Stătea întins şi încerca să doarmă, dar nu putea. Ochii îi erau tare obosiţi şi nu mai voia nici lumină, nici să citească, aşa că rămase mai departe întins, aşteptând să se facă dimineaţă. Pe sub pătură simţea împletitura rogojinii făcute exact pe măsura acelei încăperi mari, rogojină cumpărată din Samoa, când fusese cu un iaht, cu şase luni înainte de Pearl Harbour. Acoperea toată pardoseala din plăci de ceramică, dar în dreptul uşii de sticlă ce dădea spre curtea interioară, rogojina fusese îndoită şi răsucită de mişcarea uşii şi simţea cum intra vântul pe dedesubt şi sălta în sus capătul când răzbătea prin crăpătura de sub canat. Se gândi că vântul avea să bată din nord-vest cel puţin încă o zi, apoi avea să se răsucească spre nord şi, în cele din urmă, o să-şi dea sufletul bătând din nord-est. Aşa bătea vântul iarna, dar se putea să continue din nord-est mai multe zile, suflând tare până să se stabilizeze la un fel de brisa, cum spuneau localnicii alizeului de nord-est. Când vântul bătea a furtună dinspre nord-est contra Gulf-Streamului, se stârneau valuri foarte mari, şi ştia că nici un Friţ n-avea să se încumete să iasă la suprafaţă. Aşa că, îşi spuse, o să rămână la ţărm cel puţin patru zile. După aceea au să se arate ei, fără îndoială.

  Se gândi la această ultimă ieşire şi cum îl prinsese furtuna la vreo şaizeci de mile depărtare de port şi la vreo treizeci de mile distanţă de ţărm, şi la calvarul drumului de întoarcere, când hotărâse să vină mai degrabă la Havana şi nu la Bahia Honda. Şi scosese sufletul din şalupă. Scosese tot sufletul din ea şi acum erau mai multe locuri pe care trebuia să le verifice. Poate ar fi fost mai bine să tragă la mal la Bahia Honda. Dar în ultima vreme stătuseră prea mult pe acolo. Fusese plecat douăsprezece zile, şi asta când se aşteptase să nu lipsească mai mult de zece. Rămăsese pe drojdie cu unele lucruri şi nu putuse fi sigur cât avea să dureze furtuna, aşa că se hotărâse să vină la Havana şi înfruntase urgia. Dimineaţa avea să facă baie, să se bărbierească, să se schimbe şi să se ducă să-i prezinte ataşatului naval raportul. S-ar putea ca cei de acolo să fi preferat să-l ştie plimbându-se pe lângă coastă, dar era convins că pe o vreme ca aceea nimeni n-avea să iasă la suprafaţă. Nici măcar ei nu puteau. În privinţa asta nu se mai putea face nimic. Dacă se vădea că are dreptate în direcţia asta, în rest totul avea să fie în regulă, deşi lucrurile nu erau niciodată atât de simple. Bineînţeles că nu.

  Podeaua începu să fie cam tare pentru şoldul drept, pentru coapsa şi umărul drept, aşa că acum se întinse pe spate şi-şi lăsă greutatea pe muşchii umerilor, trăgându-şi genunchii în sus pe sub pătură, ţinând în acelaşi timp pătura cu călcâiele. În chipul ăsta parcă îşi odihnea mai bine trupul ostenit; puse mâna stânga pe motanul adormit şi începu să-l mângâie.

  — Te-ai întins afurisit de bine, Boy, şi dormi grozav îi spuse el. Atunci socot că nu-i chiar atât de rău.

  Se gândi să le dea drumul şi celorlalte pisici, ca să aibă şi el cu cine sta de vorbă, acum că Boise dormea. Dar hotărî să nu facă una ca asta. L-ar fi jignit pe Boise şi i-ar fi stârnit gelozia, Boise stătuse afară, aşteptându-i când veniseră cu camionul. Fusese grozav de emoţionat şi tot timpul descărcării se învârtise printre picioarele lor, întâmpinând pe toată lumea şi strecurându-se când afară, când înăuntru, ori de câte ori se deschidea o uşă. Probabil că, de când plecaseră, stătuse afară aşteptând în fiecare noapte. Din clipa când primiseră ordin să plece, motanul ştiuse şi el. Bineînţeles, nu-şi putuse da seama că era vorba de ordin, dar simţise primele semne de pregătire şi, în vreme ce parcurgeau diferite faze, până ajungeau la dezordinea de la sfârşit, cu oameni străini dormind în casă – când plecau înainte de ivirea zorilor, totdeauna punea oamenii să doarmă la el pe la miezul nopţii – motanul devenea tot mai nervos şi mai tulburat, până ce, în cele din urmă, în clipa în care se apucau să încarce lucrurile pentru plecare, îl apuca desperarea şi trebuiau să aibă grijă să-l închidă în casă ca să nu se ia după ei pe alee, şi apoi în sat şi pe şosea.

  Odată, pe şoseaua principală, văzuse o pisică strivită de maşină şi pisica aceea, de curând lovită şi moartă, semăna perfect cu Boy. Avea spinarea neagră, gâtul, pieptul şi lăbuţele din faţă albe, iar pe cap avea un fel de mască neagră. Ştia bine că nu putea fi Boy, fiindcă erau la cel puţin şase mile de fermă, dar simţise că i se face rău şi oprise maşina, se întoarse din drum şi ridicase pisica, se convinsese că nu era Boy şi apoi o aşezase la marginea şoselei, ca să nu mai treacă şi alţii peste ea. Fusese o pisică bine îngrijită, şi o lăsă la marginea drumului ca să fie găsită de stăpâni, să ştie ce i s-a întâmplat şi să n-o mai caute. Altfel ar fi luat pisica în maşină şi ar fi îngropat-o la fermă.

  În seara aceea, când se întorcea la fermă, nu mai dădu de pisică în locul unde o lăsase el, aşa că îşi zise că o găsiseră stăpânii ei. În noaptea aceea, în vreme ce stătea în fotoliul cel mare şi citea, cu Boise alături pe fotoliu, se gândise că nu ştia ce-ar fi făcut dacă Boise ar fi fost ucis. După cum se purta şi după desperarea pe care o manifesta motanul, ştia că şi motanul simţea acelaşi lucru în ceea ce-l priveşte.

  Numai că el suportă mult mai greu decât mine. De ce, Boy? Dacă nu le mai pui atât la inimă, are să-ţi meargă mult mai bine. Pe cât pot, le pun cât mai puţin la inimă, îşi spuse. Chiar aşa fac. Dar Boise nu-i în stare.

  Când era pe mare, se gândea la Boise şi la apucăturile lui ciudate şi la dragostea lui deznădăjduită. Îşi aduse aminte de momentul când văzuse motanul prima oară, când nu era decât un pisoi jucându-se cu propria-i imagine reflectată de vitrina cu havane a barului din Cojimar, construit pe stâncile ce dădeau spre port. Veniseră la bar într-o dimineaţă frumoasă de Crăciun. Mai adăstau vreo câţiva beţivi pe-acolo, rămaşi de la petrecerea din ajun, dar dinspre est se pornise un vânt care se simţea şi în restaurant şi la barul cu uşile deschise. Şi lumina era atât de puternică şi aerul atât de proaspăt şi răcoros, că nu arăta a dimineaţă pentru beţivi.

  — Închide uşile alea că bate vântul, îi spuse unul dintre beţivi patronului.

  — Nu, îi răspunse patronul. Îmi place aşa. Du-te şi caută-ţi un cotlon ferit de vânt în altă parte, dacă ţi se pare aerul prea proaspăt.

  — Plătim ca să ne simţim bine, spuse unul dintre cei rămaşi de la cheful din noaptea de dinainte.

  — Nu. Plăteşti pentru ceea ce bei. Dacă vrei să te simţi bine, caută-ţi alt loc.

  Îşi aruncă privirea peste terasa deschisă a barului, spre marea de un albastru închis, cu spuma albă a valurilor, brăzdată de bărcile pescarilor ce navigau încoace şi-ncolo în căutarea doradelor. Vreo şase pescari stăteau la bar, iar alţii ocupau două mese pe terasă. Erau dintre cei cărora le mersese bine cu o zi înainte ori socoteau că vremea bună şi curentul favorabil aveau să mai ţină, aşa că profitau şi nu ieşiseră în larg de Crăciun. Niciunul dintre cei pe care-i ştia bărbatul acesta, al cărui nume era Thomas Hudson, nu se ducea vreodată la biserică, nici măcar de Crăciun, şi niciunul dintre ei nu se îmbrăcase ca să arate a pescar. Arătau cel mai puţin a pescari dintre toţi cei pe care-i ştia el, şi erau dintre cei mai buni. Purtau pălării vechi de pai, sau erau chiar cu capul gol. Hainele de pe ei erau vechi şi, uneori, umblau cu picioarele goale, alteori încălţaţi. Deosebeai uşor un pescar de un ţăran, sau guajiro, pentru că ţăranii, când veneau la oraş, purtau cămăşi de sărbătoare, cu pliuri, pălării cu boruri largi, pantaloni strâmţi şi cizme de călărie, şi mai toţi aveau macete, în vreme ce pescarii purtau orice vechitură de ţoală pe care o aveau şi erau oameni veseli şi încrezători în puterile lor. Ţăranii erau reţinuţi şi timizi, în afară de cazul în care se apucau de băut. Dar singurul fel în care puteai recunoaşte cu certitudine un pescar era să te uiţi la mâinile lui. Mâinile bătrânilor erau noduroase şi înnegrite, pătate de soare, palmele şi degetele adânc crestate şi pline de cicatrici, de la mânuirea saulelor. Mâinile tinerilor nu erau noduroase, dar cei mai mulţi aveau aceleaşi pete de soare şi cicatrici adânci, iar părul de pe mâini şi de pe braţe îl aveau toţi, în afară de cei foarte tuciurii, decolorat de soare şi de apa sărată.

  Thomas Hudson îşi aduse aminte cum. În acea dimineaţă de Crăciun, primul Crăciun din război, patronul barului îl întrebase:

  — Vrei nişte creveţi? şi-i adusese o farfurie mare, plină vârf cu creveţi proaspăt prăjiţi, şi o pusese pe bar, în vreme ce el tăia o chitră felii şi le rânduia pe o farfurioară.

  Creveţii erau uriaşi şi rozulii şi mustăţile le atârnau mult peste marginea barului, şi el luase unul şi-i întinsese mustăţile în lături cât putuse de mult, şi spusese că erau mai lungi decât ale unui amiral japonez.

  Thomas Hudson crăpă capul crevetelui care semăna cu un amiral japonez şi apoi îi despică cu degetele mari carapacea pe burtă şi-i scoase carapacea cu totul, şi carnea era fragedă şi mătăsoasă în dinţi şi avea o aromă atât de plăcută, fiartă cum era în apă de mare cu chitră proaspătă şi piper negru, încât i se păru că nu mai mâncase în viaţa lui creveţi mai buni, nici măcar în Malaga, nici în Tarragona sau Valencia. Atunci se apropie şi pisoiul de el, alergând de-a lungul barului ca să se alinte, frecându-se de mâna lui şi cerând şi el un crevete.

  — Îs prea mari pentru tine, motănel, îi spuse el.

  Dar rupse între două degete o bucată de crevete şi i-o dădu pisoiului, care o apucă şi alergă cu ea înapoi pe galantarul cu havane şi o înfulecă iute şi sălbatic. Thomas Hudson se uită la pisoiul acela drăguţ cu pete albe şi negre, cu pieptul şi labele din faţă albe, cu negrul exact ca o mască ce-i acoperea ochii şi fruntea, se uită la el cum mânca crevetele mormăind şi-l întrebă pe patron al cui era pisoiul.

  — Al dumitale dacă-l vrei.

  — Mai am două pisici acasă. Persane.

  — Două nu-s mare lucru. Ia-l pe ăsta. Să le dea puţin sânge de Cojimar.

  — Papà, nu putem să-l luăm cu noi? îl rugase chiar acela dintre băieţi la care nu se mai gândea deloc, care venise urcând scările dinspre terasă unde urmărise cum se întorceau la ţărm bărcile de pescuit, îi văzuse pe pescari cum îşi scot catargele, cum îşi adună saulele colac şi apoi aruncă peştele pe mal. Papà, de ce să nu-l luăm? E un pisoi atât de frumos.

  — Crezi că are să fie fericit departe de mare?

  — Sunt sigur, papà. Aici are să se simtă în curând nenorocit. Nu vezi cât de nenorocite sunt pisicile de pe stradă? Şi poate că pe vremuri arătau şi ele la fel ca pisoiul ăsta.

  — Ia-l, spuse patronul. La fermă are să fie fericit.

  — Ascultă, Tomás, spuse unul dintre pescarii de la masă care auzise discuţia. Dacă vrei pisici, îţi aduc eu un motan de Angora, un Angora veritabil, de la Guanabacoa. Un motan de Angora adevărat, tigrat.

  — Mascul?

  — Tot atât ca şi tine, spuse pescarul.

  Toţi de la masă hohotiră în râs. Aproape toate glumele spaniole porneau de la aceleaşi lucruri.

  — Dar cu blană pe ele, mai spuse pescarul, vrând să stârnească alte hohote; şi reuşi.

  — Papà, te rog, putem să luăm pisoiul? stărui băiatul. E motan.

  — Eşti sigur?

  — Ştiu eu, papà. Ştiu.

  — Aşa ai spus de fiecare dată şi despre cele două pisici persane.

  — Pisicile persane sunt cu totul altfel, papà. Cu ele am greşit, recunosc. Dar acum ştiu sigur, papà. Acum ştiu cu adevărat.

  — Ascultă, Tomás. Vrei motanul acela de Angora, tigrat, de la Guanabacoa? îl întrebă pescarul.

  — Ce-i cu motanul? E vreun motan vrăjitor?

  — Vrăjitor pe dracu. Motanul ăla n-a auzit în viaţa lui de vrăji. E mai creştin decât tine.

  — Es muy posible, spuse un alt pescar şi râseră cu toţii.

  — Şi cam cât costă motanul ăla faimos? întrebă Thomas Hudson.

  — Nimic. Cadou. Un motan de Angora autentic, tigrat. Cadou de Crăciun.

  — Vino încoace la bar şi ia ceva de băut şi povesteşte-mi cum arată.

  Pescarul veni şi se aşeză la bar. Avea ochelari cu rame de baga şi purta o cămaşă albastră curată, decolorată, care arăta de parcă n-ar mai rezista la o spălare. Pe spate se subţiase ca dantela şi ţesătura începuse să se deşire. Purta nişte pantaloni kaki, decoloraţi şi ei şi, în ziua aceea de Crăciun, era tot cu picioarele goale. Faţa şi mâinile îi erau arse de soare, luând culoarea întunecată a lemnului, şi-şi puse mâinile pline de cicatrici pe tejghea şi-i spuse patronului?

  — Whisky şi ghimbir.

  — Mie ghimbirul îmi cade greu, spuse Thomas Hudson. Mie dă-mi cu apă minerală.

  — Mie îmi face bine, spuse pescarul. Îmi place Canada Dry. Altfel nu suport gustul whisky-ului. Ascultă, Thomas. E o pisică serioasă.

  — Papà, spuse băiatul, înainte ca tu şi domnul acesta să vă apucaţi de băut, spune-mi, putem să luăm pisoiul ăsta?

  Legase o carapace de crevete cu o bucată de aţă şi se juca cu pisoiul, care se ridicase pe labele din spate cam cum stă un leu heraldic, lovind cu celelalte lăbuţe în momeala pe care băiatul i-o trecea pe la nas.

  — Vrei să-l iei?

  — Ştii că vreau.

  — Atunci poţi să-l iei.

  — Papà, mulţumesc tare mult. Am să-l duc afară în maşină ca să-l obişnuiesc cu noi.

  Thomas Hudson se uită după băiat cum traversă şoseaua cu pisoiul în braţe şi se urcă cu el pe bancheta din faţă. Partea de sus a capotei era trasă şi, de la bar, putea să-l vadă pe băiat cum stătea în maşina decapotabilă, sub lumina puternică a soarelui, şi vântul îi lipea părul castaniu de creştet. Nu putea vedea şi pisoiul, pentru că băiatul îl ţinea pe scaun, şi se lăsase şi el în jos ca să-l ferească de vânt, şi stătea şi-l mângâia.

  Acum băiatul nu mai era, iar pisoiul se făcuse motan bătrân şi trăise mai mult decât băiatul. Dar în chipul în care ţineau acum unul la celălalt, se gândi, era semn că niciunul dintre ei nu voia să-i supravieţuiască celuilalt. Nu ştiu câţi oameni şi câte animale au ţinut până acum unul la altul, se gândi el. Poate că-i o situaţie foarte caraghioasă, Dar mie nu mi se pare caraghioasă deloc.

  Nu, se gândi el, nu mi se pare deloc caraghioasă, cum nu mi se pare caraghios ca un băiat să aibă un motan care să-i supravieţuiască. Multe sunt pe drept ridicole, aşa cum fusese şi Boise când mârâise şi deodată scosese un mieunat tragic şi se lipise cât era de lung de omul acela. Uneori servitorii spuneau că motanul nu voia să mănânce zile în şir după ce omul pleca, dar în cele din urmă foamea îl îndupleca. Deşi erau zile întregi când încerca să trăiască din ceea ce vâna şi refuza să vină laolaltă cu celelalte pisici, până la urmă intra în casă totdeauna, dar ţâşnea afară, sărind peste celelalte pisici ce se îmbulzeau, atunci intra servitorul aducând tava cu carne tocată, şi apoi iar sărea înăuntru peste toate celelalte pisici ce se îngrămădeau roată în jurul băiatului cu mâncarea. Înfuleca totdeauna foarte repede şi voia apoi să plece din camera pisicilor de îndată ce termina. Nu exista o altă pisică la care să ţină în vreun fel.

  Omul se gândise de multă vreme că Boise se socotea şi el fiinţă omenească. Nu se apucase de băut laolaltă cu omul, aşa cum ar fi făcut un urs, dar mânca tot ceea ce mânca şi omul, mai ales mâncăruri de care pisicile nu s-ar fi atins. Thomas Hudson îşi aminti de vara de dinainte, când luau micul dejun împreună, şi-i oferise lui Boise o felie proaspătă de mango de la gheaţă. Boise mâncase cu plăcere şi de atunci, în fiecare dimineaţă, primea mango toată vremea cât Thomas Hudson era pe ţărm şi ţinea sezonul acestor fructe. Trebuia să-i dea el feliile de mango, ca să le apuce drept în gură, fiindcă erau prea lunecoase ca să le poată lua din farfurie; se gândise chiar să-i facă un fel de suport, ca cel pentru prăjit pâine, ca să-şi poată lua singur feliile fără să fie nevoit să se grăbească.

  Apoi când, la rândul lor, au început să se coacă fructele mari de aguacate, de un verde închis, numai puţin mai închise la culoare decât frunzele, dar mai strălucitoare – de data asta în septembrie, când venise iar la ţărm pentru revizie generală, pregătindu-se să se îndrepte spre Haiti – atunci îi oferise lui Boise o lingură de fruct luată din mijloc, unde fuseseră seminţele, şi îi pusese ulei şi oţet, şi motanul mâncase tot şi după aceea la fiecare masă mânca câte o jumătate de aguacate.

  — De ce nu te urci în pom să-ţi iei singur? îl întrebase Thomas Hudson pe motan în vreme ce umblau împreună pe dealurile fermei.

  Dar bineînţeles că Boise nu-i răspunsese nimic. Dar îl descoperi pe Boise într-un aguacate când ieşise să se plimbe şi să vadă cum zboară în amurg mierlele către Havana, încotro se îndreaptă în fiecare seară, din toate zonele aflate în sud şi est, ca sa se înghesuie după zboruri îndelungi pe crengile laurilor spanioli din Prado. Lui Thomas Hudson îi plăcea să vadă cum vin în zbor mierlele de peste dealuri, şi ies primii lilieci de seară, şi apar bufniţele acelea foarte mici, ca să-şi înceapă zborurile de noapte, după ce soarele se cufundă în mare, dincolo de Havana, şi dincolo de dealuri se iveşte lucirea luminilor aprinse. În seara aceea nu-l găsise pe Boise, care mergea întotdeauna cu el, şi-l luase la plimbare pe Big Goats, unul din fiii lui Boise, un motan cu umeri laţi, cu gâtul zdravăn, capul mare, nişte mustăţi cumplite, un motan negru şi bătăios. Goats nu vâna niciodată. Era un motan bătăios, de prăsilă, şi treburile astea îi răpeau tot timpul. Dar avea un temperament vesel, în afară de sectorul în care-şi făcea meseria, şi-i plăcea să se plimbe, mai ales dacă Thomas Hudson se mai şi oprea din când în când şi-l împingea cu piciorul ca să se răstoarne pe-o parte şi să se întindă. Atunci Thomas Hudson îl mângâia pe pântece cu piciorul. Era greu să reuşeşti să-l mângâi pe Goats prea brutal sau prea tare, fiindcă îi plăcea tot atât de mult să fie mângâiat cu piciorul încălţat ca şi noi cu piciorul gol.

  Thomas Hudson tocmai se aplecase să-l mângâie cu mâna – îi plăcea să fie mângâiat apăsat, ca atunci când mângâi un câine – şi când se uită în sus îl văzu pe Boise tocmai în vârful pomului de aguacate. Goats se uită în sus şi-l văzu şi el.

  — Ce faci acolo, mă pui de lele? îi strigă Thomas Hudson. În fine te-ai apucat să mănânci direct din pom?

  Boise se uită în jos şi-l zări pe Goats.

  — Haide, vino jos, să facem o plimbare, îi spuse Thomas Hudson. La masă am să-ţi dau aguacate.

  Boise se uită la Goats şi nu spuse nimic.

  — Arăţi tare frumos printre frunzele acelea verzi. Rămâi acolo sus, dacă aşa pofteşti.

  Boise îşi întoarse privirea de la ei, şi Thomas Hudson şi motanul cel negru porniră mai departe printre pomi.

  — Goats, crezi că e nebun? îl întrebă omul.

  Apoi, ca să-i facă plăcere motanului, îi spuse:

  — Îţi aminteşti de noaptea aceea când nu reuşeam să găsim medicamentul?

  Medicament era un cuvânt magic pentru Goats, şi îndată ce-l auzi se şi întinse pe o parte să fie mângâiat.

  — Îţi aduci aminte de medicament? întrebă omul, iar motanul cel mare începu să se tăvălească cuprins de o plăcere cumplită.

  Medicament devenise pentru el cuvânt magic dintr-o noapte când omul se îmbătase, se îmbătase zdravăn, şi Boise nu voise să doarmă lângă el. Nici Princessa nu voia să doarmă lângă el când era beat, nici Willy. Niciuna din pisici nu voia să doarmă lângă el când era beat, în afară de Friendless, numele lui Big Goats când fusese mic, şi de fratele lui Friendless, care era de fapt sora lui, o pisică nenorocită ce avea numeroase suferinţe şi rare stări de exaltare. Lui Goats omul îi plăcea mai mult când era beat decât atunci când era treaz, sau poate că ajunsese să-i placă pentru că numai când Thomas Hudson era beat reuşea şi Goats să doarmă cu el.

  Dar în seara aceea când se îmbătase zdravăn, Thomas Hudson era la ţărm de vreo patru zile. Cheful începuse la amiază, la Floridita, şi la început băuse cu nişte politicieni cubanezi care se nimeriseră pe acolo şi erau nervoşi şi voiau să bea ceva în fugă, apoi cu nişte plantatori de trestie de zahăr şi de orez, cu nişte funcţionari guvernamentali cubanezi care-şi beau şi ei porţia de după prânz, cu cel de-al doilea şi al treilea secretar al ambasadei, care însoţeau câţiva turişti la Floridila, cu nelipsiţii oameni ai F. B. I.-ului, amabili şi străduindu-se să pară nişte neînsemnaţi tineri, americani bine crescuţi, încât se trădau în felul acesta de la o poştă, de parcă pe costumele lor albe sau de doc cu dungi albe şi albastre ar fi avut şi galoanele cu grade. Băuse daiquiri dublu frapat, din cele grozave făcut de Constante, în care nici nu simţeai gust de alcool, şi când bei încerci aceeaşi senzaţie pe care o încearcă cei ce schiază la vale pe un gheţar, printr-o zăpadă pufoasă, iar după al şaselea, al optulea pahar, parcă schiezi pe un gheţar la vale când îţi dai drumul fără nici o oprelişte.

  Mai veniră şi nişte indivizi de la marină pe care-i cunoştea, şi bău şi cu ei, şi apoi şi cu nişte indivizi numiţi pe vremea aia huliganii marinei, adică de la paza de coastă. Dar asta însemna să bea şi să trăncănească iar despre necazurile mării, şi tocmai din cauza lor se apucase de băut ca să le uite, aşa că se duse în capătul cel mai depărtat al barului, unde se aciuaseră bătrânele târfe respectabile, minunatele târfe bătrâne cu care, în ultimii douăzeci de ani, se culcase cam orice beţiv care poposise la Floridila, se cocoţă într-un scaun alături de ele şi mâncă un sandviş cu pâine prăjită, pui şi salată şi bău mai departe daiquiri.

  Când se întorsese la fermă în noaptea aceea, era beat criţă şi niciuna dintre pisici nu voia să doarmă lângă el în afară de Goats, care nu făcea alergie la damful de rom, n-avea prejudecăţi împotriva beţiei, şi-i plăcea parfumul tare al târfelor. Au dormit duşi amândoi, Goats torcând zdravăn ori de câte ori se trezea, apoi, în cele din urmă, se dezmetici şi Thomas Hudson, şi, aducându-şi aminte cât de mult băuse, îi spuse lui Goats:

  — Trebuie să luăm medicamentul.

  Lui Goats i-a plăcut cum a sunat cuvântul, căci simboliza viaţa de huzur de care avea parte, şi începu să toarcă şi mai tare.

  — Unde-i medicamentul, Goats? îl întrebă Thomas Hudson.

  Încercă să aprindă lampa de citit de lângă pat, dar nu izbuti. În timpul furtunii care-l silise să rămână la ţărm, fuseseră rupte fire, sau făcuseră scurt circuit şi nu fuseseră încă reparate, aşa că nu era curent. Începu să pipăie pe noptiera de lângă pat, încereând să găsească pastila aceea dublă de seconal, ultima pe care o mai avea, după care avea să adoarmă din nou, iar dimineaţa avea să se scoale fără să mai simtă nici o mahmureală. Când întinse mâna pe întuneric, lovi însă pastila care căzu de pe masă şi nu o mai putu găsi. Pipăi cu grijă podeaua peste tot, dar nu reuşi s-o găsească nici aşa. Nu avea chibrituri lângă pat pentru că nu era fumător, iar bateria lanternei fusese consumată de servitori cât fusese plecat.

  — Goats, făcu el, trebuie să căutăm medicamentul.

  Se dădu jos din pat, Goats coborî şi el pe podea, şi începură să caute medicamentul. Goats se băgă sub pat, neştiind ce căutau de fapt, dar făcând şi el tot ce putea, iar Thomas Hudson îi spuse:

  — Medicamentul, Goats. Caută medicamentul.

  Goats scoase nişte miorlăituri de sub pat şi cotrobăi prin toată zona lui. În cele din urmă ieşi afară torcând şi Thomas Hudson, pipăind pe jos, dădu cu mâna de capsulă, pipăi şi o simţi plină de praf şi de pânze de păianjen. Goats era cel care o găsise.

  — Ai găsit medicamentul, îi spuse el lui Goats. Motan minune ce eşti.

  După ce spălă puţin pastila în palmă cu nişte apă din carafa de lângă pat, luă pastila cu un gât de apă şi se întinse, simţind cum medicamentul îşi face încet efectul, şi-l tot lăuda pe Goats, iar motanul cel mare torcea la auzul laudelor şi după aceea întotdeauna cuvântul medicament era un cuvânt magic pentru el.

  Când era pe mare se gândea de obicei şi la Goats cum se gândea şi la Boise. Dar Goats nu avea nimic tragic în el. Deşi avusese şi el parte de perioade cu adevărat nenorocite, rămăsese teafăr şi întreg şi chiar după câte o scărmăneală zdravănă, în câteva înfruntări grozave, nu fusese niciodată demn de milă. Nici chiar atunci când ajunsese de nu mai era în stare nici să se târâie până în casă şi zăcea întins sub copacul de lângă terasă, sufla greu şi era asudat tot, încât vedeai şi mai bine ce umeri laţi şi ce şolduri înguste şi delicate avea, zăcea acolo prea mort de osteneală ca să se mai mişte, străduindu-se doar să-şi umple plămânii cu aer, şi nici atunci nu cerea milă. Avea un cap mare ca de leu şi era de neînvins. Goats ţinea la om, iar Thomas Hudson ţinea la el, îl respecta şi-l iubea. Dar nu se punea problema ca Goats să-l iubească, sau ca omul să-l iubească pe Goats aşa cum îl iubea pe Boise.

  Numai că Boise se făcuse tot mai rău. În seara în care el şi Goats îl găsiseră în pomul de aguacate, Boy rămase până târziu afară şi nu venise înăuntru când omul se dusese la culcare. Dormea pe vremea aceea în patul cel mare din dormitorul de la capătul cel mai depărtat al casei, unde erau ferestre mari în toate cele trei părţi ale încăperii şi briza pătrundea noaptea prin ele. Când se trezi, ascultă sunetele pe care le făceau păsările de noapte, şi era treaz şi asculta când Boise sări pe marginea geamului. Boise era o pisică ce nu făcea nici un zgomot. Dar îndată ce ajunse pe marginea geamului miorlăi, chemându-l pe om, şi Thomas Hudson se duse şi dădu apărătoarea de la geam la o parte. Boise sări înăuntru. În gură avea doi şobolani de fructe.

  La lumina lunii care răzbătea prin fereastră, proiectând umbra copacului de ceiba de-a latul patului alb şi mare, Boise începu să se joace cu şobolanii. Sărea şi se răsucea, îi dădea de-a dura cu laba pe podea, pe urmă apuca şi ducea unul din ei mai departe, ca să se pună la pândă şi să se repeadă la celălalt, jucându-se cu aceeaşi poftă ca pe vremea când era doar un pisoi. Îi duse apoi pe amândoi în baie şi, după aceea, Thomas Hudson îi simţi greutatea când sări peste el în pat.

  Va să zică, nu mango mâncai în pomul acela? îl ispiti omul.

  Boise se frecă de el cu capul.

  — Va să zică erai la vânătoare şi păzeai moşia? Bătrânul meu motan, fratele meu Boise, acum, că i-ai prins n-ai de gând să-i mănânci?

  Boise îşi frecase însă mai departe capul de pieptul omului şi torsese, scoţând vibraţiile acelea abia auzite, şi apoi, pentru că era obosit după vânătoare, adormise. Dar avusese un somn neliniştit şi dimineaţa nici nu se mai uită măcar la şobolani.

  Se crăpa de ziuă, iar Thomas Hudson, care nu reuşise să doarmă deloc, se uita cum se lumina şi se iveau, în prima abureală a zorilor, trunchiurile cenuşii ale palmierilor regali. La început nu văzu decât trunchiurile şi conturul coroanelor. Apoi, pe măsură ce lumina devenea mai puternică, reuşi să distingă vârfurile palmierilor, aplecându-se în suflarea puternică a vântului şi pe urmă, când soarele începu să urce din spatele colinelor, trunchiurile palmierilor deveniră de un cenuşiu albicios, iar ramurile aplecate de vânt de un verde intens; iarba de pe coline era maronie după uscăciunea iernii, iar culmile calcaroase ale dealurilor din depărtare arătau de parcă ar fi fost acoperite de zăpadă.

  Se ridică de jos, îşi puse mocasinii şi o haină veche, impermeabilă şi, lăsându-l pe Boise care dormea făcut colac pe pătură, trecu prin camera de zi, prin sufragerie şi de aici în bucătărie. Bucătăria era în partea de nord a unei aripi a casei. Afară bătea un vânt sălbatic, izbind de pereţi şi de geamuri crengile arborelui flamboyán. În frigider nu era nimic de mâncat, nici în dulapul cu plasă din bucătărie nu era nimic în afară de condimente, o cutie de cafea americană, una de ceai Lipton şi una de ulei de arahide pentru gătit. Chinezul care îi gătea cumpăra în fiecare zi de la piaţă alimentele necesare. Nu se aşteptau ca Thomas Hudson să se întoarcă, iar bucătarul o şi pornise spre piaţă după proviziile pentru servitori în ziua aceea. Când are să vină vreunul din băieţi, am să-l trimit în oraş după fructe şi ouă, se gândi Thomas Hudson.

  Puse la fiert nişte apă şi îşi făcu o ceaşcă de ceai şi luă ceaşca şi farfurioara cu el în camera de zi. Soarele răsărise, camera era plină de lumină, şi el se aşeză în fotoliul cel mare, îşi bău ceaiul fierbinte şi se uită la tablourile de pe pereţi, în lumina proaspătă a soarelui de iarnă. Poate că ar trebui să mai schimb unele dintre ele, se gândi. Cele mai bune sunt în dormitor, şi acum nu mai intru în dormitor deloc.

  După câteva zile de vieţuit pe şalupă, acum camera de zi i se părea uriaşă, când se uita la ea din fotoliul cel mare. Nu ştia cât era de lungă încăperea. Când comandase rogojina de pe jos, ştiuse cât era de lungă, dar uitase. Indiferent cât de lungă ar fi fost, în dimineaţa aceea părea de trei ori mai lungă. Era şi ăsta unul dintre lucrurile care ţi se întâmplau când abia soseai pe ţărm, frigiderul gol fiind un altul. Îi dispăruse senzaţia de legănare a şalupei în mijlocul valurilor bezmetice, stârnite de vântul de nord-vest care împinsese furtuna de-a curmezişul curentului. Era tot atât de departe de el ca şi marea însăşi. Când se uita prin uşile deschise ale încăperii albe vedea marea, iar pe ferestre dealurile cu pâlcuri de copaci, tăiate de panglica şoselei, dincolo de ele dealurile mai depărtate şi golaşe care fuseseră vechile fortificaţii ale oraşului, apoi portul, dincolo de care se zărea lucirea albă a oraşului. Iar albastrul ce se vedea dincolo de nălucirea albă a oraşului era marea. Acum era departe, tot atât de departe ca toate celelalte lucruri care trecuseră, şi el avea de gând să le ţină şi în continuare departe, acum când senzaţia de legănare dispăruse, până când avea să vină vremea să iasă din nou pe mare.

  Să aibă parte friţii de vremea asta în următoarele patru zile, se gândi el. Mă întreb dacă atunci când ei stau în imersiune, pe o vreme ca asta, peştii se aţin în apropiere şi se joacă în jurul lor. Mă întreb până la ce adâncime se simte mişcarea valurilor. La orice adâncime s-ar scufunda ei, în apele astea tot sunt peşti. Probabil că peştii sunt foarte interesaţi. Fundul unor submarine trebuie să fie plin de scoici şi vegetaţie, aşa că peştii cu siguranţă că-şi fac de lucru pe-acolo, dar ţinând cont de programul după care merg, probabil că n-au coca prea încărcată. Chiar şi aşa, peştii tot se ţin prin preajma lor. Se gândi o clipă la mare şi cum era cu adevărat în largul coastelor în ziua aceea, cu munţi de apă albastră cu crestele albe spulberate de vânt şi apoi alungă acest gând.

  Motanul adormit pe pătură se trezi când omul întinse mâna spre el şi începu să-l mângâie. Căscă, îşi întinse labele din faţă şi apoi se făcu iarăşi colac.

  — Niciodată nu mi s-a întâmplat ca o femeie să se trezească odată cu mine, spuse omul. Iar acum n-am izbutit să mă procopsesc nici măcar cu o pisică în stare să facă lucrul ăsta. Haide, dormi mai departe, Boy. E o minciună sfruntată, oricum. A existat şi o femeie care se trezea odată cu mine, şi uneori chiar înaintea mea. N-ai cunoscut-o, n-ai cunoscut nici o femeie care să fie cât de cumsecade, fir-ar să fie. Ai cam avut ghinion, Boise. La dracu şi cu asta. Ştii ceva? Ar trebui să avem şi noi o femeie de treabă, Boy. Am putea să ţinem amândoi la ea. Dacă ai cu ce s-o întreţii; atunci poţi să faci rost de una. Dar n-am văzut niciodată una care s-o ducă prea mult cu şobolani de fructe.

  Ceaiul îi mai amăgise foamea pe moment, dar acum era din nou flămând. Dacă ar fi fost pe mare, ar fi luat o gustare zdravănă cu un ceas mai devreme, iar cu un ceas şi mai înainte, ar fi băut o cană mare de ceai. La întoarcere marea fusese prea agitată ca să mai pregătească cineva de mâncare, aşa că mâncase stând pe puntea de comandă vreo două sandvişuri cu carne de vacă conservată, cu felii groase de ceapă proaspătă. Dar acum i se făcuse tare foame şi era nervos că nu găsise nimic de mâncare la bucătărie. Ar trebui să cumpăr nişte conserve şi să le păstrez aici, pentru ca să am când vin la ţărm, se gândi. Dar trebuie să fac rost şi de un dulap pe care să-l închid, ca să fiu sigur că n-or să le mănânce ceilalţi şi mi-e silă să ţin în casă mâncare sub cheie.

  În cele din urmă îşi turnă un pahar de whisky şi apă, se aşeză pe scaun şi se apucă să citească ziarele care se adunaseră în lipsa lui şi simţi cum băutura îi mai domoleşte foamea şi starea de enervare pe care o încerca pentru că era acasă. Dacă ai chef, azi poţi să bei, îşi spuse. Odată ce ai tras la ţărm. Dacă mai ţine vremea asta rece, n-o să vină prea multă lume la Floridila. Ar fi plăcut să te duci iar acolo, se gândi. Nu ştia dacă o să mănânce acolo, sau mai bine la Pacifico. Şi la Pacifico va fi rece, se gândi. Dar îmi iau un jerseu şi o haină, şi acolo e o masă ferită, la adăpostul zidului de lângă bar, unde nu bate vântul.

  — Aş fi vrut să-ţi placă şi ţie să călătoreşti, Boy, îi spuse motanului. Am putea să ne distrăm straşnic în oraş.

  Lui Boise nu-i plăcea să plece de acasă. Era îngrozit de gândul că ar putea să fie dus la veterinar. Era şi acum înspăimântat de chirurgii veterinari. Goats ar fi putut deveni o pisică grozavă de maşină, se gândi el. Poate că ar fi ajuns şi o afurisită de pisică de navă, numai stropii de la valuri nu i-ar fi plăcut. Ar trebui să le dau drumul afară la toate. Aş vrea să le fi adus un fel de cadou. Am să fac rost de nişte iarba-mâţei în oraş, dacă se găseşte cumva, şi Goats şi Willy şi Boy au să se ameţească în seara asta cu ea. Ar trebui să mai fie nişte iarba-mâţei în sertarele dulapului din odaia pisicilor, numai să nu se fi uscat prea tare şi să-şi fi pierdut toată tăria. La tropice îşi pierde repede tăria, iar iarba-mâţei pe care o plantezi în grădină n-are nici o tărie. Aş vrea ca şi noi, ăştia care nu suntem pisici, să avem şi noi ceva la fel de nevătămător ca iarba-mâţei şi care să aibă un efect la fel de puternic, se gândi. De ce n-avem şi noi ceva la fel cu care să ne ameţim?

  Pisicile se purtau foarte curios cu iarba-mâţei. Boise Willy, Goats, Friendless's Brother, Littless, Furthouse şi Taskforce erau nebuni după ea. Princessa, numele pe care i-l dăduseră servitorii pisicii Baby, persana albastră, nu s-ar fi atins în veci de ea, cum dealtfel nici unchiul Woolfie, persanul cenuşiu. La unchiul Woolfie, tot atât de tâmpit pe cât era de frumos, s-ar fi putut ca la mijloc să fie prostia sau instinctul unui insular. Unchiul Woolfie n-ar fi pus niciodată gura pe ceva nou, şi adulmeca cu grijă orice mâncare nouă până ce o înfulecau celelalte pisici şi lui nu-i mai rămânea nimic. În schimb Princessa, care era bunica tuturor celorlalte pisici şi era inteligentă, delicată, plină de principii elevate, aristocratică şi deosebit de sentimentală, era înspăimântată de mirosul pe care-l răspândea iarba-mâţei şi fugea de ea de parcă ar fi fost un viciu. Princessa era o pisică atât de aristocrată şi de delicată, o pisică fumurie, cu nişte ochi aurii şi purtări frumoase, şi era plină de atâta demnitate, încât perioadele cât era în călduri constituiau un fel de introducere, o explicare şi un fel de revelaţie, în cele din urmă, a tuturor scandalurilor de la curţile regale. De când o văzuse pe Princessa în călduri, nu prima oară când totul fusese tragic, ci după ce mai crescuse şi se făcuse mai frumoasă, trecând atât de subit de la demnitate şi echilibru la destrăbălare, Thomas Hudson înţelese că nu vrea să moară până ce n-o să facă şi el dragoste cu o prinţesă la fel de frumoasă ca Princessa.

  Ar fi trebuit să fie la fel de serioasă, de delicata şi de frumoasă ca Princessa, înainte de a se îndrăgosti unul de altul, şi apoi ar fi făcut dragoste şi ar fi devenit la fel de neruşinată şi de destrăbălată în pat ca şi Princessa. Uneori visa şi el la prinţesa lui noaptea, când nimic din ce se întâmplase vreodată nu avea mai multă importanţă decât visele, dar jinduia cu adevărat la ea şi era destul de sigur că o va întâlni dacă ar exista cumva vreo asemenea prinţesă.

  Din păcate, singura prinţesă cu care făcuse vreodată dragoste, în afară de prinţesa aceea italiancă ce nici nu conta, fusese o fată simpluţă, cu încheieturi grosolane şi picioare nu prea grozave. Avea pielea plăcută, de nordică, totuşi, şi un păr strălucitor şi frumos pieptănat, şi-i plăcuseră ochii şi chipul ei, şi mâna ei era plăcută în mâna lui, când stăteau amândoi lângă balustrada punţii în vreme ce treceau prin canal şi apăruseră luminile din Ismailia. Se plăceau unul pe altul şi erau foarte aproape de a se îndrăgosti unul de celălalt, atât de aproape încât ea trebuia să fie atentă la tonul vocilor lor când erau şi alţii în jur, atât de aproape încât atunci când se ţineau de mână în întuneric, lângă balustradă, el era în stare să simtă tot ceea ce se înfiripase între ei, fără a avea cea mai mică îndoială. Simţind asta şi dobândind siguranţă, îi putu vorbi de dragoste şi-i ceru un anume lucru, mai ales că făcuseră mare caz din a fi de o sinceritate absolută unul faţă de celălalt în toate privinţele.

  — Şi eu aş vrea foarte mult, spuse ea. După cum ştii. Dar nu pot. După cum ştii.

  — Dar există o cale, spusese Thomas Hudson. Există întotdeauna o cale.

  — Te gândeşti la vreo barcă de salvare? întrebă ea. N-aş vrea să se întâmple într-o barcă de salvare.

  — Ascultă, începu el şi-i puse mâna pe sâni şi-i simţi cum tresar plini de însufleţire sub mâna lui.

  — Îmi place, îl întrerupse ea. Şi sunt doi, după cum ştii.

  — Ştiu.

  — Îmi place mult, spuse ea. Ştii că te iubesc, Hudson. Am descoperit-o azi.

  — Cum?

  — Pur şi simplu, am descoperit-o aşa deodată. Nici n-a fost prea greu. Tu n-ai descoperii nimic?

  — N-a trebuit să descopăr nimic, minţi el.

  — Atunci e bine, spuse ea. Dar barca de salvare nu-i o soluţie. Cabina ta nu-i bună nici ea. Nici cabina mea.

  — Ne putem duce în cabina baronului.

  — În cabina baronului e totdeauna cineva. Afurisit baron. Nu-i aşa că e drăguţ să vezi un afurisit de baron ca în vremurile de odinioară?

  — Da, răspunse el. Dar pot să iau măsuri de siguranţă ca să nu fie nimeni acolo.

  — Nu, nu-i bine. Iubeşte-mă acum, aşa cum poţi. Arată cât eşti tu în stare să iubeşti.

  El se execută, ba chiar şi exageră puţin.

  — Nu, exclamă ea. Asta nu. Nu pot îndura. Apoi fu rândul ei să-l întrebe:

  — Tu poţi îndura?

  — Da.

  — Bun. Nu, să nu mă săruţi. Dacă mă săruţi, atunci toate celelalte nu mai contează.

  — Şi de ce să nu trecem şi la celelalte?

  — Unde, Hudson? Unde? Ah, spune-mi unde?

  — Eu am să-ţi spun de ce.

  — Ştiu totul despre de ce. Problema-i unde.

  — Te iubesc foarte mult.

  — Ah, bineînţeles. Şi eu te iubesc. Şi aşa o să ne tot iubim unul pe altul, ceea ce-i bine.

  El se arătă mai îndrăzneţ şi atunci ea exclamă:

  — Te rog, dacă mai faci una ca asta, sunt nevoită să plec.

  — Să stăm jos.

  — Nu. Să rămânem în picioare cum am stat şi până acum.

  — Îţi place aşa?

  — Da. Îmi place. Te supără?

  — Nu, dar nu se poate aşa la infinit.

  — Bine, spuse ea şi se întoarse cu faţa spre el şi-l sărută iute şi apoi se uită spre larg, spre pustiul prin care lunecau în noapte.

  Era iarnă şi noaptea era rece şi stăteau aproape unul de altul uitându-se drept înaintea lor.

  — Atunci, fie. O haină de vizon o bună de ceva, chiar şi la tropice.

  Rămaseră în picioare şi luminile se vedeau mult mai aproape, şi malul canalului în depărtare luneca în continuare.

  — Ţi-e ruşine de mine? îl întrebă ea.

  — Nu. Te iubesc foarte mult.

  — Dar ţie nu-ţi face bine şi am fost egoistă.

  — Nu, nu cred că îmi face rău. Iar tu nu eşti egoistă.

  — Să nu crezi că a fost în van. N-a fost. Nu pentru mine.

  — Atunci n-a fost în van. Sărută-mă. Vrei?

  — Nu, nu pot. Ţine-mă strâns lipită de tine.

  Mai târziu ea îi spuse:

  — Pe tine nu te supără că sunt îndrăgostită de el?

  — Nu. E tare mândru.

  — Mai să-ţi spun un secret.

  Îi spuse un secret, care pentru el nu fu o mare surpriză.

  — E tare imoral?

  — Nu, e încântător.

  — Ah, Hudson, exclamă ea. Te iubesc tare mult. Haide, acum lasă-mă şi după aceea vino din nou aici. Luăm o sticlă de şampanie la Ritz?

  — Ar fi straşnic. Dar ce ne facem cu soţul tău?

  — Joacă mai departe bridge. Îl văd pe fereastră. După ce termină, ne caută el şi o să vină să stea cu noi.

  Aşa că se duseră la Ritz, salonul fiind la pupa navei, şi comandară o sticlă de Perrier-Jouet Brut 1915 şi apoi încă una şi după o vreme veni şi prinţul. Prinţul ora foarte simpatic şi lui Hudson îi plăcea. Perechea fusese la vânătoare în Africa de Est, cum, de altfel, fusese şi el, şi-i întâlnise la clubul Muthaiga şi la hotelul Torr, în Nairobi, şi luaseră acelaşi vapor de la Mombasa. Vasul era într-o croazieră în jurul lumii şi făcuse o escală la Mombasa în drum spre Suez, Mediterana şi, în cele din urmă, Southampton. Era o navă superluxoasă, unde fiecare cabină era de fapt un apartament separat. Nava fusese închiriată complet pentru croaziera în jurul lumii, cum se obişnuia în vremea aceea, dar unii pasageri coborâseră în India, şi unul dintre indivizii care ştiau cam totul îi spusese lui Thomas Hudson, la clubul Muthaiga, că atunci când va sosi nava va avea cabine libere şi că se putea obţine convenabil un bilet de călătorie. Le spusese cele aflate prinţului şi prinţesei, care nu erau prea încântaţi de perspectiva de a merge cu avionul până în Kenya pe vremea aceea când avioanele Handley Page erau atât de încete şi zborul atât de lung şi de obositor. Şi ei fuseseră tare bucuroşi de ideea acestei croaziere şi de preţ.

  — O să fie o călătorie grozavă, iar dumneata eşti un tip minunat că ai aflat asta, îi spusese prinţul. Am să le telefonez dimineaţa.

  Şi a fost într-adevăr o călătorie grozavă. Oceanul Indian era albastru, nava ieşi uşor din portul cel nou şi Africa rămase în urmă, cu oraşul vechi atât de alb, cu copaci mari şi toată verdeaţa ce dăinuia dincolo de el; apoi valurile care se spărgeau de reciful nesfârşit de lung, în vreme ce treceau pe lângă el, după care nava începu să prindă viteză şi se treziră în plin ocean, şi peştii zburători ţâşneau din apă dinaintea navei. Africa deveni doar o lungă dungă albastră în urma lor, un steward lovi într-un gong, iar el şi prinţul şi prinţesa şi baronul un vechi prieten care-şi ducea şi el traiul pe-acolo şi era într-adevăr un tip afurisit, s-au dus la bar şi au luat câte un martini.

  — Nu daţi nici o atenţie gongului, şi să luăm masa în salonul Ritz, spuse baronul. De acord?

  Nu se culcase eu prinţesa pe navă deşi până la Haifa atinseseră un fel de extaz al desperării atât de intens, încât ar fi trebuit obligaţi prin lege s-o facă pentru că altfel nu mai puteau îndura, pur şi simplu ca să-şi potolească nervii, dacă nu din alte motive. De la Haifa făcură o plimbare cu maşina până la Damasc. La dus, Thomas Hudson văzu o mică parte din pământul sfânt şi o mică parte din ţara lui T. E. Lawrence şi multe înălţimi îngheţate şi mult pustiu, iar la întoarcere prinţul se aşeză în faţă lângă şofer, iar ei pe bancheta din spate. La întoarcere Thomas Hudson nu văzu decât ceafa prinţului şi ceafa şoferului, şi acum îşi aduse aminte că drumul de la Damasc la Haifa, unde era ancorată nava în port, mergea de-a lungul unui râu. Râul are nişte chei abrupte, dar apăreau foarte minuscule, de parcă ar fi fost desenate pe o hartă la scară extrem de mică, iar în chei era o insuliţă. Îşi amintea de insuliţa aceea mai bine decât de orice altceva din timpul călătoriei.

  Plimbarea la Damasc nu le-a fost de prea mare folos, iar când părăsiră Haifa, pornind să traverseze Mediterana, şi se nimeriră pe puntea bărcilor, unde era rece din cauza vântului de nord-est ce stârnise valuri în care nava începu să se legene uşor, ea îi spuse:

  — Trebuie să facem ceva.

  — Îţi plac vorbele goale?

  — Nu. Vreau să ajung într-un pat şi să nu mă scol din el o săptămână.

  — O săptămână nu pare chiar atât de mult.

  — Atunci o lună. Dar trebuie s-o facem chiar acum; şi acum nu se poate.

  — Putem merge în cabina baronului.

  — Nu. Nu vreau s-o facem decât atunci când putem s-o facem, într-adevăr, fără să ne pese de nimic.

  — Cum te simţi acum?

  — Ca şi cum aş fi pe cale să înnebunesc şi aş fi parcurs o bună bucată de drum într-acolo…

  — La Paris o să putem face dragoste într-un pat.

  — Dar cum o să pot pleca de-acasă? N-am nici un fel de experienţă cum să scap de-acasă.

  — Te duci după cumpărături.

  — Dar la cumpărături trebuie să mă duc cu cineva.

  — Te poţi duce la cumpărături cu cineva. N-ai pe nimeni în care să poţi avea încredere?

  — Ah, bineînţeles. Dar îmi repugnă prea mult şi nu vreau să ajung s-o fac.

  — Atunci să n-o faci.

  — Nu. Trebuie neapărat. Ştiu că trebuie. Dar nu mă face să mă simt mai bine.

  — Nu l-ai mai înşelat niciodată până acum?

  — Nu. Şi am crezut că n-am s-o fac niciodată. Dar acum asta-i tot ce vreau pe lumea asta. Şi mă supără gândul că trebuie să mai afle cineva.

  — O să găsim noi ceva.

  — Te rog, cuprinde-mă cu braţul şi ţine-mă aşa strâns lipită de tine, îi spuse ea. Te rog, hai să nu mai vorbim, să nu ne mai gândim, să nu ne mai facem griji. Te rog, ţine-mă strâns şi iubeşte-mă foarte mult, fiindcă simt cum mă doare fiecare bucăţică din mine.

  După o vreme, el spuse:

  — Ascultă, când o să ajungi s-o faci, o să fie la fel de rău ca şi acum. Nu vrei nici să-ţi înşeli soţul, şi nici să afle altcineva. Dar atunci când se va întâmpla, va fi la fel.

  — Vreau s-o fac, dar n-aş vrea ca el să sufere. Trebuie s-o fac. Nu mai depinde de mine deloc.

  — Atunci fă-o. Acum!

  — Dar e cumplit de periculos.

  — Crezi că există cineva pe nava asta care ne vede şi ne aude şi ne cunoaşte şi care totuşi să-şi închipuie că nu e nimic între noi? Crezi că ceea ce am făcut până acum e altceva?

  — Ah, bineînţeles că e altceva. E cu totul altceva. N-am fi putut în nici un caz avea un copil.

  — Eşti minunată, îi spuse el. Într-adevăr eşti.

  — Dar dacă o să avem un copil, am să fiu fericită. Şi el îşi doreşte foarte tare un copil dar, până acum n-am reuşit să avem unul. Şi nici n-are să ştie că-i al nostru. E atât de bun şi drăguţ, şi un soţ atât de cumsecade, şi eu ţin la el atât de mult, şi el mă iubeşte atât de mult, şi e totdeauna atât de drăguţ cu mine.

  — Eu zic mai bine să cobori la Ritz şi comandăm nişte şampanie, îi spuse Thomas Hudson.

  Sentimentele lui erau acum foarte amestecate. Salonul Ritz era pustiu şi un chelner le aduse vinul la una dintre mesele de lângă perete. Păstrau totdeauna nişte Perrier-Jouet Brut 1915 la gheaţă şi doar întrebau:

  — Acelaşi vin, domnule Hudson?

  Ridicară paharele unul spre celălalt şi prinţesa spuse:

  — Îmi place vinul ăsta. Ţie nu?

  — Tare mult.

  — La ce te gândeşti?

  — La tine.

  — Fireşte. Şi eu nu mă gândesc decât la tine. Dar ce te gândeşti despre mine?

  — Mă gândeam că acum ar trebui să coborâm în cabină la mine. Vorbim prea mult şi umblăm prea mult ca nişte bezmetici şi nu facem nimic. Cât e ceasul?

  — Unsprezece şi zece.

  — La dumneata cât e ceasul? îl întrebă el pe steward.

  — Unsprezece şi un sfert, domnule.

  Stewardul se uitase la ceasul din bar. Când se depărtă destul ca să nu-i mai audă, el o întrebă:

  — Până la ce oră joacă bridge?

  — Mi-a spus că va juca până târziu şi să nu-l aştept.

  — Terminăm vinul şi coborâm în cabină. Mai am şi acolo nişte vin.

  — Hudson, dar e foarte primejdios.

  — Totdeauna va fi primejdios, îi spuse Thomas Hudson. Dar, nefăcând nimic, situaţia e mult mai afurisit de primejdioasă.

  În noaptea aceea o iubi de trei ori şi când o conduse la cabina ei, ea îi spuse că n-ar fi trebuit să vină, dar îi răspunse că în felul acesta totul era mult mai normal, iar prinţul încă mai juca bridge. Thomas Hudson se duse înapoi la Ritz, unde barul era încă deschis, mai comandă o sticlă din acelaşi vin şi se apucă de citit ziarele sosite la bord la Haifa. Îşi dădu seama că acum era prima oară că avea un răgaz de citit ziarele, după atât de multă vreme, şi se simţi relaxat şi foarte fericit că citea ziarele. Când partida de bridge se încheie şi prinţul trecu pe acolo şi se uită înăuntru la Ritz, Thomas Hudson îl invită să bea o sticlă de vin înainte de culcare şi, prinţului îi plăcu mai mult ca oricând şi simţi un fel de puternică înrudire cu el.

  El şi baronul coborâră de pe navă la Marsilia. Majoritatea celorlalţi îşi continuau croaziera care ia sfârşit la Southampton. La Marsilia, el şi baronul se aşezară la un restaurant cu mese scoase pe trotuar, în Vieux Port, şi mâncară moules marinés şi băură o carafă de vin rosé. Thomas Hudson era foarte flămând şi îşi aduse aminte că, de când părăsiseră Haifa, mai tot timpul îi fusese foame.

  Şi acum îi era afurisit de foame, se gândi el. Unde dracu erau servitorii aceia? Măcar unul trebuia să se fi arătat. Afară bătea un vânt mai rece decât oricând. Asta îi aduse aminte de ziua aceea rece şi de strada abruptă din Marsilia care o lua la vale drept spre port, şi cum stăteau la masa aceea de birt, cu gulerele ridicate şi mâncau moules direct din cochiliile negre pe care le iei din fiertura fierbinte, pipărată, cu aspect lăptos şi unt topit plutind pe deasupra, şi beau vin de Tavel, care avea un gust ce se potrivea cu Provence, urmărind cum vântul sălta fustele pescăriţelor, pasagerelor aflate în croazieră şi târfelor prost îmbrăcate din port, în timp ce urcau străzile abrupte, pietruite, iar mistralul se năpustea asupra lor.

  — Ai fost un puşti foarte obraznic, îi spusese baronul, într-adevăr foarte obraznic.

  — Mai vrei nişte moules?

  — Aş vrea ceva mai săţios.

  — Să nu luăm şi nişte bouillabaisse?

  — Două supe?

  — Mie mi-e foame. Şi nu vom mai da multă vreme pe-aici.

  — Îmi închipui că ţi-e foame. Bine. Luăm şi bouillabaisse, şi apoi un Chateaubriand bun şi foarte rar. Te refac eu, blestematule.

  — Şi ce-ai să faci mai departe?

  — Întrebarea e ce faci tu mai departe. O iubeşti?

  — Nu.

  — Aşa-i mult mai bine. Atunci e mai bine pentru tine s-o laşi de acum. Mult mai bine.

  — Le-am promis să-i însoţesc o vreme la pescuit.

  — Dacă ar fi vorba de vânătoare ar fi meritat, spusese baronul. Dar la pescuit e tare frig şi tare neplăcut şi nu-i treaba ei să-şi facă soţul de râs.

  — Precis că ştie şi el.

  — Nu ştie nimic. Ştie că ea ţine la tine. Atât. Eşti un gentlemen, aşa că orice-ai face, e firesc. Dar nu-i treaba ei să-şi facă soţul de râs. Şi nici n-ai de gând să te însori cu ea, nu-i aşa?

  — Nu.

  — Şi oricum, nici nu s-ar putea mărita cu tine şi nu-i nici un zor să-l faci pe un om nenorocit decât dacă o iubeşti.

  — N-o iubesc. Acum măcar atâta ştiu.

  — Atunci, socot că trebuie să te retragi.

  — Şi mie mi se pare că aşa ar trebui să fac.

  — Mă bucur tare mult că eşti de aceeaşi părere cu mine. Şi acum spune-mi sincer cum e ea?

  — E grozavă.

  — Nu fi prost. Eu o cunosc pe maică-sa. Ar fi trebuit s-o cunoşti pe maică-sa.

  — Îmi pare rău că n-am cunoscut-o.

  — Şi ai de ce. Nu ştiu cum ai reuşit să te încurci cu nişte oameni atât de cumsecade şi de plicticoşi. Bănuiesc că nu ai nevoie de ea, nici pentru pictura ta, şi nici pentru celelalte, aşa-i?

  — Nu. Nu aşa se face pictura. Femeia îmi place tare mult. Încă îmi place. Dar n-o iubesc şi treaba se cam complică prea tare.

  — Îmi pare atât de bine că eşti de aceeaşi părere cu mine. Şi acum, încotro crezi că ai s-o porneşti?

  — Abia am sosit din Africa.

  — Exact. De ce nu te duci pentru o vreme în Cuba, sau în Bahamas? Aş putea să te însoţesc şi eu dacă pun mâna pe ceva parale de acasă.

  — Şi crezi că faci rost de ceva bani de acasă?

  — Nu.

  — Cred că am să mai rămân la Paris o vreme. N-am mai dat prin oraşul acela de mult.

  — Parisul nu-i oraş. Londra-i oraş.

  — Aş vrea să văd ce se mai petrece prin Paris.

  — Îţi pot spune eu ce se mai petrece.

  — Nu. Ceea ce vreau e să văd tablouri, şi oameni, şi să mă duc la cursele de Şase-Zile, şi la Auteuil şi Enghien şi Le Tremblay. De ce nu stai şi tu?

  — Mie cursele nu-mi plac şi nici nu-mi pot permite să joc la curse.

  Şi de ce îţi mai aduci aminte de astea? se gândi el acum. Baronul e mort şi Parisul e în mâna friţilor şi prinţesa n-a avut nici un copil. Sângele lui n-o să ajungă în nici o casă regală, se gândi el, numai de nu-i va curge vreodată sânge din nas la palatul Buckingham, ceea ce părea foarte improbabil. Dacă în douăzeci de minute nu apare vreunul dintre servitori, se hotărî el, avea să se ducă în sat ca să facă rost de nişte ouă şi pâine. E groaznic să stai flămând în propria ta casă, se gândi. Dar şi eu sunt prea obosit ca să mă mai duc la vale.

  Chiar atunci auzi pe careva în bucătărie şi apăsă butonul soneriei, plasat sub tăblia mesei celei mari, şi ţârâitul ei răsună de două ori în bucătărie. Al doilea servitor se arătă cu mutra lui oarecum efeminată, pe jumătate sfânt Sebastian, viclean, şmecher, de om care suferă îndelung, şi-l întrebă:

  — Aţi sunat?

  — Dar ce dracu îţi închipui că am făcut? Unde-i Mario?

  — S-a dus după scrisori.

  — Ce fac pisicile?

  — Foarte bine. Nu-i nimic nou. Big Goats s-a bătut cu El Gordo. Dar le-am oblojit noi rănile.

  — Boise arată foarte jigărit.

  — Noaptea umblă mult pe-afară.

  — Ce face Princessa?

  — A fost puţin tristă. Dar acum mănâncă bine.

  — V-a fost greu să faceţi rost de carne?

  — O luăm de la Cotorro.

  — Şi câinii ce fac?

  — Toţi sunt sănătoşi. Negrita are din nou pui.

  — N-aţi putut s-o ţineţi închisă?

  — Am încercat, dar a scăpat.

  — S-a mai întâmplat ceva?

  — Nimic. Cum aţi călătorit?

  — Fără nici un incident.

  În vreme ce vorbea cu el enervat şi repezit, cum vorbea de obicei cu băiatul acesta pe care-l lăsase de două ori să plece dar îl primise de ambele daţi înapoi, după ce venise taică-său şi se rugase pentru el, se arătă şi Mario, primul servitor, aducând ziarele şi corespondenţa. Zâmbea şi mutra lui tuciurie era veselă, plăcută şi afectuoasă.

  — Cum a fost călătoria?

  — Puţin cam dificilă la sfârşit.

  — Figúrate. Mi-am închipuit. Vânt puternic de nord. Aţi mâncat?

  — Nu-i nimic de mâncat.

  — Am adus eu nişte ouă şi lapte şi pâine. Tu, îi spuse el celuilalt servitor, du-te în bucătărie şi pregăteşte micul dejun pentru coballero. Cum vreţi sa fie ouăle?

  — Ca de obicei.

  — Los huevos como siempre, spuse Mario. Boise v-a ieşit în întâmpinare?

  — Da.

  — De data asta a suferit tare mult. Mai mult ca de obicei.

  — Şi celelalte pisici?

  — A fost doar o singură chelfăneală zdravănă între Goats şi Fats.

  Băiatul folosi plin de mândrie numele englezeşti ale pisicilor.

  — Princessa a fost puţin tristă. Dar n-a avut nimic.

  — Y tu?

  — Eu?

  Băiatul zâmbi sfios şi foarte încântat.

  — Eu m-am descurcat foarte bine, mulţumesc.

  — Şi ai tăi?

  — Toţi sunt foarte bine, mulţumesc. Papà lucrează din nou.

  — Mă bucur.

  — Şi el se bucură. A mai dormit careva dintre ceilalţi domni aici?

  — Nu. Toţi s-au dus în oraş.

  — Probabil că sunt tare obosiţi.

  — Sunt.

  — V-au sunat diferiţi prieteni. Am scris numele tuturor. Sper că o să vă daţi seama de cine-i vorba. Nu mă descurc deloc cu numele englezeşti.

  — Scrie-le aşa cum le auzi.

  — Dar eu nu le aud la fel ca dumneavoastră.

  — Colonelul a sunat?

  — Nu, domnule.

  — Adu-mi nişte whisky şi apă minerală, îi spuse Thomas Hudson. Şi, te rog, adu şi lapte pentru pisici.

  — În sufragerie sau aici?

  — Whisky-ul aici, laptele pentru pisici în sufragerie.

  — Îndată, spuse Mario.

  Se duse în bucătărie şi se întoarse cu whisky şi apă minerală.

  — Cred că e destul de tare, spuse el.

  Să mă bărbieresc acum, sau să aştept până după micul dejun? se întrebă Thomas Hudson. Ar trebui să mă bărbieresc. De asta mi-am comandat whisky-ul, ca să mă ajute să mă bărbieresc. În regulă, atunci du-te şi bărbiereşte-te. La dracu şi cu asta, se gândi. Nu. Du-te şi bărbiereşte-te. O să-i prindă bine moralului tău afurisit şi, după micul dejun trebuie să te duci în oraş.

  În timp ce se bărbierea îşi bău paharul – pe când se săpunea, după săpunit şi în timp ce se săpuni din nou – şi schimbă de trei ori lamele ca să-şi dea jos de pe faţă, de pe bărbie şi de pe gât barba nerasă de două săptămâni. Motanul se învârtea în jurul lui, îl urmărea cum se bărbiereşte şi se freca de picioarele lui. Apoi deodată ţâşni din cameră şi Thomas Hudson înţelese că motanul auzise cum erau aşezate castroanele de lapte pe pardoseala de ceramică din sufragerie. El nu auzise nici clinchetul vaselor, nici glasul care chema pisicile. Dar Boise auzise.

  Thomas Hudson termină bărbieritul şi îşi umplu căuşul mâinii drepte cu alcool curat, minunat, de nouăzeci de grade, care în Cuba era la fel de ieftin ca alcoolul mizerabil de frecţii din Statele Unite, şi se frecţionă pe faţă, simţind cum muşcătura lui rece îi lua usturimea rămasă de la bărbierit.

  Nu folosesc nici zahărul, nu fumez nici tutunul lor, se gândi, dar, Dumnezeule, ştiu că mă bucur de aceea ce se scoate prin distilare în ţara asta.

  Partea de jos a geamurilor de la baie era vopsită, pentru că peronul pavat cu piatră înconjura casa, dar jumătatea de sus a ferestrelor era de geam curat şi putea să vadă ramurile palmierilor zbătându-se în bătaia vântului. Bate chiar mai tare decât credeam. O să avem timp pentru o revizie generală. Dar nu poţi şti niciodată. Totul depinde de ce se întâmplă când se va întoarce vântul spre nord-est. În orice caz, a fost plăcut să nu mă mai gândesc la mare în ultimele câteva ore. S-o ţinem tot aşa, se gândi. Să nu ne mai gândim la mare şi nici la ce e deasupra sau dedesubt în mare, la nimic în legătură cu ea. Şi să nu facem nici măcar o listă cu ce nu trebuie să ne gândim în legătură cu marea. Să nu ne mai gândim deloc la ea. S-o lăsăm în plata ei, ca şi pe celelalte lucruri, îşi spuse. Nici la ele să nu ne gândim.

  — Unde pofteşte señor să ia micul dejun? întrebă Mario.

  — Oriunde, numai să fie departe de târfa asta de mare.

  — În camera de zi sau în dormitorul señorului?

  — În dormitor. Scoate scaunul împletit şi pune micul dejun pe o masă alături.

  Bău ceaiul fierbinte şi mâncă un ou prăjit şi pâine prăjită cu marmeladă de portocale.

  — N-avem fructe?

  — Numai banane.

  — Adu câteva.

  — Dar cu alcool nu fac rău?

  — E o superstiţie.

  — Dar, în vreme ce eraţi plecat, un om din sat a murit pentru că a mâncat banane după ce a băut rom.

  — De unde ştii tu că n-a fost vorba de un beţivan mâncător de banane care a murit din cauza romului?

  — Nu, señor. Omul a murit aşa deodată după ce-a băut foarte puţin rom şi a mâncat foarte multe banane. Şi erau chiar banane din grădina lui. Locuia pe deal, în spatele satului, şi lucra pe autobuzele de pe traseul numărul şapte.

  — Odihnească-se în pace, spuse Thomas Hudson. Adu-mi nişte banane.

  Mario aduse bananele, mici, galbene, coapte, din pomul din grădină. Curăţate de coajă, abia de erau cât un deget de om, dar erau delicioase. Thomas Hudson mâncă vreo cinci.

  — Şi uită-te la mine să vezi simptomele, spuse el. Şi adu-o şi pe Princessa să mănânce celălalt ou.

  — I-am dat eu un ou ca să sărbătorească întoarcerea dumneavoastră, spuse băiatul. Le-am dat câte un ou şi lui Boise şi lui Willy.

  — Dar lui Goats?

  — Grădinarul a spus că Goats nu trebuie să mănânce prea mult până ce nu i se vindecă rănile. S-a ales cu nişte răni serioase.

  — Dar ce fel de bătaie a fost?

  — O bătaie straşnică. S-au bătut pe o distanţă de aproape o milă. I-am pierdut din ochi când au intrat în mărăcinişul de dincolo de grădină. S-au bătut fără să scoată un sunet, cum se bat ei acum. Nu ştiu cine a câştigat. Întâi s-a întors Big Goats şi i-am oblojit rănile. A venit până la peron şi s-a aşezat lângă rezervor. N-a fost în stare să sară peste el. Fats a venit şi el o oră mai târziu şi i-am oblojit şi lui rănile.

  — Îţi aduci aminte ce tandri erau pe vremea când mai simţeau că sunt fraţi?

  — Da. Dar tare mi-e teamă că Fats o să-l omoare pe Goats. Probabil că are vreo livră în plus.

  — Goats e mare bătăuş.

  — Da, señor. Dar ia închipuiţi-vă şi dumneavoastră ce înseamnă o livră bună în plus.

  — Cred că pentru pisici nu e la fel de important ca pentru cocoşii de luptă. Tu te gândeşti mereu ca şi cum ar fi vorba de luptă între cocoşi. Nici la oameni nu înseamnă chiar atât de mult, în afară de cazul când unul dintre ei trebuie să slăbească pentru a ajunge la greutatea cerută. Jack Dempsey nu avea decât o sută optzeci şi cinci de livre când a câştigat campionatul mondial, iar Willard avea două sute treizeci. Şi Fats şi Goats sunt amândoi nişte motani grozavi.

  — Dar în felul în care se luptă ei o livră e un avantaj grozav, spuse Mario. Dacă s-ar lupta pentru bani, niciunul n-ar renunţa la o livră. N-ar renunţa nici la o uncie.

  — Mai adu-mi nişte banane.

  — Vă rog señor.

  — Chiar crezi balivernele alea?

  — Nu-s baliverne, señor.

  — Atunci, mai adu-mi un whisky şi nişte apă minerală.

  — Numai dacă-mi daţi ordin.

  — Te rog.

  — Dacă mă rugaţi e ordin.

  — Atunci adu-le.

  Băiatul aduse whisky cu gheaţă şi apă minerală rece, acidulată şi Thomas Hudson bău şi-i spuse:

  — Uită-te la mine şi urmăreşte simptomele.

  Dar aerul îngrijorat de pe faţa negricioasă a băiatului îl făcu să renunţe să-l mai ia în râs şi spuse:

  — Ştiu sigur că mie n-o să-mi facă rău.

  — Señor ştie ce face. Dar e datoria mea să protestez.

  — E în regulă. Ai protestat. Pedro a venit cumva?

  — Nu, señor.

  — Când vin spune-i să pregătească Cadillacul ca să plece de îndată în oraş.

  Şi acum fă o baie, îşi spuse Thomas Hudson. Apoi te îmbraci ca pentru Havana. Apoi te duci cu maşina în oraş să-l vizitezi pe colonel. Ce naiba nu merge la tine? La mine multe nu merg, se gândi. Din abundenţă. Tărâmul abundenţei. Marea abundenţei. Aerul abundenţei.

  Se aşeză pe scaunul împletit, cu picioarele ridicate pe suportul care se întindea de dedesubt, şi se uită la tablourile de pe pereţii dormitorului. La capătul patului, patul acela ieftin, cu o saltea bună de nimic, cumpărată din zgârcenie pentru că niciodată nu dormise în patul acela decât după câte o ceartă, era agăţat Chitaristul lui Juan Gris. Nostalgia hecha hombre, gândi el în spaniolă. Nostalgia întrupată într-un om. Oamenii nici nu ştiu că tu ai murit din asta. În partea cealaltă a încăperii, deasupra bibliotecii, era tabloul lui Paul Klee Monument în Arbeit. Nu-i plăcea la fel de mult ca Chitaristul, dar îi plăcea să se uite la el şi îşi aminti cât de vicios i se păruse când îl cumpărase, atunci la început, la Berlin. Culoarea era la fel de indecentă ca şi a planşelor din cărţile de medicină ale tatălui său, care arătau diferite şancruri şi ulceraţii venerice şi cât de înspăimântată fusese soţia lui până se învăţase să-i suporte aerul vicios şi să se uite la el ca la un tablou. Nici acum nu înţelegea mai multe despre tabloul acela decât atunci când îl văzuse prima oară în galeriile Flechtheim, în clădirea de lângă râu, în acea minunată toamnă rece petrecută la Berlin, când fuseseră atât de fericiţi. Dar era un tablou bun şi-i plăcea să se uite la el.

  Deasupra celeilalte biblioteci era una din pădurile lui Masson. Era Ville d'Avray şi-i plăcea la fel de mult ca Chitaristul. Asta era bine cu pictura: puteai să ţii Ia tablouri fără să încerci un sentiment de disperare. Puteai să ţii la ele fără să te întristeze, iar cele bune te făceau fericit pentru că fusese înfăptuit ceea ce şi tu ai încercat întotdeauna să faci. Aşa că gândul tău fusese înfăptuit şi era bine, chiar dacă n-ai reuşit să-l realizezi.

  Boise intră în cameră şi îi sări în braţe. Era un salt frumos, şi putea să sară fără să vădească vreun efort până pe cel mai înalt bufet din dormitorul cel mare. Acum, după ce făcuse cu precizie un salt moderat, se aşeză în braţele lui Thomas Hudson şi începu să-l frământe drăgăstos cu labele din faţă.

  — Boy, mă uit la tablouri. Dacă îţi plac tablourile, atunci mai bine şterge-o.

  Dar cine ştie, poate că salturile şi vânătoarea de noapte lui îi oferă tot atât de mult pe cât îmi oferă mie tablourile, se gândi Thomas Hudson. Mare prost totuşi că nu poate să se uite la tablouri. Dar, cine ştie. S-ar putea să aibă nişte gusturi grozave în materie de tablouri.

  — Mă întreb care ţi-ar place, Boy. Probabil că perioada olandeză, pe vremea când se pictau atât de minunate naturi moarte cu peşti, cu stridii, cu vânat. Hei, şterge-o de pe mine. E zi acum. Ziua nu se cuvine să faci treburi de astea.

  Boise continuă să se alinte şi Thomas Hudson îl împinse în colţul lui ca să-l potolească.

  — Trebuie să respecţi şi tu câteva reguli de bună-cuviinţă, Boy, spuse. Ca să-ţi fac plăcere, nici nu m-am dus să le văd pe celelalte pisici.

  Boise era fericit şi Thomas Hudson simţi cu vârful degetelor cum torcea motanul din gâtlej.

  — Trebuie să fac o baie, Boy. Tu îţi petreci jumătate din timp spălându-te. Numai că te speli cu limba. Şi atunci nu-mi mai dai nici o atenţie. Când te speli, parcă ai fi un afurisit de om de afaceri în biroul lui. Afaceri de rezolvat. Să nu întrerupă nimeni. Ei bine, acum trebuie să fac baie şi eu. Dar în loc să fac baie, stau aici şi beau de dimineaţă ca un beţiv nenorocit. Asta-i una dintre diferenţele dintre noi. Numai că n-ai fi în stare să ţii timona vreme de optsprezece ceasuri. Eu pot. În orice caz, douăsprezece. Optsprezece numai când sunt nevoit. Nouăsprezece ieri şi azi dimineaţă. Dar nici eu nu pot să sar şi să vânez noaptea ca tine. Totuşi, facem şi noi un fel de afurisită vânătoare de noapte. Numai că tu ai radarul în mustăţi. Porumbelul probabil că are instalaţia de orientare în crestătura de deasupra ciocului. În orice caz, toţi porumbeii călători au crestătura aceea. Boy, tu ce fel de bandă de ultrasunete ai?

  Boise stătea tolănit şi era greu, zdravăn şi lung şi torcea tăcut şi era fericit.

  — Ce spune detectorul tău, Boy? Ce rază are semnalul tău? Care-i frecvenţa repetării semnalului tău? Eu mi-am construit un magnetron. Să nu spui la nimeni. Dar cu puterea de rezoluţie mult mai mare, dobândită prin ultrafrecvcnţă, pot fi detectate târfele inamice de la distanţă mare. E vorba de microunde, Boy, şi tu le emiţi chiar acum torcând.

  Deci aşa îţi respecţi hotărârea de a nu te gândi la mare, până o s-o pornim din nou. Numai că nu marea vrei tu să uiţi. Doar ştii că iubeşti marea şi n-ai dori să fii în altă parte. Du-te pe terasă şi uită-te la ea. Nu e nici crudă, nici nesimţitoare, nu-şi pierde vremea cu nici un fel de Quatsch10. Uite, marea e acolo şi vântul o mişcă şi curentul o mişcă şi amândouă se înfruntă la suprafaţa ei, dar în adânc nimic nu mai contează. Fii mulţumit că ai să ieşi din nou pe mare şi mulţumeşte-i fiindcă e casa ta. Şi e casa ta. Nu vorbi şi nici nu gândi bazaconii pe seama ei. Nu ea îţi dă bătaie de cap. Ei, acum parcă ţi-ai mai venit puţin în fire, îşi spuse. Deşi la ţărm mare lucru nu prea ai de făcut, fir-ar să fie. Bine, bine, îşi spuse. Când sunt pe mare, trebuie să dau dovada de atâta judecată, în vreme ce pe ţărm nu doresc să mai judec deloc.

  Ţărmul e un loc minunat, se gândi. Chiar azi vom vedea cât de minunat poate fi. După ce-l vizitez pe colonelul acela afurisit, se gândi. Ei bine, îmi place totdeauna să-l văd pentru că îmi ridică moralul. Hai să nu ne băgăm în sufletul colonelului, se gândi. E unul dintre subiectele pe care o să le evităm când avem parte de o zi minunată. O să mă duc să-l văd. Dar n-o să mă vâr în sufletul lui. Până acum prea multe i s-au vârât în suflet şi n-au să mai iasă niciodată afară. Şi multe au ieşit din sufletul lui şi n-au să mai intre niciodată acolo. Aşa că m-am gândit că n-ai să te mai bagi în sufletul lui. N-am să mă bag. Am să mă duc la el pur şi simplu să-l văd şi să-i prezint raportul.

  Thomas Hudson termină de băut, săltă motanul din braţe, se ridică în picioare şi se uită la cele trei tablouri şi apoi se duse în baie şi făcu un duş. Boilerul fusese pus în funcţiune doar dimineaţă când veniseră servitorii, aşa că nu era prea multă apă fierbinte. Dar se săpuni ca lumea, se spălă pe cap şi se clăti la urmă cu apă rece. Îşi puse o cămaşă de flanelă albă, cravată închisă, pantaloni largi de sport, şosete de lână, nişte ghete englezeşti vechi de zece ani, un pulover de caşmir şi o jachetă veche de tweed. Îl sună pe Mario

  — Pedro e aici?

  — Da, señor. A dus maşina afară.

  — Pregăteşte-mi un Tom Collins cu apă de cocos şi bitter ca să iau cu mine. Pune totul într-unul din suporturile de plută.

  — DA. Señor. Nu luaţi o haină?

  — Am să iau o haină, poate la întoarcere se face mai rece.

  — O să veniţi la prânz?

  — Nu, la cină.

  — Vreţi să vedeţi vreuna din pisici înainte de a pleca? Toate-s afară, la soare, la adăpost de vânt.

  — Nu. Am să le văd deseară. Vreau să le aduc un cadou.

  — Mă duc să pregătesc băutura. Apa de cocos o să-mi ia oleacă de timp.

  Şi acum, de ce dracu nu te duci să vezi pisicile? se întrebă el. Nu ştiu, îşi răspunse singur. Asta n-o mai înţeleg deloc. E o trăsnaie nouă.

  Boise se luă după el, puţin îngrijorat de plecarea asta, dar nu cuprins de panică pentru că nu se vedeau bagaje, nu se împacheta.

  — Poate că pentru tine am făcut-o, Boy, îi spuse Thomas Hudson. Nu fi îngrijorat. În noaptea asta sau mâine dimineaţă vin eu înapoi. Şi-mi curăţ şi cenuşa din mine, sper. Ca lumea, sper. După aia poate o să instauram o judecată mai sănătoasă pe-aici. Vámonos a limpiar la escopeta11.

  Ieşi din încăperea aceea lungă, luminoasă, ce servea de cameră de zi şi părea enormă şi coborî treptele de piatră, păşind în lumina şi mai strălucitoare a dimineţii de iarnă cubaneze. Câinii începură să se gudure la picioarele lui şi pointerul cel morocănos veni târându-se şi clătinându-şi capul lăsat în jos.

  — Sărmane animal, îi spuse el pointerului.

  Îl lovi uşor cu palma şi câinele se gudură pe lângă el. Celelalte corcituri de câini erau bucuraşi şi săreau în toate chipurile, îmboldiţi de frig şi de vânt. Se vedeau câteva ramuri de ceiba rupte din copacul ce creştea în curtea interioară, rămase pe trepte unde le adusese vântul. Din spatele maşinii apăru şoferul, tremurând în chip exagerat, şi spuse:

  — Bună dimineaţa, domnule Hudson. Cum a fost călătoria?

  — Destul de plăcută. Ce mai e cu maşinile?

  — Toate-s în perfectă stare.

  — Te cred, spuse Thomas Hudson pe englezeşte.

  Apoi îi spuse lui Mario, care ieşise din casă şi cobora scările îndreptându-se spre maşină, cu un pahar înalt cu o băutură întunecată de culoare ruginie pus într-un suport de plută de forma paharului ce ajungea cam la o jumătate de inci de buza paharului.

  — Adu un jerseu pentru Pedro. Unul dintre cele ce se încheie în faţă. Din garderoba domnului Tom. Ai grijă să nu mai fie gunoaie pe trepte.

  Thomas Hudson îi dădu şoferului să ţină paharul şi se aplecă să mângâie câinii. Boise stătea pe trepte, urmărindu-i cu dispreţ. Între ei se afla şi Negrita, o căţeluşă mărunţică, neagră, care încărunţea odată cu vârsta, cu coada bârligată pe spinare, cu picioruşele delicate aproape fulgerând când se juca, cu botul ascuţit ca la un foxterrier şi cu ochi galeşi şi inteligenţi. O văzuse într-o noapte într-un bar, ţinându-se după nişte indivizi care ieşeau afară, şi întrebase ce fel de soi de câine era acela.

  — Cubanez, ii răspunse chelnerul. E aici de patru zile. Se ia după toţi care pleacă, dar totdeauna i se închide în nas portiera maşinii.

  Au luat-o acasă la finca şi, vreme de doi ani, nu a fost în călduri, încât Thomas Hudson se gândea că era prea bătrână ca să se mai împerecheze. Apoi, într-o bună zi, a trebuit despărţită de un câine poliţist şi după aceea a fătat nişte pui de câine poliţist, de pitbull, de pointer, ca şi un căţel minunat de rasă necunoscută, de un roşu aprins, arătând de parcă taică-său ar fi fost setter irlandez, numai că progenitura avea un piept şi nişte umeri de pitbull şi o coadă bârligată pe spate ca a Negritei. Acum toţi căţeii erau în jurul ei, iar ea era din nou grea.

  — Cu cine s-a mai împerecheat? îl întrebă Thomas Hudson pe şofer.

  — Nu ştiu.

  Mario veni cu jerseul şi i-l dădu şoferului, care-şi scoase haina uzată a uniformei şi-şi puse jerseul, iar apoi spuse:

  — Tatăl căţeilor e câinele acela bătăuş din sat.

  — Ei, la revedere, câinilor, spuse Thomas Hudson. La revedere, Boy, îi spuse el motanului care veni în salturi, printre câini, până la maşină.

  Thomas Hudson se urcă în maşină şi ţinea în mână paharul în suportul lui de plută şi se aplecă pe fereastră şi atinse cu mâna motanul care se ridicase pe picioarele din spate şi-şi îndesa capul în degetele lui.

  — Nu fi îngrijorat, Boy. Mă întorc.

  — Bietul Boise, spuse Mario.

  Îl luă de jos şi-l ţinu în braţe şi motanul se uită lung după maşina care făcu o curbă ocolind rondul cu flori şi o luă pe aleea denivelată, spălată de averse, până ce dispăru pe pantă la vale, dincolo de mangotieri. Apoi Mario luă motanul în casă şi-l aşeză jos, iar acesta sări pe pervazul ferestrei şi se uită mai departe în direcţia în care aleea dispărea la vale. Mario mângâie motanul, dar acesta nu se linişti.

  — Bietul Boise, spuse băiatul cel înalt şi negricios. Bietul, bietul Boise.

  Thomas Hudson şi şoferul merseră mai departe cu maşina pe alee, apoi şoferul sări jos şi desfăcu lanţul de la poartă şi se urcă din nou la volan şi ieşi pe poartă. Pe drum venea un băieţaş tuciuriu şi şoferul îi strigă să închidă poarta, iar băiatul zâmbi şi dădu afirmativ din cap.

  — E frăţiorul lui Mario.

  — Ştiu, spuse Thomas Hudson.

  Trecură cu maşina prin mizeria străzilor lăturalnice ale satului şi ieşiră în şoseaua principală. Lăsară casele satului în urmă, cele două băcănii ce dădeau drept în stradă, cu tejghele şi şirurile de sticle de băuturi încadrate de rafturile cu cutii de conserve, apoi trecură de ultimul bar şi de uriaşul laur spaniol care-şi întinde ramurile peste toată şoseaua şi apoi o luară la vale pe vechiul drum pietruit.

  Drumul ducea la vale încă vreo trei mile, încadrat de ambele părţi de copaci mari şi bătrâni. Se vedeau pepiniere, mici ferme, ferme mari cu dărăpănăturile lor de case coloniale în stil spaniol, care fuseseră împărţite în loturi mai mici, vechile păşuni fiind tăiate de uliţe ce se sfârşeau pe coastele acoperite de ierburi arse de secetă. Singurele petice de verdeaţă, în acest tărâm de verdeaţă, mai dăinuiau numai pe lângă cursurile de apă, unde palmierii regali, cu coroanele verzi încovoiate de vânt se ridicau înalţi, cu trunchiul lor cenuşiu. Era un vânt secetos, de nord, uscat, puternic şi rece. Strâmtoarea Floridei se răcise datorită altor vânturi de nord, care bătuseră mai înainte, aşa că vântul de acum nu aducea nici ceaţă nici ploaie.

  Thomas Hudson sorbi din băutura rece ca gheaţa care avea iz de suc de chitră verde, proaspătă, amestecată cu apă de cocos, fără nici un gust, dar oricum mult mai plăcută decât orice sifon, băutură tare datorită ginului Gordon veritabil, ce-i dădea agerime pe limbă şi-ţi prilejuia mare bucurie când îl înghiţeai, şi totul tensionat de bitterul care-i împrumuta şi culoare. Un gust bun ce te poartă ca o velă umflată de vânt, se gândi el. E o băutură afurisit de bună.

  Suportul din plută ferea gheaţa să nu se topească şi să strice gustul băuturii, şi el îl ţinea cu drag în mână şi se uita pe geam la peisaj în timp ce intrau în oraş.

  — De ce nu mergi la vale fără motor ca să mai economiseşti benzină?

  — Aşa fac dacă spuneţi, răspunse şoferul. Dar asta-i din benzina guvernului.

  — Mergi fără motor ca să te obişnuieşti, îi spuse Thomas Hudson. Atunci o să ştii ce ai de făcut când o să fie vorba de benzina noastră şi nu de cea a guvernului.

  Ajunseră la teren drept, unde la stânga se vedeau parcelele cultivatorilor de flori, iar la dreapta erau casele împletitorilor de coşuri.

  — Trebuie să aducem unul din împletitorii ăştia să repare rogojina cea mare din camera de zi pe unde-i mai roasă.

  — Si, señor.

  — Cunoşti vreunul?

  — Si, señor.

  Şoferul, pe care Thomas Hudson nu-l putea suferi din cauza ignoranţei sale în mai toate privinţele, a prostiei şi îngâmfării, din cauză că habar n-avea de motoare, din cauza neglijenţei monstruoase faţă de maşini şi a trândăviei lui în general, răspundea acum foarte scurt şi oficial, pentru că i se făcuse observaţie în legătură cu economisirea benzinei la vale. Cu toate neajunsurile lui, era un şofer grozav, adică mânuia nemaipomenit volanul, avea nişte reflexe straşnice în mijlocul traficului aiurit şi înnebunitor din Cuba. Şi apoi, ştia prea multe despre acţiunile lor ca să fie concediat.

  — Cu jerseul acela ţi-e destui de cald?

  — Si, señor.

  Lua-te-ar naiba, se gândi Thomas Hudson. Ţine-o tu tot aşa, că te trag eu pe sfoară.

  — La voi acasă, azi noapte, a fost foarte frig?

  — Groaznic. A fost horroroso, Nici nu vă închipuiţi, domnule Hudson.

  Acum făcuseră pace şi tocmai treceau podul unde fusese cândva găsit cadavrul ciopârţit al unei fete. Râul era secat, dar în seara aceea, albia era plină de apă şi maşinile se înşirau pe jumătate de milă, în plină ploaie, în vreme ce şoferii se uitau la acel loc istoric.

  A doua zi dimineaţa ziarele publicaseră pe prima pagină fotografia bustului fetei şi una dintre relatări sublinia că fata trebuia să fie fără îndoială o turistă nord-americană, fiindcă nici o fată de vârsta ei, crescută la tropice, nu putea fi atât de puţin dezvoltată. Torsul, aşa cum apăruse pe primele pagini ale ziarelor, nu prea era la înălţimea celor mai reuşite fragmente de sculptură greacă. Totuşi victima nu era o turistă nord-americană şi, în cele din urmă s-a văzut că farmecele ei, atâtea câte erau, înfloriseră la tropice. Dar o vreme Thomas Hudson fusese nevoit să renunţe să mai lucreze în afara fermei, dincolo de finca, fiindcă oricine era văzut alergând sau chiar numai mergând mai grăbit, se afla în primejdie de a fi urmărit de strigătele populaţiei:

  — Uite-l! El e! El e ăla care-a ciopârţit fata!

  Acum trecuseră podul şi o luau la deal, intrând în Luyano, unde departe, la stânga, se deschidea priveliştea lui El Cerro, care-i amintea întotdeauna lui Thomas Hudson de Toledo. Nu un Toledo al lui El Greco. Ci chiar o parte din Toledo văzută de pe o coastă de deal. Ajunseră acolo când maşina urcă ultima parte a pantei, şi el văzu limpede aceeaşi privelişte şi era chiar Toledo, doar o clipă, şi apoi porniră la vale şi din nou, de ambele părţi ale drumului apăru Cuba.

  Era singura parte a drumului prin oraş care nu-i plăcea. Pentru partea asta a oraşului luase băutura cu el. Beau, se gândi el, împotriva sărăciei, a mizeriei, a prafului stătut de patru sute de ani, a mucilor de la nasul ţâncilor, a frunzelor de palmier crăpate, a acoperişurilor din cutii de conserve ciocănite, împotriva microbilor amestecaţi de sifilis netratat, a tot felul de scursori de canalizare vărsate în vechile albii ale pâraielor, a păduchilor de pe gâturile golaşe ale găinilor infestate, împotriva crustei de pe ceafa bătrânilor, a mirosului de bătrâneţe, a aparatelor de radio deschise la maximum. Afurisit de multe-s de făcut. Ar trebui să mă uit mai îndeaproape şi să încerc să fac şi eu ceva. Însă nu faci decât să iei cu tine băutură, aşa cum odinioară se luau săruri aromate. Nu. Nu chiar aşa, se gândi el. O combinaţie între obiceiul acela şi felul în care se bea în Strada Ginului a lui Hogarth. Dar bei şi împotriva faptului că trebuie să te duci să-l vezi pe colonel, se gândi. Acum găseşti mereu ceva pentru care sau împotriva căruia să bei, se gândi. Eşti un diavol. De multe ori bei pur şi simplu fără motiv. Şi azi o să bei cam mult.

  Sorbi îndelung din pahar şi simţi în gură băutura rece, curată şi proaspătă. Acolo unde ajungeau la linia de tramvai era partea cea mai afurisită a drumului, şi când bariera era lăsată maşinile stăteau bară lângă bară la pasajul de nivel peste calea ferată. În faţa lor, dincolo de şirul de maşini şi camioane blocate, se înălţa colina pe care era castelul Atares, unde fuseseră împuşcaţi colonelul Crittenden şi ceilalţi când eşuase atacul acela de la Bahia Honda, cu patruzeci de ani înainte de a se naşte el, şi unde fuseseră împuşcaţi o sută douăzeci şi doi de voluntari americani, pe pantele aceleiaşi coline. Dincolo de ea, se ridica drept spre cer coloana de fum din coşurile înalte ale Companiei Electrice din Havana, şi şoseaua principală o lua pe vechiul drum pavat cu macadam de sub viaduct, ce mergea paralel cu capătul portului, unde apa era atât de neagră şi plină de ţiţei ca resturile trase cu pompele de pe fundul rezervoarelor unui tanc petrolier. Bariera se ridică şi porniră mai departe şi ajunseră într-un loc ferit de vântul de nord; navele cu coca de lemn din flota comercială a acelor vremuri de război, nave groteşti şi demne de milă, zăceau amarate la piloţii îmbibaţi de creozot ai docului de lemn, iar lângă ele se adunase spuma murdară a portului, mai neagră decât creozotul pilonilor şi greu mirositoare ca un canal de scurgere necurăţat.

  Recunoscu mai multe ambarcaţiuni pe care le ştia. Una dintre ele, un barc vechi, fusese destul de mare ca să-şi pună un submarin mintea cu ea şi să-i trimită câteva proiectile. Fusese încărcată cu cherestea şi venise să ia o încărcătură de zahăr. Thomas Hudson putea încă să vadă unde fusese lovită, deşi acum era reparată, şi-şi aminti de marinarii morţi şi de cei rămaşi în viaţă de la bordul ei când oprise alături de ea în largul mării. Credeam că azi nu te mai gândeşti la mare.

  Dar trebuie să mă mai uit la navă, îşi spuse. Cei de aici arată al dracului de bine faţă de cei care trec prin ce-am trecut noi nu de mult. Oricum, portul acesta, în care se adună murdărie de trei sau patru sute de ani, nu e marea. Şi, în apropiere de intrare, portul nici nu e prea rău. Nu-i prea rău nici dincolo, în partea dinspre Casablanca. Doar ai avut parte de nopţi minunate în portul ăsta, şi o ştii bine.

  — Ia uite, făcu el.

  Şoferul, văzându-l că priveşte atent, dădu să oprească maşina, dar el îi spuse să-i dea bătaie mai departe.

  — Mergi înainte, spre ambasadă, îi spuse.

  Îşi aruncase ochii spre perechea de bătrâni care-şi duceau traiul într-o magherniţă de scânduri şi frunze de palmier, ridicată lângă zidul ce despărţea linia ferată de un petec de pământ unde-şi depozita compania electrică cărbunele descărcat în port. Zidul era înnegrit de praful de la cărbunele aruncat de descărcător, şi era doar la un metru şi ceva de terasamentul căii ferate Magherniţa era ridicată pe o pantă destul de abruptă şi înăuntru de-abia aveau loc să se întindă două persoane. Cei doi bătrânei care locuiau acolo stăteau acum în uşă şi-şi pregăteau cafea într-o cană de tablă. Erau nişte negri murdari, cu pielea tăbăcită de bătrâneţe şi murdărie, cu veşminte făcute din saci vechi de zahăr şi arătau tare bătrâni. Nu văzu câinele.

  — Y el petro? 12 îl întrebă pe şofer.

  — Nu l-am mai văzut de multă vreme.

  De mulţi ani treceau pe lângă oamenii aceia. Într-o vreme fata ale cărei scrisori le citise cu o seară înainte perora vehementă, ori de câte ori treceau pe lângă magherniţă, că era o ruşine că exista una ca asta.

  — Atunci, de ce nu faci nimic? întrebase el. De ce spui mereu că lucrurile sunt atât de groaznice şi scrii cu atâta pricepere că-s atât de groaznice, şi nu faci niciodată nimic ca să le pui capăt?

  Vorbele o înfuriaseră pe fată, care oprise maşina, coborâse, se dusese la magherniţă şi-i dăduse bătrânei douăzeci de dolari şi-i spusese că banii erau ca să-şi găsească o locuinţă mai ca lumea unde să trăiască şi să-şi cumpere ceva de mâncare.

  — Si, señorita, spusese bătrâna. Sunteţi tare bună.

  Când trecură data următoare prin locurile acelea, cei doi bătrâni erau tot acolo şi, fericiţi, le făcură semne cu mâna. Cumpăraseră un câine. Şi era şi un câine alb, mic şi cârlionţat, care probabil că nu fusese crescut pentru praf de cărbune, se gândise Thomas Hudson.

  — Ce crezi că s-a întâmplat cu câinele? îl întrebă Thomas Hudson pe şofer.

  — Probabil că a murit. N-au nimic de mâncare.

  — Trebuie să le facem rost de alt câine, spuse Thomas Hudson.

  După ce trecură de magherniţă şi o lăsară mult în urmă, în stânga apărură zidurile, cu tencuială de culoarea noroiului, ale marelui stat major al armatei cubaneze. Un soldat cubanez stătea în faţă într-o postură indolentă, dar plină de ifose, arătându-şi uniforma kaki, decolorată de cât i-o spălase nevastă-sa, boneta de campanie mai arătoasă decât a generalului Stillwell, şi arma Springfield aşezată în cel mai confortabil unghi peste oasele cam ieşite ale umărului. Privea la maşină absent. Thomas Hudson vedea că soldatului îi era frig în bătaia vântului de nord. Bănuiesc că se mai încălzeşte el mărşăluind de colo-colo în post, se gândi Thomas Hudson. Dar dacă rămâne exact în poziţia asta şi nu-şi mai risipeşte energia, curând o să fie chiar în bătaia soarelui şi o să se încălzească. Precis că nu-i de multă vreme în armată de-i atât de jigărit, se gândi el. La primăvară, dacă mai venim pe-aici la primăvară, probabil că n-am să-l mai recunosc. Arma aceea Springfield trebuie să fie afurisit de grea pentru el. Mare păcat că nu poate face de gardă cu o puşcă uşoară din plastic, aşa cum fac şi matadorii care folosesc o spadă de lemn când lucrează cu muleta ca să nu le obosească încheietura mâinii.

  — Ce se mai aude cu divizia pe care generalul Benitez are s-o conducă în războiul din Europa? îl întrebă el pe şofer. A plecat divizia aceea?

  — Todavia no, spuse şoferul. Nu încă. Dar generalul învaţă să meargă cu motocicleta. Face exerciţii dimineaţa devreme, pe Malecon.

  — Atunci trebuie să fie vorba de o divizie motorizată, spuse Thomas Hudson. Ce-i cu pachetele acelea pe are le cară soldaţii şi ofiţerii care ies de la Estado Mayor?

  — Orez, spuse şoferul. A sosit un transport de orez.

  — E greu de făcut rost acum?

  — Imposibil. Preţul a urcat până la ceruri.

  — Mănânci prost?

  — Foarte prost.

  — De ce? Doar mănânci la vilă. Eu plătesc pentru toate, indiferent cât de mult urcă preţurile.

  — Eu vorbeam de cum mâncăm acasă.

  — Când mănânci acasă?

  — Duminicile.

  — Trebuie să-ţi cumpăr un câine, spuse Thomas Hudson.

  — Avem câine, răspunse şoferul. Un câine tare frumos şi deştept. Mă iubeşte mai mult decât orice pe lume. Nu pot face un pas fără să vrea să vină şi el cu mine. Dar, domnule Hudson, dumneavoastră, care aveţi de toate, nu vă puteţi da seama şi nici nu puteţi aprecia câtă suferinţă înseamnă războiul ăsta pentru poporul Cubei.

  — Cu siguranţă că e multă foamete.

  — Nici nu vă puteţi da seama.

  Nu, nu pot, se gândi Thomas Hudson. Nu pot înţelege deloc. Nu pot înţelege cu nici un chip de ce trebuie să fie foamete în ţara asta. Şi tu, pui de lele, aşa cum ai grijă de motoarele maşinilor, ar trebui să fii împuşcat, nu hrănit. Te-aş împuşca eu cu cea mai mare plăcere. Când vorbi însă cu glas tare, spuse:

  — Să văd dacă pot să-ţi fac rost de nişte orez să duci acasă.

  — Vă mulţumesc tare mult. Nici nu vă puteţi închipui cât de grea e viaţa acum pentru noi, cubanezii.

  — Trebuie să vă fie foarte greu, spuse Thomas Hudson. Mare păcat că nu te pot lua cu mine pe mare, să te mai odihneşti şi tu şi să te bucuri de puţină vacanţă.

  — Şi pe mare trebuie să fie tare greu.

  — Cred şi eu că e, spuse Thomas Hudson. Uneori, şi într-o zi ca asta cred că e greu.

  — Fiecare avem crucea noastră de purtat.

  — Tare aş avea chef să iau crucea mea şi să le dau cu ea peste culo unora pe care-i ştiu.

  — Lucrurile trebuie luate cu linişte şi calm, domnule Hudson.

  — Muchas gracias, spuse Thomas Hudson.

  Întoarseră spre strada San Isidro, dedesubtul gării centrale, chiar în partea opusă intrării, spre vechile docuri ale vedetelor de observaţie şi de patrulare unde obişnuiau să acosteze vasele de la Miami şi Key West şi unde era punctul terminus al liniilor aeriene Pan American, pe vremea când mai zburau într-acolo vechile avioane transoceanice. Acum erau pustii, pentru că vedetele de patrulare şi cele de observaţie fuseseră preluate de marina militară iar liniile Pan American foloseau avioane DC-2 şi DC-3 ce aterizau la Rancho Boyeros şi, unde înainte amerizau avioanele, acum marina amarase distrugătoarele de submarine.

  Thomas Hudson îşi amintea cel mai bine de această parte a Havanei de odinioară. Partea care-i plăcea cel mai mult acum fusese pe atunci drumul către Matanzas, cu o porţiune urâtă de oraş, castelul Atares, o mahala al cărei nume nici nu-l cunoştea, apoi un drum pavat cu macadam, de-a lungul căruia se înşirau comune. Treceai în viteză prin ele, aşa că nici nu-ţi aminteai unde se termina una şi unde începea cealaltă. Apoi, ştiuse fiecare bar şi speluncă din partea asta de oraş, iar San Isidro fusese marea arteră a caselor de toleranţă aşezate de-a lungul cheiului. Acum totul era mort, nici o casă nu mai funcţiona, şi totul era mort de când fuseseră închise toate casele, iar toate târfele expediate înapoi cu vaporul în Europa. Acel mare transport părea să fi fost reversul a ceea ce fusese Villefranche pe vremea când plecau navale americane din Mediterana şi toate fetele făceau semne cu mâna. Când nava franţuzească, cu fetele la bord, părăsi Havana, tot cheiul era plin de lume, şi nu numai bărbaţii le făceau semne cu mâna, strigându-le drum bun de pe mal, de pe docuri şi de pe digurile portului. Le petreceau şi fete în bărci închiriate şi în bărci de transport; înconjuraseră nava şi apoi porniră s-o însoţească în vreme ce ieşea prin şenal. Era tare trist, îşi aminti el, deşi mulţi socoteau treaba tare amuzantă. Niciodată nu reuşise să priceapă de ce târfele trebuiau să fie amuzante. Se considera că transportul acela trebuia să fie tare caraghios. Dar mulţi au fost trişti după plecarea navei şi strada San Isidro nu şi-a mai revenit niciodată. Numele ei şi azi îl mai tulbura, se gândi, deşi acum era o stradă destul de banală şi nu vedeai aproape nici un străin pe acolo, în afară de şoferii de camioane şi de cei cu cărucioarele care-şi desfăceau marfa. Existau străzi vesele în Havana unde locuiau numai mulatri, şi erau şi unele străzi foarte primejdioase şi cartiere primejdioase, ca Jesus y Maria, care se afla chiar prin apropiere. Dar partea asta de oraş era doar tristă, aşa cum rămăsese de când plecaseră târfele.

  Acum maşina o luă pe chei, unde venea la doc feribotul care mergea la Regla şi amarau velierele de coastă. Portul arăta negru şi agitat, dar valurile nu aveau creste înspumate. Apa era prea neagră. Dar era un negru curat şi proaspăt, faţă de mizeria din bazinele interioare ale portului. Uitându-se peste incinta portului, remarcă întinderea de apă liniştită din partea ferită de vânt de către colinele de dincolo de Casablanca, unde erau ancorate pescadoarele şi stăteau canonierele marinei cubaneze, şi unde ştia el că era la ancoră propria lui navă, deşi de unde se afla nu o putea vedea. Dincolo de port, zări vechea biserică gălbejită şi casele risipite din Regla, case verzi, galbene, trandafirii şi cisternele de combustibil şi coşurile rafinăriei Belot, iar dincolo de ele colinele cenuşii dinspre Cojimar.

  — Puteţi vedea şalupa? întrebă şoferul.

  — De aici nu.

  Se aflau cu vântul în spate şi vântul mâna fumul coşurilor companiei electrice, iar dimineaţa era la fel de strălucitoare şi de limpede şi aerul la fel de curat şi de proaspăt ca şi pe colinele unde era ferma. În vântul acela de nord, toţi cei ce trebăluiau pe docuri arătau înfriguraţi.

  — Hai să mergem întâi la Floridita, îi spuse Thomas Hudson şoferului.

  — De aici nu-s decât patru cvartale până la ambasadă.

  — Da, dar am zis că vreau să mergem mai întâi la Floridita.

  — Cum doriţi.

  O luară drept spre oraş, scăpară de vânt şi, în vreme ce treceau pe lângă depozite şi magazii, Thomas Hudson simţi mirosul de făină din saci, de făină vărsată, mirosul de lăzi abia deschise, mirosul de cafea prăjită care trezea o senzaţie mai puternică decât un pahar de băutură dimineaţa, şi mirosul plăcut de tutun ce deveni mai puternic exact când maşina o coti spre Floridita. Strada aceea era una dintre cele la care ţinea, dar nu-i plăcea să treacă ziua pe-acolo pe jos, pentru că trotuarele erau prea înguste şi traficul prea intens; dar noaptea, când nu mai erau maşini, nu mai prăjea nimeni cafea, iar geamurile depozitelor erau închise, şi n-aveai cum să simţi mirosul de tutun.

  — E închis, spuse şoferul.

  De ambele părţi ale cafenelei obloanele metalice erau trase.

  — M-am gândit eu că e închis. Acum ia-o la vale pe Obispo, spre ambasadă.

  Pe strada aceea umblase de o mie de ori şi ziua şi noaptea. Nu-i plăcea să meargă cu maşina pe acolo, pentru că ajungea prea repede la capătul ei, dar acum nu mai putea găsi nici o scuză ca să mai întârzie prezentarea raportului; bău ce mai rămăsese în pahar şi se uită la maşinile din faţa lui, la oamenii de pe trotuare, la traficul de pe străzile dinspre nord şi sud cu care se intersectau şi amână plăcerea de a privi strada pentru mai târziu, când avea să poată merge pe jos. Maşina opri în faţa clădirii ambasadei şi consulatului, şi Thomas Hudson intră înăuntru.

  Odată ajuns înăuntru, regula era să-ţi spui numele şi adresa şi motivul vizitei la o masă unde-şi ridica privirea spre tine, trăgându-şi un formular dinainte, un funcţionar trist, cu sprâncenele pensate şi o mustaţă ca o linie trasă deasupra buzei de sus. Nici nu se uită la el şi intră în ascensor. Funcţionarul ridică din umeri şi-şi netezi sprâncenele. Poate că şi le scoase în evidenţă o idee prea mult. Dar în chipul acesta erau mai aranjate şi mai îngrijite, nu stufoase şi zburlite, şi se potriveau mai bine cu mustaţa. Avea, credea el, cea mai subţire mustaţă posibilă, care să rămână totuşi mustaţă. Nici măcar Errol Flynn n-avea una mai subţire, nici Pincho Gutiérrez, nici Jorge Negrete. Şi totuşi, bestia aia de Thomas Hudson n-avea dreptul să intre acolo aşa şi nici să nu-l bage în seamă.

  — Ce fel de invertiţi aveţi acum la uşă? îi întrebă Thomas Hudson pe liftier.

  — Nu-i invertit. E un nimic.

  — Ce mai fac cei de-aici?

  — Bine. Minunat. Ca de obicei.

  Coborî la etajul al patrulea şi o luă pe coridor. Erau trei uşi şi intră pe cea din mijloc şi-l întrebă pe ofiţerul de marină de gardă la birou dacă colonelul era înăuntru.

  — A plecat cu avionul la Guantánamo azi dimineaţă,

  — Când se întoarce?

  — Spunea că s-ar putea să plece apoi în Haiti.

  — Ai ceva pentru mine?

  — Eu nu.

  — Mi-a lăsat vreun mesaj?

  — Mi-a spus să vă transmit să rămâneţi pe-aici.

  — Cum se mai simţea?

  — Groaznic.

  — Cum arăta?

  — Cumplit.

  — Era pornit împotriva mea?

  — Nu cred. A spus doar să rămâneţi pe-aici.

  — Mai am ceva de aflat?

  — Nu ştiu. Ştiţi dumneavoastră?

  — Las-o baltă.

  — În regulă. Bănuiesc că v-au cam mers fulgii. Dar n-aţi stat să lucraţi cu el în biroul ăsta. Aţi ieşit în larg. Fir-ar să fie, nu dau…

  — Potoleşte-te.

  — Rămâneţi la fermă?

  — Da. Dar azi şi la noapte o să fiu în oraş.

  — Nu vine el nici azi, nici la noapte. Când vine, vă anunţ eu la fermă.

  — Eşti sigur că nu-i pornit împotriva mea?

  — Ştiu că nu-i pornit împotriva dumneavoastră. Dar ce s-a întâmplat? Aveţi cumva conştiinţa încărcată?

  — Nu. Altcineva e pornit împotriva mea?

  — După câte ştiu, nici măcar amiralul nu-i pornit împotriva dumneavoastră. Haide, duceţi-vă şi îmbătaţi-vă şi pentru mine.

  — Mai întâi am să mă îmbăt pentru mine.

  — Dar îmbătaţi-vă şi pentru mine.

  — Dar ce s-a întâmplat? Doar te îmbeţi şi dumneata în fiecare noapte, nu-i aşa?

  — Nu ajunge. Ce face Henderson?

  — Bine. De ce întrebi?

  — Doar aşa.

  — De ce întrebi?

  — Doar aşa. V-am întrebat şi eu doar aşa. Aveţi a vă plânge de ceva?

  — Noi nu facem plângeri.

  — Ce om! Ce conducător!

  — Noi formulăm acuzaţii.

  — Nu puteţi. Sunteţi un civil.

  — Du-te dracului.

  — N-am nevoie. Doar sunt la dracu.

  — Să mă anunţi îndată ce soseşte. Şi transmite-i colonelului complimentele mele şi spune-i colonelului că m-am prezentat.

  — Da, domnule.

  — Ce-i tot dai cu „domnule”?

  — Din politeţe.

  — La revedere, domnule Hollins.

  — La revedere, domnule Hudson. Să aveţi oamenii undeva unde să-i puteţi găsi iute la nevoie.

  — Mulţumesc tare mult, domnule Hollins.

  Mai încolo pe coridor ieşi din camera codurilor un locotenent comandor pe care-l cunoştea. Avea faţa bronzată de la golf şi de la plaja din Jaimanitas. Arăta sănătos tun şi tristeţea nu i se citea pe faţă. Era tânăr, un om foarte bun din Orientul îndepărtat. Thomas Hudson îl cunoscuse pe când avea o agenţie de automobile la Manila şi o sucursală a agenţiei la Hong Kong. Vorbea limba tagalog şi dialectul de la Canton. Bineînţeles că vorbea şi spaniola. Deci a ajuns la Havana.

  — Salutare, Tommy, îi spuse el. Când ai sosit în oraş?

  — Aseară.

  — Drumurile cum sunt?

  — Destul de pline de praf.

  — Odată şi odată, tot te răstorni tu cu maşina.

  — Sunt un şofer prudent.

  — Totdeauna ai fost aşa, spuse locotenentul comandor pe care-l chema Fred Archer.

  Îl cuprinse pe Thomas Hudson cu o mână pe după umăr.

  — Lasă-mă să te simt aproape.

  — De ce?

  — Mă dispui. Când te simt aproape, mă dispun.

  — Ai mai fost la Pacifico să mănânci?

  — De vreo două săptămâni nu prea. Mergem?

  — Oricând.

  — La prânz nu pot, dar deseară putem mânca acolo. Ai ceva în program deseară?

  — Nu. Mai târziu doar.

  — Şi eu tot mai târziu. Unde să vin să te întâlnesc? La Floridita?

  — Vino într-acolo când trageţi obloanele.

  — Bine. După aceea trebuie să mă întorc aici. Aşa că nu ne putem îmbăta ca lumea.

  — Să nu-mi spui mie că neisprăviţii de voi lucraţi acum şi noaptea.

  — Eu da, spuse Archer. Dar nu-i chiar o mişcare de mase în direcţia asta.

  — Sunt grozav de încântat să te văd, domnule Freddy, îi spuse Thomas Hudson. Şi tu mă dispui pe mine.

  — Pe tine nu trebuie să te dispună nimeni. Buna dispoziţie e în tine.

  — Vrei să spui că o aveam.

  — Ai avut-o. Şi apoi ai avut-o iar, şi apoi ai avut-o de două ori mai mult.

  — Dar nu cu lauri.

  — Frate, laurii nu-ţi mai slujesc la nimic. Şi totuşi o mai ai.

  — Cândva să pui pe hârtie treaba asta pentru mine, Freddy. Mi-ar place să pot citi aşa ceva dimineaţa devreme.

  — Tot mai ţi-e capul la ea?

  — Nu. Capul meu acum e la cele treizeci şi cinci de mii de dolari, valoarea vechiturii pentru care am semnat.

  — Ştiu. Am văzut în seif. Ce-ai semnat tu.

  — Atunci înseamnă că sunt afurisit de neglijenţi.

  — Mai poţi spune o dată treaba asta.

  — Toată lumea-i la fel de neglijentă?

  — Nu. Lucrurile s-au mai îmbunătăţit. Serios, Tommy.

  — Bine, spuse Thomas Hudson. Atunci, la asta am să mă gândesc azi.

  — Nu vrei să intri puţin? Sunt nişte tipi proaspăt veniţi care o să-ţi placa. Doi tipi foarte simpatici. Unu-i chiar straşni.

  — Nu. Ştiu şi ei ceva despre afacerea aceea?

  — Nu. Bineînţeles că nu. Nu ştiu decât că ieşi în larg şi ar vrea să te întâlnească. Or să-ţi placă. Nişte tipi simpatici.

  — Atunci să ne întâlnim cu ei altă dată, spuse Thomas Hudson.

  — În regulă, şefule, făcu Archer. Când se închide prăvălia, vin şi te găsesc eu.

  — La Floridita.

  — Acolo am vrut să spun şi eu.

  — Încep să mă prostesc.

  — Sindromul ciobanului, spuse Archer. Vrei să-i aduc şi pe tipii ăia cu mine?

  — Nu. Doar dacă ţii foarte mult. S-ar putea să fie pe-acolo şi oameni de-ai mei.

  — Mă bătea gândul că, atunci când sunteţi pe ţărm, nişte afurisiţi ca voi nu suferă să se mai vadă în ochi.

  — Uneori îi cam păleşte singurătatea.

  — Ar trebui să fie prinşi toţi cu năvodul şi ţinuţi undeva sub cheie.

  — Ies ei.

  — Haide, du-te, spuse Archer. Ai să întârzii acolo.

  Fred Archer intră în încăperea din faţa camerei codului şi Thomas Hudson o luă mai departe pe coridor, apoi pe scări în jos, în loc să ia liftul. Afară era atâta soare că de lumină îl dureau ochii, iar vântul încă bătea cu putere dinspre nord-nord-vest.

  Se urcă în maşină şi-i spuse şoferului s-o ia pe O' Reilly, spre Floridita. Înainte ca maşina să facă ocolul pieţii pe lângă clădirea ambasadei şi Ayuntamiento şi să întoarcă spre O'Reilly, Thomas Hudson văzu cât de mari erau valurile în gura portului şi cât de tare sălta în sus şi-n jos geamandura din şenal. În gura portului marea era dezlănţuită bezmetic şi sălbatic, valurile verzui, cu apă limpede, se spărgeau de stâncă la picioarele lui Morro, şi crestele le luceau alb în soare.

  Arată minunat, îşi spuse el. Nu numai că arată minunat. E minunat. Am să beau pentru asta. Dumnezeule, se gândi, aş vrea să fiu rezistent, aşa cum îşi închipuie Freddy Archer că sunt. Drace, sunt rezistent. Plec mereu şi mereu vreau să plec. Ce dracu mai vor de la mine? Să înfuleci exploziv la micul dejun? Sau să-l porţi sub braţ? Ar fi o cale afurisit de bună să faci gălbinare, îşi spuse. Ce crezi că te-a făcut să te gândeşti la asta? Hudson, a început să te cuprindă spaima? Nu, îşi spuse. Am unele reacţii de care nu scap. Multe dintre ele n-au fost interzise. Şi, mai ales, nu de mine. Aş vrea să fiu într-adevăr rezistent, aşa cum socoteşte Freddy că sunt, şi nu fiinţă omenească. Cred că-i mai amuzant să fii fiinţă omenească, deşi e mult mai chinuitor. Chiar acum e al dracului de chinuitor. Ar fi straşnic să fie aşa cum cred ceilalţi, totuşi. Acum, gata. Nu te mai gândi. Dacă nu te gândeşti, problema nici nu există. Pe dracu nu există. Dar ăsta-i sistemul după care am să merg înainte, se gândi.

  Floridita se deschisese, şi el cumpără două ziare, „Crisol” şi „Alerta”, care se vindeau afară şi intră cu ele în bar. Se aşeză pe un scaun înalt, la capătul cel mai îndepărtat al barului în stânga. Stătea cu spatele la peretele dinspre stradă, iar în stânga avea peretele din spatele barului. Comandă un daiquiri dublu, frapat fără zahăr de la Pedrico, şi acesta îi oferi zâmbetul lui obişnuit, care era aproape un rictus pe chipul unuia care murise frângându-şi spinarea, şi totuşi era un zâmbet adevărat, la care avea dreptul. Şi se apucă de citit „Crisol”. Bătălia se dădea acum în Italia. Nu cunoştea ţinutul unde lupta armata a cincea, dar cunoştea regiunea din partea cealaltă, unde intrase armata a opta, şi tocmai la asta se gândea când se arătă în bar Ignacio Natera Revello şi se aşeză lângă el.

  Pedrico dădu la iveală o sticlă de Victoria Vat, un pahar cu un cub mare de gheaţă în el şi o sticlă de apă gazoasă Canada Dry şi le puse dinaintea lui Ignacio Natera Revello, iar acesta îşi amestecă iute băutura în paharul înalt şi apoi se întoarse spre Thomas Hudson şi se uită la el prin ochelarii lui verzui, cu ramă de baga, şi se prefăcu a-l zări abia atunci.

  Ignacio Natera Revello era înalt, uscăţiv, îmbrăcat cu o cămaşă de pânză albă, ţărănească, pantaloni albi, şosete negre de mătase, ghete englezeşti, de un maroniu învechit, lustruite lună şi avea o faţă roşie, o mustaţă gălbejită ca o perie de dinţi şi nişte ochi de miop, injectaţi, pe care şi-i proteja în dosul ochelarilor verzui. Avea un păr de culoarea nisipului, băţos, care-i cădea în şuviţe drepte. Văzând nerăbdarea pe care o manifesta pentru paharul cel înalt, ai fi crezut că era primul din ziua aceea. Dar nu era.

  — Ambasadorul vostru e un caraghios, îi spuse el lui Thomas Hudson.

  — Asta mă întristează până la lacrimi, îi răspunse Thomas Hudson.

  — Nu, nu, fii serios. Lasă-mă să-ţi spun. Dar să ştii că rămâne numai între noi doi.

  — Haide, bea-ţi paharul. N-am chef să aud nici un cuvânt.

  — Ei bine, trebuie să auzi. Şi trebuie să şi faci ceva.

  — Nu ţi-e frig? îl întrebă Thomas Hudson. În cămaşa aia şi cu pantalonii atât de subţiri?

  — Mie nu mi-e frig niciodată.

  Şi nici treaz nu eşti niciodată, se gândi Thomas Hudson. Te apuci de băut în băruleţul acela de lângă casă şi, la vremea când ajungi şi pe aici să-ţi dai pe gât primul pahar, eşti făcut. Probabil că atunci când te-ai îmbrăcat, nici n-ai băgat de seamă cum e vremea afară. Da, se gândi el. Dar de tine ce-ai de spus? În dimineaţa asta, când ai dat pe gât primul pahar şi câte ai mai băut înainte de ăsta? Nu arunca prima piatră în nici un beţiv. Dar nu e vorba de beţie, îşi spuse. Nu mă deranjează că-i beţiv. Ci că-i un plicticos afurisit. De plicticoşi nu trebuie să-ţi fie milă şi nici n-ai vreo obligaţie să fii drăguţ cu ei. Haide, haide, îşi spuse. Astăzi distrează-te. Lasă totul deoparte şi bucură-te.

  — Acum dau cu zarurile pentru rândul acesta, spuse el.

  — Foarte bine, spuse Ignacio. Dă tu.

  Dădu trei regi din prima mână, se opri la ei şi bineînţeles câştigă. Era plăcut. Nu făceau ei băutura mai bună, dar era un sentiment plăcut să dai trei popi din prima mină şi-i făcea plăcere să câştige la Ignacio Natera Revello fiindcă era un snob şi un plicticos şi când câştiga el faptul avea o semnificaţie aparte.

  — Acum dăm pentru rândul ăstălalt, spuse Ignocio Matera Revello.

  E exact tipul de snob şi de plicticos care îţi trezeşte în minte când te gândeşti la el, toate cele trei nume ale lui, îşi spuse Thomas Hudson în gând, aşa cum te gândeşti la el ca la un snob şi un plicticos. Se întâmplă probabil ca şi cu indivizii aceia care-şi pun în coada numelui câte un III. Thomas Hudson al treilea. Thomas Hudson al patrulea.

  — Din întâmplare, nu eşti cumva Ignacio Natera Revello al treilea?

  — Bineînţeles că nu. Doar ştii destul de bine numele tatălui meu.

  — E adevărat. Bineînţeles că mi-l amintesc.

  — Şi ştii şi numele celorlalţi doi fraţi ai mei. Ştii şi numele bunicului. Nu te prosti.

  — Am să încerc, spuse Thomas Hudson. Am să încerc din răsputeri.

  — Încearcă, spuse Ignacio Natera Revello. O să-ţi facă bine.

  Concentrându-se, muncindu-se cu păhărelul din piele cum se pricepea el mai bine, chinuindu-se cât putu de mult şi de bine în dimineaţa aia, Ignacio Natera Revello reuşi să dea singurii patru valeţi din ziua aceea.

  — Sărmanul şi scumpul meu prieten, spuse Thomas Hudson.

  Scutură zarurile în păhărelul greu de piele şi-i plăcea sunetul pe care-l făceau.

  — Nişte zaruri atât de bune şi de drăguţe. Zaruri atât de plăcute la pipăit şi demne de toată lauda, spuse el.

  — Haide, aruncă-le odată şi nu te prosti.

  Thomas Hudson dădu la iveală trei popi şi o pereche de decari pe barul uşor umezit.

  — Vrei să mai mizezi?

  — Doar avem o miză, spuse Ignacio Natera Revello. Al doilea rând de pahare.

  Thomas Hudson scutură din nou zarurile cu multă dragoste, le aruncă şi-i ieşi o damă şi un valet.

  — Acum vrei să mizezi?

  — Sorţii sunt încă mult în favoarea ta.

  — În regulă. Atunci am să salt băutura.

  Dădu un popă şi un as, simţindu-i cum ies din pahar fără şovăire şi cu mândrie.

  — Mare băftos mai eşti.

  — Încă un daiquiri dublu, frapat fără zahăr şi ce mai vrea Ignacio, spuse Thomas Hudson.

  Începu să simtă că-i era drag Ignacio.

  — Ascultă, Ignacio, spuse el. N-am mai auzit niciodată să se uite cineva la lumea asta cu nişte ochelari cu lentile verzi. Lentile trandafirii, da. Da' lentile verzi, nu. Nu ţi se pare că toate aduc a iarbă? N-ai mereu senzaţia că eşti pe gazon? N-ai deloc impresia că ai fost dus la păscut?

  — Pentru ochi e cea mai odihnitoare culoare. Lucru dovedit de cei mai mari oculişti.

  — Şi ai mult de-a face cu cei mai mari oculişti? Trebuie să fie o şleahtă de indivizi cam apucaţi.

  — Personal, nu cunosc nici un oculist în afară de al meu. Dar ăsta e la curent cu cercetările celorlalţi. E cel mai bun din New York.

  — Eu vreau să-l cunosc pe cel mai bun din Londra.

  — Îl ştiu şi pe cel mai bun oculist din Londra. Dar cel mai bun cu adevărat e cel din New York. Aş fi bucuros să-ţi dau o carte de vizită pentru el.

  — Haide să dăm cu zarurile pentru rândul ăsta.

  — Foarte bine. Atunci dă tu.

  Thomas Hudson luă păhărelul de piele şi simţi greutatea zarurilor de la Floridita care-i dădeau un sentiment de încredere. Abia scutură zarurile, ca să nu le supere bunătatea şi generozitatea, şi dădu la iveală trei popi, un decar şi o damă.

  — Trei popi dintr-un. Clásico.

  — Eşti un ticălos, spuse Ignacio Natera Revello, şi dădu un as, două dame şi doi valeţi.

  — Încă un daiquiri dublu, frapat, absolut fără zahăr şi ce mai pofteşte don Ignacio, îi spuse Thomas Hudson lui Pedrico.

  Pedrico pregăti băuturile şi zâmbetul. Puse shaker-ul dinaintea lui Thomas Hudson, cu încă cel puţin un rând de daiquiri pe fund.

  — Şi pot s-o ţin aşa toată ziua, îi spuse Thomas Hudson lui Ignacio.

  — Lucrul cel mai cumplit e că poţi.

  — Zarurile ţin la mine.

  — E bine că ţine şi la tine ceva.

  Thomas Hudson simţi un mic fior trecându-i prin creştetul capului, aşa cum simţise de multe ori în ultima lună.

  — Ce vrei să spui cu asta, Ignacio? îl întrebă foarte politicos.

  — Vreau să spun că eu nu ţin la tine, când îmi iei toţi banii.

  — Ah, făcu Thomas Hudson. În sănătatea ta.

  — Sper să dai ortul popii, spuse Ignacio Natera Revello.

  Thomas Hudson simţi cum fiorul acela îi trece din nou prin creştetul capului. Întinse mâna stânga şi o lipi de bar unde Ignacio Natera Revello nu-l putea vedea, şi lovi de trei ori cu vârful degetelor.

  — Foarte drăguţ din partea ta, spuse. Vrei să mai dau cu zarurile pentru încă un rând?

  — Nu, spuse celălalt. Pe ziua de azi am pierdut la tine destui bani.

  — N-ai pierdut nici un ban. Numai băutură.

  — Aici eu îmi plătesc nota.

  — Ignacio, făcu Thomas Hudson, e al treilea lucru cam arţăgos pe care l-ai spus.

  — Ei bine, sunt arţăgos. Dacă ar fi şi cu tine cineva atât de bădăran cum a fost ambasadorul vostru cu mine, ai vedea atunci.

  — Nici acum nu vreau să aud nimic despre asta.

  — Aşa eşti tu. Şi mai spui că eu sunt arţăgos. Uite, Thomas. Suntem prieteni buni. Pe tine şi pe băiatul tău Tom vă cunosc de ani de zile. Fiindcă veni vorba, el ce mai face?

  — A murit.

  — Ah, ce rău îmi pare. Te rog să mă crezi că-mi pare tare rău. Cum a murit?

  — Încă nu ştiu, spuse Thomas Hudson, Când aflu, o să te anunţ.

  — Unde s-a întâmplat?

  — Nici asta nu ştiu. Ştiu încotro se îndrepta cu avionul, dar nu mai ştiu nimic altceva.

  — A fost la Londra şi s-a întâlnit cu careva dintre prietenii noştri?

  — A, da. A fost acolo de mai multe ori şi de fiecare dată a fost la White şi i-a văzut pe toţi care erau pe-acolo.

  — Ei, într-un fel şi asta-i o consolare.

  — Ce anume?

  — Vreau să spun că-i o mângâiere să ştii că i-a întâlnit pe prietenii noştri.

  — Cu siguranţă. Sunt convins că s-a distrat. Totdeauna s-a distrat grozav.

  — Nu bem pentru el?

  — Rahat, nu, făcu Thomas Hudson.

  Simţi cum iar venea totul asupra lui, tot ceea ce nu mai gândise, toată durerea pe care o lăsase deoparte şi o zidise şi la care nici nu se mai gândise nici în timpul misiunii, nici toată dimineaţa aceea.

  — Mai bine nu.

  — Părerea mea e că se cuvine, spuse Ignacio Natera Revello. Părerea mea e că e extrem de potrivit şi e tocmai ce se cuvine. Dar băutura trebuie s-o plătesc eu.

  — Bine. O să beau pentru el.

  — Ce grad avea?

  — Căpitan de aviaţie.

  — Acum ar fi ajuns probabil locotenent-colonel de aviaţie, sau cel puţin maior de aviaţie.

  — Să trecem peste gradul lui.

  — Cum pofteşti, spuse Ignacio Natera Revello. Pentru scumpul meu prieten şi fiul tău Tom Hudson Dulce es morire pro patria13

  — Drept în curul calului, făcu Thomas Hudson.

  — Ce s-a întâmplat. Latina mea are greşeli?

  — De unde să ştiu eu, Ignacio?

  — Dar latina ta era excelentă. Ştiu de la nişte tipi care au fost cu tine la şcoală.

  — Latina mea e turtită de tot, spuse Thomas Hudson. Ca şi greaca şi engleza, şi mintea, şi inima mea. Singurul lucru pe care mai ştiu să-l articulez acum e daiquiri frapat. Tu hablas frazen daiquiri tù!14

  — Socot că ar trebui să-i arătăm lui Tom mai mult respect.

  — Tom ştia să facă glume destul de reuşite.

  — Bineînţeles. Avea un simţ al umorului dintre cele mai delicate şi mai rafinate din câte am cunoscut. Şi era şi unul dintre cei mai arătoşi flăcăi şi cu maniere dintre cele mai alese. Şi un atlet al dracului de bun. Ca atlet era în frunte.

  — Asta-i adevărat. Arunca discul la o sută patruzeci şi două de picioare. În atac era fundaş şi în apărare extremă stângă. Juca bine tenis, era un vânător de prima mână la păsări şi un bun pescar de muscă.

  — Era un atlet minunat şi un sportiv straşnic. Îl socot unul dintre cei mai buni.

  — Numai un lucru e rău la el.

  — Care?

  — Că e mort.

  — Nu fi morbid şi tu acum, Tommy. Trebuie să te gândeşti la Tom, aşa cum era. La cât era de vesel şi de grozav şi cât de mult promitea. N-are nici un sens să fii morbid.

  — Niciunul, spuse Thomas Hudson. Să nu fim morbizi.

  — Mă bucur că eşti de acord cu mine. A fost splendid că am avut ocazia să vorbim despre el. A fost cumplit să primeşti o veste ca asta. Dar ştiu că o să rezişti la fel de bine ca şi mine, deşi pentru tine, ca tată, e de o mie de ori mai greu. Ce fel de avion pilota?

  — Spitfire.

  — Avioane Spitty! Când am să mă gândesc la el, am să mi-l închipui într-un Spitty.

  — Îţi baţi prea mult capul.

  — Nu, nu-mi bat capul. Am văzut avioane din astea la cinema. Am mai multe cărţi despre R. A. F. Şi primim şi publicaţiile Biroului Englez de Informaţii. Au lucruri excelente, ştii doar. Ştiu exact cum trebuie să fi arătat într-un avion din acela. Probabil avea şi o jachetă Mae West, paraşuta, costum de pilot şi bocanci din aceia mari. Mi-l pot închipui exact. Acum trebuie să mă duc acasă, la masa de prânz. Vii cu mine? Ştiu că Lutecia ar fi tare încântată să vii.

  — Nu. Trebuie să mă întâlnesc cu cineva aici. Mulţumesc foarte mult.

  — La revedere bătrâne, spuse Ignacio Natera Revello. Ştiu că o să iei lucrurile astea aşa cum se cuvine.

  — Ai fost foarte drăguţ şi m-ai ajutat.

  — Nu, n-am fost drăguţ deloc. L-am iubit pe Tom. Ca şi tine. Aşa cum l-am iubit cu toţii.

  — Mulţumesc pentru băutură.

  — Lasă că îmi oferi şi tu altă dată.

  Ieşi afară. După ce plecă el de lângă bar, se apropie de Thomas Hudson unul dintre oamenii de pe şalupă. Era un tip negricios, cu părul cârlionţat tăiat scurt, căruia pleoapa stânga i se cam lăsa uşor în jos. Avea un ochi de sticlă, dar nu se prea observa, fiindcă guvernul îi făcuse cadou patru feluri diferite de ochi: injectaţi, uşor injectaţi, aproape limpezi şi limpezi de tot. Purta ochiul uşor injectat, şi era acum şi puţin ameţit.

  — Salut, Tom. Când ai venit în oraş?

  — Ieri, zise el şi apoi adăugă în şoaptă, aproape fără să-şi mişte buzele: Potoloşte-te. Nu face pe actorul tâmpit.

  — Nu fac. Mă îmbăt şi eu. De mă spintecă, pe ficaţii mei găsesc scris siguranţă. Eu sunt regele siguranţei. Doar ştii. Ascultă, Tom, stăteam chiar lângă englezul acela parşiv şi n-am putut să nu aud. Chiar a fost ucis băiatul lui Tommy?

  — Da.

  — Fir-ar să fie! făcu băiatul. Ah, fir-ar să fie!

  — Nu mai vreau să discut despre asta.

  — Bineînţeles că nu. Dar când ai aflat?

  — Înainte de a pleca în ultima ieşire pe mare.

  — Ah, fir-ar să fie…!

  — Azi ce faci?

  — Am de gând să iau masa la Barul Basc cu vreo doi tipi, şi după aia ne ducem la fete.

  — Mâine unde iei masa la prânz?

  — La Barul Basc.

  — Spune-i lui Paco să-mi dea şi mie un telefon de unde luaţi voi masa mâine, bine?

  — Bine. La fermă?

  — Da, la fermă.

  — Vrei să vii cu noi la fete? Ne ducem la Hogeagul lui Henry. Ce zici?

  — S-ar putea să dau şi eu pe-acolo.

  — Henry a pornit acum la vânătoare de fete. De dimineaţă e după fete. Cu câteva s-a şi culcat. Încearcă acum să răzbească alea două fufe pe care le avem. Am pus mâna pe ele la Kursaal şi ziua arată destul de nasol. N-am putut să dăm de ceva mai ca lumea, fir-ar să fie. Oraşul ăsta s-a dus dracului. A dus alea două fufe la hogeag, poate-s bune la nevoie, şi acum s-a apucat cu Lil Virtuoasa să caute alte fete. Au pus mâna pe-o maşină.

  — Şi au făcut ceva?

  — Nu prea cred. Henry e nebun după fata aia mică. Aia mică pe care o vede întotdeauna la Fronton. Lil nu reuşeşte s-o aducă, fiindcă fetei îi e teamă de el că e ditamai zdrahonul. A zis că mie mi-o poate aduce. Dar nu reuşeşte să i-o paseze lui Henry, iar Henry n-o vrea decât pe mititica aia, că s-a săturat de cele două fufe. Aşa că îi dă întruna cu fata aia mărunţică şi-i tare amorezat de ea. Cum auzi. Amorezat de ea. Dar probabil că a mai uitat de ea şi-i trage iar cu fufele. Totuşi trebuie să şi mănânce, şi o să ne întâlnim la Barul Basc.

  — Sileşte-l să mănânce, îi spuse Thomas Hudson.

  — Pe el nu poţi să-l sileşti să facă ceva. Tu ai putea, eu nu. Am să-l rog însă să mănânce. Am să-l bat la cap să mănânce. Am să-i dau exemplu cum să mănânce.

  — Ia-l pe Paco, să-l silească el să mănânce.

  — E o idee. Paco ar putea reuşi.

  — Dar după asta nu crezi că o să-i fie foame?

  — Tu ce crezi?

  Chiar în clipa aceea intră pe uşa barului cel mai zdravăn bărbat pe care-l ştia Thomas Hudson, cel mai vesel şi cu cei mai laţi umeri şi cu cele mai alese maniere, etalând un zâmbet pe faţa acoperită de broboane de sudoare chiar şi într-o zi rece ca aceea. Întinse mâna în semn de salut. Era atât de înalt, că toţi ceilalţi de la bar păreau pirpirii. Şi avea un zâmbet fermecător. Purta nişte pantaloni decoloraţi, o cămaşă cubaneză ţărănească, şi pantofi cu talpă de sfoară.

  — Tom, exclamă el. Ticălosule. Am fost după drăguţe.

  Îndată ce nu mai fu în bătaia vântului, pe chipul lui arătos începu să curgă sudoarea şi mai tare.

  — Pedrico, dă-mi şi mie tot unul din ăla. De două ori mai înalte sau mai încăpător, dacă tot le faci. Auzi, să dau de tine aici, Tom! Şi am uitat să-ţi spun că e şi Lil Virtuoasa aici. Vino încoace, frumoaso.

  Lil Virtuoasa intrase în bar pe cealaltă uşă. Când stătea la capătul cel mai îndepărtat al barului, arăta bine, cât putea ea să arate de bine atunci când îi vedeai numai faţa drăguţă şi tuciurie şi îşi ascundea în spatele barului de lemn lustruit trupul năpădit de grăsime. Dar acum, în vreme ce se îndrepta de la uşă spre bar, nu avea după ce să-şi ascundă trupul, aşa că şi-l mâna înainte legănându-se, cât putea de iute spre bar, fără să pară că se grăbeşte, şi se săltă pe scaunul pe care-l ocupase Thomas Hudson. În felul acesta el fu nevoit să se mute cu un scaun mai spre dreapta şi-i oferi adăpost dinspre flancul drept.

  — Salut, Tom, spuse ea şi-l sărută pe Thomas Hudson. Henry e grozav.

  — Nu sunt grozav deloc, frumoaso, îi spuse Henry.

  — Eşti grozav, insistă ea. De fiecare dată când te întâlnesc eşti mai grozav. Thomas, să mă aperi de el.

  — Şi ce-i atât de grozav?

  — Vrea el o bucăţică de fată după care e nebun şi bucăţica aia de fată nu poate să vină cu el. Oricum, tot n-ar veni fiindcă-i e teamă de el că-i atât de mare şi de voinic, peste suta de kilograme.

  Henry Wood se roşi tot, începu să transipre vizibil şi trase o duşcă zdravănă din pahar.

  — N-am peste suta de kilograme, spuse el.

  — Ce ţi-am zis eu? se băgă în vorbă flăcăul negricios. Nu exact aşa am zis şi eu?

  — Da' tu ce treabă ai să spui cuiva ceva? îl întrebă Henry.

  — Două vagaboande. Două murături. Două târfe nenorocite de pe chei. Două fufe care n-au decât un singur gând: chiria. Ne-am culcat cu ele. Iar ne-am târguit şi iar ne-am culcat cu ele. Asta ni se trage de la umezeala de pe punte. Cum spun şi eu o vorbă prietenească şi deşteaptă, gata, nu mai sunt gentleman.

  — Nu-s chiar aşa de grozave, drept? spuse Henry, roşindu-se din nou.

  — Grozave? Ar fi meritat să punem benzină pe ele şi să le dăm foc.

  — Ce îngrozitor, spuse Lil.

  — Ascultă, madam, făcu flăcăul negricios, eu sunt îngrozitor.

  — Willie, spuse Henry, nu vrei cheia de la hogeag ca să te duci să vezi dacă totu-i în regulă?

  — Nu vreau, spuse tânărul. Eu am o cheie de la hogeag, lucru pe care se vede că l-ai uitat, şi nu am chef să mă mai duc acolo să văd dacă totu-i în regulă. Şi acolo lucrurile nu pot fi în regulă decât dacă eu sau tu le dăm un picior fufelor ălora să le expediem în stradă.

  — Dar ce te faci dacă nu mai punem mâna pe altele?

  — Trebuie să găsim altele. Lilian, de ce nu te salţi de pe scaunul ăla să te duci la telefon? Nu te mai uita la pitica aia. Ştergeţi-o din minte pe mărunţică, Henry. Dacă îi tragi tot înainte cu treburi de astea, o să ajungi zănatic. Eu ştiu cum e. Am fost şi eu zănatic.

  — Şi acum eşti, îi spuse Thomas Hudson.

  — Poate că sunt, Tom. Ar trebui să ştii mai bine. Dar nu mă culc cu piticele. Dacă Henry e musai să aibă de-a face cu pitice, treaba lui. Dar nu cred că are nevoie de una din asta, cum nu cred că are nevoie de o femeie cu o singură mână sau cu un singur picior. Hai să-l ajutăm să uite de pitica aia afurisită şi s-o trimitem pe Lilian la telefon.

  — Primesc orice fată ca lumea pe care putem pune mâna, spuse Henry. Willie, cred că în privinţa asta n-ai îndoieli. Ce zici?

  — N-avem nevoie de fete ca lumea, spuse Willie. Îndată ce începi cu treburi de astea, ajungi un alt gen de zănatic. Am dreptate, Tommy? Fetele ca lumea sunt cele mai periculoase. În afară de asta, te vâră în tot felul de încurcături. Să n-aud de fete ca lumea. Vrem târfe. Drăguţe, curăţele, atrăgătoare, interesante, şi care să nici nu coste scump. Doar ele ştiu ce-i aia dragoste. Lilian, ce te împiedică să te apropii de telefonul acela?

  — Mai întâi, e un individ cu el în mână, iar apoi aşteaptă altul la rând lângă standul de ţigări, spuse Lil Virtuoasa. Eşti un băiat rău, Willie.

  — Sunt un băiat groaznic, recunoscu Will. Sunt băiatul cel mai afurisit de rău pe care ai să-l cunoşti vreodată. Dar vreau să ne organizăm mai bine decât am făcut-o până acum.

  — O să bem şi noi un pahar, două, spuse Henry. Apoi sunt sigur că Lilian o să găsească ea vreo fată din cele pe care le cunoaşte. Nu-i aşa, frumoaso?

  — Bineînţeles, spuse Lil Virtuoasa în spaniolă. De ce nu? Dar vreau să telefonez dintr-o cabină telefonică. Nu de-aici. Nu e nimerit să telefonez de-aici şi nici nu se cuvine.

  — Iar o întârziere spuse Willie. Bine. Accept. Încă o mică întârziere. Să bem, atunci.

  — Dar ce dracu ai făcut până acum? întrebă Thomas Hudson.

  — Tommy, te iubesc, spuse Willie. Dar tu ce dracu ai făcut?

  — Am băut şi eu vreo două pahare cu Ignacio Natera Revello.

  — Sună ca numele unui crucişător italian, spuse Willie. N-a fost un crucişător cu numele ăsta?

  — Nu cred.

  — Dar oricum, aşa sună.

  — Ia să văd nota, spuse Henry. Câte rânduri au fost, Tom?

  — A luat-o Ignacio. Eu am câştigat la zaruri.

  — Dar câte au fost cu-adevărat? întrebă Henry.

  — Cred că patru.

  — Înainte de asta ce-ai băut?

  — Un Tom Collins în drum.

  — Şi acasă?

  — Mai multe.

  — Atunci, ai ajuns taman un beţiv afurisit, spuse Willie. Pedrico, încă trei daiquiri duble frapate şi ce mai pofteşte doamna.

  — Un highbalito con aqua mineral,15 spuse Lil Virtuoasa. Tommy, vino şi stai cu mine la celălalt capăt al barului. Nu le place să mă vadă la capătul ăsta.

  — La dracu şi cu ei, spuse Willie. Prieteni buni cum suntem noi care nu ne vedem deloc, şi să nu putem bea un pahar cu tine la capătul ăsta al barului! La dracu şi cu asta.

  — Sunt sigur că stai bine aici, frumoaso, spuse Henry.

  Apoi zări stând la bar doi plantatori, prieteni de-ai tatălui său, şi se duse să vorbească ceva cu ei fără să mai aştepte paharele.

  — S-a dus acum, spuse Willie. Acum o să uite de pitica lui.

  — E tare distrat, spuse Lil Virtuoasa. E cumplit de distrat.

  — Asta-i viaţa pe care o ducem noi, spuse Willie. Goana fără răgaz după plăcere de dragul plăcerii. La dracu, ar trebui să urmărim plăcerea cu seriozitate.

  — Tom nu e distrat, spuse Lil Virtuoasa. Tom e trist.

  — Termină cu rahatul ăsta, i-o reteză Willie. Ce te-a apucat! Întâi că unu-i distrat, apoi că altu-i trist. Înainte de asta, eram eu groaznic. Şi ce? Unde s-a mai pomenit o fufă ca tine să se apuce să critice oamenii tot timpul? Nu ştii că ar trebui să fii o fată veselă?

  Lil Virtuoasa începu să plângă, vărsând lacrimi adevărate, mai mari şi mai umede decât în filme. Putea vărsa oricând lacrimi adevărate, oricând poftea, oricând avea nevoie de ele, sau era jignită.

  — Fufa asta stoarce nişte lacrimi mai mari decât maică-mea, spuse Willie.

  — Willie, n-ar trebui să-mi spui aşa.

  — Haide, termină, Willie, i se adresă Thomas Hudson.

  — Willie, eşti un băiat rău şi crud şi te urăsc, spuse Lil Virtuoasa. Nici nu ştiu de ce oameni ca Thomas Hudson şi Henry îşi pierd vremea cu tine. Eşti rău şi vorbeşti scârbos.

  — Că tu eşti o lady! spuse Willie. N-ar trebui să spui treburi de astea. Scârbos e un cuvânt urât. E ca şi scuipatul din capătul ţigării.

  Thomas Hudson îşi lăsă mână pe umărul băiatului.

  — Haide, bea, Willie. Nimeni nu se simte prea bine.

  — Henry se simte bine. Aş putea să-i spun şi lui ce mi-ai spus mie, şi atunci are să se simtă şi el groznic.

  — Tu m-ai întrebat.

  — Nu asta vreau să spun. De ce n-ai împărtăşit şi altora ce durere afurisită te roade? De ce-ai ţinut-o numai pentru tine în ultimele două săptămâni?

  — Durerea nu se împărtăşeşte.

  — Păstrător al durerii, spuse Willie. N-aş fi crezut niciodată că eşti un afurisit de păstrător al durerii.

  — Willie, nu-mi mai trebuie şi asta, îi spuse Thomas Hudson. Totuşi mulţumesc foarte mult. Nu trebuie să-ţi mai baţi capul cu mine.

  — Bine. Păstreaz-o atunci. Dar n-o să-ţi priască, fir-ar să fie. Ascultă ce-ţi spun, că eu am crescut cu treaba asta afurisită.

  — Şi eu la fel, spuse Thomas Hudson. Şi nu-i rahat.

  — Chiar aşa? Atunci, poate că sistemul tău e cel mai bun. Dar ai ajuns să arăţi destul de zdruncinat.

  — Asta mi se trage numai de la băut şi de la oboseală şi de la faptul că nu m-am relaxat încă.

  — Femeia ta îţi mai scrie?

  — Bineînţeles. Trei scrisori.

  — Şi cum merge?

  — Cum nu se poate mai prost.

  — Ei bine, spuse Willie, ăsta eşti tu. Poţi să le păstrezi şi pe astea, ca să ai şi tu ceva.

  — Am ceva şi aşa.

  — Bineînţeles. Motanul ăla al tău, Boise, te iubeşte. Ştiu eu. Am văzut. Ce mai face păcătosul ăla bătrân şi parşiv?

  — E la fel de păcătos.

  — Asta mă da gata, spuse Willie. Zău că da.

  — Suferă şi el, şi asta se vede.

  — Chiar aşa? Dacă aş suferi ca motanul ăla, m-aş fi scrântit. Ce bei, Thomas?

  — Încă un pahar din ăsta.

  Willie o cuprinse pe Lil Virtuoasa cu braţul pe după talia ei generoasă.

  — Ascultă Lilly, spuse. Eşti o fată bună. N-am vrut să te jignesc. A fost vina mea. Eram tulburat.

  — Şi n-ai să mai vorbeşti aşa niciodată?

  — Nu, numai de nu mă apucă vreo altă tulburare.

  — Uite-ţi paharul, îi spuse Thomas Hudson. În sănătatea ta, pui de lele ce eşti.

  — Vezi că ştii să şi vorbeşti, făcu Willie. Acum ţi-am îndreptat bătrânul os spre nord. Ar trebui să-l fi adus pe Boise aici. Ar fi fost mândru de tine. Ai priceput ce vreau să spun prin a împărtăşi?

  — Da, făcu Thomas Hudson. Am priceput.

  — Bine atunci, spuse Willie. Acum, hai s-o lăsăm moartă. Întinde cana, uite că vine gunoierul. Uită-te la afurisitul de Henry. Uită-te bine la el. De ce crezi că asudă în halul ăsta într-o zi răcoroasă ca azi?

  — Femeile, spuse Lil Virtuoasa. E obsedat de femei.

  — Obsedat, făcu Willie. Fă-i o gaură în căpăţână, oriunde, cu un sfredel, şi o să vezi cum ţâşnesc femeile afară. Obsedat. De ce nu găsiţi un cuvânt care să se potrivească mai bine?

  — Obsedat e un cuvânt tare în spaniolă.

  — Obsedat? Obsedat nu înseamnă nimic. Dacă am timp azi după-amiază, am să mă gândesc la cuvântul nimerit.

  — Tom, haide la celălalt capăt al barului, unde putem vorbi şi unde să stau şi eu comod. Îmi cumperi un sandviş! Toată dimineaţa am umblat cu Henry.

  — Eu mă duc la Barul Basc, spuse Willie. Lil, adu-l acolo.

  — Bine, spuse Lil Virtuoasa. Sau poate o să-l trimit singur acolo.

  O porni cu mersul ei maiestuos spre capătul cel mai îndepărtat al barului, aruncând câte o vorbă numeroşilor bărbaţi pe lângă care trecea şi zâmbindu-le altora. Toată lumea o trata cu respect. Aproape toţi cei cu care vorbi făcuseră dragoste cu ea cândva în ultimii douăzeci şi cinci de ani. Thomas Hudson se duse după ea la capătul cel mai depărtat al barului, luând cu el şi nota de plată, îndată ce Lil Virtuoasa se aşezase şi-i zâmbise. Avea un zâmbet frumos şi nişte ochi negri minunaţi şi un păr întunecat ispititor. Ori de câte ori începea să se vadă albă rădăcina părului pe frunte şi pe la tâmple, îi cerea de obicei lui Thomas Hudson bani ca să şi-l vopsească din nou şi, când se întorcea cu el vopsit, era lucios şi arăta natural şi frumos ca părul unei fete tinere. Avea o piele netedă ca un fildeş măsliniu, dacă ar exista un fildeş măsliniu, cu uşoare nuanţe de trandafir negru. De fapt, culoarea ei îi amintea întotdeauna de lemnul de mahagua atunci când e proaspăt tăiat, apoi lustruit cu glaspapir şi uşor ceruit. Nicăieri în altă parte nu întâlnise el culoarea aceea fumurie, aproape verzuie. Dar lemnul de mahagua nu avea şi nuanţa aceea rozalie. Nuanţa era exact culoarea pe care o folosea ea, dar era la fel de plăcută ca la o tânără chinezoaică. Şi chipul acela drăgălaş se uita spre el în lungul barului, tot mai drăgălaş cu cât se apropia mai mult de ea. Apoi ajunse lângă ea, şi iată şi trupul durduliu, iar nuanţa rozalie se trăda a fi artificială acum, şi nu mai păstra nici o notă de mister, deşi chipul era încă drăgălaş.

  — Arăţi minunat, Lil, îi spuse el.

  — Ah, Tom, m-am îngrăşat atât de mult. Mi-e şi ruşine.

  El puse o mână pe şoldurile ei mari şi-i spuse:

  — Eşti o durdulie frumoasă.

  — Mi-e şi ruşine să merg de-a lungul barului.

  — Dar o faci frumos. Ca o navă.

  — Ce face prietenul nostru?

  — Bine.

  — Când am să-l văd?

  — Oricând. Vrei acum?

  — Ah, nu. Tom, despre ce vorbea Willie? Partea aia în care n-am înţeles nimic.

  — Îl apucase damblaua.

  — Nu, nu-l apucase. Era vorba de tine şi de durere. Era vorba de tine şi de señora ta?

  — Nu. Dă-o-ncolo de señora.

  — Atunci despre ce durere era vorba?

  — Nimic. O durere.

  — Spune-mi şi mie, te rog.

  — Nu-i nimic de spus.

  — Doar ştii că mie poţi să-mi spui. Henry îmi povesteşte mereu ce-l doare şi plânge noaptea. Willie îmi povesteşte lucruri cumplite. Nu-s atât dureri cât lucruri groaznice. Mie poţi să-mi spui. Toată lumea îmi spune. Numai tu nu vrei.

  — Spusul nu-mi ajută cu nimic. Îmi vine mai greu să spun decât să nu spun.

  — Tom, Willie spune nişte lucruri atât de urâte. Nu ştie că pe mine vorbele astea mă dor? Nu ştie că eu n-am folosit niciodată cuvinte de astea şi n-am făcut în viaţa mea o porcărie?

  — De aceea îţi şi spunem noi Lil Virtuoasa.

  — Dacă m-aş putea îmbogăţi făcând porcării şi aş rămâne săracă făcând numai ce e firesc, prefer să rămân săracă.

  — Ştiu. Ce zici de nişte sandvişuri?

  — Încă nu mi s-a făcut foame.

  — Mai vrei un pahar?

  — Da. Te rog. Spune-mi, Willie zicea că iubeşti o pisică. Da' nu-i adevărat, nu-i aşa?

  — Ba da, e adevărat.

  — Cred că-i groaznic.

  — Nu, nu-i deloc. O iubesc şi pe pisică.

  — E groaznic ce spui. Nu-ţi bate joc de mine, Tom, te rog. Willie şi-a bătut joc de mine şi m-a făcut să plâng.

  — Iubesc pisica, spuse Thomas Hudson.

  — Nu vreau să mai aud nimic. Tom, când ai să mă duci şi pe mine la barul nebunilor?

  — Într-una din zilele astea.

  — Chiar vin nebunii, aşa ca oamenii normali aici, să se întâlnească şi să bea?

  — Chiar aşa. Singura diferenţă e că poartă pantaloni şi cămăşi făcute din saci de zahăr.

  — Chiar ai jucat în echipa nebunilor când au jucat cu leproşii?

  — Bineînţeles. Am fost cel mai bun aruncător pe care l-au avut vreodată nebunii.

  — Şi cum ai ajuns să-i cunoşti?

  — M-am oprit o dată acolo în drum spre Rancho Boyeros şi mi-a plăcut locul.

  — Chiar ai să mă iei la barul nebunilor?

  — Bineînţeles. Dacă nu te sperii.

  — O să mă sperii. Dar n-o să mă sperii prea tare dacă am să fiu cu tine. De asta vreau să şi merg acolo. Să mă sperii.

  — Sunt pe-acolo nişte nebuni minunaţi. O să-ţi placă şi ţie.

  — Primul meu soţ a fost nebun. Dar era din cei dificili.

  — Crezi că Willie e nebun?

  — A, nu. Are numai un caracter dificil.

  — A suferit mult.

  — Cine n-a suferit? Willie se şi lasă în voia suferinţelor.

  — Nu cred. Eu ştiu ce spun. Te asigur.

  — Atunci, hai să vorbim de altceva. Îl vezi pe individul acela de la bar care vorbeşte cu Henry?

  — Da.

  — În pat nu-i plac decât porcăriile.

  — Săracul de el.

  — Nu e sărac, e bogat. Dar nu-l interesează decât porquerias.

  — Ţi-au plăcut vreodată porquerias?

  — Niciodată. Poţi să-i întrebi pe toţi.

  — Lil Virtuoasa! zise Thomas Hudson.

  — Nu preferi să fiu aşa? Ţie nu-ţi plac porquerias. Îţi place să faci dragoste, să fii fericit şi apoi să dormi. Ştiu eu.

  — Todo el mundo me conoce.

  — Nu, lumea nu te cunoaşte. Oamenii au tot felul de idei despre tine. Dar eu te cunosc.

  Thomas Hudson luă un alt daiquiri frapat fără zahăr şi, când ridică paharul greu, brumat, se uită la partea limpede din băutură, de sub gulerul frapat, care-i amintea de mare. Partea frapată semăna cu siajul navei, iar partea limpede arăta ca apa când o despică prova, la apă mică deasupra unui fund de nisip calcaros. Şi avea aproape exact aceeaşi culoare.

  — Aş fi vrut să aibă aici o băutură de culoarea apei de mare când ai o adâncime de opt sute de braţe şi e un calm plat şi soarele-i deasupra şi marea plină de plancton, spuse el.

  — Ce?

  — Nimic. Să bem băutura asta de apă mică.

  — Tom, ce s-a întâmplat? Ai probleme?

  — Nu.

  — Eşti cumplit de trist şi parcă şi eşti şi mai îmbătrânit.

  — E vântul de nord.

  — Dar spuneai întotdeauna că vântul de nord îţi dă elan şi te înviorează. De câte ori ai făcut tu dragoste numai pentru că bătea vântul de nord?

  — De multe ori.

  — Totdeauna ţi-a plăcut vântul de nord şi mi-ai cumpărat haina asta ca s-o port tocmai pe o vreme ca asta.

  — Şi e o haină frumoasă.

  — Aş fi putut s-o vând de atâtea ori, spuse Lil. Mai mulţi decât îţi poţi tu închipui au fost nebuni după haina asta.

  — Şi vântul ăsta de nord e numai potrivit pentru ea.

  — Fii fericit, Tom. Eşti fericit întotdeauna când bei. Bea paharul ăsta şi mai cere apoi unul.

  — Dacă beau prea repede, începe să mă doară capul.

  — Bea-l atunci încet şi temeinic. Şi eu am să iau un highbalito.

  Îşi turnă singură din sticla pe care Serafin o lăsase dinaintea ei pe tejgheaua barului şi Thomas Hudson se uită la băutură şi spuse:

  — Asta-i băutură de apă dulce. Are culoarea apei din râul Firehole, înainte de a se întâlni cu Gibbon ca să devină Madison. Dacă mai pui puţin whisky în ea, poţi să-i dai culoarea unui pârâu ce iese dintr-o mlaştină de cedri ca să se verse în Bear River într-un loc numit Wab-Me-Me.

  — Wab-Me-Me sună tare hazliu, spuse ea. Ce înseamnă?

  — Nu ştiu. E un loc cu nume indian. Ar fi trebuit să ştiu ce înseamnă, dar am uitat. E în limba indienilor Ojibway.

  — Povesteşte-mi despre indieni, spuse Lil. Îmi place să ascult despre indieni mai mult decât despre nebuni.

  — Pe coastă sunt o seamă de indieni. Sunt indieni care trăiesc la mare şi prind peşte şi-l usucă la cuptoare cu mangal.

  — Nu vreau să aud despre indieni cubanezi. Ăştia sunt tot mulatos.

  — Nu, nu-s. Sunt şi indieni adevăraţi. Dar se poate să fi fost prinşi odinioară şi aduşi din Yucatan.

  — Mie nu-mi plac yucatecos.

  — Mie da, foarte mult.

  — Mai bine povesteşte-mi despre Wabmimi. E în Far West?

  — Nu, e în nord. Undeva înspre Canada.

  — Cunosc Canada. Am fost o dată la Montreal, pe fluviu în sus, cu o navă, Princess. Dar ploua şi n-am putut vedea nimic şi am plecat în aceeaşi noapte cu trenul la New York.

  — Şi a plouat chiar tot timpul cât aţi fost pe fluviu?

  — Tot timpul. Şi în larg, înainte de a intra pe fluviu. A fost ceaţă şi o vreme a şi nins. Îţi las ţie Canada. Povesteşte-mi de Wabmimi.

  — Nu era decât un sat cu un gater pe râu şi trecea şi trenul pe acolo. Lângă terasament totdeauna erau grămezi mari de rumeguş. Aveau nişte estacade pe râu, ca să ţină buştenii la un loc, şi buştenii se îngrămădeau blocând aproape tot râul, şi acopereau râul, pe o bună porţiune în sus de aşezare. O dată pescuiam şi am vrut să trec râul în partea cealaltă călcând pe buşteni. Unul s-a răsucit cu mine şi m-am trezit în apă. Când am încercat să ies, deasupra mea nu erau decât buşteni şi nu puteam răzbi printre ei. Sub ei era cumplit de întuneric şi cu mâinile nu reuşeam să simt decât scoarţa lor. Nu puteam să îndepărtez doi buşteni unul de altul ca să iau aer.

  — Şi ce făceai?

  — Mă înecam.

  — Ah! exclamă ea. Să nu spui asta. Spune-mi repede ce-ai făcut.

  — Mi-am stors creierul şi mi-am dat seama că trebuie să ies afară foarte iute. Am pipăit cu foarte mare grijă partea de jos a unui buştean, până am ajuns acolo unde se lipea strâns de alt buştean. Şi atunci cu amândouă mâinile am împins, şi buştenii s-au depărtat doar o idee, şi mi-am băgat palmele între ei şi apoi braţele şi coatele până ce am ieşit şi cu capul afară, m-am proptit cu câte un braţ de fiecare buştean. Mă uitam cu dragoste la fiecare din buştenii aceia şi am zăcut în chipul acesta multă vreme între ei. Apa aceea, care era de culoarea băuturii tale, venea dintr-un mic pârâiaş ce se vărsa în râu.

  — Eu nu cred că aş mai fi ieşit vreodată printre buştenii aceia.

  — Multă vreme nici eu n-am crezut că am să pot ieşi.

  — Cât timp ai stat sub apă?

  — Nu ştiu. Ştiu că m-am odihnit multă vreme, ţinându-mă cu mâinile de buşteni, înainte de a încerca să mai fac vreo mişcare.

  — Îmi place povestea asta. Dar o să visez urât. Tom, povesteşte-mi ceva vesel.

  — Bine, spuse el. Să mă gândesc.

  — Nu. Spune-mi chiar acum fără să te mai gândeşti.

  — Bine, făcu Thomas Hudson. Când tânărul Tom era un prunc…

  — Que muchacho mis quapo! îl întrerupse Lil. Qué noticias tines de él?16

  — Muy buenas.17

  — Me alegro, spuse Lil, şi în ochi i se iviră lacrimi gândindu-se la tânărul Tom pilot. Siempre tengo su fotografia en uniforme con el sagrado corazón de Jeús arriba de la fotografia y al lado la virgin del Cobre18.

  — Ai o mare credinţă în virgen del Cobre?

  — O credinţă absolut oarbă.

  — Atunci trebuie s-o păstrezi.

  — Şi ea are grijă de Tom zi şi noapte.

  — Bine, spuse Thomas Hudson. Serafin, încă unul mare, te rog. Mai vrei povestea aceea veselă?

  — Da, te rog, spuse Lil Virtuoasa. Te rog, spune-mi povestea aceea veselă. Din nou simt că mă apucă tristeţea.

  — Pues el happy story es muy sencillo19 spuse Thomas Hudson. Prima dată când l-am dus pe Tom în Europa, nu avea decât trei luni şi călătoream cu un vas de linie foarte vechi, mic şi care abia se mişca, iar marea a fost agitată cea mai mare parte a timpului. Toată nava mirosea a santină şi ţiţei şi a uleiuri din cele cu care erau unse marginile de alamă ale hublourilor şi lavabourilor, şi a dezinfectante, cum se foloseau pe atunci, nişte bucăţi mari, rozalii prin pisoare…

  — Pues, asta nu-i o poveste prea veselă.

  — Si, mujer. Greşeşti ca naiba. E o poveste veselă, muy veselă. Am să spun mai departe. Nava mirosea şi de la baia pe care trebuia s-o faci la ore regulate, de nu voiai să fii privit cu silă de stewardul de la baie, şi mirosea şi a apă sărată fierbinte care venea pe ţevile de alamă ale instalaţiei de baie, a lemn vechi şi umed de Ia grătarul de pe jos, şi mirosea şi jacheta scrobită a stewardului de la baie. Şi venea şi miros de la bucătăria englezească ieftină, un miros foarte descurajant, miros de chiştoace stinse de Woodbines, Players, Gold Flakes din fumoar şi de la ce se mai arunca pe-acolo. Nu era măcar un singur miros plăcut şi, după cum îi ştii şi tu pe englezi, atât femeile cât şi bărbaţii aveau fiecare mirosul lor, deosebit chiar şi pentru ei, cum au la noi negrii, aşa că trebuie să se spele foarte des. Un englez nu are niciodată un miros îmbietor, ca răsuflarea unei vaci, şi un englez care mai fumează şi pipă nici nu-şi ascunde mirosul. Doar îi mai adaugă încă un iz. Tweedul lor miroase plăcut, la fel ca şi pielea încălţărilor lor şi toate şeile şi curelele lor miros plăcut. Dar pe o navă nici pomeneală de şei, şi tweedul e impregnat cu mirosul de pipă stinsă. Singura metodă să mai simţi şi un miros plăcut pe nava aceea era să-ţi bagi nasul într-un pahar mare de cidru, sec, spumos de Devon. Ăsta da mirosea minunat, şi am stat cu nasul în el cât am putut de mult. Poate chiar mai mult.

  — Pues, acum e puţin mai vesel.

  — Şi acum vine şi partea veselă. Cabina noastră era atât de joasă, cu tavanul exact deasupra liniei de plutire, încât hubloul trebuia ţinut închis tot timpul, şi vedeai valurile cum se ridicau şi apoi îl vedeai tot verde, când apa trecea de hublou. Ca Tom să nu cadă din cuşetă, făcusem un fel de baricadă din cufere şi valize, legate laolaltă, şi când eu sau maică-sa coboram să vedem ce mai face, de fiecare dată când apăream, dacă era treaz, râdea.

  — Chiar râdea la trei luni?

  — Râdea tot timpul. Când era prunc nu l-am auzit niciodată plângând.

  — Qué muchacho más lindo y más guapo.20

  — Da, făcu Thomas Hudson. Un muchacho clasa întâi. Vrei să-ţi mai spun o poveste veselă cu el?

  — De ce-ai părăsit-o pe mama lui care era atât de drăguţă?

  — O foarte ciudată combinaţie de împrejurări. Mai vrei o poveste veselă?

  — Da, dar fără atâtea mirosuri.

  — Paharul acesta de daiquiri frapat, atât de bine scuturat cum e, arată ca marea acolo unde cad valurile de pe prova unei nave când înaintează cu treizeci de noduri. Cam cum crezi că ar fi acest daiquiri frapat dacă ar fi fosforescent?

  — Poţi să pui nişte fosfor în el. Dar nu cred c-ar fi foarte sănătos. Uneori cubanezii se sinucid înghiţind fosforul de la capetele chibriturilor.

  — Şi beau tinto rapido. Ce-i aia cerneală rapidă?

  — E o vopsea pentru vopsit în negru încălţămintea. Dar cel mai ades, fetele înşelate în dragoste, sau când logodnicii lor nu şi-au ţinut promisiunea şi le-a făcut ruşinea şi apoi au şters-o fără să se căsătorească cu ele, fetele alea se sinucid turnându-şi alcool pe ele şi apoi dându-şi foc. E metoda clasică.

  — Ştiu, spuse Thomas Hudson. Auto da fé.

  — E foarte sigură, spuse Lil Virtuoasa. Aproape totdeauna mor. Arsurile se fac la început pe cap şi de obicei şi pe tot corpul. Cerneala rapidă e mai degrabă un gest. Chestia cu iodul e în fond tot un gest.

  — Despre ce tot vorbiţi aici, vampirilor? îi întrebă Serafin, barmanul.

  — Despre sinucideri.

  — Hay mucho21, făcu Serafim. Mai ales în rândul săracilor. Nu-mi aduc aminte ca vreun cubanez bogat să se fi sinucis vreodată. Voi aţi auzit?

  — Da, spuse Lil Virtuoasa. Ştiu eu mai multe cazuri… şi erau oameni cumsecade.

  — Tu poate, spuse Serafin. Señor Thomas, la băuturile astea nu vreţi şi ceva de mâncare? Un poco de pescado? Puerco frito? 22 Friptură rece?

  — Si, spuse Thomas Hudson. Orice se găseşte.

  Serafin aduse o farfurie cu bucăţi de carne de porc, prăjite bine, crocante, şi o farfurie cu snapperi roşii pané, aşa că peste carnea lor trandafirie era o crustă gălbuie, iar partea dulce şi albă a peştelui era înăuntru. Serafin era un flăcău înalt, care de felul lui vorbea grosolan, şi avea şi un mers grosolan de la saboţii din lemn pe care-i purta ca să se ferească de umezeală şi de resturile din dosul barului.

  — Vreţi friptură rece?

  — Nu, ce-i aici ne ajunge.

  — Tom, ia tot ce-ţi dă, spuse Lil Virtuoasa. Doar cunoşti localul ăsta.

  Barul avea reputaţia de a nu da niciodată nimic de băut pe gratis; în schimb, în fiecare zi, oferea nenumărate porţii de mâncare caldă, nu numai peşte prăjit şi friptură de porc, ci şi frigărui fierbinţi şi sandvişuri franţuzeşti, cu pâine prăjită, brânză rumenită şi jambon. Barmanii amestecau de asemenea băutura într-un shaker uriaş şi totdeauna mai rămânea pe fundul shaker-ului cel puţin încă un pahar şi jumătate de băutură după ce turnau în pahare.

  — Ei, acum eşti mai puţin trist?

  — Da.

  — Tom, spune-mi ce te-a întristat?

  — El mundo entero.

  — Cine nu-i supărat pe lumea întreagă? Cu cât trece vremea, cu atât merge mai rău. Dar nu merită să-ţi iroseşti vremea întristându-te din cauza asta.

  — Încă nu s-a făcut o lege care s-o interzică.

  — Nu trebuie neapărat o lege care să interzică un lucru pentru ca să arate că e dăunător.

  Nu de discuţii etice cu Lil Virtuoasa am eu acum nevoie, se gândi Thomas Hudson. Dar de ce ai nevoie lepră? Să te îmbeţi, ceea ce probabil ai şi reuşit, deşi nu ţi se pare. Nu-i nici o cale de a dobândi ce-ţi trebuie şi n-ai să mai ai niciodată ce vrei. Dar sunt o seamă întreagă de măsuri paliative pe care le poţi lua. Haide, ia una.

  — Voy a tomar otro de estos grandes sin azúcar,23 îi spuse el lui Serafin.

  — En seguida, Don Tomás,24 spuse Serafin. Vreţi să încercaţi să bateţi recordul?

  — Nu, pur şi simplu beau în linişte.

  — Tot în linişte aţi băut şi când aţi stabilit recordul, spuse Serafin. În linişte şi cu tărie, de dimineaţa până seara. Şi aţi plecat pe propriile dumneavoastră picioare.

  — La dracu cu recordurile.

  — Aveţi şansa să-l depăşiţi, îi spuse Serafin mai departe. Dacă beţi aşa cum faceţi acum şi mai şi mâncaţi puţin în vreme ce beţi mai departe, aveţi o şansă excelentă.

  — Tom, încearcă să baţi recordul, îl îndemnă Lil. O să-ţi fiu martor.

  — N-are nevoie de nici un martor, spuse Serafin. Eu sunt martorul. Când ies din schimb, îi prezint socoteala lui Constante. Chiar acum sunteţi mai departe decât în ziua aceea când aţi stabilit recordul.

  — La dracu cu recordul.

  — Sunteţi într-o formă bună. Beţi bine şi fără poticneli şi băutura nu are nici un efect asupra dumneavoastră.

  — În mă-sa cu recordul.

  — În regulă. Como Usted quiere25. Eu ţin socoteala, să fie acolo, că poate vă schimbaţi hotărârea.

  — O să ţină el socoteala cum trebuie, spuse Lil. Are şi el un rând de bonuri.

  — Ascultă, femeie, ce vrei? O socoteală adevărată, sau una măsluită?

  — Niciuna nici alta. Vreau un highbalito cu agua mineral.

  — Como siempre, spuse Serafin.

  — Eu beau şi brandy.

  — Nu vreau să fiu de faţă când bei brandy.

  — Tom, ştii că am căzut când încercam să mă urc într-un taxi şi mai-mai să fiu omorâtă?

  — Sărmana Lil, spuse Serafin. O viaţă primejdioasă şi plină de aventuri.

  — Mai bună decât a ta, care stai în picioare toată ziua cu saboţii ăia de lemn în spatele unui bar şi-i serveşti pe toii beţivii.

  — Asta-i meseria mea, spuse Serafin. E o onoare să servesc nişte beţivi distinşi ca voi.

  Henry Wood veni şi el. Rămase în picioare, înalt, asudând şi înflăcărat de nişte planuri noi. Nu există nimic care să-i facă mai mare plăcere decât schimbarea bruscă a unor planuri, se gândi Thomas Hudson.

  — Ne ducem la hogeagul lui Alfred, spuse el. Vrei să vii şi tu cu noi, Tom?

  — Willie te aşteaptă la Barul Basc.

  — Nu cred că de data asta avem chef de Willie.

  — Atunci ar trebui să-i spuneţi şi lui.

  — O să-i dau un telefon. Vrei să vii? O să fie ceva straşnic.

  — Ar trebui să mănânci ceva.

  — O să înfulec o cină pe săturate. Tu ce faci?

  — Fac bine, îi răspunse Thomas Hudson. Minunat.

  — O să încerci ceva cu recordul acela?

  — Nu.

  — Te văd diseară?

  — Nu prea cred.

  — Dacă vrei, am să vin să dorm la vilă.

  — Nu. Distrează-te. Dar mănâncă şi tu ceva.

  — O să înfulec o cină pe cinste. Pe cuvântul meu de onoare.

  — Ai grijă şi sună-l pe Willie.

  — O să-l sun pe Willie. Poţi să fii sigur.

  — Unde-i hogeagul lui Alfred?

  — E un loc nemaipomenit de frumos. Are vedere spre port, e drăguţ mobilat şi într-adevăr plăcut.

  — Vreau să ştiu ce adresă are.

  — Habar n-am, dar am să-i spun eu lui Willie.

  — Nu crezi că Willie o să se simtă jignit?

  — Tom, dacă e, n-am ce-i face. Zău că nu-l pot chema şi pe el. Doar ştii ce mult ţin la Willie. Dar sunt uneori lucruri la care zău că nu-l pot pofti şi pe el. Doar ştii la fel de bine ca şi mine.

  — În regulă. Dar dă-i şi lui un telefon.

  — Pe cuvânt de onoare. Şi pe cuvânt de onoare că am să înfulec o cină clasa-ntâi.

  Zâmbi, o bătu pe Lil pe umăr şi se duse. Pentru ditamai omul, se mişca foarte graţios.

  — Ce-i cu fetele alea de acasă de la el? o întrebă Thomas Hudson pe Lil Virtuoasa.

  — Acum au şters-o de-acolo, spuse Lil. Acolo nu-i nimic de mâncat. Şi nu cred să fie mare lucru de băut. Vrei să mergi acolo, sau vii mai degrabă la mine?

  — La tine, spuse Thomas Hudson. Dar mai târziu.

  — Atunci, mai spune-mi o poveste veselă.

  — Bine. Dar despre ce?

  — Serafin, îl strigă Lil Virtuoasa, pune-i lui Tomás alt daiquiri dublu, frapat fără zahăr. Tengo todavia mi highbalito26 , spuse ea, apoi i se adresă lui Thomas Hudson: Despre cea mai fericită perioadă din viaţa ta de care-ţi aduci aminte. Şi să nu fie cu mirosuri.

  — Dar trebuie să aibă şi miros, îi răspunse.

  Thomas Hudson se uită după Henry Wood cum traversa scuarul, cum se urca în maşina sport a unui foarte bogat plantator, pe nume Alfred. Henry Wood era prea voinic pentru maşina aceea. Era prea voinic pentru aproape orice, se gândi. Dar ştia el trei sau patru lucruri pentru care nu era prea mare. Nu, îşi spuse. Azi e ziua ta liberă. Ia-ţi o zi liberă.

  — Despre ce vrei să fie povestea?

  — Doar ţi-am spus despre ce.

  Îl urmări pe Serafin cum toarnă băuturile din shaker în paharul înalt şi văzu cum dădură pe dinafară, peste marginea paharului, şi apoi se scurseră pe tejgheaua barului. Serafin împinse paharul în golul unui suport de carton şi Thomas Hudson îl ridică şi-l simţi greu şi rece în vreme ce îl ţinea de picior, şi bău îndelung, ţinând băutura în gură, rece pe limbă şi la dinţi, înainte de a o înghiţi.

  — Bine, făcu el. Cea mai fericită zi din viaţa mea a fost oricare din zilele când eram puşti, mă sculam dimineaţa şi nu trebuia să merg la şcoală, ori să lucrez. Dimineaţa îmi era totdeauna foame când mă trezeam şi adulmecam roua din iarbă şi auzeam fiorul vântului în ramurile din vârful brazilor de Canada, dacă era vânt, iar dacă nu era vânt auzeam liniştea pădurii şi calmul lacului şi ascultam primele sunete ale dimineţii. Uneori primul sunet era zgomotul pe care-l făcea vreun pescăruş albastru trecând în zbor peste apa atât de liniştită încât reflecta ca o oglindă imaginea lui şi pasărea scotea un ţipăt şi zbura. Alteori se auzea câte o veveriţă chiţcăind într-unul din copacii de lângă casă, vânturându-şi coada de fiecare dată când scotea vreun sunet. Adesea se auzeau ploierii chemând de pe coline. Dar, ori de câte ori mă trezeam şi auzeam primele zgomote ale dimineţii şi simţeam cum mă răzbeşte foamea şi ştiam că nu trebuia să mă duc nici la şcoală nici la treabă, eram mai fericit ca niciodată.

  — Chiar mai fericit decât ai fi fost cu femeile?

  — Cu femeile am fost foarte fericit. Desperat de fericit. Insuportabil de fericit. Atât de fericit că nu-mi venea să cred, era ca şi cum aş fi fost beat sau nebun. Dar niciodată atât de fericit ca atunci când eram cu copiii mei şi eram toţi fericiţi împreună, sau ca atunci când mă trezeam dimineaţa în zori.

  — Dar cum poţi fi la fel de fericit şi când eşti singur şi când mai eşti cu cineva?

  — E o prostie. M-ai rugat să-ţi spun tot ce-mi trece prin minte.

  — Nu, nu asta te-am rugat. Te-am rugat să-mi spui o poveste veselă din cele mai fericite vremuri ale tale de care-ţi aduci aminte. Asta n-a fost poveste. Te sculai şi erai fericit. Povesteşte-mi o întâmplare adevărată.

  — Despre ce?

  — Cu ceva dragoste, să zicem.

  — Ce fel de dragoste? Sfântă sau păcătoasă?

  — Nu, despre o dragoste frumoasă, cu haz.

  — Ştiu o poveste de asta grozavă.

  — Atunci spune-mi-o. Mai vrei un pahar?

  — Nu înainte de a-l termina pe ăsta. Bine. Pe vremea aceea eram în Hong Kong, oraş minunat unde am fost foarte fericit şi am avut parte de o viaţă zănatică. E un golf frumos acolo, iar în partea dinspre continent a golfului e oraşul Kowloon. Hong Kongul propriu-zis e pe o insulă cu coline, frumos împădurite, şi casele sunt construite sus, pe coline, şi oraşul coboară la poalele colinelor care dau spre Kowloon. Se merge dintr-o parte în alta cu feriboturi moderne, rapide.

  Oraşul Kowloon e un oraş frumos şi ţi-ar fi plăcut foarte mult. E curat şi bine construit, iar pădurea vine până la marginea oraşului, şi e un loc de vânat porumbei de pădure nemaipomenit, chiar cum treci de terenul închisorii femeilor. Ieşeam de obicei la vânat porumbei, care erau frumoşi şi mari, cu pene minunate cu nuanţe purpurii pe gât, şi cu un zbor rapid, puternic când se întorceau să se cuibărească pentru culcare, chiar în amurg într-un laur uriaş, chiar lângă zidul văruit al închisorii. Uneori nimeream câte un porumbel care zbura la înălţime, chiar deasupra capului meu, şi venea foarte repede, cu vântul din spate, aşa că adesea cădea în curtea închisorii şi puteai auzi femeile ţipând de plăcere în vreme ce se băteau pe pasărea aceea şi apoi le auzeai ţipând când gardianul le alunga şi lua pasărea pe care ne-o aducea, îndatoritor, afară, ieşind pe poarta santinelei. Regiunea din jurul oraşului Kowloon era numită Noul Teritoriu, şi erau acolo numai păduri şi dealuri şi o mulţime de porumbei de pădure, şi seara îi auzeai cum se chemau unii pe alţii. Adesea întâlneam femei şi copii săpând pământul pe marginea drumului şi punându-l în coşuri. Când te vedeau cu o puşcă de vânătoare, fugeau şi se ascundeau în pădure. Am aflat că săpau pământul acela fiindcă avea wolfram în el, minereu de tungsten. Pe atunci se vindea bine.

  — Es un poco pesada esta historia.

  — Nu, Lil. Nu e chiar o poveste plicticoasă. Aşteaptă şi ai să vezi. Wolframul, el da, e pesado. Dar e o treabă ciudată. Acolo unde se găseşte, e cel mai uşor fel de minerit care există. Sapi pur şi simplu pământul şi-l cari. Sau iei pietrele şi le cari. În Extremadura, în Spania, sunt sate întregi, construite din piatră care conţine wolfram de foarte înaltă calitate, şi zidurile de piatră care împrejmuiesc terenurile ţăranilor sunt toate durate din minereu din ăsta. Şi totuşi, ţăranii aceia sunt tare sărmani. Dar, pe atunci, pământul era atât de preţios că foloseam avioane DC-2, din cele care zboară de aici la Miami, ca să-l transporte de la terenurile din Nam Yung la aeroportul Kai Tak de la Kowloon. De aici era dus cu vapoarele în Statele Unite. Era socotit ca foarte rar şi de importanţă vitală pentru pregătirile noastre de război, fiind necesar pentru obţinerea de oţeluri rezistente. Şi totuşi oricine se putea duce pe colinele Noilor Teritorii să sape minereu din ăsta, cât putea el sau ea să ducă într-un coş turtit, purtat în echilibru pe creştet până la magazia cea mare unde era cumpărat pe sub mână. Am descoperit treaba asta pe când vânam porumbei de pădure şi le-am atras atenţia celor care cumpărau wolfram din interior. Nimeni n-a fost foarte interesat de veste şi am continuat s-o aduc la cunoştinţa unora cu grade mai înalte, până când, într-o zi, un foarte înalt ofiţer, pe care nu-l interesa deloc faptul că în Noile Teritorii se găsea wolfram, doar să-l sapi, mi-a spus: „Dar, la urma urmei bătrâne, afacerea de la Nam Yung funcţionează, după cum ştii”. Iar seara când împuşcam porumbei lângă închisoarea femeilor şi vedeam câte un bimotor Douglas coborând spre terenul de aterizare şi mai ştiam că era încărcat cu saci de wolfram ce se expediau drept spre liniile japoneze, era ciudat să te gândeşti că multe femei din închisoare fuseseră închise pentru că le prinseseră săpând pe acuns wolfram.

  — Si, es raro27 spuse Lil Virtuoasa. Dar când începe să fie povestea asta cu dragoste?

  — Oricând vrei tu, îi răpunse Thomas Hudson. Dar o să-ţi placă mai mult dacă ai să ştii şi cum erau împrejurimile unde se petrece povestea. În jurul Hong Kongului sunt numeroase insule şi golfuri, iar apa e limpede şi frumoasă. Noile Teritorii erau o peninsulă a continentului, cu coline şi păduri multe, iar insula pe care e construit Hong Kongul se află în marele golf, adânc şi albastru, care se întinde de la Marea Chinei de Sud până la Canton. Iarna, clima e cam cum e aici când bate vântul de nord, cu ploaie şi furtuni, şi când te culcai era rece. Când mă sculam dimineaţa, chiar dacă ploua, mă duceam de obicei în piaţa de peşte. Peştele acolo e aproape la fel cu cel de la noi, şi peştele cu care se hrănesc mai cu seamă e epinefelul roşu. Şi mai au şi un pompano foarte gras şi lucios, şi nişte crevete uriaşe, cele mai mari pe care le-am văzut în viaţa mea. Dimineaţa devreme piaţa de peşte era minunată, când erau aduşi peşti strălucitori, abia atunci spintecaţi, şi erau şi peşti pe care nu-i cunoşteam, dar nu prea mulţi, şi mai erau de vânzare şi raţe sălbatice prinse la capcană. Şi erau şi raţe cenuşii, lişiţe şi raţe widgeon, atât răţoi cât şi raţe, cu penaj de iarnă, şi mai erau şi raţe sălbatice de care nu mai văzusem niciodată, cu un penaj atât de delicat şi de fistichiu cum n-am întâlnit decât la raţele noastre de pădure. Şi mă uitam îndelung la ele, la penajul lor de necrezut, la ochii frumoşi, şi vedeam peştii abia prinşi, lucioşi, graşi, şi verdeţurile minunate din grădinile de legume, cu pământ îngrăşat cu excremente umane, pe care îl numeau „pământ de noapte”, şi verdeţurile erau frumoase ca şi şerpii. Mă duceam în piaţă în fiecare dimineaţă, şi fiecare dimineaţă era o bucurie. Dar tot dimineaţa erau duşi întotdeauna la groapă şi morţii, urmaţi de cei care-i jeleau, îmbrăcaţi în alb şi însoţiţi de o orchestră care cânta melodii vesele. În anul acela melodia pe care o cântau cel mai adesea la procesiunile funerare era „Venit-au iarăşi zile fericite”. Aproape că nu scăpai toată ziua de melodia asta, fiindcă oamenii mureau întruna. Şi se zicea că pe insulă erau patru sute de milionari, în afară de milionarii care mai erau şi la Kowloon.

  — Millonarios chinos?

  — Cei mai mulţi dintre ei milionari chinezi. Dar erau milionari de toate felurile. Şi eu am cunoscut mulţi milionari, şi de obicei ne duceam împreună să luăm masa la marile restaurante chinezeşti. Au multe restaurante care-s la fel de mari ca cele mai mari restaurante din lume, iar mâncarea din Canton este superbă. În anul acela cei mai buni prieteni ai mei erau zece milionari, pe care nu-i ştiam decât după primele două iniţiale ale numelui: H. M., M. Y., T. V., H. J. Şi aşa mai departe. Toţi chinezii de seamă erau cunoscuţi în chipul ăsta. Ca şi trei generali chinezi, dintre care unul venise de la Whitechapel, din Londra, şi care era cu adevărat un om minunat, un inspector de poliţie; vreo şase piloţi din Compania Naţională Chineză de Aviaţie, care câştigau sume fabuloase de bani şi care le meritau în întregime, ba meritau chiar mai mult; un poliţist; un australian pe jumătate nebun; câţiva ofiţeri englezi şi… Dar n-am să te mai plictisesc şi cu ceilalţi. Şi mai aveam şi alţi prieteni apropiaţi, intimi, în Hong Kong, mai mulţi decât am avut vreodată înainte sau după aceea.

  — Cuando viene el amor?

  — Mă gândesc ce amor să vină mai întâi. Bine. Uite că vine şi ceva amor.

  — Dar să fie grozav, fiindcă am şi început să mă simt puţin cam plictisită.

  — Acolo n-ai fi fost plictisită. Ţi-ar fi plăcut la fel de mult ca şi mie.

  — Atunci de ce n-ai stat acolo?

  — Nu se putea sta pentru că japonezii urmau să vină şi să ocupe zona în orice moment.

  — Todo está jodito por la guerra.

  — Da, spuse Thomas Hudson. De acord.

  N-o auzise niciodată pe Lil Virtuoasa folosind un cuvânt atât de tare şi rămase surprins.

  — Me, cansan con la guerra.

  — Şi eu m-am săturat, spuse Thomas Hudson. Sunt sătul până peste cap. Dar nu mă satur niciodată să mă gândesc la Hong Kong.

  — Atunci vorbeşte-mi despre el. E bastante interesante. Abia aştept să aud de dragostea aia.

  — De fapt, totul era atât de interesant că nici nu-ţi rămânea prea mult timp pentru dragoste.

  — Cu care din ele ai făcut dragoste prima oară?

  — Cu o fată foarte înaltă şi frumoasă care era foarte emancipată dar nu voia deloc să meargă la hotel să se culce cu mine fiindcă, zicea ea, toată lumea avea să afle. Dar nici acasă la ea nu voia să mă lase să vin, pentru că, spunea ea, aveau să afle servitorii. Dar câinele ei poliţist ştia; şi-mi făcea întâlnirile foarte dificile.

  — Atunci unde ai făcut dragoste?

  — Aşa cum faci când eşti puşti: oriunde reuşeam s-o conving şi mai ales în maşini şi tot felul de alte vehicule.

  — Pentru prietenul nostru, domnul X, trebuie să fi fost foarte greu.

  — Era greu.

  — Şi asta v-a fost toată dragostea? N-aţi stat niciodată împreună o noapte întreagă?

  — Niciodată!

  — Sărmanul Tom. Şi merita ea tot chinul ăsta?

  — Nu ştiu. Cred că da. Ar fi trebuit să închiriez o casă, nu să stau la hotel.

  — Trebuia să fi închiriat un hogeag, aşa cum face toată lumea aici.

  — Nu-mi plac hogeagurile.

  — Ştiu. Dar dacă o voiai pe fata aceea!

  — Problema a fost rezolvată în alt chip. Nu eşti plictisită?

  — Nu, Tom, te rog. Nu acum. Cum a fost rezolvată problema?

  — Într-o seară, am luat masa cu fata şi apoi ne-am plimbat cu barca multă vreme. A fost minunat, dar nu prea confortabil. Avea o piele minunată când o atingeai, şi toate preliminariile dragostei au tulburat-o foarte tare şi buzele îi erau pline, încărcate de dragoste. Apoi, după ce ne-am plimbat cu barca, ne-am dus la ea acasă, însă câinele poliţist era la postul lui, şi cum trebuia să nu trezim pe nimeni din somn, în cele din urmă m-am dus la hotel singur şi nu mă simţeam deloc bine şi eram sătul de dispute şi ştiam că fata avea dreptate. Şi mă gândeam în sinea mea ce haz mai avea, la dracu, să fie atât de emancipată dacă nu se putea culca într-un pat ca lumea. Şi mă gândeam că dacă-i vorba să fim emancipaţi atunci să emancipăm şi patul. Şi mă simţeam amărât şi frustrado.

  — Nu te-am văzut niciodată frustrado. Trebuie să fii tare caraghios când eşti frustrado.

  — Nu-s. Sunt umilit şi în noaptea aceea mă simţeam şi umilit şi dezgustat.

  — Spune povestea mai departe.

  — Ei bine, m-am dus la recepţie şi mi-am luat foarte frustrado cheia şi la dracu cu toate, mi-am zis. Era un hotel foarte mare şi luxos, posomorât de luxos, şi mergeam cu liftul spre camera mea pe care o ştiam că era mare şi luxoasă şi posomorită şi pustie, unde nu era nici o fată înaltă şi frumoasă. Aşa că am luat-o pe coridor şi am deschis uşa masivă a camerei mele imense şi abia atunci am văzul ce mă aştepta acolo.

  — Ce anume?

  — Trei fete nemaipomenit de frumoase, atât de frumoase că pe lângă ele frumoasa mea arăta ca o biată învăţătoare. Erau frumoase de nu puteai rezista şi niciuna nu vorbea o boabă englezeşte.

  — De unde erau?

  — Unul dintre milionarii mei mi le trimisese. Una dintre ele venise cu o scrisoare pe o hârtie foarte groasă, într-un plic de pergament. Nu era scris decât atât: „Cu dragoste de la C. W.”.

  — Şi ce-ai făcut?

  — Habar n-aveam de obiceiurile lor, aşa că am dat mâna cu ele şi le-am sărutat pe fiecare.

  — Şi apoi ce-ai făcut?

  — Mă simţeam tare încurcat. Aşa că le-am întrebat dacă vor să bea ceva şi n-au vrut. Aşa că mi-am luat un pahar şi ne-am aşezat pe pat, şi după aceea am stins lumina.

  — Şi a fost amuzant?

  — A fost minunat. Era minunat să fii în pat cu o fată care era la fel de plăcută ca fata pe care o cunoscusem eu, ba şi mai plăcută şi care era şi sfioasă şi neruşinată şi deloc emancipată, şi apoi înmulţeşte cu trei, şi transpune toată povestea asta în întuneric. Totul se petrecea în întuneric şi nu-mi mai ardea să dorm cu nici un chip. Dar, în cele din urmă, am adormit şi dimineaţa când m-am trezit toate dormeau şi erau atât de frumoase ca atunci când intrasem prima dată în încăpere. Cele mai frumoase fete pe care mi-a fost dat să le văd în viaţa mea.

  — Mai frumoase decât eram eu acum douăzeci şi cinci de ani când m-ai cunoscut prima oară?

  — Nu, Lil. No puede ser. Aşa ceva nu există. Erau chinezoaice şi doar ştii cât de frumoasă poate fi o chinezoaică. Şi le-am iubit pe toate trei.

  — Dar erau trei.

  — Trei sunt cam multe. Şi dragostea a fost lăsată să fie făcută numai cu una, te asigur.

  — În orice caz, sunt bucuroasă că ai avut parte de ele. Să nu crezi că-s geloasă. Şi nu le-ai căutat într-adins şi apoi erau un fel de cadou. Şi nici n-o pot suferi pe tipa aia cu câinele poliţist care nu voia să ajungă în pat. Dar, Tom, dimineaţa nu te-ai simţit sleit?

  — Nici nu-ţi poţi tu imagina cât de sleit. Sleit cu adevărat.

  — Aşa că ai luat un pahar.

  — Aşa că am luat un pahar şi m-am simţit un pic mai bine şi foarte fericit.

  — Şi ce-ai mai făcut?

  — M-am uitat printre draperii afară să văd cum era vremea. Ploua. M-am gândit că era grozav şi că aveam să stăm în cameră toată ziua. Dar trebuia să mănânc ceva de dimineaţă şi trebuia să mă gândesc şi la ce-o să mănânce ele. Aşa că am făcut un duş, şi apoi m-am îmbrăcat foarte iute şi am ieşit şi am încuiat uşa uşurel ca să nu facă zgomot. Am mâncat jos, la hotel, şi am mâncat pe săturate scrumbii afumate, cornuri cu marmeladă, ciuperci şi şuncă. Toate foarte bune. Am băut şi o cană mare de ceai şi am mai luat şi un whisky dublu cu apă gazoasă şi încă tot stors mă simţeam. Am citit ziarul de dimineaţă şi mă minunam cât de târziu sunt în stare să doarmă fetele. În cele din urmă, m-am dus la uşa din faţă a hotelului şi m-am uitat afară şi afară încă ploua tare. M-am dus la bar, dar nu se deschisese; la micul dejun îmi aduseseră de băut de la barul de serviciu. Apoi n-am mai aşteptat deloc şi m-am dus înapoi în camera mea şi am descuiat uşa. Plecaseră toate.

  — Ce groaznic.

  — Aşa m-am gândit şi eu.

  — Şi ce-ai făcut atunci? Ţi-ai luat ceva de băut, bănuiesc.

  — Da. Am băut un pahar şi apoi m-am dus şi am făcut din nou o baie, şi atunci am început să simt o dublă remuşcare.

  — Un doble remordimiento?

  — Nu. Două remuşcări. Remuşcare pentru că m-am culcat cu trei fete într-o noapte. Remuşcare pentru că plecaseră toate.

  — Îmi amintesc de vremea când aveai remuşcări după ce veneai la mine. Dar ţi-a trecut.

  — Da, ştiu. Totdeauna mi-au trecut toate. Am fost totdeauna omul marilor remuşcări. Dar, în dimineaţa aceea, la hotel, am încercat o imensă dublă remuşcare.

  — Aşa că ai mai băut un pahar.

  — Cum de-ai ghicit? Şi i-am dat un telefon milionarului meu. Dar nu era acasă, nici la birou.

  — Trebuie să fi fost la hogeagul lui.

  — Fără îndoială. Unde fetele se duseseră să-l întâlnească şi să-i povestească totul.

  — Dar de unde făcuse el rost de trei fete atât de frumoase? Acum, aici nu găseşti cu nici un chip trei fete cu adevărat frumoase. Ştiu eu câte greutăţi am întâmpinat încercând să găsesc câteva măcar acceptabile pentru Henry şi Willie în dimineaţa asta. Deşi, bineînţeles, dimineaţa e o perioadă nepotrivită pentru aşa ceva.

  — Ah, milionarii din Hong Kong aveau iscoade prin toată ţara. Îndată ce în vreun sat sau oraş era zărită vreo fată frumoasă, agenţii lor şi puneau mâna pe ea şi o expediau spre Hong Kong, unde era educată şi îngrijită.

  — Dar cum de arătau ele atât de frumoase dimineaţa, dacă aveau coafurile alea muy estilizado, cum au ele de obicei? Cu cât o coafură e mai estilizado, cu atât arată mai rău dimineaţa.

  — Dar nu aveau astfel de coafuri. Purtau părul lung până la umeri, cum purtau fetele în America în anul acela şi cum multe îl poartă şi acum. Era buclat şi foarte mătăsos. Aşa-i plăcea lui C. W. Fusese în America şi, bineînţeles, văzuse şi la cinema…

  — Nu le-ai mai întâlnit niciodată?

  — Numai pe câte una pe rând. C. W. Îmi trimitea uneori câte una, dar nu le-a mai trimis niciodată pe toate trei. Erau nou sosite şi, bineînţeles, le păstra pentru el. Şi, pe deasupra, mi-a zis că nu voia să dăuneze cu nimic principiilor mele morale.

  — Pare să fi fost un om minunat. Ce s-a ales de el?

  — Cred că a fost împuşcat.

  — Sărmanul de el. Dar a fost o poveste frumoasă, şi chiar deosebit de gingaşă. Şi tu arăţi mai înveselit.

  Cred că şi sunt, se gândi Thomas Hudson. Ei bine, aşa mi-am propus să fiu. N-a fost aşa?

  — Uite, Lil, îi spuse, nu socoţi că am băut cam destule din astea?

  — Cum te simţi?

  — Mai bine.

  — Mai pregăteşte-i lui Tomás încă un daiquiri dublu frapat fără zahăr. Eu m-am cam ameţit. Nu mai vreau nimic.

  Mă simt într-adevăr mai bine, se gândi Thomas Hudson. Asta-i partea caraghioasă. Totdeauna te simţi mai bine şi totdeauna reuşeşti să treci peste remuşcări. Numai peste un lucru nu reuşeşti să treci, şi asta-i moartea.

  — Ai murit vreodată? o întrebă el pe Lil.

  — Bineînţeles că nu.

  — Yo tampoco.28

  — De ce-ai zis una ca asta? Când vorbeşti aşa, mă înspăimânţi.

  — Nu vreau să te înspăimânt, iubire. Nu vreau să mai înspăimânt pe nimeni niciodată.

  — Îmi place cum mi-ai spus tu iubire.

  Aşa nu ajungi nicăieri, se gândi Thomas Hudson. Oare nu mai găseşti nimic altceva de făcut care să aibă acelaşi efect decât să stai cu bătrâna şi tăvălita de Lil Virtuoasa, aici, la Floridita, la capătul acesta de bar unde se adună târfele bătrâne şi să te îmbeţi? Dacă nu ai decât patru zile la dispoziţie, nu le poţi folosi mai bine? Unde? se gândi. La hogeagul lui Alfred? Te simţi bine şi aici unde te afli. De băut nu se poate bea mai bine şi nici băutură atât de bună nu-i nicăieri în altă parte în lumea asta, şi acum, fiule, ai pornit-o pe băutură, şi mai bine ţine-o aşa cât poţi. Asta-i tot ce ţi-a mai rămas şi ar fi mai bine să-ţi placă, şi să-ţi placă pe toate lungimile de undă. Doar ştii că totdeauna ţi-a plăcut şi încă destul de mult, şi asta-i ce ţi-a mai rămas acum, aşa că încearcă să-ţi placă.

  — Îmi place, spuse el cu voce tare.

  — Ce?

  — Să beau. Nu numai să beau pur şi simplu. Ci să beau daiquiri duble, frapate şi fără zahăr. Dacă bei prea multe din astea cu zahăr, ţi se face rău.

  — Yo lo creo. Şi dacă oricine altcineva ar bea atâtea fără zahăr, ar muri.

  — Poate mor şi eu.

  — Nu, tu n-ai să mori. O să baţi recordul şi după aceea o să mergem la mine şi o să dormim şi cel mai cumplit lucru care are să se întâmple are să fie când ai să sforăi.

  — Ultima dată am sforăit?

  — Horrores. Şi noaptea m-ai chemat cu zece nume diferite.

  — Îmi pare rău.

  — Nu-i nimic. Mie mi s-a părut amuzant. Celelalte fete nu se zbârlesc când le zici atât de multe nume diferite.

  — N-am nici o altă fată. Doar o nevastă.

  — Încerc din răsputeri să-mi placă şi să am o părere bună despre ea, dar e tare greu. Bineînţeles că n-am îngăduit nimănui să vorbească urât de ea.

  — Eu am să vorbesc urât de ea.

  — Nu, să nu faci asta. E vulgar. De două lucruri mi-e silă: să văd bărbaţi plângând. Ştiu că trebuie şi ei să plângă, dar nu-mi place să-i văd. Şi mi-e silă să-i aud vorbind urât de nevestele lor. Dar aproape toţi fac asta. Aşa că să n-o faci, fiindcă ne-am distrat atât de frumos.

  — Bine. La dracu cu ea. N-o să vorbim de ea.

  — Tom, te rog. Doar ştii că o socot tare frumoasă. Şi este. Zău. Pero no es mujer para ti. Nu-i de tine. Dar să nu vorbim urât de ea.

  — Ai dreptate.

  — Mai spune-mi o poveste veselă. Nici măcar nu-i nevoie să fie şi cu dragoste, ajunge dacă îţi place să mi-o spui.

  — Nu cred că ştiu vreo poveste veselă.

  — Nu fi aşa. Doar ştii cu miile. Mai ia un pahar şi spune-mi o poveste veselă.

  — De ce nu te apuci de treabă?

  — Ce treabă?

  — Afurisita aia de consolidare morală.

  — Tu tienes la moral muy baja.

  — Bineînţeles. Sunt perfect conştient că am moralul scăzut. Dar de ce nu spui şi tu nişte poveşti care să ajute la consolidarea lui?

  — Numai tu singur trebuie s-o faci. Doar ştii bine. Fac orice altceva vrei. Ştii bine.

  — În regulă, spuse Thomas Hudson. Chiar mai vrei încă o poveste veselă?

  — Te rog. Uite-ţi băutura. Încă o poveste veselă şi încă un pahar şi ai să te simţi bine.

  — Garantezi tu asta?

  — Nu, spuse ea şi începu din nou să plângă, în vreme ce se uita la el, şi plângea uşor şi firesc aşa cum izvorăşte apa dintr-un izvor. Tom, de ce nu poţi să-mi spui ce s-a întâmplat? Acum mi-e şi frică să te întreb. Asta este?

  — Asta-i, spuse Thomas Hudson.

  Atunci ea se puse tare pe plâns şi el – fu nevoit s-o cuprindă cu braţul şi să încerce s-o mângâie în faţa tuturor bărbaţilor de la bar. Acum nu mai plângea frumos. Plângea fără oprelişti, sfâşietor.

  — Ah, sărmanul meu Tom, îngână ea. Ah, sărmanul meu Tom.

  — Haide, vino-ţi în fire, mujer, şi bea un pahar de brandy. Acum o să ne veselim.

  — Ah, de acum nu mai vreau să fiu veselă. N-am să mai fiu veselă niciodată.

  — Ascultă, îi spuse Thomas Hudson, vezi cât de mult foloseşte să le spui şi celorlalţi ce te doare?

  — O să fiu veselă, spuse ea. Lasă-mă numai un minut. O să mă duc la toaletă şi o să-mi revin.

  Să ai grijă să-ţi revii, fir-ar să fie, se gândi Thomas Hudson. Pentru că mă simt tare rău şi dacă nu termini cu plânsul, sau dacă mai aduci vorba de asta, atunci mă duc dracului de-aici. Şi dacă mă duc dracului de-aici, unde dracu am să mă duc în altă parte? Îşi dădea seama cât de limitate erau posibilităţile, şi nici hogeagul cuiva nu era un răspuns.

  — Mai dă-mi un daiquiri dublu, frapat şi fără zahăr. No se lo que pasa con esta mujer.

  — Ştiu eu ce-i cu ea. Când se-apucă de plâns, toarnă ca o stropitoare, spuse barmanul. Mai bine ar folosi-o pe ea în locul apeductului.

  — Cum merge apeductul? întrebă Thomas Hudson.

  Un bărbat care stătea în stânga lui, la bar, un individ mărunt de statură, cu o mutră veselă şi nasul turtit, a cărui faţă Thomas Hudson o cunoştea bine, dar de al cărui nume şi culoare politică nu-şi aducea aminte, spuse:

  — Ce cabrones! Ştiu ticăloşii că pot stoarce totdeauna bani pentru apă, apa fiind o mare necesitate. E nevoie şi de altele, dar apa nu se poate înlocui cu nimic altceva, şi fără oleacă de apă nu poţi face nimic. Şi ştiu ei că totdeauna pot stoarce bani ca să aducă apă. Aşa că nu va exista niciodată un apeduct ca lumea.

  — Nu prea înţeleg ce vrei să spui.

  — Si, hombre. Totdeauna pot stoarce bani pentru un apeduct pentru că e absolută nevoie de un apeduct. Şi atunci omori tu gâsca care-ţi aduce un apeduct de aur?

  — De ce să nu facă un apeduct şi apoi să scoată bani din asta şi să găsească apoi alt truco?

  — Nu există truc mai bun ca apa. Totdeauna poţi stoarce bani promiţând că vei face rost de apă. Nici un politician nu va distruge un truc ca ăsta construind un apeduct ca lumea. Învăţăceii în ale politicii se mai atacă uneori ei în probleme minore de politică. Dar nici un politician nu va lovi în adevărata bază a economiei politice. Lăsaţi-mă să închin un pahar în cinstea oficiului vamal, afacerilor de loterie, afacerilor neimpozabile, în cinstea preţului fix la zahăr şi a veşnicului apeduct lipsă.

  — Prosit, făcu Thomas Hudson.

  — Doar nu eşti neamţ cumva, nu?

  — Nu, american.

  — Atunci să bem pentru Roosevelt, Churchill, Batista şi pentru lipsa unui apeduct.

  — Pentru Stalin.

  — Bineînţeles, pentru Stalin, pentru Institutul Central Hershey, pentru marijuana şi pentru lipsa unui apeduct.

  — Pentru Adolphe Luque.

  — Pentru Adolphe Luque, pentru Adolf Hitler, pentru Philadephia, Gene Tunney, pentru Key West şi pentru lipsa unui apeduct.

  Lil Virtuoasa apăru din nou la bar venind de la toaletă, în vreme ce ei vorbeau. Îşi aranjase din nou faţa şi nu mai plângea, dar puteai vedea că fusese zguduită.

  — Îl cunoşti pe domnul acesta? o întrebă Thomas Hudson făcându-i cunoştinţă cu noul său prieten, sau cu vechiul său prieten descoperit din nou.

  — Numai în pat, spuse domnul.

  — Cállate, făcu Lil Virtuoasa. Mai taci. E politician, îi explică ea lui Thomas Hudson. Muy hambriento en este momento.

  — Nu-s flămând, ci însetat, o corectă politicianul. Şi la ordinele dumitale, îi spuse el lui Thomas Hudson. Ce serveşti?

  — Un daiquiri dublu, frapat şi fără zahăr. Dăm cu zarul să vedem cine plăteşte?

  — Nu, dă-mi voie să fac eu cinste. Aici am credit nelimitat.

  — E om de treabă, îi spuse Lil lui Thomas Hudson, vorbind în şoaptă, în vreme ce celălalt îl făcea atent pe cel mai apropiat barman. Politician. Dar foarte cinstit şi foarte vesel.

  Politicianul o cuprinse pe Lil Virtuoasa cu o mână.

  — Cu fiecare zi eşti tot mai subţirică, mi vida, spuse el. Precis că aparţinem aceluiaşi partid politic.

  — Pentru apeduct, spuse Thomas Hudson.

  — O, Doamne, nu. Ce vrei să faci? Să-mi iei pâinea de la gură şi să aduci apa?

  — Atunci, hai să bem pentru vremea când această puta guerra se va sfârşi, spuse Lil.

  — Să bem.

  — Pentru bursa neagră, spuse omul. Pentru faptul că e atât de puţin ciment. Pentru cei ce controlează aprovizionarea cu fasole neagră.

  — Să bem, spuse Thomas Hudson şi adăugă: Pentru orez!

  — Pentru orez, repetă politicianul. Să bem.

  — Te simţi mai bine? îl întrebă Lil Virtuoasa.

  — Bineînţeles.

  Se uită la ea şi văzu că era pe cale să se apuce din nou de plâns.

  — Apucă-te din nou de plâns, îi spuse el, şi-ţi crap falca.

  În spatele barului era un afiş litografiat eu poza unui politician în costum alb şi lozinca „Un Alcalde Mejor”, un primar mai bun. Era un afiş mare şi primarul acela mai bun se uita drept în ochii fiecăruia din cei ce stăteau şi beau.

  — Pentru un Alcalde Peor, spuse politicianul. Pentru un primar mai rău.

  — O să candidezi? îl întrebă Thomas Hudson.

  — Neîndoios.

  — E minunat atunci, spuse Lil Virtuoasa. Hai să-ţi elaborăm platforma electorală.

  — Nici nu e greu, spuse candidatul. Un Alcalde Peor. Avem şi o lozincă numai bună să câştigăm. Ce ne mai trebuie şi o platformă?

  — Trebuie să avem şi o platformă, spuse Lil. Nu crezi şi tu la fel, Tomás?

  — Ba da. Ce ziceţi de: „Jos cu şcolile rurale”?

  — Jos, spuse candidatul.

  — Menos guaguas y peores, sugeră Lil Virtuoasa.

  — Bun. Autobuze mai puţine şi mai proaste.

  — De ce să nu desfiinţăm transportul cu totul? veni candidatul cu ideea. E mai simplu. Es más sencillo.

  — În regulă, spuse Thomas Hudson. Cero transporte.29

  — Scurt şi plin de nobleţe, spuse candidatul. Şi arată că suntem imparţiali. Dar mai putem îmbogăţi lozinca. Ce ziceţi de Cero transporte aereo, terrestre y maritimo?30

  — Minunat. Acum avem o platformă adevărată. Cu lepra cum stăm?

  — Por una lepra más grande para Cuba,31 spuse candidatul.

  — Por el cancer cubano32 spuse Thomas Hudson.

  — Por una tuberculosis ampliada, adecuada, y permanente para Cuba y los cubanos33, spuse candidatul. E puţin cam lungă, dar va suna bine la radio. Cu sifilisul cum stăm, coreligionarule?

  — Por una sifilis criolla cien por cien.34

  — Bun, spuse candidatul. Jos cu penicilina şi celelalte trucuri ale imperialismului yankeu.

  — Jos, spuse Thomas Hudson.

  — Mi se pare că a cam venit vremea să mai bem şi noi ceva, spuse Lil Virtuoasa. Vouă cum vi se pare, correligionarios?

  — O idee magnifică, spuse candidatul. Cine altcineva dacă nu tu putea să aibă o ideea ca asta?

  — Tu, răspunse Lil.

  — Să atacăm creditul meu, spuse candidatul. Să vedem cum rezistă creditul meu sub un foc cu adevărat năprasnic. Gagiule de la bar, tipule de la bar, băiete, la toată lumea încă un rând, ca mai înainte. Şi pentru asociatul acesta politic al meu, fără zahăr.

  — Uite şi o idee de lozincă spuse Lil Virtuoasa. Zahărul Cubei pentru cubanezi.

  — Jos cu colosul din nord, adăugă Thomas Hudson.

  — Jos, repetară şi ceilalţi.

  — Avem nevoie de mai multe lozinci autohtone de mai multe lozinci municipale. Nu trebuie să intrăm prea mult pe tărâmul problemelor internaţionale, atâta timp cât suntem încă în război şi deocamdată aliaţi.

  — Totuşi, cred că trebuie s-o susţinem pe cea cu „Jos cu colosul din nord”, stărui Thomas Hudson. E un moment într-adevăr ideal acum în timp ce colosul e angrenat într-un conflict mondial. Cred că ar trebui totuşi să-l dăm jos.

  — O să-l dăm noi jos după ce mă aleg.

  — Pentru Un Alcalde Peor, spuse Thomas Hudson.

  — Pentru noi toţi. Pentru partid, spuse Alcalde Peor şi ridică paharul.

  — Trebuie să ne amintim împrejurările în care s-a fondat partidul şi să scriem un manifest. Dar, ia spuneţi, ce dată-i azi?

  — În douăzeci. Mai mult sau mai puţin.

  — Care douăzeci?

  — Douăzeci mai mult sau mai puţin februarie. El grito de La Floridita 35.

  — E un moment solemn, spuse Thomas Hudson. Ascultă, Lil, eşti în stare să scrii? Eşti în stare să faci să rămână toate astea?

  — Pot să scriu. Dar chiar acum nu pot să scriu.

  — Dar mai sunt vreo câteva probleme asupra cărora ar trebui să ne precizăm poziţia, spuse Alcalde Peor. Ascultă, Colos al Nordului, de ce nu plăteşti tu rândul asta? Doar ai văzut cât de viteaz e creditul meu şi cum ţine el piept atacului. Dar n-are rost să ucidem sărmana pasăre când ştim că tot va pierde şi aşa. Haide, Colosule.

  — Să nu-mi spui tu mie Colosule. Doar suntem împotriva colosului blestemat.

  — În regulă, şefule. Dar, la urma urmei, cu ce te ocupi?

  — Sunt om de ştiinţă.

  — Sobre todo en la cama36, spuse Lil Virtuoasa. A făcut studii aprofundate la Hong Kong.

  — Ei bine, indiferent ce eşti, plăteşte rândul ăsta, spuse Alcalde Peor. Şi să mergem mai departe cu platforma.

  — Ce facem cu familia?

  — Subiect sfânt. Familia se bucură de aceeaşi cinste ca şi religia. Trebuie să fim cu băgare de seamă şi subtili. Ce zici de asta: Abaho los padres de familias?37

  — Are multă demnitate. Dar de ce să nu spunem pur şi simplu: Jos familia?

  — Abajo familia. E un sentiment frumos, dar s-ar putea ca mulţi să-l confunde cu béisbol.

  — Dar de copii ce zici?

  — Lăsaţi-i să vină la mine îndată ce ajung la vârsta votării spuse Alcalde Peor.

  — Dar cu divorţul ce facem? întrebă Thomas Hudson.

  — Altă problemă spinoasă, spuse Alcalde Peor. Bastante espinoso. Ce părere ai de divorţ?

  — Poate că nici n-ar trebui să vorbim de divorţ. Contrazice campania noastră în favoarea familiei.

  — Bine, atunci să-l lăsăm baltă. Acum ia să văd…

  — Nu poţi, spuse Lil Virtuoasa. Te uiţi cam împrăştiat.

  — Femeie, să nu mă critici, îi spuse Alcalde Peor. Dar un lucru trebuie să-l facem.

  — Ce?

  — Orinar.

  — De acord, se trezi spunând Thomas Hudson. E fundamental.

  — La fel de fundamental ca şi lipsa unui apeduct. Şi e fondat tot pe apă.

  — E fondat pe alcool.

  — Numai în mică proporţie în comparaţie cu apa. Apa e elementul fundamental. Doar eşti om de ştiinţă. Cam în ce proporţie intră apa în componenţa noastră?

  — Optzeci şi şapte şi trei zecimi, declară Thomas Hudson, spunând la nimereală şi ştiind că n-are dreptate.

  — Exact, adeveri Alcalde Peor. N-ar trebui să mergem acum cât ne mai ţinem pe picioare?

  La toaleta bărbaţilor, un mulatru calm şi nobil citea o broşură a societăţii rosicrucienilor. Îşi făcea lecţiile săptămânale pentru cursul pe care-l urma. Thomas Hudson îl salută cu demnitate şi la salut i se răspunse la fel.

  — O zi destul de răcoroasă, domnule, remarcă supraveghetorul ce studia literatura religioasă.

  — E răcoroasă bine, spuse Thomas Hudson. Cum merg studiile?

  — Foarte bine, domnule. Cât se poate de bine.

  — Sunt încântaT. Spuse Thomas Hudson, Apoi se adresă Alcaldelui Peor:

  — Am făcut parte dintr-un club la Londra, unde jumătate din membri încercau să urineze şi cealaltă parte încerca să-i împiedice.

  — Foarte bine, spuse Alcalde Peor, terminându-şi treaba. Şi cam cum se cheamă? El Club Mundial?

  — Nu. De fapt, am uitat cum îi spune.

  — Ai uitat numele clubului dumitale.

  — Da, de ce nu?

  — Cred că e mai bine să mergem să mai luăm un rând. Cât costă urinatul ăsta?

  — Cât doriţi dumneavoastră, domnule.

  — Lasă-mă să plătesc eu, spuse Thomas Hudson. Îmi place să plătesc eu aici. E ca şi cum ai cumpăra flori.

  — Nu s-ar putea să fi fost Clubul Automobilistic Regal? întrebă mulatrul stând în picioare şi oferind un şervet.

  — Nu s-ar putea.

  — Îmi pare rău, domnule, spuse cel ce studia doctrina rosicrucianismului. Ştiu că aceasta-i unul dintre cele mai mari cluburi din Londra.

  — E adevărat, spuse Thomas Hudson. Unul dintre cele mai mari. Ţine şi cumpără-ţi ceva foarte frumos din banii ăştia.

  Îi dădu un dolar.

  — De ce i-ai dat un peso? îl întrebă Alcalde Peor după ce ieşiră pe uşă şi se treziră din nou în hărmălaia ce venea de la bar, din restaurant şi de la circulaţia de afară.

  — Tot n-aveam ce face cu el.

  — Hombre, făcu Alcalde Peor. Te simţi bine? Nu ţi-e rău?

  — Destul de bine, spuse Thomas Hudson. Îţi mulţumesc tare mult.

  — Cum a fost plimbarea? întrebă Lil Virtuoasa de pe scaunul ei de la bar.

  Thomas Hudson se uită la ea şi din nou o văzu parcă pentru prima oară. Arăta mult mai neagră şi mult mai voluminoasă.

  — A fost o plimbare plăcută, îi răspunse el. Când călătoreşti, întâlneşti întotdeauna oameni interesanţi.

  Lil Virtuoasa îi puse mâna pe mijloc şi strânse tare, iar el se uită în lungul barului, dincolo de Lil, dincolo de pălăriile de Panama, de feţele cubanezilor, de păhărelele pentru zaruri care se mişcau mereu în mâinile celor ce beau, se uită afară, pe uşa deschisă, spre lumina strălucitoare din stradă, când văzu că maşina trage în faţă, portarul deschide portiera din spate şi ea coboară.

  Era ea. Nimeni altcineva nu cobora din maşină în chipul acela, cu o mişcare abilă, uşoară, elegantă şi, în acelaşi timp, ca şi cum ar fi făcut străzii o mare favoare păşind pe ea. Ani de zile toate încercaseră să arate ca ea, şi unele ajunseseră destul de aproape. Dar când o vedeai, toate care încercaseră să arate ca ea nu erau decât imitaţii. Acum era în uniformă, îi zâmbi portarului şi-l întrebă ceva şi el răspunse încântat şi dădu afirmativ din cap, iar ea porni, traversă trotuarul şi intră în bar. În spatele ei era altă femeie în uniformă.

  Thomas Hudson se ridică în picioare şi simţi ca şi cum ceva îi apăsa pieptul şi nu-l lăsa să respire. Ea îl văzuse şi porni spre el printre consumatori, pe intervalul dintre cei ce stăteau la bar şi cei de ia mese. Cealaltă femeie se ţinea pe urmele ei.

  — Scuzaţi-mă, spuse el către Alcalde Peor şi către Lil Virtuoasa. Trebuie să întâmpin o prietenă.

  Se întâlniră la jumătate intervalului dintre bar şi mese şi o cuprinse în braţe. Se strânseră tare în braţe, aşa cum se strâng oamenii uneori, şi el o sărută pătimaş şi ea îl sărută, şi-l îmbrăţişă strâns.

  — Ah, tu eşti. Tu. Tu, murmură ea.

  — Diavoliţo, făcu el. Cum ai ajuns aici?

  — De la Camagüey, bineînţeles.

  Oamenii se uitau la ei, şi el o cuprinse în braţe, lipind-o tare de el, o săltă de la podea, şi o sărută din nou şi apoi o lăsă jos, o luă de braţ şi o duse la o masă din colţ.

  — Nu putem face nimic aici, spuse el. Ne arestează.

  — Să ne aresteze, spuse ea. Ea e Ginny, secretara mea.

  — Bună, Ginny, o salută Thomas Hudson. Hai s-o poprim pe femeia asta smintită în spatele mesei.

  Ginny era o fată simpatică şi urâţică. Amândouă purtau aceeaşi uniformă, bluză ofiţerească fără însemne, cămaşă bărbătească şi cravată, fustă, ciorapi şi pantofi. Pe cap aveau bonete militare şi pe umărul stâng un însemn pe care nu-l văzuse la început.

  — Diavoliţo, scoate-ţi boneta.

  — Nu am voie.

  — Scoate-o.

  — Bine.

  Îşi scoase boneta, îşi înălţă capul şi-şi scutură părul, făcându-l să se reverse în jos, îşi lăsă capul pe spate şi se uită la el, iar el îi văzu fruntea înaltă, linia şerpuită, fascinantă a părului, care avea aceeaşi culoare aurie dintotdeauna, ca a grâului copt, pomeţii ieşiţi în afară şi scobitura obrazului imediat sub ei, scobitura aceea care-ţi putea frânge oricând inima, nasul uşor turtit, şi gura care abia-abia scăpase de el, cu rujul şters de sărutări, şi linia frumoasă a bărbiei şi a gâtului.

  — Cum arăt?

  — Doar ştii bine.

  — Ai mai sărutat vreodată pe cineva în uniformă? Sau te-ai zgâriat în nasturii militari?

  — Nu.

  — Mă iubeşti?

  — Totdeauna te iubesc.

  — Nu. Acum mă iubeşti? În clipa asta?

  — Da, spuse el, şi simţi un nod în gât.

  — Bine, spuse ea. Ar fi fost tare rău pentru tine dacă nu m-ai fi iubit.

  — Cât timp stai pe-aici?

  — Numai azi.

  — Dă-mi voie să te sărut.

  — Spuneai că o să ne aresteze.

  — Mai putem aştepta. Ce bei?

  — Au şampanie bună?

  — Da. Dar există şi o băutură locală cumplit de bună.

  — Trebuie să fie. Dar cam cât ai băut tu din băutura asta?

  — Nu mai ştiu. Vreo duzină de pahare.

  — Numai ochii ţi s-au mai micşorat. Iubeşti pe cineva?

  — Nu. Dar tu?

  — Trebuie să vedem. Unde-i bestia de nevastă-ta?

  — Prin Pacific.

  — Acolo aş vrea să fie. La o mie de braţe adâncime. Ah, Tommy, Tommy, Tommy, Tommy, Tommy.

  — Iubeşti pe cineva?

  — Mi-e teamă că da.

  — Bestie.

  — Nu-i groaznic? Prima oară când te întâlnesc după ce-am plecat, nu iubeşti pe nimeni, iar eu iubesc pe cineva.

  — Tu ai plecat?

  — Versiunea mea.

  — E drăguţ?

  — Ăsta de-acum e drăguţ, drăguţ cum sunt copiii. Are mare nevoie de mine.

  — Unde-i?

  — Secret militar.

  — Şi într-acolo te îndrepţi şi tu?

  — Da.

  — Tu unde eşti?

  — La USO.

  — E acelaşi lucru cu OSS?

  — Nu, nepriceputule. Nu te preface că eşti prost şi nu fi înţepat numai pentru că iubesc pe cineva. Tu nu mă întrebi niciodată când te îndrăgosteşti.

  — Cât de îndrăgostită eşti de el?

  — N-am zis că-s îndrăgostită de el. Am spus că-l iubesc. Şi dacă n-ai ţine morţiş, azi nu l-aş iubi. Nu stau aici decât o zi. Nu vreau să fiu nepoliticoasă.

  — Du-te la dracu, spuse el.

  — Ce-ar fi dacă aş lua maşina şi m-aş duce la holel? întrebă Ginny.

  — Nu, Ginny. Mai întâi să bem nişte şampanie. Ai maşină? îl întrebă ea pe Thomas Hudson.