Memorialul mânăstirii

 

 

 

  PREFAŢA.

  Reinventarea istoriei în Memorialul mânăstirii „Când îmi întorc privirea spre trecut, am impresia că mă aflu în faţa unui imens timp pierdut” – spunea Jose Saramago în 1989, într-un text unde încerca să definească raporturile ficţiunii sale cu istoria1

  Văzut dinspre prezent, trecutul pare determinat şi necesar. De fapt, e ca un drum de-a lungul căruia au fost alese, au fost găsite anumite direcţii, în timp ce altele au rămas neexplorate. Şi istoria şi ficţiunea care-şi împrumută temele din trecut sunt „tentative de itinerarii” prin imensitatea timpului pierdut, deosebirea dintre cele două constând numai într-o precedenţă discursivă.

  Istoricul face numai o primă călătorie în trecut, scrie prima carte – doar prima carte – dintr-un lung şir de cărţi diferite care pot fi scrise în mod la fel de legitim despre acelaşi fragment temporal. Noi itinerarii îşi aşteaptă călătorul, ' itinerarii istorice sau ficţionale. Între cele două forme de a călători în timp nu există o deosebire de esenţă: ca şi romancierul, istoricul este un „escolhedor de factos”: el îşi alege faptele pe care le va pune în lumină, în funcţie de capacitatea acestora de a construi un tot coerent, de a genera un sistem de ordine cu potenţial explicativ pentru prezent Prezentul este întotdeauna ţinta ultimă, deşi de obicei trecută sub tăcere, atât a istoricului cât şi a romancierului: suprapunând peste hăţişul complex al realităţii prezente harta simplificată a trecutului, amândoi descoperă direcţii, sensuri, armonii care structurează realul într-o arhitectură raţională, într-un caz, estetică, în cel de-al doilea Alegând anumite fapte, istoricul va trebui să elimine, să şteargă altele, scriind nu Istoria, ci o istorie, formată în aceeaşi măsură din plinuri ca şi din goluri, din zone saturate de evenimente ca şi din pete albe. Selecţia produce „o rarefiere a referenţialului”, într-un soi de „ţesătură cu ochiuri largi”, unde „spaţiile de umbră sau de reducţie a faptelor” sunt tot atâtea interstiţii unde imaginaţia îşi poate dezvolta arborescenta, parazitând factualul. Evenimentul istoric este fabricat de discurs, este un fapt construit, sau – cum ar spune Hayden White – un artifact literar. Dincolo de – sau mai bine zis – dedesubtul arhitecturii verbale care pretinde să-i ia locul, evenimentul istoric rămâne „nesigur”, are o. vibraţie”' care-l împiedică să fie complet epuizat şi reificat de discursul istoric. Acolo, în obscuritatate, germinează posibilul: un

  * Jose Saramago. Historia e ficţăo”. In: Jornal de Letras, 6.3.90. P. 19.

  Posibil pe care istoria, legată prin contract, mai mult decât de adevăr, de atestabil, nu ştie sau nu crede că-şi poate permite să-l lase să se manifeste. Acesta este teritoriul romancierului: el poate descoperi posibilităţile ascunse în trecut, oferindu-le terenul propice pentru a se realiza, el poate schimba direcţia unui destin, intervenind în momentul opţiunii fundamentale şi modificând cursul evenimentelor care au dus la eşecul unei întreprinderi umane. Convins de neputinţa istoriei de a reconstitui trecutul, romancierul este în acelaşi timp conştient de uriaşa capacitate de mistificare a discursului istoric. Historia rerum gestarum tinde să substituie res gestae şi să ne interzică, în cele din urmă, accesul la trecut, interpunându-se ca un ecran între noi şi realitatea lumilor revolute. Desigur că accesul direct la trecut este o utopie (constitutivă, de altfel, pentru anumite discursuri istorice), şi că istoria nu poate fi cunoscută altfel decât prin mediere discursivă. Important este însă să nu existe numai acel prim discurs al istoricului, un singur itinerar autorizat, o unică „lecţie magistrală”. Textul plan şi univoc trebuie să facă loc unui joc de discursuri suprapuse, divergente şi chiar contradictorii printre care cititorul îşi poate croi un itinerar mobil, construindu-şi propria versiune a istoriei. Pentru a smulge cititorul planimetriei textului autorizat, romancierul introduce în istorie „mici cartuşe care fac să explodeze ceea ce până atunci părea indiscutabil” şi uneşte firele slobode ale ţesăturii istorice, „prinzând nodurile” într-o nouă configuraţie – nici adevărată, nici falsă: posibilă, în acord cu strategia enunţată mai sus, Jose Saramago înnoadă în Memorialul mănăstirii, publicat în 1982, mai multe. Iire„ ale istoriei Portugaliei din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, pe care, într-un paratext prezent în ediţiile portugheze, le rezumă astfel: „A fost odată un rege care a făgăduit să înalţe o mânăstire în Mafra A fost odată lumea care a construit această mânăstire. A fost odată un bărbat ciung şi o femeie care avea puteri. A fost odată un preot care vroia să zboare şi a murit nebun. A fost odată”. Grandioasa fabulă romanescă a Memorialului va fi astfel alcătuită dintr-o ţesătură pomplexă de planuri narative: de la istoria privată a familiei regale până la viaţa cotidiană a anonimilor, dominată de teroarea Inchiziţiei, a războiului şi a molimelor, de la nesfârşitul şir de ceremonii publice laice şi religioase care transformau Portugalia barocă în scena unui neîntrerupt spectacol al puterii politice şi ecleziastice până la intimitatea marginalităţii heterodoxe, de la construcţia unei mânăstirii Mafra la invenţia învăluită în mister a unui aparat de zbor de către părintele Bartolomeu Lourenco de Gusmăo sau la anecdota despre o femeie înzestrată cu puteri magice.

  În această vastă frescă simultan satirică şi tragică a Portugaliei baroce, se desenează câteva direcţii principale. Mai întâi o istorie a vieţii aulice, centrate în jurul figurii lui Dom Joăo al V-lea. Rege al Portugaliei între 1707-l750. Beneficiar al aurului brazilian care, de la sfârşitul secolului al XVII-lea, se revărsa în vistieria portugheză, ajungând în 1720 la douăzeci şi cinci de tone anual, regele D. Joâo al V-lea a înţeles să-l pună în slujba ambiţiei sale de a egala în magnificenţă cele mai opulente curţi europene ale timpului. Ca şi Ludovic al XlV-lea, suveranul portughez ambiţiona să focalizeze asupra sa toate privirile, urmărind să determine un „fototropism pozitiv”* al supuşilor în raport cu „soarele monarhic”. Prim actor al regatului, suveranul nu se mulţumea să fie protagonistul evenimentelor ritualizate ale vieţii aulice, ci se dorea şi focar al vieţii colective: asista, spectator privilegiat şi maestru de ceremonii, la autodafeurile Inchiziţiei sau la procesiunile organizate de biserică şi de bresle, situându-se în centrul unui spectacol politic bine disciplinat, organizat în detaliu de o etichetă rigidă. Fascinat de monumentalitatea sediului pontifical, Dom Joăo al V-lea visa de asemenea să transforme curtea portugheză într-o cetate ideală menită să reunească în aceeaşi retorică a grandorii dubla putere politică şi religioasă pe care şi-o asuma absolutismul portughez.

  Monumentul exemplar pentru programul de auto-reprezentare a cezarismului joanin a fost palatul mânăstire construit la nord de Lisabona, în Mafra, între 1717-l750. După legendele promovate de cronicarii eclezistici, mânăstirea fusese promisă franciscanilor din Arrâbida, în schimbul împlinirii rugăciunilor asidue pe care ordinul le adresa lui Dumnezeu pentru ca regele să primească un descendent de la soţia până atunci sterilă, regina Dona Mariana de Austria încă din secolul precedent ordinul îşi manifestase dorinţa de a avea „o casă” în Mafra, aleasă pentru că, aşa cum spuneau contemporanii, era un „sat mic şi mizerabil”, care oferea posibilitatea de a construi un aşezământ religios cu faţa „la marea-ocean”. Iniţial, mânăstirea ar fi trebuit să fie o construcţie modestă, adăpostind doar o duzină de călugări, după modelul altor fundaţii ale ordinului situate de-a lungul litoralului atlantic, de la Arrâbida până la Leiria Hotărâtă în 1711, construcţia începe şase ani mai târziu, când, în cursul unei mari ceremonii, se pune piatra de fundaţie a aşezământului în prezenţa regelui, a patriarhului Lisabonei şi a curţii. Între timp însă, proiectul luase amploare: în mânăstire urmau să locuiască trei sute de călugări, iar biserica trebuia să aibă în consecinţă dimensiuni comparabile cu cele mai vaste monumente ale creştinătăţii. Mânăstirii i se adăugase de asemenea un palat regal. Joncţiunea celor două edificii era un rezumat programatic al teoriei politice absolutiste: circulând nestingherit între spaţiul laic şi cel religios, suveranul „magnânimo” şi „fidelâssimo” se propunea ca figură concretă a medierii simbolice între puterea temporală şi cea ' Jean-Marie Apostolides, Le roi-machine. Spectacle et politique nu temps de Louis XIV, Paris, Minuit, 1981, p. 152.

  Sacrală. Expresie a „religiei monarhiei”1, promovate de „caporalul credinţei”, cum îi plăcea să se considere lui Dom Joâo al V-lea, Mafra era menită să întărească legitimitatea dinastiei de Braganşa, pe atunci de dată încă recentă, instaurată cu nici o sută de ani înainte (în 1640), demonstrându-i capacitatea de a edifica o mare operă arhitectonică, aşa cum suveranii dinastiilor anterioare construiseră pe rând Alcobaţa, Batalha sau Jeronimos.

  O impresie de neşters au lăsat în epocă gigantismul şantierului şi uriaşa irosire de forţe umane şi de resurse pe care a pretins-o construcţia în anii care au urmat fundaţiei, zeci de mii de muncitori au fost aduşi de pe întregul teritoriu portughez. În 1729 numărul lor atingea aproape patruzeci de mii, iar la această cifră se adăugau încă şapte mii de militari2, care formau trupele de ordine. Pentru a adăposti acest puhoi de lume a fost construit un oraş de barăci – Insula de Lemn, şi un cronicar al timpului vorbea de un permanent nor de praf care plutea deasupra şantierului. Terenul accidentat al văii unde se ridica mânăstirea a trebuit nivelat: peste o mie de explozii răsunau în fiecare zi, pentru care se folosea aprope o jumătate de tonă de praf de puşcă. Din cariera de la Pero Pinheiro, aflată în apropierea Mafrei, s-a adus grosul marmurei de construcţie: celebra „mamă a pietrelor”, care formează pardoseala Sălii Benedictione cu ieşire la faţada de unde regele urma să binecuvânteze mulţimile, a fost cărată de sute de atelaje, într-un marş trudnic de zece zile, soldat cu multe victime umane. Celelalte materiale destinate construcţiei, inclusiv lemnul pentru schele, ca şi obiectele artistice şi de cult, au fost aduse din afara ţării, motiv pentru care, mai târziu, istoriografia naţionalistă a repudiat mânăstirea drept „străină”: o manifestare a unui spirit antinaţional. Deşi era departe de fi terminată, mânăstirea a fost sfinţită şi inaugurată pe 22 noiembrie 1730, de ziua regelui, ocazie pentru fastuoase şi îndelungate ceremonii, desfăşurate în simulacre arhitectonice, care reproduceau construcţia finală.

  „Sminteală de marmură”, cum spunea Herculano, „mai mare decât regatul” după expresia lui Oliveira Martins, mânăstirea era la începutul secolului al XlX-lea aproape abandonată şi transformată parţial în garnizoană. Inadecvată peisajului în care este situată, modelată după linii aspre şi austere într-o piatră întunecată la culoare, această „scenă aulică a absolutismului joanin, romanizată, retorică, barocă şi colosală”-^

  1 Rui Bebiano, D. Joâo V – Poder e Espectâculo, Aveiro, Livraria

  Estante, 1987, p. 47.

  2 Cf. Joaquim da Conceiţâo Gomes, Descripgâo minuciosa do Monwnento de Mafra. Segunda ediţâo, Lisboa, Imprensa Nacional, 1871.

  * Jose Femandes Pereira, Dicionârio da Arte Barroca em Portugal, Lisboa, Editorial Presenţa, 1989, p. 277.

  A fost privită mult timp ca un simbol al cezarismului bragantin. ca.

  — Imitaţie mimetică sau megalomană a unor vise străine”1 sau ca pretext al irosirii delirante a unor resurse unice în istoria Portugaliei.

  Privită cu indiferenţă sau pur şi simplu uitată până când Jose Saramago a redescoperit-o, mânăstirea din Mafra a reprezentat pentru romancierul portughez mai întâi o experienţă traumatică, sublimată în cele din urmă prin scriitură: „Mafra a însemnat la început pentru mine un om jupuit Aveam şapte sau opt ani când părinţii m-au dus acolo, în excursie cu nişte vecini Jupuitul era, şi este în continuare, acel Sfânt Bartolomeu care-şi susţine cu mâna dreaptă, atâta vreme cât marmura va îndura, pielea desprinsă de pe trup. (.) Mulţi ani mai târziu, la sfârşitul lui 1980 sau la începutul lui 1981, trecând prin Mafra şi contemplând toate acele arhitecturi, m-am auzit spunând, fără să ştiu de ce: „într-o zi, mi-ar plăcea să pun toate aceste lucruri într-un roman„^. Parafrazând un celebru poem al modernistului brazilian Drummond de Andrade, romancierul spunea că aşa cum poetul întâlnise în mijlocul drumului o piatră, la fel şi el se ciocnise în mijlocul vieţii de o „fantasma de pedra„, mânăstirea Mafra Fantasmă zămislită de visurile megalomane ale regelui, şi în acelaşi timp memorie spectrală a miilor de destine zdrobite sub „pietroiul rece. Gigantic şi somptuos„- al construcţiei, mânăstirea evocată de Saramago va permite şi întâlnirea cu destinul ieşit din comun al părintelui Bartolomeu Lourenco de Gusmăo (1685-l724), creatorul primului aerostat inventat în Europa Deşi, judecind după mărturiile contemporanilor, se poate presupune că „maşina de umblat prin văzduh la fel ca pe pământ sau pe apă„ se reducea la un balon cu aer cald de dimensiunile unei jucării, părintele Bartolomeu a lăsat o curioasă descriere a aparatului menită probabil să semene confuzie şi să devieze atenţia de la adevăratele principii ale zborului. Păsăroiul, cum l-au numit detractorii, ar fi fost o barcă zburătoare, înzestrată cu cârmă, pânză şi aripi, şi având pe punte două sfere de cupru care conţineau „secretul zborului„, datorat unei „combinaţii între chihlimbar, atracţii magnetice şi electrice”. Cu toate că experimentele făcute de Bartolomeu de Gusmăo în prezenţa regelui şi a curţii au fost tot atâtea eşecuri, abundent ironizate de contemporani, maşina de zburat a marcat memoria epocii, datorită probabil şi destinului ulterior al inventatorului. Doctor al Universităţii din Coimbra, inspirat predicator şi favorit al regelui, părintele a traversat în 1722 o criză religioasă.

  Eduardo Lourenco. O Memorial ou da historia profana como historia sânta'„. In: O Canto do Signo. Existencia e literatura (1957-l993). Lisboa. Editorial Presenca, 1994. P. 186.

  2 Jose Saramago, Cademos de Langarote. Dia'rio -l11, Lisboa. Editorial Caminho, 1996. P. 164.

  Jaime Cortesăo. Alexandre de Gusmâo e o Tratado de Madrid. Lisboa. Uvros Horizonte. 1984, 1° voi., p. 55.

  Căzând pradă ereziei şi a trebuit să fugă în 1724 din Portugalia pentru a scăpa anchetei inchizitoriale. Ultimele luni de viaţă şi le-a petrecut la Toledo, reconciliat cu biserica, dar pradă unui delir în care vorbea fără încetare despre virtuţile miraculoase ale maşinii de zburat între explicaţia raţională, susţinută de istoriografie, şi cea magică, curentă în epocă, a zborului, Saramago o va alege pe cea din urmă. Secretul Păsăroiului constă în unirea voinţelor oamenilor pentru atingerea unui ideal comun. Metafora – în fond, banală – a voinţei colective ca motor al înălţării devine excepţională prin lectură literală şi înscriere în concret în vreme ce Mafra este rodul ambiţiei unui singur individ care şi-o impune discreţionar şi silnic asupra altora mii, maşina de zburat se va ridica în văzduh graţie conjugării voinţelor unei triade: Bartolomeu, Baltasar şi Blimunda, la care se va adăuga în timp o a patra voinţă, cea a lui Domenico Scarlatti, sublimată în muzică, dar mai ales nenumăratelor voinţe anonime pe care Blimunda, cu privirea ei ce poate pătrunde dincolo de suprafeţe, ştie să le convoace pentru împlinirea operei.

  În ciuda unor previzibile calcule de verosimilitate după care femeia înzestrată cu puteri magice ar trebui să reprezinte pandantul fantastic al lumii istorice invocate în roman, trebuie spus că şi Blimunda îşi are ca model în epocă un personaj cu o existenţă istorică bine documentată. Mulţi călători ai timpului vorbesc despre o femeie din Lisabona care dădea dovadă de daruri neobişnuite. Urmele i-au fost regăsite în arhivele parohiale ale epocii care atestă căsătoria ei în 1724 cu negustorul francez Pedegache1.

  Charles Frede'ric de Merveilleux, care a vizitat Portugalia între 1723-l726, spunea că femeia portugheză „era în stare să vadă cu claritate ceea ce se întâmplă înăuntrul trupului omenesc şi în măruntaiele pământului”-2, putând descoperi monedele îngropate în pământ sau izvoarele de apă, şi reuşind să vadă copiii în pântecele mamei şi să spună cum vor arăta Frumuseţea ei era unanim recunoscută: „nu avea în nici un fel aspectul unei vrăjitoare, deşi prin farmecele ei ar fi fost foarte capabilă să vrăjească un bărbat”. Autorul anonim al Descrierii oraşului Lisabona din 1730 se referă şi el la doamna Pedegache: „Voi termina această descriere cu povestea darului extraordinar pe care îl posedă o tânără portugheză care trăieşte în Lisabona şi e măritată cu un neguţător francez. Această tânără, motiv de uimire pentru cine o cunoaşte, s-a născut cu ochi care pot fi comparaţi cu îndreptăţire cu cei de linx; de la cea mai fragedă vârstă a

  Cf. Ayres de Carvalho. D. Joâo V e a Arte do seu Tempo, 1 si/, Ed. do

  2 cSePs Sderic de Merveilleux. Memorias lnstrutivas sobre Portugal, 72M*SL: Oi* Branco Chaves (Ed.), O Portal deD. Joao V visto por tresforasteiros, Lisboa, Biblioteca Nacional, 1983. P. 160.

  Avut darul de a vedea în interiorul corpului omenesc ca şi în adâncurile pământului. În aparenţă, ochii -ei sunt ca ai celorlalţi oameni obişnuiţi, doar că foarte mari şi cu adevărat frumoşi. Ea vede în corpul uman abcesele şi alte neplăceri şi de multe ori i se face rău văzând trupul persoanelor atacate de boli venerice. Vede cum se digeră alimentele şi cum sunt distribuite, şi distinge circulaţia sângelui. Privirea ei străpunge pământul acolo unde sunt izvoare pe care le descoperă la o adâncime de treizeci sau patruzeci de braţe, fără a recurge la baghetă; spune cu precizie cursul apei, adâncimea.la care se află izvorul şi distinge culorile şi varietatea straturilor de pământ care există sub suprafaţă. Se bucură de acest dar minunat doar când e pe nemâncate, totuşi, i s-a întâmplat deja, după siestă, să aibă momente de viziune mai pătrunzătoare decât dimineaţa (.) Când se schimbă fazele lunii, vederea îi este tulburată de o mulţime de mici particule galbene şi care îi provoacă o asemenea tulburare încât e obligată să-şi acopere ochii. După aceea îşi pierde pentru un timp singulara sa facultate. Iată un frumos subiect pentru studiul filosofilor şi, oricât de extraordinar mi s-ar părea, nu mă pot îndoi de ceea ce am observat eu însumi. De altfel, e notoriu în ţară că această doamnă a descoperit apă în multe locuri, fie pentru rege, fie pentru persoane particulare”1.

  La o astfel de experienţă a asistat Cavalerul de Oliveira, şi a descris-o mai târziu într-una din paginile publicate în timpul exilului din Anglia sub titlul Amusement pe'riodique (1751), evocând indescriptibila oroare pe care prototipul Blimundei o simţea în cimitire şi biserici la vederea cadavrelor îngropate: „Toate tribunalele şi în special cel al Sfântului Oficiu au aflat despre această declaraţie. S-a deschis un mormânt ca experienţă şi s-a găsit cadavrul aşa cum ea îl descrisese, înainte să fie ridicată lespedea grea Nu ştiu care a fost destinul acestei femei: ştiu doar că nici Inchiziţia, nici vreun alt tribunal nu au supărat-o în nici un fel”2.

  După cum se poate constata, până şi în construcţia unui personaj cvasi-mitologic precum Blimunda, Jose Saramago urmează cu atenţie informaţiile epocii. Devierile„ pe care şi le permite se situează în zona ipoteticului, pe care istoria nu-l validează, dar nici nu-l infirmă Doar în aparenţă solidă şi compactă, lumea trecutului este plină de lacune, de fisuri, de „flaws” care, pentru romancier, devin, conform unui joc de cuvinte la care recurge Douwe Fokkema3 într-un eseu

  1 Descriţăo da Cidnde de Lisboa, 1730. In: Castelo Branco Chaves. Op. Cit., p. 47.

  * Cavaleiro de Oliveira. Recreagâo periodica, prefaţă şi traducere Aquilino Ribeiro. Lisboa. Biblioteca Nacional. 1922. Voi. 2 p. 274 ss.

  3 Douwe Fokkema. How to decide whether Memorial do Comento by Jose Saramaao is or is not a postmodernist novei?” In: Dedalus. Lisboa. N°. 1, 1991. P. 300.

  Despre Memorial, F-laws, sau If-laws, legi care instituie ipoteza ca motor al unei acţiuni istorice alternative. Ce s-ar fi întâmplat dacă? Este premiza care stă la baza dezvoltărilor ficţionale. Ce s-ar fi întâmplat dacă într-adevăr Păsăroiul ar fi zburat şi ar fi arătat întocmai cum l-a descris creatorul său în delirul de pe patul de moarte, ce s-ar fi întâmplat dacă femeia cu puteri magice l-ar fi întâlnit pe părintele Bartolomeu Lourenco şi şi-ar fi pus în slujba zborului neobişnuitele sale capacităţi? Supoziţiile permit construirea unor lumi alternative congruente cu logica narativă a itinerariilor alese, chiar dacă ele contrazic raţionalitatea istorică. Situând în centrul naraţiunii sale două episoade extravagante, referitoare la personaje marginale şi atipice ale micro-istoriei secolului al XVIII-lea, Saramago pune cu subtilitate în chestiune criteriile pe care se bazează selecţia faptelor relevante pentru trecut aşa cum o concepe un istoric. Istoricul caută fapte specifice, cu caracter de generalitate şi repetabile, iar evenimentul are relevanţă doar dacă poate funcţiona într-o serie care instituie un viitor. Modul cum istoricul, în funcţie de propriile norme de raţionalitate, selecţionează creditabilul, impune criteriul de plauzibilitate pentru evenimentele trecutului. Pentru istorie, un fapt singular, precum darul neobişnuit al Blimundei, iese din sfera specificului, nu întemeiază o serie cauzală şi poate fi cel mult menţionat în domeniul marginal a ceea ce se numeşte „la petite histoire”, colecţia de anecdote mai mult sau mai puţin

credibile care dau culoare unei epoci. O invenţie precum Păsăroiul poate fi integrată într-o intrigă istorică doar dacă va fi purificată de detaliile pe care istoria ştiinţelor, neconfirmându-le, le-a făcut să pară neverosimile, împingându-le în zona legendară a discursului preştiinţific.

  În cazul Memorialului este frapantă libertatea dirijată a invenţiei. Descendent, cum se declară el însuşi, al culturii baroce, Saramago şi-a circumscris capacitatea fabulatorie la explorarea potenţialului ficţional al epocii lui Dom Joăo al V-lea, creând o lume izomorfă cu imaginarul manifest în mărturiile vremii. Ficţionalul nu este o forţare, o violare a regulilor după care funcţionează epoca, ci o dezvoltare organică a „ pnoî virtualităţi nerealizate în trecut Din acest punct de vedere. Saramago se situează într-o relaţie genealogică în raport cu trecutul pe care îl reconstruieşte; preluându-i istoriile potenţiale sau întrerupte înainte de vreme, permite imaginarului epocii să-şi găsească împlinirea – dacă nu în istoria reală, legitimă, pe care a ratat-o, într-o istorie fictivă, bastardă, care-i conservă vitalitatea

  Oarecum oblic, într-o formă ironică, Saramago sugerează strategia. Genealogică„ de generare a ficţiunii şi jocul între „legitim„ şi. Bastard”: acţiunea romanului are ca punct de plecare dorinţa regelui de a avea o descendenţă legitimă, cu toate că, mare afemeiat şi cunoscut pentru legăturile sale amoroase, suveranul fusese binecu-vântat din plin cu bastarzi, care şi acum „se mai perindă prin oraş”. Primul capitol – unde regelui i se făgăduieşte un descendent capabil să perpetueze dinastia – se încheie cu un vis al suveranului în care acesta „va vedea cum se ridică din sexul său un arbore al lui Ieseu, cu frunziş bogat, pe ale cărui crengi stau toţi ascendenţii lui Cristos, iar în vârf Cristos însuşi, moştenitorul tuturor împărăţiilor (.)”. Visul eretic şi lasciv, menit să scoată în evidenţă megalomania regală, este un bun exemplu al construcţiei „genealogice” practicate, chiar la nivel microtextual, de Jose Saramago. Deşi evident imposibil de constatat ca ocurenţă concretă, visul este întru totul congruent cu vocabularul simbolic al epocii: arborele lui Ieseu, organigramă a unei genealogii sfinte sau prestigioase, constituia în epocă, asociat în special Imaculatei Concepţiuni, tema iconografică cea mai curentă a barocului portughez, o adevărată constantă vizuală, atotprezentă în pictură, sculptura în lemn aurit, enluminuri sau mozaic. Legitim în raport cu repertoriul imagetic al epocii, visul este „bastard” din punct de vedere pragmatic, anunţând filonul heterodox care va traversa întregul roman.

  Aceeaşi strategie genetică se regăseşte la nivelul unor teme majore ale romanului care par a fi fost prefigurate de „detalii” ale epocii. Referindu-se la un „memorial” (cu sensul de plângere, jalbă) adresat regelui Dom Joâo al V-lea şi care conţinea un protest împotriva cheltuielilor excesive necesitate de construcţia Mafrei, Părintele Jose Correia Leitâo spunea într-o scriere care, în epocă, a circulat în manuscris, că se teme nu numai că lucrarea va fi rău primită „în concertul lumii”, dar şi că nu va fi văzută cu ochi buni de Dumnezeu, pentru că mijloacele utilizate nu se conformează „justei sale meniri”'. Memorialul2 original, aflat în Biblioteca Universităţii din Coimbra, implora: „Inima regelui se află în mâna lui Dumnezeu, fie ca inima Majestăţii Voastre să se afle în mâna dreaptă căreia i se atribuie mizericordia cu care ne păstrează, şi nu în cea stingă, prin care se simbolizează justiţia cu care ne pedepseşte”.

  Această frază – detaliu retoric al unui document rămas în manuscris – constituie nucleul germinativ al temei heterodoxe a unui Dumnezeu infirm, lipsit de ^mâna stângă, care joacă un rol esenţial în ţesătura ideologică a cărţii. Încercând să-l convingă pe soldatul ciung, cu un cârlig în loc de mână, că poate fi şi altceva decât o maşină de ucis, pusă în slujba intereselor regale, Bartolomeu Lourenco îi spune lui Baltasar: „Cu mâna aceasta şi cu acest cârlig poţi să faci tot ce vrei. Şi sunt lucruri pe care un cârlig le face mai bine decât mâna întreagă, un cârlig nu simte dureri, dacă trebuie să apuce o sârmă sau un fier. Nu se taie, nu se arde, iar eu îţi spun că Dumnezeu e ciung şi a făcut universul”. Absenţa mâinii stângi, a justiţiei în termenii epocii, creează un spaţiu gol lângă divinitate, un vid care va fi suplinit de mâna

  1 Copia do Memorial que se offereceo ao Serenissmo Rey D. Joao V na ocasiâo que se vexară o povo para a obra do Templo de Mafra (BPE. Manuscritos, CIX/l-l3).

  2 BGUC, Manuscritos. Cod. 630, fls. 15-l7.

  Dreaptă a omului, instrument al muncii creatoare ce va permite zborul, dar şi înălţarea zidurilor mânăstirii Dumnezeul ciung va deveni pentru constructorii mânăstirii o figură de identificare compensatorie şi insurgenţă: „Baltasar explică, în sfârşit uşurat că nu mai era vorba de zbor, Dumnezeu nu are mână stingă pentru ca la dreapta lui îşi aşează aleşii, şi, de vreme ce osândiţii se duc în iad, la stânga lui Dumnezeu nu se mai aşază nimeni, atunci la ce-ar mai vrea Dumnezeu să aibă mâna stânga, dacă mâna stingă nu-i este de folos, va să zică ea nu există, a mea nu e de folos pentru că nu există, e singura deosebire, La stânga lui Dumnezeu se află poate un alt dumnezeu, poate că Dumnezeu e aşezat la dreapta altui dumnezeu, poate că Dumnezeu e doar unul dintre aleşii altui dumnezeu, poate că suntem cu toţii dumnezei aşezaţi, de unde-mi vin lucrurile astea în minte, uite că nu ştiu, spuse Manuel Milho, iar Baltasar încheie. Atunci sunt eu ultimul din şir, la stânga mea nu se mai poate aşeza nimeni, cu mine se sfârşeşte lumea”.

  Vechiul Memorial pare a se afla în mod firesc şi la originea titlului romanului „Pare” pentru că iniţial Saramago se gândise să-şi intituleze cartea O Convento (Mânăstirea). Cum însă în 1980 apăruse un roman al Agustinei Bessa-Luâs numit cu un sinonim, O Mosteiro, a trebuit să fie găsit un alt titlu, care, parcă fără ştiinţa autorului, indică principalul intertext al Memorialului, şi anume abundentul corpus de texte dedicat înregistrării minuţioase a micro-istoriei epocii într-adevăr, epoca lui D. Joăo V se remarcă printr-o mare densitate de scrieri, numite generic memoriale, care nu se supun unei teorii generale a textului, combinând în mod liber memoria şi cronica, hagiografia şi poemul mesianic, în conformitate cu o practică a persuasiunii în care argumentarea istorică, divină, legală sau etică dobândiseră o pondere singulară.1 în scrierile memorialistice, autorii aveau libertatea de a opta pentru sfera particulară sau publică sau de a le combina pe amândouă, de a înregistra prezentul sau trecutul şi de a trata materia narativă după norme sui generis. Asimilabile acestui gen hibrid sunt şi alte scrieri care circulă în epocă şi care sunt preponderent descriptive: Relatările „intrărilor” publice a ambasadorilor în capitalele străine sau a prelaţilor în diocezele lor, panegiricele şi elogiile funebre ale personajelor regale sau nobiliare şi descrierea procesiunilor/

  O caracteristică a tuturor acestor documente este indistincţia între evenimentul macro şi micro-istoric: micro-evenimentele care marchează viaţa particulară a suveranilor sau viaţa publică a colectivităţii,

  1 Cf. Carmen M. Răduleţ, „Enquadramento cn'tico-literărio das Memorias Historicas do 1° Conde de Povolide”. In: Portugal, Lisboa e a Corte nos reinados de D. Pedro II e D. Joăo V. Memorias Historicas de Tristăo da Cunha de Ataide, V Conde de Povolide, Lisboa, Publicaţoes Chaves Ferreira, 1990, p. 22.

  2 Cf. Jaime Cortesâo, Op. Cit, p. 99.

  Organizată de instituţiile politice sau ecleziastice, sunt puse pe acelaşi plan cu macro-evenimentele Imperiului. Evenimentul baroc este un construct discursiv şi coincide cu suprafaţa verbală pe care o poate genera, suprafaţă a cărei întindere depinde de capacitatea faptului relatat de a produce spectacol. Motivate parcă de un hoiror vacui generalizat, scrierile vremii se înfăţişează ca suite genealogice de texte, care, conştiente parca de caracterul lor incomplet, se reiau, se glosează, se completează, se amplifică într-o tumefiere verbală care tinde să anuleze chiar şi posibilitatea unei enciclopedii.

  Pentru a organiza această lume proliferantă, generatoare în ultimă instanţă de monotonie, Saramago recurge la două modalităţi principale de sistematizare: pe o structură cronologică, lineară, reprezentată de cele câteva linii narative ale romanului, se grefează descrierea a numeroase „evenimente”, în sensul pe care epoca îl conferea acestui cuvânt: sărbători prilejuite de calendarul liturgic, procesiuni, autodafeuri, slujbe, coride, la care personajele principale pot asista, fără însă ca această participare să fie obligatorie cum se întâmplă într-un roman tradiţional unde protagoniştii sunt martorii lumii, delegaţi de narator. „Evenimentele” sunt de fapt tematizări enciclopedice ale epocii: superstiţiile şi miracolele atribuite unor sfinţi (mai ales Sfântului Anton, patronul Lisabonei), persecuţia inchizitorială şi ritualul autodafeurilor, criminalitatea din Lisabona, recluziunea feminină etc, tot atâtea aspecte ale unei istorii sistematice a mentalităţilor secolului baroc. Descrierile de mentalitate preced apariţia personajelor, precum în capitolul despre furturile din biserici, şi sunt construite prin acumularea unor fapte tematizabile, de acelaşi tip. Convocate în discurs printr-un proces analogic. Acumularea analogică intră şi în componenţa capitolelor narative. Timpul pare aici linear pentru că, în spaţiul romanesc, înregistrează o unică ocurenţă (o coridă, Corpus Christi, punerea pietrei de fundaţie, consacrarea mânăstirii), fiind eventual traversat de personaje care călătoresc în spaţiul Memoria-[ului: protagoniştii Blimunda şi Baltasar, dar şi episodicul Joăo Elvas. În realitate, timpul este ciclic fiindcă evenimentele sunt repetitive şi reversibile, iar „prezenţa” lor (în sensul pe care termenul îl are în retorica argumentaţiei) se constituie prin acumulare analogică, prin enumerare şi aglomerare de atribute, şi nu printr-o înlănţuire cauzala. Descriptor de sinteză, Saramago traversează un evantai de texte despre acelaşi tip de eveniment şi îşi compune propria variantă printr-un complex joc intertextual. Recurgând la excizii. Suturi, colaje, condensări şi expansiuni, extrapolări şi recontextualizări. Care. În ciuda caracterului ironic manifest, nu trădează poetica implicită a discursului baroc, animat de ethosul epuizării neobosite a suprafeţei prin anexarea sârguincioasă a detaliului.

  La acest nivel se situează. Micile cartuşe care fac să explodeze ceea ce până atunci părea indiscutabil„ şi care diferenţiază categoric isiorio-grafia practicată de Saramago de reconstrucţia romanescă tradiţionali Un „cartuş„, menit să destructureze imaginea reificată a trecutului este asumarea deplină a prezentului scriiturii. În timp ce romanul istoric clasic îşi situa în mod convenţional naratorul în prezentul evenimentelor relatate, prefăcându-se că ignoră intervalul de timp posterior epocii avute în vedere, Jose Saramago îşi asumă viitorul timpului diegetic, ca profet ironic al propriei epoci. Anacronismul, teroare a istoricului, dar şi a romancierului tradiţional, devine aici legitim, reprezentând o recunoaştere onestă a faptului că trecutul este decupat şi organizat în blocuri de sens în funcţie de întrebările generate de prezent Anacronismele abundă în Memorial, manifestân-du-se mai ales ca prolepse, ca profeţii prin care naratorul îşi manifestă prezenţa: intervine ca spectator vorbăreţ în drama jucată pe vasta scenă a secolului baroc, cheamă în prim plan anumite personaje, pe altele le demite, dialogând fără încetare cu lumea trecutului, dar şi cu prezentul cititorului contemporan. Situarea voluntar anacronică în raport cu trecutul reconstituit îi permite naratorului o dublă codificare retorică: locurilor comune particulare barocului le contrapune un sistem de toci specific articulărilor discursive dominante în acest sfârşit de secol. Astfel, de exemplu, discursul argumentativ al secolului al XVIII-lea, axat pe principiul ierarhic şi pe preeminenţa calităţii asupra cantităţii, intră în coliziune cu presupoziţiile specifice epocii noastre pentru care, pe primul loc, se află elementul cantitativ care valorizează ceea ce este prielnic majorităţii. În timp ce în baroc, valoarea mânăstirii Mafra ca produs şi ilustrare a vârfului ierarhiei sociale, aflat, în ordine valorică, la o distanţă abisală de baza constituită de oamenii de rând, şi ca parte esenţială a discursului de auto-reprezentare naţională constituia o presupoziţie naturală, discursul contemporan devalorizează ierarhia şi promovează respectul faţă de viaţă, contestând legitimitatea sacrificiului a mii de oameni pentru plăcerea unuia singur. De asemenea, bogăţia spectaculară a manifestărilor epocii, interpretate de contemporani în conformitate cu grila retorică a epocii ca „citate” ale magnificenţei, devine pentru oamenii finalului de mileniu o retorică a pitorescului istoric, eventual lizibilă, prin grila discursului turistic, o modalitate de a integra trecutul în prezent ca alteritate exotică.

  Pentru a descrie modul de abordare a lumii Memorialului şi a arheologiei documentare pe care aceasta s-a edificat, Saramago dă exemplul unei săli pline de oameni care ascultă un orator.1

  În sală se află zeci de oameni, fiecare cu propriul microcosm, o multitudine de lumi paralele pe care discursul istoric este incapabil să le pună laolaltă Istoria „nu poate reda. Pentru că nu este în stare, totalitatea acestei clipe”. O reprezentare a multiplelor voci ale sălii, a multiplelor microcosmuri nu se poate supune unui discurs normal.

  Care presupune o unică inteligenţă ordonatoare, un unic cod sintactic, gramatical, de punctuaţie, de ordonare a blocurilor discursive, pe care cititorul eventual l-ar putea împărtăşi. Pentru ca multiplul să fie cel puţin sugerat, discursul de tip tradiţional, mono-voce, trebuie fracturat, permiţându-se intruziunea puzderiei de glasuri diferite, incluzând în fluxul narativ „impresiile, emoţiile, gândurile, rezistenţele, rezervele şi chiar iritările” fiecărui membru al auditoriului. Diferenţa între modurile cum un scriitor şi un istoric vor trata o asemenea situaţie va consta în faptul că istoricul se va limita să spună: domnul cutare a vorbit în faţa a patruzeci sau cincizeci de persoane, în timp ce romancierul va încerca să capteze „fluxul de viaţă care curge confuz în paralel cu discursul oratorului”. În cazul lui Saramago, o asemenea tentativă se traduce prin crearea unui discurs polifonic care integrează o multitudine de voci, individualizate prin apelul la memorii diferite: de la repertoriile de clişee de limbaj sau de proverbe până la cultura savantă care îşi caută reperele în dialogul intertextual cu operele lui Camoes, Antonio Vieira sau Pessoa Limitele între variile voci care preiau pe rând discursul sunt anulate prin abolirea punctuaţiei: în Memorial nu există decât punctul şi virgula „care nu sunt semne de punctuaţie ci simple semne de pauză, precum în muzică”. Textul, prea puţin marcat de balizele de organizare verbală care sunt semnele de punctuaţie, îşi afirmă apartenenţa la limbajul oral, fluid, metamorfic, care se autogenereaza prin asociere de idei şi se structurează după legi melodice. Limbajul vorbit constă, ca şi muzica, din „sunete înalte şi joase, din pauze scurte sau lungi”, din variaţii, repetiţii şi reveniri, avansând pe un parcurs în spirală, care combină noutatea cu anamneză: „Am înţeles – spune Saramago – că la urma urmei a vorbi înseamnă a face muzică”, motiv pentru care a urmărit nu atât să introducă în discursul scris expresia oralităţii, „sarcină imposibilă”, cât să transpună în scriitură mecanismele expresiei orale, şi anume capacitatea de a inventa pornind de la ceea se spune, capacitatea de a face digresiuni şi de a se întoarce la punctul de plecare, capacitatea de a modula scriitura ca şi cum aceasta ar fi o compoziţie muzicală, în aşa fel încât cititorul să devină sensibil, dincolo de înţelegerea a ceea ce citeşte, faţă de „modulaţia, melodia, articularea discursului ca mişcare şi ca expresie sensibilă a unei armonii”.

  Ceea ce contează în discursul lui Saramago – un nou Orfeu, cum îl numeşte Eduardo Lourenco1 – este ritmul şi cadenţa care transformă romanul într-un „poem în expansiune”, expresie a intuiţiei centrale a autorului pentru poezie, transformă „istoria profană a oamenilor în istorie sacră” şi documentul banal şi inform într-o frază a muzicii sferelor, revelând „condiţia nu doar metaforică, ci cu adevărat angelică” a realităţii umane.

  1 Jose Saramago. La Historia como ficcion, la ficcion como historia” In: Debats. Madrid, n°. 27, 1989. P. 11.

  MIOARA CARAGEA

  E. Lourenco, Op. Cit., p. 182.

  I

  Un om mergea la spânzurătoare, iar altul, cu care se întâlni, îi spuse: Ce mai e şi asta, domnule cutare, aşa mergi domnia ta? Iar spânzuratul îi răspunse: Nu eu merg, ăştia mă duc.

  PĂRINTELE MANUEL VELHO

  Je sais que je tombe dans l'inexplicable quand j'qffirme que la realite – cette notion şi flottante – la connaissance la plus exacte possible des Stres, est notre point de contact et notre voie d'acces aux choses qui de'passent la realite.

 

  (Ştiu că alunec în inexplicabil atunci când afirm că realitatea – această noţiune atât de fluctuantă – cunoaşterea cea mai exactă posibil a fiinţelor, este punctul nostru de contact şi calea noastră de acces la lucrurile ce depăşesc realitatea)

  MARGUERITE YOURCENAR

  Lui habel, fiindcă nimic nu pierde şi nu repetă, fiindcă totul creează şi înnoieşte

  DOM JOĂO, al cincilea cu acest nume în tabela regală, se va duce astă-seară în dormitorul soţiei sale, Dona Măria Ana Josefa, care a venit din Austria de mai bine de doi ani pentru a dărui infanti coroanei portugheze, dar până astăzi încă nu a căzut grea. Se şopteşte deja la curte, în afara şi înăuntrul palatului, că regina este probabil stearpă, insinuare ferită cu grijă de urechi şi de guri delatoare, şi pe care doar cei apropiaţi îndrăznesc să şi-o împărtăşească. Că vina ar fi a regelui, nici gând, mai întâi fiindcă sterilitatea nu este o meteahnă a bărbaţilor, ci a femeilor, de aceea sunt ele repudiate de atâtea ori, şi apoi, ca probă materială, dacă ar mai fi nevoie de vreuna, fiindcă abundă în regat bastarzii de sămânţă domnească, ba chiar şi acum alaiul lor se mai perindă prin oraş. Pe urmă, cine se istoveşte implorând cerul să-i dea un fecior nu este regele, ci regina, şi aceasta tot din două motive. În primul rând, pentru că un rege, şi cu atât mai mult unul al Portugaliei, nu cere niciodată ceea ce stă doar în puterea lui să dea, iar în al doilea, pentru că, fiind receptacol prin natura ei, femeii îi este dat în mod firesc să fie rugătoare, atât în slujbe organizate cât şi în acatiste ocazionale. Însă nici stăruinţa regelui, care, cu excepţia vreunei oprelişti canonice sau a unui impediment fiziologic, îşi îndeplineşte viguros datoria domnească şi conjugală de două ori pe săptămână, nici răbdarea şi umilinţa reginei care, pe lângă rugăciuni, se condamnă la o imobilitate totală după ce soţul se retrage din pat şi de deasupra ei, ca să nu se tulbure înţelegerea zămislitoare a lichidelor comune, sărăcăcioase ale ei, din lipsă de stimul şi de timp şi prea creştină retenţie morală, îmbelşugate ale suveranului, aşa cum este de aşteptat din partea unui bărbat care nu a împlinit încă douăzeci şi doi de ani, nimic din toate astea nu a făcut până astăzi să se rotunjească pântecele Donei Măria Ana Dar Dumnezeu e mare.

  Aproape la fel de mare ca Dumnezeu este bazilica Sfântul Petru din Roma, pe care regele o înalţă acum. Este o construcţie fără fundaţii sau temelii, sprijinită pe o tăblie de masă, care nu ar avea nevoie să fie chiar atât de solidă pentru povara pe care o suportă, miniatură de bazilică desfăcută în bucăţele care se îmbină după vechiul sistem de moş şi babă şi care, cu o mână reverenţioasă, sunt culese de către cei patru şambelani. Sipetul de unde sunt scoase miroase a tămâie, iar catifelele stacojii care le învelesc pe fiecare în parte, ca să nu se roadă chipul statuii de muchia pilastrului, lucesc puternic în lumina torţelor groase. Lucrările sunt avansate. Toţi pereţii sunt deja zdravăn prinşi în balamale, semeţe stau coloanele sub cornişa străbătută de inscripţii în latină care explică numele şi titlul lui Paul al V-lea Borghese, şi pe care regele de mult timp a încetat să le mai citească, cu toate că întotdeauna ochii lui se opresc cu desfătare asupra numărului cardinal al respectivului papă, din pricina identităţii cu al său propriu. Căci mare cusur ar fi modestia la un rege. Introduce în găurile potrivite ale arhitravei figurile profeţilor şi ale sfinţilor şi, pentru fiecare, şambelanul face câte o plecăciune, dă la o parte cutele preţioase ale catifelei, iată o statuie oferită în podul palmei, un profet căzut pe burtă, un sfânt cu picioarele în sus, dar nimeni nu ia în seamă aceste involuntare necuviinţe, cu atât mai mult cu cât pe dată regele reconstituie ordinea şi solemnitatea ce se cuvin lucrurilor sacre, îndreptând şi punând la locul lor fiinţele vigilente. Din vârful cornişei, nu Piaţa Sfântul Petru o văd ele, ci pe regele Portugaliei şi pe cei patru şambelani. Văd podeaua tribunei, perdelele dinspre capela regală, iar mâine, la ceasul primei slujbe, dacă între timp nu se întorc în catifele şi în sipet, or să-l vadă pe rege urmărind cu evlavie sfântul sacrificiu, împreună cu suita sa, din care vor lipsi nobilii care sunt acum prezenţi, pentru că se sfârşeşte săptămâna, şi altora le vine rândul la serviciu. Sub tribuna în care ne aflăm, mai este una, şi ea înconjurată de perdele, dar fără nici o construcţie de ridicat, barem o capelă sau un schit, de unde regina asistă cu discreţie la slujbă, nici măcar sfinţenia locului nu a fost prielnică gravidităţii. Acum mai trebuie doar să pună cupola lui Michelangelo, acea minunăţie de piatră, aici în simulacru, care, din pricina excesivelor sale dimensiuni, este ţinută într-un sipet aparte, şi, fiind aceasta punctul culminant al construcţiei, i se acordă o pompă diferită, cu toţii dau o mână de ajutor regelui şi, cu un zgomot răsunător, se îmbucă moşii şi babele în orificiile reciproce, iar opera e gata. Dacă puternicul sunet care a bubuit în toată capela a ajuns cumva prin săli şi nesfârşite coridoare până în camera sau dormitorul unde regina aşteaptă, să afle aşadar că soţul ei soseşte.

  Să mai aştepte însă. Deocamdată regele se pregăteşte să meargă la culcare. L-au dezbrăcat şambelanii, l-au îmbrăcat în veşmintele adecvate funcţiei şi stilului, trecându-le ceremonios din mână în mână ca pe nişte moaşte de sfinte care au răposat fecioare, iar asta se petrece în faţa altor slujitori şi paji, acesta care deschide sertarul, acela care trage perdeaua, unul care înalţă flacăra candelei, altul care îi moderează strălucirea, doi care nu se mişcă, doi care îi imită pe aceştia, alţi câţiva care nu se ştie ce fac, nici ce treabă au pe acolo. În sfârşit, dându-şi cu toţii atâta osteneală, regele e gata, unul dintre nobili rectifică o cută finală, altul potriveşte gulerul brodat, peste un minut Dom Joăo al V-lea îşi va îndrepta paşii către dormitorul reginei. Ulciorul îşi aşteaptă izvorul.

  Dar iată că intră acum Dom Nuno da Cunha, care e episcopul inchizitor, şi aduce cu sine pe un franciscan bătrân. De când au păşit în sală şi până ajung să spună cu ce treburi au venit, mai au de făcut plecăciuni complicate, arabescuri ale apropierii, pauze şi dări înapoi, care sunt formulele de acces în prezenţa regelui, şi pe toate va trebui să le socotim ca încheiate şi explicate, având în vedere graba episcopului şi tremurul inspirat al călugărului. Se trag de-o parte Dom Joâo al V-lea şi inchizitorul, iar acesta zice, Cel de acolo este părintele Antonio de S. Jose”, căruia, vorbindu-i eu despre tristeţea maiestăţii voastre fiindcă nu-i dăruie feciori regina, stăpâna noastră, i-am cerut să se roage Domnului să dea urmaşi maiestăţii voastre, iar el mi-a răspuns că maiestatea voastră va avea feciori dacă doreşte, şi atunci l-am întrebat ce vrea el să spună cu vorbe atât de obscure, ştiut fiind că maiestatea voastră doreşte să aibă feciori, iar el mi-a răspuns cu vorbe în sfârşit foarte desluşite că, dacă maiestatea voastră va făgădui să înalţe o mânăstire în Mafra, Dumnezeu îi va dărui urmaşi, şi, declarând acestea, tăcu {Dom Nuno şi făcu un semn călugărului.

  Întrebă regele, E adevărat ce mi-a spus eminenţa sa că voi avea feciori dacă făgăduiesc să înalţ o mânăstire în Mafra, iar călugărul răspunse, Adevărat e, doamne, însă numai dacă mânăs-tirea va fi franciscană, iar regele replică, De unde ştii, iar părintele Antonio spuse, Ştiu, nu ştiu cum se face că ştiu, eu sunt doar gura prin care grăieşte adevărul, credinţa va da răspunsul, să construiască maiestatea voastră mânăstirea şi va avea curând urmaşi, nu o va construi, şi Dumnezeu va hotărî. Cu un gest, regele porunci părintelui să se retragă, apoi îl întrebă pe Dom Nuno da Cunha, E virtuos acest călugăr, iar episcopul răspunse, Nu e altul mai virtuos în ordinul lui. Atunci Dom Joâo, al cincilea cu acest nume, asigurat astfel de valoarea promisiunii, ridică glasul pentru ca foarte limpede să îl audă cei de faţă şi să o ştie mâine oraşul şi întregul regat, Făgăduiesc, pe cuvântul meu de rege, că voi porunci să fie construită o mânăstire de franciscani în Mafra, dacă regina îmi va da un fiu în răstimp de un an începând de astăzi, şi toţi spuseră, Dumnezeu să audă pe maiestatea voastră, dar nimeni nu ştia cine avea să fie pus la încercare, acelaşi Dumnezeu, virtutea părintelui Antonio, bărbăţia regelui sau, în sfârşit, fertilitatea anevoioasă a reginei.

  Dona Măria Ana stă de vorbă cu prima doamnă de onoare portugheză, marchiza de Unhăo. Au vorbit despre rugăciunile zilei, despre vizita făcută la mânăstirea carmelitelor desculţe de la Conceicăo dos Cardais şi despre slujba de nouă zile pentru Sfântul Francisco Xavier, care va începe mâine la S. Roque, e un taifas de regină şi marchiză, însufleţit şi înlăcrimat în acelaşi timp când pronunţă nume de sfinţi, îndurerat dacă vine vorba de martiraje şi sacrificii personale ale unor maici sau monahi, chiar dacă acestea nu depăşesc simpla mortificare a postului sau ascunsa caznă a ciliciului. Dar regele s-a anunţat deja şi vine plin de înflăcărare, stimulat de conjuncţia mistică între datoria carnală şi legământul făcut lui Dumnezeu prin intermediul şi graţie bunelor oficii ale părintelui Ant6nio de S. Jose. Împreună cu regele au intrat doi şambelani care l-au uşurat de straiele de prisos, la fel procedează marchiza cu regina, ca de la femeie la femeie, ajutată de o altă doamnă, o contesă, şi de încă una, nu mai puţin distinsă, venită din Austria, dormitorul e acum ticsit, maiestăţile îşi fac plecăciuni una alteia, ceremonialul nu se mai termină, în sfârşit, se retrag şambelanii pe o uşă, doamnele pe alta, şi rămân în anticamere ca să se isprăvească fapta şi regele să se întoarcă însoţit în apartamentul lui, care a fost al reginei mamă, pe vremea tatălui său, iar doamnele să vină să o instaleze comod pe Dona Măria Ana sub plapuma de fulgi, adusă şi ea tot din Austria, şi fără de care nu poate dormi nici iama, nici vara Din pricina acestei plăpumi înăbuşitoare chiar şi în februarie cel friguros, Dom Joăo al V-lea nu stă întreaga noapte cu regina, aşa cum se întâmpla la început, când noutatea era mai mare decât neplăcerea, căci nu e puţin lucru să te simţi scăldat în sudori proprii şi străine alături de o regină înfofolită până peste cap, mustindde mirosuri şi secreţii. Dona Măria Ana, care nu a venit dintr-o ţară caldă, nu suportă clima de aici. Se înveleşte toată în uriaşa şi groasa plapumă rămânând aşa, ghemuită ca o cârtiţă care a întâlnit o piatră în calea ei şi caută să se hotărască pe unde să-şi sape mai departe galeria

  Regina şi regele poartă cămăşi lungi ale căror poale se târăsc pe podea, cea a regelui doar cu tivul brodat, a reginei cu aproape o jumătate de palmă mai mult. ca nici măcar vârful piciorului să nu se vadă, degetul mare sau celelalte, dintre impudorile cunoscute aceasta este poate cea mai îndrăzneaţă. Dom Joăo al V-lea o conduce spre pat pe Dona Măria Ana, o duce de mână precum la dans cavalerul doamna, iar înainte de a urca treptele, fiecare pe partea sa, îngenunchează şi spun rugăciunile necesare de prevedere, ca să dea rod această nouă încercare şi, la acest punct, are Dom Joâo al V-lea temeiuri îndoite de speranţă, credinţă în Dumnezeu şi-n propria-i vigoare, de aceea îşi dublează evlavia cu care îi cere Domnului urmaşi. Cât despre Dona Măria Ana, se poate crede că imploră aceleaşi favoruri, dacă nu are cumva motive personale să n-o facă, şi care sunt secrete de confesional.

  S-au culcat. Acesta este patul care a venit din Olanda când regina a venit din Austria, o comandă specială a regelui, patul, şi care l-a costat şaptezeci şi cinci de mii de cruzados, căci nu se află în Portugalia meşteri atât de pricepuţi, şi, chiar de s-ar afla, ar câştiga, fără îndoială, mai puţin. Un ochi neprevenit n-ar avea cum să ştie dacă e din lemn magnifica mobilă, aşa acoperită cu stofe preţioase, ţesute şi brodate cu ghirlande de aur în relief, fără a mai pomeni de baldachinul care ar putea servi foarte bine să-l acopere pe papă. Când patul a fost aşezat şi montat, nu avea încă ploşniţe, atât era de nou, însă, cu folosirea, căldura trupurilor, migraţiile din interiorul palatului sau din oraş înspre palat, de unde vin gângăniile astea nu se ştie. Şi fiind atât de bogat ca material şi podoabe, cine s-ar putea apropia de el cu o cârpă aprinsă ca să ardă roiul, acum nu mai există alt leac, deşi nu e mare lucru, decât să se plătească cincizeci de reali pe an Sfântului Aleixo. Să vedem dacă o scapă pe regină şi pe noi toţi de pacoste şi mâncărimi. În nopţile când vine regele, ploşniţele încep să muşte mai târziu din pricina agitaţiei aşternuturilor, sunt gângănii cărora le place tihna şi omul adormit Dincolo, în patul regelui, stau altele în aşteptarea porţiei lor de sânge, care nu li se pare nici mai bun nici mai rău decât al restului oraşului, albastru sau natural.

  Dona Măria Ana îi întinde regelui mânuţa umedă şi rece care, chiar dacă s-a încălzit sub plapumă, se răceşte imediat în aerul îngheţat din cameră, iar regele, care şi-a îndeplinit deja datoria şi îşi pune toată nădejdea în convingerea şi în efortul creator cu care şi-a îndeplinit-o, i-o sărută aşa cum merită o regină şi viitoare mamă, dacă nu şi-o fi dat prea mult cu presupusul părintele Antonio de S. Jose. Dona Măria Ana trage de şnurul clopoţelului, dintr-o parte intră şambelanii regelui, din cealaltă doamnele, plutesc mirosuri felurite în atmosfera grea, pe unul îl identifică cu uşurinţă, căci fără ceea ce miroase astfel nu sunt cu putinţă miracole precum cel ce se aşteaptă de această dată, fiindcă cealaltă, atât de des pomenită, imaterială fecundare, s-a întâmplat odată fără asemănare, doar ca să se ştie că Dumnezeu, când vrea, nu are nevoie de bărbaţi, cu toate că nu se poate dispensa de femei.

  Deşi cu stăruinţă liniştită de duhovnic, Dona Măria Ana are, în aceste împrejurări, mari frământări sufleteşti. S-au retras regele şi şambelanii, s-au culcat doamnele care o slujesc şi îi veghează somnul, şi totuşi regina încă mai chibzuieşte că ar fi obligaţia ei să se ridice din pat pentru ultimele rugăciuni, dar, trebuind să ţină oul după povaţa doctorilor, se mulţumeşte să le murmure la nesfârşit, prefirând mătăniile din ce în ce mai încet, până când adoarme în mijlocul unei Ave-Maria plină de graţie, cel puţin pentru aceea totul a fost aşa de uşor, binecuvântat fie rodul pântecelui tău, dar se gândeşte la propriu-i pântece neliniştit, un fecior cel puţin, Doamne, cel puţin un fecior. Nicicând nu a mărturisit involuntarul său orgoliu, involuntar fiind şi depărtat, astfel că ar jura cu siguranţă, dacă la judecată ar fi chemată, că întotdeauna s-a adresat numai Fecioarei şi pântecelui &i zămislitor. Sunt meandre ale inconştientului regal ca şi alte visuri pe care le are Dona Măria Ana când regele vine în dormitorul ei, încearcă să le explici dacă poţi, se vede traversând Terreiro do Paşo înspre abatoare, ridicându-şi fustele în faţă şi bălăcindu-se într-un noroi lipicios care miroase a ce miros bărbaţii când se uşurează, în timp ce infantele Dom Francisco, cumnatul ei, al cărui dormitor îl ocupă acum, ceva din duhul lui o mai fi bântuind pe aici, dansează în jurul ei, cocoţat pe picioroange, ca o barză neagră. Nici despre acest vis nu a suflat o vorbă duhovnicului, şi ce vorbe ar fi putut el să-i spună în schimb, fiind, pe bună dreptate, un caz omis în manualul desă-vârşitei confesiuni. S-o lăsăm deci în pace pe Dona Măria Ana, adormită, invizibilă sub muntele de fulgi, în vreme ce ploşniţele încep să iasă din crăpăturile lemnului, dintre cutele aşternutului, dându-şi drumul de pe înaltul baldachin, ca să scurteze călătoria Şi Dom Joăo al V-lea va visa în această noapte. Va vedea cum se ridică din sexul său un arbore al lui Ieseu, cu frunziş bogat, pe ale cărui crengi stau toţi ascendenţii lui Cristos, iar în vârf Cristos însuşi, moştenitorul tuturor împărăţiilor, apoi arborele se va risipi, iar în locul lui se va înălţa puternică, cu înalte coloane, clopotniţe, cupole şi donjoane, o mânăstire de franciscani, aşa cum se poate recunoaşte după rasa părintelui Antonio de S. Jose, care deschide larg porţile bisericii. E lucru neobişnuit la regi asemenea temperament, din aceştia însă Portugalia întotdeauna a avut destui.

  ŞI MIRACOLE ARE DESTULE. E devreme încă să vorbim despre acesta care se pregăteşte, de fapt miracol şi nu prea, ci mai curând un simplu hatâr dumnezeiesc, pogorâre a ochiului milostiv şi prielnic asupra pântecelui îndărătnic, ceea ce vrea să însemne că infantele se va naşte la ceasul potrivit, totuşi a venit timpul să pomenim miracole adevărate şi dovedite care, stârnite de acelaşi învăpăiat rug franciscan, prevestesc numai de bine pentru făgăduiala regelui.

  Să luăm bunăoară faimosul caz al morţii părintelui Miguel da Anunciacăo, provincial ales al ordinului al treilea al Sfântului Francisc, a cărui alegere, s-o amintim în treacăt, dar nu întâm-plător, a fost înfăptuită în ciuda înverşunatei împotriviri, din pricina unor invidii obscure, a parohului de la Santa Măria Madalena, care cu atâta îndârjire a luptat, încât la moartea părintelui Miguel se mai audiau încă plângeri, şi nu se ştie când vor fi judecate o dată pentru totdeauna, dacă n-or fi cumva fără sfârşit, cu tot acest du-te-vino între sentinţă şi recurs, între sfat şi sfadă, până când vine moartea să închidă ea procesul, aşa cum s-a şi întâmplat. Cert e că părintele n-a murit de inimă rea. ci de febră malignă, o fi fost tifos, o fi fost lingoare ori alte friguri fără nume, siârşit banal într-un oraş cu atât de puţine fântâni cu apă bună de băut. Şi unde galicienii nu se sfiesc să-şi umple butoaiele la jgheabul pentru cai, murind astfel pe nedrept provincialii. Fratele Miguel da Anunciac. Ăo a avut însă o fire atât de cumsecade încât, chiar după ce-a-murit, a plătit răul cu binele şi, dacă în viaţă făcuse opere caritabile, defunct săvârşea minuni, prima a fost că i-a făcut de râs pe doctorii care se temuseră că i se va strica trupul cu repeziciune, recomandând de aceea, o înmormântare grabnică, dar iată că rămăşiţele pământeşti nu s-au stricat cum au zis ei, ci, dimpotrivă, au îmbălsămat trei zile biserica Nossa Senhora de Jesus, unde a fost expus, cu o mireasmă nespus de suavă, nici n-a înţepenit cadavrul, ci toate mădularele se lăsau mişcate cu uşurinţă, de parc-ar fi fost viu.

  Minuni secunde şi terţe, dar de primă mână, au fost miracolele propriu-zise, atât de însemnate şi ilustre, că a alergat norodul din tot oraşul ca să le vadă cu proprii săi ochi şi să profite de ele, fiindcă se autentifică precum că în numita biserică s-a dat vedere orbilor şi şchiopilor picioare, şi era atâta îmbulzeală, încât pe treptele pridvorului se împărţeau pumni şi lovituri de pumnal ca să se intre, din care pricină unii şi-au pierdut viaţa, pe care apoi nici o minune nu le-o va mai da înapoi. Ori, cine ştie, poate că da, dacă trecând trei zile şi fiind mare alarma, n-ar fi luat pe ascuns trupul de acolo, şi tot pe ascuns l-au îngropat Lipsiţi de orice speranţă de vindecare, până nu se va auzi de răposarea vreunui alt preafericit, în acelaşi loc s-au pălmuit de disperare şi evlavie dezamăgită muţi şi ciungi, dacă acestora le prisosea o mână, strigând cât îi ţinea gura şi chemând în ajutor pe toţi sfinţii din cer, până când preoţii au ieşit din biserică să binecuvânteze gloata, şi cu această îndestulare, în lipsă de altceva mai bun, au plecat şi unii şi ceilalţi.

  Dar aceasta, să o mărturisim fără ruşine, este o ţară de tâlhari, ochiul vede, mâna pradă, şi fiind credinţa atât de mare, chiar dacă nu întotdeauna răsplătită, mai mare e neruşinarea şi impietatea celor care jefuiesc bisericile, cum s-a întâmplat anul trecut în Guimarăes, şi tot în cea a Sfântului Francisc, care, dispreţuind în timpul vieţii averi impunătoare, consimte şi în eternitate să i se fure totul, ordinul are însă noroc de vigilenţa Sfântului Anton, căci acestuia nu-i place să i se despoaie altarele şi capelele unde sălăşuieşte, aşa cum s-a văzut în Guimarăes şi se va mai vedea şi la Lisabona.

  În oraşul cu pricina s-au dus aşadar hoţii să fure, căţărându-se în acest scop până la o fereastră, unde sfântul le-a ieşit sprinten în întâmpinare, înspăimântându-i în asemenea hal încât l-a făcut să cadă descumpănit pe cel din capul scării, fără nici un os rupt, bineînţeles, dar înţepenit de nu mai putea să se mişte, şi, vrând cârdaşii lui să-l ducă de acolo, căci nici printre tâlhari nu sunt rare inimile generoase şi devotate, n-au izbutit, caz de altfel nu pe de-a-ntregul inedit, întâmplat deja sorei Ines, maică a Sfintei Clara, când Sfântul Francisc mai colinda încă prin lume, exact acum cinci sute de ani, în o mie două sute unsprezece, numai că atunci n-a fost vorba de furt, ori de furt o fi fost totuşi vorba, fiindcă lui Dumnezeu voiau să i-o fure. Hoţul rămase deci pe loc, încremenit, ca şi cum palma lui Dumnezeu l-ar fi strivit pe podea sau gheara diavolului l-ar fi înşfăcat din adâncuri, rămase acolo până dimineaţă, când dădură peste el locuitorii de drept şi îl duseră apoi, fără efort, cu greutatea lui naturală, la altarul aceluiaşi sfânt ca să fie lecuit, miracol săvârşit în chip original, căci s-a putut vedea asudând copios imaginea Sfântului Anton, şi atât de multă vreme încât au apucat să vină judecători şi notari ca sa adeverească juridic minunea, aceea că lemnul a asudat, şi de asemenea că s-a vindecat hoţul când i-au şters faţa cu un şervet umezit în umoarea sfinţiţi Şi astfel, omul s-a însănătoşit şi s-a mântuit, iar sufletul i s-a umplut de căinţă.

  Totuşi, nu tuturor delictelor li se dă de capăt. La Lisabona, de exemplu, cu toate că miracolul nu a făcut mai puţină vâlvă, nici azi nu s-a descoperit cine a fost făptaşul, deşi să ne fie permise anumite bănuieli, care pot fi eventual iertate ca şi persoana care a fost obiectul lor, prin lăudabila intenţie care a ieşit până la urmă la iveală. În mânăstirea Sfântului Francisc din Xabregas au pătruns aşadar câţiva tâlhari, ori o fi fost numai unul, prin ferestruica unei capele lipite de aceea a Sfântului Anton, şi s-au dus, ori s-a dus, la altarul principal, iar cele trei candele ce se aflau acolo au dispărut cât ai zice un doamne-ajută pe aceeaşi cale. Să scoţi candelele din cârlige, să te împiedici şi chiar să te dai de-a berbeleacul şi să faci gălăgie fără ca nimeni să dea fuga să cerceteze ce e cu tărăboiul ăla, ar putea să pară un miracol suspect sau complice al vreunul sfânt care s-a abătut de la calea cea dreaptă dacă, tocmai la ceasul acela, n-ar fi bătut toaca şi clopotul cu mare zarvă, ca să-i deştepte pe călugări şi să-i trimită la slujba de la miezul nopţii. Tâlharul a putut, prin urmare, s-o şteargă liniştit, chiar dacă ar fi făcut mai multă gălăgie, n-ar fi fost auzit, arătându-se astfel cât de bine cunoştea spărgătorul obiceiurile casei.

  Călugării au început să intre în biserică şi au găsit-o cufundată în întuneric. Fratele responsabil se şi gândea la pedeapsa care-i va fi negreşit aplicată pentru un neajuns pe care nu era în stare să-l explice, când s-a băgat de seamă, şi s-a confirmat prin miros şi pipăit, că nu uleiul era cel care lipsea, vărsat pe jos, ci chiar candelele, care erau de argint Necuviinţa era încă proaspătă, dacă se poate spune aşa, căci lanţurile în care atârnaseră răpitele candele se legănau încetişor, spunând, în limbaj de aramă, A fost cât pe-aci, a fost cât pe-aci.

  Câţiva călugări ieşiră fără întârziere pe străzile dimprejur, grupaţi în patrule, dacă ar pune mâna pe tâlhar nu se ştie cu câtă milosârdie l-ar trata, dar nici urmă de bandit sau de bandă, dacă bandă o fi fost, lucru care nu trebuie să ne mire, fiindcă era trecut deja de miezul nopţii, iar luna se afla în ultimul pătrar. I-au trecut toate năduşelile pe călugări, cutreierând împrejurimile, în pas alergător, până la urmă s-au întors la mânăstire cu mâna goală. Întretimp, alţi clerici, gândindu-se că hoţul s-ar fi putut ascunde, dintr-o subtilă viclenie, chiar în biserică, au făcut o percheziţie completă de la cor până la sacristie şi, în vreme ce scotoceau pe acolo cu mare înfrigurare, toată congregaţia poticnindu-se în sandale şi poale de sutană, ridicând capace de lăzi, urnind dulapuri din loc, scuturând odoare bisericeşti, un preot bătrân, renumit pentru viaţa sa virtuoasă şi pătimaşa-i credinţă, băgă de seamă că altarul Sfântului Anton nu fusese atins de mâna hoaţă, cu toate că avea argintărie din belşug şi de mare valoare în ceea ce priveşte greutatea, lucrătura şi puritatea metalului. Se minună cuvioşia sa, ne-am fi minunat şi noi dacă am fi fost de faţă, căci, fiind evident că hoţul a intrat prin ferestruica de colo şi s-a dus la altarul cel mare ca să fure candelele, a trebuit negreşit să treacă prin faţa capelei Sfântului Anton, aflată chiar în drum. Aşadar, a fost călugărul cum nu se poate* mai îndreptăţit, înflăcărat de zel, să se întoarcă spre Sfântul Anton şi să îl dojenească cu asprime ca pe o slugă care şi-a nesocotit obligaţiile, Voi, sfinte, păziţi doar argintul care v-a fost încredinţat şi lăsaţi să fie furat celălalt, drept pedeapsă n-o să rămâneţi cu nimic, şi, rostind aceste aprige cuvinte, intră în capelă şi începu s-o golească, scoţând afară nu numai argintăria, ci şi ştergarele şi podoabele, şi despuind nu numai capela, ci şi pe sfântul care s-a pomenit fără aureola mobilă, şi fără cruce, ba ar fi rămas chiar şi fără Pruncul din braţe, dacă n-ar fi intervenit alţi călugări, considerând exagerată pedeapsa şi somându-l pe părinte să i-l lase drept consolare bietului sfânt pedepsit Monahul chibzui o clipă la avertisment şi spuse în chip de încheiere, Să-i rămână atunci drept zălog până când va da sfântul candelele înapoi. Şi cum acestea se petreceau pe la ceasurile două după miezul nopţii, vreme pierdută cu căutările, şi, în cele din urmă, cu împrejurarea incriminatoare relatată, călugării s-au retras şi s-au dus să se culce, temându-se unii că va veni Sfântul Anton să se răzbune pentru insultă.

  A doua zi, să tot fi fost pe la ceasurile unsprezece, bătu la poarta mânăstirii un învăţăcel, despre care se cuvine să spunem încă de pe acum că de mai multă vreme jinduia să îmbrace schima casei, frecventându-i cu mare asiduitate pe călugării ordinului, şi dăm această informaţie, mai întâi fiindcă e adevărată, iar adevărul este întotdeauna folositor la ceva, şi, în al doilea rând, ca să îi ajutăm pe cei care se dedică dezlegării faptelor încrucişate, ori a cuvintelor încrucişate, când acestea vor ajunge să existe, bătu aşadar învăţăcelul la poartă şi spuse că voia să vorbească cu prelatul. Îl duseră în faţa acestuia, îi sărută mâna, sau şnurul, ori poate poalele sutanei, foarte precis nu s-a aflat, şi declară că se vorbeşte prin oraş că s-ar afla candelele la mânăstirea Cotovia, a călugărilor Companiei lui Isus, în Bairro Alto de S. Roque. Prelatul clătină cu îndoială din cap mai întâi din pricina nevredniciei vădite a aducătorului veştii, un învăţăcel care numai pentru că jinduia cu atâta înfocare să devină călugăr nu era doar un simplu potlogar, cu toate că adesea îl găseşti pe unul în celălalt, iar apoi din pricina ciudăţeniei de a fi înapoiat la Cotovia ce se furase la Xabregas, locuri potrivnice şi îndepărtate, la o distanţă de aproape o leghe în zbor de pasăre, ordine atât de puţin înrudite, unii în negru, alţii în cafeniu, deşi nici asta n-ar fi mare lucru, nu se cunoaşte fructul după coajă dacă nu ne-am înfige dinţii în el. Prudenţa cerea totuşi să se verifice înştiinţarea, şi astfel se duse un ecleziast venerabil, însoţit de pomenitul învăţăcel, de la Xabregas la Cotovia, amândoi pe jos, intrând în oraş pe la Porta de Santa Cruz, iar dacă, pentru o cunoaştere completă a cazului se cuvine a şti pe ce drum au mai luat-o până la destinaţie, să amintim atunci că au trecut prin dreptul bisericii Sfânta Ştefania, apoi pe lângă biserica Sfântul Mihail, iar după biserica Sfântului Petru au intrat pe poarta cu acelaşi nume, au coborât pe urmă spre râu pe la Postigo do Conde de Linhares, au cotit apoi la dreapta, pe la Porta do Mar, în Pelourinho Velho, sunt locuri şi nume de la care nu a rămas decât amintirea, au ocolit Rua Nova dos Mercadores, fiind părintele un om respectabil, iar strada până astăzi plină de cămătari, şi, traversând pe o latură piaţa Rossio, au ajuns la Postigo de S. Roque; şi, în sfârşit, la Cotovia, unde au bătut, au intrat, şi, fiind conduşi la rector, călugărul a spus, Acest învăţăcel care mă însoţeşte a venit la Xabregas şi a zis că s-ar afla aici candelele noastre furate astă-noapte, Aşa e, după mărturiile care mi s-au adus, să tot fi fost ceasurile două, au bătut la poartă cu putere, şi, întrebând dinăuntru portarul ce doreau, un glas i-a răspuns să deschidă de îndată poarta fiindcă va avea loc o restituire, şi, venind portarul să-mi aducă la cunoştinţă această neobişnuită întâmplare, am dat poruncă să se deschidă poarta şi am găsit candelele cu pricina, puţin cam turtite şi plesnite pe la garnituri, iată-le, dacă lipseşte ceva, aflaţi că lipsea deja când ne-au fost lăsate, Dar l-aţi văzut pe cel care a strigat, Nu l-am văzut, au ieşit câţiva călugări în drum, dar n-au găsit pe nimeni.

  S-au întors candelele la Xabregas, iar acum fiecare dintre noi poate să creadă ce o vrea. O fi fost învăţăcelul, găinar şi potlogar până la urmă, cel care a ticluit stratagema ca să pătrundă în ordin şi să îmbrace schima franciscană, aşa cum s-a şi întâmplat, şi pentru asta a furat şi înapoiat, nădăjduind că poate curăţenia intenţiei îi va face iertată urâciunea păcatului în ziua Judecăţii de Apoi. O fi fost Sfântul Anton care, cum tot a săvârşit atât de multe minuni de toate felurile, ar fi putut s-o facă şi pe aceasta, pomenindu-se în chip dramatic despuiat de podoabele sale de argint de către călugărul cuprins de o furie sacră, care ştia prea bine pe cine dojenea, cum prea bine o ştiu şi barcagiii şi marinarii de pe Tejo, care, dacă sfântul nu le îndeplineşte dorinţa sau nu le mijloceşte rugăminţile, îl pedepsesc cufun-dându-l, cu capul în jos, în apele râului. Nu atât poziţia incomodă, căci un sfânt demn de acest nume e la fel de capabil să respire aerul nostru, al tuturora, cu plămânii, ca şi apa, care e cerul peştilor, cu branhiile, ci poate ruşinea de a-şi şti expuse la vedere tălpile umile ale picioarelor, sau amărăciunea de a se vedea fără podoabe, ameninţat să-l piardă şi pe Pruncul Isus, fac din Sfântul Anton cel mai miraculos dintre sfinţi, mai ales când e vorba de a regăsi obiectele pierdute. În sfârşit, fie absolvit învăţăcelul de această bănuială, până nu va stârni alta, la fel de dubioasă.

  Cu atari precedente, fiind franciscanii blagosloviţi din plin cu mijloace pentru a schimba, răsturna sau accelera ordinea firească a lucrurilor, până şi pântecele îndărătnic al reginei se va supune fulminantei injoncţiuni a miracolului. Cu atât mai mult cu cât ordinul Sfântului Francisc îşi doreşte mânăstire în Mafra încă din o mie şase sute douăzeci şi patru, când mai era încă rege al Portugaliei un Filip al Spaniei1, care, deşi spaniol, şi neavând aşadar de ce să-şi facă griji din pricina unei confrerii de-ale noastre, în toţi cei şaisprezece ani cât a domnit, nu şi-a dat niciodată consimţământul. Cu toate acestea, strădaniile călugărilor nu au încetat, au mai pus umărul cu râvnă şi donatorii nobili din oraş, însă părea că începe să secătuiască puterea şi să se tocească răbdarea Provinciei Arrăbida, care aspira la mânăstire, fiindcă mai ieri, doar aşa se poate vorbi despre un lucru petrecut în urmă cu numai şase ani, Dregătoria Palatului a dat un vot nefavorabil unei noi petiţii, în termeni care dovedeau destulă îndrăzneală, dacă nu chiar lipsă de respect faţă de interesele materiale şi spirituale ale Bisericii, găsind cu cale să afirme că nu e oportună fundaţia pretinsă, fiind pasămite regatul foarte împovărat de tagme cerşetoare, precum şi din pricina altor nenumărate inconveniente dictate de prudenţa omenească. Or fi ştiut dregătorii ce inconveniente dicta prudenţa omenească, dar acum vor trebui să-şi înghită limba şi să-şi digere ranchiuna, căci părintele Antonio de S. Jose a apucat să spună că, dacă va exista mânăstire, va exista şi succesiune. S-a făcut promisiunea, regina va naşte, ordinul franciscan va culege laurii victoriei, el care dintre spinii martiriului a cules atâţia. O sută de ani de aşteptare nu vor însemna o mortificare excesivă pentru cine crede că va apuca veşnicia

  Am văzut cum, în ultimă instanţă, învăţăcelul a fost absolvit de bănuiala de furt al candelelor. Să nu vă treacă acum prin cap să spuneţi că printr-o divulgare a tainei spovedaniei au aflat franciscanii că regina era gravidă înainte ca ea să i-o fi împărtăşit regelui. Să nu vă treacă acum prin cap să spuneţi că fiind Dona Măria Ana o doamnă atât de evlavioasă a consimţit sa păstreze tăcere vreme destul de îndelungată ca să apară alesul Şi virtuosul frate Antonio cu momeala făgăduielii. Să nu vă treacă acum prin cap să spuneţi că regele va număra câte luni au trecut din noaptea jurământului până în ziua când se va naşte

  1 Referire la Filip al IV-lea al Spaniei (Filip al III-lea al Portugaliei). În 'impui domniei căruia a luat sfârşit dominaţia Spaniei asupra Portugaliei (1580-l640).

  Infantele şi va găsi că au fost cam puţine. Să nu spunem mai mult decât am spus. ' „

  Fie aşadar franciscanii absolviţi de această bănuiala, daca niciodată n-or mai fi stârnit altele, la fel de dubioase.

  MOR UNII CÂT E ANUL DE LUNG fiindcă au mâncat prea mult toată viaţa, drept care se repetă accidentele apoplectice, primul, al doilea, al treilea, uneori e de ajuns doar unul ca să te ducă la groapă, iar dacă, deocamdată, accidentatul a scăpat, rămâne damblagit pe o parte, cu gura strâmbă, fără glas, dacă acolo a fost atins, şi fără leac să îi mai poată veni în ajutor, dacă nu punem la socoteală lăsările de sânge ce se prescriu cu jumătăţile de duzină. Dar nu lipsesc nici cei ce mor fiindcă au mâncat prea puţin toată viaţa, tocmai de-aceea prăpădindu-se cu mai mare uşurinţă, sătui de porţia zilnică de sardele cu orez şi de lăptucile de la care se trage porecla orăşenilor1, căci carne gustă numai o dată pe an, de ziua maiestăţii sale. Să dea Dumnezeu să fie râul darnic în peşte, că-l lăudăm cât trei pentru aceasta. Să mai dea Domnul şi ca lăptucile, plus celelalte zarzavaturi, să vină din împrejurimi, aduse de convoaiele de măgari, cu samarele pline, îmboldiţi de ţărani şi de ţărănci, care, ca grădinari, nu fac multe parale. Să mai binevoiască şi ca orezul să nu lipsească peste cât se poate răbda însă acest oraş, mai mult decât oricare altul, este o gură care pe o parte mestecă pe săturate, iar pe cealaltă scrâşneşte în gol, neexistând aşadar termen de mijloc între guşa pletorică şi grumazul zbârcit, între nasul rubicond şi cel uscăţiv, între popoul săltăreţ şi cel sfrijit, între burdihanul plin şi burta lipită de coaste. Cu toate acestea, „nostul cel mare, ca şi soarele când se iveşte, e pentru toată lumea

  A trecut Carnavalul pe aceste străzi, s-a îndopat cine a putut cu găină şi carne de berbec, cu vise şi gogoşi, s-au pipăit pe la colţuri cei care nu lasă să se irosească nici un prilej permis, unii au fost nevoiţi să-şi pună coada pe spinare sub o ploaie de ocări,

  1 într-adevăr, locuitorii Lisabonei sunt porecliţi alfaciiihas, diminutiv de la alfoce. Lăptucă. Porecla se datorează ocupaţiei tradiţionale a multora dintre ei. Care. Din vremea arabilor, cultivau numeroasele grădini de zarzavat din jurul oraşului.

  Alţii au fost împroşcaţi peste obraz cu apă din seringi de clismă, nesăbuiţii au fost croiţi cu câte o funie de ceapă, alţii au băut vin până la râgâit şi vomă, s-au spart oale, cimpoaiele au cântat, şi dacă nu s-au tolănit mai mulţi cu burta în sus pe străduţe, prin pieţe şi prin fundături, aceasta s-a întâmplat fiindcă oraşul e imund, plin de excremente, gunoaie, câini răpciugoşi şi pisici vagaboande şi noroaie chiar când nu plouă. A venit acum vremea să fie plătite excesele comise, să fie mortificat sufletul pentru ca trupul să se prefacă pocăit, el rebelul, el nesupusul, trupul acesta jigărit şi jegos al mocirlei numite Lisabona

  În curând va ieşi procesiunea de pocăinţă. Am pedepsit carnea prin post, s-o chinuim acum cu biciul. Mâncând cu chibzuială, se primenesc umorile din trup, suferind oleacă, se scutură de praf cusăturile sufletului. Pocăiţii, bărbaţi cu toţii, merg în fruntea alaiului, în spatele călugărilor care duc prapurii pe care sunt înfăţişaţi Fecioara şi Răstignitul. În urma lor, îşi face apariţia episcopul sub baldachinul bogat, panourile cu zugrăveli, interminabilul regiment de călugări, confrerii şi confraţii, cu toţii cugetând la mântuirea sufletelor, convinşi unii că nu l-au pierdut încă, mai având alţii îndoieli până când vor ajunge în locul unde îşi vor primi sentinţa, iar vreunul s-o fi gândind că lumea e nebună încă de când a fost făcută. Cortegiul se perindă printre rânduri de oameni, iar când trece se târăsc pe pământ bărbaţi şi femei, unii îşi zgârie obrajii, alţii îşi smulg părul din cap, cu toţii îşi dau ghionturi, iar episcopul face cu degetele semnul crucii, ba la stânga, ba la dreapta, în vreme ce un paracliser îi leagănă cădelniţa Lisabona miroase urât, miroase a putreziciune, tămâia dă un tâlc duhorii, răul e al trupului, căci sufletul e înmiresmat.

  La ferestre stau numai femeile, aşa e obiceiul. Pocăiţii umblă cu gleznele încătuşate în lanţuri grele, sau poartă pe umeri drugi groşi de fier, petrecându-şi braţele pe deasupra lor ca şi cum ar fi răstigniţi, ori se plesnesc peste spinare cu biciuri împletite din frânghii, la capete cu bile de ceară dură, întărite cu cioburi de sticlă, aceştia care se flagelează sunt punctul de atracţie al sărbătorii, căci pe spinare le curge sânge adevărat şi zbiară ca din gură de şarpe, atât din pricina durerii cât şi din făţişă plăcere, care ar rămâne de neînţeles dacă n-am şti că pe unii îi privesc drăguţele de la fereastră, mergând în procesiune mai mult pentru trecute sau făgăduite desfătări ale trupului decât ca să-şi mântuie sufletul.

  Prinse de scufiile înalte sau chiar de bice, duc panglici colorate, fiecare cu a sa, iar dacă aleasa inimii, care se frământă la fereastră de milă şi nelinişte pentru iubitul în suferinţă, dacă nu şi de plăcerea pe care abia mult mai târziu vom învăţa s-o numim sadică, dacă, aşadar, femeia nu ştie, după fizionomie sau după siluetă, să-şi recunoască amorezul în vălmăşagul de pocăiţi, de prapuri, prin gloata buimăcită de spaime şi de rugi fierbinţi, de vuietul litaniilor, de legănarea şovăielnică a baldachinelor, de neaşteptatul picotit al sfintelor imagini, va ghici totuşi după panglica roz, sau verde, sau galbenă, sau liliachie, dacă nu cumva roşie sau albastră ca cerul, că cel de colo e bărbatul şi robul ei, care îi dedică violentele cazne la care se supune şi care, neputând să vorbească, mugeşte ca un taur în călduri, iar dacă ei şi celorlalte femei de pe stradă li se pare că braţul pocăitului a fost lipsit de vlagă ori că biciul nu a sfârtecat pielea destul de adânc, nici nu a lăsat urme care să poate fi văzute de aici de sus, atunci începe corul feminin să facă mare tărăboi şi, posedate şi frenetice, femeile cer huiduind mai multă forţă în braţ, vor să audă şuieratul şfichiului de bici, să curgă sângele precum a curs cel al Divinului Mântuitor, în vreme ce tot trupul le freamătă sub clopotul rotund al fustelor, şi coapsele se strâng şi se desfac în ritmul excitaţiei şi a înteţirii ei. Stă pocăitul în faţa ferestrei iubitei, jos în stradă, iar ea îl priveşte de sus, dominatoare, însoţită poate de o mamă sau de o verişoară, de o guvernantă, o bunică tolerantă sau o mătuşă înăcrită, toate ştiind însă prea bine ce se petrece, din experienţă proaspătă sau amintire de demult, căci Dumnezeu nu are aici nici un amestec, e doar o chestiune de luxură, iar spasmul de sus a venit probabil tocmai la tanc ca să răspundă spasmului de jos, bărbatul pros-iernatja pământ, lovindu-se cu furie, cu frenezie chiar, în timp ce geme de durere, femeia holbând ochii la masculul îngenuncheat, căscând gura să bea sângele şi restul. S-a oprit procesiunea în loc vreme destulă ca să se sfârşească actul, episcopul a binecuvântat şi a sanctificat, femeia simte acea desfătătoare relaxare a mădularelor, bărbatul a trecut mai departe, gândeşte uşurat că de acum nu va mai fi nevoie să se biciuiască cu atâta forţă, s-o facă alţii spre satisfacţia altora

  Cu carnea astfel maltratată, hrănită pe sponci, s-ar zice că orice insatisfacţie se va ascunde până la eliberarea pascală şi că solicitările naturii vor putea să aştepte până când obrazul Maicii noastre Sfânta Biserică se va limpezi de umbre, acum că se apropie Patimile şi Moartea Poate însă că bogăţia fosforică a peştelui aţâţă sângele, sau poate obiceiul de a lăsa femeile să cutreiere singure bisericile de Păresimi, împotriva rânduielii din restul anului, care e să fie ţinute prizoniere în casă, doar dacă nu sunt ale tuturora, cu uşă la stradă sau făcându-şi veacul pe caldarâmul ei, unele dintre ele atât de lipsite de libertate încât se spune că ies, dacă sunt de neam mare, doar ca să meargă la biserică, şi doar de trei ori în viaţă, pentru botez, măritiş şi îngropăciune, pentru toate celelalte împrejurări se slujesc de capela din casă, poate că numitul obicei dovedeşte până la urmă cât sunt de nesuferite Păresimile, că toată perioada postului este vreme de moarte anticipată, avertisment de care trebuie să ţinem seama, şi atunci, îngrijindu-se soţii sau prefăcându-se că se îngrijesc ca nevestele să nu săvârşească mai mult decât actele de smerenie la care au zis că se duc, femeia este lăsată liberă o dată pe an, şi, dacă nu iese singură, fiindcă nu îi dă voie altminteri decenţa publică, cine o însoţeşte are dorinţe identice şi o identică nevoie de a şi le satisface, de aceea femeia, între două biserici, s-a dus la întâlnire cu un bărbat, cine o fi acela, iar servitoarea care o păzeşte schimbă o complicitate pe alta, iar când se reîntâlnesc în faţa următorului altar au aflat amândouă că postul nu există şi că, din fericire, lumea e nebună încă de când a fost făcută. Pe străzile Lisabonei, pline de femei îmbrăcate în veşminte aidoma, cu glugi şi mantile trase peste cap, doar cu un clin ce se dă la o parte pentru semnul din ochi sau din buze, cod general învăţat în clandestinitatea sentimentelor şi a voluptăţilor interzise, pe aceste străzi, cu câte o biserică la fiecare colţ, o mânăstire la fiecare aruncătură de băţ, adie un vânt de primăvară care tulbură minţile, iar dacă vântul nu adie, îi ţin locul suspinele, cele care se dezlănţuie în confesional sau în alte cotloane ferite, propice altui soi de spovedanii, cele ale cărnii adultere, oscilând între plăcere şi infern, amândouă la fel de voluptuoase în aceste zile de mortificare, de doliu ritual, altare despuiate, păcat omniprezent între timp, dacă e zi, îşi vor fi dormind somnul siestei soţii neştiutori, sau care se prefac numai că ar fi astfel, iar dacă e noapte, când străzile şi pieţele lugubre se umplu de mulţimi care miros a ceapă şi a levănţică, iar murmurul rugăciunilor iese pe uşile larg deschise ale bisericilor, dacă e noapte deci, soţii se simt mai liniştiţi, fiindcă întârzierea nu va mai fi la fel de mare, iată, s-a auzit o bătaie în poartă, au răsunat paşii pe scări, vin flecărind familiar, se înţelege, stăpâna şi slujnica, sau sclava neagră, dacă pe aceasta a luat-o, prin crăpături dansează flăcăruia sfeşnicului sau a opaiţului, se preface soţul că se trezeşte, se preface soţia că l-a trezit, iar dacă el întreabă, Ei, cum a fost, ştim deja ce-i va răspunde femeia, că e moartă de oboseală, cu tălpile zdrobite, genunchii dureroşi, însă cu sufletul mângâiat, iar ea rosteşte misteriosul număr, Şapte biserici am vizitat, cu câtă patimă a spus-o, ori c-a fost mare evlavia, ori c-a fost mare lipsa ei.

  Reginele, mai ales dacă sunt gravide, sunt private de asemenea alinări, şi de stăpânul lor legitim, care nu se apropie de ele vreme de nouă luni, regulă respectată şi de norodul de jos, dar care e şi ea adesea încălcată. La toate aceste motive de decenţă, mai adaugă Dona Măria Ana şi maniaca devoţiune în care a fost educată în Austria, pe lângă complicitatea pe care a dăruit-o şiretlicului franciscan, arătând astfel, sau dând de înţeles, că pruncul care creşte în pântecele ei este în egală măsură fiu al regelui Portugaliei ca şi al lui Dumnezeu însuşi, în schimbul unei mânăstiri.

  Dona Măria Ana s-a dus foarte devreme la culcare, s-a rugat înainte de a se urca în pat, şoptind în cor împreună cu doamnele ce o slujesc, iar mai târziu, învelită deja în plapuma de fulgi, se apucă din nou să se roage, rugăciuni nesfârşite, încep doamnele să picotească, dar se împotrivesc somnului ca nişte înţelepte, dacă nu ca nişte fecioare, în sfârşit se retrag, rămâne de veghe numai lumina străjerului de pază şi doamna care îşi va petrece noaptea aici, într-un pat scund, acuşi va adormi, să viseze dacă are chef, ce însemnătate pot să aibă visurile ce în dosul pleoapelor ei se visează, pe noi ne interesează numai gândul tremurător ce mai pâlpâie încă în mintea Donei Măria Ana, pe pragul somnului, cum că în Joia Mare va merge la biserica Maicii Domnolui, unde se află giulgiul sfânt pe care călugăriţele îl vor desfăşura în faţa ei, înainte de a-l întinde sub ochii credincioşilor, pe el se vor vedea însemnele de pe trupul lui Cristos, acesta este unicul şi adevăratul giulgiu sfânt care există în creştinătate, doamnelor şi domnilor, aşa cum toate celelalte sunt la fel de adevărate şi de unice, altminteri nu ar fi arătate la aceeaşi oră în locuri atât de deosebite din întreaga lume, însă cum acesta se află în Portugalia, el e cel mai adevărat şi unic între toate. Când, trează încă, Dona Măria Ana se vede pe sine însăşi înclinându-se deasupra sfintei pânze, nu mai izbutim să aflăm dacă avea de gând să o sărute cu evlavie, căci, pe neaşteptate, adoarme şi se regăseşte într-o caleaşca, întorcându-se la palat în miez de noapte, apărată de garda de arcaşi, şi dintr-o dată îi apare un bărbat călare, venind de la vânătoare, însoţit de trei servitori pe catâri, cu animale cu păr şi cu pene atârnate în plase, la oblânc, şi dă năvală bărbatul spre caleaşca, cu puşca într-o mână, calul aleargă scoţând scântei din pietre şi fum pe nări, iar când el trece ca un fulger printre arcaşii de pază, cu greu stă-pânindu-şi bidiviul în dreptul reginei, lumina torţelor îi cade în plin pe chip, e infantele Dom Francisco, din ce unghere ale somnului o fi venind şi de ce vine aşa de des. I s-a speriat armăsarul, alt motiv nu poate fi, din pricina huruitului caleştii şi a tropotului arcaşilor pe caldarâm, însă, comparând un vis cu alt vis, regina bagă de seamă că, de fiecare dată, infantele vine tot mai aproape, ce-o fi vrând el, dar ea ce-o fi vrând.

  E postul mare vis pentru unii şi veghe pentru alţii. A trecut Pastele care a deşteptat pe toată lumea, dar a închis din nou femeile în umbra odăilor, în strânsoarea veşmintelor grele. Prin case se află acum un număr şi mai mare de soţi încornonaţi, destul de necruţători însă faţă de alte căderi în păcat în afara anotimpului îngăduit Şi fiindcă, tot umblând de colo până colo, am ajuns să vorbim şi despre păsări, e cazul să ascultăm acum canarii care, în biserici, în colivii împodobite cu panglici şi cu flori, cântă înnebuniţi de dragoste, în vreme ce un preot predică de la amvon, vorbind de lucruri pe care el le presupune a fi cu mult mai sfinte. E Joia înălţării, urcă spre boltă viersul canarilor, or urca ori ba rugăciunile la cer, dacă păsările nu le ajută, nu e nici o speranţă, ce-ar fi să tăcem cu toţii din gură.

  ACESTA CARE, JUDECÂND după înfăţişarea-i semeaţă, sabia ce i se leagănă la şold şi straiele desperecheate, deşi desculţ, pare soldat, este Baltasar Mateus Şapte-Sori. A fost lăsat la vatră, nemaifiind de folos în armată, după ce i-au retezat de la încheietură mâna stingă, sfârtecată de un glonte în faţa fortăreţei de la Jerez de los Caballeros, în timpul marelui asalt pe care l-am dat cu unsprezece mii de oameni, în octombrie, anul trecut, şi care s-a soldat cu pierderea a două sute dintr-ai noştri şi debandada celor vii, puşi pe fugă de armăsarii pe care spaniolii i-au scos din Badajoz. Ne-am regrupat la Olivenca cu niscaiva pradă luată din Barcarrota, dar şi cu prea puţin chef să ne înfruptăm din ea, căci s-a vădit că nu avusese rost să mărşăluim zece leghe până acolo şi să alergăm încă o dată pe-atât până încoace, lăsând pe câmpul de bătălie o sumedenie de morţi, precum şi jumătate din mâna lui Baltasar Şapte-Sori. De mult noroc ce are sau graţie harului deosebit al scapularului care îi atârnă pe piept, nu i s-a cangrenat soldatului rana, nici nu i-au plesnit venele de strânsoarea garoului, şi, fiind dibaci chirurgul, n-a trebuit decât să-i dezghioace articulaţiile, de astă dată n-a fost nevoie să taie osul cu ferăstrăul. Cu ierburi cicatrizante i-au oblojit ciotul şi, fiind Şapte-Sori bun de carne, în două luni s-a vindecat Cum din soldă nu putuse să pună mare lucru deoparte, cerea acum de pomană în Evora ca să strângă monedele pe care trebuia să le plătească fierarului şi şelarului dacă voia să aibă cârligul ce-i va ţine loc de mână. Astfel petrecu iarna, economisind jumătate din ce izbutea să agonisească, păstrând cu străşnicie pentru drum jumătate din cealaltă jumătate, restul ducându-se pe mâncare şi pe vin. Era de-acum primăvară când, achitând puţin câte puţin suma cuvenită, şelarul îi înmână, la ultima plată, cârligul şi ţepuşa, pe care Baltasar le comandase din capriciul de a avea două mâini stângi. Erau două lucrări din piele, frumos meşteşugite, desăvârşit îmbinate cu piesele de fier, solide acestea, bine ciocănite şi călite, având curele de două lungimi diferite, ca să poată fi legate deasupra cotului şi peste umăr, pentru mai mare siguranţă. Şapte-Sori îşi începu călătoria tocmai la vremea când se aflase că ostile din Beira se retrăgeau prin tabere şi nu mai porneau să ajute Alentejul, fiind mare foametea în această provincie, deşi nici celelalte n-aveau cu ce se lăuda. Ostile umblau desculţe şi zdrenţăroase, îi jefuiau pe ţărani, refuzau să iasă la luptă, şi tot atâţia dezertau la inamic câţi îşi luau tălpăşiţa spre meleagurile de baştină, ţinându-se departe de drumurile umblate, prădând ca să mănânce, violând femeile răzleţite pe câmpuri, încasându-şi în sfârşit datoria de la cei care %u le* erau datori cu nimic, ci dimpotrivă pătimeau de aceeaşi suferinţă. Şapte-Sori, mutilat, se îndrepta spre Lisabona pe calea regală, creditor de mâna stârigă, rămasă parte în Spania, parte în Portugalia, /prin tertipurile unui război care avea să hotărască cine se va aşeza până la urmă pe tronul Spaniei, dacă un Carol austriac ori un Filip francez, portughez niciunul, fie nevătămat, fie ciung, fie întreg, fie schilod, or, că-ţi laşi mădularele retezate pe câmp sau viaţa că ţi-o pierzi, n-o fi cumva ursita celui ce are drept tron numai pământul gol şi poartă numele de soldatplecat Şapte-Sori din Evora, a trecut de Montemor, nu-i ţine companie şi nu e ajutat nici de călugăr şi nici de necurat

  Vine umblând agale. Nu îl aşteaptă nimeni la Lisabona, iar în Mafra, de unde a plecat cu ani în urmă, ca să se înroleze în infanteria maiestăţii sale, dacă tatăl şi mama se mai gândesc la el, îl cred viu pentru că n-au auzit că ar fi mort, sau mort pentru că n-au auzit că ar fi viu. În fine, totul se va afla cu timpul. Acum e soare, nu a plouat, crângurile sunt pline de flori, păsările cântă. Baltasar Şapte-Sori îşi poartă în desagă cârligul şi ţepuşa, fiindcă sunt clipe, ceasuri întregi, în care îşi simte mâna ca şi cum ar mai avea-o încă la capătul braţului, şi nu vrea să se lipsească de fericirea de a se crede întreg şi teafăr, aşa cum întregi şi teferi se vor aşeza Carol şi Filip pe tronurile lor, căci până la urmă se va găsi unul pentru fiecare, când războiul se va termina. Atâta vreme cât nu se uită la ce-i lipseşte, lui Şapte-Sori îi ajunge pentru a fi mulţumit mâncărimea pe care o simte în vârful degetului arătător şi închipuirea că îşi scarpină cu policarul locul care-l mănâncă. Iar când la noapte va visa, şi pe sine însuşi se va privi în somn, se va vedea fără nici un beteşug şi o să poată să-şi lase fruntea ostenită pe palmele celor două mâini.

  Mai există şi un alt motiv interesat din pricina căruia îşi ascunde Baltasar sculele de fier. A învăţat degrabă că, dacă le ţine la vedere, mai ales ţepuşa, trecătorii îi refuză pomana, sau îi dau o nimica toată, deşi adeseori îi lasă câte o monedă, siliţi de sabia pe care o poartă la brâu, alunecându-i peste şold, cu toate că sabie poartă acum oricine, chiar şi negrii, însă nu cu aerul acesta de a fi învăţat s-o mânuiască cu mare dibăcie, chiar acum, dacă e cazul. Iar dacă numărul călătorilor nu le compensează neîncrederea provocată de bărbatul care, proţăpit în mijlocul drumului, barând trecerea, cere ajutor pentru un soldat căruia i-au retezat mâna şi doar printr-o minune nu şi viaţa, dacă cei ce se apropie se tem că rugămintea s-ar putea preschimba în atac, pomana cade de fiecare dată în mâna ce-a rămas, ăsta e norocul lui Baltasar, că mai are încă mâna dreaptă.

  După Pegoes, la intrarea în marile păduri de pini unde încep pământurile nisipoase, Baltasar, ajutându-se cu dinţii, îşi legă de ciot ţepuşa care, de s-o ivi nevoia, va ţine loc de pumnal, acum când acesta a fost interzis, fiind o armă care omoară cu multă uşurinţă Şapte-Sori are, ca să spunem aşa, cartă de privilegiu şi, înarmat cât doi, cu ţepuşa şi cu sabia, se aşterne la drum, pe la umbra copacilor. Va ucide mai încolo pe unul din cei doi bărbaţi care au încercat să-l jefuiască, deşi le strigase că n-are bani asupra lui, totuşi, venind noi de la un război unde am văzut murind atâta lume, acesta nu este un caz care să merite o relatare mai amănunţită, vom spune doar că după aceea Şapte-Sori şi-a înlocuit ţepuşa cu cârligul ca să tragă mai uşor mortul din mijlocul drumului, experimentând astfel virtuţile ambelor unelte. Al doilea tâlhar, care o rupsese la fugă, „ se mai ţinu după el încă vreo jumătate de leghe, furişându-se printre pini, în cele din urmă se lăsă păgubaş, aruncându-i doar de la distanţă cuvinte de ocară şi blestem, însă ca unul care nu credea că unele vatămă, iar altele rănesc.

  Se înnoptase când a ajuns Şapte-Sori la Aldegalega. Mâncă nişte sardele prăjite, bău o cană de vin şi, cum nu-i ajungeau banii pentru han, abia mai având pentru traversarea de mâine, căută adăpost într-un şopron şi se culcă sub nişte căruţe, învelit în manta, însă cu braţul stâng afară şi ţepuşa legată. Petrecu noaptea în pace. Visă ciocnirea de la Jerez de los Caballeros, de astă dată portughezii vor fi învingători, deoarece în fruntea lor păşeşte Baltasar Şapte-Sori, ţinând în mâna dreaptă stânga retezată, miracol împotriva căruia spaniolii nu se pot apăra nici prin scut, nici prin descântec. Când se trezi, nu se desluşea încă nici o geană de lumină la răsărit, simţi o durere puternică în braţul stâng, nu era de mirare, cu o ţepuşă de fier înfiptă în carne. Îşi dezlegă curelele, şi, fiind iluzia în stare de atâtea, mai ales că era încă noapte şi întuneric beznă sub căruţe, dacă Baltasar nu-şi zărea cele două mâini, asta nu însemna că nu erau acolo. Amândouă. Vârî desaga sub braţul stâng, se ghemui sub manta şi adormi din nou. Cel puţin scăpase de război. Împuţinat, dar viu.

  Se sculă când abia mijeau zorile. Cerul era foarte senin şi transparent până la ultimele palide stele. Era o zi frumoasă pentru a intra în Lisabona, cu o vreme prielnică să rămână acolo sau să-şi continue drumul, o să vadă. Băgă mâna în desagă şi scoase cizmele scâlciate pe care nu le încălţase în toată călătoria lui prin Alentejo, căci, dacă le-ar fi încălţat, curând s-ar fi stricat, şi, cerând de la mâna dreaptă iscusinţe noi, cu slabul ajutor pe care ciotul, încă la prima ucenicie, putea să i-l ofere, izbuti să şi le tragă pe picioare, să sperăm că nu-l vor chinui acum băşicile şi rosăturile, atât de vechi era obiceiul de a umbla desculţ în vremea civiliei sau în vremea cătăniei, când intendenţa nici pentru mâncare n-avea tălpi, darmite pentru cizme. Nu e viaţă mai grea ca viaţa de soldat

  Se ridicase soarele pe cer când Şapte-Sori ajunse pe chei. Începuse refluxul, căpitanul bărcii striga că pleacă fără întârziere, Mareea e bună, cine se mai îmbarcă pentru Lisabona, Baltasar Şapte-Sori se zori să ajungă pe podişcă, îi zăngăneau uneltele-n desagă, iar când un glumeţ zise că ciungul îşi căra potcoavele-n desagă să nu care cumva să le tocească, el îi aruncă o privire piezişă, băgă mâna stângă în desagă şi scoase ţepuşa, unde, acum se vedea bine, dacă pata aceea nu era sânge uscat, vârându-şi dracul coada, părea de-adevărat. Glumeţul îşi feri privirea, se rugă la Sfântul Cristofor, care te apără de întâlniri primejdioase şi de accidente de călătorie, şi până la Lisabona nu mai deschise pliscul. O femeie, care se nimerise să şadă lângă Şapte-Sori, împreună cu bărbatul ei, îşi desfăcu ştergarul cu merinde, şi, dacă pe vecini îi îmbie din politeţe să mănânce, dar fără nici un chef de a împărţi, de soldat se rugă atât de mult, încât acesta acceptă. Lui Baltasar nu-i plăcea să mănânce în faţa altora, cu singura lui mână neajutorată, pâinea care îi aluneca printre degete, îmbucătura care îi cădea din gură, însă femeia îi aşeză mâncarea pe o felie groasă de pâine şi astfel, folosind când degetele, când vârful cuţitaşului, pe care îl scosese din buzunar, Şapte-Sori putu să mănânce în tihnă, fără să se murdărească din cale-afară de mult. Femeia era destul de bătrână ca să-i fie mamă, iar bărbatul tată, nu era vorba de nici o idilă pe valurile Tejului, sub nasul nătărăului de soţ, inconştient sau complice. Doar puţină fraternitate, compătimire pentru cel care vine de la război, schilodit pe viaţă.

  Căpitanul înălţase o mică pânză triunghiulară, briza ajuta mareea, amândouă ajutau barca Vâslaşii, odihniţi după noaptea dormită şi rachiul băut, vâsleau sigur şi fără grabă. După ce ocoliră limba de pământ, barca fu înşfăcată de forţa curentului şi a refluxului, părea o călătorie spre paradis, cu soarele fulgerând pe suprafaţa apei şi două perechi de delfini care se zbenguiau când una, când cealaltă, încrucişându-se în faţa bărcii, cu spinările negre şi lucioase, arcuite ca şi cum şi-ar fi imaginat că cerul e aproape şi ar fi încercat să-l atingă. Pe ţărmul din faţă, aşezată pe apa, încă departe, Lisabona se revărsa dincolo de ziduri. Sus, pe colină, se vede castelul, turlele bisericilor dominând masa confuză de case scunde, cornişele nedesluşite. Căpitanul începu să povestească, Ieri s-a întâmplat o tărăşenie de toată frumuseţea, cine vrea să asculte, toţi voiau, oricum timpul trecea mai uşor, călătoria nu e scurtă, Uitaţi cum a fost, începu căpitanul, a venit o flotă engleză, care a ancorat pe malul celălalt, la Santos, şi duce trupe la război, în Catalonia, unde le aşteaptă altele, cu ea a mai venit o corabie cu nişte condamnaţi, surghiuniţi în insulele Barbados, şi cu vreo cincizeci de femei pierdute pe care le duc tot acolo, în colonie, că în părţile alea totuna-i cinstită ori stricată, însă, ce s-a gândit căpitanul dracului, că în Lisabona îşi puteau face la fel de bine meseria, aşa că s-a uşurat de povară, a poruncit să fie lăsate femeile pe ţărm, numai cu straiele de pe ele, pe unele le-am văzut, nu sunt de lepădat englezoaicele. Râse cu anticipată plăcere căpitanul, ca şi cum şi-ar fi făcut propriile-i planuri de navigaţie carnală şi, calculând foloasele abordajului, râseră gros vâslaşii din Algarve, Şapte-Sori se întinse ca o pisică la soare, femeia cu merindele făcu pe surda, soţul nu se dumirea dacă trebuia să râdă de poveste sau să rămână serios, tocmai fiindcă nu mai putea lua în serios asemenea poveşti, dacă o fi putut vreodată, căci locuia departe, la Pancas, unde, de la naştere şi până la moarte, ţi se aşterne veşnic înainte aceeaşi brazdă de plug, la propriu şi la figurat Şi, prinzând o idee, apoi alta, legându-le dintr-un motiv necunoscut, îl întrebă pe soldat, Dar domnia ta ce vârstă ai, iar Baltasar răspunse, Douăzeci şi şase de ani.

  Lisabona se înălţa acum în faţa lor, ca o ofrandă în palma pământului, cu zidurile şi casele ei. Barca îşi îndreptă prora spre Ribeira, căpitanul făcu manevra ca s-o apropie de chei, după ce strânsese pânza, iar vâslaşii ridicară cu o singură mişcare vâslele pe partea acostării, cei din cealaltă parte le proptiră ca pe nişte harpoane de fundul apei, încă o rotire a cârmei, o parâmă lansată pe deasupra capetelor, parcă s-ar fi unit cele două maluri ale râului. Cum mareea scăzuse, cheiul se înălţase, şi Baltasar o ajută să urce pe femeia cu merindele şi pe bărbatul ei, îl calcă dinadins pe glumeţul care nu crâcni şi, ridicând piciorul, dântr-un salt, ajunse pe uscat

  Era o învălmăşeală de cutere şi şlepuri care descărcau peşte, supraveghetorii strigau şi brutalizau cu vorbe şi cu ghionturi pe hamalii negri care treceau încovoiaţi de povară, scăldaţi de apa care şiroia din coşurile mari, cu pielea braţelor şi a obrajilor presărată cu solzi. Părea că toţi locuitorii Lisabonei îşi dăduseră întâlnire în piaţă. Lui Şapte-Sori îi lăsa gura apă, de parcă foamea acumulată în patru ani de campanie militară s-ar fi revărsat acum peste zăgazurile resemnării şi ale disciplinei. Simţea un gol în stomac, o căută instinctiv cu privirea pe femeia cu merindele, pe unde o fi ajuns, ea şi bărbatul ei cel liniştit, poate că el se uita acum la muierile care treceau, încercând să ghicească dacă erau englezoaice şi târfe, căci orice bărbat are nevoie să-şi facă provizia lui de vise.

  Cu foarte puţini bani în buzunar, câteva biete monede de aramă care zomăiau mult mai puţin decât sculele din desagă, debarcat într-un oraş pe care abia îl cunoştea, Baltasar trebuia să hotărască unde se va duce de-aici înainte, dacă la Mafra, unde singura lui mână nu va putea să ţină o sapă care cere două, dacă la palat, unde poate i se va da un ajutor, ca răsplată pentru sângele vărsat Asta i-o spusese cineva în Evora, i se spusese însă şi că era nevoie să ceară insistent şi multă vreme, cu mare stăruinţă din partea protectorilor, însă, cu toate acestea, ţi se stinge de multe ori glasul, iar viaţa se sfârşeşte înainte să apuci să vezi culoarea banilor. La nevoie, se aflau la doi paşi confreriile pentru milostenii şi aşezămintele mânăstireşti unde ţi se dădea o supă şi un codru de pâine. Apoi, un bărbat căruia îi lipseşte mâna stângă nu prea are de ce se plânge dacă încă i-a rămas cea dreaptă, ca să cerşească de la trecători. Ori să ceară cu un tăiş de fier.

  Şapte-Sori traversă piaţa de peşte. Precupeţele strigau cât le ţinea gura la cumpărători, îi îmbiau, îşi scuturau braţele încărcate cu brăţări de aur, se juruiau bătându-se cu pumnii în pieptul pe care se îngrămădeau lănţişoare, cruci, medalioane, coliere, toate din aur bun brazilian, ca şi inelele sau cerceii grei şi lungi, podoabe bogate care plac femeii în mijlocul mulţimii murdare, ele erau miraculos de curate, ca şi cum nu le-ar fi atins nici măcar mirosul peştelui pe care-l răscoleau cu mâinile vârâte până la cot La uşa unei cârciumi care se afla lângă casa diamantelor, Baltasar cumpără trei sardele prăjite şi le mâncă, pe indispensabila felie de pâine, suflând şi muşcând câte o îmbucătură, în timp ce se îndrepta spre Terreiro do Paco. Intră în măcelăria care dădea spre piaţă, desfătându-şi privirea lacomă cu hălcile mari de carne, cu vitele şi porcii tăiaţi, ciozvârte întregi, atâmate de cârlige. Îşi făgădui sie însuşi un chiolhan cu multă carne când o să-i dea mâna, nu bănuia pe atunci că va veni să muncească aici, într-o zi, curând, şi că-şi va datora slujba unui protector, desigur, dar şi cârligului pe care-l poartă în desagă, atât de practic pentru a târî un stârv, pentru a curăţa maţele, pentru a smulge straturile de osânză. Cu excepţia bălţii de sânge, locul este curat, cu pereţii îmbrăcaţi în faianţă albă, şi, dacă omul de la cântar nu înşală la greutate, înşelat în alt chip nimeni nu iese de acolo, căci, în privinţa prospeţimii şi a frăgezimii cărnii, nu e nimic de zis.

  Clădirea de colo este palatul regelui, palatul se află aici, regele nu, e la vânătoare în Azeităo, împreună cu infantele Dom Francisco şi ceilalţi fraţi ai săi, pe lângă servitorii casei şi cuvioşii părinţi iezuiţi Joăo Seco şi Luâs Gonzaga, care, desigur, nu s-au dus numai ca să mănânce şi să se roage, poate o vrea regele să-şi împrospăteze lecţiile de matematică şi de latină pe care le-a primit de la ei, pe când era prinţ. A mai luat maiestatea sa cu sine şi o puşcă nouă, pe care i-a făcut-o Joăo de Lara, meşter armurier al regatului, lucrare măiestrită, damaschinată cu argint şi aur, pe care de-o va pierde, se va întoarce îndată la stăpân, căci are de-a lungul ţevii, cu frumoase litere romane încrustate, precum cele de pe frontonul Sfântului Petru din Roma, aceste cuvinte lămuritoare SUNT A REGELUI STĂPÂNUL NOSTRU AVE DUMNEZEU SĂ-L AIBĂ ÎN PAZĂ PE DOM JOAM V, toate cu majuscule, aşa cum se copiază, şi mai spun unii că puştile nu ştiu să vorbească decât pe gură şi în grai de pulbere şi plumb. E vorba de puştile obişnuite, cum a fost cea a lui Baltasar Mateus Şapte-Sori, acum dezarmat şi pironit în Terreiro do Paco, văzând cum trece lumea, litierele şi călugării, străjerii şi negustorii, văzând cum se cântăresc baloturi şi lăzi, îl apucă dintr-o dată un dor puternic de război şi, dacă n-ar şti că nu-l mai vor, s-ar întoarce imediat în Alentejo, chiar dacă bănuieşte că acolo îl aşteaptă moartea.

  Baltasar o ia pe strada mare, spre Rossio, după ce a intrat mai întâi în biserica Sfintei Fecioare a Măslinului, unde a asistat la o liturghie şi a schimbat semne cu o femeie singură, căreia îi căzuse cu tronc, distracţie generală de altfel, fiindcă, femeile jntr-o^ parte, bărbaţii în cealaltă, prin bileţele, gesturi cu mâna, fluturări de batistă, schimonoseli ale buzelor, clipiri ale pleoapelor, nu făceau altceva, dacă n-o fi un păcat să faci şi atât, decât să transmită mesaje, să aranjeze întâlniri, să stabilească înţelegeri, însă venind Baltasar de atât de departe, ostenit de drum, fără parale pentru cofeturi şi panglici de mătase, nu împinse idila mai departe, ci, ieşind din biserică, o luă pe strada mare, spre Rossio^Era vădit o zi a neamului muieresc, aşa cum o dovedea pâlcul de femei care ieşeau de pe o stradă îngustă, înconjurate de străjerii negri care le mânau înainte, după un coregidor cu bastonul în mână, aproape toate erau bălaie, cu ochi luminoşi, albaştri, verzi, cenuşii, Cine sunt, întrebă Şapte-Sori, iar când un bărbat din preajmă îi răspunse, el îşi dăduse deja seama că erau englezoaice duse la corabia de unde prin vicleşugul căpitanului li se dăduse drumul, şi ce altceva mai puteau să facă acum decât să se ducă în insulele Barbados, în loc să rămână în dulcea ţară portugheză, atât de îngăduitoare cu târfele străine, meserie care îşi râde de încurcăturile Babelului, căci în lăcaşurile ei poţi să intri mut şi să ieşi amuţit, de vreme ce înainte au vorbit banii. Căpitanul bărcii spusese totuşi că erau cu toatele în jur de cincizeci, însă aici nu se aflau mai mult de douăsprezece, Ce s-a întâmplat cu celelalte, iar omul răspunse, Pe unele au mai pus mâna, dar nu pe toate, câteva s-au ascuns ca în gaură de şarpe, la ora asta poate au şi aflat de-i vreo deosebire între englezi şi portughezi. Îşi continuă Baltasar drumul, promiţându-i Sfântului Benedict o inimă de ceară dacă îi va scoate în cale, măcar o dată în viaţa lui, o englezoaică bălaie, cu ochii verzi, şi care să fie înaltă şi mlădie. Dacă în ziua hramului numitului sfânt, lumea se duce să bată la uşa bisericii cerându-i să nu ducă lipsă de pâine, dacă femeile care vor să-şi găsească bărbaţi cumsecade plătesc să li se ţină câte o slujbă în zilele de vineri, ce rău poate să fie în faptul că un soldat îi cere Sfântului Benedict o englezoaică, barem o dată, să nu moară prost.

  Toată seara Baltasar Şapte-Sori cutreieră cartierele şi pieţele. Se duse să mănânce o supă la poarta mânăstirii Sfântului Francisc al Oraşului, se informă asupra confreriilor celor mai darnice la milostenie, reţinând trei dintre ele pentru o verificare ulterioară, cea a Sfintei Fecioare a Măslinului, unde deja fusese, care era a cofetarilor, cea a Sfântului Eloi, a argintarilor, şi cea a Pruncului Pierdut, din pricina unei oarecare asemănări pe care i-o găsea cu sine însuşi, chiar dacă-şi aminteşte prea puţin că ar fi fost cândva copil, pierdut însă a fost, oare mă vor găsi vreodată.

  Se lăsă noaptea şi Şapte-Sori se duse să caute un loc de dormit Legase deja prietenie cu un alt fost soldat, mai vârstnic şi cu mai multă experienţă, pe nume Joăo Elvas, trăind acum din furtişaguri, şi care îşi găsise adăpost pentru noapte, fiind vremea blândă, în nişte şoproane părăsite, lipite de zidurile mânăstirii Esperanca, în dreptul livezii de măslini. Baltasar deveni oaspete de ocazie, oricum era un nou prieten, cineva cu care putea să stea de vorbă, însă, pentru orice eventualitate, pretextând că dorea să-şi uşureze braţul sănătos de greutatea desagii, îşi legă cârligul de ciot, nevrând să-l înfricoşeze pe Joâo Elvas şi restul şlehtei cu ţepuşa, armă ucigaşă, după cum am aflat Nu-i făcu nimeni nici un rău, deşi erau şase în şopron, nici el nu făcu rău nimănui.

  Până le veni somnul, vorbiră de crime întâmplate. Nu de ale lor proprii, fiecare le ştie pe ale sale, Dumnezeu le ştie pe toate, ci de cele ale lumii de vază, aproape întotdeauna nepedepsite, când sunt cunoscuţi făptaşii, şi cercetate fără prea mult zel pentru a se face dreptate, dacă vedeau că întâmplării nu i se putea da de capăt Hoţomanului, bătăuşului, ucigaşului de doi bani jumate, dacă nu era primejdie să îşi dezlege limba ca să-l denunţe pe cel de poruncise fapta, le putrezeau oasele în Limoeiro, dar îşi aveau cu toate astea fiertura asigurată, ca şi rahatul şi pisatul în care trăiau. Ba chiar, cu puţin timp în urmă, fuseseră puşi în libertate vreo sută şi cincizeci cu vini mai puţin grele, fiindcă pe atunci se aflau în Limoeiro, cu totul, mai mult de cinci sute, din pricina arestării multora dintre cei care veniseră să se îmbarce pentru India şi nu fuseseră până la urmă necesari, şi era atât de mare îngrămădeala, şi foamea atât de mare, încât a izbucnit o molimă care era să ne omoare pe toţi, de aceea i-au pus pe aceia în libertate, iar unul dintre ei sunt eu. Altul spuse, Pe aici se petrec o mulţime de crime, se moare mai mult ca în război, aşa zic cei care au fost acolo, dar tu ce spui, Şapte-Sori, iar Baltasar răspunse, Am văzut cum se moare în război, nu ştiu cum se moare în Lisabona, de aceea nu pot să compar, dar să vorbească mai bine Joăo Elvas, cunoaşte la fel de bine pacea ca şi războiul, însă Joâo Elvas se mulţumi să ridice din umeri, fără să spună nimic.

  Conversaţia reveni la punctul de plecare şi se povesti cazul aurarului care o înjunghiase pe o văduvă cu care voia să se însoare, însă ea nu voia, şi a fost omorâtă drept pedeapsă că n-a „încununat dorinţa bărbatului, iar el a intrat la mânăstirea Prea-sfintei Treimi, ca şi întâmplarea cu femeia fără noroc care, mustrându-şi soţul pentru căile greşite pe care o apucase, el a spintecat-o cu sabia din creştet până în tălpi, apoi cazul clericului care, din pricina unor poveşti de amor, primise trei frumoase împunsături de cuţit, totul în postul mare, care e vremea sângelui înfierbântat şi a umorilor clocite, aşa cum s-a arătat Nici august nu e însă o lună bună, cum s-a văzut chiar anul trecut, când a fost găsită în oraş o femeie ciopârţită în paisprezece sau cincisprezece bucăţi, nu s-a aflat niciodată numărul exact, ce se putea vedea era că fusese biciuită cu mare cruzime peste părţile moi, ca fesele şi pulpele, tăiate, separate de oase, bucăţile au fost lăsate în Cotovia, jumătate au fost arncate pe şantierul contelui Taronca, iar cealelalte mai jos, în Cardais, în aşa fel încât să sară în ochi de îndată, nu le-au îngropat, nu le-au azvârlit în mare, părea că le-au lăsat dinadins la vedere, ca oroarea să fie generală.

  Luă apoi cuvântul Joăo Elvas care declară, A fost un adevărat măcel şi trebuie să se fi făcut pe când nefericita era încă în viaţă, fiindcă ar fi fost prea mare cruzimea să te porţi aşa cu un cadavru, şi de ce oare, când ceea ce s-a văzut erau părţile simţitoare şi mai puţin muritoare, doar cineva cu sufletul de o mie de ori ticălos şi blestemat poate să fi comis o asemenea nelegiuire, aşa ceva n-ai văzut niciodată în război, iar cel care mcepuse să povestească întâmplarea profită de această virgulă şi continuă, Apoi au apărut pe rând părţile care lipseau, a doua zi s-au găsit la Junqueira capul şi o mână, un picior la Boavista, şi, după mână, cap şi picior s-a putut vedea că era vorba de o făptură drăgălaşă, crescută în bogăţie, după chip se înţelegea că nu avea mai mult de optsprezece, douăzeci de ani. Iar în sacul în care s-a găsit capul, se mai aflau şi maţele şi alte măruntaie, şi sânii, tăiaţi ca nişte portocale, iar alături un copil de trei sau patru luni, strangulat cu un şnur de mătase, multe s-au văzut în Lisabona, dar niciodată aşa ceva

  Joăo Elvas se băgă iarăşi în vorbă, adăugând ce mai ştia şi el despre întâmplare, Regele a poruncit să se pună înştiinţări cu promisiunea că se vor da o mie de cruzados celui care îi va descoperi pe vinovaţi, dar a trecut aproape un an şi n-au fost descoperiţi, fireşte că toată lumea şi-a dat seama că trebuiau să fie persoane cu care nu te puteai înţelege, că ucigaşii nu erau nici cizmari nici croitori, căci aceştia doar pungile cu bani le spintecă, pe când femeia cu pricina fusese spintecată cu atâta meşteşug şi artă, fără a se da greş la nici o îmbinare a pagilor din trup care au fost tăiate, aproape os cu os, încât chirurgii, care au fost chemaţi să-şi dea cu părerea, au zis că negreşit fusese cineva foarte priceput în arta anatomică, doar n-au mărturisit că nici ei nu ştiau atâtea. În dosul zidului mânăstirii se auzeau litaniile măicuţelor, habar n-au ele de ce-au scăpat, să dai naştere unui copil şi să plăteşti atât de cumplit pentru el. Atunci Baltasar întrebă, Şi nu s-a mai aflat nimic, cine era femeia. Nici despre ea, nici despre ucigaşi, nu s-a aflat nimic, i-au pus capul la poarta Misericordia ca sa vadă dacă o recunoaşte careva, dar n-a folosit la nimic, iar unul, care încă nu deschisese gura, spuse, Cu siguranţă că nu era lume de la curte, altminteri s-ar fi băgat de seamă lipsa femeii şi ar fi început clevetirile, o fi fost vreun tată care a hotărât să-şi omoare fiica, să spele dezonoarea, şi a poruncit să fie adusă, ciopârţită, pe un catâr, sau ascunsă într-o litieră, ca să fie împrăştiat hoitul prin oraş, se prea poate ca acolo unde locuieşte să fi înmormântat un porc în locul fetei asasinate, şi o fi spus că biata lui fiică a murit de vărsat, sau de sânge otrăvit, ca să nu trebuiască să deschidă coşciugul, un asemenea ins e în stare de orice, ce nici cu gândul nu gândeşti.

  Bărbaţii tăcură indignaţi, dinspre călugăriţe nu se mai auzea acum nici măcar un suspin, iar Şapte-Sori declară, în război e mai multă omenie, Războiul este încă un copil, îşi dădu Joăo Elvas cu părerea. Şi nemaifiind nimic de adăugat după această sentinţă, se lăsară cu toţii pradă somnului.

  DONA MĂRIA ANA NU SE VA DUCE astăzi la autodafe. E în doliu după fratele său Iosif, împăratul Austriei, care în prea puţine zile s-a molipsit de vărsat, de cel negru, şi de aici i s-a tras moartea, la numai treizeci şi trei de ani, dar nu aceasta este pricina pentru care regina va rămâne retrasă în apartamentele sale, rău ar mai duce-o statele dacă o regină s-ar lăsa doborâtă doar dintr-atâta, când pentru mai mari şi mai cumplite lovituri sunt ele educate. Cu toate că deja e în luna a cincea, mai suferă încă de greţurile fireşti, care, însă, nici ele nu ar fi de-ajuns să-i abată devoţiunea şi simţurile văzului, auzului şi mirosului de la solemna ceremonie, de suflet săltătoare, faptă atât de evlavioasă.

  — Procesiunea în pas cadenţat, măsurata citire a sentinţelor, abătutele chipuri ale condamnaţilor, tânguitoarele glasuri, mirosul cărnii plesnind încinsă de flăcări şi începând să picure deasupra jeraticului puţina grăsime ce a mai prisosit din temniţe. Dona Măria Ana nu va fi de faţă la autodafe pentru că, deşi gravidă, de trei ori i-au luat sânge, pricină de mare slăbiciune, ca adaos la supărările de care se plânge de mai multe luni. I-au amânat luările de sânge cum îi amânaseră vestirea morţii fratelui, voiau doctorii să o mai ocrotească o vreme, fiind sarcina de dată atât de recentă. Căci, într-adevăr, aerul e cam stricat în palat, cum de curând s-a putut vedea, umflându-i-se regelui burta, drept care a cerut împărtăşania şi pe dată i-au dat-o, că nu strică, e oricum de folos pentru suflet, o fi fost însă doar o închipuire de-a lui, fiindcă totul s-a sfârşit cum nu se poate mai bine când i-au făcut clisme, până la urmă doar maţele fuseseră înţepenite. E mohorât palatul, mai mohorât decât este de obicei, totul e îndoliat, aşa cum regele a vrut şi a poruncit ca dregătorii şi ofiţerii curţii să facă întocmai cum a făcut şi el, închizându-se opt zile în casă şi purtând doliu greu şase luni, trei luni mantie lungă şi trei luni mantie scurtă, ca dovadă a adâncii dureri încercate la moartea împăratului cumnat

  Astăzi însă e zi de veselie generală, cuvântul ar putea părea nepotrivit, căci de undeva mai din adânc, poate din suflet, vine plăcerea de a vedea întreg oraşul ieşind din case, revărsându-se pe străzi şi-n pieţe, coborând de pe coline, adunându-se în Rossio ca să privească cum sunt executaţi evreii şi creştinii noi, ereticii şi vrăjitorii, pe lângă cazurile mai puţin obişnuite şi mai greu de cumpănit, precum cele de sodomie şi molinism, ademenirea femeilor de către feţele bisericeşti, şi alte mărunţişuri pasibile de surghiun sau de rug. O sută patru la număr sunt cei care astăzi vor ieşi din beciuri, cei mai mulţi veniţi din Brazilia, ţinut darnic în diamante şi impietăţi, cincizeci şi unu sunt bărbaţi, iar cincizeci şi trei femei. Dintre acestea, două vor fi lăsate pe seama braţului secular, drept relapse, va să zică recăzute în erezie, drept convicte şi negative, va să zică îndărătnice, în ciuda tuturor mărturiilor, drept contumace, va să zică stăruitoare în greşelile care sunt adevărurile lor, numai că nepotrivite cu locul şi cu vremurile. Şi cum au trecut aproape doi ani de când n-a mai fost nimeni ars pe rug în Lisabona, e plin Rossio de lume, de două ori în sărbătoare, o dată că e duminică şi o dată că e autodafe, niciodată nu se va şti prea bine ce place mai mult norodului de aici, autodafeurile sau coridele, nici chiar atunci când numai cele din urmă se vor mai practica. La ferestrele deschise spre piaţă stau femeile, gătite şi dichisite după moda nemţească, asemenea reginei, boite pe obraji şi pe gât, schimonosindu-şi buzele ca să-şi facă gura mică şi ţuguiată, feţe felurite, întoarse toate către stradă, întrebându-se doamnele în sinea lor dacă or fi bine prinse benghiurile pe chip, la colţul gurii pupăciosul, pe bubuliţă tăinuitorul. sub ochi năucitorul, în vreme ce pretendentul confirmat sau aspirant se preumblă pe sub ferestre, cu batista iluturând în mână şi pelerina înfoiată. Şi, fiind căldura atât de mare, se răcoresc cei prezenţi cu binecunoscuta limonada, cu populara cană de apă, cu felia de pepene verde, că doar n-or să rabde unii pentru că or să moară alţii. Iar dacă stomacul cere o mai substanţială îndestulare, nu lipsesc pe aici seminţele de lupin şi de coconar, plăcinţelele sau curmalele. Regele, cu fraţii săi infanţii şi surorile infante, se va ospăta la Inchiziţie după terminarea autodafeului şi, cum a scăpat de necazul pomenit, va onora cum se cuvine îmbelşugata masă a marelui inchizitor, doldora de farfurii cu supă de găină, cu potâr.

  — Nichi, piept de viţel, plăcinte, pateuri de berbec cu zahăr şi scorţişoară, tocană spaniolă cu tot ce-i de trebuinţă, şi cu şofran, pilafuri fierte în lapte şi, în sfârşit, tot soiul de dulciuri şi fructe de sezon. Atât de cumpătat e regele încât vin nu va bea şi, cum cea mai bună lecţie este întotdeauna exemplul cel bun, pe acesta îl iau, de vin se lipsesc.

  Alt exemplu, mai de folos sufletului, de vreme ce trupul e atât de ghiftuit, va fi dat astăzi aici. S-a pornit procesiunea, dominicanii merg în frunte, purtând stindardul Sfântului Dominic, în urma lor vin în şir lung inchizitorii, până când se ivesc osândiţii, o sută patru la număr cum am mai spus, purtând în mână lumânări, în pas cu ei însoţitorii, totul e un freamăt de murmure şi rugăciuni, după deosebirile de sanbenito şi mitră se recunoaşte cine o să moară şi cine nu, cu toate că mai e un semn care nu minte, crucifixul înălţat e întors cu spatele la femeile ce vor sfârşi pe rug, arătându-şi dimpotrivă faţa răbdătoare şi blândă celor care vor scăpa de astă dată cu viaţă, feluri simbolice de a-i face pe toţi să priceapă care le va fi soarta, dacă nu au băgat încă de seamă ce straie poartă, căci, într-adevăr, veşmântul este traducerea vizuală a osândei, un sanbenito galben, cu crucea Sfântului Andrei zugrăvită cu roşu pentru cei care nu au meritat moartea, un altul cu flăcările pictate cu vârful în jos, numit foc făvăşit, dacă, mărturisindu-şi păcatele, au evitat-o, şi, în sfârşit, scapularul cenuşiu, lugubră culoare, cu portretul condamnatului înconjurat de diavoli şi de vâlvătăi, ceea ce, tălmăcit în cuvinte, înseamnă că femeile acelea două vor pieri curând în foc. Slujba a ţinut-o părintele Joăo dos Mărtires, provincial la Arrâbida, şi nimeni altul n-ar fi fost desigur mai vrednic, dacă ne vom aminti că tot franciscan fusese şi călugărul a cărui virtute o răsplătise Dumnezeu lăsând-o grea pe regină, bine ar mai fi ca sufletele să se salveze profitând de pe urma predicii tot atât cât vor profita dinastia şi ordinul franciscanilor, alegându-se unii cu succesiunea asigurată, iar ceilalţi cu făgăduita mânăstire.

  Strigă gloata furioase ocări osândiţilor, ţipă femeile aplecate peste pervazuri, bolborosesc călugării, procesiunea este un şarpe uriaş care nu încape pe de-a-ntregul în Rossio, de aceea se îndoaie şi se încolăceşte ca şi cum s-ar fi hotărât să ajungă pretutindeni în acelaşi timp sau să ofere spectacolul atât de pilduitor întregului oraş, cel de acolo este Simeăo de Oliveira e Sousa, fără meserie ori câştig cinstit, dar care declara că e în solda Sfântului Oficiu, şi mirean fiind spunea liturghia, spovedea şi predica şi, în acelaşi timp, se proclama eretic şi evreu, rareori s-a văzut un asemenea talmeş-balmeş, iar ca încurcătura să fie şi mai mare, îşi zicea ba părintele Teodoro Pereira de Sousa, ba fratele Manuel da Conceicâo, ori fratele Manuel da Graca, ori chiar Belchior Carneiro sau Manuel Lencastre, cine ştie câte nume o mai fi având şi toate adevărate, căci ar trebui să fie un drept al omului să-şi aleagă singur numele şi să îl schimbe de o sută de ori pe zi, un nume nu e nimic, iar acela e Domingos Afonso Lagareiro, care s-a născut şi a locuit în Portei, unde se prefăcea că are viziuni ca să fie luat drept sfânt, şi tămăduia blagoslovind cu descântece şi cruci, şi alte superstiţii asemănătoare, închipuiţi-vă, ca şi cum el ar fi fost cel dintâi, iar acela e părintele Antonio Teixeira de Sousa, din insula Săo Jorge, condamnat pentru vina de a fi solicitat femei, manieră canonică de a spune că le pipăia şi preacurvea cu ele începând, se înţelege, cu vorbele în confesional şi terminând cu actul carnal, săvârşit cu prudenţă în sacristie, dar acum o să sfârşească în Angola, unde va fi surghiunit pe viaţă, iar aceasta sunt eu, Sebastiana Măria de Jesus, pe sfert creştină-nouă, care am viziuni şi revelaţii, dar mi-au zis la tribunal că sunt născociri, care aud glasuri din cer, dar mi-au explicat că sunt tertipuri diavoleşti, care ştiu că pot fi sfântă ca sfinţii sau chiar mai sfântă, fiindcă nu găsesc nici o deosebire între mine şi ei, dar m-au mustrat că asta e prezumţie insuportabilă şi orgoliu monstruos, sfidare a lui Dumnezeu, iată-mă blasfematoare, eretică, obraznică, cu căluşul în gură ca să nu mi se audă obrăzniciile, ereziile şi blasfemiile, osândită să fiu biciuită în public şi la opt ani de surghiun în ţinutul Angolei, însă când s-au rostit sentinţele, a mea şi a celorlalţi care merg alături de mine, nu am auzit să se fi spus ceva despre fiica mea, Blimunda îi e numele, unde o fi, unde eşti, Blimunda, dacă nu te-au închis şi pe tine, aici trebuie să vii să afli de soarta mamei tale, iar eu am să te văd dacă te afli în mijlocul mulţimii, căci numai pentru a te privi îmi trebuie acuma ochii, gura mi-au legat-o, ochii nu, ochi care nu te-au văzut, inimă care simte şi a simţit, oh, inima mea, saltă-mi în piept dacă Blimunda e aici, printre oamenii care mă scuipă şi aruncă în mine cu coji de pepene şi murdării, ah, cât de tare se înşală, numai eu ştiu că ar putea fi sfinţi cu toţii, doar s-o vrea, dar nu pot s-o strig, în sfârşit, pieptul mi-a dat de veste, adânc a gemut inima, o voi vedea pe Blimunda, o voi vedea, ah, iat-o, Blimunda, Blimunda, Blimunda, fata mea, şi ea m-a văzut, dar nu poate vorbi, trebuie să se prefacă că nu mă cunoaşte sau mă dispreţuieşte, mamă vrăjitoare şi păgână, chiar dacă numai pe sfert, acum m-a văzut, alături de ea se află părintele Bartolomeu Lourenco, nu vorbi, Blimunda, priveşte numai, priveşte cu ochii tăi ce totul pot să vadă, iar bărbatul acela cine o fi, atât de înalt, care stă lângă Blimunda şi nu ştie, ah, nu ştie cine e el, de unde vine, ce se va alege de ei, ah, puterea mea, după haine soldat, după chip alungat, cu braţ retezat, rămâi cu bine, Blimunda, n-o să te mai văd niciodată, iar Blimunda îi spuse părintelui, Iată, trece mama mea, şi, întorcându-se către bărbatul înalt de lângă ea, întrebă, Care ţi-e numele, iar bărbatul răspunse firesc, recu-noscând astfel dreptul acestei femei de a-i pune întrebări, Baltasar Mateus, mi se spune şi Şapte-Sori.

  A trecut Sebastiana Măria de Jesus, au trecut şi ceilalţi, procesiunea a dat ocol pieţii, au fost biciuiţi cei care au avut ca sentinţă această osândă, au fost arse cele două femei, una mai întâi sugrumată pentru că declarase că voia să moară în credinţa creştină, cealaltă arsă de vie pentru perseverenţă îndărătnică chiar şi în ceasul morţii, în faţa rugurilor au început dansurile, dansează bărbaţii şi femeile, regele s-a retras, a văzut, a mâncat şi a plecat, şi odată cu el infanţii, s-a întors la palat în caleaşca trasă de şase cai, străjuit de străjeri, seara se lasă cu repeziciune, şi totuşi căldura e încă înăbuşitoare, soarele sugrumă, peste Rossio se aşterne umbra uriaşă a mânăstirii Carno, femeile moarte sunt coborâte pe tăciuni ca să se mistuie mai repede, iar când va cădea noaptea cenuşa lor va fi împrăştiată, nici Judecata „de Apoi nu va mai fi în stare s-o adune laolaltă, iar oamenii se v6r întoarce la casele lor, întăriţi în credinţă, ducând pe tălpile încălţărilor câte puţină funingine, pulbere lipicioasă de cărnuri negre, sânge poate încă vâscos, dacă în jeratic n-a apucat să se topească. Duminica e ziua Domnului, adevăr răsuflat, căci ale lui sunt toate, iar pe noi ne mistuie zilele, dacă în numele aceluiaşi Domn nu ne-au mistuit încă flăcările, o îndoită cruzime, de a mă arde pe rug când din proprie voinţă şi vrere i-am refuzat numitului Domn carnea şi oasele mele, şi spiritul care-mi hrăneşte trupul, fiu al meu şi al meu, împreunare a mea cu mine însumi, infuzie a lumii în chipul ascuns, egal cu cel arătat şi de aceea ignorat Cu toate acestea, trebuie să mor.

  Reci trebuie să-i fi părut celui care pe aproape ar fi stat cuvintele rostite de Blimunda, Iată, trece mama mea, nici un suspin, nici o lacrimă, nici măcar umbra durerii pe chip, căci nu lipsesc chipuri îndurerate în mijlocul mulţimii, cu toată ura, cu toată ocara şi batjocura, iar aceasta, care e fiică şi iubită cum s-a putut vedea din felul cum o privea maică-sa, n-a găsit nimic altceva de spus decât, Iată, trece, iar apoi s-a întors către un bărbat pe care niciodată nu-l mai văzuse şi a întrebat, Care ţi-e numele, ca şi cum era mai de seamă să-l ştie decât tortura biciului după suferinţa şi caznele temniţei, şi decât deplina siguranţă că o să plece Sebastiana Măria de Jesus, nici măcar numele n-a salvat-o, în surghiun în Angola, şi acolo va rămâne, cine ştie dacă alinată în spirit şi trup de părintele Antonio Teixeira de Sousa, care a căpătat multă pricepere pe aici şi, ar fi cum nu se poate mai bine, să nu mai fie atât de nefericită lumea, chiar dacă îşi are osânda garantată.

  Acum însă, după ce s-a întors acasă, plâng ochii Blimundei ca două izvoare, poate doar la îmbarcare îşi va mai vedea mama o dată, dar de la distanţa, mai uşor e pentru un căpitan englez să dea drumul pe ţărm femeilor pierdute decât pentru o fiică să-şi îmbrăţişeze mama condamnată, să-şi lipească obrazul de alt obraz, pielea mătăsoasă de pielea veştedă, atât de aproape, atât de departe, unde ne aflăm, cine suntem, iar părintele Bartolomeu Lourenţo spune, Nu suntem nimic în faţa vrerilor Domnului, dacă el o şti cine suntem, linişteşte-te, Blimunda, să lăsăm lui Dumnezeu tărâmul lui Dumnezeu, să nu-i trecem hotarele, să adorăm dincoace de ele, şi să ne făurim tărâmul nostru, tărâmul oamenilor, şi, când va fi făcut, o să vrea Dumnezeu să ne viziteze, şi atunci, da, lumea va fi fost creată. Baltasar Mateus Şapte-Sori tace, o priveşte ţintă pe Blimunda şi. De câte ori ea îi întoarce privirea, simte o apăsare în coşul pieptului, căci asemenea ochi nicicând nu s-au mai văzut, de un limpede cenuşiu, sau verde, sau albastru, care se schimbă o dată cu lumina de afară sau cu gândul dinăuntru, devenind uneori negri nocturni sau scântei strălucitoare precum cristalul de stâncă. A venit în această casă nu pentru că i s-ar fi spus să vină. ci pentru că Blimunda l-a întrebat care îi e numele, iar el i-a răspuns, nu era nevoie de mai mult. După ce autodafeul s-a terminat, iar resturile au fost măturate din piaţă, Blimunda s-a retras, preotul a urmat-o, şi, când Blimunda a ajuns acasă, a lăsat deschisă uşa să poată intra Baltasar. El a intrat şi s-a aşezat, preotul a închis uşa şi a aprins un opaiţ la ultima rază de lumină ce intra printr-o crăpătură, lumină roşie de apus care mai ajunge încă pe această înălţime când partea de jos a oraşului s-a cufundat în întuneric, se aud soldaţii strigând pe meterezele castelului, să fi fost altele împrejurările şi-ar fi adus aminte Şapte-Sori de război, dar acum are ochi numai pentru ochii Blimundei, sau pentru trupul ei, înalt şi mlădios ca al englezoaicei pe care treaz a visat-o în ziua când a debarcat în Lisabona.

  Blimunda se sculă de pe scaun, aprinse focul în vatră, aşeză pe pirostrii o oală cu fiertură şi, când începu să fiarbă, puse o parte în două străchini largi pe care le întinse bărbaţilor, făcu toate acestea fără să rostească o vorbă, nu mai deschisese gura după ce întrebase, cu câte ceasuri în urmă, Care ţi-e numele, şi cu toate că preotul isprăvi cel dintâi de mâncat, aşteptă să termine Baltasar pentru a se sluji de lingura lui, ca şi cum în tăcere ar fi răspuns la o altă întrebare, Primeşti pentru gura ta lingura de care s-a slujit gura acestui bărbat, făcând al său ce-a fost al tău, fiind acum din nou al tău ce-a fost al său, şi aceasta de atâtea ori până se pierde înţelesul lui al tău şi al meu, căci Blimunda spusese da înainte de a fi întrebată, Atunci vă declar căsătoriţi. Părintele Bartolomeu Lourenşo aşteptă ca Blimunda să termine ce mai rămăsese în oală, îi dădu binecuvântarea, acoperindu-i cu ea făptura, mâncarea şi lingura, focul din vatră, opaiţul, rogojina de pe podea, mâna tăiată a lui Baltasar. Apoi se duse.

  Un ceas întreg rămaseră amândoi aşezaţi, fără să scoată o vorbă. O singură dată Baltasar se sculă să pună vreascuri pe focul care pălea, altă dată Blimunda înălţă fitilul aprins al opaiţului, ca să împrăştie mai bine lumina şi, fiind atunci atâta „trăluGire, îndrăzni Şapte-Sori să spună, De ce m-ai întrebat care mf-e numele, iar Blimunda răspunse, Pentru că mama mea a vrut să-l ştie şi să-l aflu şi eu, De unde ştii, de vreme ce cu ea nu ai putut vorbi, Ştiu că ştiu, nu ştiu cum se face că ştiu, nu pune întrebări la care nu pot răspunde, fă cum ai făcut, ai venit şi n-ai întrebat pentru ce, Şi acum, Dacă nu ai alt loc unde s-o duci mai bine. Rămâi aici, Trebuie să mă duc la Mafra, acolo e familia mea. Nevastă, Părinţii şi o soră, Rămâi până te duci, ai toată vremea să pleci. De ce vrei să rămân, Pentru că trebuie. Acesta nu e un motiv, Dacă nu vrei să stai, pleacă, nu te pot sili, Nu am putere să plec de aici, mi-ai făcut farmece, Nu ţi-am făcut, nu am spus nici o vorbă, nu te-am atins, M-ai privit pe dinăuntru, Jur că niciodată nu te voi privi pe dinăuntru, Juri că nu o vei face, dar ai şi făcut-o, Nu-ţi dai seama ce spui, nu te-am privit pe dinăuntru, Dacă rămân, unde dorm, Cu mine.

  S-au culcat. Blimunda era fecioară. Câţi ani ai, întrebă Baltasar, iar Blimunda răspunse, Nouăsprezece, însă deja devenise cu mult mai bătrână. Curse puţin sânge pe rogojină. Cu vârful degetului mijlociu şi al arătătorului muiat în sânge, Blimunda se închină şi făcu o cruce pe pieptul lui Baltasar, deasupra inimii. Amândoi erau goi. Pe o stradă în apropiere se auziră glasuri învrăjbite, lovituri de spadă, paşi grăbiţi. Apoi tăcere. Nu a mai curs sânge.

  Când Baltasar se trezi dimineaţa, o văzu pe Blimunda întinsă lângă el, mâncând pâine, cu ochii închişi. Îi deschise doar după ce sfârşi de mâncat, cenuşii la ceasul acela, şi spuse, Niciodată nu te voi privi pe dinăuntru.

  Să duci pâinea la gură' e un gest uşor de făcut, foarte binevenit când foamea o cere, căci e hrană pentru trup, pricopseală pentru ţăran, mai mare pesemne pentru aceia care, între seceră şi dinţi, au ştiut să pună mâini pricepute la cărat şi la luat, şi pungi pentru strânsul banilor, căci aceasta e regula Nu are Portugalia grâu cât să sature veşnica foame de pâine pe care o au portughezii, pare că nici nu ştiu să mănânce altceva, de aceea străinii care locuiesc pe aici, înduioşaţi de lipsurile noastre, pe care ştiu să le fructifice cu mult mai bine decât seminţele de dovleac, aduc din ţările lor şi din altele, flote de o sută de corăbii, încărcate cu cereale, ca acestea care au intrat acum pe Tejo în sus, trăgând salve de tun în faţa turnului Belem şi ară-tându-i guvernatorului hârtiile de trebuinţă, de astă dată sunt mai mult de treizeci de mii de baniţe de grâu care vin din Irlanda, şi e atâta belşug, foamete care, în sfârşit, s-a preschimbat în îndestulare, până când o să se preschimbe iarăşi în foamete, încât, aflându-se pline depozitele de pe ţărm ca şi magaziile particulare, umblă lumea să închirieze hambare de toţi banii, sau se pun anunţuri la porţile oraşului dând de ştire tuturora să le închirieze dacă le au, drept care, de astă dată, or să-şi smulgă părul din cap cei care au trimis după pâine, siliţi de prea marea abundenţă să scadă acum preţul, mai ales că se vorbeşte de apropiata sosire a unei flote din Olanda, încărcată cu acelaşi produs, dar despre aceasta se va afla că a fost luată cu asalt de o escadră franceză aproape de intrarea în radă, şi astfel preţul, care era cât pe-aci să scadă, nu scade, la o adică se dă foc la un hambar sau două, să se ducă vorba că grâul este iar insuficient, tocmai când gândeam că ajunge, ba chiar prisoseşte. Sunt mistere mercantile pe care cei de afară le dezvăluie, iar cei dinăuntru le învaţă încetul cu încetul, deşi aceştia sunt de obicei atât de proşti, de negustori e vorba, încât niciodată nu comandă ei înşişi mărfurile celorlalte naţii, mulţumindu-se mai curând să le cumpere de la străinii care îşi bat joc de naivitatea noastră şi cu ea îşi burduşesc cuferele, cumpărând la preţuri de care n-avem habar şi vânzând la altele pe care le ştim prea bine fiindcă le plătim cu tot hăul şi greul.

  Cu toate acestea, aflându-se râsul atât de aproape de lacrimă, mângâierea la un pas de îngrijorare, uşurarea vecină cu spaima, între ele ducându-şi viaţa oamenii şi noroadele, Joăo Elvas îi povesteşte lui Baltasar frumosul episod războinic când a stat gata de bătălie, vreme de două zile şi două nopţi, marina din Lisabona, de la Belem la Xabregas, în timp ce pe ţărm luau poziţie de luptă regimentele şi cavaleria, fiindcă se auzise că o armadă franceză venea să ne cucerească, ipoteză în care orice gentilom sau plebeu ar fi putut deveni un nou Duarte Pacheco Pereira1, iar Lisabona o nouă Diu2, dar până la urmă armada invadatoare s-a transformat într-o flotă de pescuit cod, căci într-adevăr îi duceam lipsa, cum n-am întârziat să ne dăm seama după pofta de mâncare. Zâmbind în silă au aflat miniştrii vestea, zâmbind mânzeşte şi-au lăsat soldaţii armele şi caii, în schimb au fost puternice şi tunătoare hohotele de râs ale vulgului, răzbunat astfel de multe umilinţe. În sfârşit, mai rău ca ruşinea de a aştepta franţuzul şi a vedea sosind codul ar fi să aştepţi codul şi să apară franţuzul.

 

  Şapte-Sori încuviinţează, dar se închipuie în pielea soldaţilor care aşteptau bătălia, ştie cum bate atunci inima, ce-o să se întâmple cu mine, o să mai fiu oare în viaţă peste o clipă, un bărbat se înalţă sufleteşte în ceasul posibilei morţi şi atunci vin să-i spună că se descarcă peşte la Ribeira Nova, dacă francezii

  1 Duarte Pacheco Pereira (c.1460-c.1533). Militar şi cosmograf portughez, care pentru eroismul de care a dat dovadă apărând oraşul Cochim. Din India. În 1504. A fost numit de Camoes. În Lusiada,. Ahilele lusitan.”

  — Posesiune portugheză din 1535, oraşul indian Diu a suferit două îndelungate asedii. În 1538 şi 1546, în care apărătorii s-au remarcat prin bravură şi rezistenţă.

  Vor afla de păcăleală, vor râde şi mai mult pe socoteala noastră. Pe Baltasar aproape că-l apucă iarăşi dorul de război, dar îşi aduce aminte de Blimunda şi încearcă să-şi amintească ce culoare au ochii ei, e un război pe care îl poartă cu propria memorie care îi aduce în minte ba o culoare, ba alta, nici atunci când îi are dinainte nu ştie, de fapt, să spună cum sunt. Astfel îşi uită de dorul pe care era gata să-l simtă şi îi răspunde lui Joăo Elvas, Ar trebui să fie un mijloc sigur de a afla cine vine şi ce aduce şi ce vrea, o ştiu pescăruşii care se lasă pe catarge, dar noi, deşi ne interesează, nu ştim, iar soldatul mai bătrân spuse, Pescăruşii au aripi, aripi au şi îngerii, însă pescăruşii nu vorbesc, iar îngeri încă n-am văzut niciunul.

  Traversa atunci Terreiro do Paşo părintele Bartolomeu Lourenco venind dinspre palat, unde se dusese la rugămintea lui Şapte-Sori, dornic să afle dacă are sau nu dreptul la vreo pensie de război, dacă are vreo însemnătate o biată mâna stângă, iar când Joăo Elvas, care despre viaţa lui Baltasar nu ştia chiar totul, îl văzu apropiindu-se pe preot, spuse continuându-şi vorba, Cel care vine spre noi e părintele Bartolomeu Lourenco, i-au zis Zburătorul, dar Zburătorului nu i-au crescut destul aripile şi astfel nu vom putea să spionăm flotele care vor să intre în radă şi să aflăm planurile sau treburile care le mână încoace Şapte-Sori nu apucă să-i răspundă, fiindcă preotul, oprindu-se puţin mai încolo, îi făcu semn să se apropie, lăsându-l pe Joăo Elvas cu gura căscată de mirare, văzându-şi prietenul mângâiat de aerul Palatului şi al Bisericii şi chibzuind dacă asta ar putea aduce vreun folos şi unui soldat flutură-vânt ca el. Şi pentru ca, până una alta, lucrurile să nu stea pe loc, întinse mâna să ceară de pomană, mai întâi unui gentilom care, aflându-se în toane bune, îi dădu câţiva bănuţi, apoi, din neatenţie, unui călugăr cerşetor care trecea pe acolo arătând tuturor o icoană şi oferind-o sărutului cucernic, aşa că Joăo Elvas trebui să lepede ceea ce primise, Lua-m-ar toţi dracii, o fi păcat să înjuri, dar tare bine mai face.

  Părintele Bartolomeu Lourenco îi spuse lui Şapte-Sori, Am vorbit cu dregătorii, mi-au făgăduit că vor cântări cazul tău, dacă merită osteneala să faci petiţie, după aceea îmi vor da un răspuns, Şi când va fi asta, părinte, vru să ştie Baltasar. Ingenuă curiozitate a unuia care abia a sosit la curte şi îi ignoră uzanţele. Nu ştiu să ţi-o spun, dar, dacă vor tărăgăna, poate o sa reuşesc să strecor o vorbă maiestăţii sale, care mă onorează cu stima şi protecţia sa, Poţi vorbi cu regele şi o cunoşteai pe mama Blim undei, care a fost osândită de Inchiziţie, ce fel de preot e acest preot, cuvintele din urmă nu le-a rostit Şapte-Sori, dar neliniştit le-a gândit. Bartolomeu Lourenco nu răspunse, se mulţumi doar să-l privească drept în ochi, şi au stat aşa nemişcaţi preţ de câteva clipe, preotul puţin mai scund şi părând mai tânăr, dar nu, au amândoi aceeaşi vârstă, douăzeci şi şase de ani, cum despre Baltasar deja o ştim, sunt însă două vieţi deosebite, cea a lui Şapte-Sori, muncă şi război, unul terminat, cealaltă care va trebui luată de la capăt, şi cea a lui Bartolomeu Lourenco, care s-a născut în Brazilia şi de foarte tânăr a venit în Portugalia, de câtă carte şi ţinere de minte avea, căci, adolescent de cincisprezece ani fiind, făgăduia, şi multe a mai făptuit din ce-a făgăduit, să spună pe de rost tot Vergiliu, Horaţiu, Ovidiu, Quintus Curtius, Suetoniu, Mecena şi Seneca, de la cap la coadă şi de la coadă la cap, sau de unde i se arăta, şi să dea definiţia tuturor fabulelor care s-au scris, şi în ce scop le-au născocit păgânii greci şi romani, şi să mai spună care au fost autorii tuturor cărţilor de versuri, vechi şi moderni, până la anul o mie două sute, şi dacă i se spunea o poezie, pe dată ştia să răspundă cu zece versuri potrivite, compuse atunci pe loc, mai făgăduia să argumenteze şi să justifice toată filosofia, chiar şi punctele ei mai spinoase şi să explice partea lui Aristotel, deşi aşa de întinsă, cu toate capcanele ei, cuvintele şi jumătăţile de cuvinte, şi să răspundă la toate întrebările din Sfintele Scripturi, atât din Testamentul cel Vechi cât şi din cel Nou, repetând pe dinafară, fără întrerupere sau pe sărite, toate Evangheliile celor patru Evanghelişti, de la coadă la cap şi de la cap la coadă, şi de asemenea epistolele Sfântului Apostol Pavel şi ale Sfântului Ieronim, şi anii scurşi de la profet la profet, şi câţi de viaţă a avut fiecare, la fel cu toţi regii din Scripturi, şi la fel, în jos şi în sus, de la stânga la dreapta şi de la dreapta la stânga, cu Cărţile * JPsahnilor, Cântările, Exodul şi cu toate Cărţile Regilor, şi că nu 'sânt canonice cele două cărţi ale lui Ezdra, cum nici nu par prea canonice, să lăudăm fără şovăială această agerime, aceste daruri şi această memorie, născute şi crescute pe pământul de la care am cerut doar aurul şi diamantele, tutunul şi zahărul şi bogăţiile pădurii, şi ce-o mai fi pe acolo de găsit, pământ al altei lumi, mâine şi prin veacurile ce vor veni, fără să mai punem la socoteală evanghelizarea indienilor, că numai asta s-o fi făcut şi tot am fi fost vrednici să dobândim eternitatea.

  Mi-a spus prietenul acela al meu, Joâo Elvas, că eşti numit Zburătorul, de ce ţi-au dat un astfel de nume, părinte, întrebă Baltasar. Începu Bartolomeu Lourenco să se îndepărteze, soldatul îl urmă, şi, la distanţă de doi paşi unul de celălalt, o apucară pe lângă arsenalul de pe Ribeira das Naus, trecură pe lângă palatul Corte Real, până mai departe, în Remolares, unde piaţa se deschidea către râu, acolo preotul se aşeză pe o piatră, îi făcu semn lui Şapte-Sori să ia loc lângă el şi răspunse ca şi cum tocmai atunci ar fi auzit întrebarea, Pentru că am zburat, iar Baltasar, neîncrezător, Să-mi fie cu iertare, doar păsările zboară, şi îngerii, şi oamenii când visează, dar în visuri nu te poţi încrede, Nu ai trăit la Lisabona, nu te-am văzut niciodată, Am fost patru ani la război şi sunt de baştină din Mafra, Am zburat acum doi ani, mai întâi am făcut un balon care a ars, apoi am construit altul care a urcat până la tavanul unei săli din palat, şi altul care a ieşit pe o fereastră a Casei Indiilor şi nimeni nu l-a mai văzut de atunci, Dar ai zburat chiar dumneata sau au zburat doar baloanele, Au zburat baloanele, e ca şi cum aş fi zburat chiar eu, Zbor de balon nu-i zbor de om, Omul mai întâi se poticneşte, apoi umblă, apoi aleargă, într-o zi va zbura, răspunse Bartolomeu Lourenco, dar chiar în clipa aceea căzu în genunchi, fiindcă trecea un alai cu sfântul mir pentru vreun bolnav de vază, preotul sub baldachinul purtat de şase oameni, în frunte gorniştii, în spate călugării confreriei, cu sutane roşii şi lumânări în mână, plus cele de trebuinţă pentru administrarea preasfintei taine, vreun suflet nerăbdător să-şi ia zborul, aşteptând să fie slobozit de povara trupului şi să fie întors cu faţa către vântul ce suflă din largul mării, sau din străfundurile universului, sau din locul din urmă din lumea de dincolo. Şapte-Sori îngenunchease şi el, atingând pământul cu cârligul de fier în timp ce-şi făcea cruce.

  Nu se mai aşezară, părintele Bartolomeu Lourenco se apropie încet de malul râului, cu Baltasar după el, şi acolo, în timp ce la stânga lor se descărcau dintr-un barcaz legături mari de paie, pe care hamalii le cărau în spinare, legănându-se primejdios pe podişcă, iar din dreapta se apropiau două sclave negre ca să verse în apă hârdaiele stăpânilor, pisatul şi rahatul zilei sau săptămânii, între mirosul natural de paie şi naturalul miros de excremente, preotul spuse, Am ajuns bătaia de joc a curţii şi a poeţilor, unul dintre ei, Tomâs Pinto Brandăo1, a spus că invenţia mea e un fâs care o să se fâsâie repede, dacă nu m-ar ocroti regele nu ştiu ce s-ar alege de mine, însă regele a crezut

  1 Tomas Pinto Brandâo (1664-l743). Poet de curte, care a dedicat Păsăroiului părintelui Bartolomeu Lourenţo un poem satiric. Pinto renas-cido, empenado e desempenodo (Puişorul renăscut, cu pene şi jumulit).

  În maşina mea şi a consimţit să-mi fac experienţele la palatul ducelui de Aveiro, la S. Sebastiăo da Pedreira, în sfârşit, clevetitorii m-au lăsat să răsuflu o vreme, au ajuns să dorească să-mi frâng picioarele când o să mă lansez de pe meterezele castelului, sigur fiind că eu niciodată nu am promis aşa ceva, şi să spună că arta mea are mai mult de-a face cu jurisdicţia Sfântului Oficiu decât cu geometria, Părinte Bartolomeu Lourenco, la lucruri dintr-astea eu nu mă pricep, am fost ţăran, soldat nu mai sunt, însă nu-mi vine să cred că cineva poate zbura fără să-i fi crescut aripi, cine o să spună altminteri, sunt vorbe în vânt, Cârligul ăsta pe care-l ai la mână nu l-ai inventat tu, a trebuit ca cineva să-i simtă nevoia şi să-i vină ideea, că fără prima nu vine a doua, să îmbine pielea şi fierul, la fel bărcile astea pe care le vezi pe râu, a fost o vreme când n-au avut pânze, apoi s-au inventat vâslele, altădată s-a inventat cârma, şi aşa cum omul, vietate de uscat, s-a făcut marinar de nevoie, de nevoie se va face zburător, Cine pune pânze la barcă e în apă şi în apă rămâne, a zbura înseamnă să urci în aer, unde nu e pământ să-ţi reazemi picioarele, Vom face ca păsările care stau şi în cer, dar se aşază şi pe pământ, Atunci pentru că voiai să zbori ai cunoscut-o pe mama Blimundei, fiindcă ştia lucruri neştiute, Am auzit că avea viziuni, vedea oameni zburând cu aripi de pânză, desigur că nu lipsesc pe aici cei care spun că au viziuni, părea însă a fi atâta adevăr în ceea ce mi se povestea, încât într-o zi am vizitat-o în taină, şi apoi ne-am împrietenit, şi ai reuşit să afli ce vroiai, Nu, nu am reuşit, am înţeles că ştiinţa ei, dacă o avea cu adevărat, era altă ştiinţă, şi că eu trebuie să lupt cu propria mea ignoranţă, fără ajutor, să dea Domnul să nu mă înşel, Mi se pare că au dreptate cei care au spus că această artă de a zbura priveşte mai mult Sfântul Oficiu decât geometria, dacă aş fi în Jocul {iumitale, aş fi cu mare băgare de seamă, vezi că, de obicei, hpciul, rugul şi surghiunul sunt plata pentru asemenea excese, însă despre asta un preot ştie mai multe decât un soldat, Sunt cu băgare de seamă şi nu duc lipsă de protecţie, O să vină o zi.

  Făcură cale întoarsă, reveniră în Remolares, Şapte-Sori dădu să vorbească, se opri, preotul îi observă şovăirea, Vrei să-mi spui ceva, Aş vrea să ştiu, părinte Bartolomeu Lourenco, de ce întotdeauna Blimunda mănâncă pâine dimineaţa înainte de a deschide ochii, Ai dormit cu ea, Trăiesc acolo, Vezi că sunteţi în păcat de concubinaj, ar fi mai bine să vă căsătoriţi, Ea nu vrea, eu nu ştiu dacă vreau, dacă într-o zi mă întorc la casa mea şi ea preferă să rămână la Lisabona, la ce bun să ne căsătorim, dar altceva am întrebat, De ce întotdeauna Blimunda mănâncă pâine dimineaţa înainte de a deschide ochii, Da, Dacă într-o zi o vei afla, va fi de la ea, nu de la mine, Dar cunoşti motivul, îl cunosc, Şi nu mi-l spui, O să-ţi spun doar că e vorba de o taină mare, zborul e o nimica toată în comparaţie cu Blimunda

  Mergând şi vorbind, ajunseră la grajdul unui geambaş, la poarta Corpo Santo. Preotul închine un catâf, se urcă în şa, Mă duc la S. Sebastiăo da Pedreira să-mi văd maşina, vrei să vii cu mine, catârul ne poate duce pe amândoi, Merg, dar pe jos, că e drumul pedestraşului, Eşti un om natural, nici copite de catâr, nici aripi de păsăroi, Aşa îi zice maşinii dumitale, întrebă Baltasar, iar părintele răspunse, Aşa i-au zis din dispreţ.

  Urcară până la S. Roque, apoi, ocolind movila de la Taipas, coborâră prin Praca da Alegria până la Valverde. Şapte-Sori se ţinea fără greutate după catâr, doar pe loc neted rămânea puţin în urmă, însă recupera curând pe povârnişul următor, atât la coborâre cât şi la urcare. Cu toate că nu mai căzuse nici o picătură de apă din aprilie, patru luni au trecut de atunci, erau înverzite toate câmpurile mai sus de Valverde datorită multelor izvoare perene care fuseseră zăgăzuite şi îndreptate către straturile de legume, care aici, la porţile oraşului, creşteau din abundenţă. După mî-năstirea Santa Marta, iar, mai încolo, cea numită Santa Joana Princesa, se înmulţeau terenurile cu măslini, dar chiar şi aici începuseră să se întindă culturile de zarzavat, iar, dacă din pământ nu ţâşneau izvoare naturale, le înlocuiau fântânile înălţân-du-şi gâturile de barză şi se învârteau la roată măgăruşii, cu ochii acoperiţi ca să-şi închipuie că merg drept înainte, neştiind, cum nu ştiau nici stăpânii, că, mergând cu adevărat înainte, ar ajunge în cele din urmă în acelaşi loc de unde au plecat, pentru că lumea e chiar ea o roată, iar oamenii sunt cei care, mişcându-se pe suprafaţa ei, o împing şi o fac să meargă. Chiar nefiind de faţă Sebastiana Măria de Jesus ca să ajute cu revelaţiile ei, e uşor de văzut că, dacă ar lipsi oamenii, lumea s-ar opri.

  Când au ajuns la poarta palatului unde nu se află nici ducele, nici slujitori de-ai săi, căci bunurile i-au fost alipite la cele ale coroanei, iar casa de Aveiro făcea acum proces ca să-i fie restituite, însă e leneşă justiţia, şi atunci ducele se va întoarce din Spania, unde trăieşte acum şi tot duce este, dar de Banhos. Când au ajuns, spuneam, preotul descăleca, scoase o cheie din buzunar şi deschise poarta ca şi cum ar fi fost la el acasă. Duse catârul în curte la umbră, îi puse dinainte o căldare cu paie şi păstăi şi îl lăsă acolo uşurat de povară, alungind cu coada stufoasă tăunii şi muştele, aţâţaţi de hrana ce le sosise de la oraş. Toate uşile şi ferestrele palatului erau închise, grădina fusese lăsată în părăsire, pământul în paragină. Pe o latură a curţii spaţioase se afla un hambar – sau şură, sau cramă – gol fiind nu se putea şti la ce foloseşte, căci pentru hambar îi lipseau pătulele, pentru şură unde or fi belciugele, iar cramă fără butoaie nu s-a văzut Uşa avea un lacăt în care intra o cheie la fel de întortocheată ca scrierea arabă. Preotul ridică drugul, împinse uşa, până la urmă uriaşa hardughie nu era goală, se vedeau bucăţi de pânză de corabie, grinzi, suluri de sârmă, lamele de fier, snopi de nuiele, toate aşezate după cum le era soiul, bine orânduite, iar la mijloc, pe locul liber, se afla ceea ce părea a fi o scoică enormă, înţesată de sârme, ca un coş împletit doar pe jumătate.

  Baltasar intră îndată după preot, privi curios împrejur, fără să priceapă ceea ce vedea, poate că se aşteptase la un balon, la niscaiva aripi de vrabie ceva mai mărişoare, la un sac cu pene, şi nu se putu abţine să nu spună, cu îndoială, Asâa e, va să zică, iar părintele Bartolomeu Lourenijo răspunse, Asta va fi, şi, deschi-zând un cufăr, scoase o hârtie pe care o despături şi unde se vedea desenul unei păsări, să fie păsăroiul, Baltasar putu să-l recunoască, şi, pentru că se desluşea conturul unei păsări, îşi închipui că toate acele materiale, împreunate şi aşezate la locul cuvenit, vor fi în stare să zboare. Mai mult pentru sine însuşi decât pentru Şapte-Sori, care în desen nu desluşea decât asemănarea cu pasărea, şi aceasta îi era de ajuns, preotul explică, cu glas potolit la început, apoi înflăcărându-se, Astea pe care le vezi aici sunt pânzele care servesc ca să spintece aerul şi care se mişcădupă nevoie, iar aici e cârma care va mâna barca, nu la voia întâmplării, ci călăuzită de mâna şi ştiinţa pilotului, iar acesta este corpul navei aerului, la proră şi la pupă în formă de scoică marină, acolo se pun nişte burdufuri pentru cazul că n-ar' fi vânt, cum de atâtea ori se întâmplă pe mare, iar acestea sunt aripile, fără ele cum s-ar putea cumpăni barca zburătoare, despre aceste sfere n-o să-ţi vorbesc, că ele sunt secretul meu, ajunge; ă-ţi spun că fără ceea ce ele vor duce înăuntru barca nu va putea să zboare, dar asupra acestui punct nu sunt încă sigur, iar de acest înveliş de sârmă vom atâma nişte bile de chihlimbar, fiindcă chihlimbarul răspunde foarte bine la căldura razelor de soare pentru efectul pe care îl vreau eu, iar aceasta este busola, fără ea nu se poate merge nicăieri, iar aceştia sunt scripeţii, ajută la desfăşuratul sau la strânsul velelor, ca la corăbiile de pe mare. Tăcu câteva clipe, apoi adăugă, Iar când totul va fi îmbinat şi potrivit, voi zbura Desenul era îndeajuns de convingător pentru Baltasar, nu avea nevoie de alte explicaţii pentru simplul motiv că, nevăzând noi pasărea pe dinăuntru, nu ştim ce o face să zboare, şi totuşi ea zboară, de ce, pentru că pasărea are formă de pasăre, nimic mai simplu, Când, se mărgini el să întrebe, Nu ştiu încă, răspunse preotul, îmi lipsesc ajutoarele, singur nu pot face totul, şi sunt munci pentru care forţa mea nu este de ajuns. Tăcu din nou, apoi întrebă, Vrei să vii tu să mă ajuţi. Baltasar făcu un pas înapoi, uluit, Eu nu ştiu nimic, sunt om de la ţară, m-au învăţat numai să omor, şi aşa cum sunt, fără o mână, Cu mâna aceasta şi cu acest cârlig poţi să faci tot ce vrei, şi sunt lucruri pe care un cârlig le face mai bine decât mâna întreagă, un cârlig nu simte dureri, dacă trebuie să apuce o sârmă sau un fier, nu se taie, nu se arde, iar eu îţi spun că Dumnezeu e ciung şi a făcut universul.

  Baltasar se dădu înapoi înspăimântat, îşi făcu repede cruce, ca pentru a-l alunga pe ucigă-l toaca, Ce spui, părinte Bartolomeu Lourenco, unde s-a scris că Dumnezeu e ciung, Nimeni nu a scris, nu este scris, numai eu spun că Dumnezeu nu are mâna stângă, pentru că la dreapta lui. Lângă mâna lui dreaptă se aşază cei aleşi, nu se vorbeşte niciodată despre mâna stângă a lui Dumnezeu, nici Sfintele Scripturi, nici Părinţii Bisericii, la stân-ga lui Dumnezeu nu se aşază nimeni, e golul, nimicul, absenţa, prin urmare Dumnezeu e ciung. Preotul respiră adânc şi încheie, De mâna stângă.

  Şapte-Sori ascultase cu atenţie. Privi desenul şi materialele risipite pe pământ, scoica încă informă, zâmbi şi, ridicând puţin braţele, spuse, Dacă Dumnezeu e ciung şi a făcut universul, acest om fără o mână poate să lege pânza şi sârma care vor zbura

  DAR FIECARE LUCRU la timpul sorocit Lipsindu-i deocamdată părintelui Bartolomeu Lourenco banii pentru magneţii care, după părerea lui, vor face să zboare păsăroiul, şi care, pe deasupra, vor trebui să vină din străinătate, lucrează Şapte-Sori la măcelăria din Terreiro do Paco, prin strădania aceluiaşi Părinte, cărând în spinare bucăţi de carne de toate felurile, ciozvârte de bou, purcei cu duzina, berbeci doi câte doi, care trec de pe un cârligpe alt cârlig, şi tot trecând lasă dâre de sânge pe pânza care îi acoperă capul şi umerii, e o muncă murdară, cu toate că e răsplătită prin ceva prisosuri, un picior de porc, ceva măruntaie şi, dacă dă Dumnezeu şi are chef măcelarul, o bucată de muşchi, de vrăbioară ori de cotlet, înfăşurată într-o frunză creaţă de varză, pentru ca Baltasar şi Blimunda să se hrănească ceva mai bine ca oamenii de rând, cine împarte parte-şi face, chiar nefiind Baltasar din cei cu împărţeala, ceva folos tot trage din meseria asta

  Donei Maria Ana i se apropie în schimb sorocul. Pântecele nu mai poate să crească, oricât de mult s-ar mai întinde pielea, e o umflătură enormă, o corabie din India, o flotă din Brazilia, din când în când regele vrea să afle cum merge navigaţia infantelui, dacă se zăreşte deja la orizont, dacă îl mână un vânt prielnic sau o fi suferit atacuri, asemeni acelora pe care le suferă escadrele noastre, căci, de curând, în largul insulelor, francezii ne-au capturat şase nave comerciale şi una de război, la asta şi la altele şi mai şi ne putem aştepta de la comandanţii noştri şi de la convoaiele pe care le armăm, iar acum se pare că numiţii francezi se duc să aştepte restul corăbiilor noastre la intrarea în Pernambuco şi Baia, dacă nu cumva s-au şi aşezat la pânda flotei care trebuie să fi ieşit deja din Rio de Janeiro. Atâtea au fost descoperirile pe care le-am făcut când era ceva de descoperit, iar acum ne flutură alţii capa pe sub nas de parcă n-am fi decât nişte tauri blegi, nepricepându-ne să împungem cu cornul decât la voia întâmplării. Donei Măria Ana îi ajung la urechi aceste veşti proaste, lucruri care s-au întâmplat acum o lună, două luni, pe vremea când infantele mai era încă în pântecele ei doar o gelatină, un mormoloc, o aschimodie căpăţânoasă, e extraordinar cpm se formează un bărbat sau o femeie, nepăsători, în oul lor, la lumea dinafară, şi totuşi chiar această lume or să trebuiască s-o înfrunte, ca rege sau soldat, ca monah sau asasin, ca englezoaică în Barbados sau osândită în Rossio, ceva anume întotdeauna, că totul nu poţi fi niciodată, iar nimic cu atât mai puţin. Fiindcă, în sfârşit, putem fugi de orice, dar nu şi de noi înşine.

  Cu toate acestea, nu e totul chiar atât de deplorabil pentru navigaţia portugheză. A sosit din Macau, acum câteva zile, mult aşteptata corabie, plecată de aici de douăzeci de luni, o groază de vreme, Şapte-Sori era încă la război, şi i-a mers din plin, deşi călătoria a fost lungă, căci Macau se află şi mai departe decât Goa, se află în China, pământul făgăduinţei, care le întrece pe toate în daruri şi bogăţii, şi produse cât se poate de ieftine, având pe deasupra o climă sănătoasă şi priincioasă, aşa încât nu se cunosc deloc beteşugurile şi bolile, de aceea nu există acolo nici doctori, nici chirurgi, şi fiecare moare numai din pricina bătrâneţii, abandonat de natură, care nu ne poate purta tot timpul de grijă. A luat din China încărcătură bogată şi preţioasă, a trecut prin Brazilia făcând negoţ şi şi-a umplut cala cu zahăr şi tutun, şi o grămadă de aur, i-au ajuns cele două luni şi jumătate cât a zăbovit în Rio şi în Baia, în cincizeci şi şase de zile de călătorie a ajuns de acolo aici, şi negreşit se datorează doar unei cauze miraculoase faptul că într-o călătorie atât de primejdioasă şi de lungă nu s-a îmbolnăvit şi n-a murit nici măcar un singur om, se pare că a fost de folos slujba zilnică ţinută la Sfânta Fecioară a Milosteniei, şi nici n-a greşit drumul, deşi timonierul habar n-avea pe unde s-o cârmească, dacă e de crezut aşa ceva, drept care a început să umble vorba că afacerile bune sunt doar cele cu China însă, ca să nu fie totul perfect, a sosit ştirea că se duce o aprigă luptă între cei din Pernambuco şi cei din Recife, în fiecare zi se dau acolo bătălii, cu mare vărsare de sânge, au ajuns să dea foc plantaţiilor, arzând toată trestia de zahăr şi tutunul, ceea ce pentru rege constituie o pierdere considerabilă.

  Îi dau, dacă se întâmplă, aceste ştiri şi altele Donei Măria Ana, însă ea pluteşte, indiferentă, în toropeala ei de gravidă, că i le spun sau că i le ascund îi e totuna, şi chiar din prima ei glorie de a fi fost fecundată n-a mai rămas decât o slabă amintire, adiere firavă din ce fusese vârtej de orgoliu, atunci când în primele luni ale sarcinii se simţea asemenea statuilor puse la prora corăbiilor şi care, fără a fi cele care văd cel mai departe, pentru asta există binoclul şi gabierul, sunt cele care văd cel mai adânc. O femeie gravidă, regină sau o simplă muritoare, cunoaşte un moment în viaţă în care se simte grea de toată înţelepciunea lumii, deşi n-o poate traduce în cuvinte, dar apoi, odată cu umflarea excesivă a burţii şi alte mizerii ale trupului, doar pentru ziua când va naşte mai are gânduri, nu toate vesele, de câte ori înfricoşate de rele presimţiri, însă în această împrejurare îi va fi de mare ajutor ordinul franciscan, care nu vrea să piardă mânăstirea făgăduită. Clocotesc de activitate toate congregaţiile Provinciei Arrâbida, ţinând slujbe, făcând novene, dezlănţuindu-se în rugăciuni, în scop general şi particular, explicit şi implicit, ca să se nască cu bine infantele şi într-un ceas bun, să nu aibă nici o meteahnă vizibilă ori invizibilă, să fie de parte bărbătească, şi atunci vreun cusur mai mic i s-ar putea ierta sau chiar interpreta ca o specială evidenţiere divină. Dar, mai ales, pentru că un infante de parte bărbătească i-ar aduce o mai mare mulţumire regelui.

  Dom Joăo al V-lea va trebui să se mulţumească cu o fetiţă. Nu poţi avea întotdeauna totul, de câte ori ceri una şi obţii alta, căci acesta este misterul rugăciunilor, le lansăm în văzduh cu o intenţie care-i a noastră, dar ele îşi aleg propriul drum, rămân uneori în urmă ca să lase să le-o ia înainte altele care au pornit mai târziu, adesea câte unele se însoţesc, născându-se astfel rugăciuni corcite sau metise, care nu mai seamănă nici cu tatăl nici cu mama pe care i-au avut, când le vine la îndemână se iau la sfadă, se opresc în mijlocul străzii ca să discute în contradictoriu, de aceea s-a cerut un băiat şi a venit totuşi o fată, altminteri sănătoasă şi voinică, cu plămâni buni, cum ne putem da seama după ţipete. Tot regatul este în al nouălea cer de fericire, nu numai pentru că s-a născut moştenitorul coroanei şi vreme de trei zile au fost decretate jocuri festive de artificii, ci şi pentru că, trebuind întotdeauna să se ţină seama de efectele secundare pe care le au rugăciunile asupra forţelor naturale, întâm-plându-se chiar să provoace secete nimicitoare, ca aceasta care dura de opt luni şi altă cauză nu putea să aibă, de cum au încetat rugăciunile a început în sfârşit să plouă, atât de mult încât doar Dumnezeu ar fi putut s-o poruncească, drept uşurare după cât l-am sâcâiL Deja plugarii plugăresc, se duc pe ogor chiar pe ploaie, mlădiţele încolţesc din glia reavănă aşa cum ies copiii de acolo de unde vin şi, neştiind, ca ei, să ţipe, glia suspină sfâşiata de fierul plugului, se culcă pe o rână, lucitoare, oferindu-se ploii care continuă să cadă, foarte încet acum, ca o pulbere impalpabilă, grijulie ca brazda să nu-şi piardă forma de leagăn, pământ unduit pentru odihna holdelor. Aceasta e o naştere uşoară, însă nfl poate avea loc fără ceea ce au cerut şi altele mai înainte, vigoarea şi sămânţa Orice bărbat e un rege, regină e orice femeie, şi prinţ e efortul fiecăruia

  Cu toate acestea nu trebuie să pierdem din vedere deosebirile, care sunt multe. Prinţesa a fost botezată de ziua Maicii Domnului a Ol-lui, zi contradictorie prin excelenţă, căci regina

  De la cele şapte antifoane care începeau cu interjecţia invocativă o şi care se recitau timp de şapte zile, între 18 şi 24 decembrie. Nossa Senhorado 6 este o reprezentare, foarte frecventă în iconografia portugheză, a Sfintei Fecioare gravide a scăpat deja de rotunjimea ei, şi pe dată se vădeşte că, de fapt, nu toţi prinţii sunt la fel de prinţi, cum foarte limpede o arată pompa şi solemnitatea cu care se va da acestuia sau acesteia numele şi sfânta taină, cu tot palatul şi capela regală decorate cu pânzeturi şi aurării, doldora de podoabe, aşa încât abia se mai disting chipurile şi siluetele nobile prin mulţimea de ghirlande şi de gură-cască. A ieşit alaiul din apartamentul reginei îndrep-tându-se către biserică, trecând prin salonul tudesc, în urmă merge ducele de Cadaval cu stiharul măturând podeaua, ducele e sub baldachin, iar mânerele sunt ţinute, în semn de mare cinste, de nobili de prim rang şi de consilieri de stat, iar în braţele ducelui, cine sade, sade prinţesa, înfăşurată în scutece de in, dichisită cu funde, şiroind de panglici, iar în spatele baldachinului merge doamna de onoare desemnată ca dădacă, bătrâna contesă de Santa Cruz, şi toate doamnele de la palat, cele frumoase şi cele nu cine ştie ce, şi, în fine, jumătate de duzină de marchize, şi ducele junior, care duc ştergarul, solniţa, uleiul şi restul, că ajunge pentru toată lumea

  Şapte episcopi au botezat-o, erau ca şapte sori de aur şi argint pe treptele altarului principal, şi i-au pus numele Măria Xavier Francisca Leonor Barbara, pe dată cu titlul de Dona înainte, deşi atât de mică, încă mai suge, îi curg încă mucii, şi e deja dona, ce-o să fie când se va face mare, şi poartă deocamdată o cruce de briliante pe care i-a dăruit-o naşul, unchiul ei, infantele Dom Francisco, şi care a costat cinci mii de cruzados, tot Dom Francisco a trimis în dar cumetrei sale, regina, o pană de prins în păr, pun rămăşag că din galanterie, şi o pereche de cercei de diamante, aceştia da, de foarte mare valoare, cam douăzeci şi cinci de mii de cruzados, o adevărată operă de artă, franţuzească însă.

  Pentru această zi s-a pogorât regele din grandoarea şi maiestatea sa şi a asistat, nu din dosul persienelor, ci public, şi nu de la tribuna sa, ci din cea a reginei, ca demonstraţie a marelui respect ce i-l purta, şezând astfel fericita mamă alături de fericitul tata, însă pe un jilţ mai scund, iar noaptea s-au aprins artificii. Şapte-Sori a coborât cu Blimunda de pe colina castelului ca să privească luminile şi podoabele, palatul decorat cu tapiserii, arcurile de triumf înălţate de bresle. Este mai istovit ca de obicei, poate fiindcă a cărat atât de multă carne pentru banchetele care au prăznuit naşterea şi vor prăznui botezul. Îl doare mina stângă de atâta tras, ridicat şi târâL Cârligul odihneşte în desaga pe care o duce pe umăr. Blimunda îl tine de mâna dreaptă.

  Într-una din aceste luni care s-au scurs, nu contează în care, a murit de sfântă moarte fratele Antonio de S. Jose. Dacă n-o să apară în visurile regelui, n-o să-i mai poată aminti făgăduiala, să ne păstrăm însă cumpătul, săracului nu-i da cu împrumut, bogatului nu-i fi dator, călugărului nu-i făgădui, iar Dom Joăo al V-lea e rege de cuvânL Vom avea mânăstirea.

  DOARME BALTASAR ÎN PARTEA dreaptă a rogojinei, din prima noapte doarme acolo, fiindcă pe partea aceea se află braţul lui întreg, şi, răsucindu-se către Blimunda, poate s-o tragă spre sine, să-şi treacă degetele peste trupul ei, de la ceafă până la mijloc, şi chiar mai jos, dacă simţurile unuia şi ale celuilalt au fost deşteptate din căldura somnului de imaginile din vis, ori erau deja aţâţate când s-au culcat, căci această pereche, nelegitimă din proprie voinţă, neconsfinţită de biserică, se preocupă prea puţin de reguli şi respect, şi, dacă el a poftit, va pofti şi ea, iar dacă ea a vrut, şi el o să vrea. Poate că aici se ascunde lucrarea altui sacrament încă şi mai tainic, crucea şi închinarea scrise şi desenate cu sângele virginităţii sfâşiate, când, la lumina galbenă a opaiţului, stând amândoi întinşi pe spate, odihnindu-se, şi, ca primă încălcare a obiceiurilor, goi cum i-au făcut mamele lor, Blimunda a luat de pe rogojină, dintre picioare, sângele viu, şi cu această cuminecătură s-au împărtăşit, dacă nu e o erezie să o spui, sau, una şi mai mare, să o fi făcut Luni întregi au trecut de atunci, anul e acum altul, se aude ploaia răpăind pe acoperiş, un vânt năprasnic bate peste râu şi în radă şi, deşi e aproape di^iineaţă, pare încă noapte adâncă. Altcineva s-ar lăsa înşelat, nu însă Baltasar, care se trezeşte mereu la aceeaşi oră, cu mult înainte de răsăritul soarelui, obişnuinţă neliniştită de soldat, şi stă cu simţurile la pândă privind cum lucrurile şi făpturile se dezvelesc încet de întuneric, simţindu-şi inima înfiorată de acea adâncă uşurare care este suspinul zilei, prima licărire de lumină nedesluşită prin crăpăturile obloanelor, până când o rumoare uşoară o deşteaptă pe Blimunda, şi un alt sunet se aude prelun-gindu-se palpabil, este Blimunda care îşi mănâncă pâinea, iar după ce-a mâncat-o deschide ochii, se întoarce spre Baltasar şi îşi odihneşte capul pe umărul lui, în timp ce-şi pune mâna stingă pe locul mâinii lui absente, braţ peste braţ, încheietură peste încheietură, asta e viaţa, când poate, corectează moartea Azi însă nu va fi aşa. În două rânduri a întrebat-o Baltasar pe Blimunda de ce mânca în fiecare dimineaţă înainte de a deschide ochii, l-a întrebat pe părintele Bartolomeu Lourenco ce taină era aceea, ea a răspuns că aşa se obişnuise din copilărie, părintele a spus că era vorba de o taină mare, atât de mare încât, în comparaţie cu ea, zborul era o nimica toată. Astăzi se va afla

  Când Blimunda se trezeşte şi întinde mâna spre săculeţul atârnat la căpătâi, unde obişnuieşte să îşi ţină pâinea, găseşte locul gol, pipăie podeaua, rogojina, bagă mâna sub pernă, şi atunci îl aude pe Baltasar care îi spune, Nu mai căuta, n-ai s-o găseşti, iar ea, acoperindu-şi ochii cu pumnii strânşi, imploră, Dă-mi pâinea, Baltasar, dă-mi pâinea, pe sufletul cui ţi-e drag, Mai, întâi va trebui să-mi spui ce secrete sunt acestea, Nu pot, strigă ea şi încercă pe neaşteptate să se rostogolească de pe rogojină, dar Şapte-Sori o cuprinse cu braţul sănătos, o apucă de mijloc, ea se zbătu cu sălbăticie, apoi el îşi trecu piciorul drept peste trupul ei, şi, eliberându-şi astfel mâna, încercă să-i dea la o parte pumnii strânşi de pe ochi. Ea însă începu din nou să ţipe, înfricoşată, Nu face asta, iar ţipătul era atât de disperat încât Baltasar îi dădu drumul, speriat, aproape regretându-şi violenţa, Nu vreau să-ţi fac nici un rău, voiam doar să ştiu ce taină ascunzi, Dă-mi pâinea şi-ţi spun tot, Juri, La ce-ar folosi jurămintele dacă n-ar ajunge un simplu da sau nu, Ia şi mănâncă, şi Baltasar scoase săculeţul din desaga care-i servea drept pernă.

  Acoperindu-şi faţa cu braţul, Blimunda îşi mâncă în sfârşit pâinea. Mesteca încet Când termină, suspină adânc şi deschise ochii. În jurul capului Blimundei, lumina cenuşie a odăii deveni viorie ca cerul la ivirea zorilor, aşa ar gândi Baltasar dacă ar fi învăţat să gândească lucruri dintr-astea, dar mai plăcut decât să gândească galanterii, care şi-ar avea rostul doar în anticamerele de la curte sau în vorbitoarele călugăriţelor, era să-şi simtă căldura propriului sânge atunci când Blimunda se răsuci spre el, cu ochii dintr-o dată întunecaţi, străfulgeraţi de o lumină verde, ce mai contau acum tainele, era mai bine să cunoască iarăşi ceea ce învăţase, trupul Blimundei. Va rămâne însă pentru altă dată. Fiindcă această femeie, dacă a promis, se va ţine de cuvânt şi sPune, îţi aminteşti că prima dată când ai dormit cu mine ai zis că te-am privit pe dinăuntru, îmi amintesc, Nu ştiai ce vorbeai, n-ai ştiut ce auzeai când ţi-am spus că nu te voi privi nicicând pe dinăuntru. Baltasar nu apucă să răspundă, încă mai căuta înţelesul cuvintelor, şi deja în odaie se auzeau altele, de necrezut, Eu pot să văd înăuntrul oamenilor.

  Şapte-Sori se ridică în capul oaselor, neîncrezător şi puţin neliniştit, îţi baţi joc de mine, nimeni nu poate vedea înăuntrul oamenilor, Eu poc, Nu cred, La început ai vrut să ştii, n-ai avut linişte până nu ai aflat, acum ştii şi zici că nu crezi, poate că e mai bine aşa, dar pe viitor să nu-mi mai iei pâinea, Voi crede doar dacă o să fii în stare să îmi spui ce se află înăuntrul meu în această clipă, Nu văd dacă nu sunt pe nemâncate, pe lângă asta am jurat că pe tine nu te voi privi niciodată pe dinăuntru, Repet că îţi baţi joc de mine, Iar eu îţi repet că e adevărat, Cum pot fi sigur, Mâine, când mă trezesc, n-am să mănânc, vom ieşi după aceea din casă iar eu îţi voi spune ce văd, însă pe tine nu te voi privi niciodată, nici tu nu te vei pune în faţa mea, vrei, Vreau, răspunse Baltasar, dar spune-mi ce fel de taină e aceasta, de unde ţi-a venit asemenea putere, dacă nu mă păcăleşti, Mâine vei şti că spun adevărul, Şi nu ţi-e teamă de Sfântul Oficiu, alţii au plătit pentru mult mai puţin, Darul meu nu este erezie, nici vrăjitorie, ochii mei sunt naturali, Dar mama ta a fost biciuită şi surghiunită pentru vedenii şi revelaţii, ai învăţat de la ea, Nu e acelaşi lucru, eu văd doar ce se află pe lume, nu văd ce este în afara ei, nu descânt, nu fac pase cu mâna, văd şi atât, Dar te-ai închinat cu sânge şi mi-ai făcut cu el o cruce pe piept, nici asta nu-i vrăjitorie, Sângele de fecioară e apă de botez, am înţeles-o când ai pătruns în mine, iar când l-am simţit curgând am ghicit gesturile, Cum e puterea asta a ta, Văd ce se află pe dinăuntrul trupurilor, iar uneori ceea ce se află înăuntrul pământului, văd ce se află sub piele, iar uneori chiar sub straie, însă văd numai când sunt pe nemâncate, îmi pierd puterea când e lună nouă, dar revine îndată după aceea, ce n-aş da să n-o fi avut, De ce, Fiindcă ceea ce ascunde pielea nu e niciodată plăcut la vedere, Nici sufletul, ai văzut vreodată sufletul, Nu l-am văzut niciodată, Poate că sufletul nu se află până la urmă înăuntrul trupului, Nu ştiu, nu l-am văzut niciodată, Să fie pentru că nu se poate vedea, Poate, dar acum dă-mi drumul, ia-ţi piciorul de pe mine, vreau să mă scol.

  Toată ziua aceea, Baltasar se întrebă dacă avusese cu adevărat această conversaţie, dacă nu cumva o visase sau, pur şi simplu, se strecurase fără voie într-un vis de-al Blimundei. Se uita la animalele mari, spânzurate de cârligele de fier înainte de fi ciopârţite, îşi încorda privirea, însă vedea numai carnea opacă, jupuită şi lividă, iar când hartanele şi hălcile erau trântite pe tejghele, ori azvârlite pe talgerele cântarelor, înţelegea că puterea Blimundei era mai degrabă o pedeapsă decât o răsplată, fiindcă interiorul acelor animale era departe de a fi o bucurie pentru ochi, cum nu poate fi nici cel al oamenilor care vin să cumpere carne, nici al acelora care o vând, ori o taie, ori o cară, cea din urmă fiind slujba lui Baltasar. Şi apoi, el văzuse la război tot ceea ce vedea aici, căci pentru a vedea ce se află înăuntrul trupului e întotdeauna nevoie de un cuţit sau de o schijă, de un topor sau de tăişul unei săbii, de un pumnal sau de un glonţ, atunci fragila piele-i spintecată, virginitate încă şi mai dureroasă, oasele şi maţele ies la iveală, nu e bine să ne facem cruce cu acest sânge, căci nu e sângele vieţii, ci al morţii. Sunt gânduri confuze, care cam asta ar vrea să însemne, dacă ar putea fi puse în ordine, dezbărate de excrescenţe, aşa că nu e cazul să întrebăm, La ce te gândeşti, Şapte-Sori, el ar răspunde, crezând că spune adevărul, La nimic, şi totuşi s-a gândit la toate astea şi la multe altele, şi-a amintit bunăoară de propriile sale oase, albe în carnea sfârtecată, când îl duceau spre ariergardă, de mâna căzută pe jos, dată la o parte de piciorul chirurgului, Altul la rând, iar cel care urma avea să aibă, sărmanul, o soartă şi mai crudă, dacă o să scape cu viaţă, va rămâne fără picioare. I se năzare omului să cunoască tainele, şi la ce bun, când ar trebui să fie mulţumit că se trezeşte dimineaţa simţind-o alături, adormită sau trează, pe femeia care a venit o dată cu timpul, acelaşi timp care mâine o va duce altundeva, cine ştie dacă nu cumva în alt culcuş, pe o altă rogojină ca aceasta, aşternută pe jos, sau într-un pat cu incrustaţii şi festoane, căci se găsesc şi dintr-acestea, dai, iei, schimbi, preschimbi, şi e o nebunie ori o ispită diavolească să întrebi, De ce mănânci tu pâine cu ochii închişi, dacă nemân-când-o eşti oarbă, să o mănânci ca să nu vezi atâtea, Blimunda, fiindcă a vedea cum vezi tu e cel mai mare chin, sau e un simţ pe care nu-l putem încă suporta, Dar tu, Baltasar, la ce te gândeşti, La nimic, nu mă gândesc la nimic, nici nu ştiu dacă m-am gândit vreodată la ceva, Ei, Şapte-Sori, adu încoace bucata aia de slănină.

  N-a dormit el, ea n-a dormit. S-a luminat de ziuă, dar nu s~au ridicat de pe rogojină, Baltasar s-a sculat doar ca să mănân-Ce nişte jumări reci şi să bea o cană de vin, apoi s-a culcat din nou, Blimunda stătea nemişcată, cu ochii închişi, prelungindu-şi ajunatul ca să i se ascută lanţetele ochilor, stilete tăioase care se vor înfige adânc atunci când vor ieşi în sfârşit la lumina soarelui, căci ziua de astăzi va fi o zi a vederii, iar nu a privirii, căci numai atât pot aceia care, deşi au ochi, sunt orbi, dar de alt sol A trecut dimineaţa, a sosit ora prânzului, acesta este numele mesei de la amiază, să nu-l uităm, se scoală în sfârşit Blimunda, cu pleoapele închise, mănâncă Baltasar a doua oară, ea ca să vadă nu mănâncă, el orice ar face n-ar vedea, apoi ies din casă, ziua este atât de liniştită încât nu pare potrivita pentru asemenea evenimente, Blimunda merge înainte, Baltasar în urmă, ca ea să nu-l vadă, ca el să ştie ce vede ea, când o fi să i-o spună.

  Iată ce-i spune, Femeia care sade pe treapta uşii de colo poartă în pântece un băiat, însă copilul are cordonul ombilical răsucit de două ori în jurul gâtului, la fel de bine poate să trăiască ori să moară, n-am cum s-o ştiu, iar pământul pe care călcăm are pe deasupra lut roşu, dedesubt nisip alb, apoi nisip negru, apoi pietriş, piatră granitică la fund de tot, şi în ea se află o scobitură adâncă plină de apă, cu scheletul unui peşte mai mare decât statura mea, iar bătrânul ăsta care trece are stomacul gol cum îl am şi eu, însă spre deosebire de mine pe el îl lasă vederea, iar bărbatul ăla tânăr care mi-a aruncat o privire are membrul viril mâncat de sifilis, cu puroiul curgând ca dintr-o ţeava, înfăşurat în cârpe, şi cu toate acestea zâmbeşte, trufia lui de bărbat îl face să se uite şi să zâmbească, să dea Dumnezeu ca tu să n-ai asemenea trufii, Baltasar, şi să fii întotdeauna curat când te apropii de mine, spre noi se îndreaptă acum un călugăr care poartă în măruntaie un vierme ascuns pe care trebuie să-l hrănească mâncând cât doi ori cât trei deodată, la fel ar mânca şi de nu l-ar avea, iar acum uită-te la femeile şi bărbaţii ăia îngenuncheaţi în faţa firidei cu Sfântul Crispim, tu poţi vedea cum îşi fac cruce, tu poţi auzi loviturile cu pumnul în piept ori palmele pe care din pocăinţă şi le dau unii altora ori lor înşile, însă eu văd saci de excremente şi de viermi, un abces care-l va sugruma pe bărbatul de colo, el nu ştie încă, mâine o va şti, şi va fi la fel de târziu cum este şi astăzi, pentru că n-are leac, Dar cum aş putea eu crede că toate astea sunt adevărate, dacă tu descrii lucruri pe care nu le pot vedea cu proprii mei ochi, întrebă Baltasar, iar Blimunda răspunse, Fă o gaură cu ţepuşa în locul ăla şi vei găsi o monedă de argint, iar Baltasar făcu gaura şi găsi o monedă, Te-ai înşelat, Blimunda, moneda e de aur, Cu atât mai bine pentru tine, iar eu n-ar fi trebuit să risc, confund mereu aurul cu argintul, însă am avut dreptate că e o monedă şi că e de preţ, ce vrei maimult, ai adevărul şi ai şi câştigul, iar dacă regina ar trece pe aici, ţi-aş spune că e din nou însărcinată, totuşi e încă devreme pentru a spune dacă poartă în burtă un băiat sau o fată, necazul cu femeia, aşa zicea mama, este să fi căzut o dată grea, după aceea pântecele vrea mai mult şi cât mai des, dar acum să ştii că a început să scadă luna, ochii mă ard şi umbre galbene îmi trec prin faţă, ca nişte păduchi care mişună agitându-şi picioarele, sunt galbeni, mă muşcă de ochi, pe mântuirea sufletului tău, te rog, Baltasar, du-mă acasă, dă-mi de mâncare şi culcă-te cu mine, mergând aşa înainte, eu nu te pot vedea, şi nu vreau să te privesc pe dinăuntru, doresc numai să mă uit la tine, la chipul tău bărbos şi întunecat, la ochii tăi obosiţi, la gura ta atât de tristă chiar şi atunci când stai culcat lângă mine şi mă vrei, du-mă acasă, voi merge în urma ta, cu ochii în pământ, fiindcă am jurat că nu te voi privi nicicând pe dinăuntru, şi aşa va fi, să fiu pe veci osândită dacă o voi face vreodată.

  Acum să ne ridicăm proprii noştri ochi, căci e timpul să-l vedem pe infantele Dom Francisco trăgând cu puşca de la fereastra palatului său de pe malul Tejului în marinarii cocoţaţi pe catargele corăbiilor, doar ca să dovedească că are ţintă bună, iar când nimereşte şi ei se prăbuşesc pe punte, câte unul mort, ceilalţi nescăpând oricum fără câte un braţ rupt, chiar dacă glonţul a dat greş, infantele bate din palme, cuprins de o plăcere fără margini, pe când servitorii îi încarcă iarăşi armele, fireşte, se prea poate ca servitorul de aici să fie frate cu marinarul de dincolo, însă la asemenea distanţă nici măcar glasul sângelui nu se mai face auzit, altă detunătură, alt răcnet şi cădere, contra-maistrul nu îndrăzneşte să le comande matrozilor să se dea jos, se teme să nu o supere pe alteţa sa, iar manevra trebuie făcută în ciuda pierderilor, însă afirmaţia noastră precum că el n-ar îndrăzni sa dea comanda e o naivitate a celui ce priveşte de la distanţă, fiindcă lui cu siguranţă nici nu i-a trecut prin minte un gând omenesc ca acesta, Uită-te la puiul ăla de căţea cum trage în marinarii mei care pornesc pe mare să descopere India descoperită ori Brazilia găsită, ci, în schimb, le dă ordin să spele Puntea, însă nu vom mai zăbovi asupra acestui subiect, am ajunge să cădem în repetiţii fastidioase, căci, la urma urmei, ^acă marinarul tot o să fie împuşcat în larg de către vreun corsar francez, mai bine e să fie împuşcat aici pe loc, rănit sau mort se cheamă că e tot acasă şi fiindcă veni vorba de corsarii francezi, să ne aruncăm privirea mai departe, spre Rio de Janeiro, unde a ajuns o flotă a acestor duşmani, şi n-a trebuit să tragă nici măcar un foc, portughezii îşi dormeau somnul de după-amiază, atât cei care chiverniseau pământul cât şi cei care chiverniseau marea, şi, ancorând francezii unde le-a venit la socoteală, au debarcat, ei, da, păreau într-adevăr că sunt la ei acasă, drept dovadă să amintim că guvernatorul a dat îndată ordin categoric ca nimeni să nu ia nimic din casă, o fi avut el motive temeinice pentru o atare hotărâre, cel puţin acelea întemeiate pe frică, aşa că francezii au prădat tot ce-au găsit în cale, iar ce n-au trimis pe corăbii au pus la vânzare pe o tarabă în mijlocul pieţii, şi unii chiar s-au dus să răscumpere ceea ce le fusese furat cu un ceas mai devreme, batjocură mai mare nici nu poate exista, apoi au dat foc casei fiscului şi s-au dus în pădure, dând urmare denunţului unor evrei, ca să dezgroape aurul pe care îl ascunseseră anumite persoane de vază, şi au făcut toate astea fiind ei în număr de numai două sau trei mii, pe când ai noştri erau zece, guvernatorul era înţeles cu ei, vezi bine, căci printre portughezi au existat adesea trădători, deşi nu toate sunt cum par a fi, de exemplu, acei soldaţi din regimentele din Beira despre care am zis că au dezertat la inamic, n-au dezertat, s-au dus unde li se dădea de mâncare, iar alţii au fugit pe la casele lor, să fie asta trădare, sunt lucruri care se petrec în fiecare zi, cine vrea soldaţi ca să-i jertfească morţii trebuie să le dea barem hrană şi îmbrăcăminte câtă vreme sunt vii, ca să nu umble pe aici desculţi, fără marşuri şi fără disciplină, mai dornici să tragă în propriul căpitan decât să betegească vreun castilian din tabăra adversă, iar dacă avem chef să râdem de ceea ce vedem cu ochii, căci lumea e plină de tot felul de bazaconii, să povestim mai bine întâmplarea cu un anume cleric, obişnuit să umble prin case *de femei puse pe binefaceri şi mai dispuse încă să le primească, de orice fel ar fi, satisfăcându-şi astfel apetiturile stomacului şi mulţumindu-le pe cele ale cărnii, însă întotdeauna punctual la recitarea liturghiei, şi care, când îi venea la socoteală, înhăţa tot ce se afla la îndemână, şi atâtea boroboaţe a făcut încât, într-o zi, reclamanta, căreia i se luase mai mult decât dăduse, făcu rost de un ordin de arestare, şi, ducându-se să-l execute ofiţerii şi străjerii, la porunca coregidorului din cartier, într-o casă unde clericul trăia deja cu alte femei credule, au pătruns înăuntru cu atâta nebăgare de seamă, încât nu l-au văzut pe preot în patul în care se lăfăia, şi s-au repezit la un alt pat, unde bănuiau că s-ar afla, lăsându-i astfel destul răgaz ca să sară din aşternut, gol puşcă, şi s-o ia la sănătoasa pe scări în jos, făcându-şi loc cu pumnii şi picioarele, străjerii negri s-au îndoit gemând din şale, dar apoi fiecare a alergat cum a putut, chelălăind de durere, în urmărirea părintelui pugilist şi armăsar, care ajunsese deja pe Rua dos Espingardeiros, se petreceau acestea pe la orele opt ale dimineţii, ziua începe bine, cascade de râs pe la ferestre şi porţi la vederea clericului care gonea ca un iepure, cu negrii pe urme, iar el cu mădularul înstrunat şi bine înzestrat, Domnul să-l aibă în pază, că un bărbat cu o asemenea podoabă n-are ce căuta în altar, locul lui e în pat, să slujească femeile, iar doamnele din cartier au fost adânc zguduite de acest spectacol, luate astfel prin surprindere, aşa cum surprinse şi uluite vor fi fost acelea care îşi făceau rugăciunile la biserica Conceicăo Velha dos Cardais, şi care l-au văzut pe preot intrând, cu sufletul la gură, în chip de Adam inocent, dar, de fapt, atât de împovărat de vină, bălăn-gănindu-şi talanga şi zurgălăii, apăru şi se făcu nevăzut cât ai bate din palme, uite ce farmece au făcut la iuţeală călugării care l-au luat în primire, făcându-l scăpat pe acoperişuri, cu ceva straie pe el, totuşi această poveste n-ar trebui să ne mire peste măsură, dacă ne amintim că franciscanii de la Xabregas urcă în coşuri femeile în chilii şi se destrăbălează cu ele, pe când preotul nostru urca pe propriile-i picioare în casa femeilor care aveau poftă de binecuvântarea lui, şi pentru a nu evita felul nostru obişnuit de a vorbi, vom zice că totul se mişcă între păcat şi popăinlă, fiindcă nu numai în procesiunea din Postul mare se găsesc pe stradă plăceri excitante, câte gânduri ruşinoase n-or avea acum de mărturisit doamnele localnice din cartierul de jos al Lisabonei şi bisericoasele de la Conceicăo Velha, pentru că şi-au desfătat privirile cu vederea unui preot cu asemenea daruri, şi cu străjerii pe urmele lui, prindeţi-l, prindeţi-l, cine ar putea să-l prindă pentru un lucru pe care-l ştiu numai eu, de zece ori Tatăl nostru, de zece ori Ave-Maria, şi zece gologani prinos patronului nostru Siântul Anton, ca să stau întinsă pe burtă, cu braţele cruce, aşa cum se cuvine când fac o prosternare, trântită Pe spate, postură de o mai cerească desfătare, dar ridicându-mi gândul tot mai sus. Nu poalele, asta o să rămână pentru păcatul următor.

  Fiecare îşi foloseşte ochii pe care îi are ca să vadă cât poate ori cât i se dă voie, o mică parte însă din câte ar dori, când nu se datorează purei întâmplări, aşa cum a păţit Baltasar, care, lucrând la măcelărie, a venit împreună cu ceilalţi lucrători care taie ori cară carnea şi l-a văzut pe cardinalul Dom Nuno da-Cunha care o să-şi primească tichia din mâinile regelui, îl însoţeşte trimisul papei într-o litieră căptuşită toată cu catifea cărămizie, cu pas-manterii de aur, aurite sunt şi uşile şi încă din belşug, cu blazonul de cardinal pe o parte şi pe alta, şi mai aduce o caleaşca de paradă, care nu duce pe nimeni înăuntru, în afară de paradă, plus un rădvan pentru scutier, şi pentru secretarul particular, şi pentru capelanul care ridică trena când trena trebuie ridicată, mai sosesc două trăsuri castiliene pline ochi cu capelani şi cu paji, iar în faţa litierei merg doisprezece lachei, dacă pe lângă aceştia îi mai socotim şi pe vizitiii şi purtătorii de lectică, rezultă o puzderie de lume pentru a servi un singur cardinal, era aproape să-l uităm pe servitorul care păşeşte în frunte cu un toiag de argint, ne-am amintit la timp, ferice de poporul care are parte de asemenea serbări şi iese în stradă să-şi vadă defilând întreaga nobilime, care mai întâi s-a dus acasă la cardinal, apoi l-a însoţit până la palat, unde Baltasar n-are voie să intre, nici n-ar pătrunde acolo ochii pe care-i are, dar având noi cunoştinţă de darul Blimundei, să ne închipuim că ea se află aici, îl vom vedea ' deci pe cardinal urcând printre şiruri de străjeri şi intrând în ultima sală, regele iese de sub baldachin să-l întâmpine, iar el îi dă apă sfinţită, apoi, în altă sală, regele îngenunchează pe o pernuţă de catifea, iar cardinalul pe alta, mai în spate, în faţa unui altar bogat împodobit, unde un capelan de la palat oficiază de îndată slujba, cu toată ceremonia, iar când aceasta se încheie, trimisul papei scoate breva de numire şi i-o înmânează regelui, care o primeşte şi o dă înapoi ca să-i fie citită, nu că nu şi-ar avea regele fumurile sale de latinist, dar aşa porunceşte protocolul, după aceea regele primeşte din mâinile trimisului tichia cardinalicească şi o pune pe ţeasta prelatului, copleşit bineînţeles de umilinţă creştină, este o povară prea mare pentru un biet muritor să fie atât de intim cu Dumnezeu, totuşi nu s-au terminat încă temenelile, mai întâi s-a dus cardinalul să se schimbe, iar acum reapare îmbrăcat în roşu din cap până în picioare, cum se şi cuvine demnităţii sale, intră iarăşi ca să-i vorbească regelui, sub baldachin, de două ori îşi scoate şi îşi pune la loc tichia, de două ori face regele acelaşi lucru cu pălăria sa, a treia oară face patru paşi ieşindu-i în întâmpinare, se acoperă în sfârşit amândoi şi, aşezaţi unul mai sus, altul mai jos, rostesc câteva vorbe, n-are rost să le mai repetăm, e ora să-şi ia rămas bun, jos pălăria, sus pălăria, apoi cardinalul se duce în apartamentele reginei şi îşi repetă plecăciunile, punct cu punct, până când, în sfârşit, coboară în capela unde se va cânta Te Deum laudamus, lăudat fie Domnul care e obligat să îndure asemenea invenţii.

  Sosind acasă, Baltasar îi povesteşte Blimundei ce-a văzut, şi, cum s-au anunţat iluminaţii, coboară amândoi în Rossio după ce au terminat de mâncat, dar sunt puţine torţe de astă dată, ori vântul le-o fi stins, important e că şi-a primit cardinalul tichia, va dormi cu ea la căpătâi, iar dacă în toiul nopţii se va scula din pat ca s-o contemple fără martori, să nu-l ţinem de rău pe acest prinţ al Bisericii, fiindcă suntem oameni cu toţii şi toţi avem câtimea noastră de vanitate, iar o tichie de cardinal, adusă tocmai de la Roma şi făcută înadins pentru această ocazie, dacă nu-i asta o maliţioasă punere la încercare a modestiei celor mari, înseamnă că umilinţa lor e demnă de toată încrederea noastră, însă cu adevărat umili ei sunt numai atunci când spală picioarele săracilor, aşa cum au făcut şi or să mai facă şi regele şi regina, păi Baltasar are tălpile crăpate şi murdare, condiţie principală pentru ca un cardinal sau un rege să îngenuncheze într-o bună zi în faţa lui, cu ştergare de in, lighene de argint cu apă de trandafiri, dacă mai întâi Baltasar a îndeplinit o altă condiţie, aceea de a fi încă şi mai sărac decât a reuşit să fie până acum, şi o a treia, de a fi fost ales ca virtuos şi muşteriu al virtuţii. Din pensia cerută n-a văzut încă nici un sfanţ, prea puţin folos i-au adus stăruinţele protectorului său, părintele Bartolomeu Lourenco, azi mâine or să-l dea afară de la măcelărie, sub un pretext oarecare, dar mai există supa de la porţile mânăstirilor, pomana confreriilor, e greu să mori de foame în Lisabona, poporul acesta s-a învăţat să trăiască din te miri ce. Între timp, a venit pe lume infantele Dom PedroP care, născându-se al doilea, a avut doar patru episcopi la botez, dar a ieşit în câştig, fiindcă l-a botezat însuşi cardinalul, pe vremea surioarei sale nu aveam aşa ceva, şi a mai sosit vestea că în asediul de la Campo Maior au murit o mulţime de soldaţi inamici şi foarte puţini dintr-ai noştri, dacă nu se va zice mâine că au fost mulţi dintr-ai noştri şi puţini dintr-ai lor, ori unu la unu, aşa cum se va dovedi la sfârşitul lumii, făcându-se numărătoarea morţilor din toate taberele. Baltasar îi povesteşte Blimundei întâmplări din propriul său război, şi ea îl strânge de cârligul de la braţul stâng ca şi cum l-ar ţine de mâna adevărată,. Cel puţin aşa simte el, memoria pielii lui simţind pielea Blimundei.

  Regele s-a dus la Mafra ca să aleagă locul unde va fi înălţată mânăstirea. Va fi clădită pe această înălţime ce se numeşte Vela, de aici se vede marea şi curg din belşug izvoare dulci pentru viitoarea livadă şi grădină, că doar nu se vor lăsa franciscanii mai prejos decât cistercienii de la Alcobaca în ceea ce priveşte izbânzile agrare, Sfântul Francisc s-ar fi mulţumit numai cu un schit, dar el era sfânt şi e mort. Să ne rugăm.

  O NOUĂ UNEALTĂ DE FIER SE AFLĂ ACUM în desaga lui Şapte-Sori, este cheia de la poarta moşiei ducelui de Aveiro, fiindcă, sosindu-i părintelui Bartolomeu Lourenco magneţii pomeniţi, însă nu şi substanţele asupra cărora păstrează secretul, poate în sfârşit sa înceapă construirea maşinii de zburat şi să devină realitate contractul care face din Baitasar mâna dreaptă a Zburătorului, de vreme ce mâna stângă nu era necesară, aşa că nici Dumnezeu nu o are, după cum a declarat părintele, care a cercetat aceste chestiuni misterioase şi trebuie să ştie despre ce vorbeşte. Apoi, aflându-se povârnişul Castelului departe de S. Sebastiâo da Pedreira, la prea mare distanţă ca să vină şi să se întoarcă în fiecare zi, Blimunda se hotărî să-şi părăsească locuinţa, ca să se afle acolo unde va fi Şapte-Sori. Pierderea nu era mare, un acoperiş şi trei pereţi şubrezi, foarte trainic al patrulea, fiind zid al castelului, de atâtea veacuri împlântat în pământ, dacă nimeni n-o să zică trecând pe aici, Uite o casă goală, şi spunând asta nu se va muta în ea, în cel mult un an pereţii se vor surpa, ca şi acoperişul, nu vor mai rămâne decât nişte bucăţi de chirpici sparte sau făcute una cu ţărâna pe locul uâide a* trăit Sebastiana Măria de Jesus şi unde Blimunda a deschis ochii pentru întâia oară ca să privească spectacolul lumii, căci s-a născut flămândă.

  Avutul fiindu-le atât de mic, un drum a fost de-ajuns ca să transporte, pe creştetul Blimundei şi în spinarea lui Baitasar, bocceaua şi legătura în care a încăput toată averea lor. Au poposit din loc în loc ca să se odihnească, tăcuţi, nu era nimic de spus, orice cuvânt devine de prisos când viaţa e cea care se schimbă, mai iute decât am fi noi în stare să ne schimbăm în ea. T Cât despre faptul că povara e uşoară, aşa ar trebui să fie de fiecare dată, să poarte cu sine tot ce au femeia şi bărbatul, să-l aibă alături şi pe celălalt, să nu fie nevoie să se întoarcă pe propriile lor urme, întotdeauna-i pierdere de vreme, şi cu asta basta, să trecem mai departe.

  Într-un colţ al şurii au întins rogojina şi mantaua, lângă ele au aşezat scăunelul, în faţă lada, delimitând parcă un teritoriu nou, frontieră trasată pe jos şi ocrotită de pânze atârnate pe sârme, pentru ca aceasta să fie cu adevărat o casă şi înăuntrul ei să ne putem regăsi în singurătate când vom fi numai noi doi. Când va veni părintele Bartolomeu Lourenco, va putea Blimunda, dacă nu are de spălat şi de gătit, dacă nu trebuie să se ducă la fântână sau să stea lângă cuptor, ori dacă nu preferă să-l ajute pe Baitasar întinzându-i ciocanul sau cleştele, capătul sârmei sau snopul de nuiele, va putea aşadar Blimunda să stea retrasă ca orice femeie acasă la ea, până şi cele mai înrăite aventuriere şi-o doresc câteodată, chiar şi atunci când aventura nu e atât de promiţătoare ca aceea care se anunţă aici. Pânza e de folos şi pentru actul spovedaniei, stând afară duhovnicul, stând pe rând penitenţii înăuntru, tocmai acolo unde săvârşesc amândoi atât de des păcate voluptoase, pe lângă faptul că sunt concubini, dacă n-o fi mai rea vorba decât situaţia, iertată de altfel cu uşurinţă de părintele Bartolomeu Lourenco care îşi vede prea bine propriul său păcat mult mai mare, orgoliul şi ambiţia de a face într-o zi să urce în văzduh, acolo unde până astăzi n-au ajuns decât Cristos, Fecioara şi câţiva sfinţi aleşi pe sprinceană, aceste piese disparate pe care Baitasar le îmbină cu trudă, în vreme ce Blimunda rosteşte din dosul pânzei, cu voce tare, ca s-o audă Şapte-Sori, Nu am păcate de mărturisit

  Pentru îndeplinirea datoriei liturgice, nu lipsesc bisericile în vecinătate, cea a augustinilor desculţi, de exemplu, care e cea mai apropiată, dar dacă se întâmplă să aibă părintele Bartolomeu Lourenco obligaţii duhovniceşti, ori datorii sau servicii de împlinit la curte, care îi iau mai mult timp decât de obicei, deşi n-ar fi nevoie să vină aici în fiecare zi, dacă nu sare aşadar părintele să înteţească flacăra creştină care, fără îndoială, arde în sufletul Blimundei şi al lui Baitasar, el cu uneltele de fier, ea cu focul şi cu apa, amândoi cu înflăcărarea care îi face să se arunce îmbrăţişaţi pe rogojină, ei uită adeseori de sfântul sacrificiu şi nu au remuşcări, drept care ne simţim îndreptăţiţi să ne îndoim că ar fi tocmai creştin presupusul suflet al acestora doi. Stau în şură sau ies să stea la soare, îi înconjoară moşia lăsată în părăsire unde pomii fructiferi încep să redevină pădureţi ca odinioară, hăţişurile năpădesc potecile, în locul unde a fost grădina îşi răsfiră acum frunzele mohorul şi lemnul-câinesc, însă Baltasar a retezat deja cu secera tulpinile mai înalte, iar Blimunda a tăiat cu hârleţul şi a pus la uscat rădăcinile, de va fi vreme destulă, şi pământul acesta îi va aduce muncii prinosul cuvenit Există însă şi ceasuri de răgaz, de aceea, când mâncărimea devine de nesuportat, Baltasar îşi lasă capul în poala Blimundei, iar ea îl caută de păduchi, căci nu e de mirare că au aşa ceva îndrăgostiţii şi constructorii de aeronave, dacă acest cuvânt s-o fi întrebuinţând în epoca aceasta, aşa cum se spune, de pildă, împăcăciune în loc de împăcare. Pe Blimunda n-are cine s-o caute de păduchi. Baltasar face ce poate, însă, dacă îi ajung mâna şi degetele ca să apuce gângania, îi lipsesc degetele şi mâna ca să susţină părul greu şi des al Blimundei, de culoarea mierii întunecate, de îndată ce îl desface în şuviţe, ele se adună la loc, ascunzând astfel vânatul. În viaţă e loc pentru oricine.

  Nu întotdeauna însă treaba merge bine. Nu e adevărat că nu se simte lipsa mâinii stingi. Dumnezeu o putea trăi fără ea fiindcă e Dumnezeu, omul are însă nevoie de ambele mâini, o mână spală pe alta, amândouă spală obrazul, de câte ori a fost nevoită Blimunda să vină să cureţe murdăria care a rămas lipită pe dosul palmei şi care altfel nu s-ar duce, acestea sunt necazurile războiului, minime în cazul de faţă, fiindcă au fost mulţi alţi soldaţi care au rămas fără amândouă braţele, sau fără amândouă picioarele, sau fără părţile lor bărbăteşti, şi n-o au pe Blimunda ca să le dea ajutor, ori au pierdut-o chiar din acest motiv. Este grozav cârligul pentru a apuca o lamă de fier sau pentru a îndoi o nuia, e straşnică ţepuşa ca să dea copci în pânza velei, însă lucrurile se supun anevoie când nu simt mângâierea pielii omeneşti, îşi închipuie că au pierit oamenii cu care erau obişnuite, lumea s-a întors cu fundul în sus. Blimunda vine atenei să dea o mână de ajutor şi, când vine ea, rebeliunea ia sfârşit, Bine că ai venit, zice Baltasar, or simţi şi lucrurile acelaşi lucru, asta nu se poate şti cu siguranţă.

  Din când în când, Blimunda se scoală mai devreme, şi, înainte de a-şi mânca pâinea fiecărei dimineţi, se strecoară pe lângă perete, ferindu-şi ochii de vederea lui Baltasar, dă la o parte pânza şi se apropie să cerceteze cele făcute până acum ca să descopere punctul slab al împletiturii, bula de aer ascunsă în fier şi, terminând inspecţia, se apucă să-şi mestece pe îndelete hrana, devenind încetul cu încetul la fel de oarbă ca şi ceilalţi oameni care văd doar ceea ce se înfăţişează privirii. Când a făcut asta pentru întâia oară, iar mai târziu Baltasar i-a zis părintelui Bartolomeo Lourenco, Fierul ăsta nu e bun de nimic, e crăpat pe dinăuntru, De unde ştii, Blimunda a văzut, părintele s-a întors către ea, i-a zâmbit, l-a privit pe unul, l-a privit pe celălalt, şi a rostit, Tu eşti Şapte-Sori fiindcă vezi pe lumină, tu vei fi Şapte-Luni fiindcă vezi pe întuneric, şi astfel Blimunda, care până atunci se numea precum mama ei doar de Jesus, a devenit Blimunda Şapte-Luni, şi era botezată de preot, aşa cum se cuvine, nu-şi primise porecla de la un fitecine. În noaptea aceea, sorii şi lunile au dormit îmbrăţişaţi în vreme ce stelele se roteau lent pe cer, Lună unde eşti, Soare un'te duci.

  Părintele Bartolomeu Lourenco vine din când în când să-şi exerseze aici predicile pe care le-a compus, pereţii au în şură tocmai ecoul potrivit ca să se rotunjească cuvintele, fără rezonanţa excesivă care face să se învălmăşească sunetele, înecând înţelesurile. Aşa sunau pesemne imprecaţiile profeţilor în deşert ori în piaţa publică, spaţii fără pereţi sau cu ziduri aflate la mare depărtare, şi de aceea neştiutoare de legile acusticii, harul se află în organul care rosteşte cuvântul, nu în urechile care îl ascultă sau în pereţii care îl trimit înapoi de unde a plecat Are însă această religie o retorică voluptuoasă, cu îngeri cărnoşi şi cu sfinţi înfocaţi şi cu multe fluturări de tunică, braţe dolofane, coapse întrezărite, piepturi care se umflă, ochi daţi peste cap, şi tot atât suferă cel care se desfată, pe cât se desfată cel care suferă, de aceea nu toate drumurile duc la Roma, ci la trup. Părintele îşi bate capul cu oratoria, mai ales că are cine să-l asculte, dar, fie ca efect intimidant al păsăroiului, fie din pricina răcelii egoiste a auditoriului, sau pentru că lipseşte ambianţa bisericească, vorbele nu-şi iau zborul, nu răsună, se încurcă unele cu altele, pare de necrezut că părintele Bartolomeu Lourenco are o faimă atât de mare de orator în cele sfinte, aşa îneât a fost asemuit cu părintele Ant6nio Vieira1, să-l aibă Dumnezeu în pază, că Sfânta Inchiziţie l-a avut Aici şi-a exersat

  Antonio Vieira (1608-l697), scriitor şi orator iezuit, cea mai reprezentativă personalitate a barocului portughez Numit de Fernando Pessoa. Împăratul limbii portugheze”, opera sa cuprinde în jur de 200 de predici, peste cinci sute de scrisori şi opere cu caracter politic, diplomatic, religios $i profetic. Cunoscut pentru lupta sa în favoarea indienilor din Brasilia şi pentru mesianismul manifest în special în Istoria viitorului, părintele Ant6nio Vieira a fost închis de Inchiziţie între 1665-l667.

  Părintele Bartolomeu Lourenco predica pe care a rostit-o la Salvaterra de Magos, aflându-se de faţă regele şi curtea, aici îşi exersează acum predica pe care o va rosti la sărbătorirea cununiei Sfântului Iosif, pe care i-au cerut-o dominicanii, va să zică nu-i dăunează prea mult faima pe care o are de zburător şi de zănatic, căci până şi fiii Sfântului Dominic îl poftesc să le cuvânte, de rege ce să mai vorbim, căci acestuia, fiind încă atât de tânăr, îi mai plac încă jucăriile, şi de aia îl protejează pe părinte, de aia petrece atâta timp cu maicile prin mânăstiri şi le lasă borţoase, una câte una, ori pe mai multe în acelaşi timp, astfel că, atunci când i s-o isprăvi istoria, se vor număra cu zecile copiii căpătaţi în acest fel, vai de biata regină, ce s-ar alege de ea dacă nu l-ar avea pe duhovnicul Antonio Stieff, părinte iezuit, ca s-o înveţe ce înseamnă resemnarea, şi visurile în care îi apare infantele Dom Francisco cu marinarii morţi, spânzuraţi la oblânc, şi ce s-ar alege de părintele Bartolomeu Lourenco dacă ar veni pe aici dominicanii care i-au comandat predica şi ar da peste păsăroiul acesta, peste ciungul acesta, peste vrăjitoarea aceasta, peste predicatorul acesta, dăltuind cuvinte şi tăinuind poate gânduri pe care nici Blimunda n-ar putea să le vadă, chiar dacă ar ţine post un an întreg.

  Îşi încheie predica părintele Bartolomeu Lourenco, nu se sinchiseşte de efectul ei religios, întreabă cu gândul aiurea, Ei, v-a plăcut, iar ceilalţi îi răspund, Da, sigur, ne-a plăcut, bineînţeles, însă aceste vorbe sunt rostite cu jumătate de gură, căci inima nu prea dă semne că ar fi priceput ce-a auzit, iar dacă inima n-a priceput, rostirea gurii nu ajunge să fie minciună, ci doar absenţă. Baltasar se apucă iarăşi să ciocănească fierul, Blimunda împinse cu mătura în curte resturile de nuiele care nu jnai fşceau trebuinţă, după râvna pe care o arată, ar putea să pară dpuă treburi grabnice, însă părintele rosti pe neaşteptate, ca unul” care nu-şi mai poate înăbuşi un gând chinuitor, Aşa n-o să ajung niciodată să zbor, o spuse cu glas obosit, apoi făcu un gest plin de o descurajare atât de adâncă, încât, înţelegând brusc cât era de zadarnică munca pe care o făcea, Baltasar dădu drumul ciocanului din mână, dar, vrând să îndrepte ceea ce putea fi luat drept renunţare, rosti, Trebuie să construim aici o forjă, să călim fierul, de nu, însăşi greutatea păsăroiului îl va face să se înco-voaie, iar părintele răspunse, Nu-mi pasă dacă se va încovoia sau nu, important e să zboare, şi nu va zbura dacă-i lipseşte eterul, Ce-i asta, întrebă Blimunda, E tăria de care sunt agăţate stelele, Şi cum poate fi el adus încoace, întrebă Baltasar, Prin arta alchimiei, la care eu nu mă pricep, dar despre asta să nu suflaţi niciodată vreo vorbă, orice s-ar întâmpla, Şi ce e de făcut, Am să plec în curând în Olanda, care-i o ţară cu mulţi cărturari, acolo voi deprinde meşteşugul de a face să coboare eterul din tării, ca să-l putem introduce în sfere, fără el maşina nu va zbura niciodată, Dar ce virtute are acest eter, întrebă Blimunda, Ea este o parte din virtutea generală de a atrage fiinţele şi trupurile, chiar şi lucrurile neînsufleţite, dacă le slobozim din gheara pământului, în sus, spre soare, Spune asta în cuvinte pe care să le pot pricepe, părinte, Ca maşina să se ridice în văzduh, trebuie ca soarele să atragă chihlimbarul care va fi agăţat de sârmele acoperişului, care, la rândul lui, va atrage eterul pe care îl vom fi introdus înăuntrul sferelor, care, la rândul lui, va atrage magneţii ce se vor afla dedesubt, care, la rândul lor, vor atrage lamelele de fier din care e alcătuită carena bărcii, şi atunci vom urca în văzduh, purtaţi de vânt, ori împinşi de suflul foalelor, dacă nu va fi vânt, însă repet, lipsindu-ne eterul, ne lipseşte totul. Atunci Blimunda spuse, Dacă soarele atrage chihlimbarul, iar chihlimbarul atrage eterul, iar eterul atrage magnetul, iar magnetul atrage fierul, maşina va fi împinsă spre soare, fără să se mai poată opri. Făcu o pauză, apoi întrebă ca şi cum ar fi vorbit doar pentru sine, Cum o fi soarele pe dinăuntru. Părintele spuse, Nu vom ajunge la soare, ca să evităm să se întâmple asta, avem pânzele de deasupra pe care le putem deschide şi închide după voie, în aşa fel încât să ne oprim la înălţimea pe care o dorim. Făcu şi el o pauză, apoi încheie, Cât despre a şti cum o fi soarele pe dinăuntru, să se ridice maşina de la pământ, căci restul va veni de la sine, dorind-o noi şi fără să îl necăjim prea mult pe Dumnezeu.

  Sunt totuşi vremuri pline de necazuri. Acum vor ieşi în stradă călugăriţele de la Santa Monica, răzvrătite şi scoase din sărite de porunca regelui cum că de azi înainte nu vor mai avea voie să vorbească în mânăstiri decât cu părinţii, fiii, fraţii şi rudele de gradul al doilea, hotărâre prin care maiestatea sa vrea să pună capăt scandalului iscat din pricina muieraticilor, nobili şi plebei, care le frecventează pe soţiile Domnului şi le lasă bortoase în timpul unei Ave-Maria, că asta face şi Dom Joâo al V-lea, lui îi sade bine, dar nu lui Joâo cutare, sau lui Jose” oricine. Veni într-un suflet stareţul de la Grasa, vrând sa le potolească pe măicuţe şi să le aducă aminte de respectul cuvenit vrerii regale, ameninţându-le cu excomunicarea dacă vor încălca porunca, dar ele, căpiate, se răsculară, trei sute de femei cuprinse de o catolică furie, fiindcă astfel sunt rupte de lume, au încercat o dată, o repetă a doua oară, acum se va vedea cum sparg uşile delicatele mâini feminine, călugăriţele au ieşit afară, o târăsc cu brutalitate după ele pe maica stareţă, ţin crucea înălţată în aer, pornesc pe stradă în procesiune, până când le iese în întâmpinare comunitatea fraţilor călugări de la Grasa, şi le roagă ca, pentru numele lui Dumnezeu, să pună capăt răzmeriţei, pe loc se înfiripă un preasfânt colocviu între călugări şi călugăriţe, disputându-şi fiecare argumentele, cazul era atât de grav, încât coregidorul fu nevoit să dea fuga la rege, întrebând dacă trebuia să se suspende ori nu ordinul, şi cu aceste alergături, înapoieri şi comentarii ale celor întâmplate trecu toată dimineaţa, căci se sculaseră cu noap-tea-n cap protestatarele, şi, până la întoarcerea coregidorului, coregidorule, du-te, coregidorule, vino, rămaseră pe loc măicuţele, aşezate pe pământul gol cele mai coapte, sprinţare şi vioaie cele din ultima recoltă, încălzindu-se la soarele plăcut al anotimpului care îţi umple inima de freamăt, uitându-se la cei care treceau pe acolo şi, din curiozitate, se opreau, asemenea delicatese nu-ţi cad sub nas în fiecare zi, sporovăind apoi cu cine aveau chef, drept care acolo s-au înnodat mai strâns legăturile cu oaspeţii interzişi, care, aflând vestea, au dat năvală, şi, cu învoieli, alinturi, ore de întânire, vorbe de recunoaştere, semne din degete ori din batistă, şi-au petrecut vremea până la amiază, şi cum, în sfârşit, trupul ceru de mâncare, se ospătară chiar acolo cu dulciurile pe care le aduseseră în traistă, dacă la război te duci, ia cu tine-un pumn de nuci, iar spre sfârşitul gustării sosi contraordinul de la palat ca totul să revină la făgaşul moral de mai înainte, drept care se întoarseră victorioase călugăriţele la Santa Monica, intonând imnuri de triumf, consolate pe deasupra de iertarea stareţului trimisă printr-un curier, n-a venit în persoană, ar fi putut să-l nimerească vreun glonte rătăcit, căci asemenea daraveră cu măicuţe revoltate e mai cumplită ca orice bătălie. Aceste femei sunt băgate de atâtea ori cu forţa în recluziune monastică, de aici nu te mai mişti, facilitându-se astfel partajul moştenirii în favoarea primului născut şi a altor fraţi de parte bărbătească, şi, cu toate că trăiesc ca nişte prizoniere, până şi simpla strângere a degetelor printre gratii vor să le-o refuze, întâlnirea clandestină, atingerea suavă, blând; mângâiere, chiar dacă ea aduce de atâtea ori infernul, binecuvâi tat să fie, căci, în sfârşit, dacă soarele atrage chihlimbarul, iar lumea carnea, cineva va trebui să tragă un folos şi de aici, fie şi numai pentru a se alege doar cu resturile rămase de la cei ce s-au născut ca să înşface totul.

  Alt necaz aşteptat este autodafeul, nu pentru Biserică, ea profită de pe urma lui pentru întărirea credinţei, având şi alte câştiguri, nici pentru rege, căci, aflându-se în cortegiul de osândiţi câţiva brazilieni, stăpâni de mori de zahăr, se alege cu averea lor, ci pentru acela care simte pe spinare şfichiul biciului, ori e trimis în surghiun, ori e ars pe rug, e drept că astăzi o singură femeie a fost dată pe seama braţului secular, nu va fi din cale-a-fară de greu să-i zugrăvească chipul în biserica Sfântului Dominic, alături de alţi inşi pârliţi, fripţi, împrăştiaţi şi măturaţi, pare de neînţeles cum nu serveşte cazna unora drept sperietoare pentru alţii, le-o fi plăcând oamenilor să fie chinuiţi, or pune mai mult preţ pe convingerile spiritului decât pe salvarea trupului, habar n-a avut Dumnezeu în ce bucluc se băga atunci când i-a creat pe Adam şi Eva. Ce s-ar putea spune, de pildă, despre această maică juruită, care era de fapt evreică şi a fost osândită la temniţă pe viaţă, sau despre această negresă din Angola, caz nemaiîntâlnit până acum, care a fost adusă din Rio de Janeiro sub acuzaţia de iudaism, sau despre acest negustor din Algarve care susţinea că fiecare se mântuieşte în legea pe care o urmează, pentru că toate sunt egale, şi ce mi-e Cristos, ce mi-e Mahomed, ce mi-e Evanghelia, ce mi-e Cabala, dulcele sau amarul, păcatul ori virtutea, sau despre acest mulatru din Caparica, care se numeşte Manuel Mateus, dar nu e rudă cu Şapte-Sori, şi e poreclit Saramago, parcă poate şti cineva ce descendenţă va avea, şi care a fost trimis în judecată pentru vina de a fi un vrăjitor fără pereche, alături de alte trei fetişcane care îi ţineau hangul, ce se va spune aşadar despre aceştia şi despre alţii o sută treizeci care păşesc în procesiune, mulţi or să ţină companie mamei Blimundei, cine ştie dacă o mai fi cumva în viaţi

  Şapte-Sori şi Şapte-Luni, dacă i-au pus un nume aşa frumos, se cuvine să-l poarte, nu au coborât în Rossio de la S. Sebastiâo da Pedreira ca să vadă autodafeul, dar sărbătoarea nu a dus lipsă de spectatori, iar de la unii care au fost de faţă, inclusiv însemnările care rămân întotdeauna în pofida incendiilor şi a cutremurelor, s-a păstrat amintirea a ceea ce-au văzut şi a celor care au fost văzuţi, arşi ori pocăiţi, negresa din Angola, mulatrul din Caparica, călugăriţa evreică, clericii care spuneau liturghia, spovedeau şi predicau fără să fi fost hirotonisiţi, judele din Arraiolos cu sânge de creştin nou şi dinspre partea mamei şi dinspre partea tatălui, în total o sută treizeci de oameni, căci Sfântul Oficiu îşi întinde atotputernic năvoadele prin lume şi le scoate pline, urmând astfel într-un mod mai aparte pilda cea bună dată de Cristos atunci când i-a spus lui Petru că îl voia pescar de oameni.

  Marea amărăciune a lui Baltasar şi a Blimundei este că nu se găseşte un năvod care să poată fi aruncat până la stele, ca să aducă de acolo eterul care le susţine, după cum afirmă părintele Bartolomeu Lourenco, care va pleca zilele acestea, dar nu ştie când se va întoarce. Păsăroiul, care părea un castel în ascensiune, este acum un turn în ruine, un babei prăbuşit la jumătatea zborului, frânghii, pânze, sârme, bucăţi de fier amestecate de-a valma, nu le-a mai rămas nici măcar consolarea de a putea deschide cufărul ca să contemple desenul, părintele l-a pus în bagaje, mâine e ziua plecării, va pleca pe mare şi fără să aibă de înfruntat alte primejdii în călătorie decât pe acelea naturale, fiindcă, în sfârşit, s-a anunţat că s-a făcut pace cu Franţa, într-o solemnă procesiune de judecători, coregidori şi aprozi, frumos gătiţi cu toţii, în urma lor gorniştii, cu goarne răsucite, apoi logofeţii palatului cu bastonul de argint pe umăr, la urmă şapte crainici cu mantii bogate, ultimul dintre ei ducând în mână o hârtie, care era înştiinţarea de pace, citită mai întâi în Terreiro do Paco, sub ferestrele unde şedeau maiestăţile şi alteţele, sub privirile mării de oameni care umplea piaţa, în faţa companiei de gardă în poziţie de drepţi, iar, după ce au terminat aici, s-au dus s-o strige încă o dată în faţa catedralei, de aici a treia oară în Rossio, pe treptele spitalului, în sfârşit s-a făcut pace cu Franţa, să poftească acom şi celelalte ţări cu respectivele lor păci, Dar niciuna n-o să-mi dea înapoi mâna pierdută, zice Baltasar, Lasă, noi doi avem împreună trei mâini, răspunde Blimunda.

  Părintele Bartolomeu Lourenco îi binecuvântă pe soldat şi pe vizionară, aceştia îi sărutară mâna, însă în ultima clipă se îmbrăţişară toţi trei, a fost mai puternică prietenia decât respectul, iar părintele rosti, Cu bine, Blimunda, Cu bine, Baltasar, aveţi grijă unul de celălalt, şi de păsăroi, căci eu mă voi întoarce într-o zi cu ceea ce caut, nu va fi aur, nici diamant, ci aerul pe care îl respiră Dumnezeu, vei ţine în păstrare cheia pe care ţi-am dat-o şi, cum o să plecaţi la Mafra, nu uita să vii din când în când pe aici să vezi ce mai e cu maşina, poţi să intri şi să ieşi fără teamă, regele mi-a încredinţat proprietatea, ştie ce se află aici, şi, terminându-şi vorba, se urcă pe catâr şi plecă.

  Este deja pe mare părintele Bartolomeu Lourenco, dar noi ce-o să facem acum fără speranţa de a ajunge prea curând la cer, păi să mergem la coridă, e o distracţie grozavă, la Mafra nu s-au ţinut niciodată, spune Baltasar, şi, cum banii nu ajung pentru toate cele patru zile, că a fost scumpă chiria anul acesta pentru tăpşanul din Terreiro do Paco, vom merge la ultima reprezentaţie, care încheie sărbătoarea, cu tribune ridicate împrejurul pieţei până la râu, de-abia se mai pot zări catargele corăbiilor ancorate lângă ţărm, şi-au găsit locuri bune Şapte-Sori şi Blimunda, şi asta nu pentru că ar fi sosit mai devreme ca alţii, ci pentru că un cârlig de fier agăţat la capătul braţului deschide calea la fel de uşor precum culevrina care a sosit din India şi se află în turnul S. Giăo, omul simte o atingere pe spate, se întoarce şi i se pare că vede gura unei puşti aţintită asupra lui. Toată piaţa este înconjurată de stâlpi, cu steguleţe atârnate în vârf, drapaţi până la poale cu pânze care flutură în adierea brizei, iar la intrarea în ţarc s-a construit un portic de lemn, zugrăvit de parcă ar fi marmură albă, cu coloane imitând piatra din munţii Arrâbida, cu frize şi cornişe aurite. Stâlpul principal e susţinut de patru figuri uriaşe zugrăvite în tot felul de culori şi poleite din belşug cu aur, iar steagul, din tablă, îl înfăţişează, pe o faţă şi pe alta, pe gloriosul nostru Sfânt Anton, pe câmp de argint, garniturile sunt şi ele aurite şi împodobite cu un evantai de pene multicolore, vopsite aşa de iscusit încât par naturale şi adevărate, iar ele încheie ca un moţ imaginea bărbatului pictat pe steag. Băncile şi tribunele sunt un furnicar de oameni, lumea de vază are locuri separate, iar maiestăţile şi alteţele asistă de la ferestrele palatului, deocamdată stropitorii mai udă încă piaţa, optzeci de bărbaţi îmbrăcaţi după moda maură, cu armoariile Senatului Lisabonei brodate pe şorţuri, se foieşte nerăbdătoare mulţimea care vrea să vadă ieşind taurii, s-au terminat dansurile, acum s-au retras şi stropitorii, a rămas tăpşanul curat ca în palmă, mirosind a pământ reavăn, facerea lumii pare că s-a încheiat adineauri, acum se aşteaptă gongul, în curând vor apărea sângele şi urina, şi balegile taurilor, şi bălegarul cailor, iar dacă cineva o să se scape pe el de frică, să sperăm că-l vor ţine baierele nădragilor ca să nu se facă de râs în faţa Lisabonei şi a lui Dom Joâo al V-lea.

  A intrat primul taur, a intrat al doilea, a intrat al treilea, au apărut cei optsprezece toreadori pedeştri pe care Senatul i-a contractat în Castilia pe bani grei, toreadorii călări au tăbărât în piaţă şi şi-au împlântat lăncile, pedestraşii au înfipt suliţe împodobite cu panglici de hârtie, iar acel călăreţ pe care taurul l-a ultragiat, făcându-i să îi cadă mantia pe jos, se năpusteşte asupra dobitocului şi îl răneşte cu spada, aşa înţelege el să-şi răzbune onoarea pătată. Intră acum al patrulea taur, al cincilea, al şaselea, au intrat deja zece, doisprezece, cincisprezece, douăzeci, arena e o baltă de sânge, doamnele râd, scot ţipete uşoare, bat din palme, se înghesuie pe la ferestre ca florile în glastre, iar taurii mor unul după altul şi sunt scoşi afară într-un car cu roţi joase, tras de şase cai, cum numai pentru cei din familia regală sau de rang înalt se obişnuieşte, ceea ce, dacă nu dovedeşte regalitatea şi rangul taurilor, arată în schimb cât sunt de grei, să-i întrebăm pe cai, de altfel arătoşi, cu harnaşamente lucitoare, cu glugi de catifea stacojie brodată, cu valtrapuri cu franjuri din argint fals, şi uite-l pe taurul străpuns de săgeţi, sfârtecat de lovituri de lance, cum îşi târăşte maţele pe jos, bărbaţii în delir pipăie femeile delirante, iar ele se freacă de ei fără ruşine, nici Blimunda nu face excepţie, şi de ce-ar face, lipită strâns de Baltasar, i se urcă la cap sângele pe care-l vede curgând, şuvoaiele ţâşnind din rânele taurilor, revărsând moartea vie care tulbură minţile, însă imaginea ce se întipăreşte pe retină şi îţi îngheaţă inima e capul prăbuşit al unui taur, botul căscat, limba groasă atârnând, care nu va mai secera, aspră, iarba câmpiilor, ci poate doar păşunile de fum din lumea cealaltă, nu putem şti dacă pentru tauri va fi infern sau paradis.

  Paradis ar trebui să fie, dacă o mai exista dreptate, nu poate fi infern după cât suferă aceştia cu mantiile de foc, care sunt nişte tape groase, ţesute din mai multe straturi şi înţesate cu felurite tipuri de artificii, se pune foc la cele două capete şi mantia se aprinde, artificiile explodează pe rând, pocnesc fără încetare, bubuie şi împrăştie scântei prin toată piaţa, e ca şi cum taurul ar fi prăjit de viu, şi aleargă în dreapta şi în stânga, înnebunit de furie şi durere, sărind şi mugind, în vreme ce Dom Joăo al V-lea şi poporul său aplaudă jalnica moarte, căci taurul nu poate nici măcar să se apere, darmite să moară omorând. Miroase a carne arsă, dar este un miros care nu deranjează aceste nări, deprinse cum sunt cu frigăruile de la autodafeuri, iar boul cel puţin ajunge până la urmă în farfurie, tot e un câştig, pe când după evreu rămâne doar bruma de avere pe care a lăsat-o aici.

  Se aduc acum nişte momâi din argilă pictată, mai mari decât un stat de om, cu braţele întinse, le aşază în mijlocul arenei, ce număr o fi ăsta, întreabă cine nu a mai văzut, poate se vor odihni puţin ochii după măcel, în fine, dacă momâile sunt de lut, cel mai rău lucru ce li se poate întâmpla e să ajungă un morman de cioburi, or să trebuiască după aceea să măture, nu glumă, s-a dus pe apa sâmbetei distracţia, asta-i, spun scepticii şi violenţii, să mai vină o mantie de foc ca să râdem cu toţii împreună cu regele, nu sunt aşa de multe ocaziile când putem râde laolaltă, dar în această clipă ies din ţarc doi tauri care, uluiţi, dau cu ochii de piaţa pustie, doar acele momâi cu braţele ridicate în sus şi fără picioare, pântecoase şi acoperite cu demoni mâzgăliţi, pe ele ne vom răzbuna pentru toată ruşinea suferită, taurii dau năvală, oalele plesnesc cu un pocnet surd, iar dinăuntru ţâşnesc zeci de iepuri speriaţi, gonind din răsputeri încolo şi încoace, urmăriţi şi omorâţi cu bâta de toreadori şi de bărbaţii care au sărit în arenă, cu un ochi la dobitocul care fuge, cu altul la acela care se năpusteşte, publicul râde zgomotos, râs de oameni lipsiţi de măsură, dintr-o dată se schimbă tonul uralelor, fiindcă din alte două momâi de lut, făcute acuma ţăndări, ies bătând cu putere din aripi stoluri de porumbei, dezorientaţi de lovitură, răniţi de lumina crudă, unii îşi pierd simţul zborului, nu reuşesc să câştige înălţime şi se izbesc de palisadele înalte, căzând în mâini nerăbdătoare nu atât să înşface gustoasele bucate care sunt porumbeii umpluţi, cât să citească versurile scrise pe un răvaş legat la gâtul păsării, ca de exemplu, Eu dintr-o temniţă nebună ca prin minune am scăpat, ce fericit-aş fi pe dat', de-ar fi să-ncap pe-o mână bună, Aici mă cheamă a mea pană, cu destulă tresăltare, cine vrea prea sus să zboare va cădea-n aspră dojana, Acum deja sunt liniştită, şi de-o fi să mor cândva, Dumnezeu să dea aşa, să mor ca lumea osebită, De-a rostogolul fug de-acei, ce ucigându-mă muri-vor, când taurii-i aleargă-n zor, să scape vor şi porumbei, totuşi nu reuşesc să-i prindă pe toţi, căci unii se înalţă în zboruri circulare, scapă din vârtejul de ţipete şi mâini, şi urcă, urcă, nimeresc cadenţa potrivită a aripilor, culeg în înaltul cerului razele de soare, iar când se îndepărtează, par păsări de aur, plutind peste acoperişuri.

  În dimineaţa următoare, înainte de a se lumina de ziuă, drept singură povară o boccea de haine şi ceva merinde în desagă, Baltasar şi Blimunda au părăsit Lisabona, îndreptându-se spre Mafra.

 

  (^AJNJ^DJRŞjJUL RISIPITOR/şi-a adus femeie, iar dacă nu vine cu mâna goaâă, e pentru că una i-a rămas pe câmpul de bătălie, iar cealaltă ţine mâna Blimundei, dacă vine mai bogat sau mai sărac e un lucru care nu se întreabă, căci orice om ştie ce are, însă nu ştie cât preţuieşte aceasta, Xând Baltasar a împins uşa şi s-a înfăţişat în faţa mamei, Marta MariL) cum se numeşte, şi-a strâns în braţe feciorul, l-a strâns cu o forţă ce părea de bărbat, însă era numai a inimii. Baltasar avea cârligul prins de ciot, ce durere în suflet, ce jale să vezi pe umărul femeii un fier răsucit în locul scoicii pe care o alcătuiesc degetele, îmbrăţişând conturul a ceea ce cuprind, reazem şi sprijin pe care te poţi bizui. Tatăl nu era acasă, ci pe ogor, la muncă, singura soră a lui Baltasar se măritase şi avea doi copii, se numeşte Ălvaro Pedreiro bărbatul ei, şi e pietrar, i-au înscris meseria în nume, caz frecvent, ce motive s-or fi găsit, şi în ce vremuri, ca unora să li se dea, chiar dacă numai ca poreclă, numele de Şapte-Sori. Blimunda nu trecuse pragul, aştepta să-i vină rândul, însă bătrâna n-o vedea, mai scundă decât fiul, şi pentru că în casă era aproape beznă, Baltasar se dădu la o parte ca să-i permită s-o vadă pe Blimunda, aşa îşi închipuia, însă Marta Măria văzu mai întâi ceea ce încă nu văzuse, ci doar presimţise în atingerea rece şi neplăcută de pe umăr, fierul în locul mâinii, numai apoi desluşi silueta desenată în golul uşii, sărmana femeie, sfâşiată între durerea care o mutila şi pe ea prin braţul acela şi îngrijorarea stârnită de o altă prezenţă feminină, se trase atunci Blimunda înapoi, pentru ca fiecare lucru să se petreacă la timpul cuvenit, şi auzi de afară suspinele şi întrebările, Vai, fiul meu iubit, cum s-a întâmplat, cine ţi-a făcut asta, începuse să se întunece când Baltasar ieşi la uşă şi o pofti, Intră, un opaiţ se aprindea în casă, Marta „Măria încă mai suspina încetişor, Mamă, aceasta e nevasta mea, numele ei e Blimunda de Jesus.