— Da. Afară.

  — Putem merge cu maşina la tine?

  — Bineînţeles. Putem mânca şi apoi plecăm. Sau putem lua ceva pe drum ca să mâncăm acasă.

  — Nu-i aşa că am avut noroc că am ajuns aici?

  — Da, spuse Thomas Hudson. De unde ai ştiut că sunt pe-aici?

  — Un puşti de la aeroportul din Camagüey mi-a spus că s-ar putea să fii aici. Dacă nu te găseam, ne apucam să vizităm Havana.

  — Putem vizita Havana.

  — Nu, spuse ea. S-o vadă Ginny. Ştii pe cineva care ar putea s-o însoţească pe Ginny?

  — Bineînţeles.

  — Deseară trebuie să fim înapoi la Camagüey.

  — La ce oră îţi pleacă avionul?

  — La şase, cred.

  — O să aranjăm noi totul, spuse Thomas Hudson.

  La masa lor veni un bărbat. Era de prin partea locului.

  — Scuzaţi-mă, spuse el. Îmi puteţi da un autograf?

  — Bineînţeles.

  El îi oferi o carte poştală cu fotografia barului, cu Constante în spatele barului amestecând cocteiluri, şi ea îşi puse acolo semnătura lăbărţată teatral, pe care Thomas Hudson o ştia atât de bine.

  — Nu-i nici pentru fetiţa mea, nici pentru băiatul meu care e şcolar. E pentru mine.

  — Bine, spuse ea şi-i zâmbi. Foarte drăguţ din partea dumitale că mi-ai cerut autograful.

  — Am văzut toate filmele în care aţi jucat, spuse el. Părerea mea e că sunteţi cea mai frumoasă femeie din lume.

  — Minunat, spuse ea. Te rog să-ţi păstrezi şi mai departe aceeaşi părere.

  — Îmi permiteţi să vă ofer ceva de băut?

  — Beau acum cu un prieten.

  — Îl cunosc, spuse crainicul de radio. Îl cunosc de mulţi ani, Tom, pot să iau loc şi eu? Văd că mai este o doamnă aici.

  — El e domnul de Rodriguez, spuse Thomas Hudson. Care-i numele tău de familie, Ginny?

  — Watson.

  — Domnişoara Watson.

  — Sunt încântat să vă cunosc, domnişoară Watson, spuse crainicul de radio.

  Era un bărbat arătos, smead şi bronzat, cu nişte ochi plăcuţi, un zâmbet simpatic şi mâini zdravene de jucător de baseball. Se ocupase şi cu jocurile de noroc şi cu cel de baseball, şi mai păstrase ceva din înfăţişarea elegantă a modernului jucător de cărţi.

  — Puteţi lua masa cu mine toţi trei? îi întrebă el. E aproape ora prânzului.

  — Domnul Hudson şi cu mine urmează să facem o călătorie prin ţinut, spuse ea.

  — Aş fi încântată să iau masa cu dumneavoastră, spuse Ginny. Sunteţi un om minunat.

  — E de treabă? îl întrebă ea pe Thomas Hudson.

  — E un om minunat. Altul ca el nu mai găseşti în oraşul ăsta.

  — Tom, mulţumesc tare mult, spuse crainicul. Chiar nu vreţi să luaţi masa cu mine?

  — Zău că trebuie să plecăm, spuse ea. E târziu şi aşa. Ginny, te întâlnesc la hotel. Mulţumesc tare mult, domnule Rodriguez.

  — Sunteţi cu adevărat cea mai frumoasă femeie din lume, spuse domnul Rodriguez. Chiar dacă n-am ştiut-o dintotdeauna, o ştiu acum.

  — Vă rog să vă păstraţi totdeauna aceeaşi părere, spuse ea şi apoi ieşiră în stradă. Ei, urmă apoi, n-a fost chiar rău. Şi Ginny îl place, şi-i un bărbat drăguţ.

  — E un bărbat drăguţ, într-adevăr, spuse Thomas Hudson, în vreme ce şoferul le deschidea portiera.

  — Tu eşti drăguţ, îi spuse ea. Aş fi preferat ca tu să nu fi băut atât de mult. De aceea am evitat şi şampania. Cine era prietena aceea tuciurie de la capătul barului?

  — Prietena mea tuciurie de la capătul barului, şi atâta tot.

  — Vrei să mai bei ceva? Putem opri undeva să comandăm.

  — Nu. Vrei tu?

  — Doar ştii că eu nu vreau niciodată. Deşi nişte vin aş vrea.

  — Am eu vin acasă.

  — E minunat. Acum poţi să mă săruţi. Acum nu ne mai arestează nimeni.

  — Adondé vamos?38 întrebă şoferul uitându-se drept înainte.

  — A la finca39, îi răspunse Thomas Hudson.

  — Ah, Tommy, Tommy, Tommy, făcu ea. Haide, nu te sfii. N-are nici o importanţă dacă ne vede, nu-i aşa?

  — Nu. N-are. Dacă vrei, taie-i limba.

  — Nu, asta nu vreau. Nu-mi place brutalitatea niciodată. Dar a fost drăguţ din partea ta să-mi îngădui.

  — N-ar fi o idee rea. Tu ce mai faci? Cuib al dragostei dintotdeauna.

  — Eu sunt aceeaşi.

  — Chiar aceeaşi?

  — Aceeaşi, cum e fiecare întotdeauna. În oraşul ăsta sunt a ta.

  — Până pleacă avionul.

  — Exact, spuse ea şi-şi schimbă poziţia ca să stea mai bine în maşină. Uite, urmă, noi am trecut de partea strălucitoare şi acum am ajuns unde-i murdar şi plin de fum. Când nu ni se întâmplă aşa?

  — Câteodată.

  — Da, câteodată, spuse ea.

  Apoi se uitară la partea aceea murdară şi înceţoşată şi cu ochii ei pătrunzători şi cu inteligenţa ei deosebită văzu într-o clipă ceea ce lui îi trebuiseră atâţia ani ca să vadă.

  — Acum e mai bine, spuse ea.

  În viaţa ei nu-i spusese o minciună, şi el încercase la rândul lui să n-o mintă. Dar nu prea reuşise.

  — Mă mai iubeşti? îl întrebă ea. Spune-mi de-a dreptul şi fără cuvinte alese.

  — Da. Ar trebui să ştii.

  — Ştiu, spuse ea, dar silindu-l s-o dovedească dacă aşa ceva se putea dovedi.

  — De data asta cine-i tipul?

  — Hai să nu mai vorbim de el. Nici n-o să-ţi pese de el.

  — Poate că nu, spuse el şi o strânse lângă el atât de tare, încât parcă ar fi fost gata gata să se frângă ceva în ei dacă s-ar fi potrivit amândoi într-adins.

  Era vechiul lor joc şi ea i se frânse în braţe.

  — Cât mai e până acasă?

  — Unsprezece minute.

  — După cum stau lucrurile acum, e încă mult prea departe.

  — Să-i iau volanul şi să conduc numai în opt minute?

  — Nu, te rog, adu-ţi aminte tot ce te-am învăţat despre răbdare.

  — Asta-i lecţia cea mai inteligentă şi mai tâmpită pe care am învăţat-o. Acum învaţă-mă tu pe mine puţin lecţia asta.

  — Trebuie?

  — Nu. Acum nu mai sunt decât opt minute.

  — Eo casă frumoasă? Patul e mare?

  — O să vedem, spuse Thomas Hudson. Ai şi început să încerci vechile îndoieli?

  — Nu, spuse ea. Nu vreau decât un pat mare, mare. Să uit cu totul armata.

  — E un pat mare, spuse el. Poate nu la fel de mare ca armata.

  — Nu e nevoie să fii bădăran. Toţi bărbaţii frumoşi ajung până la urmă să scoată poza nevestei. Doar trebuie să-i ştii pe cei de la trupele aeropurtate.

  — Îmi pare bine că nu-i ştiu. Noi suntem stătuţi în apă. Dar niciodată n-au fost trupe acvapurtate şi nici nu ni s-a spus vreodată aşa.

  — Îmi povesteşti şi mie cum e? îl întrebă ea.

  — Nu.

  — Niciodată nu mi-ai povestit şi tare te mai iubesc eu pentru asta. Dar sunt curioasă şi lumea mă întreabă şi sunt îngrijorată.

  — Opreşte-te la curiozitate, îi răspunse el. Şi nu fi îngrijorată niciodată. Nu-ţi aduci aminte că curiozitatea a omorât motanul? Am şi eu un motan care-i destul de curios.

  Se gândi la Boise. Apoi îi spuse:

  — Dar îngrijorarea a ucis şi mulţi oameni de afaceri în floarea vârstei. Să fiu şi eu îngrijorat în legătură cu tine?

  — Doar ca actriţă. Şi nu prea mult. Nu mai sunt decât două minute. Acum e un peisaj frumos şi-mi place. Putem lua masa în pat?

  — Vrei să ne apucăm şi de dormit?

  — Da. Nu-i nici un păcat. Numai să nu pierdem avionul.

  Maşina urcă panta abruptă a vechiului drum pavat cu piatră, cu copaci mari de ambele părţi.

  — Ai ceva de pierdut?

  — Pe tine, spuse el.

  — Nu, mă refeream la îndatoriri.

  — Arăt eu a om care să aibă vreo îndatorire?

  — S-ar putea să ai. Eşti un actor minunat. Cel mai prost pe care l-am văzut vreodată. Te iubesc, zănaticul meu drag, spuse. Te-am văzut în toate marile tale roluri. Te-am iubit cel mai tare când jucai rolul Soţului Credincios, şi-l jucai atât de bine? Asta s-a întâmplat la Ritz, mi se pare.

  — Acolo am jucat eu cel mai bine rolul Soţului Credincios, spuse el. Ca Garrick la Old Bailey.

  — Ai cam încurcat-o puţin, spuse ea. Cred că cel mai bine ai jucat rolul pe Normandie.

  — Când a ars vasul, vreme de şase zile nu mi-a mai păsat de nimic pe lumea asta.

  — Dar nu ăsta-i recordul tău.

  — Nu, răspunse el.

  Se opriseră la poartă şi şoferul o descuie.

  — Chiar aici locuim?

  — Da. Pe deal. Îmi pare rău că şoferul nu-i prea în formă.

  Maşina începu să urce printre mangotieri şi printre flamboyanes, întoarse lângă grajdurile de vite şi apoi mai departe urcă pe aleea circulară spre casă. El deschise portiera maşinii, şi ea coborî ca şi cum ar fi făcut o generoasă şi călduroasă favoare pământului.

  Se uită la casă şi văzu geamul deschis al domitorului. Erau nişte geamuri mari şi, într-un fel, îi aduceau aminte de Normandie.

  — O să pierd avionul, spuse ea. De ce nu mă pot şi eu îmbolnăvi odată? Toate celelalte femei se îmbolnăvesc.

  — Ştiu eu doi doctori buni care vor jura amândoi că eşti bolnavă.

  — Minunat, spuse ea urcând scările. N-o să fie nevoie să-i invitam şi pe ei la cină, nu-i aşa?

  — Nu, spuse el deschizând uşa. O să le telefonez şi trimit apoi şoferul să aducă certificatele.

  — Sunt bolnavă, spuse ea. M-am hotărât. De data asta să se mai distreze armata şi singură.

  — O să te duci.

  — Nu. Am să te distrez pe tine. În ultima vreme ai mai fost distrat ca lumea?

  — Nu.

  — Şi eu. Sau se spune nici eu?

  — Nu mai ştiu, spuse şi o trase aproape de el şi se uită în ochii ei şi apoi îşi feri privirea.

  Deschise uşa spre dormitorul cel mare.

  — Se spune nici eu, adăugă gânditor.

  Geamurile erau deschise şi suflarea vântului se simţea până în cameră. Dar acum, când ieşise soarele, era plăcut.

  — Aici e ca pe Normandie. Ai făcut să arate ca pe Normandie într-adins pentru mine?

  — Bineînţeles, iubita mea, minţi el. Ce-ai crezut?

  — Eşti un mincinos mai prost decât mine.

  — Nu-s nici măcar mai iute.

  — Hai atunci să nu mai spunem minciuni. Să ne prefacem că pentru mine ai aranjat totul aşa.

  — Pentru tine am aranjat totul aşa, spuse el. Numai că semăna cu altcineva.

  — Numai atât de tare eşti tu în stare să strângi pe cineva în braţe?

  — Fără s-o frâng.

  Apoi adăugă:

  — Fără să ne culcăm.

  — Cine e împotriva culcatului?

  — Eu nu, spuse el şi o ridică în braţe şi o duse pe pat. Dar să trag storul. N-am nimic împotrivă să distrezi trupele. Dar cei de la bucătărie au un radio cu care se distrează, aşa că nu mai au nevoie şi de noi.

  — Şi acum…, începu ea.

  — Da.

  — Acum adu-ţi aminte tot ce te-am învăţat.

  — Nu mi-am adus?

  — Oarecum.

  — Bine, spuse el. Hai să nu ne mai amintim de nimic, hai să nu mai vorbim, şi să nu mai vorbim şi iar să nu mai vorbim.

  După aceea ea îi spuse:

  — Chiar şi pe Normandie, oamenilor li se făcea foame.

  — Să-l sun pe steward.

  — Dar stewardul ăsta nu ne cunoaşte.

  — O să ne cunoască acum.

  — Nu. Hai să ieşim şi să vedem casa. Ce-ai mai pictat?

  — Mai nimic.

  — N-ai timp.

  — Tu ce crezi?

  — Dar când eşti la ţărm nu poţi?

  — Tom! exclamă ea.

  Erau în camera de zi şi stăteau pe scaunele mari şi vechi şi ea îşi scosese pantofii ca să se simtă mai bine rogojina de pe jos. Stătea ghemuită şi îşi pieptănase părul ca să-i facă lui o bucurie, fiindcă ştia ce mult îi plăcea lui, şi cum stătea aşa părul i se legăna ca un mănunchi greu de mătase, ori de câte ori îşi clătina capul.

  — Fir-ai tu să fii, spuse el. Iubito, adăugă apoi.

  — M-ai afurisit destul, spuse ea.

  — Să nu mai vorbim de asta.

  — De ce te-ai căsătorit cu ea, Tom?

  — Pentru că iubeai pe altcineva.

  — Nu era un motiv serios.

  — Nimeni n-a spus vreodată că a fost. Mai ales pentru mine. Dar nu e nevoie să greşesc şi să mă căiesc pentru greşelile mele şi apoi să le discut. Nu-i aşa?

  — Doar dacă vreau eu.

  Motanul cel mare, cu negru şi alb, venise înăuntru şi se freca acum de picioarele ei.

  — Ne-a cam încurcat, spuse Thomas Hudson. Sau poate că dă şi el dovadă de bun simţ.

  — Nu e cumva vorba de…?

  — Bineînţeles. Sigur. Boy, îl strigă el.

  Motanul veni la el şi-i sări în braţe. Nu conta în braţele cui era.

  — Am putea s-o iubim amândoi, Boy. Uită-te bine la ea. Femei ca asta nu mai vezi tu.

  — Tom nu trebuie să te prefaci că n-ai fost pe mare când ai ochii atât de arşi şi în colţul ochilor ai dungi albe, iar părul ţi-e atât de decolorat de soare de parcă ai fi dat cu ceva pe el…

  — Şi am un mers legănat şi umblu cu un papagal pe umăr şi dau în oameni cu piciorul meu de lemn. Ascultă, iubito, mă mai duc din când în când pe mare fiindcă pictez viaţa mării pentru muzeul de istorie naturală. Nici măcar războiul nu ne poate abate de la studiile noastre.

  — Sunt sfinte, spuse ea. O să-mi aduc aminte de minciuna asta şi am să mă ţin scai de ea. Tom, chiar nu-ţi pasă de ea deloc?

  — Deloc.

  — Încă mă mai iubeşti?

  — Nu ţi-am dat destule dovezi?

  — S-ar fi putut să fie un rol. Cel al îndrăgostitului veşnic credincios, indiferent cu ce târfă te găsesc. „Nu mie credincios mi-ai fost în felul tău, Cynara.”

  — Totdeauna ţi-am spus că dacă te-ai fi apucat să-l ilustrezi cu picturile tale şi ai fi lucrat aşa cum trebuie, în loc să zugrăveşti fantezii şi să te îndrăgosteşti de tot felul de…

  — Căsătorindu-te cu ele, vrei să spui.

  — Nu. E destulă pedeapsă să te căsătoreşti cu ele. Dar te îndrăgosteşti de ele şi după aceea nu te mai respect.

  Fraza asta veche şi dulce mi-o amintesc: „Şi după aceea nu te mai respect!” O cumpăr şi dau pe ea oricât ceri, numai s-o scot din circulaţie.

  — Te respect. Iar tu nu o iubeşti, nu-i aşa?

  — Te iubesc şi te respect pe tine şi pe ea n-o iubesc deloc.

  — Atunci e minunat. Sunt fericită că sunt atât de bolnavă şi că am pierdut avionul.

  — Te respect cu adevărat, o ştii doar şi respect orice afurisit de lucru pe care-l faci sau l-ai făcut.

  — Şi te porţi cu mine minunat şi-ţi ţii toate promisiunile.

  — Care a fost ultima?

  — Nu mai ştiu. Dacă a fost vorba de vreo promisiune, atunci ai încălcat-o.

  — Frumoasa mea, vrei să trecem peste asta?

  — Mi-ar plăcea să trecem.

  — Poate o să putem. Peste multe lucruri am trecut noi.

  — Nu. Nu-i adevărat. Sunt şi dovezi vizibile. Dar tu crezi că dacă faci dragoste cu o femeie e destul. Nu te gândeşti niciodată la nevoia ei de a fi mândră de tine. Nici la micile mângâieri.

  — Nici la posibilitatea de a fi un ţânc, ca cei pe care-i iubeşti şi de care-ţi pasă.

  — N-ai fi putut să fii mai neajutorat şi să mă faci să mă simt că-ţi sunt necesară şi să nu te mai porţi aşa cum te purtai şi să tot bombăneşti că ba dă-mi aia, ba ia aia, ba du-o dracului de-aici că nu mi-e foame?

  — De ce-am venit noi aici? Pentru lecţii de morală?

  — Am venit aici fiindcă te iubesc şi vreau să te dovedeşti demn de tine însuţi.

  — Şi de tine, şi de Dumnezeu, şi de toate celelalte abstracţii. Nici măcar nu-s pictor abstracţionist. Tu ai fi fost în stare să-i ceri lui Toulouse-Lautrec să nu mai dea pe la bordeie, sau lui Gauguin să fie atent să nu se aleagă cu vreun sifilis, şi lui Baudelaire să se întoarcă devreme acasă. Eu nu-s la fel de bun ca ei, dar la dracu şi cu tine.

  — N-am fost niciodată aşa.

  — Ba ai fost. Tu şi munca ta. Ceasurile tale afurisite de muncă.

  — Aş fi renunţat la ele.

  — Bineînţeles. Ştiu că ai fi făcut-o. Şi atunci ai fi cântat în cluburi de noapte şi eu aş fi devenit mardeiaşul tău. Ţii minte când puneam la cale aşa ceva?

  — Ce-ai mai auzit de Tom?

  — E bine, spuse bărbatul şi simţi un fior ciudat cum îi străbate pielea.

  — De trei săptămâni nu mi-a mai scris. Şi ar fi fost firesc să-ţi închipui că o să-i scrie mamei sale. Când e vorba de scris, a fost întotdeauna atât de harnic.

  — Doar ştii cum e cu puştii ăştia plecaţi la război. Sau poate că nu dă armata drumul la scrisori. Uneori fac şi asta.

  — Ţii minte când nu era în stare să vorbească boabă englezeşte?

  — Şi avea banda lui la Gstaad? Şi la Engadine, şi la Zug?

  — Ai vreo poză de-a lui?

  — Numai cea pe care o ai şi tu.

  — Se poate bea ceva? Ce bei tu pe-aici?

  — Tot ce pofteşti. Mă duc să dau de băiatul acela. Vinul e în pivniţă.

  — Te rog să nu lipseşti prea mult.

  — E caraghios ca tocmai noi să ne spunem aşa ceva.

  — Te rog să nu lipseşti prea mult, repetă ea. Ai auzit? Şi să ştii că nu ţi-am cerut niciodată să vii devreme acasă. Nu ăsta a fost necazul, şi o ştii şi tu.

  — Ştiu, adeveri el. Şi n-am să lipsesc prea mult.

  — Poate că biatul ăla ne poate face şi ceva de mâncare.

  — S-ar putea, spuse Thomas Hudson.

  Apoi îi puse în vedere motanului:

  — Să stai cu ea, Boise.

  Ei asta-i, se gândi el. De ce-am zis asta? De ce-am minţit? De ce mă străduiesc să dezvălui adevărul treptat? Vreau să-mi păstrez durerea numai pentru mine, cum spunea Willie? Sunt oare genul ăsta de individ? Ei, ai făcut-o, se gândi. Cum să-i spui unei mame că băiatul ei a murit, tocmai când ai făcut din nou dragoste cu ea? Cum să-ţi spui chiar ţie că băiatul e mort? Pe vremuri aveai răspuns la toate. Răspunde-mi şi mie acum.

  — Nu există nici un răspuns. Până acum ar fi trebuit să ştii şi asta. Nu există absolut nici un răspuns.

  — Tom, se auzi glasul ei chemându-l. Sunt singura şi motanul nu-ţi poate ţine locul, deşi el crede că poate.

  — Pune-l jos. Băiatul s-a dus în sat şi eu aduc gheaţa.

  — Nu-mi mai pasă de băutura aia.

  — Nici mie, spuse el şi apăru din nou în încăpere păşind pe podeaua de ceramică cu picioarele goale până ce ajunse pe rogojină.

  Se uită la ea, şi ea era tot acolo.

  — Nu vrei să vorbeşti despre el, spuse ea.

  — Nu!

  — De ce? Cred că-i mai bine aşa.

  — Seamănă prea mult cu tine.

  — Nu de asta, spuse ea. Zi-mi. E mort?

  — Da.

  — Te rog, ţine-mă strâns. Acum chiar mi-e rău.

  O simţi cum tremură şi se lăsă în genunchi lângă scaunul ei şi o cuprinse în braţe şi o simţi cum tremură. Apoi ea spuse:

  — Sărmanul, sărmanul de tine. Sărmanul, sărmanul de tine.

  După o vreme vorbi iar.

  — Îmi pare rău pentru tot ceea ce-am spus sau am făcut vreodată.

  — Şi mie.

  — Sărmanul de tine, sărmana de mine.

  — Sărmana lume, spuse el şi nu adăugă: „Sărmanul Tom”.

  — Ce-mi mai poţi spune?

  — Nimic, doar atât.

  — Cred că o să ne învăţăm şi cu asta.

  — Poate.

  — Aş vrea să mă sfărâm, dar nu simt decât un gol şi mi-e rău.

  — Ştiu.

  — Aşa păţeşte toată lumea?

  — Aşa cred. Oricum, nouă nu ni se poate întâmplă decât o singură dată.

  — Şi acum e ca în casa mortului.

  — Îmi pare rău că nu ţi-am spus de la început când te-am văzut.

  — Nu-i nimic, spuse ea. Totdeauna amâni tu lucrurile. Dar nu-mi pare rău.

  — Mi-a fost atât de afurisit de dor de tine şi am fost egoist şi idiot.

  — N-ai fost egoist. Totdeauna ne-am iubit. Numai că am greşit.

  — Eu sunt vinovat pentru cele mai mari greşeli.

  — Nu. Amândoi suntem. Să nu ne mai certăm niciodată.

  Ceva se petrecu în ea şi în cele din urmă o podidi plânsul şi murmură:

  — Ah, Tommy, aşa deodată, nu mai sunt în stare să suport.

  — Ştiu spuse el. Frumoasa şi dulcea mea iubită. Nici eu nu mai suport.

  — Eram atât de tineri şi de proşti şi eram amândoi frumoşi şi Tommy era atât de frumos…

  — Ca şi maică-sa.

  — Şi acum nu mai e nici urmă din el.

  — Sărmana mea, iubita mea scumpă.

  — Şi acum ce facem?

  — Tu faci ceea ce faci, iar eu fac ceea ce fac.

  — Nu putem rămâne împreună o vreme?

  — Numai dacă mai ţine vântul ăsta.

  — Atunci să ţină. Crezi că e păcat să facem dragoste?

  — Nu cred că Tom ar avea ceva împotrivă.

  — Nu. Precis că nu.

  — Îţi aminteşti când mergeam în amurg cu schiurile, cu el în spate, şi cum cântam în vreme ce treceam prin grădina din spatele hanului?

  — Îmi aduc aminte de tot.

  — Şi eu la fel, spuse ea. Şi de ce eram atât de proşti?

  — Eram în aceeaşi măsură şi rivali şi iubiţi.

  — Ştiu şi asta şi n-ar fi trebuit să fim aşa. Dar nu iubeşti pe nimeni altcineva, nu-i aşa? Acum când nu ne-a mai rămas decât atât.

  — Nu. Sincer.

  — Nici eu. Crezi că ne putem întoarce unul la celălalt?

  — Nu ştiu dacă ar merge. Dar putem încerca.

  — Cât mai ţine războiul ăsta?

  — Întreabă-l pe cel care are unul la activ.

  — S-ar putea să ţină ani de zile?

  — Câţiva tot ţine.

  — S-ar putea să fii şi tu ucis?

  — S-ar putea.

  — Nu-i bine.

  — Şi dacă scap?

  — Nu ştiu. Acum că Tom nu mai este, n-o să începem să fim iar arţăgoşi şi răi?

  — Aş putea să încerc să nu mai fiu. Nu mai sunt arţăgos şi am învăţat să-mi stăpânesc răutatea. Crede-mă.

  — Cum? Cu târfele?

  — Cred că da. Dar nu mai am nevoie de ele dacă suntem împreună.

  — Totdeauna ai ştiut să potriveşti totul frumos.

  — Vezi? Să nu începem din nou.

  — Nu. Nu într-o casă în care-i un mort.

  — Tu ai spus-o o dată.

  — Ştiu, răspunse ea. Îmi pare rău. Dar nu ştiu cum să zic altfel şi să aibă acelaşi înţeles. Începe să mai amorţească, acum.

  — O să amorţească tot mai mult, spuse el. Cu amorţeala e la fel de rău ca şi atunci când afli prima oară. Dar o să amorţească şi mai mult.

  — O să-mi spui toate veştile rele încât să-mi amorţească mai repede?

  — Sigur, făcu el. Dumnezeule, te iubesc.

  — Totdeauna m-ai iubit, spuse ea. Acum povesteşte-mi.

  Stătea la picioarele ei şi nu se uita la ea. Se uita la motan, la Boise, care se aşezase pe rogojină unde era o pată de soare.

  — A fost doborât de antiaeriană în timpul unui zbor de rutină în apropiere de Abbeville.

  — N-a sărit?

  — Nu. Avionul a luat foc. Probabil că fusese lovit şi el.

  — Sper să fi fost, spuse ea. Sper tare mult să fi fost lovit.

  — E aproape sigur că aşa s-a întâmplat. Avea timp să sară.

  — Îmi spui chiar adevărul? Nu i-a ars paraşuta?

  — Nu, minţi el, gândindu-se că era destul pentru ziua aceea.

  — De unde ai auzit toate astea?

  Îi spuse numele omului care-i povestise.

  — Atunci e adevărat, spuse ea. Acum nu mai am fiu, şi nici tu nu mai ai. Bănuiesc că din asta putem învăţa şi noi ceva. Mai ştii şi altceva?

  — Nu, îi spuse el, cât mai convingător posibil.

  — Şi o ducem aşa mai departe?

  — Aşa.

  — Cu ce?

  — Cu nimic, răspunse el.

  — N-aş putea sta aici cu tine?

  — Nu cred că ar ajuta la ceva, pentru că, îndată ce vremea va îngădui, va trebui să ies în larg. Tu nu vorbeşti niciodată şi îngropi în tine tot ce-ţi spun. Aşa că îngroapă şi asta.

  — Dar aş putea rămâne cu tine până atunci şi apoi aş putea să te aştept până te întorci.

  — N-are rost, spuse el. Nu ştiu niciodată când ne întoarcem şi ţi-ar fi şi mai greu dacă n-ai avea munca ta. Dacă vrei, rămâi până plecăm.

  — Bine, spuse ea. Am să rămân până plecaţi şi o să ne gândim la Tom cât poftim. Şi, îndată ce-ai să socoteşti că se cuvine, o să facem dragoste.

  — Tommy n-a avut niciodată nici o legătură cu încăperea asta.

  — Nu. Şi am să descânt eu pe oricine a avut de-a face cu el vreodată.

  — Acum zic şi eu că trebuie să mâncăm ceva şi să bem un pahar de vin.

  — O sticlă, îl corectă ea. Nu-i aşa că Tom a fost un băiat drăguţ? Şi atât de amuzant, şi atât de bun.

  — Din ce eşti tu făcută?

  — Din ceva ce-ţi place ţie, răspunse ea. Şi adăugă: Şi din oţel.

  — Nu ştiu ce s-a întâmplat cu băieţii care slujesc în casa asta, spuse Thomas Hudson. Nu se aşteptau să mă vadă întors astăzi. Dar unul dintre ei trebuia să fie la telefon. Aduc eu vinul. Acum, s-a răcit.

  Deschise sticla şi turnă în două pahare. Era din vinul acela bun pe care-l păstra pentru când se întorcea acasă, şi care după ce se răcorea făcea perle mici, perfecte, de vin curat.

  — Pentru noi şi pentru toate greşelile noastre, şi pentru tot ce-am pierdut şi pentru ce-o să câştigăm de-acum înainte.

  — Aşa să fie, spuse el.

  — Aşa să fie, adeveri ea.

  Apoi adăugă:

  — Există un lucru faţă de care ai rămas credincios întotdeauna – vinul bun.

  — Minunat din partea mea, nu-i aşa?

  — Îmi pare rău de ce-am zis despre băut azi-dimineaţă.

  — Mie îmi prinde bine. E caraghios, dar aşa-i.

  — Te referi la ceea ce-ai băut? Sau la critică?

  — La ce-am băut. La paharele acelea înalte de băutură frapată.

  — S-ar putea să fie aşa. Şi-acum nu mai spun nimic critic, decât că e cumplit de greu să găseşti ceva de mâncare în casa asta.

  — Ai răbdare. Mi-ai spus-o de destule ori.

  — Am răbdare, spuse ea. Dar mi-e foame. Acum ştiu de ce mănâncă oamenii la priveghi şi la înmormântări.

  — Fii aspră cât vrei şi-ţi face bine.

  — N-avea grijă. Am să fiu. Şi de-acum încolo o să o ducem tot aşa spunând mereu că ne pare rău la fiecare lucru? Am spus-o o dată.

  — Ia ascultă, făcu el. Eu m-am chinuit cu trei săptămâni mai mult decât tine şi poate că am ajuns într-o fază diferită.

  — Ai avut parte de o fază diferită şi mai interesantă. Te ştiu eu. De ce nu te duci drept la târfele tale?

  — N-ai vrea să termini?

  — Nu. Mă simt mai bine aşa.

  — Cine-a fost cel care-a zis: „Maria, fie-ţi milă de femei”?

  — Un bărbat, spuse ea. O bestie de bărbat.

  — Vrei să auzi tot poemul?

  — Nu? M-am cam săturat de tine, şi de faptul că ştii de trei săptămâni, şi de toate celelalte. Numai pentru că eu sunt o necombatantă, iar tu eşti vârât într-o treabă atât de secretă că trebuie să dormi cu motanul ca să nu-ţi scape cumva vreo vorbă…

  — Şi nici acum nu vezi de ce ne-am despărţit?

  — Ne-am despărţit pentru că mă săturasem de tine. Tu totdeauna m-ai iubit şi n-ai avut ce face şi nici acum n-ai ce face.

  — E adevărat.

  Servitorul era acum în sufragerie. Mai auzise şi mai văzuse el, fără să aibă ce face, certuri în camera de zi şi mai înainte, şi totdeauna faţa lui tuciurie începea să transpire de suferinţă. Îşi iubea stăpânul, şi pisicile şi câinii, şi admirase plin de respect femeile frumoase, şi toate astea îl făceau să se simtă cumplit de rău ori de câte ori se stârneau certuri. Se gândi că nu mai văzuse în viaţa lui o femeie atât de frumoasă, iar caballero se certa şi cu ea, iar ea avea pentru caballero cuvinte pline de mânie.

  — Señor, îngăimă el. Iertaţi-mă. Pot să vă vorbesc în bucătărie?

  — Scuză-mă, draga mea.

  — Bănuiesc că e ceva misterios, spuse ea şi-şi turnă un pahar plin de vin.

  — Señor, începu băiatul, locotenentul mi-a vorbit în castellano şi mi-a spus să vă transmit să vă duceţi acolo imediat, repet, imediat. Mi-a spus că ştiţi dumneavoastră unde şi că e o chestiune serioasă. N-am vrut să vă sun de la telefonul nostru, şi am sunat din sat. Şi apoi mi-au zis că sunteţi aici.

  — Bine, spuse Thomas Hudson. Îţi mulţumesc tare mult. Te rog, prăjeşte nişte ouă pentru señorita şi pentru mine şi spune-i şoferului să pregătească maşina.

  — Da, domnule, spuse băiatul.

  — Despre ce era vorba, Tom? întrebă ea. E o veste rea?

  — Trebuie să plec la treabă.

  — Dar ziceai că pe vântul ăsta n-o să trebuiască să ieşi.

  — Ştiu, dar nu depinde de mine.

  — Vrei să rămân aici?

  — Dacă vrei, poţi rămâne să citeşti scrisorile lui Tom, şi şoferul are să te ducă la avion.

  — Bine.

  — Şi dacă vrei, poţi lua toate scrisorile cu tine, şi orice tablou sau orice altceva mai vezi. Uită-te şi pe biroul meu.

  — Eşti schimbat.

  — Poate puţin, spuse el. Du-te în atelier şi vezi ce-ţi place, îi mai spuse. Sunt acolo şi nişte lucrări de dinainte de a ne apuca noi de proiectul ăsta. Ia tot ce-ţi place. E şi un tablou bun de-al tău.

  — Pe ăla am să-l iau, spuse ea. Când eşti bun, eşti îngrozitor de bun.

  — Dacă ai chef, citeşte şi scrisorile ei. Unele sunt piese de muzeu. Oricare ţi se pare destul de caraghioasă, poţi s-o iei.

  — Vorbeşti de parcă aş călători cu un cufăr după mine.

  — Poţi să le citeşti, şi după aceea le poţi arunca în closetul avionului.

  — În regulă.

  — Am să încerc să mă întorc înainte de a pleca tu. Dar să nu te bizui prea mult. Dacă o să fiu nevoit să folosesc maşina, îţi trimit un taxi să te ducă la hotel sau la aeroport.

  — Bine.

  — Băiatul are să aibă grijă de tine. Poate să-ţi calce orice ai nevoie şi poţi folosi orice haine ale mele sau orice altceva găseşti.

  — Bine. O să încerci să ţii la mine, Tom, şi n-o să mai îngădui ca ceva, cum s-a întâmplat acum la urmă, să ne mai tulbure dragostea?

  — Bineînţeles. Scenele astea nu înseamnă nimic şi doar ai spus şi tu că nu le pot evita.

  — Atunci, încearcă şi nu le mai da apă la moară.

  — Nu depinde de mine. Ia şi cărţile pe care le vrei, şi orice mai găseşti prin şandramaua asta, şi ai grijă să-i dai lui Boise porţia mea de ouă, sau măcar unul singur. Îi plac tăiate mărunt. Acum o şterg. Şi aşa am cam întârziat.

  — La revedere, Tom, spuse ea.

  — La revedere, diavoliţo, şi ai grijă de tine. S-ar putea să nici nu fie nimic.

  Ieşi pe uşă. Dar motanul ieşise şi el şi îl urmărea cu privirea.

  — E în regulă, Boise, spuse el. O să mă întorc cât de repede pot.

  — Încotro mergem? îl întrebă şoferul.

  — În oraş.

  Pe marea asta atât de agitată, nu cred să fie ceva de făcut. Dar s-ar putea să fi descoperit ceva. Probabil că e careva la ananghie pe undeva. Dumnezeule, sper să reuşim de data asta. Aş vrea să nu uit să întocmesc un testament din acelea de buzunar şi să-i las ei şandramaua. Să nu uit să-l legalizez la ambasadă şi să-l las în seif. Într-adevăr, a reacţionat teribil de frumos. Dar deocamdată n-a primit lovitura în plin. Aş vrea s-o pot ajuta atunci când are să primească lovitura în plin. Aş vrea să-i fiu într-adevăr de vreun folos. Poate că am să pot, dacă trecem de asta şi de următoarea şi de următoarea.

  Întâi să trecem de asta. Mă întreb dacă are să ia ceva. Sper să ia, şi sper să nu uite să-i dea lui Boise oul. Când e frig, i se face foame.

  N-o să fie greu să-mi găsesc băieţii şi şalupa o să mai reziste ea la o tăvăleală, înainte de revizie. Cel puţin o dată. Încă o dată, sigur. Putem paria pe ea. Aproape pentru orice avem piese de rezervă. Ce înseamnă pentru ea încă o tăvăleală, dacă reuşim? Ar fi fost grozav să mai stăm la ţărm. Poate că ar fi fost. Ar fi fost pe dracu.

  Priveşte lucrurile în faţă. Pe băiat l-ai pierdut. Dragostea ai pierdut-o. Onoarea s-a dus de mult. Fă-ţi datoria.

  Da, bine! Dar care-i datoria ta? Ceea ce am spus că am să fac. Şi toate celelalte lucruri pe care ai spus că ai să le faci?

  Iar în dormitorul de la fermă, încăperea care arăta ca cea de pe Normandie, ea stătea întinsă, pe pat, cu motanul numit Boise alături. Nu fusese în stare să mănânce ouăle, iar şampania nu mai avea nici un gust. Tăiase toate ouăle pentru Boise, şi deschisese unul dintre sertarele biroului şi văzuse scrisul băiatului pe plicurile albastre şi ştampila cenzurii, şi se îndepărtase şi se trântise cu faţa în jos pe pat.

  — Amândoi, îi spuse ea motanului care se simţea fericit după ce înfulecase ouăle şi acum adulmeca parfumul femeii de lângă el.

  — Amândoi, repetă ea. Boise, spune-mi, nouă ce ne rămâne de făcut?

  Motanul începu să toarcă neauzit.

  — Nici tu nu ştii, spuse ea. Şi nici nimeni altcineva.

  PARTEA A TREIA.

  PE MARE.

  I

  În faţă se deschidea o plaja prelungă, albă, dincolo de care se ridicau cocotierii. La intrarea în golf era un recif şi vântul puternic de est spărgea valurile de recif, aşa că intrarea era uşor de văzut îndată ce ajungeai în dreptul ei. Pe plajă nu se vedea ţipenie de om, iar nisipul era atât de alb că te dureau ochii când te uitai într-acolo.

  Omul de pe puntea de comandă cercetă ţărmul. Nu era nici urmă de colibă acolo unde ar fi trebuit să fie colibele, şi în lagună nu se zărea nici o barcă.

  — Ai mai fost pe aici înainte? îi spuse el secundului.

  — Da.

  — Acolo nu erau nişte colibe?

  — Erau acolo, şi pe hartă se indică un sat.

  — Dar mai mult ca sigur, fir-ar să fie, că acum nu mai sunt aici, spuse omul. Zăreşti cumva vreo barcă printre mangrove?

  — După cum văd eu, nu-i niciuna.

  — O să intrăm cu nava şi o să ancorăm, spuse bărbatul. Cunosc canalul. E de vreo opt ori mai adânc decât pare.

  Se uită în adânc, în apa verde, şi văzu cât de mult se întindea umbra navei sale pe fund.

  — E o zonă unde prinde bine ancora, la est de locul unde era satul, îi spuse secundul.

  — Da, ştiu. Desfă ancora tribord şi fii gata de ancoraj. Am de gând să opresc acolo. Cu vântul ăsta care bate zi şi noapte, n-or să fie insecte.

  — Nu, domnule.

  Ancorară, şi ambarcaţiunea, care nu era destul de mare pentru a se numi navă decât în mintea celui ce-i era stăpân, se aşeză cu prova în vânt, în vreme ce valurile se spărgeau, verzui şi înspumate, de recif. Cel de pe puntea de comandă fu atent să vadă dacă nava se aşezase bine în vânt şi ancora ţinea zdravăn. Apoi se uită spre ţărm şi opri motoarele. Continuă să se uite spre ţărm şi nu reuşea să înţeleagă.

  — Ia trei oameni şi aruncă o privire pe-acolo, spuse. Eu am să mă întind puţin. Adu-ţi aminte că eşti om de ştiinţă.

  Când erau în slujba ştiinţei, aveau grijă să nu se vadă nici o armă, şi purtau macete şi pălării largi de pai, aşa cum au pescuitorii de bureţi din Bahamas. Cei din echipaj le numeau sombreros cientificos. Cu cât erau mai mari cu atât erau socotite mai savante.

  — Mi-a furat cineva pălăria mea ştiinţifică, spuse un basc lat în umeri, cu nişte sprâncene groase, care i se împreunau deasupra nasului. Daţi-mi şi mie, în numele ştiinţei, un sac de grenade.

  — Ia pălăria mea ştiinţifică, spuse un alt basc. E de două ori mai ştiinţifică decât a ta.

  — Ce pălărie ştiinţifică! remarcă cel mai zdravăn dintre basci. Cu asta mă simt Einstein. Thomas, putem aduna probe?

  — Nu, spuse bărbatul. Antonio ştie ce vreau eu de la el. Să-ţi deschizi ca lumea blestemaţii ăia de ochi ştiinţifici ai tăi.

  — Eu mă duc să văd de apă.

  — E chiar în spatele locului unde era satul, spuse bărbatul. Vezi cum e. Probabil că rezerva noastră e mai bună.

  — H20, spuse bascul. Ştiinţa asta! Hei, măi savant de duzină, hoţ de pălării, ia dă-ne nişte damigene din alea de cinci galoni ca să nu ne plimbăm degeaba.

  Celălalt basc puse în barcă patru damigene îmbrăcate în răchită. Bărbatul îi auzi vorbind între ei:

  — Ia nu mă mai izbi în spinare cu vâsla aia ştiinţifică a ta.

  — De dragul ştiinţei o fac.

  — Culcă-te cu ştiinţa aia şi cu frate-su.

  — Cu sora ştiinţei.

  — Penicilina e numele ei.

  Bărbatul îi urmări cu privirea cum vâsleau spre plaja mult prea albă. Ar fi trebuit să mă duc şi eu, se gândi. Dar am stat în picioare toată noaptea şi douăsprezece ceasuri n-am lăsat timona din mână. Antonio o să cântărească el situaţia la fel de bine ca şi mine. Dar mă întreb ce dracu s-a întâmplat.

  Se uită o dată la recif şi apoi la ţărm şi la curentul de apă limpede care se izbea în coasta şalupei şi făcea vârtejuri mici în partea ferită a ambarcaţiunii. Apoi închise ochii, se răsuci pe o parte şi adormi.

  Se trezi când barca veni lângă şalupă, iar când le văzu chipurile, ştia că se întâmplase o nenorocire. Secundul era lac de sudoare, cum i se întâmpla întotdeauna când dădea de bucluc sau avea veşti proaste. Era un tip destul de slab şi care nu asuda cu una cu două.

  — Cineva a dat foc colibelor, spuse el. Cineva a încercat să le nimicească de tot, şi prin cenuşă sunt şi cadavre. Simţi de aici după miros, fiindcă vântul bate încoace.

  — Câte cadavre sunt?

  — Noi am socotit nouă. S-ar putea să fie mai multe.

  — Bărbaţi sau femei?

  — Şi bărbaţi şi femei.

  — Urme sunt?

  — Niciuna. De atunci a plouat. Ploi torenţiale. Pe nisip se văd încă urmele ploii.

  Bascul cel lat în umeri, pe care-l chema Ara, spuse:

  — Sunt morţi cam de o săptămâna. Păsările nu s-au dat la ei, dar crabii de pământ s-au apucat de treabă.

  — De unde ştii că-s morţi de-o săptămâna?

  — Nimeni nu poate spune exact, zise Ara. Dar cam de o săptămâna sunt morţi. După urmele crabilor, iar ploaia a fost acum vreo trei zile.

  — Cum era apa?

  — Părea bună.

  — Ai adus?

  — Da.

  — Nu văd de ce-ar fi otrăvit apa, spuse Ara. După miros era bună, aşa că am gustat din ea şi am adus.

  — N-ar fi trebuit să guşti din ea.

  — După miros era bună, şi nu era nici un motiv să cred că era otrăvită.

  — Cine i-a omorât pe oamenii aceia?

  — Oricine.

  — N-aţi verificat?

  — Nu. Am venit să-ţi raportăm. Dumneata eşti căpitanul.

  — Bine, spuse Thomas Hudson.

  Coborî în cabină şi se încinse, punându-şi revolverul. Avea şi un cuţit în teacă, de cealaltă parte a centurii, partea care stătea mai sus, iar greutatea revolverului se lăsa pe pulpă. Se opri în bucătărie şi luă o lingură şi o puse în buzunar.

  — Ara, tu şi Henry veniţi la ţărm. Willie, vii cu barca şi apoi vedeţi dacă reuşiţi să găsiţi nişte moluşte. Lăsaţi-l pe Peters să doarmă. Apoi se adresă secundului: Verifică, te rog, maşinile, şi toate rezervoarele.

  Apa se vedea limpede şi plăcută deasupra nisipului aceluia alb de pe fund, şi se zărea orice creastă sau încreţitură a nisipului. În vreme ce mergeau prin apă, după ce barca atinse cu fundul o dună de nisip, simţi peştişorii jucându-se lângă degetele lui, se uită în jos şi văzu că era vorba de mici pompano. S-ar putea să nu fie pompano veritabil, se gândi. Arată exact ca ei şi sunt tare prietenoşi.

  — Henry, strigă el când ajunseră la ţărm. Ia-o de-a lungul ţărmului, în direcţia vântului, şi du-te până la mangrove. Fii atent la urme sau la orice altceva mai deosebit. Mă găseşti aici. Ara, tu o iei pe ţărm în partea cealaltă şi faci acelaşi lucru.

  N-avea nevoie să întrebe unde erau cadavrele. Vedea urmele care duceau la ele şi auzea ronţăitul crabilor de pământ în tufişurile uscate. Se uită apoi spre larg, spre şalupă şi la linia brizanţilor, îl văzu pe Willie la pupa, uitându-se peste copastie prin vasul cu fundul de sticlă după moluşte, în vreme ce barca mergea în derivă.

  Dacă tot trebuie s-o fac, mai bine s-o fac acum şi să termin odată, se gândi. Dar ziua asta era lăsată pentru altceva. E ciudat cum de-a venit o ploaie ca asta aici unde nu era nevoie de ea, încât să nu ne alegem cu nimic. Câtă vreme a trecut de când am văzut nori de ploaie trecând şi într-o parte şi în alta, fără să cadă o picătură?

  Vântul bătea puternic, şi de mai bine de cincisprezece zile bătea zi şi noapte. Devenise parte din fiinţa acelui bărbat, aşa încât nici nu-l mai irita. Îl fortifica, îi dădea puteri şi spera ca vântul să nu se mai oprească niciodată.

  Totdeauna aşteptăm câte ceva care nu mai vine, se gândi. Dar e mai uşor să aştepţi când te bate vântul decât atunci când e calm, sau te prind nişte vântoase afurisite şi pline de capricii. Totdeauna plouă pe undeva. Să ne păsuiască apa asta. Oricând putem da de ea. Pe toate insuliţele astea se găseşte apă, dacă ştii unde s-o cauţi.

  Şi acum, se gândi el, du-te şi termină odată ce ai de făcut.

  Vântul îl ajută să împlinească treaba. Când se ghemui pe sub tufele uscate de mure de mare, cernând nisipul cu amândouă mâinile, vântul mâna în cealaltă parte duhoarea a ceea ce se afla înaintea lui. În nisip nu găsi nimic şi era derutat, dar cercetă mai departe, tot nisipul dinspre partea dincotro bătea vântul spre colibele arse, înainte de a se apropia de ele. Spera să găsească ceea ce căuta prin cea mai lesnicioasă cale. Dar nu află nimic.

  Apoi, cu vântul în spate, se întoarse şi îşi umplu plămânii şi apoi îşi ţinu suflarea din nou şi continuă să caute mai departe în masa aceea carbonizată şi descompusă cu care se hrăneau crabii de pământ. Deodată lovi ceva tare care lunecă pe un os şi scormoni după acel ceva cu lingura. Depuse obiectul din lingură pe nisip, şi scormoni mai departe şi mai găsi încă trei în aceeaşi grămadă. Apoi se întoarse spre direcţia vântului şi-şi curăţă cuţitul şi lingura în nisip. Luă cele patru gloanţe într-o mână de nisip, şi cu lingura şi cuţitul în mâna stângă îşi croi drum înapoi prin desiş. Un crab mare de pământ, dezgustător de alb, se trase înapoi şi-şi ridică cleştii spre el.

  — Ei băiete, te îndrepţi într-acolo? îl întrebă omul. Eu mă îndrept în partea cealaltă.

  Crabul îşi apără poziţia stând cu cleştii ridicaţi şi larg deschişi.

  — Pentru un crab ca tine ai ajuns destul de mare, îi spuse omul.

  Îşi băgă încet cuţitul în teacă şi lingura în buzunar. Apoi îşi trecu mâna de nisip cu cele patru gloanţe în stânga. Îşi şterse cu grijă dreapta de pantalonii scurţi, apoi îşi scoase revolverul Magnum 357, înnegrit de sudoare şi bine uns.

  — Încă mai ai o şansă, îi spuse el crabului de pământ. Nimeni n-are să te condamne. Încerci un fel de plăcere să-ţi faci datoria.

  Crabul nu se clinti şi rămase cu cleştii ridicaţi. Era un crab mare, cam de un picior, iar bărbatul îl împuşcă drept între ochi şi crabul fu pulverizat.

  — Acum e greu de pus mâna pe nişte 357 fiindcă dezertorii aceia de la F. B. I. Au nevoie de ele pentru a-i dibui pe ceilalţi dezertori, spuse bărbatul. Dar omul trebuie să mai tragă din când în când câte un foc cu el, altfel habar n-are cum se mai trage.

  Sărmanul crab, se gândi. Nu-şi făcea decât meseria. Dar ar fi trebuit să-şi ia tălpăşiţa.

  Ieşi pe plajă şi văzu şalupa legănându-se, şi linia regulată a valurilor care se spărgeau, şi pe Willie cu barca lui ancorată acum, cufundându-se după moluşte. Îşi curăţă cuţitul ca lumea, frecă lingura şi o spălă, după care spălă şi cele patru gloanţe. Le luă în mână şi se uită la ele ca un căutător de aur care spălând nisip în căutarea unor grăuncioare de aur, se trezeşte în tigaie cu patru pepite. Cele patru gloanţe aveau vârful negru. Îmbrăcămintea se dusese de pe ele, şi urmele ghinturilor de la ţeavă se vedeau bine. Erau gloanţe standard, de 9 mm, făcute pentru automate Schmeisser.

  Vederea lor îl făcu foarte fericit.

  Au adunat ei toate cartuşele trase, se gândi. Dar le-au lăsat pe astea, care-s la fel de clare ca o carte de vizită. Acum trebuie să încerc să aflu despre ce-i vorba. Ştim două lucruri. La Cay n-au mai lăsat pe nimeni şi bărcile s-au dus. Ia porneşte, băiete, de-aici. Se presupune că ştii să gândeşti.

  Dar nu începu să cugete. Ci se trânti pe spate în nisip, după ce-şi aduse pistolul în faţă, încât acum îi zăcea între picioare, şi se uită la sculptura pe care vântul şi nisipul o făcuseră în carnea unui lemn adus de ape. Era cenuşiu şi ros şi scufundat în nisipul alb şi fin. Arăta ca la o expoziţie. I-ar fi stat bine la Salon d'Antomne.

  Auzi vuietul valurilor care se spărgeau de recif şi se gândi: Mi-ar place să pictez bucata asta. Rămase mai departe întins pe spate şi se uită la cerul în care era stăpân doar vântul de est, iar cele patru gloanţe odihneau în buzunăraşul încheiat al pantalonilor. Ştia că aveau să fie odihna vieţii sale. Dar nu voia să se gândească la ele acum şi nici să-şi chinuie mintea cu toate treburile practice pe care era nevoit să le cumpănească. Am să mă bucur de bucata asta cenuşie de lemn, se gândi. Acum ştim că avem parte de inamic şi noi, şi că nu are scăpare. Dar nici noi. Şi nu-i nici o grabă să mă gândesc la asta până nu se întorc Ara şi Henry. Ara are să găsească el ceva. Mai e ceva de găsit, şi el nu-i prost. Ţărmul spune multe minciuni, dar undeva e scris şi adevărul. Pipăi gloanţele în buzunar şi porni să se târâie în coate mai sus, unde nisipul era mai uscat şi mai alb, dacă mai exista posibilitatea unei comparaţii în albeaţa aceea. Şi rămase întins cu capul sprijinit de bucata de lemn, cu revolverul între picioare.

  — De câtă vreme eşti tu iubita mea? îi spuse armei. Nu-mi răspunde, urmă apoi. Stai acolo bine şi o să am grijă ca, atunci când va veni vremea, să ucizi ceva mai de soi, nu numai crabi de pământ.

  II.

  Rămase întins aşa, uitându-se la linia unde se spărgeau valurile, şi când se arătară Ara şi Henry venind de-a lungul ţărmului, chibzuise totul destul de bine. Se uită la ei şi apoi îşi întoarse privirea din nou spre mare. Încercase să nu se gândească şi să se relaxeze, dar îi fusese imposibil. Acum avea să se relaxeze până când ceilalţi vor ajunge lângă el, şi nu se va mai gândi la nimic altceva decât la mare şi la recif. Dar nu avu răgaz. Ceilalţi veniră prea repede.

  — Ce-ai găsit? îl întrebă el pe Ara, care se aşezase lângă lemnul cenuşiu adus de ape.

  Henry stătea lângă el.

  — L-am găsit pe unul dintre ei. Unul tânăr. Mort.

  — Era neamţ, precis, spuse Henry. N-avea pe el decât pantaloni scurţi, şi părul lung, blond, decolorat de soare şi zăcea cu faţa în jos pe nisip.

  — Unde era împuşcat?

  — În ceafă şi la baza şirei spinării, spuse Ara. Rematado40. Uite gloanţele. Le-am curăţat.

  — Da, spuse Thomas Hudson, am şi eu patru la fel.

  — Sunt Luger de 9 milimetri, nu-i aşa? întrebă Henry. Au acelaşi calibru ca şi armele noastre de 38.

  — Cele cu capul negru sunt gloanţe de automat, spuse Thomas Hudson. Îţi mulţumesc că le-ai extras, domnule doctor.

  — La ordinele dumneavoastră, spuse Ara. Cel din ceafă trecuse dintr-o parte în alta şi l-am găsit în nisip. Henry l-a scos pe celălalt.

  — Nu mi-a fost greu, spuse Henry. Vântul şi soarele îl cam uscaseră. Era ca şi cum ai fi tăiat o plăcintă. Nu arăta ca cei de colo. De ce l-or fi omorât, Tom?

  — Nu ştiu.

  — Dar ce crezi? întrebă Ara. Au venit încoace ca să-şi facă nişte reparaţii?

  — Nu. Au rămas fără navă.

  — Da, spuse Ara. Au luat bărcile.

  — Dar de ce-a fost omorât marinarul acela tânăr? întrebă Henry. Iartă-mă dacă nu par prea inteligent, Tom. Dar ştii cât de mult vreau să fac tot ce pot, şi sunt atât de bucuros că am dat de ei.

  — N-am dat de ei, spuse Thomas Hudson, dar, Doamne, am dat de-o urmă nespus de clară.

  — Limpede ca bună-ziua? spuse Henry plin de speranţe.

  — Să nu-mi spui mie una ca asta.

  — Tom, dar cine l-a omorât pe marinarul acela şi de ce?

  — Neînţelegeri de familie, spuse Thomas Hudson. Ai văzut tu vreodată un om împuşcat din milă la baza spinării? După aceea, cel ce-a făcut treaba asta s-a arătat milos şi l-a împuşcat şi în ceafă.

  — Poate au fost doi, spuse Ara.

  — Ai găsit cartuşele trase?

  — Nu, răspunse Ara. M-am uitat eu pe unde ar fi trebuit să fie. Chiar dacă a fost vorba de automat, nici el nu le-ar fi aruncat mai departe de locul cercetat de mine.

  — S-ar putea să fie vorba de aceeaşi bestie metodică ce i-a lichidat şi pe ceilalţi.

  — Dar unde ar putea să se ducă? întrebă Ara. Încotro s-ar putea îndrepta cu bărcile alea?

  — Sunt siliţi să se îndrepte spre sud, spuse Thomas Hudson. Doar ştii al dracului de bine că spre nord n-au cum s-o ia.

  — Şi noi?

  — Încerc să gândesc cu mintea lor, spuse Thomas Hudson. N-am prea multe elemente după care să mă conduc.

  — Dar ai morţii ăia, şi dispariţia bărcilor, spuse Henry. Tom, poţi să-i dai tu de capăt.

  — Şi doar o singură armă cunoscută, dar unde şi-au pierdut submarinul şi cam câţi sunt? Ia socoteşte tu asta, şi mai adaugă şi faptul că azi-noapte n-am fost în stare să prindem Guantanamo, şi mai adaugă cât de multe insuliţe sunt la sud de noi şi, în plus, când o să ne umplem rezervoarele. Mai adaugă-l şi pe Peters şi serveşte-te.

  — O să fie bine, Tom.

  — Sigur, reluă Thomas Hudson. În treaba asta, binele şi răul sunt fraţi gemeni.

  — Nu-i aşa că eşti convins c-o să punem mâna pe ei?

  — Bineînţeles, spuse Thomas Hudson. Acum du-te, semnalizează-i lui Willie să vină la ţărm, şi lui Antonio să se apuce de moluştele alea. Mâncăm moluşte pe ziua de azi. Ara, în următoarele trei ceasuri ia câtă apă poţi la bord. Spune-i lui Antonio să-i dea bătaie cu motoarele. Vreau să plecăm de aici înainte de a se lăsa întunericul. Pe insulă nu mai era nimic? Nici porci, nici păsări.

  — Nimic, spuse Ara. Au luat tot.

  — Atunci le-au luat ca să aibă ce mânca. N-au nici hrană şi nici gheaţă. Sunt nemţi, aşa că le merge mintea, şi în lunile astea mai pot găsi şi ţestoase. Cred că o să dăm de ei în Lobos. E logic să se îndrepte spre Lobos. Spune-i lui Willie să umple lada de gheaţă cu moluşte: şi nu luăm decât atâta apă cât să ne ajungă până la cealaltă insulă.

  Se opri, cumpăni din nou şi se răzgândi.

  — Nu, iartă-mă. Am greşit. Umple cu apă până la apusul soarelui şi o să ieşim când răsare luna. Pierdem acum trei ceasuri, dar câştigăm şase mai târziu.

  — Ai gustat apa? întrebă Ara.

  — Da, răspunse el. Era curată şi bună. Ai avut dreptate.

  — Mulţumesc, spuse Ara. Mă duc să-l chem pe Willie încoace. S-a scufundat destul de mult.

  — Tom, întrebă Henry, vrei să stau cu tine, să car apă, sau ce să fac?

  — Cară apă până oboseşti şi după aceea du-te şi culcă-te. La noapte vreau să stai cu mine pe puntea de comandă.

  — Să-ţi aduc o cămaşă sau un pulover? îl întrebă Henry.

  — Adu-mi o cămaşă şi una din păturile cele mai subţiri, spuse Thomas Hudson. Acum pot dormi la soare şi nisipul e uscat. Dar mai târziu, se răcoreşte cu vântul ăsta.

  — Aşa-i că nisipul e minunat? N-am mai pomenit un nisip atât de uscat şi de fin.

  — L-a răscolit vântul mulţi ani.

  — O să dăm de ei, Tommy?

  — Bineînţeles, îi răspunse Thomas Hudson. În privinţa asta nu-i nici o îndoială.

  — Te rog iartă-mă de-s mereu nătărău, spuse Henry.

  — Eşti iertat din naştere, îi spuse Thomas Hudson. Eşti un băiat curajos, Henry, şi ţin la tine, şi am încredere în tine. Şi nici nu eşti nătărău.

  — Chiar crezi că o să ne batem cu ei?

  — Sunt sigur. Nu te mai gândi la asta. Gândeşte-te la detalii. Gândeşte-te la tot ce ai de făcut şi cum o să fim o navă de oameni fericiţi până ce ne vom bate. La luptă mă gândesc eu.

  — Am să mă duc şi am să-mi fac datoria cât am să pot mai bine, spuse Henry. Aş vrea să ne putem antrena de luptă ca să-mi îndeplinesc mai bine treaba.

  Thomas Hudson îi spuse:

  — O să te descurci de minune. Nu văd cum am putea să nu dăm de ei.

  — Dar a trecut atât de mult, spuse Henry.

  — Totul durează mult, îi spuse Thomas Hudson. Iar urmărirea durează cel mai mult.

  — Du-te şi culcă-te puţin, îi spuse Henry. N-o să mai apuci.

  — O să dorm eu, spuse Thomas Hudson.

  — Unde bănuieşti că li s-a scufundat submarinul, Tom? îl întrebă Ara.

  — Au luat de aici bărcile şi i-au curăţat pe oamenii ăia acum o săptămâna, să zicem. Aşa că trebuie să fie dintre cei revendicaţi de Camagüey. Dar au fost ei pe undeva pe aproape înainte de a-şi pierde nava. Cu nici o barcă de cauciuc nu puteau merge împotriva vântului.

  — Atunci trebuie să fi pierdut submarinul pe undeva la est de locul ăsta.

  — Fireşte. Şi când l-au pierdut n-au fost stânjeniţi de nimeni, spuse Thomas Hudson.

  — Dar mai aveau drum lung până acasă, spuse Henry.

  — Acum o să aibă un drum şi mai lung, adăugă Ara.

  — Sunt tare ciudaţi, reluă Thomas Hudson. Toţi sunt atât de curajoşi şi unii sunt ai dracului de admirabili. Şi te trezeşti că printre ei se găsesc şi secături ca cel de aici.

  — Mai bine să mergem şi să ne vedem de treabă, spuse Ara. O să putem sta de vorbă la noapte, când vom fi de cart, ca să nu adormim. Tom, du-te de te odihneşte.

  — Odihneşte-te, adăugă şi Henry.

  — Odihna-i la fel de bună ca şi somnul.

  — Nu, nu-i chiar aşa, spuse Ara. Ai nevoie de somn, Tom.

  — Am să încerc să dorm puţin, spuse Thomas Hudson.

  Dar după ce plecară ceilalţi, nu putu să doarmă. Ce legătură aveau ei cu toată murdăria asta? se gândi el. Dar o să-i aflăm noi, oricum. Oamenii ăştia de aici nu ne-ar fi putut spune decât câţi erau şi ce arme aveau. Din punctul lor de vedere, aveau destule motive ca să-i ucidă, mai ales dacă şi-au spus că sunt mulatri. Dar poate trebuiau să fi avut un plan şi să fi sperat că vor fi recuperaţi de ai lor. Dar, de asemenea, trebuie să fi fost nişte neînţelegeri în privinţa planului, altfel n-ar fi ajuns să-l ucidă pe marinarul acela. Dar execuţia putea să aibă orice alt motiv. S-ar putea să fi lăsat nava să se ducă la fund, când ea ar fi putut fi menţinută pe linia de plutire, pentru a încerca să se întoarcă toţi cu ea.

  Dar unde se poate ajunge cumpănind astfel? se gândi el. Nu poţi clădi nimic pe raţionamentul ăsta. E numai o posibilitate. Dar dacă e adevărat, atunci înseamnă că s-a scufundat repede, aproape de ţărm. Înseamnă că nu au cu ei prea multe. Poate că nici n-a făcut-o băiatul şi a fost acuzat degeaba.

  Nici nu ştii ce bărci au luat, pentru că una sau două bărci puteau fi în larg, la pescuit de ţestoase. Nu-i nimic de făcut decât să chibzuieşti şi să controlezi insulele.

  Dar ia gândeşte-te că au traversat Vechiul Canal Bahama şi au ajuns pe coastele Cubei? Bineînţeles, se gândi. De ce nu te-ai gândit la asta mai înainte? E cel mai bun lucru pe care-l puteau face. Dacă le reuşeşte, atunci se pot îndrepta spre casă la bordul unei nave spaniole care pleacă de la Havana. Există o zonă de verificare la Kingston. Dar e un risc destul de mic, şi doar ştii o mulţime de oameni care au trecut de ea. Şi afurisitul acela de Peters al cărui aparat de radio nu merge. O. C. I. Gândi el. Orice Comunicaţie Imposibilă. Apoi ne-am căpătuit cu frumoasa aceea de hardughie – o staţie de radio ce-l depăşeşte cu totul. Nici acum nu ştiu cum de-a făcut un rahat din ea. Azi-noapte n-a reuşit să prindă nici Guantanamo la ora noastră de comunicaţii, şi dacă nu-i prinde nici în noaptea asta atunci trebuie să ne descurcăm cum putem. La dracu şi cu asta, se gândi. Există situaţii şi mai afurisite decât să fii în locul nostru. Acum culcă-te, îşi spuse. Nu poţi face nimic mai cu scaun la cap acum.

  Îşi foi umărul în nisip făcându-şi loc şi adormi în vuietul valurilor care se spărgeau de recif.

  III.

  În timp ce dormea, Thomas Hudson visă că fiul său Tom nu era mort, şi că ceilalţi băieţi erau şi ei sănătoşi şi teferi şi că războiul se terminase. Visă că mama lui Tom dormea cu el cuibărită peste el aşa cum îi plăcea ei uneori. Trăi toate senzaţiile astea, chiar şi atingerea picioarelor ei de picioarele lui, greutatea trupului ei asupra trupului său, şi sânii ei pe pieptul lui, şi gura ei care-i frământa gura. Părul îi atârna în jos greu şi mătăsos pe ochii lui, pe obrajii lui, şi el îşi feri gura de buzele ei lacome şi-i apucă părul cu gura şi-l ţinu aşa, şi cu o mână asudată apucă revolverul Magnum 357 şi-l împinse uşor în timp ce dormea adânc, acolo unde-i era locul. Apoi rămase mai departe aşa simţind greutatea femeii, părul ei pe obraz ca o draperie, unduind uşor.

  Atunci veni şi Henry şi-l acoperi cu pătura subţire, şi în vis Thomas Hudson spuse:

  — Îţi mulţumesc că eşti atât de împlinită şi de minunată şi pentru că te rezemi atât de greu pe mine. Îţi mulţumesc că te-ai întors atât de repede înapoi şi că n-ai slăbit prea tare.

  — Sărmane amărât, spuse Henry şi-l acoperi cu grijă.

  Plecă mai departe, ducând pe umeri două damigene îmbrăcate în răchită, de câte cinci galoni fiecare.

  — Credeam că vrei să fiu mai slabă, îi spuse femeia din vis lui Thomas Hudson. Ziceai că-s ca un ied când sunt slabă şi că nu există nimic mai plăcut şi mai dulce ca un ied.

  — Ia ascultă, spuse el, cine trebuie să facă dragoste cu cine?

  — Amândoi, îi răspunse ea. Numai dacă nu vrei tu altfel.

  — Atunci iubeşte-mă tu pe mine. Sunt obosit.

  — Nu eşti decât un leneş. Lasă-mă să-ţi scot revolverul şi să-l pun alături, lângă picior. Revolverul ăsta încurcă toate treburile.

  — Pune-l lângă pat, îi spuse el. Şi ai tu grijă ca lucrurile să decurgă aşa cum se cuvine.

  Apoi totul decurse aşa cum se cuvenea şi ea îi spuse

  — Acum eu sunt tu sau tu eşti eu?

  — Alege tu.

  — Atunci eu sunt tu.

  — Eu nu pot să fiu tu. Dar pot încerca.

  — E amuzant. Hai încearcă. Dar să nu te cruţi, încearcă să pierzi totul şi să dobândeşti totul.

  — Bine.

  — Te descurci?

  — Da, îi răspunse el. E minunat.

  — Acum ştii ce ne e dat?

  — Da, spuse el. Da, ştiu. E uşor să renunţi.

  — O să renunţi la tot? Eşti fericit că i-am adus pe copii înapoi şi că am venit şi sunt o diavoliţă a nopţii?

  — Da. Sunt fericit pentru toate, şi tu o să-mi mângâi faţa cu părul şi o să-mi dai gura şi o să mă strângi în braţe atât de tare încât să mor?

  — Da. Şi ai să mă iubeşti?

  Când se trezi, atinse cu mâna pătura şi o clipă nu-şi dădu seama că totul fusese doar un vis. Dar când se întoarse pe o parte, simţi tocul revolverului lunecat intre picioare şi pricepu care era adevărul şi tot golul dinlăuntrul său era acum de două ori mai găunos şi i se adăugă şi noul gol lăsat de vis. Văzu că încă mai era lumină, văzu barca cu care se căra apă la şalupă şi văzu şi spuma albă a valurilor ce se izbeau de recif. Se întoarse pe o parte, strânse pătura în jurul trupului şi adormi cu capul pe mâini. Dormea când veniră să-l scoale, şi de data asta nu visase nimic.

  IV.

  Rămase toată noaptea aceea la timonă şi, până la miezul nopţii, pe puntea de comandă îi ţinu tovărăşie Ara şi apoi Henry. Înaintau cu valuri puternice din travers, şi să ţii timona era acelaşi lucru cu a călări la vale, se gândi. Parcă-i numai vale, dar uneori mai e ca şi cum ai merge şi de-a lungul coastei. Mare înseamnă o mulţime de dealuri şi pe nava asta parcă treci printr-un ţinut accidentat, ca un teren mâncat de torenţi.

  — Ţine-mă de vorbă, îi spuse lui Ara.

  — Despre ce să vorbesc, Tom?

  — Despre orice.

  — Peters n-a putut prinde nici acum Guantanamo. A stricat de tot staţia de radio cea mare.

  — Ştiu, spuse Thomas Hudson şi încercă să facă şalupa să se legene cât mai puţin posibil, luând-o pe coasta dealului. I-a ars ceva şi n-o mai poate repara.

  — Dar el ascultă, spre Ara. Willie are grijă să nu-l lase să doarmă.

  — Şi cine nu-l lasă pe Willie să doarmă?

  — Oricum nu poate dormi, spuse Ara. Nici el nu poate dormi, cum nu dormi nici tu.

  — Dar tu?

  — Dacă vrei, sunt bun de stat toată noaptea. Nu vrei să mai iau şi eu timona?

  — Nu. Altceva tot nu am de făcut, oricum.

  — Tom, cât de tare suferi?

  — Nu ştiu. Tu cât de tare poţi să suferi?

  — N-are rost, spuse Ara. Vrei să-ţi dau burduful de vin?

  — Nu. Adu-mi o sticlă de ceai rece şi vezi ce fac Peters şi Willie. Verifică totul.

  Ara coborî sub punte şi Thomas Hudson rămase singur cu noaptea şi cu marea pe care călărea ca pe un cal care o ia la vale prea repede printr-un teren accidentat.

  Veni Henry cu sticla de ceai rece.

  — Tom, cum ne descurcăm? îl întrebă.

  — Perfect.

  — Peters a prins postul de miliţie din Miami pe staţia veche. Toate maşinile de patrulă. Willie vrea să le vorbească. Dar eu i-am spus că nu se poate.

  — Corect.

  — Pe ultrascurte, Peters a prins o polologhie în nemţeşte, dar el zice că vine de departe, de la haitele de submarine.

  — Atunci n-ar fi putut să-i audă.

  — E o noapte stranie, Tom.

  — Nu e chiar atât de stranie.

  — Nu ştiu. Ţi-am zis şi eu aşa. Dă-mi capul compas şi lasă-mă pe mine la timonă şi coboară sub punte.

  — Peters a trecut chestia aia în jurnalul de bord?

  — Bineînţeles.

  — Spune-i lui Juan să-mi dea punctul navei şi lui Peters să-l treacă în jurnal. Când a început să pălăvrăgească bestia aia?

  — Chiar când urcam.

  — Spune-i lui Juan să-mi dea punctul şi să fie notat imediat.

  — Da, Tom.

  — Ce fac ceilalţi actori?

  — Dorm. Şi Gil doarme.

  — Hai, şterge-o şi pune-l pe Peters să treacă totul în jurnal.

  — Chiar ai nevoie?

  — Ştiu prea bine unde ne aflăm.

  — Da, Tom, spuse Henry. Dar nu te enerva. Henry urcă din nou, dar Thomas Hudson n-avea chef de vorbă şi Henry rămase lângă el pe puntea de comandă, încordându-se ca să nu-l dea jos clătinarea şalupei. După un ceas spuse:

  — Tom, se vede o lumină, în prova tribord, cam la vreo douăzeci de grade.

  — Da, ai dreptate.

  Când lumina ajunse în travers, schimbă capul şi valurile începură să vină din pupa.

  — Acum a luat-o spre casă, la păscut, îi spuse lui Henry. Am intrat în şenal. Trezeşte-l pe Juan şi adu-l încoace şi ai grijă şi deschide bine ochii. Ai văzut cam târziu lumina aceea.

  — Iartă-mă, Tom. II aduc pe Juan. Nu vrei să formăm un cart de patru oameni?

  — Nu numai înainte de ivirea zorilor, îi spuse Thomas Hudson. Am să-ţi spun eu când.

  S-ar putea s-o fi tăiat drept peste bancuri, se gândea Thomas Hudson. Dar nu cred că au făcut-o. Noaptea n-ar fi avut ei chef să traverseze pe-acolo, iar unor marinari de larg ca ei bancurile acelea nu le-ar fi plăcut prea mult nici ziua. Ar fi cotit tot acolo unde am cotit şi eu. Apoi ar fi luat-o binişor pe lângă margine, aşa cum o să facem şi noi, şi probabil vor încerca să atingă coasta cubaneză în partea cea mai înaltă ce se va arăta la orizont. Nu vor avea chef să ajungă în vreun port, aşa că o vor lua în direcţia vântului. Se vor menţine în larg de Confites, fiindcă ştiu ei că acolo e şi o staţie radio. Dar trebuie să facă rost de hrană şi trebuie să facă rost de apă. De fapt, vor încerca tot ce le stă în puteri să ajungă cât mai aproape de Havana, cu atât mai mult cu cât pot acosta pe undeva pe lângă Bacuranao, şi de acolo să se strecoare în interior. De la Confites am să lansez un semnal. N-am să întreb ce am de făcut. Dar dacă nu-l găsesc, asta are să ne ţină în loc. Am să-i spun care-i situaţia şi ce fac eu. Poate să ia ce măsuri va crede de cuviinţă. Cei de la Guantánamo şi le pot lua pe ale lor, cei de la Camagüey pe ale lor, cei din La Fe pe ale lor, iar F. B. I.-ul pe ale lui şi poate că, într-o săptămâna, are să se întâmple ceva.

  La dracu, se gândi. O să pun mâna pe ei săptămâna asta. Trebuie să se oprească ei să ia apă şi să gătească ce au, înainte ca animalele să moară de foame şi să putrezească. S-ar putea foarte bine să meargă numai noaptea iar ziua să stea pe loc. Aşa ar fi logic. Dacă aş fi în locul lor, aşa aş face. Încearcă să gândeşti ca un marinar neamţ inteligent confruntat cu problemele pe care le-a avut de rezolvat căpitanul unui astfel de submarin.

  Şi a avut probleme destule, se gândi Thomas Hudson. Şi cea mai afurisită problemă a lui suntem noi şi nici măcar nu bănuieşte existenţa noastră. Nu-i părem noi prea primejdioşi. Îi părem oameni cumsecade.

  Nu privi treaba asta ca un însetat de sânge, se gândi. Nici măcar asta n-o să-ţi dea înapoi nimic. Foloseşte-ţi creierul şi fii fericit că ai ceva de făcut şi nişte oameni de nădejde alături cu care să înfăptuieşti ce ai de înfăptuit.

  — Juan, făcu el, ce vezi tu, băiatule?

  — Numai un afurisit de ocean.

  — Voi ceilalţi, vedeţi ceva?

  — Nimic, fir-ar să fie, spuse Gil.

  — Stomacul meu afurisit nu vede decât nişte cafea. Dar nu se apropie deloc, spuse Ara.

  — Eu văd pământul, spuse Henry.

  Îl zărise chiar în clipa aceea, abia ridicându-se la orizont, o pată murdară ca şi cum un deget mare, mânjit proaspăt de cerneală, s-ar fi ridicat pe fundalul cerului ce se lumina.

  — E dincolo de Romano, spuse Thomas Hudson. Mulţumesc, Henry. Indivizilor, acum duceţi-vă în cabină să beţi cafeaua şi trimiteţi-i sus pe ceilalţi desperaţi ca să vadă şi ei lucruri ciudate şi distractive.

  — Tom, vrei şi tu cafea? îl întrebă Ara.

  — Nu. Am să beau nişte ceai când o să fie gata.

  — Noi n-am fost de cart decât vreo câteva ceasuri, spuse Gil. Nu-i neapărat nevoie să ieşim din cart, Tom.

  — Duceţi-vă jos şi beţi cafeaua şi lăsaţi-i şi pe ceilalţi desperaţi să aibă parte de şansa gloriei.

  — Tom, nu spuneai tu că, după părerea ta, sunt în Lobos?

  — Da, dar m-am răzgândit.

  Ceilalţi se duseră jos şi alţi patru urcară pe punte.

  — Domnilor, le spuse Thomas Hudson, împărţiţi între voi cele patru cadrane. Jos mai este cafea?

  — Din belşug, spuse secundul. Şi ceai. Maşinile merg bine şi nava nu ia mai multă apă decât era de aşteptat cu valuri din travers.

  — Ce face Peters?

  — Şi-a băut whisky-ul azi-noapte. Sticla aceea cu un miel pe ea. Dar n-a închis un ochi. A avut grijă de el Willie să nu doarmă şi i-a băut şi el whisky-ul, îi raportă secundul.

  — O să facem plinul de benzină la Confites şi o să mai luăm de acolo tot ce mai găsim.

  — Băieţi-s în stare să încarce repede şi putem înjunghia şi un porc, îl putem jupui şi tăia, îi spuse secundul. Le dau celor de la staţia de radio un sfert şi o să mă ajute să-l pot tranşa în vreme ce mergem pe mare. Cât încărcăm, să dormi şi tu puţin. Nu vrei să trec eu la timonă?

  — Nu. La Confites n-am de dat decât trei radiograme şi tu o să încarci şi eu am să dorm. Apoi continuăm drumul.

  — Spre casă?

  — Bineînţeles. O vreme o să se ferească de noi. Dar nu ne pot scăpa. Vorbim mai târziu despre asta. Oamenii cum se simt?

  — Doar îi cunoşti. Vorbim mai târziu de asta. Pune cârma puţin mai spre ţărm, Tom. Cu contracurentul ăsta, o să mai scurtăm din drum.

  — Aţi avut ceva pierderi de la ruliul ăla?

  — Nimic important. Au fost amarnice valurile astea din travers, îi spuse secundul.

  — Yo lo creo, îi spuse Thomas Hudson. Cred şi eu.

  — Pe aici prin preajmă nu cred că se mai află şi alţii, în afară de echipajul de pe submarin. Precis că submarinul e chiar cel pe care pretind ăia că l-au scufundat. Acum se aţin în largul ţărmului de la La Guayra şi mai sus de Kingston şi pe toate drumurile petrolierelor. Se mai aţin şi laolaltă cu haitele de submarine.

  — Dar se mai bagă şi până pe-aici uneori.

  — Da, pentru păcatele noastre.

  — Şi pentru ale lor.

  — Din motivul ăsta o să-i urmărim inteligent, cum trebuie.

  — Dar să-i dăm bătaie odată, spuse Thomas Hudson.

  — Dar n-am întârziat deloc.

  — Mie mi se pare că mergem încet.

  — Da, spuse secundul. Dar la Confites fă bine şi dormi puţin şi-ţi promit că totul va merge mai repede decât speri tu.

  V.

  Thomas Hudson zări postul înalt de observaţie de pe limba nisipoasă şi catargul lung de semnalizare. Erau vopsite în alb şi erau primele lucruri care se arătau la orizont. Apoi zări antenele scurte ale staţiei de radio, ca şi epava căţărată sus pe stânci, care te împiedica să vezi clădirea staţiei. Din partea asta, insula nu era prea arătoasă.

  Soarele era în spatele lui şi era uşor de găsit prima trecere mai mare prin recif, ca apoi să ajungă în partea ferită de vânt, trecând pe la marginile bancurilor de nisip şi ale stâncilor de coral. În faţă era un ţărm nisipos în formă de semilună, şi în partea asta insula era acoperită de iarbă uscată, iar la capătul dinspre care bătea vântul terenul era jos şi stâncos. Apa de deasupra nisipului apărea limpede şi verzuie, iar Thomas Hudson duse şalupa mai spre mijlocul semilunei şi ancoră atingând aproape ţărmul cu prova. Soarele era acum sus, şi deasupra staţiei de radio şi a dependinţelor flutura steagul cubanez. Catargul de semnalizare se clătina galeş în vânt. Nu se vedea ţipenie, iar steagul cubanez, nou nouţ şi strălucitor de curat, fâlfâia în bătaia vântului.

  — Probabil că le-au trimis unul nou, spuse Thomas Hudson. Când am plecat, vechiul steag arăta uzat de tot.

  Se uită şi îşi văzu butoaiele de benzină tot acolo unde le lăsase, şi semnele pe nisip unde trebuiau să fie îngropate blocurile de gheaţă ce i se cuveneau. Nisipul era răscolit, ca la morminte proaspăt săpate, iar pe deasupra insulei treceau în zbor rândunici de mare negre ca tăciunele. Cuibăriseră pe stânci, sus, spre capătul din care bătea vântul, iar câteva perechi îşi făcuseră cuib în iarbă, în partea ferită de vânt. Zburau, se lăsau luate de vânt, tăiau pieziş aerul contra vântului, coborând brusc spre iarbă sau spre stânci. Toate ţipau, ţipau trist, deznădăjduite.

  Probabil că umblă cineva pe-acolo, făcându-şi rost de ouă pentru micul dejun, se gândi Thomas Hudson.

  Exact în clipa aceea simţi în nări miros de şuncă prăjită venind dinspre cambuză, şi se duse la pupa şi strigă că voia să mănânce pe punte. Cercetă cu atenţie insula. S-ar putea să fi ajuns până aici, se gândi. S-ar fi putut să fi pus mâna pe ea.

  Dar pe cărarea care ducea de la clădirea staţiei la ţărm se arătă un bărbat în pantaloni scurţi, şi nu era altul decât locotenentul. Era bronzat tare şi vesel şi de trei luni nu se mai tunsese şi-i strigă de departe:

  — Cum a fost plimbarea?

  — Bună, îi răspunse Thomas Hudson. Vii la bord să bei o bere?

  — Mai târziu, îi spuse locotenentul. Ţi-au adus gheaţă şi provizii şi nişte bere acum vreo două zile. Am îngropat gheaţa. Celelalte sunt în clădire.

  — Ce noutăţi ai?

  — Se bănuieşte că aviaţia a scufundat un submarin dincolo de Guinchos acum zece zile. Dar asta s-a întâmplat înainte de a ieşi tu în larg.

  — Da, făcu Thomas Hudson. Asta s-a întâmplat acum două săptămâni. E vorba de acelaşi submarin?

  — Da.

  — Alte veşti?

  — Se crede că un alt submarin a doborât alaltăieri un balon captiv în largul bancurilor de la Cayo Sal.

  — S-a confirmat ştirea?

  — Aşa am auzit. Şi-apoi, mai e şi chestia cu porcul dumitale.

  — Da?

  — În ziua când a fost doborât balonul, au adus şi porcul împreună cu proviziile, şi a doua zi dimineaţă porcul a pornit-o înot spre larg şi s-a înecat. Şi l-am mai şi hrănit!

  — Que puerco más suicido!41 spuse Thomas Hudson.

  Locotenentul râse. Avea o mutră bronzată şi veselă şi nu era prost deloc. Juca teatru fiindcă îl distra. Avea ordine să facă tot ce putea pentru Thomas Hudson şi să nu-l întrebe nimic. Thomas Hudson avea ordine să profite cât avea nevoie de tot ce-i putea oferi staţia de radio şi să nu spună nimănui nimic.

  — Alte veşti? îl mai întrebă Thomas Hudson. N-ai văzut vreo barcă din Bahamas la pescuit bureţi sau ţestoase?

  — Ce să facă pe-aici, când bureţii şi ţestoasele sunt în partea cealaltă? Dar săptămâna asta au trecut într-adevăr două bărci de ţestoase din Bahamas. În dreptul bancurilor au întors şi au dat să intre în şenal, însă până la urmă s-au îndreptat spre Cayo Cruz.

  — Mă întreb ce căutau pe-aici.

  — Habar n-am. Dumneata baţi apele astea din motive ştiinţifice. De ce-ar părăsi bărcile de ţestoase cele mai bune zone de pescuit ca să vină încoace?

  — Cam câţi oameni ai văzut?

  — Nu l-am văzut decât pe cel de la cârmă. Bărcile aveau crengi de palmier deasupra punţii. Ca un fel de adăposturi. Poate pentru ca să ţină ţestoasele la umbră.

  — Cei de la cârmă erau albi sau negri?

  — Albi şi arşi de soare.

  — N-aţi putut distinge nici un fel de număr sau nume pe bărci?

  — Nu. Erau prea departe. Am pus insula în stare de alarmă în noaptea aceea, şi a doua zi, şi noaptea următoare, dar nu s-a întâmplat nimic.

  — Când au trecut pe-aici?

  — Cu o zi înainte de a sosi gheaţa, alimentele pentru voi şi porcul acela sinucigaş. La unsprezece zile după ce aviaţia voastră a anunţat scufundarea submarinului. Cu trei zile înainte de sosirea voastră. Sunt prieteni de-ai voştri?

  — Bănuiesc că le-aţi semnalizat, nu?

  — Bineînţeles. Dar n-am primit nici un răspuns.

  — Poţi să-mi transmiţi trei mesaje?

  — Sigur. Dă-mi-le de îndată ce le ai gata.

  — Am să încep să încarc benzina, gheaţa şi proviziile la bord. Era printre ele ceva care v-ar putea fi de folos?

  — Nu ştiu. E o listă cu toate. Am semnat pentru ele, dar nu ştiu englezeşte.

  — N-au trimis nici o găină sau vreun curcan?

  — Ba da, spuse locotenentul. Le păstram ca să-ţi fac o surpriză.

  — O să le împărţim, spuse Thomas Hudson. Împărţim şi berea.

  — Îngăduie oamenilor mei să te ajute la încărcat benzina şi gheaţa.

  — Bine. Mulţumesc foarte mult. Aş vrea ca în două ore să fiu plecat.

  — Înţeles. Schimbul nostru şi-a amânat sosirea cu încă o lună.

  — Iarăşi?

  — Iarăşi.

  — Şi cum suportă oamenii dumitale treaba asta?

  — Toţi au ajuns aici din motive disciplinare.

  — Îţi mulţumesc foarte mult pentru ajutor. Întreaga lume a ştiinţei îţi este recunoscătoare.

  — Şi Guantánamo?

  — Şi Guantánamo, Atena ştiinţei.

  — Cred că s-au ascuns prin vreo gaură pe undeva.

  — Aşa cred şi eu, spuse Thomas Hudson.

  — Umbrarele erau din palmier şi erau încă verzi.

  — Mai spune-mi ceva dacă mai ştii.

  — Nu mai ştiu nimic altceva. Trimite-mi mesajele. Nu vreau să vin la bord să vă răpesc timpul şi să vă plictisesc.

  — Dacă în perioada cât lipsesc soseşte ceva perisabil, te rog foloseşte cu încredere, înainte de a se strica.

  — Mulţumesc. Îmi pare rău că porcul s-a sinucis.

  — Eu îţi mulţumesc, îi răspunse Thomas Hudson. Toţi avem micile noastre probleme.

  — Am să le spun oamenilor să nu urce la bord, ci numai să ajute la cărat până la pupa.

  — Mulţumesc, spuse Thomas Hudson. Nu-ţi mai aduci aminte nimic în legătură cu bărcile acelea de ţestoase?

  — Erau bărci obişnuite. Una la fel cu cealaltă. Parcă erau făcute de acelaşi meseriaş. Au întors la capătul recifului şi au dat să vină încoace. Apoi s-au lăsat purtaţi de vânt spre Cayo Cruz.

  — Dincoace de recif?

  — Dincoace de recif atâta timp cât i-am putut vedea.

  — Şi submarinul acela de la Cayo Sal?

  — A ieşit la suprafaţă şi a dat gata balonul.

  — Aş rămâne în stare de alarmă dacă aş fi în locul dumitale.

  — Asta şi fac, răspunse locotenentul. De aceea n-aţi văzut pe nimeni.

  — Dar am văzut păsări speriate.

  — Sărmanele păsări, spuse locotenentul.

  VI.

  Înaintau spre vest prin partea dinăuntru a recifului, cu vântul din pupa. Rezervoarele erau pline, gheaţa depozitată, iar unul din oamenii de cart pe punte jumulea şi curăţa găini. Celălalt curăţa armele. Pânza tare care apăra puntea de comandă până la înălţimea brâului era prinsă bine în sfori, iar cele două placarde lungi, care indicau cu litere de-o şchioapă misiunea ştiinţifică a navei, erau prinse şi ele la locul lor. Aruncându-şi ochi peste bord, în vreme ce măsura adâncimea apei, Thomas Hudson văzu mănunchiuri de pene de găină luate ce valuri.

  — Ţine-o în partea dinspre ţărm cât mai mult posibil, fără să urci nava pe vreun banc de nisip, îl sfătui pe Ara. Doar cunoşti coasta.

  — Ştiu că e afurisită, spuse Ara. Unde o să ancorăm?

  — Vreau să cercetez capul de la Cayo Cruz.

  — Putem încerca şi acolo, dar nu cred că o să ne folosească la ceva. Doar nu-ţi închipui că or să rămână acolo, nu-i aşa?

  — Nu. Dar s-ar putea să dăm peste pescari care să-i fi văzut. Sau peste cărbunari.

  — Sper să cadă vântul, spuse Ara. Aş vrea tare mult să avem parte de vreo câteva zile de calm plat.

  — Dincolo de Romano sunt vântoase.

  — Ştiu. Dar pe-aici vântul suflă ca printr-o trecătoare de munte. Dacă mai ţine mult, nu-i mai prindem niciodată.

  — Am ajuns destul de departe, spuse Thomas Hudson. Şi poate avem şi puţin noroc. S-ar fi putut îndrepta spre Lobos, ca să folosească staţia de radio şi să cheme celelalte submarine să-i ia.

  — Înseamnă că nu ştiau că mai era şi celălalt submarin pe-aici.

  — S-ar putea. Dar au bătut destulă cale în zece zile.

  — Când vor, izbutesc ei, spuse Ara. Hai să nu ne mai gândim, Tom. Îmi dă dureri de cap. Prefer să car butoaie de benzină. Gândeşte-te tu, şi mie spune-mi încotro să ţin timona.

  — Ţine-o aşa cum mergem acum şi fereşte-te de nenorocita aceea de insulă Minerva. Ţine în partea dinăuntru a recifului şi pe lângă bancurile de nisip.

  — Bine.

  Crezi că şi-au pierdut şi staţia de radio când au fost loviţi? se întrebă Thomas Hudson. Trebuie să fi avut şi o staţie de radio pentru cazuri de urgenţă, pe care ar fi putut s-o folosesacă. Dar Peters nu i-a prins deloc pe ultrascurte, după ce-a fost lovit submarinul. Şi totuşi asta nu dovedeşte nimic. Nimic nu constituie o dovadă, în afară de faptul că cele două bărci au fost zărite acum trei zile ţinând direcţia pe care suntem şi noi. L-am întrebat dacă nu aveau cumva şi bărci mici pe punte? Nu, am uitat. Dar trebuie să fi avut, fiindcă mi-a zis că era vorba de nişte bărci obişnuite de pescuit ţestoase, cum se întâlnesc în Bahamas, doar atât că aveau umbrarele din crengi de palmier.

  Dar câţi oameni? Nu ştii. Vreun rănit? Nu ştii. Ce armament? Nu ştii decât că au un automat. Ce drum au apucat? Până acum suntem pe urmele lor.

  Poate o să găsim ceva între Cayo Cruz şi Megano, se gândi. O să găseşti o mulţime de urme de willete şi de iguane în nisip, ducând către gropile unde s-a adunat apă.

  Ei bine, asta îţi abate gândul de la altele. Care altele? De-acum nu mai sunt nici un fel de altele. Ba da, mai sunt. Mai e nava asta, şi oamenii de pe ea, şi marea, şi bestiile pe care le urmăreşti. După aceea o să-ţi vezi din nou animalele de acasă, şi o să te duci în oraş, şi o să te îmbeţi aşa cum ştii tu şi cât înghite cenuşa din tine, şi după aceea o să te pregăteşti să pleci şi o să ieşi din nou pe mare.

  Poate că de data asta dai peste indivizii ăia. Nu tu le-ai distrus submarinul, dar ai avut un rol în distrugerea lui. Dacă ai să poţi pune mâna pe echipajul lui, va fi extrem de folositor.

  Şi de ce nu-ţi pasă deloc de nimic? se întrebă. De ce nu te gândeşti la ei ca la nişte criminali şi să încerci acel sentiment justiţiar la care ai dreptul? Ce te salţi ca un cal fără călăreţ care e încă în cursă? Pentru că toţi suntem nişte criminali, îşi spuse. Toţi suntem de o parte sau de alta, dacă mai suntem buni de ceva, dar din asta n-o să iasă nimic bun.

  Dar trebuie s-o faci. Sigur, îşi răspunse. Dar nu sunt obligat să fiu şi mândru de asta. Trebuie s-o fac ca lumea, atât. Nu m-am angajat ca să-mi şi placă. Nici măcar nu te-ai angajat, îşi spuse. Şi asta-i cu atât mai rău.

  — Lasă-mă pe mine la timonă, Ara, îi spuse el.

  Ara îi trecu timona.

  — Fii foarte atent la tribord. Dar vezi să nu te orbească soarele.

  — Mă duc să-mi aduc ochelarii. Ascultă, Tom, de ce nu mă laşi pe mine la timonă şi nu dai dispoziţie să avem pe punte un cart de veghe de patru oameni? Eşti obosit şi nu te-ai odihnit deloc pe insulă.

  — N-avem nevoie de un cart de veghe de patru oameni. Mai târziu.

  — Dar eşti obosit.

  — Nu mi-e somn. Ascultă, dacă ăia merg şi noaptea, aproape de ţărm o să dea de bucluc. Şi atunci o să fie nevoiţi să rămână pe loc şi să-şi facă reparaţiile şi o să-i găsim.

  — Dar ăsta nu-i un motiv să nu te odihneşti, Tom.

  — N-o fac pe grozavul, spuse Thomas Hudson.

  — Nimeni nu s-a gândit la una ca asta.

  — Ce părere ai de bestiile alea?

  — Doar atât că o să-i prindem, o să doborâm din ei cât e nevoie şi restul îi luăm cu noi.

  — Dar de masacru ce zici?

  — Nu zic că noi am fi făcut la fel. Dar aşa au socotit ei că era necesar. N-au făcut-o nici ei de plăcere, spuse Ara.

  — Dar de omul lor ucis?

  — Henry a vrut să-l omoare pe Peters de mai multe ori. Câteodată şi pe mine m-a încercat dorinţa asta.

  — Da, ai dreptate, consimţi Thomas Hudson. Nu e un sentiment neobişnuit.

  — Dar nu mă gândesc la niciuna din treburile astea şi nu-mi fac probleme. De ce nu reuşeşti să nu-ţi faci probleme şi să citeşti ca să te odihneşti, cum făceai întotdeauna?

  — Deseară am să dorm. După ce ancorăm, am să citesc şi apoi am să dorm. Am câştigat patru zile din cursa asta cu ei, deşi nu se vede. De-acum înainte trebuie să căutăm cu grijă.

  — O să punem mâna pe ei, sau îi împingem în braţele altora, spuse Ara. E vreo diferenţă? Avem noi mândria noastră obişnuită, dar avem şi altă mândrie de care oamenii nu ştiu nimic.

  — Uite, de asta am uitat, spuse Thomas Hudson.

  — E vorba de mândria lipsită de orgoliu, continuă Ara. Frate-su e eşecul, mizeria sora ei, şi moartea nevastă-sa.

  — Trebuie să fie o mare mândrie.

  — Aşa şi este, spuse Ara. Să nu uiţi asta, Tom, şi nu trebuie să te distrugi. Oricare de pe navă are mândria asta, chiar şi Peters. Deşi nu-mi place Peters.

  — Îţi mulţumesc că mi-ai spus, îi zise Thomas Hudson. Uneori mă simt atât de descurajat de treburile astea că-mi vine să le dau dracului pe toate.

  — Tom, îi spuse Ara, singurul lucru pe care-l are un om e mândria lui. Dar uneori ai atâta mândrie, că devine păcat. Din mândrie am făcut fiecare uneori lucruri care ştiam că sunt imposibile. Nu ne păsa. Dar un om trebuie să-şi folosească mândria cu inteligenţă şi grijă. Şi acum când ai ajuns să nu mai ai grijă de tine, trebuie să-ţi cer eu. Te rog. De dragul nostru şi al navei.

  — La cine te referi când, spui nostru?

  — La noi toţi.

  — Bine, spuse Thomas Hudson. Du-te şi cere-le să-ţi dea ochelarii de soare.

  — Tom, te rog, înţelege.

  — Înţeleg. Mulţumesc foarte mult. La cină am să mănânc pe rupte şi apoi am să dorm ca un prunc.

  Ara nu găsi că avea haz, deşi totdeauna găsise că lucrurile cu haz aveau haz.

  — Încearcă, Tom, spuse el.

  VII.

  Au ancorat în partea de sub vânt a insulei Cayo Cruz, în golful nisipos dintre două insuliţe.

  — O să mai lăsăm o ancoră aici, îi strigă Thomas Hudson secundului. Nu prea-mi place cum arată fundul.

  Secundul ridică din umeri şi se aplecă asupra celei de-a doua ancore, iar Thomas Hudson duse şalupa puţin înainte împotriva mareei, urmărind cum trecea pe lângă ei, luată de curent, iarba de la mal. Apoi veni înapoi, până prinse bine şi a doua ancoră. Şalupa stătea cu prova în vânt, iar curentul mareei trecea pe lângă ea. Chiar şi în partea aceea adăpostită era vânt puternic şi ştia că atunci când se va schimba cursul mareei, şalupa avea să se răsucească de-a latul curentului.

  — La dracu, spuse. Las-o să se mai salte.

  Însă secundul pusese bărcuţa la apă şi ducea cu el o ancoră de pupa. Thomas Hudson îi urmări cum coborau ancora aceea mică, Danforth, exact acolo unde era nevoie ca să menţină şalupa în vânt când venea fluxul.

  — De ce nu pui încă vreo două? îi strigă el. După aceea poate că şi vindem şalupa drept păianjen afurisit.

  Secundul îi rânji cu toată gura.

  — Pune-i motorul exterior. Eu mă duc la ţărm.

  — Nu, Tom, îi spuse secundul. Lasă-i pe Ara şi pe Willie să se ducă. Îi conduc eu la ţărm, iar altă echipă se duce spre Mégano. Vrei să ia cu ei şi nişte niños42?

  — Nu. Să fie oameni de ştiinţă.

  Văd că mă cam las hăţuit de alţii, se gândi el. Asta înseamnă probabil că am cu adevărat nevoie de odihnă. Dar treaba e că nu-s nici obosit, şi nici nu mi-e somn.

  — Antonio, strigă el.

  — Da, răspunse secundul.

  — Am să iau salteaua pneumatică şi două perne şi o porţie bună de băutură.

  — Ce băutură?

  — Gin şi apă de cocos, cu Angostura şi chitră.

  — Un Tomini? îl întrebă secundul, încântat că se apucase din nou de băut.

  — Porţie dublă.

  Henry aruncă salteaua pneumatică pe punte şi urcă şi el cu o carte şi o revistă.

  — Aici n-ai pic de aer, spuse el. Vrei să dau la o parte pânza asta, ca să se facă puţin curent?

  — De când pun eu preţ pe astfel de lucruri?

  — Tom, am mai discutat despre asta şi am fost cu toţii de acord că ai nevoie de odihnă. Ai ajuns până la limita la care poate rezista un om. Ai şi trecut de ea.

  — Rahat, făcu Thomas Hudson.

  — Poate, spuse Henry. Le-am zis că, după părerea mea, nu păţeşti nimic şi că poţi s-o mai duci şi să ţii bine. Dar ceilalţi sunt îngrijoraţi şi m-au convins şi pe mine. Convinge-mă că nu-i aşa. Dar ia-o mai uşurel acum, Tom.

  — Niciodată nu m-am simţit mai bine ca acum. Nu pun nici un preţ pe ce zic ei.

  — Tocmai asta-i. Nu vrei să cobori de pe puntea de comandă, vrei să faci tu toate carturile şi să ţii numai tu timona, şi nu pui nici un preţ pe nimic.

  — Bine, bine făcu Thomas Hudson. Am prins mişcarea. Dar deocamdată eu comand.

  — N-am vrut să zic nimic de rău, crede-mă.

  — Bine, las-o baltă, spuse Thomas Hudson. Mă odihnesc. Ştii cum se cercetează o insulă, nu-i aşa?

  — Trebuie să ştiu.

  — Vezi ce găseşti pe Megano.

  — A mea-i. Willie şi Ara s-au şi dus la ţărm. Eu şi ceilalţi abia aşteptăm să se întoarcă Antonio cu bărcuţa.

  — Ce face Peters?

  — A meşterit de s-a spetit la cealaltă staţie de radio, cea mare, toată după-amiaza. Crede că a reparat-o.

  — Ar fi minunat. Dacă dorm, să mă trezeşti îndată ce vă întoarceţi.

  — Da, Tom.

  Henry se aplecă în jos şi luă ceva care i se întinsese de sub punte. Era un pahar mare, plin de gheaţă şi un lichid de culoare ruginie, iar paharul era înfăşurat de două ori într-un şervet de hârtie, strâns cu o bandă de cauciuc.

  — Un Tomini dublu, spuse Henry. Bea-l şi citeşte şi culcă-te. Poţi să pui paharul într-unui din locaşurile acelea mari pentru grenade.

  Thomas Hudson sorbi o înghiţitură mare.

  — Îmi place, spuse el.

  — Ca pe vremuri. Totul are să fie iarăşi bine, Tom.

  — Tot ce putem face, să facem dracului bine

  — Odihneşte-te tu ca lumea.

  — Asta am să fac.

  Henry coborî sub punte şi Thomas Hudson auzi bâzâitul motorului bărcii care se întorcea. Motorul se opri şi el desluşi vorbă şi apoi auzi zvonul îndepărtându-se. Mai aşteptă o clipă trăgând cu urechea. Apoi luă paharul cu băutură şi aruncă departe, peste bord, conţinutul, şi vântul îl duse spre pupa. Puse paharul în locaşul în care stătea mai bine, pe rastelul triplu, şi se întinse cu faţa în jos pe salteaua de cauciuc pe care o cuprinse cu amândouă mâinile.

  Cred că sub umbrarul acela au şi răniţi, se gândi. Bineînţeles că s-ar putea să-l fi făcut doar ca să ascundă mai mulţi oameni. Dar nu prea-mi vine să cred. Din prima noapte ar fi ieşit aici, la ţărm. Ar fi trebuit să mă duc la ţărm şi eu. De-acum înainte am să mă duc. Dar nu-s alţii mai buni decât Ara şi Henry, iar Willie e foarte bun. Trebuie să încerc să fiu foarte bun. Încearcă la noapte din răsputeri, îşi spuse. Şi urmăreşte-i fără o clipă de răgaz şi aşa cum trebuie, şi ai grijă să nu faci greşeli şi să nu-ţi scape.

  VIII.

  Simţi o mână pe umăr. Era Ara care-i spuse:

  — Am dat de unul dintre ei, Tom. Eu şi Willie.

  Thomas Hudson coborî dintr-un salt şi Ara veni cu el. Neamţul era întins la pupa, învelit într-o pătură. Îşi rezemase capul pe două perne. Peters stătea pe punte lângă el, cu un pahar de apă în mână.

  — Uite ce-am găsit, spuse el.

  Neamţul era slab şi pe bărbie şi pe obrajii scofâlciţi îi răsărise o barbă bălaie. Avea părul lung şi nepieptănat, iar în lumina după-amiezii, cu soarele aproape la apus, semăna cu un sfânt.

  — Nu poate vorbi, spuse Ara. Am încercat şi eu, şi Willie. Mai bine ai sta în partea dinspre vânt lângă el.

  — Am simţit mirosul, replică Thomas Hudson. Întreabă-l dacă vrea ceva, îi spuse lui Peters.

  Operatorul radio îi vorbi pe nemţeşte, iar neamţul se uită la el, dar nu scoase o vorbă şi nici nu-şi clinti capul. Thomas Hudson auzi bâzâitul motorului, se uită peste golf la bărcuţa care venea dinspre soare. Era încărcată până la linia de plutire. Se uită din nou la neamţ.

  — Întreabă-l câţi erau. Spune-i că trebuie să ştim câţi erau. Spune-i că-i foarte important.

  Peters îi vorbi neamţului blând şi chiar cu duioşie, i se păru lui Thomas Hudson. Neamţul scoase cu greutate trei cuvinte.

  — Zice că nimic n-are importanţă, îi traduse Peters.

  — Spune-i că n-are dreptate. Trebuie să ştim. Întreabă-l dacă vrea morfină.

  Neamţul se uită recunoscător la Thomas Hudson şi mai rosti trei cuvinte.

  — Zice că nu-l mai doare, traduse Peters.

  Îi vorbi din nou în nemţeşte, şi din nou Thomas Hudson surprinse tonul duios; sau poate că nu era decât tonul duios al limbii.

  — Peters, mai taci din gură, îi spuse Thomas Hudson. Tradu doar ce-ţi spun. M-ai auzit?

  — Da, domnule, spuse Peters.

  — Spune-i că-l pot face să se chinuie ca dracu.

  Peters îi traduse neamţului, care îşi întoarse privirea spre Thomas Hudson. Erau ochii unui bătrân acum, ochii unui bătrân pe un chip tânăr îmbătrânit ca lemnul luat de ape şi aproape la fel de cenuşiu.

  — Nein, spuse neamţul slab.

  — Spune că nu, traduse Peters.

  — Da, partea asta am înţeles-o şi eu, spuse Thomas Hudson. Adu-i nişte supă caldă, Willie, şi dă-i puţin coniac. Peters, întreabă-l dacă nu vrea totuşi morfină, chiar dacă nu vorbeşte. Spune-i că avem destulă.

  Peters traduse şi neamţul se uită la Thomas Hudson şi pe faţa lui se ivi un zâmbet, un zâmbet subţire, nordic.

  Îi vorbea abia auzit lui Peters.

  — Îţi mulţumeşte şi zice că n-are nevoie şi e mai bine să n-o iroseşti.

  Apoi îi mai spuse ceva încet lui Peters, care traduse:

  — Spune că acum o săptămâna i-ar fi fost de folos.

  — Zi-i că îl admir, rosti Thomas Hudson.

  Antonio, secundul său, ajunse lângă şalupă cu bărcuţa, împreună cu Henry şi cu toţi ceilalţi din echipa care se dusese pe Megano.

  — Veniţi în linişte la bord, le spuse Thomas Hudson. Nu vă arătaţi la pupa. Am dat de un friţ pe moarte, şi acum e la pupa şi vreau să moară în linişte. Ce-aţi găsit?

  — Nimic, răspunse, absolut nimic.

  — Peters, spuse Thomas Hudson, poţi vorbi cu el cât pofteşti. Poate scoţi ceva de la el. Eu mă duc cu Ara şi cu Willie la prova să bem ceva.

  Când ajunse sub punte, întrebă:

  — Cum e supa, Willie?

  — Primul pachet pe care am pus mâna era de moluşte, spuse Willie. E destul de caldă.

  — De ce nu i-ai dat supă de coadă de vită sau supă de carne? îl întrebă Thomas Hudson. În starea în care se află, erau şi mai ucigătoare. Unde dracu e cea de pui?

  — N-am vrut să-i dau supă de pui. E pentru Henry.

  — Şi asta-i drept, spuse Henry. Ce să-l mai răsfăţăm?

  — Nu cred că-l răsfăţăm cu adevărat. Când am dat ordin, m-am gândit că nişte supă şi ceva de băut au să-l facă să vorbească. Dar n-are să vorbească. Ara, vrei te rog să-mi dai puţin gin?

  — Tom, i-au făcut umbrar, şi a avut parte de un pat bun de crengi, şi apă din belşug şi mâncare într-o oală. Au încercat să-l facă să se simtă cât mai bine, şi în jur au săpat un şanţ în nisip pentru scurgere. De la ţărm până acolo unde se află el erau foarte multe urme, aş zice să tot fie vreo opt-zece. Nu mai mulţi. Eu şi Willie l-am cărat cu foarte multă grijă. Amândouă rănile au făcut gangrenă, şi gangrena s-a urcat foarte sus, aproape de şoldul drept. Poate că n-ar fi trebuit să-l aducem, ci să fi venit să vă luăm, pe tine şi pe Peters, ca să-i puneţi întrebări în adăpostul acela al lui. Dacă aşa trebuia, atunci să ştii că eu sunt de vină.

  — Avea vreo armă la el?

  — Nu, şi nici un mijloc de identificare.

  — Dă-mi băutura, spuse Thomas Hudson. Cam când ai zice că au fost tăiate ramurile pentru adăpostul lui?

  — Nu mai târziu de ieri dimineaţă, aş zice. Dar nu sunt chiar sigur.

  — A spus ceva?

  — Nu. Când ne-a văzut cu pistoalele în mână, arăta de parcă ar fi fost făcut din lemn. La un moment dat, s-a arătat înspăimântat de Willie. Cred că atunci când i-a văzut ochiul. Apoi când l-am ridicat a zâmbit.

  — Ca să arate că poate zâmbi, spuse Willie.

  — Apoi şi-a pierdut cunoştinţa, spuse Ara. Tom, cât crezi că o mai ţine până se sfârşeşte?

  — Nu ştiu.

  — Hai să ieşim pe punte şi să luăm şi paharele cu noi, spuse Henry. N-am încredere în Peters.

  — Hai să terminăm supa asta, spuse Willie. Mi-e foame. Pot să-i încălzesc într-o cană nişte supă de pui de la Henry, dacă n-are nimic împotrivă.

  — Dacă asta-l face să vorbească, spuse Henry, n-am nimic împotrivă.

  — Probabil că nu, spuse Willie. Dar în halul în care e, e o treabă cam tâmpită să-i dai supă de moluşte. Henry, du-i coniacul. Poate că şi lui îi place, la fel ca mie şi ca ţie.

  — Nu-l mai sâcâiţi, spuse Thomas Hudson. E un friţ de treabă.

  — Sigur că da, făcu Willie, toţi friţii sunt de treabă când dau în primire.

  — Încă n-a dat în primire, spuse Thomas Hudson. Deocamdată e doar pe moarte.

  — Cu multă demnitate, spuse Ara.

  — Şi tu eşti pe cale să ajungi un iubitor de friţi? îl întrebă Willie. Înseamnă că sunteţi doi, tu şi Peters.

  — Mai taci din gură, Willie, spuse Thomas Hudson.

  — Ce te-a apucat şi pe tine? îi replică Willie lui Thomas Hudson. Eşti conducătorul extenuat al unui mic grup de sinceri iubitori de friţi.

  — Willie, vino la prova, îi spuse Thomas Hudson. Ara, du supa la pupa când s-o încălzi. Toţi ceilalţi duceţi-vă şi vedeţi cum moare friţul, dacă vreţi. Dar nu vă îmbulziţi peste el.

  Antonio dădu să mergă după ei, când Thomas Hudson şi Willie se îndreptară spre prova, dar Thomas Hudson clătină din cap spre el, şi bărbatul acela voinic se întoarse în cambuză.

  Erau la cockpit prova şi se făcuse aproape întuneric. Thomas Hudson reuşea să zărească chipul lui Willie. În lumina aceea arăta mai bine şi, în plus, stătea în partea în care avea ochiul teafăr. Thomas Hudson se uită mai întâi la Willie, la cele două parâme de ancorare şi apoi la un copac pe care-l mai zărea încă pe plajă. E un fund nisipos şi înşelător, se gândi el, apoi spuse:

  — În regulă, Willie. Zi ce ai de zis.

  — Mai întâi despre tine, începu Willie. Te chinui de moarte sus la comandă, numai pentru că ţi-a murit puştiul. Nu ştii că mai mor atâţia puşti ai altora?

  — Ştiu. Altceva?

  — După aia, blestematul ăla de Peters şi blestematul de friţ care împut puntea din spate. Şi ce fel de navă-i aia unde secundu-i bucătar?

  — Cum găteşte?

  — Găteşte minunat, şi ştie cum se mânuieşte o ambarcaţiune din astea mici mai bine ca noi toţi împreună, inclusiv ca tine.

  — Mult mai bine.

  — Dă-i-n mă-sa, Tom. Să ştii că nu mi-am pierdut capul. Eu nici n-am cap să-l pierd. Dar sunt obişnuit să fac treburile astea altfel. Îmi place pe navă şi-mi place toată lumea, în afară de fătălăul ăla de Peters. Dar încetează să te mai chinui singur.

  — Nu mă chinui, să ştii, spuse Thomas Hudson. Nu mă gândesc la nimic altceva decât la treaba pe care o am de făcut.

  — Eşti atât de plin de nobleţe, că ai merita să fii împăiat şi suit pe cruce, spuse Willie. Gândeşte-te la muieri.

  — Spre ele ne şi îndreptăm.

  — Uite aşa-mi place să te aud vorbind.

  — Willie, acum ţi-a trecut?

  — Bineînţeles. De ce dracu să nu-mi treacă? Friţul ăla m-a făcut să-mi sară muştarul, zic eu. L-au aranjat atât de frumos, cum n-o să reuşim noi să facem pentru nimeni. Sau poate că o să facem dacă o să avem vreme. Dar friţii ăia nu s-au scumpit la timp. Nu bănuiau cât de aproape eram pe urmele lor. Dar trebuie să-şi fi închipuit că nu se putea să nu fie cineva pe urmele lor. Acum toţi sunt pe urmele lor. Şi au stat şi l-au aranjat frumos, cât de frumos se putea în starea în care era.

  — Da, spuse Thomas Hudson. Şi pe oamenii din insulă i-au aranjat frumos.

  — Îhî, făcu Willie. Nu-i aşa că-i un iad?

  Chiar atunci se arătă şi Peters. Totdeauna se socotise marinar, chiar când nu era în formă, şi se simţea tare mândru să păstreze adevărata disciplină, dar fără toată eticheta ei, ceea ce constituia regulă pe navă. El era cel care profita cel mai mult de asta. Acum se opri, luă poziţia de drepţi, salută, ceea ce dovedi că era beat, şi spuse:

  — Tom, adică domnule, a murit.

  — Cine a murit?

  — Prizonierul, domnule.

  — Bine, spuse Thomas Hudson. Pune-ţi generatorul în funcţiune şi vezi dacă putem lua legătura cu Guantánamo.

  Trebuie să aibă ei ceva pentru noi, se gândi.

  — Prizonierul a spus ceva? îl întrebă pe Peters.

  — Nu, domnule.

  — Willie, cum te simţi?

  — Minunat.

  — Ia un aparat şi fă-i două fotografii, din profil, întins la pupa. Apoi dă pătura la o parte, şi scoate-i şi pantalonii şi fă-i una întreg, aşa cum stă la pupa. Mai fă una din faţă, numai capul, şi una din faţă cum stă întins.

  — Da, domnule, spuse Willie.

  Thomas Hudson urcă pe puntea de comandă. Auzi cum porneşte motorul generatorului şi zări fulgerarea aparatului. Cei de la ONI, acolo unde cântăresc ei totul, n-o să creadă că am pus noi mâna nici pe friţul ăsta, atât cât e, se gândi. Nu avem nici o dovadă. Se vor găsi unii să spună că ce-am cules noi e doar un cadavru pe care l-au împins ei peste bord. Ar fi trebuit să facem o poză mai din vreme. La dracu şi cu ăştia. Poate punem mâna şi pe ceilalţi mâine.

  Ara veni pe puntea de comandă.

  — Tom, cine zici să-l ducă la ţărm şi să-l în groape?

  — Cine a lucrat cel mai puţin pe ziua de azi?

  — Toată lumea a lucrat din greu. Am să-l iau pe Gil şi facem noi treaba asta. Îl putem îngropa în nisip, dincolo de limita apelor mari.

  — Poate chiar puţin mai sus.

  — Îl trimit pe Willie aici să-i spui tu ce să scrie pe scândura de la cap. Am eu o scândură de la o ladă de provizii.

  — Trimite-l pe Willie.

  — Îl coasem în sac?

  — Nu, înveliţi-l numai în pătura lui. Trimite-l pe Willie sus.

  — Ce voiai cu mine? întrebă Willie.

  — Scrie pe scândura aia „Marinar german necunoscut”, şi dedesubt pune data.

  — Bine, Tom. Vrei să mă duc şi eu la ţărm când îl îngroapă?

  — Nu, se duc Ara şi Gil. Scrie inscripţia pe scândură, relaxează-te şi bea şi tu ceva.

  — Îndată ce Peters prinde Guantánamo, trimit mesajul. Nu vrei să cobori dedesubt?

  — Nu. Mă odihnesc aici, sus.

  — Cum o fi oare pe puntea de comandă a unei nave mari, plină de responsabilităţi şi de tot felul de rahaturi?

  — Cam la fel ca atunci când scrii inscripţia aia.

  Când sosi mesajul de la Guantánamo, după decolare, în el se spunea: „Continuaţi cu grijă cercetările spre vest”.

  — Asta şi facem, îşi spuse Thomas Hudson. Se întinse şi adormi imediat, iar Henry îl înveli cu o pătură subţire.

  IX.

  Cu o oră înainte de ivirea zorilor, coborî sub punte şi verifică barometrul. Era cu patru zecimi mai coborât şi îşi trezi secundul şi-i arătă şi lui. Secundul se uită şi dădu afirmativ din cap.

  — Ai văzut ce vijelie trecea peste Romano, ieri, şopti el. Se îndreaptă spre sud.

  — Vrei să-mi faci un ceai, te rog? îi spuse Thomas Hudson.

  — Am ceai rece într-o sticlă la gheaţă.

  Thomas Hudson se duse la pupa, luă o perie şi o căldare şi se apucă să frece puntea la pupa. Fusese ea frecată şi mai înainte, dar o mai spălă o dată şi apoi clăti peria. După aceea luă sticla cu ceai rece pe puntea de comandă şi aşteptă să se lumineze.

  Înainte de a se crăpa de ziuă, secundul trase ancora la pupa şi, împreună cu Ara, aduse şi ancora tribord, iar apoi ei doi şi Gil ridicară bărcuţa la bord. După care secundul pompă apa din santină şi verifică motorul: pe urmă scoase capul pe punte şi spuse:

  — Gata, putem pleca în orice clipă.

  — De ce-a luat atât de multă apă?

  — S-a slăbit o garnitură. Am mai strâns-o puţin. Dar prefer să ia mai degrabă puţină apă decât să se încingă axul.

  — Bine. Trimite-i sus pe Ara şi pe Henry. Pornim.

  Traseră ancora şi el se întoarse spre Ara:

  — Mai arată-mi o dată copacul.

  Ara îi arătă copacul ce se ridica doar puţin deasupra liniei ţărmului pe care-l părăseau şi Thomas Hudson însemnă cu creionul o mică cruce pe hartă.

  — Peters n-a mai prins deloc Guantanamo?

  — Nu. S-a ars din nou postul?

  — Ei bine, suntem în urma lor, şi mai au ei şi pe alţii înaintea lor şi am primit ordinul.

  — Tom, chiar crezi că vântul se va schimba spre sud? întrebă Henry.

  — Barometrul aşa arată. Dar o să putem spune mai precis când o să înceapă să se înteţească.

  — Pe la patru a căzut aproape de tot.

  — Nu te-au supărat muştele de nisip?

  — Numai spre ziuă.

  — Mai bine te-ai duce sub punte să dai cu flit s-o şteargă toate. N-are nici un sens să le mai plimbăm şi pe ele cu noi.

  Era o zi frumoasă, dar, uitându-se înapoi la golfuleţul unde ancoraseră, şi la ţărm, şi la desişul de arbuşti de la Cayo Cruz pe care-i ştiau amândoi atât de bine, Thomas Hudson şi Ara văzură norii înalţi ce se ridicau deasupra uscatului. Cayo Romano ieşise atât de mult din apă, încât părea a fi însuşi uscatul, iar deasupra lui, la mare înălţime, se vedeau norii care promiteau vânt de sud sau calm şi vijelii dinspre ţărm.

  — Dacă ai fi neamţ, Ara, ce-ai gândi acum? întrebă Thomas Hudson. Ce-ai gândi acum dacă ai vedea asta şi ai şti că n-ai să mai ai vânt prielnic?

  — Aş încerca s-o iau pe uscat. Cred că asta aş face.

  — Dar pe uscat ai avea nevoie de o călăuză.

  — Mi-aş face rost de o călăuză, spuse Ara.

  — De unde ai face rost?

  — De la pescarii de pe Anton sau Romano. Sau de la Coco. Acum trebuie să fie pe-acolo pescari care pun peşte la sare. La Anton s-ar putea să fie şi ambarcaţii din cele cu puţuri pentru peşte viu.

  — O să încercăm la Anton, spuse Thomas Hudson. E plăcut să te trezeşti dimineaţa şi să ţii timona având soarele în spate.

  — Dacă ai avea mereu norocul să ţii timona având soarele în spate şi să ai mereu o zi ca asta, ce loc minunat ar fi oceanul.

  Era o adevărată zi de vară şi, fiind încă dimineaţă, nu începuseră deocamdată rafalele de vânt. Ziua era plină de blândeţe şi făgăduială şi marea se întindea netedă şi limpede. Puteau vedea clar fundul până când trecură de zona de sondaj, şi apoi departe, în larg, se ivi Minerva, taman unde trebuia ea să se afle, şi valurile se spărgeau alene de stâncile de coral. Era hula care rămăsese după două luni de neîndurătoare alizee puternice. Dar valurile veneau blânde şi liniştite, cu un fel de regularitate pasivă.

  Parcă ar spune că acum toţi suntem prieteni şi că nu va mai fi niciodată vreo frământare sau dezlănţuire sălbatecă, se gândea Thomas Hudson. De ce e atât de înşelătoare marea? Un fluviu poate fi şi trădător şi crud, şi cumsecade şi prietenos. Un pârâu poate fi pe deplin prietenos şi poţi să te încrezi în el toată viaţa dacă nu abuzezi. Dar oceanul totdeauna trebuie să te mintă înainte de a-şi face mendrele.

  Se uită din nou la mişcarea domoală în sus şi-n jos care dezvăluia ritmic stâncile de la Minerva, de parcă ar fi încercat să le scoată la mezat ca pe un domeniu deosebit.

  — Vrei să-mi aduci şi mie un sandviş? îl rugă pe Ara. Nişte carne de vacă conservată şi o ceapă întreagă, sau nişte şuncă şi ouă şi o ceapă. După ce aduci micul dejun, rânduieşte pe punte un cart de patru oameni, cum se cuvine, şi verifică toate binoclurile. Înainte de a ne îndrepta spre Anton, ies în larg.

  — Da, Tom.

  Mă întreb ce m-aş face fără Ara, se gândi Thomas Hudson. Ai dormit minunat, îşi spuse, şi nu s-ar putea să te simţi mai în formă ca acum. Avem şi ordine, şi suntem chiar pe urmele lor, şi-i împingem spre ceilalţi. Dai curs ordinelor şi te uiţi ce zi minunată ţi s-a hărăzit ca să-i urmăreşti. Dar lucrurile arată prea afurisit de bine.

  Înaintau prin şenal cu ochii în patru, dar nu se zărea nimic decât marea liniştită, aşa cum arată ea dimineaţa devreme, unduindu-se prietenoasă, şi dunga prelungă şi verde a insulei Romano, cu numeroasele insuliţe presărate până acolo.

  — Cu marea asta n-or să navigheze prea departe, spuse Henry.

  — N-or să navigheze deloc, preciza Thomas Hudson.

  — Tragem la ţărm la Anton?

  — Da, şi să verificăm ce-i acolo.

  — Mie îmi place la Anton, spuse Henry. Dacă marea e liniştită, e un loc bun de ancorat, aşa că bestiile alea nu ne mănâncă.

  — Dar în interior te termină complet, spuse Ara.

  În faţa lor se arătă un mic hidroavion zburând la mică înălţime şi îndreptându-se spre ei. Era alb şi minuscul, aşa cum bătea soarele în el.

  — Avion, spuse Thomas Hudson. Dă comanda să ridice steagul cel mare.

  Avionul se apropie mereu, până începu să zumzăie deasupra lor. Apoi le dădu ocol de două ori şi se îndepărtă spre est.

  — Dacă ar fi dat pilotul de ceva, n-ar mai fi avut acum un avion atât de frumos, spuse Henry. L-ar fi doborât.

  — S-ar fi putut să transmită localizarea şi cei de la Cayo Frances s-o fi recepţionat.

  — Poate, spuse Ara.

  Ceilalţi doi basci nu scoaseră o vorbă. Stăteau spate în spate şi-şi cercetau fiecare cadranul. După un răstimp, bascul căruia îi spuneau George dar de fapt se numea Eugenio numai că Peters nu era în stare totdeauna să-i spună Eugenio, strigă:

  — Avionul se întoarce iar spre est, printre insuliţele din larg şi Romano.

  — Merge acasă să ia micul dejun, spuse Ara.

  — Dar o să raporteze prezenţa noastră, adăugă Thomas Hudson. Aşa că într-o lună poate că or să afle unde eram noi astăzi la ora asta.

  — Dacă nu încurcă punctul pe harta lui, completă Ara. Paredon Grande, Tom. Relevment aproximativ douăzeci de grade prova babord.

  — Ai ochi buni, spuse Thomas Hudson. Asta e, ai dreptate. Mai bine s-o luăm spre ţărm şi să găsim şenalul spre Anton.

  — Întoarce babord nouăzeci de grade şi cred că a noastră-i.

  — Am să mă apropii de banc şi o s-o iau de-a lungul lui până dăm de afurisitul de şenal.

  Porniră spre ţărm, spre linia verde de insuliţe care se arătau ca nişte garduri negre, iţindu-se din apă, şi apoi căpătau formă şi deveneau verzi şi îşi dezvăluiau şi ţărmurile nisipoase. Thomas Hudson se apropie cam în silă, părăsind şenalul larg, marea plină de făgăduinţi şi frumuseţea acelei dimineţi la apă adâncă, pentru a-şi face de lucru cercetând insuliţele dinspre ţărm. Dar avionul care cercetase coasta în partea aceea şi se întorsese pentru a zbura pe deasupra ei cu soarele în spate nu putea însemna altceva decât că nimeni nu dăduse de bărci spre est. Dar se putea foarte bine să nu fie decât o patrulă de rutină. Logic, nu putea să însemne decât că avea altă misiune. O patrulă de rutină ar fi trecut pe deasupra canalului în ambele sensuri.

  Văzu insula Anton, insulă plăcută, cu multă vegetaţie, ridicându-se tot mai mult în faţa lui, şi se uită înainte să zărească semnele de reper în vreme ce se îndrepta spre ţărm. Trebuia să ia drept reper cel mai înalt copac de pe promontoriul insulei şi să-l facă să vină drept în şaua mică de pe Romano. Cu reperele astea se putea apropia de ţărm chiar dacă-i bătea soarele în ochi şi apa avea strălucirea sticlei topite.

  În ziua aceea nu avea nevoie de ele. Dar pentru a nu-şi pierde antrenamentul, îşi căută reperele, şi când găsi copacul se gândi în sinea lui: „Am nevoie de altceva mult mai trainic drept reper pe o coastă bântuită de uragane”, după care o luă pe lângă ţărm până aşeză exact copacul în tăietura şeii, şi apoi întoarse drept spre ţărm. Era în şenal, între malurile acelea de marnă care abia de erau acoperite de apă, şi-i spuse lui Ara:

  — Spune-i lui Antonio să arunce o muscă artificială. S-ar putea să prindem ceva pentru oală. Şenalul ăsta are pe fund un minunat banc de nisip.

  Apoi o ţinu drept spre ţărm, ghidându-se după reperele lui. Era tentat să nu se mai uite deloc la maluri, ci să meargă drept înainte. Dar îşi dădu seama că era tot unul dintre lucrurile acelea făcute din prea multă mândrie despre care vorbise Ara, şi conduse şalupa cu grijă, pe lângă malul tribord, şi luă cârma tribord când ajunse să se conducă după maluri şi nu după cel de-al doilea reper pe care îl avea. Era ca şi cum s-ar fi plimbat pe nişte străzi obişnuite dintr-un cvartal. Mareea dădu năvală spre ţărm. La început apa veni maronie, apoi curată. Chiar înainte de a ajunge la punctul unde socotea el că e bazinul de întoarcere, unde îşi pusese în gând să ancoreze, îl auzi pe Willie strigând: „Peştele!”

  Uitându-se spre pupa, văzu un tarpon ţâşnind sus, în soare, şi zbătându-se să scape. Avea gura deschisă, era uriaş şi soarele lucea pe solzii lui argintii şi pe dunga lungă, verde, a aripioarei dorsale. Se zbătea cu disperare în soare, şi se prăbuşi împroşcând apa în toate părţile.

  — Un sábalo, strigă Antonio cu silă.

  — Un sábalo prost, spuseră bascii.

  — Să încerc să-l scot, Tom? întrebă Henry. Mi-ar plăcea să-l prind, chiar dacă nu-i bun de mâncat.

  — Dacă nu l-a luat Willie, ia-l tu de la Antonio. Şi spune-i lui Antonio să vină dracului la prova. Am să arunc ancora.

  Emoţia pescuitului şi salturile tarponului uriaş continuară la pupa, fără ca nimeni să-i mai acorde vreo atenţie, doar vreun zâmbet, în vreme ce ancorau.

  — Vrei să mai lăsăm una? strigă Thomas Hudson spre prova.

  Secundul scutură din cap. Când se răsuciră la ancoră cum trebuia, secundul se urcă pe puntea de comandă.

  — Ţine în orice situaţie, Tom, îi spuse el. Indiferent ce fel de vijelie se abate încoace. Orice. Şi nu contează cum se răsuceşte nava în vânt, n-o să ne mai bâţâie în nici un fel.

  — Pe la ce oră se lasă vijelia?

  — După două, îi spuse secundul, uitându-se la cer.

  — Atunci coboară bărcuţa, spuse Thomas Hudson, şi mai pune-mi o canistră de benzină pentru motorul de la barcă. Trebuie să pornim dracului o dată.

  — Cine merge cu tine?

  — Numai Ara, Willie şi cu mine. Vreau să meargă repede.

  X.

  Cei trei din barcă înveliseră câteva niños în mantalele de ploaie. Erau nişte puşti automate Thompson, în tocurile de piele, lungi cât armele. Tocurile fuseseră croite şi cusute de Ara, care nu prea era croitor, şi pieile cu blana tunsă scurt fuseseră impregnate de Thomas Hudson pe dinăuntru cu ulei de protecţie care avea un uşor miros de acid fenic. Bascii numiseră armele „prunci” pentru că armele erau adăpostite în tocurile lor de piele, iar tocurile se legănau când erau agăţate în deschizătura din puntea de comandă.

  — Dă-ne o sticlă de apă, îi ceru Thomas Hudson secundului.

  Când Antonio îi aduse sticla, grea, rece, cu dop larg ce se înşuruba, Thomas Hudson i-o trecu lui Willie, care o aşeză la prova. Lui Ara îi plăcea să conducă barca din cârma motorului, aşa că se aşeză la pupa. Thomas Hudson stătea la mijloc, iar Willie se ghemui la prova. Ara o luă drept spre insuliţă şi Thomas Hudson urmări norii ce se îngrămădeau deasupra pământului. Când ajunseră la apă mică, Thomas Hudson putu vedea aglomerările cenuşii de scoici formând movile pe nisip. Ara se aplecă înainte şi-i spuse:

  — Tom, vrei să arunci o privire pe ţărm?

  — Ar fi bine s-o facem înainte de a da ploaia.

  Ara duse bărcuţa la ţărm, săltând motorul sus, chiar după ce-şi luaseră ultimul vânt. Mareea mâncase ţărmul nisipos croindu-şi un mic canal în dreptul promontoriului, şi el cârmi spre ţărm suind barca pe nisip.

  — Din nou acasă, spuse Willie. Cum îi spune târfei ăsteia?

  — Antón.

  — Nu Antón Grande, sau Antón Chico, sau Antón El Cabrón?

  — Nu, numai Antón. Ia-o spre promontoriul acela dinspre est şi nu te opri deloc. Te culegem noi mai încolo. Eu am să bat repede malul ăstălalt, iar Ara o să lase barca undeva, dincolo de celălalt promontoriu, şi o să cerceteze malul mai departe. Am să-l iau de acolo cu barca şi venim pe urmă după tine.

  Willie ţinea „pruncul” învelit în mantaua de ploaie şi şi-l puse pe umăr.

  — Dacă dau de vreun friţ, pot să-l curăţ?

  — Colonelul spune că pe toţi, în afară de unul singur, îi comunică Thomas Hudson. Încearcă să cruţi unul mai deştept.

  — Fac cu ei un test de inteligenţă înainte de a deschide focul.

  — Nu uita să faci şi cu tine unul.

  — Testul meu e destul de mediocru, altfel n-aş fi aici, răspunse Willie şi porni la drum.

  Avea un mers indolent, dar cerceta ţărmul şi terenul spre interior cu toată atenţia de care era în stare un om. Thomas Hudson îi spuse în spaniolă lui Ara ce au de făcut, apoi făcu vânt bărcii în apă. Porni de-a lungul ţărmului cu „pruncul” sub braţ şi simţi nisipul care-i intra printre degetele goale. În faţa lui, barca dublă promontoriul cel mic.

  Era bucuros că ajunsese pe mal, şi mergea cât de repede îl ţineau picioarele şi totuşi cerceta cu atenţie ţărmul. Era un ţărm primitor şi nu-i trezi nici un presentiment cum se întâmplase tot în ziua aceea pe mare, mai înainte. Era cam prăpăstios în dimineaţa aceea, se gândi. Poate din cauza acelui calm plat. În faţă se vedeau norii care se adunau tot mai mult. Dar deocamdată nu se întâmplă nimic. Sub soarele fierbinte nu erau nici muşte de nisip, şi nici ţânţari, şi înaintea lui zări un stârc alb care pândea un ochi de apă mică, ţinându-şi capul, gâtul şi ciocul gata pentru a prinde prada. Nu zbură nici când trecu Ara cu barca.

  O să cercetăm locul cu atenţie, deşi nu cred să găsim ceva pe-aici, se gândi. Azi tot nu se pot mişca din lipsă de vânt, aşa că tot nu pierdem nimic şi ar fi o neglijenţă criminală să trecem pe lângă ei. De ce oare nu ştiu mai multe despre el? se gândi. E numai vina mea. Ar fi trebuit să mă duc şi eu la ţărm şi să mă uit la umbrarul pe care l-au construit, şi la urme. M-am mulţumit să-i întreb pe Willie şi pe Ara. Amândoi sunt buni, într-adevăr. Dar ar fi trebuit să mă duc şi eu.

  E din cauza scârbei pe care am simţit-o la gândul de a-i întâlni, îşi zise. E de datoria mea să-i prind, şi vreau să-i prind, şi am să-i prind. Oare condamnaţii la moarte din închisoare se urăsc unii pe alţii? Nu cred că se urăsc decât dacă nu sunt în toate minţile.

  Exact în clipa aceea stârcul se ridică şi zbură ceva mai departe de ţărm. Frână puternic cu aripile lui mari şi apoi, după câţiva paşi stângaci, ateriză. Îmi pare rău că l-am deranjat, se gândi Thomas Hudson.

  Cercetă tot ţărmul din partea de dincolo de limita apelor mari. Dar nu se vedea nici o urmă, în afara locului unde se târâse de două ori o broască ţestoasă. Lăsase o urmă largă spre mare şi una în susul ţărmului unde depusese ouăle. N-am timp să sap să caut ouăle, se gândi. Norii începuseră să întunece cerul şi să se îndrepte spre mare. Dacă ar fi nimerit în partea astălaltă a insulei, precis că el ar fi căutat ouăle. Se uita înainte, dar nu văzu barca pentru că era dincolo de un alt promontoriu.

  Mergea pe unde era nisip tare, dincolo de umezeala rămasă de la fluxul înalt, şi văzu nişte crabi-eremiţi purtându-şi cochiliile şi nişte crabi-fantomă lunecând de pe porţiunea aceea de nisip, drept în apă. La dreapta, în apa puţin adâncă din şenal, zări masa cenuşie a unui banc de chefali şi umbra lor pe nisipul pe de fund, în vreme ce se mişcau. Apoi ghici umbra unei baracude foarte mari care pândea chefalii, şi văzu şi conturul baracudei – prelung, cenuşiu pal, părând că nici nu se mişcă. Merse mai departe, în acelaşi ritm, şi curând trecu de peşte, şi se apropie de stârc.

  Să văd dacă pot trece de el fără să-l stârnesc să zboare, se gândi. Dar chiar când ajunse aproape pe aceeaşi linie cu stârcul, chefalii ţâşniră din apă, forme ţepene, cu ochi mari, capul scurt, argintii în lucirea soarelui, dar fără să fie frumoşi. Thomas Hudson se întoarse să se uite la peşti, încercând să vadă baracuda care dădea iama printre ei. Nu reuşi să vadă peştele de pradă, ci numai saltul bezmetic al chefalilor înspăimântaţi. Apoi văzu că bancul se adună la loc, formând o masă cenuşie, în mişcare, şi când întoarse capul din nou văzu că stârcul dispăruse. Îl zări zburând, vânturându-şi aripile mari pe deasupra apei verzui, iar în faţa lui se întindea nisipul auriu al plajei, cu linia copacilor crescuţi de-a lungul promontoriului. Norii începură să-şi arunce umbra asupra întinderilor de dincolo de Romano, şi Thomas Hudson porni mai repede, încercând să ocolească promontoriul ca să vadă unde lăsase Ara barca.

  Mersul rapid îi dădea o stare de aţâţare, şi el se gândi că nu se poate să fie nici un friţ prin preajmă. N-ar fi putut simţi o asemenea stare dacă ar fi fost vreun friţ prin preajmă. Dar nu se ştie, se gândi. S-ar putea întâmpla şi asta dacă eşti destul de nepriceput şi nu-ţi dai seama.

  La capătul promontoriului era un petec de nisip alb, strălucitor, şi el se gândi: Aş avea poftă să mă întind acolo. Ar fi un loc minunat. Apoi, la capătul plajei prelungi zări bărcuţa şi se gândi: La dracu şi cu asta. În noaptea asta am să dorm şi am să mă iubesc cu salteaua mea pneumatică sau cu puntea – chiar mai bine cu puntea. Doar am fost împreună atâta amar de vreme, destulă ca să fim căsătoriţi. Probabil că acum se vorbeşte destul despre tine şi puntea de comandă, se gândi. Ar trebui s-o tratezi cum se cuvine. Şi când colo, calci pe ea, stai în picioare pe ea. Ce fel de purtare e asta? Şi mai şi verşi şi ceai rece pe ea. Nu-i frumos. Şi pentru ce, mă rog, o cruţi atât? Ca să mori pe ea? Cu siguranţă că va aprecia gestul. Calcă pe ea, stai în picioare pe ea şi mori pe ea. Trateaz-o cu adevărat frumos. Dar acum singurul lucru practic ce-ţi mai rămâne de făcut e să termini cu bazaconiile astea, să închei cercetarea plajei şi să-l iei pe Ara.

  Merse mai departe pe plajă încercând să nu se mai gândească deloc, ci numai să observe. Îşi cunoştea bine datoria şi încercase să nu se eschiveze niciodată. Dar astăzi venise pe ţărm, deşi putea s-o facă oricare altul la fel de bine; când rămăsese la bord şi ceilalţi nu reuşiseră să găsească nimic, se simţise vinovat. Cerceta cu atenţie totul. Dar nu se putea împiedica să nu se gândească.

  Probabil că în partea lui Willie e şi mai cald, se gândi. Poate că Ara are să dea peste ceva. Dacă aş fi fost în locul lor, ştiu al dracului de bine că aici aş fi venit. E primul loc bun. Poate că au trecut pe aici şi au ţinut-o drept înainte mai departe. Sau poate au tras la ţărm între Paredón şi Cruz. Dar nu cred s-o fi făcut, fiindcă putea să-i vadă cineva după lumină, şi niciodată n-ar fi reuşit să ajungă acolo în interior noaptea, fie că aveau călăuză sau nu. Cred că au plecat mai departe. Poate că o să-i găsim pe undeva pe lângă Coco. Poate că-i găsim chiar aici, dincolo de insuliţa asta. Mai este o insuliţă pe care trebuie s-o cercetăm. Trebuie să-mi amintesc mereu că ei se conduc după hartă. Asta-i, dacă nu cumva pun mâna pe vreun pescar de prin partea locului. N-am văzut nici un fir de fum de la careva care ar face mangal. Ei bine, mă bucur că terminăm de cercetat insuliţa înainte de a veni ploaia. Îmi place s-o fac, se gândi. Numai sfârşitul nu-mi place.

  Împinse bărcuţa în apă şi sări în ea, spălându-şi nisipul de pe picioare înainte de a intra în ea. Îşi puse „pruncul” în mantaua de cauciuc la îndemână, aproape, şi porni motorul. Nu-i plăcea motorul exterior cum îi plăcea lui Ara şi niciodată nu-l pornea fără să-şi aducă aminte că erau momente când trebuia să sufle şi să tragă din ţevi de alimentaţie înfundate, de fişe de contact prea scurte şi de alte plăceri ale motoarelor mici. Dar Ara n-avea niciodată necazuri cu aprinderea. Când motorul nu mergea bine, se uita la el cu admiraţia unui jucător de şah în faţa unei mutări strălucite din partea adversarului.

  Thomas Hudson conduse barca de-a lungul ţărmului, dar Ara era încă departe şi nu reuşea să-l zărească. Trebuie să fie la jumătate de drum spre Willie, se gândi. Dar când îl zări era aproape de golful mangrovelor, unde plaja înceta şi începea desişul des şi verde de mangrove ce se întindea până în apă, rădăcinile lor arătându-se ca nişte beţe maronii încâlcite.

  Apoi observă catargul ridicându-se dintre mangrove. Doar atât se vedea. Dar îl zări şi pe Ara întins în spatele unei dune mici de nisip, în aşa fel încât să vadă pe deasupra ei.

  Simţi cum îi trece un fior prin creştetul capului, ca atunci când întâlnea o maşină în mare viteză ieşindu-i deodată înainte pe sens interzis. Dar Ara auzi motorul, întoarse capul şi-i făcu semn să tragă la mal. Thomas Hudson trase la mal în linie tangentă în spatele lui Ara. Bascul urcă în barcă ţinându-şi „pruncul” învelit în haina de ploaie, cu patul înainte, pe umărul drept sub care se vedea vechea lui cămaşă de plajă în dungi. Arăta mulţumit.

  — Ia-o înainte cât îţi îngăduie şenalul, îi spuse el. O să-l găsim şi pe Willie.

  — E una dintre bărci?

  — Bineînţeles, răspunse Ara. Dar sunt sigur că e abandonată. Tom, o să plouă.

  — Ai mai văzut ceva?

  — Nimic.

  — Nici eu.

  — E o insuliţă minunată. Am găsit şi o cărare mai veche care ducea la apă. Dar nu era folosită.

  — Şi în partea lui Willie era apă.

  — Uite-l pe Willie, spuse Ara.

  Stătea pe nisip, cu picioarele trase sub el şi cu „pruncul” aşezat pe genunchi. Thomas Hudson îndreptă bărcuţa spre mal, în direcţia lui. Willie se uită la ei; părul negru îi cădea pe frunte şi era lac de sudoare, iar ochiul teafăr, albastru, avea un aer parşiv.

  — Pe unde aţi umblat, neisprăviţilor? întrebă el.

  — Când au trecut pe aici, Willie?

  — Ieri, după cum se vede după rahat, spuse Willie. Sau poate ar trebui să spun excremente?

  — Câţi?

  — Opt care s-au putut uşura, iar trei din ei au diaree.

  — Altceva?

  — Au făcut rost de o călăuză, sau de un pilot, sau cum i-o fi spunând.

  Călăuza pe care puseseră mâna era un pescar ce avea un adăpost acoperit cu frunze de palmier şi săra fileuri de baracudă pe care le întinsese pe un rastel, ca să le vândă mai apoi chinezilor, ce le cumpărau ca să le desfacă mai apoi negustorilor, ce-l vindeau la rândul lor drept cod în prăvăliile lor. Pescarul sărase şi uscase destul peşte după cum arăta suportul.

  — Acum friţi mâncat mult cod la ei, spuse Willie.

  — Ce fel de limbaj e ăsta?

  — Vorbesc pe limba mea, răspunse Willie. Fiecare are limba lui aici, cum au bascii şi alţii. Ai vreo obiecţie dacă am şi eu limba mea?

  — Spune-mi restul.

  — Aici dormit un singur foc, spuse Willie. Mâncat la el carne de porc. Toţi oamenii de la Insula Masacru. Stăpân neamţ nu avut mâncat din cutie sau cruţat la ele.

  — Termină cu aiurelile astea şi vorbeşte ca lumea.

  — Bătrân stăpân Hudson tot pierde după-amiază din cauză ploi mare cu vânt mare. Poate ascultă bine la Willie, faimos mare cercetaş de la Pampas. Willie spune pe limbă a lui.

  — Termină odată.

  — Ascultă, Tom, cine i-a dibuit pe friţi de două ori?

  — Ce-i cu barca?

  — Barca terminată. Prea mult scânduri laterale putrede. Una la pupa ruptă.

  — S-au lovit de ceva când veneau la ţărm pe lumină proastă.

  — Aşa cred. Bine, termin cu auirelile. Au pornit-o spre soare-apune. Opt oameni şi o călăuză. Poate nouă, în caz că nu s-a putut uşura căpitanul din cauza prea multor responsabilităţi majore, aşa cum şi conducătorul nostru are uneori necazuri, şi acum uite că începe să plouă. Barca pe care au părăsit-o pute şi e plină de murdărie de porc şi găinaţ de găină, ca şi de la camaradul lor pe care l-am îngropat noi. Mai au un individ rănit, dar după bandaje nu pare să fie foarte grav.

  — Cu puroi?

  — Da, dar puroi curat. Vrei să vezi totul cu ochii tăi, sau mă crezi pe cuvânt?

  — Te cred pe cuvânt, cred tot, dar vreau să văd şi eu.

  Şi văzu într-adevăr totul, urmele, focul, locul unde au dormit şi şi-au gătit mâncarea, bandajele, tufişurile pe care le-a folosit drept latrină, făgaşul făcut în nisip de barca de ţestoase când au tras-o pe ţărm. Începuse să plouă zdravăn, şi se porniră şi primele rafale de vijelie.

  — Puneţi-vă hainele de ploaie şi ţineţi armele dedesubt, spuse Ara. Dar în noaptea asta tot trebuie să le desfac.

  — Te ajut şi eu, spuse Willie. Am ajuns să le suflăm în ceafă friţilor, Tom.

  — E un ţinut afurisit de întins şi acum au şi pe unul care cunoaşte locurile.

  — Dă-i înainte tot aşa spuse Willie. Cum poate individul să cunoască locurile mai bine ca noi?

  — Cu siguranţă că le cunoaşte mai bine.

  — La dracu cu el. Am să mă duc la pupa să mă spăl cu săpun. Dumnezeule, cât îmi doresc să simt apă proaspătă şi săpun pe mine.

  Acum ploua atât de tare, încât era greu să distingă vasul când dublară promontoriul. Vijelia se îndepărtase spre largul oceanului şi era atât de puternică şi ploua atât de tare, încât a încerca să găseşti vasul era ca şi cum ai încerca să vezi ceva stând în spatele unei cascade. Cu ploaia asta rezervoarele se umplu ca nimica, se gândi Thomas Hudson. Probabil că acum dă afară prin supapele de prea plin de la cambuză şi de la prova.

  — Tom, câte zile au trecut de când a plouat ultima oară? întrebă Willie.

  — Trebuie să verificăm în jurnalul de bord. Dar au trecut cam cincizeci.

  — Parcă-i o blestemată de rupere de nori musonică, puse Willie. Dă-mi ispolul să dau apa afară.

  — Aveţi grijă să nu se ude tocul armelor.

  — O ţin cu patul între picioare şi ţeava sub umărul stâng al hainei de ploaie, spuse Willie. N-a stat în viaţa ei mai bine ca acum. Dă-mi ispolul.

  La pupa, toţi erau în pielea goală şi se spălau. Se săpuneau stând când pe un picior când pe celălalt, aplecându-se sub rafalele ploii în vreme ce se săpuneau şi apoi întorcându-se cu faţa la ploaie. Toţi erau arşi de soare, dar în lumina aceea ciudată arătau albi. Thomas Hudson se gândi la tabloul lui Cezanne, şi apoi se gândi că i-ar fi plăcut să-l fi pictat Eakins. Apoi se gândi că ar trebui să-l picteze chiar el, cu nava ţinând piept valurilor înspumate de resac ce mugeau şi se iveau din masa cenuşie a rafalelor de ploaie, cu fundalul întunecat al norilor de furtună ce se apropiau, şi cu soarele răzbind o clipă printre nori ca să arginteze aversele de ploaie şi să lucească pe cei ce se spălau la pupa.

  Aduse bărcuţa lângă navă, Ara aruncă o parâmă şi erau acasă.

  XI.

  În noaptea aceea, după ce ploaia se opri şi el puse să se verifice toate locurile pe unde se infiltrase apa, din cauză că avuseseră parte de o perioadă atât de îndelungată fără ploaie, şi după ce avu grijă să se pună dedesubt vase de colectare, şi după ce chiar punctele de infiltraţie, şi nu locurile pe unde se prelinsese apa, fură date cu vopsea, Thomas Hudson urmări să se fixeze oamenii de cart, să se împartă oamenii pe posturi şi discută totul şi se înţelese cu secundul, şi cu Ara. Apoi, după ce se termină şi cina, şi se porni pocherul, se duse pe puntea de comandă. Luase cu el o pompă de flit, salteaua pneumatică şi o pătură subţire.

  Îşi pusese în gând să se întindă pe saltea şi să nu se mai gândească la nimic. Uneori reuşea să se gândească la stele fără să se mai minuneze în faţa lor, şi la ocean fără să-şi mai facă probleme, şi la răsăritul soarelui fără să se mai gândească ce avea să-i aducă.

  Se simţi primenit din creştet până-n tălpi, după ce se frecase cu săpun în bătaia ploii, care răpăise la pupa, şi se gândi: Am să stau întins aici şi am să mă simt curat. Ştia că n-avea nici un rost să se gândească la femeia care fusese mama lui Tom, şi nici la câte făcuseră ei împreună, şi la toate locurile pe unde umblaseră împreună, şi nici cum se despărţiseră. N-avea nici un rost să se mai gândească la Tom. Încetase să se mai gândească la el de cum primise vestea.

  Şi, la fel, n-avea nici un rost să se mai gândească la ceilalţi. Îi pierduse şi pe ei, şi n-avea nici un rost să se mai gândească la ei. Dăduse toate remuşcările pentru calul pe care-l călărea acum. Aşa că mai bine stai întins aici şi simte-ţi trupul curat de la săpun şi ploaie, şi străduieşte-te să nu te mai gândeşti la nimic. Ai învăţat de la o vreme cum să izbuteşti. S-ar putea să dormi şi să ai parte de vise năstruşnice sau plăcute. Rămâi întins aşa liniştit şi uită-te la noapte şi nu te mai gândi. Sau Ara sau Henry or să te trezească dacă Peters prinde ceva.

  În scurtă vreme adormi. Era din nou copil şi trecea călare printr-un canion abrupt. Canionul se deschidea în faţa lui şi se vedea nisip pe malul râului cu apă limpede, atât de limpede că se distingeau pietrele pe fundul apei, şi apoi urmări păstrăvii de la marginea unui ochi mai adânc de apă, ce săreau să prindă gâzele purtate de curent la vale. Stătea călare şi se uita la păstrăvi cum se ridicau la suprafaţa apei când îl trezi Ara. Mesajul avea următorul conţinut: CĂUTAŢI CU ATENŢIE SPRE VEST, iar la sfârşit era menţionat numele de cod.

  — Mulţumesc, spuse el. Să-mi aduceţi dacă mai vine ceva.

  — Bineînţeles. Culcă-te la loc, Tom.

  — Am avut un vis minunat.

  — Nu mi-l povesti, că poate se împlineşte.

  Adormi din nou, şi când adormi zâmbea pentru că se gândea că acţiona conform ordinelor şi-şi continua cercetările spre vest. Am ajuns cu nava destul de departe spre vest, se gândi. Nu cred că le-a trecut lor prin minte că voi ajunge atât de departe spre vest.

  Adormi şi visă că-i arsese cabana şi cineva îi ucisese puiul de căprioară care, între timp se făcuse cerb tânăr. Cineva îi ucisese câinele şi îl găsi lângă un copac şi se trezi plin de sudoare.

  Cred că visele nu-s o soluţie, îşi spuse. Mai bine să procedez ca de obicei, fără să sper în vreun anestezic. Haide, chibzuieşte până la capăt.

  Tot ce ai acum nu e decât problema principală şi celelalte câteva probleme auxiliare. Asta e tot ce ai, aşa că mai bine ai încerca să-ţi placă. N-o să mai ai parte de vise plăcute niciodată, aşa că mai bine nu mai dormi. Odihneşte-te şi trudeşte-ţi mintea până ce n-o să mai lucreze deloc, şi când ai să dormi, aşteaptă-te la grozăvii. La jocul ăsta mare de noroc care se joacă aici, grozăviile sunt câştigul de care ai parte. Ţi-ai ales miza şi ai pus-o în joc şi ai lăsat roata să se învârtă şi în cele din urmă ţi s-a dat ploconul unui somn agitat şi neplăcut. Aproape că ai tras dreptul de a nu mai dormi deloc. Dar ai pus şi asta la bătaie pentru ceea ce ţi-a mai rămas, aşa că fă bine şi încearcă să-ţi placă. Şi acum eşti aproape adormit. Aşa că dormi şi închipuie-ţi că ai să te scoli plin de năduşeală. Şi ce-i cu asta? Nu-i nimic nici cu asta. Dar îţi mai aduci aminte când dormeai o noapte întreagă cu fata aia şi erai fericit şi nici nu te gândeai să te trezeşti de nu te trezea ea ca să faceţi dragoste? Adu-ţi aminte de asta, Thomas Hudson, şi vezi cât de bine are să-ţi prindă.

  Mă întreb câte bandaje mai au pentru celălalt individ rănit. Dacă mai au ei timp pentru bandaje, atunci mai au timp şi pentru altele. Care altele? Ce-ţi închipui că mai au cu ei, în afară de ceea ce ştii şi tu? Nu cred că prea multe. Poate pistoale şi câteva automate. Poate şi câteva încărcături de explozibil din care mai pot încropi câte ceva. Trebuie să iau în considerare şi posibilitatea că au o mitralieră. Dar nu prea îmi vine să cred. Nu au ei chef să lupte. Nu vor decât să scape şi să ajungă pe un vas spaniol. Dacă ar fi fost în stare să lupte, s-ar fi întors înapoi în noaptea aceea şi ar fi pus mâna pe Confites. Poate că nu. Poate că au intrat cumva la bănuieli, au văzut butoaiele noastre pe plajă şi poate că şi-au închipuit că e baza noastră unde ne întoarcem noaptea. Şi nici n-ar fi avut de unde să ştie ce fel de navă suntem. Dar poate că au văzut butoaiele şi şi-au închipuit că e ceva prin preajmă care foloseşte o groază de benzină. Şi apoi poate că nici nu voiau să se bată când mai aveau şi răniţi. Dar barca cu răniţi putea rămâne în larg noaptea, în vreme ce s-ar fi strecurat spre insulă şi ar fi pus mâna pe staţia de radio, dacă aveau de gând s-o şteargă cu celălalt submarin. Mă întreb ce s-a întâmplat cu submarinul. E ceva tare ciudat în treaba asta.

  Gândeşte-te la ceva vesel. Gândeşte-te cum ai să porneşti în zori cu soarele în spate. Şi gândeşte-te că acum au şi posibilitatea de a cunoaşte locurile, în afară de peştele ăla sărat, şi o să fii nevoit să-ţi cam pui capul la contribuţie. Adormi şi reuşi să doarmă destul de mult, până cu vreo două ceasuri înainte de ivirea zorilor, când îl treziră muştele de nisip. Faptul că se gândise la problemele care-i stăteau în faţă îl făcuse să se simtă mai bine şi dormi fără să viseze nimic.

  XII.

  Porniră la drum înainte de a se ridica soarele şi Thomas Hudson duse nava de-a lungul şenalului, care semăna cu un canal mărginit de două maluri cenuşii ridicându-se de o parte şi de alta. Când se ivi soarele, ieşise în larg prin strâmtoarea dintre bancuri, şi îndreptă nava spre nord ca să ajungă la apa albastră, dincolo de crestele periculoase ale recifului exterior. Drumul era puţin mai lung decât dacă ar fi mers prin partea de dinăuntru a recifului, dar era mai lipsit de primejdii.

  La răsăritul soarelui nu era pic de vânt şi nici hulă suficientă ca să facă valurile să se spargă de crestele stâncilor. Ştia că avea să fie o zi fierbinte şi zăpuşitoare, iar după-amiaza se va stârni furtună.

  Secundul urcă pe punte şi se uită în jur. Apoi cercetă cu atenţie uscatul şi zona de-a lungul lui, până unde se arăta silueta înaltă şi urâtă a farului.

  — Am fi putut merge uşor şi prin partea dinspre ţărm a recifului.

  — Ştiu, spuse Thomas Hudson, dar m-am gândit că pe aici e mai bine.

  — O să fie o zi ca ieri. Dar mai fierbinte.

  — N-or să poată merge prea mult.

  — N-or să poată merge deloc. Sunt ţintuiţi pe undeva de calmul ăsta plat. O să verifici la far dacă au trecut prin tăietura dintre Paredon şi Coco, nu-i aşa?

  — Bineînţeles.

  — Mă duc eu. Îl cunosc pe paznic. Poţi să opreşti chiar în golfuleţul insuliţei, la capăt. N-o să întârzii prea mult, spuse Antonio.

  — Nici măcar n-am nevoie de ancoră.

  — Doar ai destui oameni zdraveni ca să salte ancorele.

  — Trimite-i sus pe Ara şi pe Willie dacă au mâncat. Pe-aici, atât de aproape de far, n-are să se arate nimic, şi uitându-te în direcţia soarelui nu desluşeşti nimic, fir-ar să fie. Dar totuşi trimite-l sus şi pe George şi pe Henry. Să facem treburile cum se cuvine.

  — Tom nu uita că stâncile ies aici drept din adâncul apei albastre.

  — Nu uit şi nu pot să le văd.

  — Ceaiul îl vrei rece?

  — Te rog. Şi un sandviş. Dar mai întâi trimite oamenii sus.

  — Acum or să apară. Trimit şi ceaiul sus şi pregătesc totul ca să merg la ţărm.

  — Ai grijă cum vorbeşti cu ei.

  — De aceea mă şi duc eu acolo.

  — Scoate la vedere şi nişte undiţe. Arată mai bine când ne apropiem de far.

  — Da, spuse secundul. Şi s-ar putea să şi prindem ceva, ca să le dăm şi celor de la far.

  Cei patru ieşiră pe punte, şi luară posturile obişnuite în primire şi Henry spuse:

  — Ai văzut ceva, Tom?

  — O broască ţestoasă cu un pescăruş care zboară în jurul ei. Credeam că o să se aşeze în spinarea ei, dar nu s-a aşezat.

  — Mi capitan, făcu George, care era un basc mai înalt decât Ara şi bun atlet şi marinar minunat, dar nu la fel de puternic ca Ara în multe privinţe.

  — Mi señor obispo, făcu Thomas Hudson. Domnule episcop.

  — În regulă, Tom, spuse George. Dar dacă văd un submarin într-adevăr mare, vrei să te înştiinţez şi pe tine?

  — Dacă mai vezi unul la fel de mare ca atunci, păstrează-l pentru tine.

  — Şi noaptea-l visez, spuse George.

  — Nu mai vorbiţi despre el, interveni Willie. Tocmai mâncam.

  — Când ne-am apropiat, am simţit cum înţepeneam tot, completă Ara. Tom, spune drept, ce-ai simţit?

  — Teamă.

  — Eu l-am văzut ieşind la suprafaţă, spuse Ara, şi apoi l-am auzit pe Henry urlând: „E un portavion, Tom”.

  — Păi chiar aşa arăta, se apăra Henry. N-am ce-i face. Şi acum aş spune acelaşi lucru.

  — Mi-a distrus viaţa, spuse Willie. De atunci nu mai sunt acelaşi. De-aş fi avut cinci cenţi în buzunar, n-aş mai fi ieşit niciodată pe mare.

  — Ţine de-aici, spuse Henry, ia douăzeci de cenţi de la mine şi dă-te jos la Paredon Grande. Poate că au să-ţi dea şi restul.

  — Nu vreau restul. Am să mă transfer.

  — Chiar? îl iscodi Henry.

  De la ultimele două daţi când fuseseră în Havana, între ei era destul de multă râcă.

  — Ascultă, cheltuitorule, i-o întoarse Willie. Nu suntem pe urmele unui submarin, pentru că în cazul ăsta nu te-ai fi urcat pe punte fără să tragi pe furiş un pahar şi tu. Suntem la vânătoare de friţi ca să-i curăţăm şi nu-i decât pe o barcă puntată, pe jumătate deschisă. Chiar şi tu ar trebui să fii în stare să faci treaba asta.

  — Dar oricum, ia şi ăştia douăzeci de cenţi, spuse Henry. Într-o zi au să-ţi prindă bine.

  — Ca să-i bag…

  — Ia ascultaţi, voi ăia doi. Terminaţi odată, le spuse Thomas Hudson.

  Se uită la amândoi.

  — Îmi pare rău, Tom, spuse Henry.

  — Mie nu-mi pare rău, spuse Willie. Dar oricum, îmi cer scuze.

  — Tom, uite colo, spuse Ara. Aproape în travers, spre uscat.

  — O stâncă ce abia se vede din apă, spuse Thomas Hudson. Pe hartă e indicată mult mai departe spre est.

  — Nu asta. Mai departe spre ţărm, la vreo jumătate de milă.

  — E un om care prinde languste, sau ridică nişte plase de peşte.

  — Crezi că ar fi cazul să vorbim cu el?

  — E de la far şi Antonio are să se ducă la ţărm şi are să discute cu cei de la far.

  — Peşte! Peşte! strigă secundul.

  Iar Henry întrebă:

  — Mă duc să-l scot eu, Tom?

  — Sigur. Trimite-l pe Gil sus.

  Henry coborî şi la scurtă vreme peştele sări din apă şi se dovedi a fi o baracudă. Apoi, puţin mai târziu, îl auzi pe Antonio mormăind în timp ce-l agăţa cu gafa şi apoi răsunară loviturile înfundate ale maiului izbind în capul peştelui. Aşteptă să audă plescăitul făcut de peştele aruncat înapoi în apă şi se uită în urma navei să vadă cât fusese de mare. Dar nu se auzi nici un fel de plescăit şi-şi aduse aminte că baracuda din partea asta a coastei era bună de mâncat şi Antonio avea s-o păstreze ca s-o ducă la far. Chiar atunci auzi de două ori răsunând strigătul de „Peşte!”, şi de data asta nu mai sări nimic, şi se auzi vâjâitul firului ce se depăna spre adânc. Puse cârma mai mult spre larg şi reduse amândouă motoarele. După care, deoarece firul continua să depene mai departe, debreie unul dintre motoare şi făcu o jumătate de întoarcere spre peşte.

  — Wahoo! îi strigă secundul. Unul mare.

  Henry aduse peştele lângă navă şi se uitară cu toţii în adânc, peste pupa, şi-l văzură cât era de lung şi de ciudat, cu ţeapa aia a lui, cu dungile zărindu-i-se destul de clar în albastrul apei adânci de larg. Când ajunse aproape că putea fi apucat cu gafa, îşi suci capul şi se repezi din nou spre adânc, încât îl pierdură din ochi chiar şi în apa aceea limpede, în mai puţin timp decât ar avea nevoie un om să pocnească din degete,

  — Fac totdeauna şmecheria asta, spuse Ara. Şi se duc ca glonţul.

  Henry îl aduse repede înapoi şi urmăriră cu toţii, uitându-se spre pupa, cum îl apucă apoi cu gafa şi-l saltă pe punte, ţeapăn şi tremurând. Dungile i se arătau a fi de un albastru strălucitor, iar fălcile, care tăiau ca briciul, i se deschideau şi se închideau spasmodic şi inutil. Antonio îl târî la pupa şi se auzi cum coada peştelui se izbea de punte.

  — Que peto más hermoso! spuse Ara.

  — E un wahoo frumos, fu de acord Thomas Hudson. Dar dacă mai ţine mult, o să ne poticnim aici toată dimineaţa. Lasă-ţi undiţele în apă, dar fără strune, îi spuse secundului.

  Îndreptă nava chiar pe direcţia farului ce se ridica pe promontoriul înalt şi stâncos, şi încercă să recupereze timpul pe care-l pierduseră prefăcându-se că pescuiesc. Frecarea firelor de pescuit în apă îndoia vergile. Henry se urcă pe punte şi spuse:

  — A fost un peşte frumos, nu-i aşa? îmi place să-i prind cu scule fine. Aşa-i că are un cap extraordinar de ciudat?

  — Cam cât cântăreşte? întrebă Willie.

  — Antonio zice că să tot cântărească vreo şaizeci de livre, Willie. Mi-a părut rău că n-am avut vreme să te chem şi pe tine. Ar fi trebuit să fie al tău.

  — Nu-i nimic, spuse Willie. Tu l-ai scos mai repede decât aş fi putut s-o fac eu şi trebuie, la dracu, s-o ştergem de-aici. Pun prinsoare că putem prinde peste tot pe-aici o groază de peşti straşnici.

  — După război, cândva, o să venim pe-aici.

  — Te cred, spuse Willie. După război mă găsiţi la Hollywood, unde am să fiu consilier tehnic în probleme privind felul cum trebuie să arate un dos de cal pe mare.

  — O să fii foarte priceput la treaba asta.

  — Trebuie să fiu. Că doar studiez problema de mai bine de un an ca să mă pregătesc pentru cariera asta.

  — Ce dracu v-aţi sculat cu fundul în sus pe ziua de azi? întrebă Thomas Hudson.

  — Nu ştiu. Aşa m-am sculat eu.

  — Atunci, ia du-te până în cambuză şi vezi dacă sticla cu ceai s-a răcit destul şi adu-o sus. Văd că Antonio taie peştele. Aşa că fă-mi şi mie un sandviş, da?

  — Bineînţeles. Ce fel de sandviş?

  — Cu unt de arahide şi ceapă, dacă e ceapă destulă.

  — Unt de arahide şi ceapă, domnule.

  — Şi încearcă să scapi de dosul tău blestemat.

  — Da, domnule, s-a dus şi dosul.

  După ce plecă, Thomas Hudson spuse:

  — Te rog să fii mai amabil cu el. Am nevoie de amărâtul ăsta şi e tare priceput în meseria lui. E şi el cu fundul în sus.

  — Am să încerc să fiu de treabă cu el. Dar e tare dificil.

  — Încearcă şi tu ceva mai mult. L-ai tot înţepat cu cei douăzeci de cenţi.

  Thomas Hudson se uită înainte, la oglinda nemişcată a mării şi la aerul nevinovat al recifului neîndurător din pupa babord. Îi plăcea să treacă prin largul unui recif primejdios când avea soarele în spate. Asta compensa perioadele când era nevoit să ţină cârma cu soarele în faţă şi compensa şi multe alte lucruri.

  — Iartă-mă, Tom, spuse Henry. O să am grijă ce spun şi ce gândesc.

  Willie se întoarse cu sticla de rom plină de ceai, învelită într-un şervet de hârtie prins cu două benzi de cauciuc ca să nu se desfacă.

  — Căpitane, e rece, spuse el. Şi am şi izolat-o.

  Îi întinse lui Thomas Hudson un sandviş înfăşurat într-un şerveţel şi-i spuse:

  — Una dintre culmile cele mai înalte ale artei făcătorilor de sandvişuri. Noi îi spunem Muntele Everest. Numai pentru comandanţi.

  În aerul nemişcat, Thomas Hudson îi simţi suflarea duhnind chiar şi pe puntea de comandă.

  — Willie, nu crezi că ai luat-o puţintel cam prea devreme în dimineaţa asta?

  — Nu, domnule.

  Thomas Hudson se uită la el gânditor.

  — Ce-ai spus, Willie?

  — Nu domnule. Nu mă auziţi, domnule?

  — Bine, bine, spuse Thomas Hudson. Te-am auzit de două ori. Dar ascultă numai o dată ce-ţi spun. Du-te sub punte, curăţă bucătăria ca lumea şi apoi urcă din nou pe punte, la prova, unde te pot vedea şi stai lângă ancoră.

  — Da, domnule, făcu Willie. Nu mă simt prea bine, domnule.

  — Rahat cum te simţi, măi avocat de mare. Dacă nu te simţi bine, acum o să te simţi al dracului de rău.

  — Da, domnule, răspunse Willie. Nu mă simt bine, domnule. Trebuie să mă vadă medicul navei.

  — O să-l găseşti la prova. Bate şi tu în uşa din capătul provei când treci pe acolo şi vezi dacă-i înăuntru.

  — Asta voiam să spun şi eu, domnule.

  — Ce voiai să spui?

  — Nimic, domnule.

  — E beat mort, spuse Henry.

  — Nu, nu-i beat, spuse Thomas Hudson. Bea el, dar e mai aproape de nebunie.

  — De la o vreme încoace e cam ciudat, recunosc. Dar totdeauna a fost ciudat. Nimeni dintre noi n-a avut de suferit câte a îndurat el. Eu n-am suferit niciodată.

  — Tom a suferit, spuse Henry, şi nu bea decât ceai rece.

  — Hai să nu mai discutăm treburi morbide şi să nu mai discutăm nici tâmpenii, interveni Thomas Hudson. Eu n-am suferit niciodată şi-mi place ceaiul rece.

  — Înainte nu-ţi plăcea deloc.

  — Învăţăm mereu câte ceva nou, Henry.

  Se apropiase destul de mult de far şi văzu şi stâncile de care trebuia acum să se ferească şi se gândi că toată trăncăneala aceea n-avea nici un rost.

  — Ara, du-te şi tu la pupa cu el şi vezi cum se descurcă. Stai prin preajma lui. Henry, strânge unditele. George, du-te pe punte şi ajută-l pe Antonio să lase bărcuţa. Dacă e de acord, du-te şi tu cu el la ţărm.

  Când rămase singur pe puntea de comandă, simţi în nări miros de guano de la păsările de pe stânci; dublă promontoriul şi ancoră în apă cu adâncimea de două braţe. Fundul era curat şi se simţea un puternic curent de maree. Se uită la clădirea văruită în alb şi la farul de modă veche, înalt şi apoi trecu cu privirea peste stâncile semeţe, oprindu-se la insuliţele acoperite de mangrove verzi şi, dincolo de ele, zări promontoriul golaş, stâncos, abia ridicându-se din ape, de la Cayo Romano. Petrecuseră în răstimpuri atâta vreme în vecinătatea acelei insule prelungi, ciudate şi bântuite de ţânţari şi cunoşteau o parte din ea atât de bine şi veniseră spre uscat de atâtea ori folosindu-i punctele de reper în împrejurări şi bune şi rele, încât el nu putea niciodată s-o zărească sau s-o lase în urmă fără emoţie. Şi iat-o din nou înaintea lui, mai stearpă ca niciodată, arătându-se din ape ca un deşert nenorocit.

  Pe insula aceea întinsă erau şi cai sălbăticiţi, şi vite sălbăticite, şi porci sălbăticiţi, şi se întrebă cam câţi oameni nutriseră iluzia că o puteau coloniza. Avea coline cu ierburi grase, văi frumoase şi parchete minunate de lemn de construcţie, şi odinioară fusese şi o aşezare acolo, numită Versailles, unde nişte francezi încercaseră să colonizeze insula.

  Acum toate locuinţele fuseseră abandonate, în afară de o singură clădire mare, şi odată, când Thomas Hudson se dusese acolo să facă plinul de apă, văzuse că potăile de câini de pe la cocioabe îşi duceau traiul de-a valma cu porcii vârâţi în nămol, şi atât câinii cât şi porcii erau cenuşii de roiul gros, de ţânţari ce hălăduiau pe ei. Când alizeul de est bătea continuu zi şi noapte, insula era un ţărm minunat, şi puteai să mergi două zile la rând cu arma în mână şi tot rămâneai într-un ţinut magnific. Era un tărâm la fel de neatins ca pe vremea când Columb păşise pentru prima dată pe coasta aceea. Apoi când cădea vântul, din mlaştini veneau nori întregi de ţânţari. Nu e o metaforă când spui că veneau nori de ţânţari, se gândi el. Veneau într-adevăr nori de ţânţari şi erau în stare să sugă sângele din om până-l sleiau de moarte. Cei pe care-i căutăm noi nu s-au oprit la Romano. În nici un caz pe un calm ca acesta. Trebuie s-o fi luat mai sus pe coastă.

  — Ara, strigă el.

  — Tom, ce s-a întâmplat? întrebă Ara.

  Era întotdeauna din două salturi pe puntea de comandă, unde ateriza uşor ca un acrobat, dar cu fermitatea oţelului.

  — Care-i baiul?

  — Tom, Willie nu-i în apele lui. L-am luat de la soare, i-am dat ceva de băut şi l-am silit să se întindă. Acum s-a mai liniştit, dar se uită cu o privire puţin cam prea fixă.

  — Poate că l-a bătut soarele prea tare în căpăţâna aia afurisită.

  — Poate. Poate să fie însă şi altceva.

  — Altceva?

  — Gil şi Peters dorm. Gil a avut misiunea să-l ţină treaz pe Peters azi-noapte. Henry doarme, şi George s-a dus la ţărm cu Antonio.

  — Trebuie să vină curând înapoi.

  — O să vină.

  — Nu trebuie să-l mai lăsăm pe Willie la soare. Am fost tâmpit când l-am trimis la prova. Dar am făcut-o pentru disciplină, fără să mă mai gândesc la altceva.

  — Acum demontez şi curăţ armamentul greu şi am verificat toate capsele de la celelalte să nu fi avut de suferit din cauza umezelii şi a ploii de azi-noapte. Aseară, după ce s-a terminat pocherul, am demontat, am curăţat şi am uns totul.

  — Acum, cu umezeala asta, trebuie să facem zilnic o verificare, fie că se trage cu armele, fie că nu.

  — Ştiu, spuse Ara. Ar trebui să-l debarcăm pe Willie. Dar aici nu se poate.

  — La Cayo Francés?

  — Am putea. Dar ar fi mai bine la Havana, şi de acolo să-l expedieze ei cu vaporul. Numai că o să trăncănească, Tom.

  Thomas Hudson se gândi la ceva, dar regretă imediat gândul.

  — N-ar fi trebuit să-l mai luăm după ce a fost demobilizat medical, şi mai ales cu capul acela nenorocit al lui, spuse Ara.

  — Ştiu. Dar l-am luat. Şi câte alte afurisite de greşeli am mai făcut?

  — Nu prea multe, spuse Ara. Acum pot să mă duc jos şi să-mi termin treaba?

  — Da, spuse Thomas Hudson. Mulţumesc mult.

  — A sus órdenes, spuse Ara. La ordinele dumneavoastră.

  — Aş vrea să fi fost nişte ordine al dracului mai bune, îi replică Thomas Hudson.

  Antonio şi George apărură cu bărcuţa şi Antonio veni îndată pe puntea de comandă şi-i lăsă pe George şi pe Henry să ridice motorul şi bărcuţa la bord.

  — Ei? făcu Thomas Hudson.

  — Trebuie să fi trecut pe-aici în timpul nopţii, cu ultimele suflări ale brizei, spuse Antonio. Dacă ar fi intrat în strâmtoare, nu se putea să nu-i vadă şi cei de la far. Bătrânul cu schiful şi cu plasele de peşte n-a zărit nici urmă de barcă de ţestoase. Trăncăneşte întruna vrute şi nevrute şi ar fi pomenit şi de asta, spunea paznicul farului. Crezi că ar trebui să ne ducem înapoi şi să-l întrebăm şi pe el?

  — Nu. Cred că au luat-o în jos, spre Puerto Coco sau poate spre Guillermo.

  — Cu vântul pe care l-au avut, cam pe-acolo trebuie să fi ajuns.

  — Eşti sigur că n-ar fi putut trece prin strâmtoare în timpul nopţii?

  — Nici cu cel mai bun pilot din lume.

  — Atunci, trebuie să-i găsim sub vântul insulei Coce sau mai la vale, la Guillermo. Hai să ridicăm ancora şi să pornim.

  Era o coastă foarte mizerabilă şi se menţinu în larg ca să te ferească de toate pericolele şi urmă curba ce marca adâncimea de o sută de braţe. Spre uscat era o coastă joasă şi stâncoasă, cu recifuri şi mari întinderi de bancuri de nisip care, la maree joasă, ieşeau la iveală. Se stabilise un cart de patru oameni şi Gil era la stânga lui Thomas Hudson. Thomas Hudson se uită spre uscat şi văzu că începe verdele desişurilor de mangrove şi se gândi: „Afurisit loc dacă te prinde calmul ăsta pe-aici”. Acum însă norii începuseră să se ridice şi prin minte îi trecu gândul că vijelia se va porni mai devreme în ziua aceea. Dincolo de Puerto Coco sunt trei locuri care trebuie cercetate, se gândi. Mai bine îi dau viteză ca să ajung acolo.

  — Henry, spuse el, ţine cârma pe 285, vrei? Mă duc jos să văd ce-i cu Willie. Dacă zăreşti ceva, strigă. Spre ţărm n-ai ce vedea, Gil. Ia mai bine cartul de prova tribord. Spre uscat apa e prea mică şi n-au cum să fie acolo.

  — Prefer să urmăresc spre uscat, spuse Gil. Dacă nu te superi, Tom. E şenalul acela nenorocit care o ia spre uscat deodată şi călăuza lor ar fi putut să-i aducă într-acolo şi să-i ascundă în mangrove.

  — Bine, spuse Thomas Hudson. Îl trimit sus pe Antonio.

  — Cu binoclul ăsta mare aş putea să zăresc catargul în mangrove.

  — Mă îndoiesc al dracului. Dar s-ar putea.

  — Tom, te rog, dacă nu te superi, lasă-mă.

  — Ţi-am spus o dată că-s de acord.

  — Tom, iartă-mă, dar cred că ghidul ăla al lor îi putea duce într-acolo. O dată am fost şi noi acolo.

  — Şi am fost nevoiţi să ieşim de-acolo la fel cum am intrat.

  — Ştiu. Dar, dacă au rămas fără vânt şi au trebuit să se ascundă în grabă, aşa au făcut. N-avem chef să trecem pe lângă ei fără să-i vedem.

  — E drept. Dar suntem prea mult în larg ca să poţi vedea un catarg. În afară de asta, probabil că or să taie mangrove şi or să mascheze catargul ca să nu se vadă din aer.

  — Ştiu, urma Gil cu încăpăţânarea lui spaniolă. Dar am ochi foarte buni şi binoclul ăsta e binoclu cu putere de rezoluţie doisprezece, şi e calm, şi văd straşnic, şi…

  — Am spus dinainte că din partea mea e în regulă.

  — Ştiu, dar trebuia să-ţi explic.

  — Mi-ai explicat, spuse Thomas Hudson, şi dacă reuşeşti să vezi un catarg, îţi dau voie să mi-l bagi în fund şi să pui şi arahide pe el.

  Gil se simţi puţin jignit de gluma asta, dar se gândi că era hazlie, mai ales chestia cu arahidele, şi se apucă să cerceteze mangrovele până ce simţi că binoclul acela puternic face să-i sară ochii din cap.

  Jos, Thomas Hudson stătea de vorbă cu Willie şi urmărea uscatul şi marea. Era ciudat cât de puţin vedeai de aici în comparaţie cu puntea de comandă, şi atâta vreme cât jos lucrurile mergeau bine, i se părea o prostie să stea în altă parte şi nu la postul său. Totdeauna încercase să menţină contactul necesar cu oamenii şi să evite tâmpenia cu inspecţia care se preface a nu fi inspecţie. Dar îi transferase tot mai multă autoritate lui Antonio, care era un marinar mult mai capabil decât el, şi lui Ara, care era un om mult mai capabil. Amândoi sunt oameni mai capabili decât mine, se gândi, şi totuşi eu trebuie să am comanda, folosind cunoştinţele, talentul şi caracterul lor.

  — Willie, începu el, spune drept, cum te simţi?

  — Îmi pare rău că mă port ca un zănatic. Da, Tom sunt un tip cam afurisit.

  — Ştii care-s dispoziţiile în legătură cu băutura, spuse Thomas Hudson. De fapt, nici nu există. Nu vreau să recurg la tot felul de rahaturi ca sistemul care se bazează pe onoare.

  — Ştiu, răspunse Willie. Dar ştii şi tu că nu-s un beţiv.

  — Nu primim beţivi la bord.

  — În afară de Peters.

  — Nu noi l-am luat la bord. Ei ni l-au dat. Şi are şi el problemele lui. Dar, să-l lăsăm pe el. Ce altceva te mai roade?

  — Aşa, toate în general.

  Adică cum?

  — Ei bine, uite, sunt pe jumătate ţicnit, şi tu eşti pe jumătate ţicnit, şi avem şi echipajul ăsta de oameni jumătate sfinţi, jumătate desperaţi.

  — Nici nu-i aşa de rău să fii pe jumătate sfânt şi pe jumătate desperat.

  — Ştiu şi asta. E minunat. Dar am fost obişnuit cu lucruri mult mai fireşti.

  — Willie, drept să-ţi spun n-ai nici un motiv să te roadă ceva. Ai stat prea mult cu capul în soare şi sunt convins că nici băutura nu-ţi face prea bine.

  — Şi eu sunt convins de asta, spuse Willie. Tom, nu vreau să fac pe nebunul. Dar pe tine te-a pălit vreodată cu adevărat nebunia?

  — Nu. Şi totdeauna i-am dus dorul.

  — E mare pacoste, urmă Willie. Şi indiferent cât ţine, totdeauna ţine prea mult. Dar o să mă las de băutură.

  — Nu. Bea aşa potolit, cum ai băut întotdeauna.

  — Am folosit băutura ca să mai strunesc nebunia.

  — Totdeauna bem pentru un motiv anume.

  — Da, ştiu. Dar nu era o şmecherie. Tom, crezi că te-aş minţi eu pe tine?

  — Toţi minţim. Dar nu cred că ai minţit într-adins.

  — Haide, du-te sus pe puntea ta de comandă, spuse Willie. Te văd uitându-te la apă toată vremea, de parcă ar fi vreo muiere pe cale să te părăsească. N-am să mai beau decât poate apă de mare şi am să-l ajut pe Ara să demonteze armele alea în bucăţi şi să le pună din nou la loc.

  — Willie, să nu mai bei.

  — Dacă am spus că nu mai beau, nu mai beau.

  — Ştiu.

  — Ascultă, Tom. Pot să te rog ceva?

  — Orice.

  — Ţie cât îţi este de greu?

  — Cred că destul de greu.

  — Poţi să dormi?

  — Nu prea mult.

  — Noaptea trecută?

  — Da.

  — Fiindcă te-ai plimbat pe plajă, spuse Willie. Haide, du-te sus pe punte şi lasă-mă. Mă apuc cu Ara de treaba noastră.

  XIII.

  La Puerto Coco au cercetat tot ţărmul în căutare de urme, şi au cercetat desişurile de mangrove din partea cealaltă, cu bărcuţa. Au dat de câteva locuri numai bune de ascuns o barcă de pescuit ţestoase. Dar n-au găsit nimic, şi vijelia s-a abătut asupra lor mai devreme, şi a venit cu ploaie mare care făcea marea să arate de parcă ar ţâşni în sus, în aer, în jeturi albe.

  Thomas Hudson bătu ţărmul şi apoi se duse spre interiorul insulei, dincolo de lagună. Dădu de locurile de unde veneau flamingii la maree înaltă, şi văzu şi mulţi ibişi de pădure, din cei cărora li se spune şi coco, de unde şi numele insulei, precum şi o pereche de lopătari trandafirii care-şi căutau hrana prin mâlul de la marginea lagunei. Arătau tare frumoşi cu rozul acela pronunţat al lor pe fundalul cenuşiu al marnelor din jur şi cu mişcările iuţi şi delicate când alergau, şi aveau acea cumplită lipsă de personalitate a păsărilor de apă care bat locurile cu apă mică îmboldite de foame. Nu se putu uita prea mult la ele fiindcă voia să verifice dacă nu cumva cei pe care-i căutau n-au lăsat barca în mangrove şi nu şi-au făcut tabăra în locurile mai înalte ca să scape de ţânţari.

  Dar nu găsi nimic decât vechea tabără a unuia care pusese mangal la ars, şi reveni din nou pe ţărm după ce trecu prima vijelie şi Ara îl luă în bărcuţă.

  Lui Ara îi plăcea să manevreze motorul exterior al bărcuţei chiar şi pe ploaie. Îi spuse lui Thomas Hudson că niciunul dintre cei plecaţi în cercetare nu găsise nimic. Toţi reveniseră la bord, în afară de Willie care avusese de cercetat cea mai depărtată porţiune de ţărm, dincolo de mangrove.

  — Şi tu? îl întrebă Ara.

  — Eu, nimic.

  — Ploaia asta are să-l răcorească pe Willie. După ce te duc la bord, plec să-l iau şi pe el. Tom, unde crezi că s-au dus ăia?

  — La Guillermo. Eu acolo m-aş fi dus.

  — Şi eu. Şi Willie tot aşa crede.

  — Cum s-a comportat?

  — Încearcă din răsputeri să se stăpânească. Doar îl ştii pe Willie.

  — Da, făcu Thomas Hudson.

  Ajunseră lângă navă şi el se urcă la bord. Îl urmări pe Ara cum suceşte în loc bărcuţa, şi apoi dispare în vijelia albicioasă. Apoi strigă la cei de sub punte să-i aducă un prosop şi se şterse stând la pupa. Henry îi spuse:

  — Tom, nu vrei ceva de băut? Erai ud leoarcă.

  — Mi-ar prinde bine.

  — Vrei nişte rom curat?

  — Ar fi grozav, răspunse Thomas Hudson.

  Se duse sub punte să-şi ia o flanelă de bumbac şi pantaloni scurţi şi văzu că acolo toţi erau veseli.

  — Toţi am tras câte un pahar de rom curat, spuse Henry şi-i aduse un pahar umplut pe jumătate. Cine se şterge iute de apă, după unul din ăsta nu cred că mai răceşte. Ce zici?

  — Salut, Tom, îl întâmpină Peters. Te alături şi tu grupului nostru de beţivi care beau din motive de sănătate?

  — Când te-ai trezit? îl întrebă Thomas Hudson.

  — Când am auzit un fel de gâlgâit.

  — Într-o noapte am să vin să-ţi gâlgâi, şi o să văd dacă te trezeşti.

  — Nu-ţi face probleme. În fiecare noapte are grijă Willie de asta.

  Thoms Hudson se hotărî să nu mai bea romul. Apoi, văzând că toţi băuseră câte un pahar şi erau mulţumiţi şi fericiţi în călătoria lor nefericită, se gândi că ar fi fost o dovadă de îngâmfare şi dispreţ faţă de ei să nu bea. Şi-apoi, chiar avea poftă.

  — Haide să-l bem împreuna, îi spuse lui Peters. Eşti singurul pungaş pe care l-am văzut vreodată că poate dormi mai bine cu căştile la urechi decât fără ele.

  — Dacă împărţim băutura, nu-i mare lucru, spuse Peters, apărându-se astfel de abaterea de la disciplina oficială. Dacă împărţim, nu se alege niciunul dintre noi cu mai nimic.

  — Atunci ia-ţi şi tu un pahar, spuse Thomas Hudson. Îmi place şi mie băutura asta afurisită la fel ca şi ţie.

  Ceilalţi urmăreau scena, şi Thomas Hudson putu să vadă muşchii fălcilor lui Henry jucând.

  — Bea-l până la fund, spuse Thomas Hudson. Şi în noaptea asta fă maşinăriile alea misterioase ale tale să meargă cât de bine eşti în stare. Pentru tine şi pentru noi toţi!

  — Pentru noi toţi! repetă Peters. Cine munceşte cel mai mult pe nava asta?

  — Ara, răspunse Thomas Hudson, şi se apucă să soarbă romul încet, în vreme ce se uita în jur. Şi oricare alt amărât de pe nava asta.

  — Pentru tine, Tom, spuse Peters.

  — Pentru tine, închină Thomas Hudson şi-şi simţi cuvintele fără vlagă şi coclite în gură. Pentru regele căştilor, mai spuse, ca să mai câştige ceva din ceea ce pierduse. Pentru toate gâlgâiturile, adaugă, de data asta luând-o înainte aşa cum ar fi trebuit s-o facă de la început.

  — Pentru comandantul meu, spuse Peters, întinzând coarda puţin cam mult.

  — Oricum vrei s-o iei, îi replică Thomas Hudson. Nu există nici un regulament pentru situaţia noastră. Dar am să mă opresc la asta. Mai spune-o o dată.

  — Pentru tine, Tom.

  — Mulţumesc, spuse Thomas Hudson. Dar să fiu o bestie afurisită dacă am să beau în sănătatea ta, până când şi tu şi toate staţiile alea de radio ale tale n-o să funcţionaţi ca lumea.

  Peters se uită drept la el şi pe faţă i se ivi expresia aceea de disciplină – transmisă şi trupului aflat într-o stare cam jalnică – luând ţinuta unui om care se angajase în trei rânduri să slujească o cauză în care crezuse şi de fiecare dată o părăsise pentru altceva, cum făcuse şi Willie, şi răspunse mecanic şi fără nici o reţinere:

  — Înţeles, domnule.

  — Să bem pentru tine, spuse Thomas Hudson. Şi dă-i bătaie cu toate miracolele tale afurisite.

  — Da, Tom, răspunse Peters, fără nici o încercare de a amăgi pe cineva şi fără rezerve.

  Ei bine, socot că-i destul, se gândi Thomas Hudson, Mai bine las lucrurile aşa cum sunt şi mă duc din nou la pupa să-l aştept pe celălalt băiat cu probleme să vină la bord. N-am să reuşesc niciodată să am pentru Peters aceleaşi sentimente ca pentru toţi ceilalţi. Sper că-i cunosc defectele, la fel ca şi ei. Dar e ceva cu el. Seamănă cu minciuna aceea dusă atât de departe, încât devine adevăr. Dar, în mod cert, nu e capabil să se descurce în situaţia în care ne aflăm. Poate că e capabil în treburi mult mai bune.

  Willie e la fel, se gândi. Fiecare din ei e rău în genul lui. Amândoi ar fi trebuit să fie pe uscat acum.

  Zări bărcuţa venind prin ploaie şi prin aversele înspumate ce se răsuceau biciuite de rafalele de vânt. Când ajunseră pe punte, amândoi erau uzi leoarcă. Nu-şi puseseră hainele de ploaie pe ei, ci înveliseră armele în ele.

  — Salut, Tom, făcu Willie. Nimic, decât un dos ud şi nişte maţe ghiorăind de foame.

  — Ia „pruncii” ăştia, spuse Ara şi-i întinse din bărcuţă puştile-mitralieră.

  — Nimic.

  — Nimic înmulţit cu zece, răspunse Willie.

  Stătea la pupa şi apa şiroia pe el, iar Thomas Hudson îi strigă lui Gil să aducă două prosoape. Ara trase bărcuţa de barbetă lângă navă şi se urcă la bord.

  — Nimic, nimic şi iar nimic, spuse el. Tom, crezi că datorită ploii câştigăm timp?

  — Trebuie să curăţăm armele astea imediat, spuse Willie.

  — Întâi să ne uscam noi, spuse Ara. Mi-a ajuns atâta umezeală. La început nu reuşeam să am parte nici de-o picătură de apă, şi acum mi s-a făcut pielea de găină şi pe fund.

  — Tom, spuse Willie, ştii şi tu că netrebnicii ăia pot naviga şi pe vântul ăsta dacă reduc pânza, şi au curajul să încerce.

  — M-am gândit şi eu la asta.

  — După socoteala mea, cred că ziua când e calm stau pe undeva la adăpost şi apoi o şterg când se stârnesc vijeliile de după-amiază.

  — Unde crezi că au ajuns?

  — Nu-i văd dincolo de Guillermo. Dar s-ar putea să fi trecut totuşi mai departe.

  — Pornim când se luminează de ziuă şi-i prindem mâine la Guillermo.

  — Poate dăm de ei, dar s-ar putea s-o fi şters.

  — Bineînţeles.

  — De ce dracu n-avem şi noi un radar?

  — Acum la ce ne-ar folosi? Ce-ai vedea, Willie, pe ecranul acela?

  — M-aş uita cu el la dracu, răspunse Willie. Iartă-mă, Tom. Dar să urmăreşti pe unde ultrascurte o bazaconie care nici n-are staţie de radio…

  — Ştiu, spuse Thomas Hudson. Ai vrea să-i urmărim mai bine decât o facem acum?

  — Da. E în regulă?

  — În regulă.

  — Vreau să pun mâna pe bestiile alea şi să-i omor până la unul.

  — Şi la ce ar servi?

  — Ai uitat de masacru?

  — Willie, nu-mi mai arunca rahatul cu masacrul. Eşti prea tăbăcit pentru asta.

  — În regulă. Vreau eu să-i omor, uite-aşa. E bine?

  — E mai bine decât rahatul cu masacrul. Dar am nevoie de prizonieri de pe un submarin care operează în apele astea, şi care să poată vorbi.

  — Ultimul cu care ai avut de-a face n-a vorbit prea mult.

  — Nu. Nici tu n-ai vorbi prea mult dacă ai fi pe ducă la fel ca el.

  — Bine, bine, făcu Willie. Şi-acum, pot să trag şi eu un pui de somn după regulament?

  — Bineînţeles. Pune-ţi pantaloni uscaţi şi o cămaşă uscată şi nu stârni tărăboi.

  — Cu nimeni?

  — Fii băiat mare, spuse Thomas Hudson.

  — Las-o moartă, răspunse Willie şi râse.

  — Aşa te vreau, îi spuse Thomas Hudson. Ţine-o tot aşa.

  XIV.

  În noaptea aceea a tunat şi a fulgerat cumplit şi a plouat până la trei dimineaţa. Peters n-a reuşit să prindă nimic la radio şi toţi au năduşit dormind în atmosfera aceea zăpuşitoare până ce-a stat ploaia; atunci au ieşit muştele de nisip şi i-au trezit pe toţi, unul după altul. Thomas Hudson a dat cu pompa de flit sub punte şi au început toţi să tuşească, dar foiala s-a mai potolit ca şi plesnitul muştelor.

  L-a trezit şi pe Peters cu pompa de flit, şi Peters, care nu-şi scosese căştile, scutură din cap şi spuse încet:

  — Am încercat din răsputeri, Tom, dar n-am prins nimic.

  Thomas Hudson luă lanterna şi se uită la barometru şi văzu că era în urcare. O să aibă parte de briză, se gândi. Ei bine, n-or să se plângă că n-au avut din nou noroc. Acum trebuie să-mi fac socoteala ţinând seama şi de asta.

  Se duse înapoi la pupa şi dădu cu flit în cabină cât putu de mult fără să trezească oamenii. Rămase la pupa, contemplând noaptea senină şi din când în când, mai dând cu flit în jur. Nu prea mai aveau substanţă de alungat insectele, dar în schimb aveau flit din belşug, Cam ustura dacă ajungea prin locurile unde omul era transpirat, dar tot era mai uşor de suportat decât muştele de nisip. Se deosebeau de ţânţari pentru că nu le auzeai înainte de a te înţepa, şi în aceeaşi clipă înţepătura te ustura amarnic. Locul înţepăturii se umfla de ajungea aproape cât un bob de mazăre. În câteva locuri de pe coastă şi pe unele insuliţe, muştele erau mai afurisite decât în alte părţi. În orice caz, înţepăturile păreau să te supere mai tare. Dar, se gândi el, asta s-ar putea să depindă şi de starea în care se află pielea, de cât de arsă şi tăbăcită e. Nu ştiu cum le suportă localnicii. Trebuie să fie oameni tare curajoşi ca să reziste pe coasta asta şi în Bahamas când nu bat alizeele.

  Stătea la pupa şi privea în jur şi asculta zgomotele nopţii. Sus pe cer la mare înălţime, treceau două avioane, şi îşi încordă auzul să prindă zumzăitul motoarelor până ce nu se mai auzi deloc.

  Bombardierele mari spre Camagüey, în drum spre Africa, sau poate merg direct în altă parte şi n-au nici o legătură cu noi. Ei bine, se gândi, pe ăia nu-i supără muştele de nisip. Nici pe mine. Să le ia dracu. Să le ia dracu, şi să mă ia şi pe mine. Dar tare-aş vrea să se facă odată lumină şi s-o şterg de-aici. Am cercetat tot parcursul până la capătul promontoriului, mulţumită lui Willie, şi am s-o apuc pe şenalul acela mic, chiar la marginea bancurilor. Nu e decât un singur loc mai primejdios, şi dimineaţa pe lumină am să-l desluşesc bine chiar şi pe mare calmă. Şi apoi ajungem la Guillermo.

  Când se crăpa de ziuă, o şi porniseră şi Gil, care avea ochii cei mai ageri, urmărea linia verde a ţărmului cu binoclul de doisprezece. Erau destul de aproape de ţărm ca să poată desluşi chiar şi o ramură de mangrovă tăiată. Thomas Hudson era la timonă. Henry cerceta marea spre larg, Willie îl dubla pe Gil.

  — Oricum, au trecut de porţiunea asta, spuse Willie.

  — Dar trebuie să verificăm, îi replică Ara.

  El îl dublă pe Henry.

  — Bineînţeles, spuse Willie. Ziceam şi eu aşa.

  — Unde-i patrula de dimineaţă de pe nava aia ce se târăşte de la Cayo Frances?

  — Nu ştii că duminica nu patrulează? spuse Willie. Azi trebuie să fie duminică.

  — O să se ridice briza, vorbi Ara. Uită-te la norii cirus.

  — Nu mi-e teamă decât de un singur lucru, spuse Thomas Hudson. Să nu se fi dus în interior prin strâmtoarea de la Guillermo.

  — Trebuie să vedem.

  — Haideţi să-i dăm bătaie, fir-ar să fie, şi să ajungem acolo, spuse Willie. Începe să-mi calce pe nervi.

  — Asta-i şi impresia mea câteodată, spuse Henry.

  Willie se uită la el şi scuipă peste balustradă.

  — Mulţumesc, făcu Henry. Asta-i impresia pe care voiam s-o scot la iveală.

  — Terminaţi, spuse Thomas Hudson. Vezi creasta aia mare de coral care tocmai a ieşit la suprafaţă în tribord? Uite de aia trebuie să ne ferim, să nu dăm peste ea. Dincolo de recif, domnilor, se află insula Guillermo. Vedeţi cât de verde este şi plină de făgăduinţe?

  — Încă o blestemată de insulă, spuse Willie.

  — Nu vedeţi nici un fir de fum de la cei care ard mangal? întrebă Thomas Hudson.

  Gil cercetă atent cu privirea dintr-o parte în alta şi spuse:

  — Nu, Tom.

  — După cum a plouat azi-noapte, n-are cum să fie nici un fir de fum, spuse Willie.

  — De data asta ai greşit-o, fiule, spuse Thomas Hudson.

  — Poate.

  — Da, da. Putea să toarne de parc-ar fi sfârşitul lumii toată noaptea, şi tot să nu reuşească să stingă un cuptor de ars din acelea. Am pomenit eu ploi de câte trei zile la rând, şi mai că n-au deranjat cu nimic nici măcar unul din cuptoare.

  — Ştii mai multe decât mine despre ele, spuse Willie. Bine, s-ar putea să fie şi fum. Sper să fie.

  — Dar sunt nişte bancuri de nisip afurisite pe-aici, spuse Henry. Nu cred că puteau trece pe furtuna aia.

  În lumina dimineţii zăriră patru rândunele de mare şi doi pescăruşi care cercetau apa mică a bancurilor. Găsiră ceva şi se scufundară. Rândunelele ţipau şi pescăruşii cârâiau.

  — Tom, peste ce-au dat? întrebă Henry,

  — Nu ştiu. Se pare că peste un banc de peşte mărunt care-i la adâncime prea mare ca să-l ajungă.

  — Nenorocitele astea de păsări trebuie să se scoale tare devreme ca să-şi agonisească traiul, spuse Willie. Oamenii nici nu iau în seama cât de mult muncesc bietele de ele.

  — Tom, acum pe unde ai s-o iei? întrebă Ara.

  — Cât mai aproape de marginea bancului, drept până în capătul insulei.

  — Ai să cercetezi şi reciful acela în semilună unde-i epava?

  — O să-i dau un ocol pe-aproape, şi toată lumea o să cerceteze locul cu binoclul. Apoi am să ancorez în golful de după promontoriul de la Guillermo.

  — O să ancorăm, spuse Willie.

  — E de la sine înţeles. Ce-i cu tine de eşti atât de ţâfnos dimineaţa?

  — Nu-s ţâfnos. Admir şi eu oceanul şi această minunată coastă de care a dat prima dată cu ochii Columb. Am mare noroc că n-am slujit sub comanda lui Columb.

  — M-am gândit totdeauna că totuşi ai slujit, îi replică Thomas Hudson.

  — Am citit o carte despre el, la spitalul din San Diego, spuse Willie. Sunt o autoritate în ceea ce-l priveşte şi omu' a avut o găoace mai nenorocită decât asta.

  — Asta nu-i o găoace blestemată.

  — Nu, răspunse Willie. Nu încă.

  — Bine, tinere Columb. Vezi tu epava aia la douăzeci de grade tribord?

  — Omul de cart din tribord trebuie s-o vadă, răspunse Willie. Dar o văd destul de bine şi eu cu singurul meu ochi care mai e bun de ceva: cocoţată pe ea se vede o pasăre-smintită de Bahamas. Probabil că face parte din întăririle noastre.

  — Bun, spuse Thomas Hudson. Tocmai de ea aveam nevoie.

  — Puteam să fiu un mare ornitolog, adăugă Willie. Că doar şi mama-mare avea găini.

  — Tom, spuse Ara, crezi că putem s-o luăm puţin mai spre ţărm? Fluxul e destul de înalt acum.

  — Bineînţeles, răspunse Thomas Hudson. Spune-i lui Antonio să se salte pe prova şi să-mi spună ce adâncime am.

  — Ai destulă adâncime, Tom, îi strigă Antonio. Drept spre ţărm. Doar cunoşti şenalul ăsta.

  — Ştiu, dar voiam să fiu sigur.

  — Vrei să trec eu la timonă?

  — Nu, mulţumesc, îi răspunse Thomas Hudson.

  — Acum se pot vedea bine înălţimile, spuse Ara. Uită-te peste toată insula, Gil. Eu am să te dublez doar. Cercetează cu binoclul bine de tot.

  — Cine are primul cart dinspre mare? întrebă Willie. Cum s-a făcut de m-aţi schimbat?

  — Când Tom ţi-a zis să te uiţi la epavă. Ne-am schimbat automat. Când te-ai dus la tribord, eu m-am dus la babord.

  — Treaba asta-i prea marinărească pentru mine, spuse Willie. Când mai vrei s-o faci pe marinarul, spune şi tu dreapta, sau nu mai spune nimic. De ce nu spui dreapta sau stânga ca atunci când ţii timona?

  — Singur ai vorbit de cartul tribord, spuse Henry.

  — E drept. Dar de-acum înainte am să spun parter şi etaj, faţada şi dosul navei.

  — Willie, termină cu Gil şi cu Ara şi uită-te cu binoclul la ţărm, îi spuse Thomas Hudson. Ia plaja şi bate prima treime a insulei.

  — Da, Tom, spuse Willie.

  Era uşor să vezi dacă se afla suflet de om pe Cayo Guillermo, pentru că vântul bătea numai din partea asta aproape mai tot anul. Dar în vreme ce se apropiau mergând de-a lungul coastei, nu se zări nimic. Ajunseră în traversul promontoriului şi Thomas Hudson spuse:

  — Am să dau ocol insulei ăsteia în formă de semilună cât de aproape am să pot; s-o cercetaţi şi voi toţi cu binoclul. Dacă vedeţi ceva, putem opri şi lăsăm bărcuţa la apă.

  Începu să se ridice briza şi marea porni să se umfle, dar deocamdată valurile nu se spărgeau când ajungeau la bancuri din cauza fluxului înalt. Thomas Hudson se uită înainte, la insuliţa stâncoasă. Ştia că la capătul ei dinspre vest era o epavă scufundată, dar pe fluxul acela nu se arăta decât ca o masă roşiatică-maronie. Înaintea lor era un banc de nisip la mică adâncime şi un ţărm nisipos în golful insuliţei, dar n-avea să vadă ţărmul decât după ce dădea ocol epavei.

  — E cineva pe insuliţă, spuse Ara. Văd fum.

  — Drept, spuse şi Willie. E în partea de sub vânt şi vântul duce fumul spre vest.

  — Fumul se înalţă aproape din centrul ei, cam pe unde ar trebui să fie plaja, spuse Gil.

  — Vedeţi vreun catarg?

  — Nu se vede nici un catarg, spuse Gil.

  — S-ar putea să scoată ziua catargul ăla blestemat, spuse Willie.

  — Du-te la postul tău, îi spuse Thomas Hudson. Ara, stai aici cu mine. Willie, spune-i lui Peters să branşeze şi să ia legătura cu staţia, fie că-l aude cineva fie că nu.

  — Ce părere ai? îl întrebă Ara după ce plecară ceilalţi.

  — Părerea mea-i că dacă m-aş apuca de pescuit şi de uscat peşte aici, aş întinde-o de pe Guillermo când se lasă calmul care aduce ţânţarii.

  — Şi eu.

  — Pe insuliţa asta nu a fost pus la ars nici un fel de mangal, iar fumul e subţire. Aşa că trebuie să fie vorba de un foc abia aprins.

  — Numai dacă nu e vorba de sfârşitul unui foc mai mare.

  — M-am gândit şi eu la asta.

  — Dar în cinci minute o să vedem.

  Dublară epava pe care se mai aşezase o pasăre-smintită şi Thomas Hudson se gândi: Aliaţii noştri caută de zor pe uscat. Apoi ajunseră în partea de sub vânt a insulei şi Thomas Hudson văzu plaja nisipoasă, verdele din spatele ei şi o colibă din care ieşea fum.

  — Slavă Domnului, spuse.

  — Exact, adăugă Ara. Mi-era frică să nu se fi întâmplat iarăşi.

  Nu se vedea nici un fel de barcă.

  — Cred că suntem într-adevăr tare aproape de ei. Du-te iute la ţărm cu Antonio şi spuneţi-mi ce-aţi aflat. Am să opresc chiar lângă bancuri. Spune-le tuturor să stea la posturile lor şi să se poarte cât mai firesc.

  Bărcuţa se răsuci şi o porni spre ţărm. Thomas Hudson îi urmări cu privirea pe Ara şi Antonio, cum păşeau către coliba cu acoperiş de trestie. Mergeau cât puteau de iute fără a alerga. Când ajunseră în faţa colibei strigară şi dinăuntru ieşi o femeie. Era negricoasă ca orice indiancă de coastă, cu picioarele goale şi părul lung îi ajungea până la brâu. În vreme ce vorbea, din colibă se arătă o a doua femeie. Şi ea era tuciurie, cu părul lung şi ţinea un prunc în braţe. Îndată ce femeia termină ce avea de spus, Ara şi Antonio le strânseră mâna la amândouă şi se întoarseră la bărcuţa. Împinseră bărcuţa, porniră motorul şi se îndepărtară de ţărm. În vreme ce ceilalţi ridicau bărcuţa la bord, Antonio şi Ara veniră pe puntea de comandă.

  — Erau două femei, spuse Antonio. Bărbaţii sunt în larg la pescuit. Femeia cu pruncul a văzut o barcă de ţestoase intrând în şenalul ce duce spre interior. A luat-o pe şenal când s-a ridicat briza.

  — Asta înseamnă cam acum o oră şi jumătate, spuse Thomas Hudson. Şi mareea e în scădere acum.

  — În puternică scădere, spuse Antonio. Scade foarte repede, Tom.

  — Când ajunge prea jos, nu mai avem destulă adâncime ca să ajungem până acolo.

  — Nu.

  — Ce părere ai?

  — E nava ta.

  Thomas Hudson răsuci tare timona, ambala amândouă motoarele la turaţia de două mii şapte sute şi îndreptă nava spre promontoriul insulei.

  — S-ar putea să se pună şi ei pe uscat, spuse el. A dracului treabă.

  — Dacă se încurcă lucrurile, putem ancora, spuse Antonio. E un fund de marnă, dacă ne punem pe uscat. Mâl şi marnă.

  — Şi colţi de stâncă, adăugă Thomas Hudson. Adu-l pe Gil aici sus să se uite după stâlpii de marcaj. Ara, tu şi Willie verificaţi tot armamentul. Antonio, rămâi aici, te rog.

  — Şenalul ăsta e tare afurisit, spuse Antonio. Dar nu e imposibil de trecut.

  — Cu apă mică e imposibil. Dar poate că nemernicii ăia or să se pună şi ei pe uscat, sau poate că o să cadă vântul.

  — Vântul n-o să cadă, Tom, spuse Antonio. S-a pornit statornic şi a devenit alizeu.

  Thomas Hudson se uită în sus, la cer, şi văzu peticele albe, scămoşate de nori, mânate de vântul de est. Apoi se uită înainte spre promontoriul insulei celei mai mari, la punctul cel mai înalt şi la fundul de apă mică ce începuse să se arate. Ştia că acolo aveau să înceapă şi necazurile lui. Apoi se uită la încâlcitura de insuliţe apărând ca nişte punctişoare verzi în faţa lui pe apă.

  — Gil, ai reuşit să vezi marcajele? îl întrebă el.

  — Nu, Tom.

  — Atunci, poate-i numai o creangă de copac sau vreun băţ.

  — Deocamdată nu văd nimic.

  — Ar fi trebuit să apară chiar în faţa noastră, exact pe direcţia în care mergem.

  — Îl văd, Tom. E un stâlp înalt. Chiar pe direcţia în care mergem.

  — Mulţumesc, spuse Thomas Hudson.

  De-o parte şi de alta fundul se arăta alb-gălbui în lumina soarelui, iar curentul refluxului care se scurgea prin şenal afară în larg aducea apă verzuie din laguna ulterioară. Nu era nici tulbure nici mâlită de la marnele malurilor, pentru că vântul nu avusese vreme să ridice valuri care s-o tulbure. În felul acesta îi era mai uşor să piloteze prin şenal. Apoi văzu cât de îngust era şenalul dincolo de stâlpul de marcaj şi simţi cum îl furnică pielea capului.

  — Tom, poţi să treci pe acolo, spuse Antonio. Ţine aproape de malul tribord. Am să văd eu trecerea când o să apară.

  Ţinu aproape de malul tribord şi se târî încet de-a lungul lui. La un moment dat se uită spre malul babord şi văzu că era mai aproape decât cel din tribord şi cârmi spre dreapta.

  — Aruncă nămol în urmă? întrebă.

  — Nori întregi.

  Ajunseră la cotul blestemat şi nu fu chiar atât de rău cum se aşteptase. Partea aceea îngustă prin care trecuseră fusese mai afurisită. Vântul se ridicase bine şi Thomas Hudson îl simţea bătându-i puternic umărul gol când trecură prin scurtătură şi vântul îl prinse din travers.

  — Marcajul e exact în faţă, spuse Gil. Nu e decât o creangă de copac.

  — Am văzut.

  — Ţine mult spre malul tribord, Tom, spuse Antonio. De ăsta am trecut.

  Thomas Hudson ţinu foarte aproape de malul tribord, de parcă ar fi tras maşina la trotuar. Cu toate astea nu arăta a trotuar, ci mai degrabă ca terenul accidentat şi plin de noroi al unui vechi câmp de bătălie unde s-au înfruntat masive concentrări de artilerie şi care, deodată, ar fi fost scos la iveală din fundul oceanului şi ar fi fost prezentat ca o hartă în relief, la dreapta lui.

  — Cât de mult mâl aruncăm în urmă?

  — Mult de tot, Tom. După ce trecem de braţul ăsta, putem ancora. De partea astălaltă a insulei Contrabando. Sau poate sub vântul insulei Contrabando, sugeră Antonio.

  Thomas Hudson întoarse capul şi văzu Cayo Contra-bando, care arăta minusculă şi verde şi veselă şi spuse:

  — S-o ia dracu de treabă. Cercetează, te rog, Gil, insuliţa şi şenalul care se arată şi vezi de nu zăreşti vreo barcă de pescuit ţestoase. Au început să se vadă ceilalţi doi stâlpi.

  Partea aceea de şenal era uşor de parcurs. Dar, în faţă, la dreapta, putea vedea bancul de nisip care se ivea de sub ape. Cu cât se apropiau mai mult de Cayo Contrabando, cu atât şenalul era mai îngust.

  — Ţine-o în babordul marcajului, spuse Antonio.

  — Asta fac.

  Trecuseră de marcaj, care nu era decât o creangă uscată-cafenie, legănându-se în bătaia vântului, şi Thomas Hudson se gândi că în situaţia asta, cu vântul care se stârnise vor avea parte de adâncimi chiar mai mici decât adâncimea medie de maree joasă.

  — Cum e mâlul nostru? îl întrebă pe Antonio.

  — Din belşug, Tom.

  — Gil, vezi ceva?

  — Numai marcajele.

  Apa începu să devină lăptoasă din cauza valurilor care se stârniseră datorită vântului, şi era cu neputinţă să mai vezi fundul sau malurile decât atunci când trecerea navei făcea apa să scadă şi le scotea la iveală.

  Nu-i bine, se gândi Thomas Hudson. Dar nici pentru ei nu-i bine. Şi ei trebuie să manevreze tot în condiţiile astea. Trebuie să fie cu adevărat marinari. Acum va trebui să mă hotărăsc dacă au luat-o pe vechiul şenal, sau pe cel nou. Depinde de pilotul pe care-l au. Dacă-i tânăr, o s-o ia probabil pe noul şenal. Cel deschis de uragan. Dacă-i bătrân, probabil că o s-o ia pe vechiul şenal, din obişnuinţă şi pentru că-i mai sigur.

  — Antonio, glăsui el. Vrei s-o iei pe vechiul şenal sau pe cel nou?

  — Amândouă sunt la fel de afurisite. Nu-i mare diferenţă.

  — Tu ce-ai face?

  — Aş arunca ancora sub vântul insulei Contrabando şi aş aştepta fluxul.

  — Ziua n-o să avem parte de un flux destul de puternic ca să putem trece prin şenal.

  — Asta-i problema. M-ai întrebat numai ce-aş face.

  — Am să încerc să-i ajung din urmă pe nemernici.

  — E nava ta, Tom. Dar dacă nu-i prinzi tu, tot îi prinde cineva.

  — Dar de ce ăia de la Cayo Frances nu trimit întruna avioane în patrulare peste toată partea asta?

  — Şi-au făcut patrularea din dimineaţa asta. N-ai văzut?

  — Nu. Şi de ce nu mi-ai spus?

  — Am crezut că ai văzut şi tu. Unul din hidroavioanele alea mici.

  — Fir-ar să fie, exclamă Thomas Hudson. Probabil că s-a întâmplat când eram la prova şi mergea generatorul.

  — Acum tot nu mai are nici o importanţă, spuse Antonio. Cele două marcaje au rămas în urmă, Tom.

  — Gil, le vezi pe celelalte două?

  — Nu mai văd nici un marcaj.

  — Să le ia dracu, făcu Thomas Hudson. Nu-mi rămâne decât să merg aproape de rahatul ăla de insuliţă şi să mă aţin în largul limbilor de nisip care se întind şi la nord şi la sud. Apoi scotocim insuliţa aceea mai mare cu mangrove şi o să vedem dacă o luăm pe vechiul sau pe noul şenal.

  — Vântul de est împinge toată apa afară spre larg.

  — La dracu şi cu vântul de est! exclamă Thomas Hudson.

  Când pronunţă cuvintele, acestea sunară ca un blestem, mai vechi şi mai greu decât oricare altul ce-ar fi putut avea vreo legătură cu religia creştină. Ştia că aruncase cuvintele împotriva unuia dintre cei mai mari prieteni ai tuturor celor de pe mare. Dar dacă tot scăpase blestemul, nu-şi ceru iertare. Îl mai şi repetă.

  — N-ai spus-o într-adins, Tom, replică Antonio.

  — Asta o ştiu şi eu, spuse Thomas Hudson.

  Apoi, făcând un gest de pocăinţă şi amintindu-şi nu tocmai exact versul, îşi spuse numai sieşi: „Bate, bate, vânt de vest. Să poată veni ploile blânde. Doamne, de-ar fi iubita iar, în braţe-mi, iar eu din nou în pat.” E acelaşi vânt afurisit, numai cu o diferenţă de latitudine, se gândi. Vin de pe continente diferite. Dar amândouă sunt credincioase şi prielnice şi prietenoase. Apoi repetă din nou: „Doamne, de-ar fi iubita iar în braţe-mi, iar eu din nou în pat”.

  Apa deveni acum atât de mâloasă, că nu mai vedea nici un reper după care să se ghideze, în afară de Coastă şi de efectul de absorbţie al apei de pe bancurile de nisip făcut de înaintarea navei. George era la prova cu parâma cu plumb, iar Ara ţinea o prăjină lungă. Măsurau adâncimea şi o comunicau apoi spre puntea de comandă.

  Thomas Hudson avea senzaţia că toate astea i se mai întâmplaseră o dată într-un vis urât. Mai trecuseră ei prin şenale complicate. Dar ăsta era ceva ce i se mai întâmplase o dată, cândva în viaţă. Poate i se întâmplase toată viaţa. Numai că de data asta i se întâmpla cu atâta intensitate, încât simţea în acelaşi timp şi că era stăpânul situaţiei şi că era prizonierul ei.

  — Gil, nu reuşeşti să zăreşti nimic? întrebă el.

  — Nimic.

  — Vrei să vină şi Willie sus?

  — Nu. Ce poate vedea Willie văd şi eu.

  — Cred că ar trebui să fie aici, totuşi.

  — Cum vrei tu, Tom.

  Zece minute mai târziu se puseră pe uscat.

  XV.

  Eşuară pe o porţiune unde era un fund de nisip amestecat cu mâl care ar fi trebuit să fie marcat cu un semn, iar fluxul scădea întruna. Bătea un vânt puternic şi apa era tulbure. În faţa lor se vedea o insuliţă, de mărime mijlocie, acoperită de vegetaţie, care părea să nu iasă prea mult din apă, iar spre stânga erau risipite alte insuliţe mărunte. Şi la stânga şi la dreapta se vedeau porţiuni de bancuri dezgolite, care se arătau pe măsură ce se retrăgeau apele. Thomas Hudson urmări stoluri de păsări de ţărm care dădeau târcoale şi se aşezau pe bancuri în căutarea hranei.

  Antonio coborî bărcuţa, iar Ara lansă o ancoră prova şi două ancore uşoare pupa.

  — Crezi că ne mai trebuie o ancoră prova? îl întrebă Thomas Hudson pe Antonio.

  — Nu, Tom, nu cred.

  — Dacă se mai ridică vântul, ne poate împinge contra curentului de flux când are să vină.

  — Nu cred că o să se întâmple aşa, Tom. Dar putem face şi asta.

  — Atunci, să punem una mică înspre partea din vânt şi s-o deplasăm pe cea mare mai mult în partea de sub vânt. Şi după aceea nu mai avem nici o grijă.

  — Bine, bine, spuse Antonio. Mai bine aşa, decât să ne mai punem pe pământ în alt loc păcătos.

  — Mda, făcu Thomas Hudson. Am mai fost şi altă dată în situaţia asta.

  — E bine totuşi să ancorăm aşa.

  — Ştiu. Nu te-am rugat decât să mai laşi încă o ancoră mică şi s-o muţi pe cea mare.

  — Da, Tom, spuse Antonio.

  — Lui Ara îi place să mute ancorele.

  — Nimănui nu-i place să mute ancora.

  — Lui Ara, da.

  Antonio zâmbi şi spuse:

  — Poate. Oricum, sunt de acord cu tine.

  — Mai devreme sau mai târziu, totdeauna ajungem să fim de acord.

  — Dar e bine să nu se întâmple prea târziu.

  Thomas Hudson urmări manevrele şi se uită înainte, spre insuliţa aceea verde care, pe măsură ce scădea refluxul, începu să dezvăluie porţiuni întunecate la rădăcinile mangrovelor. Ei ar putea să fie în golful din partea de sud a insuliţei, se gândi. Vântul ăsta are să bată până pe la două, sau trei dinspre ziuă, şi ei ar putea încerca s-o şteargă pe unul dintre cele două şenale pe lumină, când începe fluxul. Apoi ar putea s-o ia pe întinderea mare a golfului unde pot naviga toată noaptea fără să se teamă de nimic. La capătul celălalt au şi faruri şi un şenal bun de ieşire. Totul depinde de vânt.

  Chiar de când eşuase cu nava pe uscat, într-un fel simţise uşurarea pe care o încearcă un comandant căruia i se mai acordă o amânare. Când se izbiseră de pământ, simţise izbitura navei de parcă ar fi fost el însuşi lovit. Ştiu că nu se lovise de stâncă. O simţise şi în mâini şi în tălpile picioarelor. Dar eşuarea fusese pentru el o lovitură personală. Apoi mai târziu, veni şi sentimentul de uşurare care apare după o lovitură. Încă mai avea senzaţia că trăieşte un vis urât şi că totul i se mai întâmplase o dată, cândva. Dar nu se întâmplase chiar în felul acesta, şi acum, fiindcă vasul eşuase, simţi uşurarea aceea temporară. Ştiu că e normală o amânare, dar se bucură de ea şi încrederea începu să-i slăbească.

  Ara veni sus pe puntea de comandă şi spuse:

  — Tom, e teren ferm, care ţine. Am fixat ancorele bine şi la cea mare am pus o parâmă. Când o s-o tragem pe cea mare, putem porni imediat. Şi am pus parâme şi la amândouă ancorele pupa.

  — Am văzut. Mulţumesc.

  — Tom, nu fi necăjit. Ticăloşii ar putea să fie chiar după insuliţa cealaltă.

  — Nu sunt necăjit. Am senzaţia că pierdem timpul.

  — Nu e ca atunci când se face zob o maşină, sau se scufundă o navă. Nu s-a întâmplat nimic, am pus pe pământ şi aşteptăm fluxul.

  — Ştiu.

  — Amândouă elicele sunt neatinse. Doar atât că a intrat în mâl până la fund.

  — Ştiu, doar eu am urcat-o pe pământ.

  — O să iasă de acolo la fel de uşor cum a intrat.

  — Precis că aşa o să se întâmple.

  — Tom, te îngrijorează ceva?

  — Ce să mă îngrijoreze?

  — Nimic. Eram îngrijorat dacă nu te îngrijorează ceva.

  — La dracu şi cu îngrijorarea asta, spuse Thomas Hudson. Tu şi cu Gil duceţi-vă sub punte. Ai grijă ca toată lumea să mănânce bine şi să fie bine dispusă. După aceea o să mergem la ţărm şi o să cercetăm insuliţa. Altceva nu ne mai rămâne de făcut.

  — Willie şi cu mine putem merge acum. Nu trebuie să mâncăm.

  — Nu. Mă duc eu mai târziu cu Willie şi Peters.

  — Şi eu nu?

  — Nu. Peters vorbeşte nemţeşte. Nu-i spune că are să meargă. Doar trezeşte-l şi ai grijă să bea cafea din belşug.

  — De ce să nu merg şi eu?

  — Bărcuţa e afurisit de mică.

  Gil îi lăsă binoclul cel mare şi se duse sub punte cu Ara. Thomas Hudson cercetă cu grijă insuliţa cu binoclul cel mare şi văzu că mangrovele crescuseră prea înalte ca să-i îngăduie să afle ce era în interiorul insulei. Mai erau şi alţi copaci amestecaţi printre mangrove în partea cu teren ferm a insuliţei, şi asta făcea ca înălţimea vegetaţiei să fie şi mai mare, aşa că nu putea să vadă dacă era vreun catarg în golful în formă de potcoavă din partea cealaltă. Binoclul cel puternic făcea să-l doară ochii, aşa că-l puse în tocul lui, agăţă cureaua tocului de un cui şi lăsă binoclul pe rastelul de grenade.

  Era fericit că se găsea din nou singur pe puntea de comandă şi rămase liniştit în această scurtă perioadă de păsuire. Urmări păsările de uscat cum căutau prin locurile de pe care se restrânse apa şi-şi aduse aminte cât de mult însemnaseră pentru el pe vremea când era copil. Acum nu mai putea încerca aceleaşi sentimente şi nici nu mai nutrea dorinţa de a le doborî. Dar îşi aduse aminte de zilele din copilărie, când ieşea cu tatăl său la vânătoare pe câte o limbă de nisip unde primeau păsări din tablă pentru momeală şi cum se apropiau, când refluxul dezgolea pământul, şi cum chema el şuierând stolurile care le dădeau ocol. Era un şuierat trist şi îl scoase şi acum. Încă un stol se abătu din drum, dar se îndepărtă iute de nava eşuată şi se duse mai departe să caute hrană.

  Cercetă o dată orizontul cu binoclul cel mare, dar nu se vedea nici urmă de barcă. Poate că au reuşit să iasă prin şenalul cel nou şi prin trecerea interioară, se gândi. Ar fi bine să-i fi prins altcineva. N-o să-i putem prinde fără luptă. Şi n-o să se predea ei unora veniţi cu o bărcuţa.

  De atâta vreme încerca să gândească cu mintea lor, că se săturase şi de asta. Sunt într-adevăr sătul, în cele din urmă, se gândi. Ei bine, ştiu ce trebuie să fac, şi totu-i atât de simplu. Datoria e o treabă minunată. Nu ştiu ce m-aş fi făcut de la moartea lui Tom de n-ar fi fost datoria. Ai fi putut picta, îşi spuse. Sau ai fi putut face altceva folositor. Poate, se gândi. Datoria e lucrul cel mai simplu.

  Şi e şi lucru folositor, se gândi. Nu te ridica împotriva ei. Te ajută să treci de necaz. Pentru asta ne străduim cu toţii. Numai Dumnezeu ştie ce mai e şi dincolo. I-am hăituit pe nemernicii ăştia destul de bine, şi acum ia-ţi şi tu o pauză de zece minute, şi apoi fă-ţi datoria mai departe. La dracu şi cu destul de binele ăsta, se gândi. I-am hăituit foarte bine.

  — Tom, nu vrei să mănânci nimic? îi strigă Ara.

  — Nu mi-e foame, băiete, îi răspunse Thomas Hudson. Am să iau cu mine sticla de ceai rece care-i pusă la gheaţă.

  Ara i-o întinse şi Thomas Hudson o luă şi se întoarse să se rezeme tihnit într-un colţ al punţii de comandă. Bău din sticla cu ceai rece, şi se uită la insula cea mai mare de dinaintea lui. Rădăcinile mangrovelor se vedeau acum bine şi insula arăta de parcă s-ar fi suit pe catalige. Apoi văzu un stol de flamingi venind din stânga. Zburau jos, aproape deasupra apei, şi erau minunaţi când îi priveai în lumina soarelui. Ţineau gâturile lungi aplecate în jos, iar picioarele lor caraghioase erau întinse înapoi; arătau ţepeni, în vreme ce aripile lor, cu negru şi roz, băteau aerul purtându-i spre malul mocirlos aflat înainte, puţin spre dreapta. Thomas Hudson se uită la ei şi se minună de ciocurile lor negru cu alb şi de culoarea roz pe care o aşterneau pe cer, ceea ce făcea ca ciudatele lor trăsături să apară lipsite de importanţă, şi totuşi fiecare dintre ele să constituie pentru el un motiv de emoţie. Apoi, când ajunseră deasupra insuliţei celei verzi, văzu că stolul virează brusc la dreapta, în loc să treacă peste insulă.

  — Ara, strigă el.

  Ara veni sus pe puntea de comandă şi răspunse:

  — Da, Tom.

  — Verifică bine trei „prunci” cu câte şase încărcătoare şi pune-le în bărcuţă laolaltă cu vreo duzină de grenade şi trusa mijlocie de prim ajutor. Te rog, trimite-l pe Willie sus.

  Flamingii se aşezaseră pe ţărm departe, în capătul din dreapta, unde îşi căutau de zor hrana. Thomas Hudson tocmai se uita la ei, când Willie spuse:

  — Ia uită-te la afurisiţii ăia de flamingi.

  — S-au speriat de ceva pe când zburau deasupra insulei. Sunt aproape sigur că barca aceea sau vreo altă barcă e în golful de colo. Vrei să vii cu mine într-acolo, Willie?

  — Bineînţeles.

  — Ai terminat de înfulecat?

  — Condamnatul a mâncat un prânz îmbelşugat.

  — Atunci, dă-i o mână de ajutor lui Ara.

  — Vine şi Ara cu noi?

  — Am să-l iau pe Peters, pentru că vorbeşte nemţeşte.

  — Nu-l putem lua pe Ara în locul lui? Dacă o să fie luptă, nu vreau să-l am pe Peters alături.