt răspunse, Era o piatră mare cât o casă, care a fost dusă de la PSro Pinheiro la Mafra, pentru mânăstire, am văzut-o numai când a sosit, dar tot am dat o mână de ajutor, s-a întâmplat pe vremea când lucram acolo, Era chiar aşa de mare, Era maica pietrelor, cum spunea un prieten care a adus-o de la carieră şi care după aceea s-a întors pe meleagurile sale, eu am plecat îndată după el, mă săturasem. Boii, împotmoliţi până la pântece, trăgeau fără efort aparent, ca şi cum ar fi vrut să convingă noroiul cu bini-şorul să dea drumul la pradă. În sfârşit, roţile caleştii ajunseră pe pământ tare, şi marele dulap cu geamuri fu smuls din mocirlă, între aplauze, în timp ce regina zâmbea, prinţesa făcea cu mâna, iar puştiul, infantele Dom Pedro, încerca să-şi ascundă adâncul său necaz că nu putea să se bălăcească în noroi.

  Aşa a fost tot drumul până la Montemor, mai puţin de cinci leghe care au cerut aproape opt ore de muncă neîntreruptă, istovitoare pentru oameni şi dobitoace, fiecare după specialitatea sa Tare ar mai fi dorit Dona Măria Barbara să aţipească după insomnia deprimantă, însă hurducăturile caleştii, strigătele atleţilor înnămoliţi, tropotul cailor care se duceau şi se întorceau cu porunci îi buimăceau bietul căpşor, o umpleau de nelinişte, atâta bătaie de cap, Dumnezeule, atâta tevatură pentru a mărita o femeie, chiar dacă e prinţesă. Regina murmura întruna rugăciuni, nu atât ca să îndepărteze primejdiile, puţine la număr, cât ca să-şi treacă timpul, şi cum trăieşte în această lume de un număr bunicel de ani, e destul de deprinsă, din când în când alunecă în somn, de unde se întoarce îndată şi ia de la capăt rugăciunile, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplaL Despre infantele Dom Pedro, deocamdată, nu mai avem nimic de adăugat.

  Dar conversaţia dintre Joăo Elvas şi omul care vorbise despre piatră se desfăşura mai departe, bătrânul spunea, Din Mafra era un prieten de-al meu pe care l-am cunoscut cu mulţi ani în urmă, nu mai ştiu nimic despre el, trăia la Lisabona, într-o zi l-am pierdut din vedere, se mai întâmplă, cine ştie dacă nu s-o fi întors pe meleagurile natale, Dacă s-a întors acolo, poate l-am întâlnit, care îi era numele, Se numea Baltasar Şapte-Sori şi era ciung de mâna stângă, o pierduse în război, Şapte-Sori, Baltasar Şapte-Sori, cum să nu-l cunosc, am fost tovarăşi de muncă, Mă bucur foarte mult, ce mică e lumea, ne-am nimerit amândoi pe drumul ăsta, şi până la urmă avem acelaşi prieten, Şapte-Sori e un om de treabă, O fi murit, Nu ştiu, nu cred, cu o femeie ca a lui, o anume Blimunda, care avea nişte ochi a căror culoare n-o puteai spune niciodată cu siguranţă, cu o femeie ca ea, omul se încleştează de viaţă, n-o lasă să-i scape, chiar dacă n-are decât mâna dreaptă, Pe femeie n-am cunoscut-o, Şapte-Sori avea câteodată nişte idei cam trăsnite, într-o zi a spus că ajunsese aproape de soare, O fi fost din pricina vinului, Beam cu toţii când a spus-o, dar niciunul din noi nu era beat, sau poate eram beţi şi am uitat, ce voia el să spună cu cuvintele astea era că a zburat, Că a zburat Şapte-Sori, aşa ceva n-am auzit niciodată.

  Rârâul Canha se băgă în conversaţie şi se puse de-a curmezişul, înnoroiat, cu valuri înspumate, pe celălalt mal se adunaseră localnicii din Montemor care veniseră s-o aştepte pe regină la intrarea în târg, şi, prin efortul tuturora, plus câteva butoaie goale care au ajutat caleştile să plutească, peste o oră, feţele domneşti prânzeau în orăşel, în aşezămintele cuvenite rangului lor înalt, ajutoarele pe unde se nimerise, unii mâncau în tăcere, alţii sporovăiau, precum Joăo Elvas, care spunea cu tonul unuia care continuă două conversaţii în acelaşi timp, una cu interlocutorul, alta cu sine însuşi, îmi amintesc că Şapte-Sori, pe când trăia la Lisabona, se întâlnea adeseori cu Zburătorul, chiar eu i l-am arătat într-o zi când ne aflam în Terreiro do Paco, îmi amintesc de parcă ar fi fost ieri, Cine era Zburătorul, Zburătorul era un preot, părintele Bartolomeu Lourenşo, care mai târziu a murit în Spania, se împlinesc acuma patru ani, a fost o poveste despre care s-a vorbit mult, şi-a băgat nasul şi Sfântul Oficiu, cine ştie dacă Şapte-Sori nu era cumva amestecat, Dar Zburătorul a izbutit să zboare, Unii au spus că da, alţii au spus că nu, n-ai cum să ştii adevărul, Dar eu l-am auzit cu urechile mele pe Şapte-Sori spunând că a ajuns aproape de soare, Aici trebuie să se ascundă o taină, S-o fi ascunzând, şi, cu acest răspuns care întreba, tăcu din gură omul care atinsese cu propriile-i mâini piatra cea mare, şi amândoi sfârşiră de mâncat

  Norii se înălţaseră, pluteau foarte sus, ploaia se mai rărise. Oamenii care veniseră din cătunele dintre Vendas Novas şi Montemor nu vor merge mai departe. Au fost plătiţi pentru muncă, dublu faţă de cât se dădea de obicei, datorită intervenţiei binevoitoare a reginei, dacă în spate îi cari pe cei puternici, te alegi întotdeauna cu ceva. Joăo Elvas îşi continua călătoria, acum va fi chiar mai uşor, fiindcă îl cunoşteau argaţii şi vizitiii, îl vor lăsa poate să meargă într-un car, cu picioarele spânzurând deasupra noroiului şi bălegarului. Omul care vorbise despre piatră stătea pe marginea drumului, se uita cu ochii săi albaştri la bătrânul care îşi căuta un loc comod între două lăzi. Se poate presupune că nu se vor mai vedea niciodată, nici măcar Dumnezeu nu cunoaşte viitorul, iar când harabaua se puse în mişcare, Joăo Elvas spuse, Dacă într-o zi îl vei reîntâlni pe Şapte-Sori, spune-i că ai vorbit cu Joăo Elvas, el trebuie să-şi amintească de mine, şi că îl îmbrăţişez, îi voi spune, îl voi îmbrăţişa, dar poate că n-am să-l mai văd, Dar pe tine cum te cheamă, Numele meu este Juliăo Mau-Tempo, Atunci cu bine, Juliăo Mau-Tempo, Cu bine, Joăo Elvas.

  Vor avea de înfruntat obstacole şi între Montemor şi Evora. A reînceput să plouă, au reapărut noroaiele, s-au rupt câteva osii, spiţele roţilor crăpau ca nişte surcele sfărâmicioase. Se înnopta cu repeziciune, aerul se răcea, iar prinţesa Dona Măria Barbara, care adormise în sfârşit, ajutată de toropeala emolientă a caramelelor cu care îşi căptuşise stomacul şi de cei cinci sute de paşi de drum fără hârtoape, se trezi înfiorată de frig, ca şi cum un deget îngheţat ar fi atins-o pe frunte, şi, întorcându-şi ochii somnoroşi spre câmpiile crepusculare, văzu o ceată cenuşie de oameni, înşiraţi pe marginea drumului şi legaţi cu funii unii de alţii, să tot fi fost vreo cincisprezece.

  Prinţesa privi cu mai mare atenţie, nu era vis nici delir, şi se simţi tulburată de spectacolul atât de jalnic al oamenilor încătuşaţi, în ajunul nunţii ei, când totul ar trebui să fie voioşie şi bucurie, ca şi cum n-ar ajunge vremea asta urâtă, ploaia, frigul, aş fi făcut mai bine să mă fi măritat la primăvară. Lângă caleaşca mergea călare un ofiţer, căruia Dona Măria Barbara îi porunci să afle cine erau oamenii aceia şi ce făcuseră, ce crime, şi dacă erau duşi la Limoeiro sau în Africa Ofiţerul se duse personal să se intereseze, poate fiindcă o iubea tare mult pe această infantă, urâtă cum ştim, ciupită de vărsat cum ştim de asemenea, ei şi ce-i cu asta, şi care e dusă în Spania, departe de iubirea lui curată şi lipsită de speranţă, un plebeu să iubească o prinţesă, ce nebunie, se duse şi se întoarse cât ai bate din palme, el, nu nebunia, şi spuse, Să afle alteţa voastră că oamenii aceia se duc să muncească la Mafra, pe şantierul mânăstirii regale, sunt din împrejurimile fivorei, oameni de meserie, Dar de ce merg legaţi, Pentru că nu merg de bunăvoie, dacă îi dezleagă, fug, Ah. Se rezemă prinţesa de perne, gânditoare, în timp ce ofiţerul repeta şi grava în inimă dulcele schimb de cuvinte, va ajunge bătrân, decrepit şi reformat, şi tot îşi va mai aduce aminte de tandrul dialog, cum o fi arătând acuma draga mea, după toţi aceşti ani.

  Prinţesa a uitat deja de oamenii pe care i-a văzut pe marginea şoselei. Chiar acum şi-a dat seama că, de fapt, n-a fost niciodată la Mafra, ce lucru ciudat, se construieşte o mânăstire pentru că s-a născut Măria Barbara, se îndeplineşte jurământul pentru că Măria Barbara s-a născut, iar Măria Barbara n-a văzut, nu ştie. N-a atins prima piatră cu degetul dolofan, n-a atins-o nici pe a doua, nu a servit cu propriile-i mâini supa zidarilor, nu a alinat cu balsamuri durerile pe care le simte Şapte-Sori în ciotul braţului când desprinde cârligul, n-a şters lacrimile femeii al cărei bărbat a fost zdrobit de piatră, şi acum Măria Barbara pleacă în Spania, mânăstirea e pentru ea precum un vis visat, o ceaţă impalpabilă, nici măcar nu şi-o poate zugrăvi în minte, dacă altă amintire nu-i slujeşte memoria Vai, câte vini are Măria Barbara, cât rău a făcut numai pentru că s-a născut, nu e nevoie să căutăm prea departe, sunt de-ajuns cei cincisprezece bărbaţi care mărşăluiesc pe drum, în vreme ce trec trăsurile cu călugării, berlinele cu gentilomii, căruţele cu garderoba, rădvanele cu doamnele, şi lăzile cu giuvaiericalele acestora, şi celelalte accesorii, pantofiorii brodaţi, flaconaşele cu apă de flori, colanele de aur, eşarfele brodate cu aur şi argint, blănurile, brăţările, opulentele manşoane, brandemburgurile cu mărgele, gulerele de hermină, o, cât de delicios de păcătoase pot fi femeile, şi cât de frumoase, şi chiar când sunt buboase şi urâte precum această infantă pe care o însoţim, ar ajunge melancolia seducătoare, chipul gânditor, păcatului nu i se simte lipsa, Doamna mea mamă şi regină, iată-mă mergând în Spania, de unde nu mă mai întorc, iar în Mafra ştiu că se construieşte o mânăstire din pricina jurământului în care o parte am avut şi eu, şi nimeni nu m-a dus niciodată să o văd, aici este ceva ce nu pot înţelege, Fiica mea şi viitoare regină, nu-ţi pierde vremea cuvenită rugăciunii cu gânduri zadarnice ca acestea, regeasca voinţă a tatălui tău, stăpânul nostru, a vrut să se înalte mânăstirea, aceeaşi regească voinţă vrea ca tu să mergi în Spania şi să nu vezi mânăstirea, numai voinţa regelui are însemnătate, restul e nimic, Atunci este nimic infanta care sunt, nimic oamenii de colo, nimic această caleaşca în care mergem, nimic ofiţerul care umblă prin ploaie şi se uită la mine, nimic, Aşa e, fata mea, şi cu cât vei trăi mai mult, cu atât vei înţelege mai bine că lumea este ca o mare umbră care trece încet prin inima noastră, de aceea lumea se goleşte, iar inima nu rezistă, Oh, mamă, ce înseamnă a te naşte, Ajgjiaşte înseajnnă a muri^Maria Barbara.