Insulele lui Thomas Hudson

 

  CUPRINS:

  Partea întâi.

  BIMINI: 7

  Partea a doua.

  CUBA: 208

  Partea a treia.

  PE MARE: 329

 

 

 

  PARTEA ÎNTÂI.

  BIMINI.

  I.

  Casa era construită pe cel mai înalt punct al îngustei limbi de pământ ce se întindea între port şi mare. Rezistase la trei uragane şi fusese durată solid, ca o navă.

  Palmieri înalţi, care se îndoiau în bătaia alizeelor, îşi aruncau umbra asupra ei. Pe uşa dinspre ocean puteai coborî drept spre faleză, spre plaja cu nisip alb, spre Gulf-Stream. Apa curentului era de obicei de un albastru închis, de te uitai la ea de departe, când nu bătea vântul. Dar, când intrai în ea, te întâmpina o apă de un verde deschis deasupra nisipului alb şi fin şi puteai zări umbra oricărui peşte mai mare cu mult înainte ca acesta să ajungă prea aproape de ţărm.

  Era un loc minunat de scăldat, ferit de primejdii în timpul zilei, dar nu şi noaptea. Noaptea, rechinii ajungeau foarte aproape de mal, ieşind la vânat la marginea curentului şi, în nopţile liniştite, de pe terasa de sus a casei puteai auzi cum peştii pe care-i hăituiau ei împroşcau apa în toate părţile, iar de coborai la ţărm, vedeai dâra fosforescentă pe care o lăsau în apă. Noaptea, rechinii nu se temeau de nimic, în schimb totul se temea de ei. Ziua însă se aţineau departe de nisipul acela alb şi neîntinat şi, chiar de se arătau, le puteai zări umbrele de la mare distanţă.

  Un bărbat pe nume Thomas Hudson, care era pictor bun, locuia acolo, în casa aceea şi acolo, ca şi în alte părţi ale insulei, muncea el cea mai mare parte a anului. Dacă ai trăit la acea latitudine destul de multă vreme, atunci schimbarea anotimpurilor devine la fel de importantă ca oriunde în altă parte, iar Thomas Hudson, care era îndrăgostit de insulă, nu voia să piardă nici o primăvară ori vară, nici o toamnă ori iarnă.

  Uneori arşiţa verii era prea puternică atunci când cădea vântul în august, sau când nu băteau câteodată alizeele în iunie şi iulie. Prin septembrie şi octombrie, sau chiar pe la începutul lui noiembrie se putea întâmpla să se abată vreun uragan, iar din iunie încolo în orice clipă te puteai aştepta la vreo capricioasă furtună tropicală. Dar în adevăratele luni de uragane domnea o vreme splendidă atunci când nu se pomeneau furtuni.

  Thomas Hudson studiase furtunile tropicale timp de mai mulţi ani, încât putea spune numai uitându-se la cer când se pregătea vreo tulburare tropicală, cu mult înainte ca barometrele să-i indice apariţia. Ştia cum să estimeze furtunile şi ce măsuri să ia în faţa lor. De asemenea ştia ce înseamnă să supravieţuieşti, împreună cu ceilalţi locuitori ai insulei, unui uragan şi ce legături apăreau între toţi cei ce trecuseră prin el. Ştia de asemenea că uraganele puteau fi atât de amarnice încât să nu le poată supravieţui nimic. Cu toate astea, întotdeauna se gândise că, de avea să se abată asupra insulei unul cumplit, ar fi vrut să fie şi el acolo şi să fie şters de pe faţa pământului cu casă cu tot, dacă avea să fie năruită.

  Casa arăta aproape în aceeaşi măsură şi a casă şi a navă. Aşezată acolo tocmai ca să înfrunte furtunile, fusese durată în solul insulei ca şi cum ar fi fost parte din ea; dar pe toate ferestrele vedeai marea şi avea un sistem de ventilaţie în cruce, aşa încât aveai parte de răcoare chiar şi în nopţile cele mai zăpuşitoare. Casa fusese văruită în alb ca să fie răcoroasă vara, şi se vedea de departe, din largul Gulf-Streamului. Era punctul cel mai ridicat de pe insulă în afară de şirurile lungi ale copacilor înalţi de casuarina, cei dintâi pe care-i zăreai atunci când urmăreai cum se ridică insula din valuri. Îndată ce distingeai pata întunecată a copacilor de casuarina înălţându-se deasupra orizontului mării, zăreai şi linia albă a casei. Apoi, în vreme ce te apropiai vedeai cum se înalţă insula în toată lungimea ei, cu palmieri, casele sale din scândură, cu linia albicioasă a plajei şi, dincolo de ea, verdele din South Island. Thomas Hudson nu putea zări niciodată casa, acolo pe insulă, fără ca priveliştea ei să nu-l facă fericit. Iarna, când bântuiau vânturile dinspre nord şi se făcea cu adevărat rece, casa era călduroasă şi confortabilă fiindcă era înzestrată cu singurul şemineu de pe insulă. Era un şemineu imens, şi Thomas Hudson punea pe foc lemne aruncate de valuri pe ţărm.

  Clădise o stivă mare de lemne din astea lângă peretele dinspre sud al casei. Lemnele erau albite de soare şi roase de nisipul mânat de vânt şi unele bucăţi îi plăceau atât de mult, încât nu se îndura să le pună pe foc. Dar totdeauna după furtuni mari afla pe ţărm şi mai multe bucăţi de lemn aruncate de valuri, şi găsea amuzant să pună pe foc chiar şi bucăţile ce-i plăceau. Ştia că marea avea să sculpteze altele şi, în câte o noapte mai răcoroasă, rămânea în fotoliul cel mare dinaintea focului, citind la lumina lămpii aşezate pe masa grea de lemn şi, în vreme ce citea, ridica din când în când privirea de pe carte şi asculta vântul de nord-vest care bântuia afară, vuietul valurilor ce se spărgeau la ţărm, şi privea buştenii mari, albiţi, care ardeau.

  Uneori avea obiceiul să stingă lampa şi să se întindă jos pe covor şi să urmărească jocul de culori pe care-l dădeau flăcării sarea şi nisipul ce pătrunseseră lemnul. Stând pe podea, era la acelaşi nivel cu lemnele care ardeau şi vedea exact linia flăcării acolo unde se desprindea de lemn şi asta îl şi întrista şi-l făcea şi fericit totodată. Orice lemn care ardea îl tulbura totdeauna în chipul acesta. Însă când ardea lemn aruncat de valuri, îi trezea o tulburare pe care n-o putea defini. Îi trecea prin minte că poate nu era bine să-l pună pe foc când îl îndrăgise atât de mult; dar nu se simţea câtuşi de puţin vinovat.

  Când stătea întins pe podea se simţea la adăpost de vânt, deşi vântul şuiera cu adevărat prin toate colţurile mai joase ale casei, ca şi prin cele mai mărunte fire de iarbă din insulă, prin scaieţii şi ciulinii de nisip şi chiar prin nisip. Când stătea întins pe podea simţea izbitura brizanţilor şi îşi amintea că în acelaşi fel simţise canonadele de artilerie grea pe când stătuse lipit la pământ aproape de o baterie, cu mulţi ani înainte, pe când era un tinerel.

  Iarna, soba aceea era mare lucru, şi în cursul tuturor celorlalte luni se uita la ea cu dragoste şi se gândea cum va fi când avea să vină din nou iarna. Pe insulă iarna era cel mai minunat anotimp şi în tot restul anului aştepta cu nerăbdare sosirea iernii.

  II.

  În anul acela când veniră pe insulă băieţii lui Thomas Hudson, iarna trecuse de mult şi primăvara era şi ea pe sfârşite. Lucrurile fuseseră puse la cale în aşa fel încât toţi trei să se întâlnească la New York, ca să vină împreună cu trenul şi apoi cu avionul de pe continent. Avuseseră loc şi obişnuitele necazuri cu mama celor doi băieţi. Ea plănuise o călătorie în Europa, fără să-i spună bineînţeles nimic tatălui copiilor când îşi făcuse planul şi voia neapărat să aibă copiii cu ea în timpul verii. Dacă el ţinea morţiş, îi putea trimite copiii în vacanţa de Crăciun, după ce trecea Crăciunul, bineînţeles; Crăciunul propriu-zis aveau să şi-l petreacă alături de ea.

  Thomas Hudson se familiarizase cu stilul ei şi, în cele din urmă, avu loc obişnuitul compromis. Cei doi băieţi mai mici aveau să vină să stea la tatăl lor pe insulă vreme de cinci săptămâni, şi apoi aveau să plece de acolo pentru a se îmbarca la New York pe un vas de linie francez, la clasa studenţi, pentru a o întâlni pe mama lor la Paris, unde trebuia ea să-şi cumpere câteva articole de îmbrăcăminte. În timpul călătoriei, de ei avea să aibă grijă fratele lor mai mare, Tom. După aceea, tânărul Tom urma să-şi întâlnească şi el mama, care făcea un film prin sudul Franţei.

  Mama tânărului Tom nu-i ceruse fiului ei să vină şi ar fi preferat să-l ştie pe băiat pe insulă cu taică-său. Dar i-ar fi plăcut să-l vadă, aşa că urmă un compromis convenabil cu hotărârea de neclintit a mamei celorlalţi doi băieţi. Aceasta era o femeie fermecătoare care în viaţa ei nu-şi schimbase niciodată un plan odată ce-l făcuse. Planurile ei erau totdeauna întocmite în taină, ca ale unui mare general, şi erau impuse eu aceeaşi rigiditate. Se mai putea face câte un compromis, dar niciodată vreo schimbare fundamentală, indiferent dacă planul fusese conceput în vreo noapte de insomnie, ori în vreo dimineaţă plină de draci, sau în cursul vreunei seri sub imperiul ginului.

  Planul era plan şi hotărârea cu adevărat hotărâre şi, cunoscând toate astea şi fiind bine instruit în timpul procedurilor divorţului, Thomas Hudson era fericit că se ajunsese la un compromis, şi copiii aveau să vină să stea cinci săptămâni cu el. Dacă numai cu cinci săptămâni ne-am ales, atunci ăsta ni-i norocul, gândi el. Cinci săptămâni e destul de mult timp dacă ţi se îngăduie să stai împreună cu cei care ţi-s dragi şi alături de care ai vrea să trăieşti mereu. Dar mai întâi de toate, de ce-am părăsit-o pe mama lui Tom? Mai bine nu te gândi la asta, îşi spuse. E una dintre treburile la care e mai bine să nu te gândeşti. Şi-s minunaţi şi copiii pe care ţi i-a dăruit cealaltă. Tare ciudat şi tare complicat e totul şi numai tu ştii câte dintre trăsăturile lor bune i se datoresc ei. E femeie minunată şi nu trebuia s-o părăseşti nici pe ea. Apoi îşi spuse: Da. Am fost nevoit.

  Nu se mai amăra prea mult din nici o pricină. Încetase de mult să se mai amărască şi, înhămându-se la muncă, îşi alungase sentimentele de vinovăţie cât putuse, iar acum nu-i mai păsa decât că băieţii aveau să vină şi că trebuiau să aibă parte de o vară minunată. Apoi avea să se întoarcă din nou la treabă.

  Reuşise să înlocuiască orice, în afară de copii, prin muncă şi prin ritmul obişnuit al unei vieţi de muncă necurmată pe care şi le statornicise în insulă. Socotea că durase ceva care va dăinui şi şi-l va ţine acolo. Acum, ori de câte ori jinduia după Paris, prefera să-şi aducă aminte de Paris decât să se ducă acolo. Acelaşi lucru îl făcea cu toată Europa şi cu mare parte din Asia şi Africa.

  Îşi aminti ce spusese Renoir când aflase că Gauguin plecase în Tahiti ca să picteze. „De ce oare-i nevoit să cheltuiască atâta amar de bani şi să se ducă atât de departe ca să picteze, când se poate picta atât de bine la Batignolles?” Suna mai bine în franţuzeşte: „quand on peint şi bien aux Batignolles”, şi Thomas Hudson se gândi la insulă ca la un quartier al său, unde se stabilise definitiv şi-şi cunoştea toţi vecinii şi trudea cu aceeaşi îndârjire cu care trudise şi la Paris pe vremea când tânărul Tom era abia prunc.

  Uneori se mai desprindea de insulă pentru a pescui în largul coastelor Cubei, sau ca să se ducă în munţi, toamna. Dar îşi închiriase ferma pe care o avea în Montana, pentru că acolo cea mai bună perioadă era vara şi toamna, iar acum toamna băieţii trebuiau să se ducă la şcoală.

  Câteodată era nevoit să meargă la New York ca să se întâlnească cu cel ce-i vindea lucrările. Acum însă mai des acesta îi făcea vizite şi la plecare lua pânzele cu el în nord. Reputaţia lui de pictor fusese stabilită şi era respectat atât în Europa cât şi în propria-i ţară. Avea un venit stabil din concesionarea dreptului de a extrage petrol pe terenul care fusese al bunicului său. Fusese de fapt o păşune, dar atunci când o vânduseră, se păstrase dreptul de proprietate asupra subsolului. Aproape jumătate din acest venit se ducea pe pensia alimentară; restul însă constituia fondul ce-i dădea siguranţă financiară, aşa încât putea picta exact cum poftea fără să fie influenţat de nevoia de a vinde. De asemenea îi dădea libertatea de a locui unde voia şi a călători când avea chef.

  Avusese parte de succes aproape în orice, în afară de viaţa matrimonială, deşi nu-i păsase niciodată cu adevărat de succes. Nu-i păsa decât de pictură şi de copii şi chiar şi acum era îndrăgostit tot de prima femeie pe care o iubise. De atunci iubise multe femei şi uneori câte una venea să stea în insulă. Simţea nevoia să vadă femei şi o vreme erau binevenite. Îi plăcea să le ştie acolo, uneori chiar pentru mai multă vreme. Dar, până la urmă, era totdeauna fericit când le vedea plecate, chiar şi atunci când îi plăceau. Învăţase să nu se mai certe cu femeile şi învăţase şi cum să nu ajungă la căsătorie cu ele. Aceste două lucruri fuseseră aproape la fel de greu de învăţat ca şi deprinderea de a se apuca de pictat în chip statornic şi cu bună rânduială. Învăţase şi spera că învăţase odată pentru totdeauna. Ştia să picteze de-o groază de vreme, şi socotea că învăţa cu fiecare an mai mult. Îi venise însă greu să înveţe cum să picteze în chip statornic şi să-şi impună o disciplină, mai ales pentru că în viaţa lui fusese o vreme când nu se prea împăcase cu disciplina. Niciodată nu fusese cu adevărat necugetat, dar fusese nedisciplinat, egoist, neîndurător. Acum îşi cunoştea păcatele şi nu numai pentru că i le spuseseră şi multe femei, ci şi pentru că şi le descoperise singur. Se hotărâse să fie egoist numai pentru pictura lui, neîndurător numai în munca lui şi să-şi impună disciplina şi s-o accepte ca atare.

  Avea să-şi îngăduie plăcerile vieţii în limitele acestei discipline pe care şi-o impusese şi avea să muncească din greu. Iar în ziua aceea era foarte fericit deoarece copiii aveau să sosească a doua zi dimineaţă.

  — Domnule Tom, nu doriţi nimic? îl întrebă Joseph, valetul. Aţi lăsat treaba deoparte pe ziua de azi, aşa?

  Joseph era înalt şi-avea o faţă prelungă şi foarte tuciurie, iar mâinile şi picioarele imense. Purta haină şi pantaloni albi şi umbla cu picioarele goale.

  — Mulţumesc, Joseph, nu mai am nevoie de nimic.

  — Puţin gin tonic?

  — Nu. Cred că am să mă duc să iau un pahar la localul lui Bobby.

  — Mai bine beţi unul aici. E mai ieftin. Când am trecut pe-acolo, domnul Bobby era cam prost dispus. Prea multe băuturi de amestecat, spunea el. Una de pe un iaht i-a comandat ceva căreia îi spunea White Lady şi el i-a dat o sticlă de apă minerală din aia americană, pe etichetă cu o doamnă într-un veşmânt de plasă albă contra ţânţarilor, şezând lângă un izvor.

  — Mai bine aş lua-o din loc într-acolo.

  — Mai întâi să vă pregătesc eu o băutură. Tot aţi primit nişte scrisori cu vasul poştal. Numai bine puteţi să vă citiţi scrisorile şi să vă beţi paharul şi apoi o porniţi spre domnul Bobby.

  — În regulă.

  — Mai bine aşa, spuse Joseph. Fiindcă am şi pregătit băutura. Nu-s chiar atât de multe scrisori, domnule Tom.

  — Unde-s?

  — În bucătărie. Le aduc cu. Pe vreo două e un scris de femeie. Una-i din New York. Alta din Palm Beach. Frumos scris. Una de la domnul care vă vinde tablourile, din New York. Iar vreo câteva nu ştiu nici eu de unde-s.

  — Nu vrei să şi răspunzi tu în locul meu la ele?

  — Da, domnule. Dacă aşa vreţi. Şi aşa am eu mai multă şcoală decât îmi dă mâna.

  — Mai bine adu-le încoace.

  — Da, domnule Tom. E şi un ziar.

  — Pe ăla lasă-l pentru micul dejun, te rog, Joseph.

  Thomas Hudson se aşeză, îşi citi corespondenţa, în vreme ce sorbea din băutura rece. Mai citi o dată una din scrisori şi apoi le puse pe toate în sertarul biroului.

  — Joseph, strigă el. E totul pregătit pentru băieţi?

  — DA. Domnule. Avem şi două lăzi de Coca-Cola. Tânărul Tom, bănui că-i mai nalt ca mine, aşa-i?

  — Încă nu.

  — Credeţi că acum mă poate da jos?

  — Nu cred.

  — Am avut de furcă cu băiatul ăsta de atâtea ori când eram numai noi între noi, continuă Joseph. Tare-i caraghios acum să-i spun „domnule”. Domnul Tom, domnul David şi domnul Andrew. Trei dintre cei mai buni şi mai afurisiţi copii pe care i-am văzut vreodată. Dar cel mai pungaş e Andy.

  — De la început a fost pungaş, spuse Thomas Hudson.

  — Şi s-a făcut tot mai pungaş, adăugă Joseph plin de admiraţie.

  — Vara asta să le fii o bună pildă.

  — Domnule Tom, doar nu vă bate gândul să le fiu eu băieţilor o pildă bună în vara asta. Poate acum vreo trei, patru ani, când eram şi eu neprihănit. Am de gând să mă iau eu după Tom. A fost pe la o şcoală aleasă şi a deprins apucături bune şi alese. N-am să pot arăta taman ca el, dar am să mă port ca el. Liber, degajat, dar politicos. Apoi am de gând să fiu deştept ca Dave. Asta-i partea cea mai grea. Apoi am să mă apuc să învăţ cum de izbuteşte Andy să fie atât de pungaş.

  — Să nu te apuci şi tu de pungăşii pe-aici.

  — Nu, domnule Tom. N-aţi înţeles ce-am vrut eu să spun. Pungăşiile acelea nu-s pentru aici în casă, ci pentru viaţa mea particulară.

  — O să fie straşnic când vor fi toţi aici, nu-i aşa?

  — Domnule Tom, nu s-a mai pomenit aşa ceva de când au stârnit focul cel mare. Pentru mine-i tot una cu venirea lui Mesia. M-aţi întrebat de-o să fie straşnic? Da, domnule, o să fie.

  — Trebuie să ne gândim să aibă o groază de lucruri cu care să se distreze.

  — Nu, domnule Tom, spuse Joseph. Mai degrabă trebuie să ne gândim cum să-i scăpăm întregi din poznele groaznice pe care le pun la cale. Ne poate ajuta şi Eddy. El îi ştie mai bine decât mine. Şi apoi, sunt şi prieten cu ei, şi asta face treaba şi mai grea.

  — Ce face Eddy?

  — S-a cam dat la băutură oleacă în întâmpinarea zilei de naştere a reginei. E bine cherchelit.

  — Mai bine mă duc până la localul domnului Bobby acum că e prost dispus.

  — A şi întrebat de dumneavoastră, domnule Tom. Dacă a existat vreodată un gentleman, acela-i domnul Bobby, şi câteodată toate scursorile alea care vin de pe iahturi îi cam pun nervii la încercare. Când am plecat era cam scos din răbdări.

  — Da' tu ce căutai pe-acolo?

  — M-am dus pentru Coca-Cola şi am mai rămas puţin ca să-mi încerc mâna cu tacul de biliard.

  — Cum e masa?

  — Mai mizerabilă.

  — Mă duc într-acolo, spuse Thomas Hudson. Am să fac un duş şi mă schimb.

  — V-am pus hainele pe pat, îi răspunse Joseph. Mai vreţi un gin cu apă tonică?

  — Nu, mulţumesc.

  — A venit şi domnul Roger şi-i pe şalupă.

  — Bun. Îl găsesc eu.

  — Vine şi el să stea aici?

  — Poate.

  — În orice caz, oricum pregătesc un pat şi pentru el.

  — În regulă.

  III.

  Thomas Hudson făcu un duş, se spălă pe cap cu săpun şi apoi se clăti sub jetul puternic care-l biciuia. Era un bărbat bine clădit şi când se dezbrăca arăta şi mai zdravăn decât atunci când era îmbrăcat. Era foarte bronzat şi părul i se decolorase în şuviţe de nuanţe diferite. Nu avea nici un gram mai mult decât trebuia şi când se urcă pe cântar văzu că avea 87 de kilograme.

  Ar fi trebuit să înot înainte de a face duş, se gândi el. Dar azi dimineaţă, înainte de a mă apuca de lucru, am înotat cam mult şi acum mă simt obosit. Când au să fie şi băieţii aici, o să avem parte de înot destul. Şi-i şi Roger aici. E bine.

  Îşi trase o pereche curată de pantaloni scurţi, îşi puse o bluză veche cu dungi şi nişte mocasini, ieşi pe uşă, porni la vale, trecu de poarta gardului de ostreţe şi se trezi în lumina orbitoare, albă, reflectată de suprafaţa de coral decolorat de soare a Căii Regelui.

  Dintr-una din barăcile de scândură nevopsită înşirate de-a lungul drumului, asupra căreia îşi aruncau umbra doi palmieri înalţi, se arătă un negru bătrân, într-un costum negru de alpaca şi nişte pantaloni bine călcaţi, tot negri, care o porni foarte ţeapăn şi drept în drum, înaintea lui. Când omul se întoarse, Thomas Hudson îi zări chipul frumos de negru.

  Din spatele şandramalei se auzi o voce de copil care îngâna în batjocoră pe melodia unui vechi cântec englezesc:

  Unchiul Edward a venit din Nassau.

  Să vândă nişte bombonele.

  Am cumpărat şi eu şi P. H. Din ele.

  Dar bomboanele erau al dracului de proaste.

  Unchiul Edward se întoarse şi-şi arătă chipul care părea tot atât de amărât pe cât era de furios, în lumina strălucitoare a după-amiezii.

  — Las' că te ştiu eu, spuse el. Nu te văd eu, da' ştiu eu care eşti. Te spun comisarului.

  Vocea copilului continuă, răsunând limpede şi veselă.

  Oh, Edward, Oh, Edward, Unchiule Edward cel mare, tare la cătare, Bomboanele tale-s amare.

  — Comisarul are să audă el şi treaba asta, spuse unchiul Edward. Ştie el comisarul ce are de făcut.

  — Mai ai bomboane proaste şi azi, unchiule Edward? se auzi din nou vocea ţâncului ce se aţinea cu mare grijă să nu fie văzut.

  — Aşa-i omul urgisit, spuse tare unchiul Edward în vreme ce porni mai departe. Aşa se jumuleşte şi se târnoseşte haina respectului omului. Oh, Doamne, iartă-i pre ei că nu ştiu ce fac.

  De departe, de pe Calea Regelui, se auzeau tot mai tare cântecele ce răzbăteau din camerele de sus de la ponce de Léon. Pe lângă el trecu grăbit pe drumul de coral un puştan negru.

  — A fost o bătaie, dom'le Tom. Sau cam aşa ceva. Un domn de pe un iaht s-a apucat să zvârle pe geam tot felul de lucruri.

  — Adică ce fel de lucruri anume, Louis?

  — Tot felul de lucruri, dom'le Tom. Tot ce-i cădea sub mână. Doamna a încercat să-l oprească da' el zicea c-o aruncă şi pe ea.

  — Şi de unde-i domnul ăsta?

  — Grangure mare, de prin nord. Se lăuda că poa' să cumpere şi să vândă toată insula. Bănui că nici n-o să-l coste cine ştie ce dacă aruncă mai departe toate alea aşa cum s-a pornit.

  — Comisarul a luat vreo măsură, Louis?

  — Nu, dom'le Tom. Până acum nu l-a înştiinţat nimeni. Da' cum s-arată lucrurile, a cam venit vremea s-apară şi comisarul.

  — Tu eşti angajat la ei, Louis? Aş fi vrut să fac rost de nişte momeală pe mâine.

  — Da, dom'le, vă fac eu rost de momeală, dom'le Tom. Nu vă bateţi capul cu momeala. Am fost cu ei toată vremea. Azi dimineaţă m-au angajat ca să-i duc la pescuit şi de-atunci numai de ei mă ţin. Numai că ăsta nu-i pescuit. Nu, dom'le. Numai dacă pescuit n-o fi însemnând să arunce cu farfurii şi căni şi carafe şi scaune şi să rupă nota de plată ori de câte ori i-o aduce domnu' Bobby şi să-i spună că e un bastard afurisit şi hoţ şi pungaş.

  — Pare că-i un domn cam dificil, Louis.

  — Dom'le Tom, e cel mai afurisit neam de domn pe care l-am pomenit în viaţa mea până acum. M-a pus să-i şi cânt. Doar ştiţi că eu nu-s în stare să cânt ca Josey, da' cânt şi eu cum pot şi câteodată chiar mai bine decât îs în stare. I-am cântat cum m-am priceput mai bine. Ştiţi cum e. Doar m-aţi auzit cântând. Da' el nu şi nu, decât cântecul acela cu mămica n-are chef nici de mazăre, nici de orez, nici de ulei de cocos. Şi numai ăsta, iar şi iar! E un cântec vechi, şi mă săturasem de el şi i-am zis: „Dom'le, eu ştiu şi nişte cântece mai noi. Cântece frumoase. Mai ştiu şi alte cântece vechi, cum ar fi cu pieirea lui John Jacob Astor pe Titanic când s-a scufundat lovindu-se de-un gheţar, şi aş fi mai bucuros să le cânt pe alea decât pe ăsta cu nu mazăre, nu orez, dacă aţi vrea”. Şi doar i-am spus toate astea cu tot respectul şi cât mai dulce. Că doar ştiţi Cum le zic eu. Da' domnul acela-mi zice: „Ascultă-mă, pui de negru neisprăvit şi prost, eu stăpânesc mai multe magazine şi fabrici şi ziare decât avea John Jacob Astor oale în care s-a… ştii tu cuvântul ăla, şi de încerci măcar să-mi spui ce-ar trebui să ascult am să te iau şi te bag cu capul drept în oalele alea”. Atunci doamna lui a zis: „Dragule, de ce trebuie să fii aşa de brutal cu copilul? Mie mi se pare că a cântat foarte frumos şi aş vrea să aud şi nişte cântece mai noi”. Iar domnul a zis: „Ia seama ce-ţi zic. Nici tu n-ai să le auzi şi nici el n-are să le cânte”. Dom'le Tom, e un domn tare anapoda. Şi chiar şi doamna i-a spus: „Oh, dragule, tare mai eşti complicat”. Dom'le Tom, îi mai complicat decât pare un motor diesel unui pui de maimuţă care abia a făcut ochi, atunci ieşit din pântecele mă-si. Iertaţi-mă dacă trăncănesc prea mult. Da' tărăşenia asta m-a stârnit. El îi cam calcă inima femeii în picioare.

  — Şi acum ce mai faci pentru ei, Louis?

  — Am fost să caut perle de ghioc, răspunse el.

  În timp ce-i spunea toate astea, se opriseră la umbra unui palmier, iar băiatul scoase din buzunar o bucată de pânză destul de curată şi o despături dând la iveală vreo şase perle lucioase, sidefii, de un roz aprins, perle dintre cele pe care băştinaşii le găsesc prin ghiocuri când le curăţă şi pentru care nici o femeie – în afară de regina Mary a Angliei, după câte ştia Thomas Hudson – nu se zbate ca să le primească în dar. Bineînţeles că Thomas Hudson nu-şi închipuia că ştia mare lucru despre regina Mary, în afară de ceea ce apăruse în ziare şi filme şi un profil din The New Yorker, dar, pentru că ei îi plăceau perlele de ghioc, i se păru că o cunoştea mai bine decât îi cunoştea pe mulţi alţii pe care-i ştia de o groază de vreme. Reginei Mary îi plăceau perlele de ghioc şi, în noaptea aceea, insula sărbătorea ziua ei de naştere, dar îi era teamă că perlele de ghioc nu vor avea darul de a o face mai fericită pe doamna acelui gentleman. Dar s-ar fi putut ca regina Mary să fi declarat că avea slăbiciune pentru perlele de ghioc numai ca să le facă plăcere supuşilor ei din Bahamas.

  Ajunseseră la Ponce de Léon şi Louis tocmai spunea:

  — Doamna plângea, dom'le Tom. Plângea amarnic. Aşa că i-am spus că dau o fugă până la şandramaua lui Roy să găsesc nişte perle de ghioc şi să i le aduc să le vadă.

  — Au s-o facă foarte fericită, spuse Thomas Hudson. Dacă-i plac perlele de ghioc cumva.

  — Sper să-i placă. I le duc acuma sus.

  Thomas Hudson intră la bar unde era răcoare şi părea aproape întuneric după lumina neîndurătoare de pe drumul tăiat în coral; luă nişte gin şi apă tonică, cu o coajă de chitră în pahar, şi câteva picături de Angostura. Domnul Bobby stătea după tejghea şi arăta cumplit. Patru puştani negri jucau biliard şi de câte ori aveau de executat o lovitură mai dificilă săltau masa să le vină mai bine. Sus, cântatul se oprise şi în salon se lăsase o linişte adâncă, tulburată numai de pocnetul bilelor. Doi oameni din echipajul iahtului amarat în bazin stăteau la bar; după ce ochii i se mai obişnuiseră cu obscuritatea, lui Thomas Hudson i se păru că înăuntru era o lumină odihnitoare, răcoare şi plăcut. Louis coborî de la etaj.

  — Domnul a adormit, spuse el. I-am dat doamnei perlele. Se uită la ele şi plânge.

  Îi văzu pe cei doi marinari de pe iaht uitându-se unul la altul fără să spună nimic. Rămase în picioare, cu paharul înalt cu băutura amăruie şi plăcută în mână, sorbi prima înghiţitură care-i aminti de Tanga, Mombasa şi Lamu şi de toată coasta aceea, şi deodată îl încercă nostalgia Africii. Iată-l stabilit în insula asta, când ar fi putut la fel de bine să fi fost în Africa. La dracu, îşi spuse, oricând mă pot duce acolo. Împlinirea trebuie să fie înlăuntrul tău, oriunde te-ai afla. Şi aici te descurci bine în privinţa asta.

  — Zi, Tom, chiar îţi place gustul sărăciei ăleia? îl întrebă Bobby.

  — Bineînţeles. Altfel n-aş bea-o.

  — Am deschis şi eu o sticlă din greşeală şi avea un gust de chinină.

  — Păi are chinină în ea.

  — Oamenii au înnebunit, precis, spuse Bobby. Omul e în stare să bea orice-i trăsneşte. Şi are şi bani să-şi cumpere orice. Ţi-ai putea închipui că nu face decât ceea ce-i place, şi când colo el strică bunătate de gin turnând în el nu ştiu ce fel de băutură indiană cu chinină.

  — Mie-mi place gustul ăsta. Îmi place gustul de chinină cu coajă de chitră. Mi se pare că-mi deschide nu ştiu cum porii stomacului sau cam aşa ceva. Treaba asta mă drege mai bine decât orice altă băutură cu gin. Mă simt bine după ce-o beau.

  — Ştiu. Băutura te face totdeauna să te simţi bine. Pe mine însă mă face să mă simt groaznic. Unde-i Roger?

  Roger era un prieten al lui Thomas Hudson, care avea pe insulă o şandrama de pescuit.

  — Ar cam trebui să s-arate curând. Luăm masa cu Johnny Goodner.

  — Nu mă taie mintea de ce unor oameni ca tine, Roger Davis şi Johnny Goodner, care sunteţi de atâta vreme aici, vă place insula asta.

  — E o insulă minunată. Doar şi tu stai tot în insula asta, aşa-i?

  — Eu stau fiindcă aici îmi câştig pâinea.

  — Ai putea să ţi-o câştigi şi la Nassau.

  — La dracu cu Nassau. Aici se distrează omul mai bine. Insula asta e numai bună de distracţie. Şi în plus se fac bani buni aici.

  — Îmi place să stau aici.

  — Bineînţeles, făcu Bobby. Şi mie. Doar ştii şi tu. Dacă-mi pot agonisi traiul. Vinzi tablourile alea pe care le pictezi toată vremea?

  — Acum se vând destul de bine.

  — Oamenii dau bani pe tablouri cu unchiul Edward. Tablouri cu negri în apă. Cu negri pe uscat. Negri în bărci. Bărci de pescuit broaşte ţestoase. Bărci de pescuit bureţi. Izbucnirea furtunii. Trombe marine. Goelete naufragiate. Goelete în construcţie. Orice pot vedea pe gratis. Şi chiar ţi le cumpără?

  — Sigur că le cumpără. O dată pe an se ţine un salon la New York şi se vând.

  — La licitaţie?

  — Nu. Cel ce le vinde stabileşte preţul. Şi oamenii le cumpără. Muzeele cumpără şi ele câte unul din când în când.

  — Nu le poţi vinde şi singur?

  — Ba da.

  — Mi-ar plăcea să cumpăr unul cu o trombă marină, spuse Bobby. O trombă mare, afurisit de mare. Poate chiar două trombe, care urlă gonind peste apele puţin adânci cu un vuiet de nu mai auzi nimic. Şi soarbe toată apa din jur şi te sperie de moarte. Iar eu pescuind bureţi într-o bărcuţă, mă trezesc că n-am nici o scăpare. Tromba îmi smulge din mână vasul cu fundul de sticlă cu care mă uit eu în apă. Aproape că suge şi barca de pe apă. O trombă pedeapsa lui Dumnezeu. Cam cât ar costa un tablou ca ăsta? Aş putea să-l atârn chiar aici. Sau aş putea să-l pun pe perete acasă dacă n-ar speria-o de moarte pe baba mea.

  — Depinde cât de mare-i.

  — Cât de mare ai tu chef să-l faci, spuse Bobby generos. Un tablou ca ăsta nu-i niciodată destul de mare. Pune pe pânza aia chiar trei trombe. O dată am văzut cu ochii mei de-aproape, ca de ici până colo, trei trombe pe lângă insula Andros. Se înălţau până la cer şi una dintre ele a săltat o barcă de pescuit bureţi, şi când i-a dat drumul din izbitură motorul a străpuns coca.

  — Păi costă cam cât face pânza, spuse Thomas Hudson. N-aş cere mai mult decât mă costă pânza.

  — La dracu, fă rost atunci de o pânză mare, spuse Bobby. O să punem acolo nişte trombe să bage spaima-n oameni, încât or s-o întindă din barul ăsta şi s-o tulească de pe afurisita asta de insulă.

  Era emoţionat de măreţia proiectului, însă perspectivele lui abia acum i se dezvăluiau.

  — Ascultă, Tom, băiatule, ţi-a trecut vreodată prin minte că poţi picta un uragan întreg? Poţi să pictezi exact momentul în care s-arată şi ochiul uraganului, taman când se îndepărtează dintr-o parte şi se linişteşte, în vreme ce din cealaltă abia se porneşte? Şi pune acolo de toate, şi negri cocoţaţi în palmieri şi legaţi să nu fie luaţi de uragan, şi nave zvârlite pe deasupra insulei. Da? Pune acolo şi hotelul cum o ia din loc. Şi bucăţi de grinzi zburând prin aer ca nişte suliţe, şi nişte pelicani morţi măturaţi de vânt de parcă ar fi şi ei rafale de ploaie. Barometrul să coboare la douăzeci şi şapte, iar giruetele să fie făcute zob de vânt. Valurile să se spargă de bancurile de la zece braţe adâncime, iar luna să iasă tocmai atunci drept în ochiul uraganului. Un val de maree să vină şi să înece orice suflare de viaţă. Femei să fie măturate de vânt spre larg, iar vântul să smulgă veşmintele de pe ele. Peste tot să plutească negri înecaţi şi prin aer să zboare…

  — Trebuie o pânză afurisit de mare, interveni Thomas Hudson.

  — La dracu cu pânza! exclamă Bobby. Fac eu rost de o velă mare de goeletă. O să pictăm cel mai mare şi mai blestemat tablou din lume şi o să rămânem în istorie. Şi tu care pierdeai vremea cu tablourile alea mititele.

  — Mă apuc de trombe, spuse Thomas Hudson.

  — Bine faci, reveni Bobby, arătând că nu avea chef să abandoneze subiectul grandioaselor sale proiecte. Aşa-i sănătos. Cu excepţia mea şi a ta şi cu cât ai învăţat tu până acum, Doamne, putem face nişte tablouri uriaşe!

  — De mâine mă apuc de trombe.

  — În regulă, făcu Bobby. Asta-i începutul. Dar, Doamne, cât aş vrea să ne apucăm de pictat şi uraganul acela. A pictat cineva vreodată scufundarea Titanicului?

  — Nu la o scară într-adevăr mare.

  — Putem s-o pictăm noi. E un subiect care mi-a stârnit întotdeauna imaginaţia. Poţi să redai şi aerul îngheţat al gheţarului care se îndepărtează după ce i-a izbit. Şi totul pictat într-o pătură groasă de ceaţă. Să nu laşi deoparte nici un detaliu. Fă-l şi pe individul acela care s-a urcat în barca plină de femei, închipuindu-şi că putea fi de ajutor pentru că fusese iahtman. Pictează-l cum se caţără în barcă şi cum calcă peste vreo câteva femei, redate exact aşa cum sunt ele în mărime naturală. Individul îmi aminteşte de tipul cu care ne-am căpătuit noi la etaj. De ce nu te duci sus şi, acum când doarme, să-i faci un portret pe care să-l foloseşti în tabloul acela?

  — Cred că mai bine începem cu trombele marine.

  — Tom, vreau să fii un pictor mare, spuse Bobby. Lasă-te de toate mărunţişurile alea. Îţi pierzi vremea. Uite, în mai puţin de o jumătate de oră am şi încropit împreună cam cum să arate trei tablouri, şi nici măcar n-am apucat să-mi storc imaginaţia. Şi ce mare lucru ai făcut tu până acum? Un negru care răstoarnă pe plajă o broască ţestoasă. Nici măcar nu-i o ţestoasă verde. O ţestoasă obişnuită! Sau doi negri într-un pui de barcă, speriind o grămadă de languste. Omule, ţi-ai cam irosit viaţa.

  Se opri şi trase o duşcă dintr-un pahar de sub tejghea

  — Asta nu contează, reluă el. Nici nu m-ai văzut înghiţind treaba asta. Ascultă, Tom, alea sunt trei tablouri mari. Mari tablouri. Tablouri mondiale. Numai bune să fie atârnate la Crystal Palace, alături de capodoperele tuturor timpurilor. În afară de primul, care-i un subiect mai modest. Dar nici nu ne-am apucat încă. Nu văd nici un motiv să nu pictăm unul singur în care să le punem pe toate. Ce zici de asta?

  Trase foarte iute încă o duşcă.

  — Care?

  Se aplecă peste tejghea, în aşa fel ca ceilalţi să nu-l audă.

  — Să nu dai înapoi, spuse Bobby. Să nu te sperie măreţia proiectului. Trebuie să ai viziune, Tom. Putem picta şi sfârşitul lumii, spuse el după o pauză. În mărime naturală.

  — Şi iadul, adăugă Thomas Hudson.

  — Nu. Înaintea iadului. Iadul abia se deschide. Şi în biserica de pe culme tremuricii se bâţâie şi fiecare vorbeşte pre limba lui, necunoscută de ceilalţi. Şi un diavol îi ia în furcă şi-i încarcă într-o căruţă. Şi toţi urlă şi gem şi-l strigă pe Iehova. Peste tot se văd negri prosternaţi, iar murene şi languste şi crabi-păianjeni mişună pretutindeni şi chiar şi peste trupurile lor. Un fel de bocaport mare stă cu gura deschisă şi diavolii cară într-acolo şi pe negri şi pe cei din biserică şi pe tremurici, pe toţi, şi toţi dispar pe acolo şi nu se mai văd. Apele cresc mari, din toate părţile insulei, şi de jur împrejur dau târcoale rechinii-ciocan, şi rechinii-scrumbiilor şi rechinii-tigru şi rechinii-lopată şi-i mănâncă pe cei care încearcă să scape înot ca să nu fie luaţi în furcă şi aruncaţi pe gura aceea larg deschisă a bocaportului din care se ridică aburi. Beţivanii trag ultima duşcă şi apoi se reped la diavoli să-i lovească cu sticlele. Dar diavolii nu se opresc şi-i iau mai departe în furcă, şi-i aruncă pe gura aceea, în vreme ce alţii se scufundă în valurile tot mai mari în care au apărut acum rechinii-balenă, marii rechini albi şi balenele ucigaşe şi alţi peşti imenşi care dau târcoale mai în larg de locul unde rechinii îi sfâşie pe cei ce s-au aruncat în apă. Pe culmea insulei s-au adunat câinii şi pisicile, iar dracii îi iau şi pe ei în furcă şi câinii se fac ghem şi urlă şi pisicile dau să fugă şi se reped cu ghearele la draci şi părul li se zburleşte pe spinare şi până la urmă se aruncă în mare şi înoată de ţi-i mai mare dragul. Din când în când câte un rechin dă peste câte o pisică şi o şi vezi cum se duce la fund. Dar cele mai multe reuşesc să înoate spre larg şi să scape. Iar din gura aceea de bocaport se ridică o dogoare afurisită şi diavolii sunt nevoiţi să-i târască pe oameni spre gura aceea fiindcă şi-au rupt colţii furcilor încercând să-i apuce pe unii dintre bisericoşi. Tu şi cu mine stăm în mijlocul tabloului şi ne uităm la toţi cu calm. Tu faci nişte însemnări, iar eu mă cinstesc dintr-o sticla şi din când în când îţi mai dau şi ţie să te răcoreşti. Din vreme în vreme, trece chiar pe lângă noi câte un diavol de pe care curg sudorile de trudă, târând după el câte un bisericos mai zdravăn care încearcă să-şi sape cu unghiile o gaură în nisip ca să scape să nu fie aruncat pe gura bocaportului şi urlă implorându-l pe Iehova. Iar diavolul spune: „Iartă-mă, dom'le Tom, iartă-mă, dom'le Bobby. Azi e tare mult de lucru”. Îl îmbii pe diavolul acela asudat şi plin de funingine să ia şi el o duşcă aşa în trecere, în vreme ce se îndreaptă spre vreun alt om al bisericii, iar diavolul îmi zice: „Nu, mulţumesc, dom'le Bobby. Eu când am de lucru nu mă ating niciodată de băutură”. Şi din treaba asta iese un tablou afurisit de bun, Tom, dacă reuşim să punem în el toată mişcarea asta şi toată măreţia.

  — Cred că pe ziua de azi ne cam ajunge câte am pus la cale.

  — La dracu, cred că ai dreptate, spuse Bobby. Când pun la cale o pictură ca asta simt că mă apucă setea.

  — A fost unul pe nume Bosch care se pricepea să picteze destul de bine în chipul ăsta.

  — Tipul cu magnetoul?

  — Nu. Hieronymus Bosch. Unul care a trăit de mult de tot. Foarte bun. Şi Pieter Brueghel a lucrat în sensul ăsta.

  — Şi ăsta-i din vremuri de demult?

  — Da, de mult de tot. Foarte bun. Ţi-ar fi plăcut şi ţie.

  — La dracu', spuse Bobby. Niciunul oricât de vechi, nu se poate măsura cu noi. Şi pe deasupra încă n-a fost sfârşitul lumii, aşa că de unde dracu ştie el mai bine decât noi cum va fi atunci?

  — O să fie greu de tot să-l întrecem.

  — Nu cred nici o iotă din ce spui, reluă Bobby. Trântim noi un tablou de-l facem să iasă din branşă.

  — Ce-ai zice de încă un pahar din ăsta?

  — Da, fir-ar afurisit să fie, am uitat că aici suntem într-un bar. Dumnezeu s-o binecuvânteze pe regină. Tom. Am şi uitat ce zi e astăzi. Uite, ăsta-i de la mine şi să bem în sănătatea ei.

  Îşi turnă un păhărel de rom şi-i întinse lui Thomas Hudson o sticlă de gin galben, marca Booth, nişte chitre pe o farfurie, un cuţit şi o sticlă de apă tonică indiană Schweppes.

  — Fă-ţi singur amestecătura aia blestemată. La dracu cu băuturile astea aiurite.

  După ce-şi pregăti băutura şi lăsă să picure în ea şi câteva picături de bitter dintr-o sticlă în dopul căreia era o pană de pescăruş, Thomas Hudson ridică paharul şi apoi privi în lungul tejghelei.

  — Voi ăia doi de colo, ce beţi? Spuneţi cum se cheamă dacă nu-i prea greu de spus.

  — Dog's Head, răspunse unul dintre cei doi marinari.

  — Da, Dog's Head, făcu Bobby şi băgă mâna în lada cu gheaţă şi le întinse două sticle de bere rece. Nu mai sunt pahare. Beţivanii au aruncat toată ziua cu pahare. Are toată lumea de băut? Domnilor, pentru regină. Nu cred să-i pese ei prea tare de insula asta şi nici nu-s convins că i-ar prii prea mult aici. Dar, domnilor, pentru regină. Domnul s-o binecuvânteze.

  Toţi băură în cinstea ei.

  — Trebuie să fie o femeie pe cinste, spuse Bobby. Puţin cam prea ţeapănă pentru gustul meu. Mi-a plăcut totdeauna mai mult regina Alexandra. Nurlie. Da' acum să sărbătorim cu toate onorurile ziua de naştere a reginei. E ea, insula asta, mică, da' e plină de patriotism. În ultimul război s-a dus şi un om de pe insula asta şi s-a ales cu un braţ retezat de proiectil. Mai mult patriotism decât atât nu se poate.

  — A cui zi de naştere ziceai că-i? întrebă unul dintre marinari.

  — A reginei Mary a Angliei, spuse Bobby. Mama actualului rege al imperiului.

  — Aha, de la ea vine numele vasului Regina Mary, nu-i aşa? întrebă celălalt marinar.

  — Tom, făcu Bobby. Celălalt pahar în cinstea reginei îl bem numai noi doi, singuri.

  IV.

  Se făcuse întuneric acum şi bătea briza, aşa că nu mai erau nici ţânţari, nici muşte de nisip şi toate bărcile se întorseseră la ţărm, ridicând suporţii de pescuit din afara bordului la intrarea în şenal, iar acum stăteau amarate în bazinele dintre cele trei docuri care se prelungeau de la mal înspre port. Refluxul era puternic, lumina de pe vase cădea asupra apei, apa lucea verzuie şi se retrăgea atât de iute, că scădea văzând cu ochii în jurul pilonilor de rezistenţă ai docurilor şi făcea vârtejuri la pupa iahtului pe care se aflau. În apă, de-a lungul vasului, unde lumina de pe puntea iahtului se reflecta către întăritura de piloni a docului, de care erau legate tot felul de cauciucuri vechi de automobil şi de camion drept apărători, formând un fel de inele întunecate în bezna de sub cheiul de piatră, se aţineau o mulţime de ştiuci de mare, atrase de lumină, înotând împotriva refluxului. Lungi şi subţiri, lucind verzui ca şi apa, unduiau din cozi fără să se zbenguie, fără să caute hrană, înotau pur şi simplu fascinate de lumină.

  Iahtul lui Johnny Goodner, Narwhal, unde-l aşteptau pe Roger Davis, stătea cu prova contra curentului de reflux, iar în urma lui, în acelaşi bazin de ancorare, era amarat cu pupa lângă pupa lui, vasul celor care-şi petrecuseră toată ziua în localul lui Bobby. Johnny Goodner stătea la pupa, tolănit pe un scaun, cu picioarele pe un alt scaun, în mâna dreaptă cu un pahar de Tom Collins şi în stânga cu un ardei mexican verde, lung şi iute.

  — E minunat aşa, spuse el. Muşc din ardei şi simt că-mi ia gura foc şi mi-o răcoresc cu asta.

  Muşcă o dată din ardei, înghiţi, suflă puternic, „huu”, peste limba făcută pâlnie şi apoi trase o duşcă zdravănă din paharul înalt. Îşi umezi cu buza de jos, plină şi cărnoasă, buza de sus subţire, de irlandez, şi ochii cenuşii zâmbiră. Colţurile gurii i se ridicau în sus, aşa încât totdeauna părea pe cale să zâmbească sau tocmai zâmbise, dar gura nu spunea prea mult despre stăpânul ei până când nu băgai de seamă cât de subţire era buza de sus. Dar mai ales ochii trebuia să-i priveşti cu atenţie. După cum era clădit, arăta ca un luptător de categorie mijlocie care s-a cam îngrăşat; dar felul cum stătea tolănit acolo, într-o poziţie de deplină relaxare, vădea că era încă în formă, căci în poziţia asta unul care nu-i cu adevărat în formă arată mizerabil. Avea faţa bronzată, însă i se cojea pielea nasului şi pe frunte, la baza liniei părului care se retrăgea mereu spre spate. Pe obraz avea o cicatrice ce putea trece drept gropiţă de n-ar fi fost puţin cam prea în centrul obrazului, iar şaua nasului vădea semne uşoare că ar fi fost turtită. N-avea nasul turtit. Arăta de parcă ar fi fost făcut de un sculptor modern care lucrase direct în piatră şi luase cu dalta doar o idee prea mult.

  — Tom, pungaşule, ce-ai mai făcut în ultima vreme?

  — Am lucrat mereu.

  — Aşa zici, făcu el şi muşcă iarăşi din ardei.

  Era un ardei foarte lung, cam veşted şi tare zbârcit.

  — Numai prima dată ustură, spuse el. Ca în dragoste.

  — Pe dracu. Ardeii ustură totdeauna.

  — Şi dragostea?

  — La dracu cu dragostea, spuse Thomas Hudson.

  — Ce sentiment! Ce mod de a vorbi! Cam ce-ai vrea să te socotim? Victima unui sindrom demenţial de păstor uitat pe insula asta?

  — Pe-aici nu-i nici o oaie, Johnny.

  — Atunci pălit de nebunia păstorului de crabi de stâncă, reluă Johnny. N-am vrea să fim nevoiţi să punem să te prindă cu plasa sau mai ştiu eu cum. Mai bine încearcă şi gustă un ardei din ăsta.

  — Am încercat, îi răspunse Thomas Hudson.

  — Ah. Îţi cunosc eu trecutul, continuă Johnny. Să nu-mi bagi mie pe gât trecutul tău ilustru. Poate că tu ai inventa şi ardeii! Ştiu. Poate chiar şi pe cel care i-a adus în Patagonia, în spinarea unui iac. Dar eu reprezint epoca modernă. Ascultă, Tommy. Am pus să-mi umple ardeii ăştia cu somon. Cu cod. Cu bonite de Chile. Cu piept de turturică mexicană. Cu carne de curcan şi sobol. Sunt în stare să umple ardeii ăştia cu orice, iar eu îi cumpăr. Mă fac să mă simt ca un afurisit de potentant. Dar totu-i doar o perversiune. Cel mai sfânt e ardeiul acesta lung, veşted, neatrăgător, neumplut cu nimic, bătrân, pus în sos maroniu de chupango. Afurisitule, exclamă el răcorindu-şi din nou limba făcută pâlnie. De data asta am luat din tine o îmbucătură prea mare.

  Şi rase o duşcă zdravănă de Tom Collins.

  — Îmi oferă şi motiv să beau, explică el. Trebuie să-mi răcoresc gura asta afurisită. Tu ce bei?

  — Ar mai merge un gin tonic.

  — Băiete, strigă Johnny. Încă un gin tonic pentru Bwana M'Kubwa.

  Fred, unul dintre puştanii de pe insulă pe care-l angajase căpitanul lui Johnny, aduse băutura.

  — Poftim, domnule Tom.

  — Mulţumesc, Fred, spuse Thomas Hudson. Pentru regină, Domnul s-o binecuvânteze.

  Şi băură.

  — Unde-i bătrânul maestru al târfelor?

  — La el acasă. Dar coboară el încoace.

  Mai muşcă o dată din ardei fără să comenteze, termină de băut şi apoi glăsui:

  — Şi zi, ce mai faci, tu, bătrâne Tom?

  — Bine, răspunse Thomas Hudson. Am învăţat să mă descurc destul de bine singur şi muncesc din greu.

  — Îţi place aici? Vreau să spun, să rămâi definitiv.

  — Da. Mi s-a cam făcut silă să mă tot fâţâi de colo-colo. Prefer să stau aici. Şi aici mă descurc destul de bine, Johnny. Afurisit de bine.

  — E un loc minunat, spuse Johnny. E un loc minunat pentru un tip ca tine care are şi un fel de resurse interioare. Dar pentru un individ ca mine, care când hăituieşte, când e hăituit, e un iad aici. E adevărat că Roger o face pe revoluţionarul cu noi?

  — Aşa se spune.

  — Aşa am auzit şi eu pe coastă.

  — Ce i s-a întâmplat pe-acolo?

  — Habar n-am. Dar în orice caz o treabă destul de afurisită.

  — Chiar afurisită?

  — Cei de pe-acolo au idei destul de diferite despre ce înseamnă o treabă afurisită. N-a ajuns chiar la zdup, la St. Quentin, dacă la asta te-ai gândit. Dar prin părţile alea, cu clima lor şi cu zarzavaturi proaspete şi celelalte ale lor, toate sunt pe măsura jucătorilor lor de fotbal. Drace, fetiţele de cincisprezece ani arată de douăzeci şi patru. La douăzeci şi patru ajung ca madam May Whitty. Dacă nu eşti bărbat de însurat, e mai bine să te uiţi de foarte aproape la dinţii lor. Şi, bineînţeles, dacă te uiţi la dinţii lor tot nu pricepi nimic. Şi toate au mămici şi tătici, ori numai unul sau altul, şi toţi sunt lihniţi de foame. Clima aia le stârneşte apetitul, bineînţeles. Dar nenorocirea e că uneori pe oameni îi apucă entuziasmul şi nu-i întreabă nimeni de permis de conducere, nici de talonul de asigurări sociale. Cred că valoarea ar trebui să fie apreciată după greutate şi mărime şi îndemânările generale, şi nu numai după vârstă. Aprecierea numai după vârstă stârneşte prea multe nedreptăţi. Peste tot. În nici un alt sport precocitatea nu e pedepsită. Aici e pe dos. Cel mai cinstit ar fi să se pretindă un fel de dispensă pentru ucenicie. La fel ca la curse. M-au cam încolţit destul de frumuşel pentru treaba asta. Dar nu asta i-au pus în cârcă bătrânului Roger.

  — Dar ce mi-au pus în cârcă? întrebă Roger Davis.

  Sărise de pe doc drept pe punte şi, cu pantofii lui cu talpă de sfoară împletită, se apropiase fără zgomot, iar acum stătea dinaintea lor arătând impresionant de solid, în bluza de sport, de trei ori mai largă decât el şi în nişte blugi vechi şi strâmţi.

  — Salut, spuse Johnny. N-am auzit când ai sunat. Tocmai îi spuneam lui Tom că nu ştiu ce ţi-au pus în cârcă, dar în nici un caz nu e vorba de corupere de minore.

  — În regulă, spuse Roger. Să lăsăm baltă subiectul ăsta.

  — Nu ne băga pumnul în gură, replică Johnny.

  — Nu vă bag pumnul în gură, spuse Roger. Politicos vă rog. Se poate bea ceva pe nava asta?

  Se uită la iahtul care stătea cu pupa spre ei.

  — Al cui e?

  — Al celor de la Ponce. N-ai auzit?

  — Ah, făcu Roger. Să bem şi noi un pahar, chiar dacă indivizii ne-au oferit un exemplu prost în sensul acesta.

  — Băiete, strigă Johnny.

  Fred se arătă din cabină.

  — Da, domnule! făcu el.

  — Întreabă-i pe sahibi ce le doreşte sufletul.

  — Domnii? întrebă Fred.

  — Eu beau ce bea şi domnul Tom, spuse Roger. El e călăuzitorul şi sfetnicul meu.

  — S-au aciuat mulţi bărbaţi anul ăsta pe-aici? se interesă Johnny.

  — Până acum numai doi, îi răspunse Roger. Călăuzitorul meu şi eu.

  — Călăuzitorul meu şi cu mine, i-o întoarse Johnny. Cum dracu de-ţi scrii cărţile?

  — Oricând găsesc unul pe care să-l angajez să mai dreagă gramatica.

  — Sau pe unul care să-ţi facă treaba pe degeaba, zise Johnny. Tocmai vorbeam cu călăuzitorul tău.

  — Călăuzitorul meu zice că aici e mulţumit şi fericit. A tras la ţărm pentru totdeauna.

  — Ar trebui să vezi şi tu localul, îi spuse Tom. Îmi îngăduie şi mie să intru şi să beau câte ceva din când în când.

  — Femei?

  — Fără femei.

  — Şi atunci voi, bărbaţii, ce faceţi?

  — Păi toată ziua numai asta am făcut.

  — Dar ai fost aici şi înainte. Atunci ce făceai?

  — Înot, mâncare, băutură. Tom lucrează, citeşte, trăncăneşte, citeşte, pescuieşte, pescuieşte, înoată, bea, doarme…

  — Fără femei?

  — Tot fără femei.

  — Mie mi se pare puţin cam nesănătos. O atmosferă dăunătoare. Spuneţi, băieţi, fumaţi mult opiu?

  — Tom? întrebă Roger.

  — Numai din cel mai bun, răspunse Thomas Hudson.

  — Ţi-ai plantat vreun loc cu marijuana?

  — Ai plantat cât de cât, Tom? întrebă Roger.

  — Anul ăsta a fost un an prost, răspunse Thomas Hudson. Ploile au distrus recolta.

  — Toată tărăşenia pare nesănătoasă, spuse Johnny şi bău. Voi beţi numai aşa, ca să salvaţi aparenţele. Spuneţi, băieţi, v-aţi apucat şi de religie? Tom a văzut Lumina Adevărului?

  — Tom? făcu Roger.

  — Relaţiile mele cu divinitatea sunt cam aceleaşi, spuse Thomas Hudson.

  — Cordiale?

  — Suntem toleranţi, spuse Thomas Hudson. Fiecare practică ce religie pofteşte. E şi un teren de base-ball pe insulă unde poţi exersa.

  — Am să-i ard un croşeu divinităţii ăsteia dacă îmbulzeşte prea multă lume pe centrul terenului, spuse Roger.

  — Roger, interveni Johnny plin de reproş. S-a lăsat seara. N-ai băgat de seamă că amurgul a trecut, noaptea s-a lăsat şi s-a făcut întuneric? Şi mai eşti şi scriitor. Nu-i sănătos să vorbeşti ca un uşuratic despre divinitate după lăsarea întunericului. S-ar putea să fie chiar în spatele tău, cu bătătorul de base-ball în mână, gata să te pocnească.

  — Pun prinsoare că-i îmbulzeşte acolo, spuse Roger. L-am văzut eu în ultima vreme îmbulzindu-i.

  — Da, dom'le, replică Johnny. Şi o să se înfigă în faţa loviturii tale teribile şi o să-ţi zboare creierii. Eu i-am văzut cum loveşte.

  — Da, cred că l-ai văzut, se arătă de acord Roger. Ba şi Tom, şi chiar şi eu. Dar eu tot am să încerc să-mi trimit mingea pe lângă el.

  — Hai să lăsăm baltă discuţiile teologice, reveni Johnny. Şi mai bine să facem rost de mâncare.

  — Bătrânul acela ramolit, pe care-l mai îngădui încă să-ţi mâne sărăcia asta în jurul oceanului, mai ştie să gătească? întrebă Thomas Hudson.

  — Budincă de peşte, spuse Johnny. Şi orez galben cu carne de ploier în seara asta. Ploier auriu.

  — Vorbeşti ca un afurisit de specialist în decoraţiuni interioare, spuse Tom. La vremea asta a anului nu-i nici un tulei de puf auriu pe ei. Unde ai împuşcat tu ploieri?

  — Pe South Island, când am ancorat acolo şi ne-am scăldat. Am chemat stolul fluierând de două ori şi l-am rărit cât am putut. Sunt câte doi de fiecare.

  Era o seară minunată şi, după ce-au mâncat, s-au aşezat afară, la pupa, să-şi savureze cafelele şi trabucele, şi acolo îşi făcură apariţia încă vreo doi indivizi, o pereche de cheflii netrebnici care veniseră de pe o altă navă, unul cu o chitară, celălalt cu un banjo, aşa că pe doc începură să se strângă negrii şi să răsune, ici şi colo, cântece. Pe doc, în întuneric, băieţii dădură tonul, stârnind un cântec, şi Fred Wilson, cel cu chitara, porni să cânte, iar Frank Hart îl acompania la banjo. Thomas Hudson n-avea voce, aşa că se trase în întuneric şi ascultă.

  În localul lui Bobby se pornise o adevărată petrecere, şi peste apa docului se vedea lumina ce răzbea prin uşa deschisă. Curentul refluxului era încă puternic, şi unde bătea în apă mai multă lumină acolo săreau şi peştii. Mai ales snapperi cenuşii, se gândi Tom, dând iama în mărunţişul care se retrage odată cu apele. Câţiva puştani negri pescuiau ţinând firul în mână, şi-i auzeai cum vorbeau şi blestemau pe şoptite când pierdeau câte un peşte, sau auzeai peştii zbătându-se pe doc ori de câte ori mai scoteau câte unul. Erau şi snapperi din cei mari, pe care puştii îi momeau cu bucăţi de carne de marlin de la peştele adus de una dintre bărci, în după-amiaza aceea şi fusese atârnat la vedere, fotografiat, cântărit şi măcelărit.

  Pe doc se strânsese o mulţime de lume atrasă de cântece, şi Rupert Pinder, un zdrahon de negru – despre care umbla vorba că, mai de mult, cărase singur în spinare un pian întreg, de la docul guvernamental tot drumul în sus pe Calea Regelui până la vechiul club măturat de uragan – şi care se închipuia şi mare bătăuş, începu să strige de pe doc:

  — Dom'le căpitan John, băieţii zic că li s-a făcut sete.

  — Cumpără-le de băut ceva sănătos şi ieftin, Rupert.

  — Da, dom'le căpitan John. Rom.

  — Taman la asta mă gândeam şi eu, spuse John. Ce-ar fi să iei o damigeană? Merită paralele, cred eu.

  — Mii de mulţumiri, dom'le căpitan John, glăsui Rupert.

  Rupert începu să-şi facă loc să iasă din mulţimea care se rări iute, unul câte unul luându-se după el. Thomas Hudson îi văzu pe toţi îndreptându-se spre localul lui Roy.

  Deodată, chiar în acel moment, de pe puntea uneia dintre navele ancorate la docul lui Brown, ţâşni şuierând drept în înaltul cerului o rachetă, care explodă cu pocnet, iluminând întregul şenal. Apoi o alta ţâşni şuierând, formând un unghi mare cu prima şi explodă de data asta aproape de capătul docului lor.

  — La dracu! exclamă Fred Wilson. Ar fi trebuit să trimitem şi noi pe cineva la Miami să ne facă rost de câteva.

  Noaptea era brăzdată acum de rachete care şuierau şi explodau şi la lumina lor se vedea cum vin înapoi spre doc Rupert şi suita lui, Rupert purtând pe umăr o damigeană pântecoasă îmbrăcată în rafie.

  De pe altă navă se trase o rachetă şi aceasta explodă chiar deasupra docului, iluminând mulţimea, chipurile acelea negre, gâturile şi braţele, faţa lătăreaţă a lui Rupert, umerii lui largi, grumazul îndesat, ca şi damigeana îmbrăcată în rafie, aşezată cu dragoste şi cu mândrie, lângă căpăţâna lui.

  — Căni, spuse el peste umăr adresându-se suitei. Căni emailate.

  — N-avem decât căni de tablă, Rupert, spuse unul dintre băieţi.

  — Căni emailate, porunci Rupert. Aduceţi-le, cumpăraţi-le de la Roy. Uite banii.

  — Adu pistolul Verey, Frank, spuse Fred Wilson. Să tragem şi noi rachetele de semnalizare pe care le avem, şi mai luăm şi altele.

  În vreme ce Rupert aştepta plin de ifose să vină omul cu cănile, cineva aduse o tigaie cu coadă şi Rupert turnă rom în ea şi tigaia trecu de la unul la altul.

  — Pentru stârpituri, spuse Rupert. Beţi, oameni de nimic.

  Cântatul continuă mai departe, fără prea multă organizare. Pe lângă rachete, din câteva bărci începu să se tragă cu puştile şi pistoalele, iar de pe docul lui Brown un automat trimise trasoare peste şenal. Întâi o rafală de trei şi patru cartuşe, apoi un încărcător întreg, cu trasoare roşii, a căror traiectorie contura un minunat arc deasupra portului.

  Cănile sosiră odată cu Frank, care apăru pe punte la pupa cu o cutie în care era un pistol Verey şi mai multe tipuri de rachete, în vreme ce unul din ajutoarele lui Rupert începu să toarne în căni şi să treacă mai departe cănile spre ceilalţi.

  — Domnul s-o binecuvânteze pe regină, spuse Frank Hart.

  Încarcă şi trase o rachetă pe deasupra docului, drept spre uşa deschisă a localului lui Bobby. Racheta se izbi de peretele de ciment, lângă uşă, explodă şi începu să ardă cu putere pe drumul de coral, învăluind totul într-o lumină albă.

  — Uşurel cu treaba aia, interveni Thomas Hudson. Sărăciile astea sunt în stare să prăjească pe careva.

  — La dracu cu uşurelul, replică Frank. Să văd de pot nimeri casa împuternicitului regal.

  — O să-i dai foc, îl avertiză Roger.

  — Dacă-i dau foc, plătesc pentru ea, răspunse Frank.

  Racheta porni spre casa mare cu portic alb, dar traiectoria fu prea scurtă şi racheta arse, răspândind o lumină puternică chiar dinaintea porticului din faţa casei împuternicitului.

  — Oh, bătrânul şi bunul împuternicit, făcu Frank şi reîncărcă. Cu asta o să-i arătăm noi afurisitului dacă suntem patrioţi sau nu.

  — Ia-o uşurel, Frank, insistă Tom. Nu trebuie să jucăm prea tare.

  — Asta-i noaptea mea, răspunse Frank. Noaptea reginei şi a mea. Du-te din calea mea, Tom, că acum ţintesc docul lui Brown.

  — Are benzină acolo, îl preveni Roger.

  — N-o s-o mai aibă multă vreme, îi răspunse Frank.

  Era imposibil să-ţi dai seama dacă se străduia de fiecare dată să rateze numai ca să-i bage-n draci pe Roger şi pe Thomas Hudson, sau dacă într-adevăr era un prost ochitor. Nici Roger nici Thomas Hudson nu erau siguri care era motivul, dar ştiau că nimeni nu-i în stare să tragă cu un pistol de semnalizare cu atât de multă precizie. Iar pe docul acela era într-adevăr benzină.

  Frank se ridică în picioare, ţinti cu grijă, ţinându-şi mâna stângă în şold, ca la duel, şi trase. Racheta nimeri docul în capătul opus celui unde erau butoaiele de benzină, ricoşă şi căzu în şenal.

  — Hei, urlă cineva de pe unul din vasele amarate la docul lui Brown. Ce dracu v-a apucat?

  — Aproape perfect ţintit, spuse Frank. Acum încerc din nou cu casa împuternicitului.

  — Mai bine las-o dracului baltă, stărui Thomas Hudson.

  — Rupert, strigă Frank, neluându-l în seamă pe Thomas Hudson. Dă-mi şi mie nişte rom de la voi, da?

  — Da, domnule căpitan Frank, spuse Rupert. Aveţi o cană?

  — Dă-mi o cană, îi spuse Frank lui Fred, care stătea şi se uita şi el.

  — Da, domnule Frank.

  Fred sări iute şi se întoarse cu o cană. Faţa îi strălucea de emoţie şi plăcere.

  — Aveţi de gând să-i daţi foc împuternicitului, domnule Frank?

  — Numai dacă ia foc, îi răspunse Frank.

  Îi dădu cana lui RuperT. Care i-o umplu pe trei sferturi şi apoi se aplecă şi i-o înapoie.

  — Pentru regină, Domnul s-o binecuvânteze, spuse Frank şi goli cana.

  Era cumplit să torni pe gât o porţie de rom ca aceea.

  — Domnul s-o binecuvânteze, Domnul s-o binecuvânteze, domnule căpitan Frank, spuse Rupert solemn şi ceilalţi răspunseră ca un ecou.

  — Domnul s-o binecuvânteze, Domnul s-o binecuvânteze cu adevărat.

  — Şi acum pentru împuternicit, spuse Frank.

  Trase cu pistolul de semnalizare drept în aer, puţin înspre direcţia din care bătea vântul. Pusese o rachetăparaşută şi vântul plimbă lumina albă şi puternică peste pupa vasului.

  — De data asta precis că n-aţi nimerit la împuternicit, spuse Rupert. Ce s-a întâmplat, domnule căpitan Frank?

  — Am vrut să luminez scena asta minunat de frumoasă, spuse Frank. Nu-i nici o grabă cu împuternicitul.

  — Casa împuternicitului are să ardă frumos, domnule căpitan Frank, îşi dădu cu părerea Rupert. Nu vreau să vă influenţez în treaba asta, dar de două luni n-a mai căzut picătură de ploaie pe insulă şi casa împuternicitului e uscată iască.

  — Unde-i comisarul? întrebă Frank.

  — Comisarul se aţine undeva cu fereală, spuse Rupert. Nu vă bateţi capul cu comisarul. Nimeni de pe docul ăsta n-a văzut să se fi tras vreun foc de-aici, chiar dacă s-a tras.

  — Toţi cei de pe docul ăsta stau culcaţi, cu faţa-n jos, şi nimeni nu vede nimic, se auzi o voce din spatele mulţumii. Nimeni n-a văzut nimic. Nimeni nu vede nimic.

  — Dau eu comanda, spuse Rupert cu tărie. Staţi toţi cu faţa întoarsă. Apoi încurajator adăugă: Uscată iască, şandramaua aia veche.

  — Ia să văd cum ai să faci treaba asta, spuse Frank.

  Încarcă pistolul cu o altă rachetă-paraşută şi trase în sus, şi puţin în vânt. În lumina crudă care venea de sus se vedeau toţi cei de pe doc, care trântiţi cu faţa în jos, care stând pe coate şi genunchi, acoperindu-şi ochii cu mâna.

  — Domnul să vă binecuvânteze, domnule căpitan Frank, se auzi din întuneric vocea adâncă şi solemnă a lui Rupert, după ce racheta se stinse. În infinita lui bunătate să vă dea curaj să ardeţi casa împuternicitului.

  — Da' nevasta lui şi copiii unde-s? întrebă Frank.

  — Îi scoatem noi de-acolo, nu vă bateţi dumneavoastră capul cu asta, spuse Rupert. Cei nevinovaţi nu vor avea de suferit nici cât negru sub unghie.

  — Să-i dăm foc? întrebă Frank întorcându-se spre ceilalţi care stăteau în cockpitul pupei.

  — Ah, las-o baltă, spuse Thomas Hudson. Pentru numele lui Dumnezeu.

  — Mâine dimineaţă tot plec, spuse Frank. Şi la urma urmei, mi-am încheiat socotelile.

  — Să-i dăm foc, spuse Fred Wilson. Băştinaşii par să fie tot de părerea asta.

  — Daţi-i foc, domnule căpitan Frank, îl îndemnă Rupert. Ce ziceţi? îi întrebă pe ceilalţi.

  — Să-i dăm foc, să-i dăm foc. Domnul să vă dea tărie să-i puneţi foc, spuseră băieţii de pe doc.

  — Nimeni nu vrea să-l scape de foc? întrebă Frank.

  — Daţi-i foc, domnule căpitan Frank. Nimeni n-a văzut nimic. Nimeni n-a auzit vreodată ceva. Nimeni n-a spus o vorbă. Daţi-i foc.

  — Trebuie să mai trag de câteva ori de încercare, spuse Frank.

  — Hai, coboară de pe nava asta afurisită dacă ai de gând să-i dai foc, îi spuse Johnny.

  Frank se uită la el şi clătină din cap uşor, încât nici Roger, nici băieţii de pe doc nu văzură gestul.

  — E gata scrum, spuse el. Rupert, mai dă-mi numai o cană, ca să-mi întăresc voinţa.

  Şi îi întinse cana.

  — Domnule căpitan Frank, spuse Rupert aplecându-se ca să-i vorbească. Asta va fi isprava vieţii dumneavoastră.

  Pe doc, băieţii începură un alt cântec:

  Căpitanul Frank e în port.

  În noaptea asta o să ne distrăm.

  Urmă o pauză, după care vocile răsunară pe un ton şi mai ridicat:

  Căpitanul Frank e în port.

  În noaptea asta o să ne distrăm.

  Al doilea vers fu interpretat de parcă ar fi fost răpăit de tobă. Apoi continuă:

  Împuternicitul l-a făcut pe Rupert câine negru, sărăcie, Căpitanul Frank cu racheta i-a ars casa până-n temelie.

  Apoi trecură la celălalt vechi cântec african, pe care cei patru oameni îl auziseră cântat de negrii ce trăgeau de funiile bacurilor la traversarea râurilor de-a lungul dumurilor de coastă dintre Mombasa, Malindi şi Lamu, unde, aşa cum spuneau ei la unison, negrii improvizau cântece de muncă în care-i zugrăveau în bătaie de joc pe albii pe care-i cărau cu bacul.

  Căpitanul Frank e în port.

  În noaptea asta o să ne distrăm.

  Căpitanul Frank e în port.

  Pasajele în gama minoră izbucniră cu accente dispreţuitoare, jignitoare, desperate. Apoi răsună replica înfundată ca de tobă:

  În noaptea asta o să ne distrăm!

  — Vedeţi, domnule căpitan Frank, spuse Rupert insinuant, aplecându-se spre cockpit. V-aţi şi ales cu cântecul încă înainte de a împlini isprava.

  — Văd că am cam intrat în joc şi nu prea mai pot da înapoi, îi spuse Frank lui Thomas Hudson. Încă o împuşcătură de exerciţiu, adăugă el adresându-se lui Rupert.

  — Exerciţiul aduce perfecţiunea, spuse Rupert fericit.

  — Căpitanul Frank exersează acum ca să dea moarte, strigă unul de pe doc.

  — Căpitanul Frank e mai fioros decât un mistreţ, răspunse altă voce.

  — Căpitanul Frank e bărbat adevărat.

  — Rupert, spuse Frank. Încă o cană din sărăcia aia, te rog. Nu ca să-mi dea curaj, ci numai ca să-mi ajute să ţintesc mai bine.

  — Domnul să vă lumineze, domnule căpitan Frank, spuse Rupert întinzându-i cana. Băieţi, ia cântaţi voi cântecul căpitanului Frank.

  Frank dădu cana pe gât.

  — Ultima împuşcătură de exerciţiu, spuse el şi, trăgând drept peste puntea iahtului de alături, din pupa, trimise racheta peste butoaiele cu benzină ale lui Brown, drept în apă.

  — Bestie afurisită, îi spuse Thomas Hudson abia şoptit.

  — Gura, habotnicule, îi replică Frank lui Thomas Hudson. A fost capodopera mea.

  Chiar în acea clipă, în cockpitul celuilalt iaht se arătă un bărbat numai în pantalonul de la pijama care începu să urle:

  — Ascultă, mă porcule. Termină, n-auzî? În cabină e şi o doamnă care se chinuie să doarmă.

  — O doamnă? întrebă Wilson.

  — Da, fir-ar să fie, o doamnă, spuse individul. Nevastă-mea. Iar voi, puşlamale nespălate, trageţi cu rachetele alea ca să nu poată dormi, ca nimeni să nu poată închide un ochi.

  — De ce nu-i dai nişte somnifere? se interesă Frank. Rupert, trimite un puşti să aducă nişte pastile de dormit.

  — Îţi dai seama ce faci, domnule colonel, spuse Wilson. De ce nu te porţi cum ar trebui să se poarte un soţ cumsecade? Asta o s-o facă să doarmă. Probabil e refulată. Poate-i inhibată. Cam aşa-i spune psihanalistul mereu nevesti-mi.

  Erau nişte tipi nemiloşi, şi Frank era dintre cei tare înrăiţi, iar individul care trăsese la măsea toată ziua o nimerise cam prost prin felul în care socotise să-i abordeze. Nici John, nici Roger, nici Thomas Hudson nu scoaseră un cuvânt. Ceilalţi doi, din momentul în care individul se arătase la pupa strigând „porcule”, începură să lucreze împreună de zor, ca doi coechipieri.

  — Porc jegos, strigă individul.

  Nu părea să aibă un vocabular foarte bogat şi arăta cam de treizeci şi cinci – patruzeci de ani. Era greu să-i ghiceşti exact vârsta, cu toate că aprinsese luminile de la pupa. Arăta mai bine decât se aşteptase Thomas Hudson după poveştile auzite în ziua aceea şi se gândi că precis reuşise să tragă un somn. Apoi Thomas Hudson îşi aminti că dormise în localul lui Bobby.

  — În locul dumitale eu aş încerca nembutal, îi spuse Frank pe un ton deosebit de confidenţial. Numai dacă doamna nu e alergică la somniferul ăsta.

  — Eu nu văd de ce-i atât de nesatisfăcută, glăsui Fred Wilson. Păi ca fizic, socot că eşti un specimen arătos. Zău că arăţi afurisit de bine. Pun prinsoare că eşti spaima Clubului Racquet. Cam cât te costă să-ţi menţii forma asta minunată? Uite la el, Frank. Ai mai văzut tu vreodată un bust de bărbat care să arate atât de bine întreţinut?

  — Şefule, ai cam încurcat lucrurile, îi spuse Frank. Din greşeală ai tras pe dumneata cealaltă parte de pijama. Pe cinstea mea, n-am mai pomenit bărbat care să poarte nădragii de la pijama. Îi porţi chiar şi în pat?

  — Ascultaţi, porci spurcaţi la gură ce sunteţi, nu puteţi lăsa o doamnă să doarmă? îi apostrofă individul.

  — Da' de ce nu vrei să te duci jos în cabină, îi spuse Frank. S-ar putea să dai de bucluc pe-aici dacă tot foloseşti epitete din astea. Mi se pare că nu ţi-ai adus şoferul încoace ca să aibă grijă de tine. De obicei tot şoferul te duce şi la şcoală?

  — Nu merge la şcoală, Frank, spuse Fred Wilson, lăsându-şi chitara la o parte. Nu vezi, e băieţel destul de mare acum. E om de afaceri. Nu eşti în stare să recunoşti nici măcar un mare om de afaceri?

  — Eşti om de afaceri, fiule? îl întrebă Frank. Atunci trebuie să ştii că cea mai bună afacere e să cobori la tine în cabină. Aici sus nu-i nici un chilipir pentru tine.

  — Are mare dreptate, îi spuse şi Fred. Prin preajma noastră nu te aşteaptă un viitor prea strălucit. Mai bine du-te la tine-n cabină. Ai să te obişnuieşti tu cu zgomotul.

  — Porci spurcaţi, spuse individul cuprinzându-i pe toţi cu o privire.

  — Vrei să fii aşa de bun şi să-ţi duci hoitul acela frumos pe scări la vale-n cabină? îl sfătui Wilson. Sunt sigur că ai să reuşeşti s-o faci pe doamna să doarmă.

  — Porcule, îi spuse individul. Porc împuţit.

  — Alt cuvânt nu-ţi mai vine-n minte? îl întrebă Frank. Că porc a devenit groaznic de plicticos. Mai bine coboară-n cabină să nu răceşti cumva. Dacă aş avea şi eu un piept minunat ca al tău nu l-aş primejdui aducându-l aici pe punte într-o noapte-n care bate vântul ca acum.

  Individul se uită la ei ca şi cum ar fi vrut să şi-i întipărească în minte.

  — Cred că ai să ne ţii minte, îi spuse Frank. Dacă nu, am eu grijă să-ţi amintesc, indiferent când am să te întâlnesc.

  — Împuţitule, spuse individul şi coborî în cabină.

  — Cine-i? întrebă Johnny Goodner. L-am mai văzut eu pe undeva.

  — Îl ştiu şi eu şi mă ştie şi el pe mine, spuse Frank. Un neisprăvit.

  — Nu poţi să-ţi aduci aminte cine-i? insistă Johnny.

  — Un apucat, răspunse Frank. Şi, în afară de cele întâmplate, ce contează cine-i?

  — Nu contează, cred, spuse Thomas Hudson. V-aţi cam dat amândoi la el.

  — Cu un apucat nici nu-ţi rămâne altceva de făcut. Să te dai la el. Dar n-am fost cu adevărat răi cu el.

  — Mă gândeam că i-aţi arătat destul de limpede că nu-l prea înghiţiţi, reluă Thomas Hudson.

  — Am auzit un câine lătrând, spuse Roger. Probabil că rachetele astea i-au speriat câinele. Hai să terminăm cu rachetele. Ştiu că te distrează, Frank. Ţi-a ieşit bine gluma asta sinistră şi nu s-a întâmplat nimic. Dar de ce să bagi spaima şi în bietul câine?

  — Nevastă-sa a lătrat, spuse Frank înveselit. Hai să tragem o rachetă în cabina lui şi să luminăm toată scena aceea domestică.

  — Fir-ar să fie, eu mă car de-aici, spuse Roger. Glumeşti într-un fel care mie nu-mi place. Nu socot că joaca aceea cu automobile are vreun haz. Nu socot că să te-mbeţi şi apoi să conduci avionul are vreun haz. Nu socot că are vreun haz să sperii câinii.

  — Nimeni nu te reţine aici, spuse Frank. În ultima vreme cam calci pe nervii tuturor.

  — Da?

  — Bineînţeles. Tu şi cu Tom ţinându-ne predici. Stricând tot hazul. Voi toţi pocăiţii ăştia. Pe vremuri vă plăcea hazul. Acum nimeni nu mai are voie să aibă parte de el. Voi cu conştiinţa aia socială nou nouţă a voastră.

  — Asta-i conştiinţă socială dacă socot că nu-i tocmai nimerit să dai foc docului lui Brown?

  — Bineînţeles că şi asta-i o formă. Te-a pălit rău de tot. Am auzit de tine pe toată coasta.

  — De ce nu-ţi iei pistolul acela al tău să te duci să te joci în altă parte? îi spuse Johnny Goodner lui Frank. Ne-am distrat cu toţii destul de bine până te-ai apucat s-o faci pe grozavul.

  — Aha, şi tu te-ai molipsit, spuse Frank.

  — Ia-o mai uşurel, îl preveni Roger.

  — Am rămas singurul individ de-aici care mai ştie ce e acela haz, spuse Frank. Că voi habotnicii ăştia de nu vă mai încape pielea, militanţi sociali şi ipocriţi…

  — Domnule căpitan Frank, spuse Rupert aplecându-se peste marginea docului.

  — Rupert a rămas singurul meu prieten adevărat, spuse Frank ridicându-şi ochii spre el. Da, Rupert?

  — Domnule căpitan Frank, ce facem cu împuternicitul?

  — Îi dăm foc, bătrâne Rupert.

  — Domnul să vă binecuvânteze, domnule căpitan Frank, spuse Rupert. Mai poftiţi un pic de rom?

  — Nu, mi-ajunge, Rupert, îi spuse Frank. Acum, toţi cu faţa-n jos.

  — Toţi cu faţa-n jos, porunci Rupert. Una cu pământul.

  Frank trase peste capătul docului şi racheta explodă pe aleea de intrare, la mică distanţă de porticul locuinţei împuternicitului.

  — Fir-ar să fie, exclamă Rupert. Aproape c-aţi atins-o. Ghinion. Încărcaţi din nou, domnule căpitan Frank.

  În cockpitul de la pupa iahtului se aprinse lumina şi individul apăru din nou pe punte. De data asta avea cămaşă albă, pantaloni de doc şi pantofi sport. Îşi pieptănase părul cu grijă, dar pe faţa albă avea pete roşii.

  La pupa, cel mai apropiat de el era John, care stătea cu spatele la el, iar lângă John se afla Roger cu o mutră mohorâtă, care se plasase acolo să fie mai retras. Pupa celor două nave era despărţită de o fâşie de apă de vreo trei picioare lăţime, şi individul se proţăpi acolo arătând cu degetul spre Roger.

  — Mă, neisprăvitule, spuse el. Neisprăvit împuţit şi nespălat.

  Roger se uită la el cu o privire mirată.

  — Cu mine vrei să vorbeşti, nu-i aşa? îi strigă Frank. Şi e vorba de porc, nu de neisprăvit.

  Individul nici nu-l băgă în seamă şi continuă să i se adreseze lui Roger.

  — Malac neisprăvit ce eşti, strigă el cu glasul aproape sugrumat. Pungaşule! Escrocule! Pungaş amărât! Scriitor împuţit, pictor păduchios!

  — Cu cine vorbeşti şi ce vrei să spui? făcu Roger ridicându-se în picioare.

  — Cu tine, neisprăvitule. Cu tine, pungaşule. Laşule! Ah, neisprăvitule. Neisprăvit nespălat ce eşti!

  — Eşti nebun, spuse Roger domol.

  — Neisprăvitule, aruncă individul peste fâşia de apă dintre cele două vase, cam în acelaşi fel în care cineva aruncă invective animalelor într-o grădină zoologică modernă, unde vizitatorii sunt despărţiţi de animale nu prin bare, ci prin şanţuri cu apă. Pungaşule!

  — La mine se referă, spuse Frank fericit. Nu mă mai ţii minte? Eu sunt porcul.

  — Cu tine vorbesc, spuse individul arătând cu degetul spre Roger. Cu tine, pungaşule.

  — Ascultă, îi replică Roger. Cu mine n-ai ce discuta. Trăncăneşti numai ca să ai ce repeta la New York că mi-ai zis.

  Vorbea pe un ton aşezat şi potolit, ca şi cum ar fi vrut într-adevăr ca individul să înţeleagă şi să tacă.

  — Ba cu tine, neisprăvitule, strigă individul, străduindu-se să-şi stârnească tot mai tare criza aceea de isterie pentru care se îmbrăcase şi venise pe punte. Pungaş împuţit şi nespălat!

  — Cu mine n-ai ce discuta, îi repetă Roger foarte calm de data asta, şi Thomas Hudson văzu că se hotărâse. Aşa că tacă-ţi fleanca. Iar de vrei să stai de vorbă cu mine, saltă-te pe doc.

  Roger porni spre doc şi destul de ciudat, individul sări şi el pe doc cât putu de iute. Într-adins, pentru a ajunge aici, aruncase vorbele acelea, se străduise să ajungă aici. Şi mersese până la capăt. Negrii se traseră înapoi şi formară un cerc în jurul celor doi, lăsându-le loc destul.

  Thomas Hudson nu ştia ce-şi închipuise individul că avea să se petreacă atunci când se urcase pe doc. Nimeni nu scotea o vorbă şi în jurul lui făceau cerc toate chipurile acelea negre. Îşi repezi pumnul la Roger, iar Roger îl plesni cu o stângă în gură şi gura începu să-i sângereze. Din nou se repezi la Roger, şi Roger îl pocni de două ori puternic peste ochi, îl apucă pe Roger de bluză, şi bluza se sfâşie când Roger îi trimise o lovitură de dreapta în stomac şi apoi îi făcu vânt înapoi şi-l plesni fără milă peste obraz cu dosul mâinii stângi.

  Niciunul dintre negri nu scotea o vorbă. Se mulţumeau să facă cerc în jurul celor doi bărbaţi şi să le lase loc destul. Cineva, Tom gândi că Fred, puştiul lui John, aprinse luminile de pe doc aşa că se putea vedea bine.

  Roger îşi urmări omul şi-i expedie, în succesiune rapidă, trei croşeturi la cap. Individul se agăţă din nou de el şi bluza i se sfâşie iar, în clipa când Roger îl respinse şi-l izbi de două ori peste gură.

  — Lasă loviturile alea de stânga, urlă Frank la ei. Arde-i o dreaptă şi termină cu bestia. Termină-l.

  — Mai ai ceva să-mi zici? îl întrebă Roger pe individ, şi-i mai trase un pumn puternic peste gură.

  Individului îi curgea din belşug sânge din gură, tot obrazul drept i se umflase, iar ochiul drept îi era aproape închis. Se agăţă din nou de Roger, iar Roger îl prinse pe dedesubt de braţe şi-l sprijini. Individul sufla greu şi nu spuse o vorbă. Roger îl apucă de cot, pe partea de dinăuntru, şi Tom băgă de seamă cum îl apăsa cu degetele mari în sus şi-n jos pe tendoane, între bicepşi şi osul braţului.

  — Nu sângera peste mine, bestie, spuse Roger şi-şi slobozi stânga iute în sus, proiectând capul individului înapoi şi apoi îl plesni din nou cu dosul mâinii peste faţă. Acum poţi să-ţi faci rost de alt nas, îi mai spuse el.

  — Termină-l Roger, termină-l, îl imploră Frank.

  — Ageamiule, nu vezi ce-i face? interveni Fred Wilson. Îl poceşte.

  Individul se agăţă de Roger, Roger îl prinse şi-i făcu vânt înapoi.

  — Hai loveşte-mă, îl îmbie el. Hai loveşte-mă.

  Individul încercă să lovească, Roger se aplecă eschivându-se şi-l apucă trăgându-l spre el.

  — Cum te cheamă? îl întrebă el.

  Individul nu răspunse. Nu putea decât să sufle de parcă urma să moară de astm. Roger îl apucă din nou de partea de dinăuntru a cotului, apăsându-l cu degetele mari.

  — Eşti o bestie puternică, îi explică el individului. Cine dracu ţi-a spus că te pricepi să te baţi?

  Individul încercă să-l lovească, dar Roger îl apucă, îl împinse, îl răsuci puţin şi-l izbi de două ori la rând peste ureche cu pumnul drept.

  — Ei, acum socoţi c-ai învăţat să nu mai arunci vorbe oamenilor? îl întrebă pe individ.

  — Uitaţi-vă la urechea lui, spuse Rupert. Cât un ciorchine de strugure.

  Roger îl apucase pe individ din nou şi-l ţinea cu degetele mari de tendoane, la baza bicepşilor. Thomas Hudson cercetă chipul individului. La început nu fusese înspăimântat: o mutră de porc nemernic. Un vier nemernic. Dar acum era cu adevărat înspăimântat. Probabil că nu auzise niciodată de bătăi în care nu intervine nimeni să le oprească. Probabil că în vreun ungher al minţii sale îşi amintise de întâmplări citite în care cel căzut era lovit cu picioarele până-şi dădea duhul. Încă mai încerca să se bată. De fiecare dată când Roger îi spunea să lovească sau îl împingea mai departe, individul încerca să izbească cu pumnul. Nu se dădea bătut.

  Roger îl împinse pe individ la distanţă. Omul rămase neclintit, fixându-l cu privirea. Ori de câte ori nu-l ţinea Roger în felul acela care-l făcea să se simtă cu totul neajutorat, teama îl mai părăsea puţin şi nemernicia şi ieşea din nou la iveală. Stătea acolo înspăimântat, bătut rău de tot, cu faţa pocită, cu gura numai sânge şi urechea aceea care arăta ca o smochină crescută peste măsură din cauza nenumăratelor izbituri ce se adunau într-o singură umflătură sub piele. Şi cum stătea acolo fără să mai simtă mâinile lui Roger pe el, teama îi mai pieri şi nemernicia aceea de nestârpit ieşi din nou la suprafaţă.

  — Mai ai ceva de spus? îl întrebă Roger.

  — Neisprăvitule, suflă individul.

  După ce aruncă vorba asta, îşi băgă bărbia în piept, îşi trase mâinile în sus şi se răsuci pe jumătate într-un gest de ţânc incorigibil.

  — Acuma vine! exclamă Roger. Uite-o cum vine!

  Dar nu se întâmplă nimic nici prea dramatic, nici prea tehnic. Roger făcu iute un pas spre individ, îşi ridică umărul stâng, îşi lăsă pumnul drept în jos şi-i făcu apoi vânt în sus, în aşa fel încât îl izbi în mutră dintr-o parte. Individul căzu în patru labe, cu fruntea sprijinită de doc. Rămase scurtă vreme îngenuncheat, cu fruntea rezemată de lemnul docului, şi apoi se prăvăli încet pe o parte. Roger se uită la el şi apoi veni la marginea docului şi sări în cockpit.

  Oamenii din echipajul de pe nava individului îl duseră la bord. Nu se amestecaseră în cele întâmplate pe doc, însă îl ridicară din locul unde se prăvălise pe o coastă şi, în timp ce-l cărau, individul atârna greu şi moale în mâinile lor. Câţiva negri îi ajutară să-l coboare la pupa iahtului şi apoi să-l ducă jos în cabină. După ce-l duseră înăuntru, închiseră uşa după ei.

  — Ar trebui să-l vadă un doctor, spuse Thomas Hudson.

  — Nu s-a izbit prea tare când a căzut pe doc, spuse Roger. M-am gândit eu la doc.

  — Croşeul ăla de la urmă peste ureche nu cred că i-a priit prea mult, spuse Johnny Goodner.

  — I-ai pocit mutra, spuse Frank. Şi urechea aia. N-am văzut în viaţa mea o ureche care să se umfle aşa de repede. La început arăta ca un ciorchine de strugure, şi apoi s-a făcut cât o portocală.

  — Pumnii goi sunt o nenorocire, spuse Roger. Unii habar n-au ce poate ieşi din asta. Mai bine nu l-aş fi văzut în viaţa mea!

  — De-ai să-l mai vezi vreodată, ai să-l poţi recunoaşte uşor.

  — Sper să-şi revină, spuse Roger.

  — A fost o bătaie, de mai mare dragul, domnule Roger, spuse Fred.

  — La dracu cu bătaia, replică Roger. De ce naiba a trebuit să se întâmple treaba asta!

  — Numai domnul acela a căutat-o, spuse Fred.

  — Lasă, nu te mai frământa atâta, îi spuse Frank lui Roger. Am văzut eu sute de tipi încasând-o, şi ăsta n-are nimic.

  Cei de pe doc începură să se împrăştie, discutând despre bătaie. Când fusese cărat la bord, albul acela arăta într-un chip care nu le mai făcea plăcere, şi toată grozăveala lor cu incendierea casei împuternicitului se topi.

  — Ei, noapte bună, domnule căpitan Frank, spuse Rupert.

  — Gata, pleci, Rupert? îl întrebă Frank.

  — Ne-am gândit să mergem să vedem ce mai e pe la domnul Bobby.

  — Noapte bună, Rupert, spuse Roger. Ne vedem mâine.

  Roger se simţea mizerabil şi mâna stânga i se umflase cât un grapefruit. Şi dreapta se umflase, dar nu aşa de rău. Nu-i rămăsese nici un semn care să trădeze că se bătuse, decât gulerul sfâşiat al bluzei ce-i spânzura pe piept. Individul îl lovise o singură dată în partea de sus a capului şi acolo avea un cucui mic. John îi puse puţină alifie cu mercurocrom unde se rănise sau i se julise pielea de pe pumni. Roger nici nu se uită la mâinile lui.

  — Haideţi să mergem la localul lui Bobby, să vedem cu ce se mai distrează oamenii pe-acolo, spuse Frank.

  — Roger, nu te mai frământa degeaba, îi spuse Fred Wilson şi se săltă pe doc. Numai ageamiii se frământă.

  O luară pe doc, cărându-şi ghitara şi banjoul, şi se îndreptară spre lumina şi cântecul ce se revărsau pe uşa deschisă de la Ponce de Léon.

  — Freddy e băiat destul de cumsecade, îi spuse lui Thomas Hudson.

  — Aşa a fost el dintotdeauna, îi răspunse Thomas Hudson. Dar când se întâlnesc, el şi Frank împreună, formează o pereche primejdioasă.

  Roger nu spunea nimic şi Thomas Hudson începu să fie îngrijorat din pricina lui; din pricina lui şi a celorlalte treburi.

  — Nu crezi că e vremea să ne culcăm? îi spuse el.

  — Nu-mi iese din minte individul ăla, răspunse Roger.

  Stătea cu spatele spre pupa, posomorât şi ţinându-şi cu dreapta mâna stângă.

  — Nu trebuie să te mai preocupe, spuse John foarte liniştit. S-a şi ridicat pe picioare.

  — Crezi?

  — Uite-l că vine pe punte şi are o puşcă în mână.

  — Amărâtul de mine, spuse Roger.

  Dar glasul îi suna din nou fericit. Rămase cu spatele spre pupa şi nici nu se întoarse măcar să se uite. Individul se arătă pe punte, de data asta purtând şi bluza şi pantalonii de la pijama, dar puşca de vânătoare îţi atrăgea cel mai tare atenţia. Thomas Hudson îşi luă ochii de la puşcă şi se uită la chipul individului şi chipul arăta groaznic. Cineva se chinuise să-l oblojească şi obrajii îi erau plini de bucăţi de tifon şi de plasture, şi folosise o mulţime de alifie cu mercurocrom. Dar la ureche n-au avut ce-i face. Thomas Hudson îşi închipui câtă durere stârnise orice atingere, pentru că urechea ieşea tare în evidenţă, umflată, cu pielea foarte întinsă, încât devenise trăsătura dominantă a figurii. Nimeni nu scoase o vorbă şi individul se proţapi acolo cu mutra lui stâlcită şi cu puşca. Probabil, din cauză că avea ochii foarte umflaţi de i se vedeau numai ca o dungă, nici nu putea desluşi pe nimeni foarte limpede. Rămase mai departe în picioare acolo fără să scoată o vorbă, şi nici ceilalţi nu spuneau nimic.

  Roger întoarse foarte încet capul, îl văzu şi-i aruncă peste umăr:

  — Du-te de pune puşca la loc şi culcă-te.

  Individul rămase mai departe cu puşca în mână. Buzele umflate i se mişcară, dar tot nu scoase nici un sunet.

  — Eşti destul de mişel ca să împuşti omul pe la spate, dar n-ai şi curajul ca s-o faci, îi aruncă Roger peste umăr foarte liniştit. Du-te şi pune puşca la loc şi culcă-te.

  Roger stătea tot nemişcat cu spatele spre individ. Apoi Roger forţă nota într-un chip care lui Thomas Hudson i se păru foarte riscant.

  — În veşmântul ăsta de culcare, nu vi se pare că seamănă puţin cu lady Macbeth? îi întrebă el pe ceilalţi trei care se aflau la pupa.

  Atunci Thomas Hudson se aşteptă să se întâmple nenorocirea. Dar nu se întâmplă nimic şi, după o vreme, individul se răsuci şi coborî cu puşcă cu tot în cabină.

  — Acum mă simt mult, mult mai bine, spuse Roger. Simt cum mi se prelinge sudoarea de la subsuori în jos pe picioare. Haideţi să mergem pe la casele noastre, Tom. Individu-i teafăr şi nevătămat.

  — Nu cumplit de teafăr, spuse Johnny.

  — Destul de teafăr, spuse Roger. Ce tip de om şi ăsta.

  — Haide, Roger, spuse Thomas Hudson. Haide la mine să-ţi mai omori vremea.

  — În regulă.

  Îi spuseră noapte bună lui John şi o porniră pe Calea Regelui către casă. Sărbătoarea încă mai continua.

  — Vrei să intrăm la Ponce? întrebă Thomas Hudson.

  — La dracu, nu! răspunse Roger.

  — Mă gândeam să-i spun lui Freddy că individul a scăpat teafăr.

  — Du-te şi-i spune. Eu mă duc mai departe la tine acasă.

  Când ajunse acasă, Thomas Hudson îl găsi pe Roger întins cu faţa în jos pe un pat din capătul cel mai depărtat al verandei, cu vedere spre insulă. Era beznă şi zvonul sărbătorii abia se auzea.

  — Dormi? îl întrebă Thomas Hudson.

  — Nu.

  — Vrei ceva de băut?

  — Nu prea. Mulţumesc.

  — Ce-ţi face mâna?

  — Umflată şi mă doare. Mai nimic.

  — Iar eşti amărât?

  — Da. M-a cam dărâmat.

  — Mâine dimineaţă băieţii-s aici.

  — O să fie minunat.

  — Precis nu vrei ceva de băut?

  — Nu, puştiule, dar tu poţi să bei.

  — Am să beau nişte whisky cu sifon ca să dorm.

  Thomas Hudspn se duse la lada cu gheaţă, îşi prepară băutura, şi veni din nou pe verandă; se aşeză şi rămase în întuneric, în vreme ce Roger stătea întins pe pat.

  — Ştii, lumea-i plină de tot felul de bestii din astea, spuse Roger. Individul e rău de tot, Tom.

  — Dar l-ai învăţat şi tu minte.

  — Nu, nu cred. L-am cam umilit şi l-am cam stâlcit. Dar îşi scoate el pârleala pentru asta cu altul.

  — Dar şi-a meritat-o.

  — Bineînţeles, dar nu i-am servit lecţia până la capăt.

  — Mai că nu l-ai omorât.

  — Păi asta spun şi eu. De-acum încolo va fi şi mai afurisit.

  — Cred că totuşi i-ai servit o lecţie a dracului de bună.

  — Nu. Nu cred. Pe coastă mi s-a întâmplat acelaşi lucru.

  — Spune-mi drept, ce s-a întâmplat? De când te-ai întors nu mi-ai spus nimic.

  — A fost o bătaie cam tot ca asta.

  — Cu cine?

  Spuse numele unuia cu o poziţie foarte înaltă în ceea ce se socotea a fi lumea industriei.

  — N-am căutat eu scandalul în nici un fel, spuse Roger. S-a întâmplat într-o casă unde am avut nişte necazuri cu o femeie şi unde, la drept vorbind, n-aveam ce căuta. Dar, în noaptea aia, am îndurat o mulţime de la individ. Mult mai rău decât în seara asta. Până la urmă n-am mai putut îndura şi i-am arătat eu lui, i-am arătat fără să mă mai gândesc la nimic, şi s-a izbit cu capul de treptele de marmură care duceau la bazinul de înot. Totul s-a întâmplat lângă bazin. Şi-a revenit în fire abia a treia zi, la Cedrii din Liban, şi aşa am scăpat să nu mi se pună în cârcă şi o crimă. Dar au pus ei restul la cale. Cu martorii pe care i-au avut, am fost norocos că m-am ales numai cu atât.

  — Dar ce s-a întâmplat?

  S-a întâmplat că, îndată ce şi-a reluat slujba, mi s-a întins ditamai cursa. Una babană. Cu tot tacâmul.

  — Ce anume?

  — De toate, una după alta.

  — Îmi spui şi mie?

  — Nu. Nu-ţi foloseşte la nimic. Crede-mă pe cuvânt că totul a fost o înscenare. Atât de groaznică că nu-i mai arde omului să vorbească de ea. N-ai băgat de seamă?

  — Oarecum.

  — Aşa că treaba din seara asta nu mi-a făcut mare plăcere. Sunt o mulţime de parşivi slobozi pe lume. Parşivi rău de tot. Şi nu rezolvi nimic dacă-i baţi. Ba cred că ăsta-i unul din motive că se chinuie să te stârnească.

  Se răsuci în pat şi se întoarse cu faţa în sus.

  — Să ştii, răutatea-i lucru tare afurisit, Tommy. Şi are tot atâta minte cât are un porc. Pe vremuri aveau şi nişte vorbe despre cei răi şi cei buni.

  — O groază de lume nu te-ar categorisi chiar printre cei foarte buni, îi spuse Thomas Hudson.

  — Nu, şi nici nu pretind că sunt. Nici bun sadea, şi nici măcar pe undeva pe aproape de bun. Aş vrea să fiu un dur. Când eşti împotriva răului, nu devii bun. În seara asta am pornit împotriva răului şi până la urmă am fost şi eu rău. Simt câteodată cum mă năpădeşte ca o maree.

  — Niciodată bătaia nu-i o treabă bună.

  — Ştiu. Dar ce-ţi rămâne de făcut când se stârneşte?

  — Când se porneşte trebuie să învingi.

  — Bineînţeles. Dar din clipa în care se stârneşte încep să simt că-mi face plăcere.

  — Ţi-ar fi făcut şi mai mare plăcere dacă individul ar fi ştiut să se bată.

  — Aşa sper şi eu, spuse Roger. Cu toate că nu ştiu. Voiam să-l nimicesc de tot. Dar, când asta începe să-ţi facă plăcere, ajungi afurisit de aproape de treaba împotriva căreia lupţi.

  — Era şi un individ groaznic, spuse Thomas Hudson.

  — N-avea cum să fie mai rău decât celălalt de pe coastă. Nenorocirea e, Tommy, că sunt şi foarte mulţi indivizi ca ei. Se găsesc peste tot, în toate ţările şi ajung tot mai mari cu cât trece vremea. Vremurile nu-s bune, Tommy.

  — Dar când ţi s-au părut bune vreodată?

  — Ne-am distrat şi noi la vremea noastră.

  — Bineînţeles. Ne-am distrat în toate vremurile, în toate părţile, dar asta nu înseamnă că vremurile erau bune.

  — Nu ştiu, spuse Roger. Toată lumea zicea că erau bune, şi apoi deodată toţi s-au trezit la pământ. Eu n-am avut nici o para chioară pe vremea când toţi erau plini de bani. Şi apoi când m-am căpătuit şi eu, lucrurile au început să meargă tare prost. Dar parcă oamenii nu erau atât de afurisit de meschini şi răi întotdeauna.

  — Dar şi tu ai intrat în cârdăşie cu nişte indivizi afurisiţi.

  — Din când în când mai am de-a face şi cu unii dintre cei buni.

  — Nu cu prea mulţi.

  — Ba nu-i adevărat. Nu-i ştii pe toţi prietenii mei.

  — Cei cu care te-ai înhăitat nu-s chiar arătoşi.

  — Cei din seara asta ai cui prieteni erau? Prietenii tăi sau ai mei?

  — Prietenii noştri. Nu-s chiar aşa de răi. Sunt cam neisprăviţi, dar nu-s răi de tot.

  — Nu, spuse Roger. Cred că nu. Frank e rău. Destul de rău. Cu toate astea, nu cred că-i rău, până-n măduva oaselor. Dar sunt o groază de lucruri pe care nu le mai înghit deloc. Şi el şi Fred au reuşit să se înrăiască al dracului de repede.

  — Ştiu şi eu ce-i bun şi ce-i rău. Nu vreau nici să mă trag singur pe sfoară şi nici s-o fac pe prostul.

  — Despre bine nu ştiu mare lucru, fiindcă la treaba asta am fost întotdeauna foarte slab. Răul e hrana mea. Sunt totdeauna în stare să miros imediat tot ce-i îmbătrânit în rele.

  — Îmi pare rău că până la urmă seara s-a terminat atât de prost.

  — Mă simt mizerabil.

  — Vrei să te culci? Poţi dormi aici.

  — Mulţumesc. Aşa am să fac, dacă n-ai nimic împotrivă. Dar mă bate gândul să mă duc mai întâi în bibliotecă, să citesc o vreme. Unde-s povestirile acelea australiene pe care le aveai tu data trecută când am fost aici?

  — Ale lui Henry Lawson?

  — Da.

  — Ţi le aduc cu.

  Thomas Hudson se culcă, dar când se trezi noaptea, în bibliotecă lumina era încă aprinsă.

  V.

  Când Thomas Hudson se trezi a doua zi dimineaţă, dinspre est bătea o briză uşoară, iar spre mare, peste dunE. Nisipul alburiu sub cerul albastru şi fâşiile mărunte de nori, ridicate la mare înălţime şi mânate de vânt, aruncau întunecate pete călătoare pe faţa verzuie a apei. Palele motorului eolian de încărcat baterii se mişcau în bătaia brizei şi era o dimineaţă minunată ce respira un aer de prospeţime.

  Roger plecase, iar Thomas Hudson mâncă singur şi citi ziarul de pe continent care fusese adus pe insulă cu o zi înainte. Îl pusese deoparte fără să-l citească, tocmai pentru a se delecta cu el la micul dejun.

  — La ce oră sosesc băieţii? întrebă Joseph.

  — Cam pe la amiază.

  — Deci prânzul îl iau aici?

  — Da.

  — Când am venit eu, domnul Roger plecase, spuse Joseph. N-a mâncat nimic.

  — Probabil că acum o fi ajuns acasă.

  — Un băiat spunea că l-a văzut vâslind în larg cu barca aia mică.

  După ce termină masa şi citi şi ziarul, Thomas Hudson ieşi pe terasă, în partea dinspre ocean, şi se apucă de lucru. Lucră cu spor şi aproape termină ce avea de făcut, când îl auzi pe Roger intrând şi urcând pe scări. Roger se uită peste umărul său şi-i spuse:

  — Are să fie reuşit.

  — Poate.

  — Unde ai văzut tu trombele acelea marine?

  — N-am văzut în viaţa mea o trombă. Fac din astea acum fiindcă mi le-a comandat cineva. Ce-ţi face mâna?

  — Încă mai e umflată.

  Roger îl urmări cum lucrează, iar el îşi continuă lucrul fără să se întoarcă.

  — De n-ar fi fost mâna, totul mi-ar fi părut doar un vis urât.

  — Tare urât vis.

  — Crezi că individul a ieşit într-adins cu puşca?

  — Nu ştiu, spuse Thomas Hudson. Şi nici nu-mi pasă.

  — Iartă-mă, făcu Roger. Vrei să te las?

  — Nu. Poţi să stai. Am cam terminat. Oricum n-am să-ţi dau nici o atenţie.

  — Au plecat de cum s-a luminat de ziuă, spuse Roger. I-am văzut când au plecat.

  — Dar tu ce făceai prin port?

  — N-am putut să dorm după ce-am terminat de citit, şi cum propria mea tovărăşie nu era prea plăcută, m-am dus la docuri şi am şezut acolo cu câţiva băieţi. Localul de la Ponce nu s-a închis deloc azi noapte. L-am văzut pe Joseph.

  — Joseph mi-a spus c-ai ieşit în larg cu barca cu vâsle.

  — Am vâslit mai mult cu mâna dreaptă. Am încercat s-o mai dezmorţesc. Şi am reuşit. Acum e mai bine.

  — Cam asta-i tot pe ziua de azi, spuse Thomas Hudson şi începu să-şi cureţe pensulele şi să le pună la loc. Acum puştii sunt pe cale să decoleze.

  Se uită la ceas.

  — Ce-ai zice să luăm câte un păhărel?

  — Minunat. Mi-ar prinde bine.

  — Încă nu-i douăsprezece.

  — Nu cred că are vreo importanţă. Tu ţi-ai terminat treaba, iar eu sunt în vacanţă. Dar dacă asta-i legea la tine, hai mai bine să aşteptăm să se facă douăsprezece.

  — Bine.

  — Şi eu respectam legea asta. Dar în câte-o dimineaţă, când o duşcă te-ar drege de minune, legea asta-i cumplită pedeapsă.

  — Atunci hai s-o încălcăm, spuse Thomas Hudson. Când ştiu că am să-i văd, mă simt cumplit de tulburat, explică el.

  — Da, ştiu.

  — Joe, strigă Roger, Adu shaker-ul de cocteil şi pregăteşte un martini.

  — Da, domnule. Am pregătit totul.

  — De ce te-ai apucat să pregăteşti atât de devreme? Îţi închipui că suntem nişte beţivani?

  — Nu, nu, domnule Roger. M-am gândit că pentru asta v-aţi ferit să vă încărcaţi stomacul cu altceva.

  — În sănătatea noastră şi a copiilor, spuse Roger.

  — Anul ăsta sper să se distreze ca lumea. Ar fi bine să rămâi şi tu aici. Dacă simţi că-ţi calcă pe nervi, oricând te poţi retrage în bârlogul tău.

  — Dacă nu te deranjează, o vreme am să stau şi eu pe-aici.

  — Pe mine n-ai cum să mă deranjezi.

  — O să fie minunat când o să fie şi puştii aici.

  Şi era într-adevăr minunat. Sosiseră de-o săptămână şi se vădeau a fi copii buni. Sezonul de pescuit ton se terminase şi la vremea aceea nu mai rămăseseră decât puţine nave în preajma insulei, viaţa îşi reluase cursul domol, obişnuit, şi era începutul verii.

  Băieţii dormeau pe paturi pliante pe verandă, şi când te trezeşti în puterea nopţii şi auzi cum respiră copiii, simţi mult mai puţin singurătatea. Nopţile erau răcoroase din cauza brizei care venea dinspre uscat, iar când cădea briza, venea răcoarea dinspre mare.

  La început, abia sosiţi, băieţii se arătară puţin cam sfioşi şi mult mai grijulii cu curăţenia decât s-au vădit mai apoi. Dar problema curăţeniei nu era o problemă chiar atât de mare dacă reuşeai să-i faci să-şi şteargă nisipul de pe picioare înainte de a intra în casă, să-şi atârne afară costumele de baie ude şi să-şi pună pe ei ceva uscat înăuntru. Dimineaţa, când aranja paturile pliante, Joseph scotea la aerisit pijamalele şi, după ce le lăsa să le mai bată soarele puţin, le păturea frumos şi le punea la locul lor, aşa încât rămâneau împrăştiate numai cămăşile şi puloverele pe care le purtau seara. Cel puţin aşa stăteau lucrurile în principiu. De fapt, peste tot se vedeau aruncate în neorânduială tot felul de lucruri. Lui Thomas Hudson nu-i păsa. Când un bărbat se obişnuieşte să trăiască singur în casă, capătă nişte obiceiuri foarte precise şi acestea ajung prilej de desfătare. Dar e plăcut ca unele deprinderi să mai fie şi încălcate. Ştia că va avea parte din nou de tabieturile lui multă vreme, după ce nu va mai avea copiii lângă el.

  Când stătea pe terasa dinspre mare şi lucra, îi vedea şi pe cel mare şi pe cel mijlociu şi pe mezin tolăniţi pe plajă împreună cu Roger. Stăteau la taclale, săpau în nisip, discutau în contradictoriu, dar de auzit nu auzea nimic din ce vorbeau.

  Băiatul cel mare era înalt şi măsliniu, moştenise de la Thomas Hudson ceafa, umerii, picioarele lungi de înotător şi labele picioarelor mari. Avea o faţă cam de indian şi era băiat vesel, deşi, când rămânea nemişcat, chipul lui avea ceva tragic. Thomas Hudson se uitase la el când avea pe faţă expresia aceea tristă şi-l întrebase:

  — La ce te gândeşti, Schatz?1

  — Cum se leagă muştele artificiale, îi răspunse băiatul, luminându-se deodată.

  Ochii şi gura îi împrumutau aerul acela tragic atunci când se gândea, însă când vorbea şi gura şi ochii i se însufleţeau.

  Mijlociul îi amintea de o vidră. Avea părul de culoarea blănii de vidră, şi trăsăturile unui animal subacvatic, iar când se bronza, pielea căpăta peste tot o ciudată culoare aurie închisă. Totdeauna îi amintea de un animal cu o viaţă sănătoasă şi plină de veselie. Vidrele şi urşii sunt animalele care se amuză cel mai mult, iar urşii, bineînţeles, se apropie foarte mult de om. Puştiul n-avea să fie niciodată nici destul de lat în umeri, nici destul de puternic pentru a fi urs, n-avea să fie niciodată un atlet, şi nici nu voia să fie; dar avea nişte trăsături încântătoare de animal micuţ, şi trăia după mintea lui şi avea lumea lui. Era plin de dragoste, avea simţul dreptăţii şi era un bun tovarăş. Avea, în acelaşi timp, un spirit dubitativ cartesian, îi plăcea să se lase antrenat în dispute, să ia lumea peste picior, fără să fie mojic, deşi uneori glumele lui erau cam dure. Avea şi alte calităţi de care nimeni nu-şi dădea seama, iar ceilalţi doi băieţi îl respectau imens, deşi încercau să râdă de el şi nu-l cruţau niciodată când îi prindeau vreun punct slab. Bineînţeles că se mai şi certau şi-şi râdeau unul de altul cu destulă răutate, dar cu cei mari erau respectuoşi şi binecrescuţi.

  Mezinul era blond şi clădit ca o navă de război de buzunar. Era copia lui Thomas Hudson, din punct da vedere fizic, un Thomas Hudson la scară mai mică, mai bondoc şi mai scund. Când îl prindea soarele, se umplea de pistrui şi avea o mutră de tot hazul şi se născuse gata bătrân. Şi el era un împieliţat, şi-i făcea nişte împieliţaţi şi pe fraţii lui mai mari. Dar avea şi o parte mai întunecată în sufletul lui, pe care nimeni, în afară de Thomas Hudson, n-o putea înţelege. Niciunul, nici celălalt nu se gândeau prea mult la ea, doar atât că o recunoşteau unul la celălalt, ştiau că e ceva rău, bărbatul încerca un sentiment de respect în faţa ei şi îl înţelegea pe puşti. Se simţeau foarte apropiaţi unul de celălalt, deşi Thomas Hudson nu fusese la fel de mult împreună cu mezinul cum fusese cu ceilalţi. Mezinul, Andrew, era de mic un atlet excelent, şi se arătase nemaipomenit când era vorba de cai, încă de când încălecase prima oară. Ceilalţi băieţi erau foarte mândri de el, dar nu-i înghiţeau nici o năzbâtie. Puştiul era oarecum de necrezut şi oricine se putea îndoi pe bună dreptate de isprăvile lui, numai că multă lume îl văzuse călărind, îl urmărise sărind cu calul şi-i observase modestia plină de stăpânire de sine, de profesionist. Era un puşti născut să fie destul de rău şi care era foarte bun, care-şi purta răutatea în el transfigurată într-un fel de voioşie pusă pe şotii. Dar era şi băiat rău, lucru pe care-l ştiau şi ceilalţi, lucru pe care-l ştia şi el. Arăta a băiat de treabă în vreme ce partea aceea răutăcioasă îşi făcea loc tot mai mult înăuntrul lui.

  Acolo, mai jos de terasa care dădea spre mare, cei patru stăteau tolăniţi pe nisip, Tom într-o parte a lui Roger, cu Andrew, mezinul, între ei, iar mijlociul, David, de cealaltă parte a lui Tom, întins pe spate cu ochii închişi. Thomas Hudson îşi curăţă sculele şi coborî pe plajă lângă ei.

  — Ce faci, papà? spuse băiatul cei mare. Ai avut spor la treabă?

  — Intri în apă să înoţi? întrebă cel mijlociu.

  — Apa-i destul de bună, papà, spuse cel mic.

  — Ce faci, tăticule? îl întâmpină Roger zâmbind. Cum merge treaba cu pictura, domnule Hudson?

  — Pe ziua de azi, gata cu pictura, domnilor.

  — Ah, minunat, spuse David, mijlociul. Ce zici, putem să ne apucăm de pescuit sub apă cu vizorul?

  — Mergem mai bine după masă.

  — Minunat, spuse băiatul cel mare.

  — N-o să fie cam agitată marea? întrebă Andrew, mezinul.

  — Poate pentru tine, îi spuse Tom, fratele cel mai mare.

  — Nu, Tommy. Pentru toată lumea.

  — Când marea e agitată, peştii stau la piatră, spuse David.

  — Şi lor le e teamă de mare agitată ca şi nouă. Cred că şi ei au rău de mare. Papà, peştii au rău de mare?

  — Bineînţeles, spuse Thomas Hudson. Uneori când e vremea mai rea, epinefelilor ţinuţi vii în puţurile cu apă ale pescadoarelor li se face un rău de mare atât de cumplit că-şi dau duhul.

  — Ce-ţi spuneam? îi zise David fratelui său mai mare.

  — Li se face rău şi mor, murmură tânărul Tom. Dar de unde se ştie că e vorba de rău de mare?

  — Cred că nu e greu să vezi că e rău de mare, spuse Thomas Hudson. Cu toate că bănuiesc că n-ar mai suferi de rău de mare dacă ar putea înota liberi.

  — Da' nu vezi că nici la recif, papà, nu înoată liberi, în largul lor? spuse David. Au şi ei găurile şi locurile lor unde se bagă. Şi sunt nevoiţi să stea în găurile lor de teama peştilor mari, iar valurile de furtună îi zgâlţâie la fel cum i-ar zgâlţâi în puţurile cu apă de pe pescadoare.

  — Nu-i chiar acelaşi lucru, îl contrazise tânărul Tom.

  — Poate că nu-i chiar aşa, fu de acord David, cumpănind.

  — Ajunge acum, interveni Andrew, care-i şopti tatălui său: Dacă o ţin tot aşa, nu mai avem când merge.

  — Ţie nu-ţi place?

  — Îmi place tare mult, dar mă cam tem.

  — De ce te temi?

  — De tot ce e sub apă. Cum dau drumul la aer afară din plămâni, mă apucă spaima. Şi Tommy înoată minunat, dar şi lui i se face frică sub apă. Numai lui David nu-i e frică sub apă.

  — Şi mie mi se face frică de foarte multe ori, îi spuse Thomas Hudson.

  — Chiar aşa?

  — Oricui i se face frică, cred eu.

  — Lui David nu. Oriunde ar fi. I s-a făcut lui frică de cai, dar asta numai pentru că l-au zvârlit jos de atâtea ori.

  — Ascultă, amărâtule, îl apostrofă David care auzise ce spunea. Cum am fost eu zvârlit, hai?

  — Nu mai ştiu. S-a întâmplat de atâtea ori că nu-mi mai aduc aminte.

  — Ei bine, atunci lasă-mă să-ţi reamintesc eu. Ştiu eu cum de-am fost zvârlit de atâtea ori. Pe vremea când îl călăream pe Pătatul cel Bătrân, se învăţase să se umfle-n bojoci când i se strângeau chingile, aşa că după aia şaua aluneca mereu cu mine.

  — Eu n-am avut necazuri din astea cu el, făcu Andrew mândru.

  — Ah, împieliţatul, spuse David. Probabil că i-ai căzut şi lui cu tronc, ca tuturor dealtfel. Probabil i-o fi şoptit cineva cu cine avea de-a face.

  — Totdeauna îi citeam cu voce tare ce scria despre mine în ziare, răspunse Andrew.

  — Pun prinsoare că atunci când a auzit, a pornit împleticindu-se, spuse Thomas Hudson. Doar ştii bine că David a avut ghinionul să înceapă să călărească pentru prima oară mârţoaga aia bătrână de curse care era bună pentru noi, dar care acolo nici nu avea unde să alerge. Caii nu-s făcuţi să alerge pe coclaurii aceia.

  — Nu ziceam că eu aş fi fost în stare să-l călăresc, spuse Andrew.

  — Şi bine ai făcut, spuse David, şi apoi adăugă: Oh, Doamne, probabil că tu ai fost în stare. Precis că ai fi putut. Dar, să-ţi spun cinstit, Andy, nu ştii cum mergea înainte de a mă speria eu. Eram atât de înspăimântat că mă apucasem de oblâncul şeii. Ah, la dracu. Eram băgat în sperieţi.

  — Papà, chiar trebuie să mergem la pescuit subacvatic? întrebă Andrew.

  — Dacă marea-i prea agitată, nu.

  — Şi cine hotărăşte dacă-i prea agitată?

  — Eu.

  — Bine atunci, făcu Andy. Mie mi se pare categoric prea agitată. Papà, Pătatul cel Bătrân mai e la fermă? întrebă apoi Andy.

  — Aşa cred, îi răspunse Thomas Hudson. Ştii, am închiriat ferma.

  — Da?

  — Da, la sfârşitul anului trecut.

  — Dar mai putem merge pe-acolo, nu-i aşa? întrebă David iute.

  — Da, bineînţeles. Cabana aceea mare, de pe malul râului, e încă tot a noastră.

  — Ferma aceea e cel mai minunat loc de pe pământ pe unde am fost vreodată, spuse Andy. În afară de locul ăsta, bineînţeles.

  — Credeam că cel mai mult îţi place la Rochester, îi spuse David ca să-l sâcâie.

  Acolo era el lăsat de obicei cu doica când se ducea ea să stea la ai ei vara, iar ceilalţi băieţi plecau spre vest.

  — Şi la Rochester îmi plăcea. Rochester e un loc minunat.

  — Îţi mai aduci aminte, Dave, de toamna aia când ne-am întors acasă după ce-am ucis trei urşi grizzly şi te chinuiai să-i povesteşti cum a fost, şi-ţi aminteşti ce zicea el? întrebă Thomas Hudson.

  — Nu, papà. Nu-mi mai aduc aminte aşa de bine de lucrurile acelea petrecute cu atât de multă vreme în urmă.

  — Era în bucătărie, unde mâncaţi voi: eraţi la cină şi-i povesteai lui despre vânătoare, iar Ana se apucă să spună: „Ah, Doamne, David, trebuie să fi fost tare emoţionant. Şi atunci tu ce-ai făcut?” Şi răutatea asta, trebuie să fi avut vreo cinci sau şase ani pe vremea aceea, se bagă în vorbă: „Păi, trebuie să fi fost foarte interesant, David, pentru nişte oameni pe care-i interesează astfel de treburi. Dar noi, aici la Rochester, nu prea avem urşi grizzly.”

  — Vezi, călăreţule, cum erai tu pe vremea aia? spuse David.

  — Da, bine, papà, replică Andrew. Dar spune-i şi lui de vremea când nu voia să citească nimic altceva decât reviste caraghioase, şi nu s-a lăsat şi a citit numai reviste caraghioase din acelea tot drumul prin Everglades şi, după ce s-a dus la şcoală, în toamna când eram la New York, nu mai voia să ştie de nimic şi ajunsese un pungaş egoist.

  — Îmi aduc şi eu aminte, spuse David. Nu mai e nevoie să povestească papà.

  — Dar te-ai vindecat şi de asta, spuse Thomas Hudson.

  — Bănuiesc că aşa trebuia. Precis că trebuie să fi fost tare neplăcut să rămâi aşa.

  — Povesteşte-le despre mine, când eram mic, se bagă în vorbă tânărul Tom, răsucindu-se şi apucându-l pe David de gleznă. În viaţa de toate zilele n-am să reuşesc niciodată să fiu atât de grozav pe cât eram în poveştile despre mine pe când eram mic.

  — Am avut prilejul să te cunosc când erai mic, spuse Thomas Hudson. Erai un tip cam neobişnuit.

  — Era pur şi simplu neobişnuit pentru că trăia în ţări străine, spuse mezinul. Nici eu nu m-aş fi putut obişnui cu Parisul, nici cu Spania, nici cu Austria.

  — Acum e un tip neobişnuit, călăreţule, spuse David. Şi nici n-are nevoie de vreun peisaj exotic.

  — Ce-i aia peisaj exotic?

  — Ceva ce tu n-ai avut niciodată.

  — Atunci pun prinsoare că am să am.

  — Mai taci din gură şi lasă-l pe papà să vorbească, spuse tânărul Tom. Povesteşte-le despre vremea când eu şi cu tine băteam împreună Parisul.

  — Pe vremea aceea nu erai un tip atât de neobişnuit, începu Thomas Hudson. Când erai prunc, erai un tip teribil de zdravăn. Maică-ta şi cu mine te lăsam de obicei în pătuţul încropit dintr-un coş de rufe în apartamentul unde locuiam, deasupra atelierului de lemnărie, şi Repetentul, motanul acela mare, se făcea de obicei colac în celălalt capăt al coşului şi nu îngăduia nimănui să se apropie de tine. Ziceai că te cheamă G'Ning G'Ning, iar noi îţi ziceam G'Ning G'Ning cel Cumplit.

  — De unde m-am căpătuit eu cu un nume ca ăsta?

  — De la un automobil sau autobuz, mi se pare. De la sunetul pe care-l scotea un şofer.

  — Eu nu ştiam franţuzeşte?

  — Pe vremea aceea nu prea bine.

  — Zi-mi atunci cum a fost mai târziu, când deprinsesem franceza.

  — Mai târziu îmi făcusem obiceiul să te scot cu căruciorul la plimbare, un cărucior foarte ieftin, uşor pliant, şi o luam pe stradă în jos, spre Closerie des Lilas, unde luam micul dejun şi citeam ziarele, iar tu te uitai şi nu-ţi scăpa nimic din ce se mişca pe bulevard. Apoi terminam masa…

  — Cam ce mâncam de obicei?

  — Brioche şi café au lait.

  — Şi eu?

  — Ţie-ţi puneam doar o picătură de cafea în lapte.

  — Îmi aduc aminte. După aia unde mergeam?

  — Te puneam în cărucior şi împingeam căruciorul de cealaltă parte a străzii, dincolo de Closerie des Lilas, treceam de fântâna aia cu cai de bronz, peşti şi sirene, o luam pe lungile alées de castani, unde se jucau nişte pui de franţuji în vreme ce guvernantele stăteau pe băncile de pe cărările cu pietriş…

  — Iar Ecole Alsacienne era pe stânga, spuse tânărul Tom.

  — Iar la dreapta nişte blocuri…

  — Blocuri şi vile cu acoperiş de sticlă, unde erau ateliere ale artiştilor, pe toată strada aceea care o lua la stânga şi arăta foarte tristă din cauza zidurilor întunecate, căci era partea umbrită, spuse tânărul Tom.

  — Şi ce era? Toamnă, primăvară sau iarnă? întrebă Thomas Hudson.

  — Toamnă târzie.

  — Atunci înseamnă că-ţi era rece la faţă şi aveai obrajii şi nasul roşu şi intram în grădina Luxembourg prin poarta de fier din capătul de sus şi mergeam spre lac, înconjuram o dată lacul, şi apoi porneam la dreapta, spre fântâna Medici şi spre statui, şi ieşeam pe poarta din faţa Odeonului, traversam câteva străzi laterale spre Bulevardul Saint-Michel…

  — Boul' Mich'…

  — Şi pe Boul' Mich' la vale, dincolo de Cluny…

  — La dreapta cum veneam…

  — Era foarte întunecos şi posomorit, şi peste bulevardul Saint-Germain…

  — Era artera cea mai impresionantă cu traficul cel mai intens. Era ciudat cât de impresionantă şi primejdioasă părea. Şi apoi, mai departe, pe Rue de Rennes era totul atât de paşnic şi fără pericole, între Deux Magots şi întretăierea cu Lipp, vreau să spun. De ce era aşa, papà?

  — Nu ştiu, Schatz.

  — Aş vrea să aud că se întâmplă ceva, nu numai nume de străzi, spuse Andrew. Mă plictisesc să tot aud nume de străzi din nişte locuri unde n-am fost în viaţa mea.

  — Atunci, fă să se întâmple ceva, papà, spuse tânărul Tom. Putem vorbi de străzile acelea când rămânem numai noi doi.

  — Pe vremea aceea nu se întâmpla mare lucru, spuse Thomas Hudson. O luam de obicei spre Place Saint-Michel, ne aşezam pe terasa cafenelei şi papà începea să mâzgălească cu café creme pe masă, iar ţie îţi dădeam o bere.

  — Îmi plăcea berea pe vremea aceea?

  — Erai mare amator de bere. Dar la masă îţi plăcea să bei apă amestecată cu puţin vin roşu.

  — Îmi aduc aminte: l'eau rougie.

  — Exactement, răspunse Thomas Hudson. Erai mare amator de eau rougie, dar din când în când îţi plăcea şi un bock.2

  — Îmi amintesc că în Austria mergeam cu o luge,3 şi-mi amintesc şi de câinele nostru Schnautz şi de zăpadă.

  — Îţi aminteşti de Crăciunul petrecut acolo?

  — Nu. Numai de tine, de zăpada, de Schnautz şi de doică. Era o femeie minunată. Şi-mi mai aduc aminte de mama cu schiurile şi cât de frumoasă era. Îmi aduc aminte că vă vedeam pe tine şi pe mama coborând cu schiurile la vale printr-o livadă. Nu mai ştiu unde era. De grădina Luxembourg îmi amintesc foarte bine. Îmi amintesc de după-amiezele când mă uitam la bărcile de pe lac, lângă fântână, în grădina aceea mare, plină de copaci. Cărările care duceau printre copaci erau toate cu pietriş pe jos, iar în stânga, cum mergeam noi spre palat, nişte oameni jucau popice, iar sus, pe palat, era un ceas. Toamna începeau să cadă frunzele, şi-mi aduc aminte cum arătau copacii golaşi şi stratul de frunze căzute pe pietriş. Cel mai mult îmi place să-mi amintesc de toamnă.

  — De ce? îl întrebă David.

  — Din multe motive. Pentru mirosul pe care-l aveau toate toamna, pentru carnavaluri, pentru felul cum pietrişul era uscat deasupra când totul în jur era numai umezeală, pentru vântul care bătea pe lac şi umfla pânzele bărcilor, şi pentru vântul care smulgea frunzele din copaci. Îmi amintesc de porumbeii pe care-i simţeam calzi sub pătură, după ce-i doborai, chiar înainte de a se lăsa seara, simţeam cât de lucioase le erau penele, şi-i mângâiam şi-i ţineam aproape şi-mi încălzeau mâinile în vreme ce ne îndreptam spre casă, până ce porumbeii se răceau.

  — Unde doborai tu porumbei, papă? îl întrebă David.

  — Mai ales pe lângă fântâna Medici, la vremea de dinaintea închiderii porţilor. De jur împrejurul grădinii e un gard înalt de fier, şi cum se lasă întunericul se închid porţile şi toată lumea trebuie să plece. Paznicii bat toată grădina, anunţând vizitatorii şi închizând porţile. După ce porneau paznicii prin grădină, îmi făcusem obiceiul să dobor cu praştia porumbei când se lăsau jos lângă fântână. În Franţa sunt nişte praştii minunate.

  — Dacă erai aşa de sărac, nu-ţi făceai singur praştia? întrebă Andrew.

  — Bineînţeles. La început am avut o praştie făcută dintr-o crăcăna tăiată dintr-un copăcel în pădurea Rambouillet când eu şi cu mama lui Tommy am făcut o plimbare pe-acolo. Am tăiat crăcăna cu cuţitul şi am cumpărat nişte fâşii de cauciuc solide de la o papetărie din piaţa Saint-Michel şi pielea pentru praştie am luat-o de la o mănuşă veche de-a mamei lui Tommy.

  — Şi cu ce trăgeai?

  — Cu pietricele.

  — La ce distanţă trebuie să te apropii?

  — Cât mai aproape, ca să poţi să bagi porumbeii sub pătură cât mai iute.

  — Îmi amintesc de unul care şi-a revenit, spuse tânărul Tom. Şi l-am făcut să stea cuminte şi n-am spus o vorbă până am ajuns acasă, fiindcă voiam să-l păstrez viu. Era un porumbel foarte mare, aproape purpuriu la culoare, cu un gât lung şi un cap minunat, pătat cu alb pe aripi, şi mi-ai dat voie să-l ţin în bucătărie până aveai să faci rost de o cuşcă unde să-l pun. L-ai legat de un picior. Dar chiar în noaptea aia, motanul cel mare l-a omorât şi mi l-a adus în pat. Motanul era aşa de mândru de isprava lui şi-l căra de parcă ar fi fost un tigru ducând în colţi un băştinaş, şi ţuşti, drept în pat cu el. Pe vremea aceea aveam un pat ca lumea, după coşul acela. De coş nu-mi aduc aminte. Tu şi cu mama eraţi plecaţi la cafenea şi rămăsesem singur cu motanul şi-mi aduc aminte că geamurile erau deschise, iar deasupra atelierului de cherestea se ridicase o lună mare, şi era iarnă şi simţeam mirosul de rumeguş. Îmi aduc aminte că vedeam motanul păşind pe podea cu capul sus, aşa încât porumbelul mai că nu atingea podeaua, şi motanul a făcut un salt şi ţuşti, drept în pat cu el. Îmi părea foarte rău că îmi omorâse porumbelul, dar era atât de mândru şi de fericit şi-mi era un prieten atât de bun, încât m-am simţit şi eu mândru şi fericit. Îmi aduc aminte că s-a jucat cu porumbelul şi apoi a venit şi m-a împins cu labele în piept şi a început să toarcă, şi apoi iar a început să se joace cu porumbelul. Şi-mi amintesc că la urmă şi eu şi motanul şi porumbelul am adormit cu toţii de-a valma. Eu ţineam o mână pe porumbel, şi motanul ţinea şi el o labă pe porumbel, apoi noaptea m-am trezit şi motanul mânca porumbelul şi mârâia ca un tigru.

  — Acum e mult mai bine decât să aud numai nume de străzi, spuse Andrew. Te-ai speriat, Tommy, când l-ai văzut cum îl mânca?

  — Nu. Pe vremea aceea motanul era cel mai bun prieten al meu. Adică cel mai apropiat. Cred că i-ar fi făcut plăcere să mănânc şi eu din porumbelul acela.

  — Ar fi trebuit să încerci, spuse Andrew. Mai povesteşte ceva despre praştiile alea.

  — Cealaltă praştie ţi-a făcut-o cadou mama de Crăciun, spuse tânărul Tom. A văzut-o într-un magazin de arme şi voia să-ţi ia o puşcă de vânătoare, dar n-a reuşit niciodată să adune destui bani. Se uita în fiecare zi la puştile din vitrină, ori de câte ori trecea prin faţa prăvăliei spre épicerie şi, într-o bună zi, a văzut o praştie şi a cumpărat-o îndată, fiindcă i-a fost frică să nu se vândă cumva, şi a ţinut-o ascunsă până la Crăciun. A trebuit să măsluiască socotelile ca să nu afli de praştie. Mie mi-a spus despre treaba asta de nici nu mai ştiu câte ori. Îmi aduc aminte când ţi-a dat-o de Crăciun şi tu mi-ai dat-o mie pe cea veche. Dar n-aveam destulă putere ca să întind cauciucurile.

  — Papà, n-am fost săraci întotdeauna? întrebă Andrew.

  — Nu. La vremea când v-aţi născut voi ceilalţi, scăpasem de sărăcie. Am mai scăpătat noi de multe ori dar n-am ajuns niciodată săraci cu adevărat, aşa cum am fost pe vremea când eram cu Tom şi maică-sa.

  — Mai spune-ne cum era la Paris, interveni David. Ce mai făceaţi tu şi cu Tommy?

  — Ce mai făceam noi, Schatz?

  — Toamna? Cumpăram de obicei castane prăjite de la un om care vindea castane prăjite şi-mi plăcea să le ţin în palmă şi să le simt cum îmi încălzesc mâna. Ne duceam apoi la circ şi ne uitam la crocodilii lui Capitaine Wahl.

  — Îţi mai aduci aminte şi de asta?

  — Chiar foarte bine. Căpitanul Wahl se lupta cu un crocodil, (el zicea craucodiil, cam cum cârâie o cioară), iar o fată tare frumoasă, îi lovea cu un trident. Dar crocodilul cel mai mare nu voia să se mişte din loc. Era un circ frumos şi mare şi rotund, vopsit într-un roşu auriu şi mirosea a cai. În culise era un loc unde te duceai tu să bei cu domnul Crosby şi cu îmblânzitorul de lei şi nevastă-sa.

  — Îţi aduci aminte de domnul Crosby?

  — Domnul Crosby nu purta niciodată pălărie sau pardesiu, oricât de rece era, iar fetiţa lui avea un păr lung care-i cădea pe spate, ca Alice în Ţara Minunilor. Cea din poze vreau să spun. Domnul Crosby era întotdeauna foarte, foarte nervos.

  — Şi de cine-ţi mai aduci aminte?

  — De domnul Joyce.

  — Cum arăta?

  — Un tip înalt şi uscăţiv, cu mustaţă, şi cu o bărbiţă care-i creştea băţoasă pe bărbie, şi purta nişte ochelari cu lentile groase, foarte groase, iar când mergea ţinea capul foarte sus. Îmi aduc aminte cum trecea pe lângă noi pe stradă fără să ne spună o vorbă, dar tu i-ai vorbit şi el s-a oprit şi ne-a cercetat prin ochelari de parcă s-ar fi uitat într-un acvariu şi a exclamat: „Ah, HudsoN. Tocmai mă uitam după dumneata”, şi toţi trei am intrat la cafenea şi afară era rece, dar noi ne-am aşezat într-un colţ şi am tras lângă noi unul din acela, cum le spuneai?

  — Braziers.

  — Credeam că asta-i ceva care poartă cucoanele, spuse Andrew.

  — E un vas de tablă cu găuri în el în care se arde cărbune sau mangal pentru a se încălzi lumea afară, de exemplu pe terasa unei cafenele, unde te aşezi pe scaun lângă el ca să te încălzeşti, sau la hipodrom unde se strânge lumea în jurul lor să se încălzească, explică tânărul Tom. La cafeneaua unde ne duceam noi, papà, eu şi domnul Joyce, erau înşirate peste tot pe terasă vase cu mangal, aşa că puteai să te simţi bine şi să-ţi fie cald şi pe cea mai amarnică şi mai friguroasă vreme.

  — Mi se pare că tu ţi-ai petrecut cea mai mare parte a vieţii prin cafenele, baruri şi localuri deocheate, spuse mezinul.

  — O bună parte, îi răspunse Tom. Nu-i aşa, papà?

  — Sau dormind buştean în maşină, afară, în vreme ce papà trăgea iute o duşcă, spuse David. Oh, Doamne, cât de mult uram cuvintele astea. Cred că o duşcă iute e lucrul cel mai încet de pe lumea asta.

  — Şi cam despre ce vorbea domnul Joyce? îl întrebă Roger pe tânărul Tom.

  — Ah, domnule Davis, nu-mi amintesc chiar aşa de multe de pe vremea aia. Mi se pare că despre nişte scriitori italieni şi despre domnul Ford. Domnul Joyce nu-l putea suferi pe domnul Ford. Domnul Pound îl călca şi el pe nervi. „Ezra-i turbat, Hudson”, îi spunea el lui papà. Îmi aduc bine aminte de asta, pentru că mă gândeam că era vorba de unul turbat de-adevărat, ca atunci când se spune câine turbat. Şi-mi amintesc cum stăteam acolo şi mă uitam la chipul domnului Joyce, cu pielea roşcată atât de întinsă, cum se face pielea la frig, şi la ochelarii lui cu una dintre lentile mai groasă decât cealaltă; şi mă gândeam la domnul Pound, cu părul lui roşu, cu barba ascuţită şi ochii frumoşi, şi cu un fel de zemuială la colţurile gurii. Mă gândeam ce cumplit era că domnul Pound turbase şi speram să nu-i ieşim cumva în cale. Apoi domnul Joyce spuse: „Bineînţeles că Ford e turbat de mulţi ani”. Şi-l vedeam acum pe domnul Ford, cu o faţă mare, palidă, caraghioasă, cu ochii spălăciţi şi gura totdeauna puţin căscată, cu dinţii care i se clătinau, şi acum îi curgeau şi lui balele.

  — Lasă, nu mai povesti nimic, spuse Andrew. Am să-l visez la noapte.

  — Spune mai departe, insistă David. Ca şi cu vârcolacii. Mama a trebuit să încuie cărţile cu vârcolaci, pentru că Andrew visa urât.

  — A muşcat domnul Pound pe cineva? întrebă Andrew.

  — Nu, călăreţule, îi spuse David. Nu era turbat de-a-devărat. E numai un fel de-a zice. Vrea să spună că era zănatic, nebun. Nu turbat ca cei ce fac hidrofobie. De ce credea el că erau turbaţi?

  — N-aş putea spune, reluă tânărul Tom. Nu mai eram chiar aşa de mic ca pe vremea când omoram porumbei în parcuri, dar eram totuşi prea mic ca să-mi aduc aminte altceva, şi mai ales gândul la domnul Pound şi la domnul Ford şi la saliva care le curgea din gură făcea să-mi fugă orice altceva din minte. L-ai cunoscut pe domnul Joyce, domnule Davis?

  — Da, tatăl tău, el şi cu mine eram foarte buni prieteni.

  — Papà era mult mai tânăr decât domnul Joyce.

  — Pe vremea aceea, papà era mai tânăr decât toţi ceilalţi.

  — Da' nu şi decât mine, spuse tânărul Tom cu mândrie. Bănuiesc că eram probabil cel mai tânăr prieten al domnului Joyce.

  — Pariez că-ţi duce tare mult dorul, spuse Andrew.

  — Mare păcat că n-a avut prilejul să te întâlnească pe tine, îi spuse David lui Andrew. Dacă n-ai fi stat numai la Rochester toată vremea, ar fi putut avea cinstea asta.

  — Domnul Joyce a fost un mare om, spuse tânărul Tom. Cred că n-ar fi avut poftă să aibă de-a face cu două puşlamale ca voi.

  — Asta-i părerea ta, spuse Andrew. Domnul Joyce şi David ar fi putut fi buni camarazi. David scrie la şcoală pentru o revistă.

  — Papà, mai povesteşte-ne de pe vremea când tu şi mama lui Tommy eraţi săraci. Cât de săraci aţi fost?

  — Erau destul de săraci, spuse Roger. Îmi aduc şi acum aminte de vremea când bietul vostru tată pregătea de dimineaţă toate sticluţele micului Tom şi se ducea apoi în piaţă să cumpere cât mai ieftin zarzavaturile cele mai bune. Îl întâlneam de obicei în drum spre casă, când se întorcea de la piaţă, la vremea când eu ieşeam să-mi iau micul dejun.

  — În al şaselea arondisment eram cel mai priceput când era vorba de ales poireaux, le spuse Thomas Hudson băieţilor.

  — Ce-i aia poireaux?

  — Praz.

  — Arată ca nişte ceapă verde foarte mare şi lungă, spuse tânărul Tom. Numai că nu-i atât de lucios ca ceapa. E mai mat. Are frunzele verzi şi rădăcina albă. Fierbi prazul şi-l mănânci rece cu ulei de măsline şi oţet, sare şi piper. Se mănâncă cu totul cu frunze cu tot. E delicios. Cred că n-a mâncat nimeni pe lumea asta mai mult praz ca mine.

  — Ce-i ăla al şaselea nu-ştiu-cum? întrebă Andrew.

  — Nu prea ne laşi să vorbim, i-o aruncă David.

  — Dacă nu ştiu franţuzeşte, trebuie să întreb şi eu.

  — Parisul e împărţit în douăsprezece arondismente sau sectoare. Noi locuim în cel de-al şaselea.

  — Papà, putem lăsa arondismentele la o parte şi să discutăm despre altceva? întrebă Andrew.

  — Măi, atletule, nu prea rezişti când e vorba să înveţi ceva, spuse David.

  — Eu vreau să învăţ, spuse Andrew. Dar treaba cu arondismentele e pentru oameni mari, nu pentru mine. Totdeauna îmi spuneţi numai lucruri din astea pentru oameni mari. Nu înţeleg.

  — Care-i media loviturilor valabile pe care le-a marcat Ty Cobb în viaţa lui? îl întrebă David.

  — Trei sute şaizeci şi şapte.

  — Văd că asta nu-i prea complicat pentru tine.

  — Las-o baltă, David. Unora le place base-ballul, iar ţie îţi place discuţia despre arondismente.

  — Bănuiesc că în Rochester nu prea avem arondismente.

  — Ah, las-o baltă. Mă gândeam că papà şi domnul Davis ştiu şi lucruri mai interesante pentru toată lumea, pe lângă afurisitele alea de… la dracu, nici nu-mi mai pot aduce aminte cum le zice.

  — Când mai suntem şi noi prin preajmă, nu prea e frumos să înjuri, îl puse la punct Thomas Hudson.

  — Iartă-mă, papà, spuse puştiul. Tare-mi vine greu că-s atât de-al dracului de mic. Ah, iartă-mă din nou. Am vrut să spun atât de mic.

  Era tulburat şi jignit. David reuşea să râdă de el cu destul succes.

  — O să creşti şi n-o să mai fii mic, îi spuse Thomas Hudson. Ştiu că e greu să te abţii să nu înjuri când te-mboldesc nervii. Dar să nu mai înjuri când mai sunt şi oameni mari de faţă. Nu-mi pasă cum vorbeşti când eşti numai tu singur.

  — Te rog, papà, doar ţi-am zis că-mi cer iertare.

  — Am auzit, spuse Thomas Hudson. Nu te certam. Doar îţi explicam. Vă văd atât de rar, că e nevoie uneori de o groază de explicaţii.

  — Nu de chiar atât de multe, spuse David.

  — Nu, spuse Thomas Hudson. Nu-s chiar atât de multe.

  — Andrew nu înjură niciodată de faţă cu mama spuse David.

  — Mai lasă-mă în pace, David. Gata, s-a terminat. Nu-i aşa, papà?

  — Băieţi, dacă vreţi să ştiţi cum se înjură cu adevărat ar trebui să-l citiţi pe domnul Joyce, spuse tânărul Tom.

  — Cât am eu nevoie, ştiu, spuse David. Cel puţin deocamdată.

  — Prietenul meu domnul Joyce ştie cuvinte şi expresii de care n-am auzit în viaţa mea. Pun pariu că nimeni nu blesteamă mai bine decât el în nici o limbă.

  — Şi pe urmă dumnealui a creat o cu totul altă limbă, spuse Roger.

  Stătea trântit pe spate, pe plajă, cu ochii închişi.

  — Eu nu pricep limba aceea nouă, spuse tânărul Tom. Mi se pare că n-am crescut destul de mult ca s-o înţeleg. Dar o să vedeţi voi, băieţi, mai târziu, când o să citiţi Ulysses.

  — Asta nu-i pentru puşti, spuse Thomas Hudson. Categoric nu-i. N-o puteţi înţelege şi nici nu-i bine să încercaţi. Categoric. Trebuie să aveţi răbdare, să aşteptaţi până mai creşteţi.

  — Eu am citit-o de la un capăt la altul, spuse tânărul Tom. De fapt, prima oară când am citit-o n-am înţeles mai nimic din ea, papà, aşa cum spuneai şi tu. Dar nu m-am lăsat şi am mai citit-o, şi acum sunt unele părţi din ea pe care le înţeleg cu adevărat şi pe care le pot explica şi altora. M-a făcut să mă simt mândru că am fost unul din prietenii domnului Joyce.

  — Chiar a fost prieten cu domnul Joyce, papà? întrebă Andrew.

  — Domnul Joyce întreba mereu de el.

  — Zău că ai dreptate că am fost prieten cu domnul Joyce, spuse tânărul Tom. A fost unul din cei mai buni prieteni, pe care i-am avut vreodată.

  — Dar deocamdată nu te cred în stare să explici prea mult din cartea aceea, îi spuse Thomas Hudson. Deocamdată nu prea mult. Şi care parte eşti tu în stare s-o explici?

  — Ultima. Partea aceea unde femeia vorbeşte singură cu glas tare.

  — Monologul, spuse David.

  — L-ai citit şi tu?

  — Da, bineînţeles, răspunse David. Mi l-a citit Tommy.

  — Şi ţi l-a şi explicat?

  — Cât a putut şi el. Unele părţi ne-au depăşit pe amândoi.

  — De unde aţi pus voi mâna pe cartea aceea?

  — Printre cărţile de-acasă. Am luat-o şi m-am dus cu ea la şcoală.

  — Ce-ai făcut?

  — Le citeam băieţilor cu voce tare şi le povesteam că domnul Joyce era prietenul meu şi le spuneam cât de multă vreme petreceam noi împreună.

  — Şi băieţilor le-a plăcut?

  — Unora dintre cei mai habotnici li s-a părut puţin cam tare.

  — Şi profesorii la şcoală n-au aflat?

  — Bineînţeles. N-ai auzit nimic, papă? Nu. Bănuiesc că s-a petrecut pe când erai în Abisinia. Directorul avea de gând să mă exmatriculeze, dar i-am explicat că domnul Joyce este un mare scriitor şi prietenul meu personal, aşa că, în cele din urmă, mi-a spus că nu-mi dă cartea înapoi, că o trimite acasă, iar eu i-am promis să-l întreb şi pe el înainte de a începe să le citesc băieţilor vreo altă carte sau de a încerca să le explic vreun clasic. La început, pe când era gata-gata să mă dea afară, crezuse că am o minte înclinată spre lucruri urâte. Dar nu e aşa, papà. Nu-s mai pornit spre lucruri urâte decât oricare altul.

  — Şi a trimis cartea acasă?

  — Da, bineînţeles. Voia s-o confişte, dar i-am explicat că era ediţie princeps şi că domnul Joyce îţi scrisese pe ea o dedicaţie şi că nu putea să mi-o confişte pentru că nici nu era a mea. Cred că a fost foarte dezamăgit că nu putea să mi-o confişte.

  — Când pot citi şi eu cartea aia a domnului Joyce, papà? întrebă Andrew.

  — Trebuie să mai treacă multă vreme, până atunci.

  — Dar Tommy a citit-o.

  — Tommy e prietenul domnului Joyce.

  — Ce v-am spus eu, băieţi, că-s prieten cu el, sublinie tânărul Tom. Papà, pe Balzac nu l-am cunoscut, aşa-i?

  — Nu. A trăit în altă epocă.

  — Nici pe Gautier? Am găsit acasă două cărţoaie scrise de el. Povestiri ciudate şi Domnişoara de Maupin. Nu înţeleg nimic din Domnişoara de Maupin, dar acum o citesc din nou şi încerc să înţeleg şi e grozavă. Dar dacă aceştia n-au fost prietenii noştri, cred că o să mă exmatriculeze dacă mai citesc din cărţile lor şi băieţilor.

  — Cum sunt cărţile alea, Tommy? întrebă David.

  — Minunate. Amândouă o să-ţi placă.

  — De ce nu-l întrebi şi pe director, dacă e bine să le citeşti şi băieţilor din ele? întrebă Roger. Cărţile acelea sunt mai bune decât cele pe care pun mâna băieţii aşa de capul lor.

  — Nu, domnule Davis. Nu cred că-i bine să-l întreb. Iar o să ajungă la concluzia că am mintea înclinată spre lucruri urâte. Şi, în plus, nici pentru băieţi nu va fi acelaşi lucru ca în cazul în care cei doi ar fi fost prietenii mei. Şi nici nu prea am priceput eu mare lucru din Domnişoara de Maupin ca să le pot explica ceva şi nici n-aş avea aceeaşi autoritate să le-o explic ca atunci când mă puteam baza pe prietenia domnului Joyce.

  — Tare aş fi vrut să aud şi eu cum explicai, spuse Roger.

  — Nu era mare brânză, domnule Davis. Era ceva tare primitiv. Nu v-ar fi interesat. Doar înţelegeţi partea aceea cât se poate de bine, nu-i aşa?

  — Destul de bine.

  — Dar mi-ar fi plăcut să-i fi cunoscut şi pe Balzac şi Gautier, şi să fi fost prietenii noştri, aşa cum era domnul Joyce.

  — Şi eu aş fi vrut spuse Thomas Hudson.

  — Cu toate astea am cunoscut câţiva scriitori buni, aşa-i?

  — Bineînţeles, răspunse Thomas Hudson.

  Era plăcut şi cald în nisip, şi simţea cum îl cuprinde un fel de moleşeală după ce lucrase atât, şi era fericit. Când îi auzea pe băieţi vorbind, se simţea foarte fericit.

  — Haideţi, să intrăm în apă şi să înotăm, şi după aceea la masă, spuse Roger. Se face tare cald.

  Thomas Hudson îi urmări cu privirea. Înotând domol, cei patru se îndreptau spre larg, unde apa era verde, trupurile proiectându-şi umbrele pe nisipul alb şi curat, trupuri lunecând înainte, umbre alungite pe nisip sub unghiul mic al razelor de soare, braţe bronzate ridicându-se şi apoi afundându-se, palme tăind apa, apucând-o şi împingând-o înapoi, picioarele bătând ritmic, capetele sucindu-se ca să îngăduie gurii să tragă aer în piept, să răsufle uşor, neobosit. Thomas Hudson stătea şi-i urmărea cu privirea cum înotau spre larg, în direcţia în care bătea şi vântul, şi-i erau foarte dragi toţi patru. Se gândi că ar trebui să-i picteze înotând, cu toate c-ar fi fost tare greu de realizat. Avea să încerce totuşi în vara asta.

  Îi era prea lene ca să înoate, deşi ştia că ar fi trebuit şi, în cele din urmă, intră în mare, simţi apa rece adusă de briză, înviorătoare, cum îi cuprinde picioarele încinse de soare, o simţi rece la despicătura picioarelor şi, apoi, făcându-şi vânt înainte, în fluviul acela oceanic, porni înot spre larg, ieşindu-le în întâmpinare celor care se întorceau. Fiind cu capul la acelaşi nivel cu ale lor, tabloul era acum altul, modificat şi de faptul că ceilalţi, îndreptându-se spre ţărm, înotau împotriva brizei şi curentul le cam dădea de furcă atât lui Andrew cât şi lui David, care, înotau mai neîndemânatic. Imaginea că ar fi fost patru animale marine, pe care i-o făcuseră la început, se şterse. Spre larg merseseră frumos şi ritmic, dar acum cei doi băieţi mai mici înotau greu împotriva vântului şi valurilor. Nu era un neajuns deosebit de mare, dar destul ca să spulbere iluzia că se simţeau în apă ca în mediul lor, aşa cum păreau să se simtă când ieşiseră în larg. Erau două imagini diferite şi probabil cea de-a doua era mai adevărată. Cei cinci înotători ieşiră pe plajă şi se îndreptară spre casă.

  — Uite, de aceea îmi place mie mai mult să mă scufund, spuse David. Nu mai trebuie să-ţi baţi capul cu respiraţia.

  — De ce nu te duci în după-amiaza asta cu papà şi cu Tommy să pescuiţi sub apă? îi spuse Andrew. Eu stau pe mal cu domnul Davis.

  — Domnule Davis, dumneavoastră nu vreţi să vă duceţi?

  — Prefer să stau pe ţărm.

  — Să nu rămâneţi numai din cauza mea, spuse Andrew. Eu am ce face. Dar mi-a trecut nu ştiu cum prin minte că o să staţi la mal.

  — Bănui că am să stau la mal, spuse Roger. Poate că am să mă întind şi eu pe undeva şi să citesc.

  — Domnule Davis, nu-l lăsaţi să vă joace cum vrea. Să nu-l lăsaţi să vă incinte.

  — Parcă aş avea chef să stau mai degrabă la mal, spuse Roger.

  Ajunseră pe terasă şi toţi îşi puseră pantaloni scurţi. Joseph aduse un castron cu salată de moluşte. Băieţii se apucară să mănânce şi Tommy bău o sticlă de bere. Thomas Hudson se lăsase pe spătarul scaunului, iar Roger ţinea shaker-ul.

  — După masă mă cam păleşte moţăiala, spuse.

  — Hm, o să vă simţim lipsa, mărturisi tânărul Tom Mă bate gândul să rămân şi eu la ţărm.

  — Haide, Tom, stai şi tu cu noi la mal, spuse Andrew. Lasă-i numai pe papă şi pe David să se ducă.

  — Dar să ştii că nu mă apuc să-ţi prind mingile, îi spuse tânărul Tom.

  — Nici nu vreau să prinzi tu. Am găsit eu un băiat negru care s-o facă.

  — De ce vrei să ajungi aruncător la base-ball? îl întrebă Tommy. N-o să fii niciodată destul de voinic.

  — Am să fiu la fel de voinic ca Dick Rudolf şi Dick Kerr.

  — Cine-or mai fi şi ăştia? mormăi tânărul Tom.

  — Ştiţi numele vreunui jocheu? îl întrebă David în şoaptă pe Roger.

  — Earl Sande.

  — O să fii la fel de voinic ca Earl Sande, îi spuse David.

  — Ah, du-te o dată la pescuitul tău subacvatic, spuse Andrew. Eu am să fiu prietenul domnului Davis, aşa cum a fost Tom prietenul domnului Joyce. Da, domnule Davis? Apoi la şcoală am să pot spune: „Când eu şi cu domnul Davis ne petreceam vara pe o insulă la tropice şi el scria toate povestirile acelea deocheate, iar tatăl meu picta tablourile acelea cu doamne goale pe care le-aţi văzut cu toţii”. Papà, nu-i aşa că le pictezi goale?

  — Uneori. Dar sunt destul de întunecate la culoare.

  — Oh, Doamne, exclamă Andrew. Nu-mi pasă mie de culoare. Tom n-are decât să şi-l păstreze pe domnul Joyce.

  — Eşti prea timid ca să te uiţi la ele, îi spuse David.

  — S-ar putea, dar am să mă învăţ.

  — Un nud de-al tatei ar fi nimic pe lângă capitolul acela al domnului Joyce, spuse tânărul Tom. Numai pentru că eşti abia un ţânc, ţi se pare ţie că un nud e ceva atât de grozav.

  — Foarte bine. Dar să ştii ca mie îmi place domnul Davis, cu ilustraţiile făcute de tata. La şcoală cineva spunea că povestirile domnului Davis sunt deocheate rău de tot.

  — În regulă. Şi mie îmi place domnul Davis. Eu sunt un vechi, vechi prieten de-al domnului Davis.

  — Şi al domnului Picasso, şi al domnului Braque, şi al domnului Miro, şi al domnului Masson, şi al domnului Pascin, spuse Thomas Hudson. Pe toţi i-ai cunoscut.

  — Şi al domnului Waldo Peirce, adăugă tânărul Tom. Vezi tu, Andy, băieţaş, n-ai cum câştiga. Ai început prea târziu. N-ai cum câştiga. Pe vremea când stăteai în Rochester, şi chiar cu ani de zile înainte de a te fi născut, eu şi papà băteam lumea mare. Probabil că i-am cunoscut pe cei mai mulţi dintre marii pictori în viaţă. Mulţi din ei au fost chiar prietenii mei buni.

  — Da' şi eu trebuie să încep odată şi odată, spuse Andrew. Şi încep cu domnul Davis. Nici nu trebuie să scrieţi povestiri din alea deocheate, domnule Davis. Am să scornesc şi eu la fel cum scorneşte şi Tommy. Spuneţi-mi ceva cumplit, ce-aţi făcut dumneavoastră vreodată, şi am să spun că eram şi eu de faţă când s-a întâmplat.

  — La naiba, eu nu scornesc lucrurile în chipul ăsta, spuse tânărul Tom. Câteodată papà sau domnul Davis îmi mai împrospătează memoria. Dar eu am făcut parte şi am fost martor la o întreagă epocă în pictură şi literatură, şi dacă ar fi nevoie aş putea să-mi scriu memoriile chiar acum, atât cât ştiu.

  — Vezi că ai cam luat-o razna, Tommy, îi spuse Andrew. Mai bine ai avea grijă.

  — Să nu-i povestiţi nimic, domnule Davis, spuse tânărul Tom. Lăsaţi-l să pornească şi el de la zero cum am pornit şi noi.

  — Lasă asta în seama domnului Davis şi a mea, spuse Andrew. Nu te băga tu.

  — Papà, mai povesteşte-mi şi despre alţi prieteni de-ai mei, reluă tânărul Tom. Ştiu că i-am cunoscut şi că adesea eram prin cafenele împreună, dar aş vrea să aflu despre ei şi alte lucruri, mai precise. Aşa ca cele pe care le ştiu despre domnul Joyce, să zicem.

  — Îţi mai aduci aminte de domnul Pascin?

  — Nu. Nu prea. Cum arăta?

  — Nu poţi să ai pretenţia că ţi-a fost prieten, dacă nici măcar nu-ţi aduci aminte de el, spuse Andrew. Crezi că peste câţiva ani eu n-am să fiu în stare să-mi amintesc cum arăta domnul Davis?

  — Taci din gură, îi spuse tânărul Tom. Vorbeşte-mi despre el, te rog, papà.

  — Domnul Pascin făcea de obicei nişte desene care ar putea ilustra foarte bine părţile acelea care ţi-au plăcut ţie din cartea domnului Joyce.

  — Chiar? Ah, ar fi straşnic.

  — Stăteai de obicei cu el la cafenea şi uneori se apuca să-ţi facă portretul pe şerveţele de masă. Era mic de statură, foarte sever şi foarte ciudat. Umbla cu o pălărie melon mai tot timpul şi era un pictor minunat. Se purta totdeauna de parcă ar fi ştiut un mare secret, de parcă atunci l-ar fi aflat şi l-ar fi amuzat. Uneori asta îl făcea foarte fericit, uneori însă ajungea tare nenorocit din aceeaşi pricină. Dar totdeauna puteai spune că ştia un secret şi că asta îl distra grozav.

  — Şi care era secretul?

  — Ah, beţia şi drogurile şi secretul despre care domnul Joyce ne arătă că ştie totul în ultimul capitol al cărţii sale, şi cum să picteze frumos. Putea picta mai bine decât oricine pe vremea aia şi asta făcea parte din secretul lui, dar nu-i păsa. Credea că nu-i pasă de nimic, dar de fapt îi păsa.

  — Era rău?

  — Oh, da. Era tare rău şi asta era o parte din secretul lui. Îi plăcea să fie rău şi nu avea remuşcări.

  — Eu şi cu el eram prieteni buni?

  — Foarte buni. Avea obiceiul să-ţi spună „monstrule”.

  — Straşnic, exclamă tânărul Tom fericit. „Monstrul”.

  — Avem cumva tablouri de-ale domnului Pascin, papà? întrebă David.

  — Vreo câteva.

  — L-a pictat vreodată pe Tommy?

  — Nu. De obicei îi făcea lui Tommy câte un desen, mai ales pe şerveţelele de masă şi pe marmura meselor de cafenea. Îi spunea „cumplitul monstru de pe malul stâng care nu iartă berea”.

  — Notează-ţi titlul ăsta, Tommy, îi spuse David.

  — Domnul Pascin avea şi el o minte înclinată spre lucruri deocheate? întrebă tânărul Tom.

  — Cred că da.

  — Nu ştii exact?

  — Cred că puteai zice despre el că era înclinat spre astfel de lucruri. Cred că şi asta făcea parte din secretul lui.

  — Dar domnul Joyce nu era aşa.

  — Nu, îi răspunse Thomas Hudson. Nu cred că era aşa.

  — Domnule Davis, aveţi gânduri deocheate? îl întrebă Tommy?

  — N-aş zice.

  — E bine atunci, spuse tânărul Tom. Eu i-am spus directorului că nici papà, nici domnul Joyce nu au gânduri deocheate, iar acum îi pot spune acelaşi lucru despre domnul Davis, dacă mă întreabă. Îi cam intrase bine în cap că mă preocupă gândurile astea deocheate. Dar eu nu eram speriat. Pentru că la noi la şcoală era şi un băiat din ăsta şi se vedea cât de colo diferenţa dintre el şi mine. Care era numele mic al domnului Pascin?

  — Jules.

  — Şi cum se scrie? întrebă David.

  Thomas Hudson îi spuse.

  — Şi ce s-a întâmplat de atunci cu domnul Pascin? întrebă tânărul Tom.

  — S-a spânzurat.

  — Ah! făcu Andrew.

  — Bietul domn Pascin! îl pomeni Tom, binecuvântându-i amintirea. Diseară am să mă rog pentru el.

  — Eu am să mă rog pentru domnul Davis, spuse Andrew.

  — Şi nu uita s-o faci cât mai des, adăugă Roger.

  VI.

  În seara aceea, după ce copiii s-au dus la culcare, Thomas Hudson şi Roger Davis au mai rămas în camera cea mare, stând de vorbă. Marea fusese prea agitată pentru un pescuit subacvatic ca lumea, aşa că după cină băieţii au ieşit cu Joseph în larg la pescuit de snapperi cu undiţa. S-au întors frânţi de oboseală şi fericiţi, au spus noapte bună şi s-au dus la culcare. Cei doi bărbaţi i-au mai auzit sporovăind o vreme, dar curând copiii au adormit.

  Lui Andrew îi era frică de întuneric, ceilalţi băieţi ştiau, dar niciodată n-au râs de el.

  — De ce crezi că i-o fi frică de întuneric? întrebă Roger.

  — Nu ştiu, răspunse Thomas Hudson. Ţie nu ţi-a fost niciodată frică de întuneric?

  — Nu cred.

  — Mie da, spuse Thomas Hudson. Crezi că asta are vreo semnificaţie?

  — Nu ştiu, spuse Roger. Nu mi-a fost teamă decât de moarte şi ca fratele meu să nu păţească ceva?

  — N-am ştiut că ai un frate. Unde-i acum?

  — A murit, răspunse Roger.

  — Îmi pare rău.

  — N-ai de ce. S-a întâmplat pe când eram nişte puşti.

  — Era mai mare decât tine?

  — Cu un an mai mic.

  — Dar ce-a păţit?

  — S-a răsturnat o canoe cu noi.

  — Câţi ani aveai?

  — Vreo doisprezece.

  — Dacă nu vrei, nu mai vorbi despre asta,

  — Nu cred că mi-a priit prea mult, spuse Roger. Chiar n-ai ştiut nimic?

  — Nimic.

  — Foarte multă vreme am crezut că toată lumea ştia despre asta. Când eşti abia un ţânc e tare ciudat. Apa era groaznic de rece şi s-a dus la fund. Dar nenorocirea mai mare a fost că eu am ieşit la mal şi el nu.

  — Oh, Roger, sărmanul de tine.

  — Nu, replică Roger. Dar eram prea mic ca să învăţ treaba asta. Şi apoi îl iubeam tare mult şi totdeauna, îmi fusese teamă să nu păţească ceva. Apa era la fel de rece şi pentru mine. Dar n-am putut să spun asta.

  — Şi unde s-a întâmplat nenorocirea?

  — În statul Maine. Nu cred că tata mi-a iertat-o vreodată, deşi a încercat să înţeleagă. De atunci n-a fost zi în care să nu fi dorit să fi fost eu în locul fratelui meu. Şi nu-i chiar o mare fericire.

  — Cum îl chema pe fratele tău?

  — Dave.

  — Drace! De-aia n-aveai chef să te duci azi după-amiază la pescuit subacvatic?

  — Bănui că da. Dar la două zile o dată tot mă duc. Nu scapi niciodată de treburile astea, totuşi.

  — Eşti destul de mare ca să nu mai vorbeşti în felul ăsta.

  — Am încercat şi m-am afundat după el. Dar n-am reuşit să-l găsesc, spuse Roger. Apa era prea adâncă şi cumplit de rece.

  — David Davis, spuse Thomas Hudson.

  — Da. În familia noastră primul născut e botezat Roger şi al doilea David.

  — Roger, sunt sigur că ai trecut peste asta.

  — Nu, replică Roger. Nu treci niciodată peste una ca asta şi mai curând sau mai târziu trebuie să-i vorbesc cuiva despre ea. Mi-e ruşine, aşa cum mi-e ruşine de bătaia de pe doc.

  — În cazul ăsta n-aveai de ce să-ţi fie ruşine.

  — Ba da. Ţi-am mai spus o dată. Hai să n-o mai luăm de la capăt.

  — Bine, bine.

  — N-am de gând să mă mai bag în nici o bătaie. Niciodată. Tu nu te baţi niciodată şi doar ştii să te baţi la fel de bine ca şi mine.

  — Nu chiar la fel de bine. Dar mi-am pus în gând să nu mă iau la bătaie.

  — N-am să mă mai bat şi am să caut să fac ceva ca lumea şi am să mă las de scris rahaturi.

  — E cel mai frumos lucru pe care te-am auzit spunându-l vreodată, replică Thomas Hudson.

  — Crezi c-aş fi în stare să scriu ceva care să aibă valoare?

  — Poţi încerca. De ce te-ai lăsat de pictură?

  — Pentru că nu mă mai puteam amăgi singur mai departe. Şi nici cu scrisul nu mă mai pot amăgi.

  — De fapt, ce-ai de gând să faci?

  — Să-mi găsesc undeva un loc şi să scriu un roman cinstit, bun, atât cât sunt eu în stare să scriu.

  — De ce nu rămâi aici să scrii? Poţi să rămâi mai departe aici după ce pleacă băieţii. Coşmelia aia a ta se încinge prea tare ca să poţi scrie.

  — Nu te deranjez prea mult?

  — Nu, Roger. Şi eu mă simt singur, ştii. Nu poţi fugi mereu de toate. Sună a predică. Uite, o las baltă.

  — Nu. Zi mai departe. Am nevoie.

  — Dacă tot ai de gând să te apuci de lucru, apucă-te aici.

  — Nu crezi că ar fi mai bine să mă duc undeva în vest şi să mă apuc de lucru?

  — Orice loc e bun. Totul e să nu fugi de el.

  — Nu. Nu, nu orice loc e la fel de bun, obiectă Roger. Eu ştiu. La început sunt bune toate, dar după aceea devin insuportabile.

  — Da, bineînţeles. Dar deocamdată aici e un loc bun. Poate că n-are să fie mereu. Dar acum e grozav. Când termini cu treaba, ai cu cine sta de vorbă, şi eu aşijderea. N-o să ne stânjenim unul pe altul şi-ţi poţi roade unghiile în voie.

  — Crezi cu adevărat că-s în stare să scriu un roman cât de cât acătării?

  — N-o să reuşeşti niciodată dacă nu încerci. Uite. În seara asta mi-ai povestit un roman afurisit de bun, numai să vrei să-l scrii. Uite, începe chiar cu canoea…

  — Şi cu ce termin?

  — Ai să vezi tu ce mai scrii după canoe.

  — La dracu, exclamă Roger. Sunt atât de stricat că, de vorbesc de-o canoe, atunci mai adaug şi o frumoasă indiancă peste care nimereşte bineînţeles tânărul Jones – aflat în drum spre colonie ca să-i prevină pe oameni că vine Cecil B. De Mille – în vreme ce stă agăţat cu o mână de nişte viţe care atârnă peste râu, cu cealaltă ţine credincioasa sa flintă „Bătrâna Betsy”, iar frumoasa indiancă glăsuieşte: „Iote, tu eşti Jones, atunci ne putem apuca de dragoste în vreme ce şubreda noastră barcă pluteşte la vale spre cascada ce are să se numească într-o zi Niagara”.

  — Nu, îi spuse Thomas Hudson. N-ai decât să vorbeşti despre canoe şi despre apa rece a lacului şi despre fratele tău mai mic…

  — David Davis. De unsprezece ani.

  — Şi tot ce-a mai urmat. Şi apoi despre ce s-a mai întâmplat mai departe, până la sfârşit.

  — Nu-mi place sfârşitul, spuse Roger.

  — Nu cred să-i placă cuiva cu adevărat, spuse Thomas Hudson. Dar sfârşitul vine întotdeauna.

  — Mai bine zic să lăsăm baltă discuţia asta, spuse Roger. Sunt în stare chiar să încep să mă gândesc la romanul acela. Tommy, de ce e o plăcere să pictezi ca lumea, iar să scrii ca lumea un chin? De pictat n-am pictat niciodată ca lumea. Dar era o plăcere să pictez chiar şi aşa cum pictam eu.

  — Nu ştiu, spuse Thomas Hudson. Poate că atunci când te apuci de pictat, tradiţia şi linia picturii e mai limpede şi sunt mai mulţi oameni care te ajută. Chiar şi atunci când te rupi de linia dreaptă a marii picturi, ea e totuşi acolo şi te ajută.

  — Cred că mai e şi altceva: faptul că de pictură se apucă oameni mai de ispravă, spuse Roger. Dacă aş fi fost un individ destul de bun, poate că aş fi ajuns un pictor bun. Poate însă că sunt o bestie prea afurisită ca să devin un scriitor bun.

  — E cea mai proastă şi mai exagerată simplificare pe care am auzit-o vreodată.

  — Aşa fac eu întotdeauna, simplific exagerat, se apără Roger. E unul dintre motivele pentru care nu ajung niciodată să fiu afurisit de bun.

  — Hai să mergem la culcare.

  — Eu rămân să mai citesc puţin, spuse Roger.

  Toţi dormeau zdravăn şi nici Thomas Hudson nu se trezi când veni şi Roger noaptea târziu pe veranda unde se culcaseră.

  După micul dejun vântul abia adia, pe cer nu era fir de nor, şi se apucară să se pregătească pentru pescuitul subacvatic din ziua aceea.

  — Veniţi şi dumneavoastră, nu-i aşA. Domnule Davis? îl întrebă Andrew.

  — Vin negreşit.

  — Bine, spuse Andrew. Mă bucur.

  — Tu cum te simţi, Andrew? îl întrebă Thomas Hudson.

  — Cam speriat, răspunse Andrew. Ca de obicei. Dar dacă merge şi domnul Davis, nu mai mi-e atât de frică.

  — Să nu te laşi niciodată prins de frică, spuse Roger. Nu ajută la nimic. Tatăl tău mi-a spus asta.

  — Aşa se spune, răspunse Andrew. Aşa se spune întotdeauna. Dar David e singurul băiat pe care-l ştiu să aibă o minte ce nu se lasă prinsă de spaimă.

  — Mai taci din gură, făcu David. Totdeauna eşti creaţia propriilor tale închipuiri.

  — Eu şi cu domnul Davis ne lăsăm totdeauna pradă spaimei, spuse Andrew. Poate din cauza inteligenţei noastre superioare.

  — Davy, ai să fii cu băgare de seamă, da? îi puse în vedere Thomas Hudson.

  — Bineînţeles.

  Andrew se uită la Roger şi ridică din umeri.

  VII.

  În larg, lângă reciful unde se duseră în ziua aceea la pescuit subacvatic, se afla vechea epavă de fier a unui vapor ce se rupsese în două şi, chiar şi la maree înaltă, cazanele sale ruginite se ridicau încă deasupra apei. În ziua aceea bătea un vânt dinspre sud, şi Thomas Hudson ancoră la adăpostul unei porţiuni de recif, nu chiar lângă el, iar Roger şi băieţii îşi pregătiră măştile de scufundare şi harpoanele. Harpoanele erau foarte rudimentare, de toate felurile, făcute după cum îi mânase gândul pe Thomas Hudson şi pe fiecare dintre băieţi, în parte. Joseph venise şi el ca să tragă la ramele bărcuţei. Îl luase pe Andrew şi se îndreptară spre recif, în vreme ce ceilalţi îşi făcură vânt peste bord şi porniră înot.

  — Papà, tu nu vii? strigă David tatălui său care stătea pe duneta iahtului de pescuit.

  Ovalul acela de sticlă sub care i se vedeau ochii, nasul şi fruntea, cu marginile de cauciuc care intrau în carne sub nas, pe obraji, pe frunte, apăsate strâns de o curea din cauciuc prinsă la ceafă, îl făcea să arate ca unul din personajele comicsurilor pseudoştiinţifice.

  — Vin şi eu mai târziu.

  — Dar să nu întârzii prea mult, că speriem tot peştele.

  — Reciful e mare. N-o să daţi voi iama peste tot.

  — Dar ştiu eu două cotloane minunate, dincolo de cazanele alea. Am dat peste ele în ziua când am venit. Erau atât de netulburate şi doldora de peşte, că le-am lăsat pentru vremea când aveam să fim cu toţii aici.

  — Da, îmi aduc aminte. Vin şi eu cam peste un ceas.

  — Atunci nu mă ating de ele până nu vii, spuse David şi începu să înoate după ceilalţi, ţinând în mâna dreaptă harponul de şase picioare lungime, dintr-un lemn tare, cu un vârf cu doi dinţi pentru străpuns peştele, bine prins de mâner cu o bucată de fir gros de pescuit.

  Înota cu faţa în apă, cercetând fundul prin sticla măştii. Era un puşti făcut pentru viaţa subacvatică şi, cum era şi atât de bronzat şi înota arătându-şi numai ceafa udă din apă, lui Thomas Hudson îi amintea mai mult decât oricând de-o vidră.

  Îl petrecu cu privirea în vreme ce înota, folosindu-se numai de braţul stâng şi de picioarele lungi care băteau ritmic, domol apa, şi-şi scotea din când în când puţin faţa din apă, şi de fiecare dată pentru o perioadă tot mai îndelungată decât te-ai fi aşteptat. Roger şi băiatul cel mai mare, care înotau spre larg cu măştile ridicate pe frunte, ajunseseră acum departe. Andrew şi Joseph erau în dreptul recifului, în barcă, dar Andrew nu sărise încă în apă. Bătea doar o uşoară adiere, iar valurile se loveau uşor de recif făcând spumă, sco-ţând în evidenţă cafeniul recifului şi albastrul închis al apei din cealaltă parte.

  Thomas Hudson coborî în cabina bucătăriei, unde Eddy curăţa cartofi deasupra unei găleţi pe care o ţinea între genunchi. Se uita prin hubloul bucătăriei spre recif.

  — Băieţii n-ar trebui să se împrăştie peste tot, spuse el. Ar trebui să se aţină pe lângă bărcuţă.

  — Crezi că poate să treacă ceva încoace peste recif?

  — Mareea e destul de înaltă. Astea-s maree de primăvară.

  — Apa e afurisit de limpede, spuse Thomas Hudson.

  — Creaturi nenorocite în oceanul ăsta, spuse Eddy. Oceanul prin părţile astea e neîndurător, mai ales dacă se împrăştie izul de peşte rănit.

  — Până acum n-au prins nici un peşte.

  — Dar o să prindă acuş-acuş. Ar trebui să ducă peştii aceia drept la barcă, înainte ca izul de peşti sau de sânge să se împrăştie odată cu mareea.

  — Mă duc eu la ei înot.

  — Nu. Mai bine strigă la ei să se ţină aproape unii de alţii şi să ducă peştii la barcă.

  Thomas Hudson urcă pe munte şi-i strigă lui Roger ce-i spusese Eddy. Acesta ridică harponul în sus, clătinându-l dintr-o parte în alta, în semn că înţelesese. Eddy veni în cockpit cu oala plină de cartofi într-o mână şi cu cuţitul în cealaltă.

  — Du-te şi ia puşca aia straşnică, aia mică şi straşnică, şi urcă-te pe acoperişul cârmei, domnule Tom. Mie nu-mi prea place treaba asta. Nu-mi place să-i văd pe băieţii ăia acolo în curentul fluxului. Suntem prea aproape de adevăratul ocean.

  — Hai să-i aducem la bord.

  — Nu. Poate că doar m-au apucat pe mine pandaliile. Am avut o noapte proastă. Mi-s dragi de parcă ar fi băieţii mei şi îmi fac afurisit de multe griji pentru ei.

  Puse jos oala cu cartofi.

  — Stai că-ţi spun eu acum ce-i de făcut. Porneşte motorul şi eu trag ancora sus şi ne ducem mai aproape de recif şi ancorăm acolo. Cu fluxul şi vântul ăsta n-o să ajungă pe recif. Hai să ducem vasul mai aproape.

  Thomas Hudson porni motorul cel mare şi se duse pe puntea de comandă unde erau instrumentele de manevră. Eddy ridică ancora, iar el se uită înainte şi-i vedea pe toţi în apă şi, în vreme ce-i urmărea cu ochii, David ieşi de sub apă cu un peşte care se zbătea în harpon şi pe care-l ţinea sus şi Thomas Hudson îl auzi cum strigă după barcă.

  — Îndreapt-o cu botul chiar spre recif, strigă Eddy, de la prova unde ţinea de ancoră.

  Thomas Hudson înainta încet până ce aproape atinse reciful, de unde vedea vârfurile mari, maronii ale coralilor, aricii de mare, negri pe nisip, şi gorgonele purpurii legănându-se odată cu curentul mareei. Eddy dădu drumul ancorei şi Thomas Hudson porni înapoi folosindu-se de motor. Şalupa fu împinsă de curent mai departe şi reciful rămase în urmă. Eddy filă parâma, până când aceasta se întinse bine, şi atunci Thomas Hudson opri motorul, şi şalupa rămase pe loc legănându-se.

  — Acum suntem cu ochii pe ei, spuse Eddy de la prova. Nu mă pot stăpâni să nu-mi fac griji pentru puştii ăştia. Îmi strică şi afurisita asta de digestie. Şi-i tare nenorocită şi aşa.

  — Rămân eu aici şi mă uit la ei.

  — Îţi dau şi arma acolo sus şi mă duc dracului la cartofii mei. Puştilor le place salata de cartofi, aşa-i? Mai ales cum o facem noi. Drept?

  — Bineînţeles. Şi lui Roger. Pune ouă tari din belşug şi ceapă.

  — Am eu grijă să nu se sfărâme nici cartofii. Uite puşca.

  Când o apucă, Thomas Hudson simţi arma masivă şi grea în tocul ei dintr-o piele de oaie cu blana tunsă scurt, pe care o păstra îmbibată de ulei Fiend, ca s-o împiedice să prindă rugină în aerul acela de mare. Scoase arma apucând-o de pat şi împinse tocul sub tenda punţii de comandă. Era o armă Mannlicher-Shoenauer 256, cu una dintre ţevile acelea vechi de optsprezece inci, a cărei vânzare fusese interzisă. Patul şi gâtul puştii ajunseseră maronii, ca miezul de nucă, de atâta ulei şi de atâta frecătură, iar ţeava, lustruită şi ea în atâtea luni de zile de purtat în suportul de la şa, lucea de ulei şi n-avea nici o pată de rugină. Partea patului de care-şi lipea faţa se netezise de la contactul cu propriul lui obraz, şi când trase închizătorul, se arătă încărcătorul rotativ plin de cartuşe pântecoase, grele, în vârf cu glontele lung şi subţire, în formă de creion, îmbrăcat aproape în întregime într-o cămaşă de metal, în afara unui minuscul vârf de plumb.

  Era într-adevăr o armă mult prea bună ca să ajungă pe o şalupă, dar Thomas Hudson ţinea atât de mult la ea şi arma asta-i aducea aminte de atâtea lucruri şi de atâţia oameni şi de atâtea locuri, încât îi plăcea s-o aibă cu el şi descoperise că în tocul acela din piele de oaie, îndată ce blana scurtă era îmbibată bine cu ulei Fiend, arma nu mai avea de suferit din pricina aerului sărat. Şi o armă e făcută ca să tragi cu ea, gândi el, nu ca s-o ţii în toc, iar asta era cu adevărat o armă pe cinste, cu care trăgeai uşor, cu care învăţai uşor pe oricine cum se trage cu arma, şi care prindea bine oricând la bord. La distanţă mică şi medie, ţintea mai bine cu arma aceea şi avusese întotdeauna mai multă încredere în ea decât în oricare din celelalte arme pe care le avusese înainte, şi încercă un fel de fericire acum când o scosese din toc, împinse închizătorul şi băgă un cartuş pe ţeavă.

  Nava stătea aproape nemişcată, fără s-o clatine nici fluxul, nici briza, iar Thomas Hudson trecu cureaua puştii peste una din manetele comenzilor de pe puntea superioară, în aşa fel încât să aibă arma la îndemână, după care se întinse pe salteaua de plajă. Stătea tolănit pe burtă ca să se bronzeze pe spate şi privea spre locul unde Roger şi băieţii se îndeletniceau cu pescuitul subacvatic. Se scufundau cu toţii, rămâneau sub apă răstimpuri diferite şi ieşeau afară să respire, pentru ca să dispară din nou, din când în când apărând şi cu câte un peşte în harpon. Joseph vâslea de la unul la altul ca să ia peştii din dinţii harponului şi să-i arunce în barcă. Îl auzea pe Joseph strigând şi râzând şi vedea chiar şi culorile strălucitoare ale peştilor, roşii, sau roşii cu pete maronii, sau roşii cu galben, sau cu dungi galbene. În vreme ce Joseph trăgea de ei ca să-i smulgă din harpon, sau îi scotea uşor şi-i arunca la adăpost, sub locaşul de la pupa bărcii.

  — Eddy, dă-mi şi mie ceva de băut, te rog, strigă Thomas Hudson, aplecându-se peste marginea punţii.

  — Ce să fie? făcu Eddy iţindu-şi scăfârlia din cockpitul din faţă.

  Avea pe cap vechitura lui de pălărie moale, şi-şi pusese o cămaşă albă: ochii îi erau congestionaţi, iar pe buze se dăduse cu mercurocrom, după cum băgă de seamă Thomas Hudson.

  — Ce-ai păţit la gură? îl întrebă el.

  — Ia, nişte necazuri azi-noapte. Şi m-am dat cu chestia asta. Arată rău?

  — Te face să arăţi ca o târfă din vreo văgăună a insulei.

  — O, Doamne! exclamă Eddy. M-am dat cu treaba asta pe întuneric fără să mă uit ce fac. Pe bâjbâite. Vrei să-ţi dau ceva de băut, ceva cu apă de nucă de cocos? Am făcut eu rost de nişte apă din asta.

  — Straşnic.

  — Vrei un Green Isaacs Special?

  — Minunat. Fie un Special.

  Cum stătea tolănit pe saltea, Thomas Hudson se afla cu capul în umbra pe care o arunca tenda asupra părţii din faţă a punţii superioare, unde erau şi comenzile, iar când se arătă la pupa şi Eddy cu paharele înalte cu băutura rece din gin, suc de chitră, apă de nuci de cocos verzi, şi bucăţi de gheaţă, amestecate cu bitter Angostura, exact cât trebuie ca să-i dea o culoare de un roz ruginiu, Thomas Hudson ţinu băutura la umbră ca să nu se topească gheaţa, în vreme ce el cerceta mai departe întinsul mării.

  — Băieţii par să se descurce minunat, spuse Eddy. O să avem peşte la cină.

  — Şi în afară de peşte ce mai mâncăm?

  — Piure de cartofi cu peşte. Şi salată de roşii, bineînţeles. Şi ca antreu, salata aceea de cartofi.

  — Sună minunat. Cum e cu salata de cartofi?

  — Încă nu s-au răcit cartofii, Tom.

  — Eddy, ţie îţi cam place să găteşti, nu-i aşa?

  — Ai al dracului de multă dreptate când zici că-mi place să gătesc. Îmi place să merg cu barca şi, îmi place să gătesc. În schimb, nu-mi plac deloc ciorovăielile şi bătăile şi necazurile de tot felul.

  — Când ai dat de bucluc, de obicei te-ai descurcat destul de bine.

  — Totdeauna am evitat încurcăturile astea, Tom. Uneori nu reuşeşti să le eviţi, dar am încercat întotdeauna.

  — Şi azi-noapte ce ţi s-a mai întâmplat?

  — Nimic.

  Nu avea chef să vorbească despre treaba aceea. Niciodată nu vorbea despre trecut atunci când îi amintea de prea multe necazuri.

  — Bine, bine. Ce altceva mai avem de mâncare? Fiindcă o să trebuiască să-i hrănim ca lumea. Băieţii sunt în perioada de creştere.

  — Acasă am făcut şi o prăjitură şi am adus-o încoace, şi mai sunt şi vreo două fructe de ananas proaspete, puse la gheaţa. Le tai eu felii.

  — Minunat. Şi peştele cum îl facem?

  — Oricum vrei. Să vedem mai întâi ce peşte grozav au prins, şi după aceea îl pregătim cum vor ei şi tu şi Roger. Uite, David tocmai a prins un snapper straşnic cu coadă galbenă. A mai prins unul, dar l-a scăpat. Ăsta-i ditamai borţosul. Dar e cam departe. Încă n-a pierdut peştele, dar Joe e al dracului de departe cu barca spre Andy.

  Thomas Hudson lăsă paharul jos la umbră şi se ridică în picioare.

  — Ah, Doamne! exclamă Eddy. Uite-l!

  Dinspre larg, prin apa albastră, se ivi, ca o pânză maronie de bărcuţă, dorsala înaltă, triunghiulară despicând apa, împinsă de lovituri puternice de coadă, îndreptându-se spre scobitura de la marginea recifului unde băiatul cu masca pe faţă ţinea peştele sus, afară din apă.

  — Ah, Doamne! exclamă Eddy. Ce bestie de rechin-ciocan. Doamne, Tom! Doamne!

  Mai târziu Thomas Hudson îşi aminti că primul lucru care-l impresionase fusese înălţimea dorsalei, felul cum venea rechinul adulmecând într-o parte şi-n alta ca un copoi care a prins mirosul vânatului, şi felul cum tăia apa drept înainte şi în acelaşi timp parcă şovăind.

  Ridică arma şi trase exact înaintea dorsalei. Glonţul trecu pe deasupra şi stârni un jet de apă, iar el îşi aminti că ţeava era cleioasă de la ulei. Dorsala tăia apa drept mai departe, unduindu-se.

  — Aruncă-i afurisitul acela de peşte, urlă Eddy către David şi sări de pe puntea de comandă în cockpit.

  Thomas Hudson trase din nou, dar nimeri în urmă, stârnind al jet de apă. Simţi că i se face rău de la stomac, ca şi cum l-ar fi apucat o gheară pe dinăuntru şi acum l-ar fi strâns, şi mai trase o dată. Cu toată grija şi precizia de care era în stare. Fiind pe deplin conştient ce însemna glontele acela. Dar jetul de apă se ridică înaintea dorsalei. Dorsala tăia apa mai departe, cu aceeaşi mişcare înfiorătoare. Nu mai avea decât un singur foc, nici un glonte de rezervă, iar rechinul era doar la treizeci de iarzi de băiat, şi se apropia cu aceeaşi mişcare ce spinteca apa. David smulsese peştele din harpon şi-l ţinea în mână, şi-şi ridicase masca pe frunte şi se uita ţintă spre rechinul care înainta.

  Thomas Hudson se strădui să fie relaxat, dar neşovăielnic, se strădui să-şi ţină suflarea şi să nu se gândească la nimic altceva decât cum să tragă mai bine, să apese pe trăgaci şi să ţintească doar o idee înaintea şi la baza dorsalei care acum înainta unduind mai repede într-o parte şi-n alta decât la început, când, deodată, auzi de la pupa rafalele automatului şi văzu apa ţâşnind peste tot în jurul dorsalei. Apoi automatul răpăi din nou într-o rafală scurtă şi apa fu împroşcată pe o arie mai redusă, chiar la baza dorsalei. Când trase şi el, răpăitul automatului izbucni din nou, într-o rafală scurtă şi strânsă; dorsala dispăru, apa începu să fiarbă şi apoi cel mai mare rechin-ciocan pe care-l văzuse vreodată îşi arătă burta albă deasupra şi pluti, zbătându-se nebuneşte pe faţa mării, împroşcând apa în lături ca un acvaplan. Pântecele luci neruşinat de alb, gura se arătă mare, de un iard lăţime, parcă zvârlind un rânjet în înalturi, părţile proeminente şi masive ale capului, cu ochi aşezaţi în vârf, se lăbărţau în afară, în vreme ce peştele se zbătea şi luneca pe faţa apei. Arma lui Eddy răpăi mai departe, sfârtecând albul acelui pântec cu pete negre care se înroşiră înainte ca rechinul să se întoarcă şi să se ducă la fund, şi Thomas Hudson îl văzu răsucindu-se mereu în vreme ce dispărea în adânc.

  — Adu-i o dată pe afurisiţii ăia de ţânci încoace, îl auzi el pe Eddy răcnind. Nu mai rabd treburi din astea.

  Roger ajunsese iute înotând la David, iar Joseph îl săltă pe Andy în barcă şi apoi vâsli spre ceilalţi doi.

  — Fir-ar să fie! exclamă Eddy. Ai mai pomenit vreodată un rechin ca ăsta? Mulţumesc Domnului că atunci când se îndreaptă spre pradă îşi arată spinarea afară. Bestiile astea sunt totdeauna deasupra. L-ai văzut cum se ducea?

  — Dă-mi o cutie de cartuşe, spuse Thomas Hudson. Tremura şi simţea un fel de gol pe dinăuntru.

  — Veniţi încoace! strigă el.

  Înotau pe lângă barcă şi Roger tocmai îl împingea pe David, ajutându-l să treacă peste copastie.

  — Acum pot pescui liniştiţi cu undiţa, spuse Eddy. Toţi rechinii din ocean o să se îndrepte acum spre ăsta. O să convoace tot oceanul. L-ai văzut când s-a întors pe spate, Tom, şi apoi zvârcoleala aia afurisită? Doamne, ce rechin! Dar pe puşti l-ai văzut cu peştele în mână gata pregătit să-l arunce? Uite, ăsta-i Davy al meu. Ah, dragul de Davy.

  — Mai bine să vină încoace.

  — Bineînţeles. Spuneam şi eu aşa. Or să vină încoace. Nu-ţi face griji că n-or să vină.

  — Doamne, a fost o treabă cumplită. De unde ai făcut rost de arma aia?

  — Comisarul a cam făcut gălăgie că aveam arma la ţărm, aşa că am pus-o la păstrare în lada mea de sub cuşetă.

  — Dar ştiu că te pricepi să tragi cu ea.

  — La dracu! Cine nu poate trage când vede rechinul că se îndreaptă spre dragul de Davy, care stă liniştit şi aşteaptă cu peştele în mână ca să-l arunce? Şi se uită fără să clipească în partea din care vine rechinul. Drace, n-o să mă supăr de n-o să mai văd nimic de-acum înainte în afurisita asta de viaţă.

  Se suiră pe iaht trecând peste bord direct din barcă. Puştii erau uzi şi foarte emoţionaţi, iar Roger deosebit de tulburat. Se duse la Eddy şi-i strânse mâna iar Eddy îi spuse:

  — N-ar fi trebuit să le îngăduim să intre în apă pe un flux ca ăsta.

  Roger scutură din cap şi-l cuprinse pe Eddy cu braţul.

  — E vina mea, spuse Eddy. Eu îs născut aici. Tu eşti străin de locurile astea. Nu era vina ta. Era numai răspunderea mea.

  — Şi ai fost la înălţimea răspunderii, îi spuse Roger.

  — La dracu! exclamă Eddy. De la distanţa asta nimeni nu putea să nu-l nimerească.

  — Dave, îl puteai vedea? întrebă Andy cu deosebită politeţe.

  — Numai dorsala, chiar până la sfârşit. Şi l-am văzut şi înainte de a-l nimeri Eddy. Şi s-a dus la fund şi apoi a ieşit la suprafaţă cu burta în sus.

  Eddy îl ştergea cu un prosop, şi Thomas Hudson putea să vadă cum pe picioare, pe spate şi pe umeri mai avea încă pielea ca de găină.

  — N-am văzut niciodată ceva mai grozav ca atunci când a ţâşnit din apă şi a pornit-o cu burta în sus, spuse tânărul Tom. În lumea asta n-am văzut nimic mai grozav.

  — Nici n-ai să mai vezi multe ca asta, îi spuse taică-său.

  — Trebuie să fi avut vreo mie o sută de livre, spuse Eddy.

  — Nu cred să existe un rechin-ciocan mai mare ca ăsta. Doamne, Roger, ai văzut ce dorsală avea?

  — Am văzut-o, spuse Roger.

  — Crezi că-l mai putem scoate? întrebă David.

  — La dracu, nu, spuse Eddy. S-a dus la fund răsucindu-se şi zvârcolindu-se până dracu ştie unde. S-a dus la optzeci de braţe adâncime şi tot oceanul o să se ospăteze din el. Chiar acum îi convoacă pe toţi.

  — Aş fi vrut să-l putem scoate, spuse David.

  — Potoleşte-te, Davy, băiatule. Pielea ţi-e încă toată ca de găină.

  — Dave, ţi-a fost tare teamă? îl întrebă Andy.

  — Da, îi răspunse David.

  — Şi ce aveai de gând să faci? îl întrebă Tom cu foarte mult respect.

  — Să-i arunc peştele, spuse David şi, în vreme ce Thomas Hudson se uita la el, un fior brusc făcu să-i apară pielea de găină pe umeri. Şi apoi aveam de gând să-l izbesc drept în bot cu harponul.

  — Ah! Drace, exclamă Eddy şi se întoarse într-o parte cu prosopul în mână. Roger, ce vrei să bei?

  — Ai nişte cucută? îl întrebă Roger.

  — Roger, las-o baltă, îi spuse Thomas Hudson. Toţi eram responsabili.

  — Iresponsabili.

  — S-a terminat.

  — Bine.

  — Am să pregătesc ceva de băut cu gin, spuse Eddy. Când s-a stârnit balamucul, Tom tocmai se pregătea să bea un gin.

  — Şi acum mai e acolo sus.

  — Nu mai e bun de nimic, spuse Eddy. Îţi fac eu unul proaspăt.

  — Eşti grozav, Davy, îi spuse tânărul Tom, foarte mândru de el. Stai să vezi când am să le povestesc tărăşenia băieţilor la şcoală.

  — N-or să te creadă, spuse David. Dacă vin şi eu acolo, să nu le spui nimic.

  — De ce? întrebă tânărul Tom.

  — Nu ştiu nici eu, spuse David, după care începu să plângă ca un ţânc. La naiba, n-aş răbda să nu creadă că-i adevărat.

  Thomas Hudson îl trase spre el, îl ţinu în braţe cu capul lipit de pieptul lui, în vreme ce ceilalţi doi băieţi se întoarseră privind în altă parte; Roger îşi feri şi el privirea, iar Eddy se arătă cu trei pahare în mână, cu degetul mare într-unul din ele. Thomas Hudson era convins că în cabină mai dăduse unul pe gât.

  — Ce s-a întâmplat, Davy? îl întrebă el.

  — Nimic.

  — E-n regulă, spuse Eddy. Aşa îmi place să te aud vorbind, parşiv ce eşti. Hai jos şi nu te mai smiorcăi şi lasă-l pe taică-tu să-şi bea paharul.

  David rămase în picioare, foarte ţeapăn.

  — Când e flux scăzut, se poate pescui fără bătaie de cap prin părţile astea? îl întrebă el pe Eddy.

  — Atunci nu te deranjează nimeni, îi răspunse Eddy. E drept că sunt şi murene, dar din larg nu mai vine nimic. Când e fluxul scăzut nu pot trece în lagună.

  — Când are să fie flux scăzut, putem să pescuim, papà?

  — Dacă zice Eddy. Eddy e şef aici.

  — La dracu, Tom, exclamă Eddy şi părea tare fericit, şi buzele date cu mercurocrom erau fericite, până şi ochii injectaţi erau fericiţi, atât cât pot fi ochii de fericiţi. Cine n-ar fi în stare să nimerească blestematul de rechin neisprăvit cu o drăcie ca aia ar trebui să zvârle cât colo drăcia aia nenorocită până nu dă de bucluc cu ea.

  — Da' l-ai nimerit pe cinste, îi spuse Thomas Hudson. L-ai nimerit minunat. Aş vrea să-ţi pot spune cât de bine l-ai nimerit.

  — Nu-i nevoie să-mi spui, răspunse Eddy. Toată viaţa am să văd bestia aia afurisită şi bătrână cu burta în sus. Ai văzut vreodată ceva mai afurisit?

  Se aşezară fiecare pe unde erau, în aşteptarea prânzului, iar Thomas Hudson se uita spre larg, urmărindu-l pe Joseph care vâslea spre locul unde se scufundase rechinul. Joseph se uita peste copastie în apă prin vasul cu fundul de sticlă.

  — Se zăreşte ceva? îi strigă Thomas Hudson.

  — E prea adânc, dom'le Tom. S-a dus drept la fund peste marginea recifului. Acum zace pe fund.

  — Aş fi vrut să-i luăm fălcile, spuse tânărul Tom. Nu ţi-ar fi plăcut să le ai acolo, curăţate frumos şi atârnate pe perete, papà?

  — Cred că din cauza lor aş fi visat urât, spuse Andrew. Chiar mă bucur că nu le avem.

  — Ar fi fost un trofeu minunat, spuse tânărul Tom. Asta mai zic şi eu să fi dus la şcoală.

  — Chiar dacă le-am fi avut, ar fi fost ale lui Dave, spuse Andrew.

  — No, ar fi fost ale lui Eddy, spuse tânărul Tom. Şi cred că el mi le-ar fi dat mie dacă i le-aş fi cerut.

  — Ba i le-ar fi dat lui Dave, spuse Andrew.

  — Nu cred că ar fi bine să intri din nou în apă chiar aşa de curând, Dave, spuse Thomas Hudson.

  — N-am să mă duc decât mult mai târziu, după ce mâncăm, spuse David. Trebuie să aşteptăm refluxul.

  — Vreau să spun, că n-ar trebui să te duci aşa de curând la pescuit subacvatic.

  — Eddy a spus că nu se întâmplă nimic.

  — Ştiu. Dar mie încă nu mi-a trecut emoţia.

  — Dar Eddy ştie el ce spune.

  — Dar dacă te rog eu mult, n-ai vrea să-mi faci pe voie?

  — Papà, dacă vrei tu aşa, bine. Dar îmi place tare mult sub apă. Cred că-mi place mai mult decât orice pe lumea asta. Şi dacă Eddy zice că…

  — Bine, spuse Thomas Hudson. Oamenii nu trebuie să se roage să li se facă pe voie.

  — Papà, n-am vrut să spun asta. Şi nici nu mă mai duc dacă nu vrei. Nu ziceam decât că Eddy a spus că…

  — Dar de murene ce zici? Că Eddy a pomenit şi de murene.

  — Papà, murene sunt totdeauna. Doar m-ai învăţat chiar tu să nu-mi fie frică de murene şi cum să mă descurc cu ele şi cum să mă păzesc de ele şi în ce fel de găuri se ascund.

  — Ştiu. Şi te-am trimis tocmai unde a dat buzna şi rechinul acela.

  — Papà, toţi eram acolo. Nu-ţi pune în cârcă o vină prea mare pentru asta. M-am depărtat prea mult în larg şi am pierdut snapperul acela cu coadă galbenă, după ce l-am lovit cu harponul, şi a umplut apa de sânge de a ademenit rechinul.

  — Nu-i aşa că a venit ca un copoi? spuse Thomas Hudson.

  Încerca să scape de emoţie.

  — Am mai văzut eu şi alţii mai înainte venind în viteză la fel de mare. Era unul care îşi făcuse obiceiul să se aţină în largul coastei de la Signal Rock, şi care se nărăvise să vină la fel când adulmeca miros de momeală. Tare mi-e ruşine că nu l-am nimerit.

  — Papà, ai tras nemaipomenit de aproape de el, spuse tânărul Tom.

  — Numai că de nimerit nu l-am nimerit.

  — Şi nici nu venea la mine, papă, spuse David. Venea după peşte.

  — Dar te-ar fi înhăţat pe tine, totuşi, spuse Eddy, care aşeza masa. Să nu te amăgeşti că nu te-ar fi înhăţat, când mai şi miroseai a peşte, iar apa în jur a sânge. S-ar fi dat şi la un cal. S-ar fi dat la orice. Ah, Doamne, să nu mai vorbim de asta. Trebuie să mai trag un pahar.

  — Eddy, îl strigă David. Dar când e maree joasă, nu e într-adevăr nici o primejdie?

  — Bineînţeles că nu. Nu ţi-am spus şi mai înainte?

  — Cred că n-o să faci o problemă din asta, nu-i aşa? îi spuse Thomas Hudson lui David.

  Acum nu se mai uita în larg şi se simţea din nou stăpân pe el. Ştia că acum David nu făcea decât ceea ce era firesc să facă, indiferent care era motivul pentru care o făcea şi mai ştia că de data asta el fusese egoist.

  — Papà, nu vreau să spun decât că ţin la asta mai mult decât la orice altceva, şi e o zi atât de minunată pentru pescuit subacvatic şi nu se ştie niciodată când se poate zburli marea…

  — Şi Eddy spune, îl întrerupse Thomas Hudson.

  — Şi Eddy spune, făcu David zâmbindu-i cu gura la urechi.

  — Eddy spune să vă salte dracu pe toţi. Haideţi odată să mâncaţi acum până nu arunc totul naibii peste bord.

  Stătea acolo în picioare, cu castronul de salată, cu tava de peşte rumenit şi piure de cartofi dinainte.

  — Unde-i Joe?

  — S-a dus în larg să se uite după rechin.

  — E trăsnit.

  Când Eddy coborî în cabină, iar tânărul Tom se dusese să aducă mâncarea, Andrew îl întrebă în şoaptă pe taică-său:

  — Papà, spune-mi, Eddy e beţiv?

  Thomas Hudson punea în farfurii salata rece, marinată, de cartofi, peste care era presărat piper măcinat grosolan. Îi arătase lui Eddy cum se face ca la Braserie Lipp din Paris, şi mâncarea asta era una dintre cele mai grozave pe care le pregătea Eddy când erau pe navă.

  — L-ai văzut când a împuşcat rechinul acela?

  — Bineînţeles că l-am văzut.

  — Un beţiv nu trage niciodată aşa.

  Îi puse şi lui Andrew în farfurie salată şi-şi puse şi lui.

  — N-am întrebat decât pentru că de aici, de unde stau, se vede în cambuză, şi l-am zărit cum a tot băut dintr-o sticlă de vreo opt ori de când sunt eu aici.

  — Aia e sticla lui, îi explică Thomas Hudson, şi-i mai puse lui Andrew în farfurie nişte salată.

  Nu văzuse pe nimeni care să mănânce mai repede ca Andrew. Spunea că la şcoală se învăţase aşa.

  — Încearcă să mănânci mai încet, Andy. Eddy totdeauna îşi aduce pe navă propria lui sticlă. Aproape toţi bucătarii buni beau puţin. Ba unii beau chiar mai mult.

  — Eu ştiu că a băut de opt ori. Stai puţin. Uite că acum dă gata al nouălea pahar.

  — Afurisit mai eşti, Andrew! îi spuse David.

  — Haide, terminaţi, le spuse Thomas Hudson amândurora.

  Tânărul Tom se băgă şi el:

  — Ia te uită, un om minunat îi salvează viaţa lui frate-tu şi mai ia şi el un pahar, sau câteva pahare, iar tu îl faci beţiv. Nu meriţi să stai cu nişte fiinţe omeneşti la un loc.

  — Nu l-am făcut beţiv. Numai l-am întrebat pe papà, să ştiu şi eu dacă este ori nu.

  — Am de gând, din primii bani pe care-i primesc să-i cumpăr lui Eddy o sticlă din băutura aia pe care o bea el, şi am să beau şi eu cu el, spuse tânărul Tom cu emfază.

  — Ce-i asta? se iţi pe scara cabinei capul lui Eddy, cu vechea lui pălărie moale împinsă pe ceafă, încât i se vedea porţiunea albă de deasupra frunţii arse de soare, şi cu o ţigară înfiptă în colţul buzelor date cu mercurocrom. Numai să te prind eu că pui în gură altceva în afară de bere, şi te zvânt în bătaie. Şi asta-i valabil pentru toţi trei. Să nu vă mai aud că vorbiţi de băutură. Piure mai vreţi?

  — Da, mulţumesc, Eddy, spuse tânărul Tom şi Eddy coborî îndată.

  — Şi cu ăsta sunt zece, spuse Andrew, uitându-se pe scara tambuchiului.

  — Ah, mai ţine-ţi gura, călăreţule, îi spuse tânărul Tom. Chiar nu poţi să respecţi şi tu un om minunat?

  — Mai ia nişte peşte, David, spuse Thomas Hudson.

  — Care-i snapperul acela cu coadă galbenă?

  — Cred că nici nu l-a gătit deocamdată.

  — Ăia sunt nemaipomenit de dulci.

  — Cred că cei prinşi cu harponul sunt chiar mai buni dacă-i mănânci imediat, pentru că în felul acesta iese sângele din ei.

  — Papà, spune, pot să-l rog pe Eddy să vină să bea cu noi? întrebă tânărul Tom.

  — Bineînţeles, îi răspunse Thomas Hudson.

  — Dar a mai băut un pahar cu noi. Nu-ţi aduci aminte? se băgă Andrew în vorbă. Când am urcat noi atunci, la început, a mai băut unul. Îţi aduci aminte.

  — Papà, pot să-l rog să mai bea un pahar cu noi acum şi să mănânce cu noi?

  — Bineînţeles, îi răspunse Thomas Hudson.

  Tânărul Tom coborî în cabină şi Thomas Hudson îl auzi cum spune:

  — Eddy, papà a zis să te întreb dacă vrei, te rog, să-ţi pregăteşti ceva de băut şi să vii pe punte să bei cu noi şi să mănânci cu noi.

  — La dracu, Tommy, făcu Eddy. Eu nu mănânc niciodată la prânz. Nu mănânc decât dimineaţa şi seara.

  — Atunci, ce zici, vii să bei un pahar cu noi?

  — Am mai băut vreo câteva, Tommy.

  — Atunci, vrei să bei şi cu mine unul acum, ca să beau şi eu o sticlă de bere cu tine?

  — La dracu, ba bine că nu, spuse Eddy.

  Thomas Hudson auzi cum se deschide şi se închide lada cu gheaţă.

  — Noroc, Tommy.

  Thomas Hudson auzi cele două sticle ciocnindu-se. Se uită la Roger, dar Roger privea departe spre largul oceanului.

  — Noroc, Eddy, îl auzi el pe tânărul Tom spunând. E o mare cinste să beau cu tine.

  — La dracu, Tommy, îi spuse Eddy. Cinste e să beau eu cu tine. Mă simt minunat, Tommy. Ai văzut cum l-am împuşcat pe bătrânul rechin?

  — Bineînţeles că am văzut, Eddy. Chiar nu vrei să mănânci nimic cu noi?

  — Nu, Tommy, zău.

  — Atunci, vrei să rămân în cabină cu tine ca să nu bei singur?

  — La dracu, nu, Tommy. Sper că n-ai pus nimic la cale, nu-i aşa? Nu mai trebuie să beau. Nu mai trebuie să fac nimic decât să gătesc şi eu puţin şi să-mi câştig şi eu blestemata asta de existenţă. Mă simt tocmai bine, Tommy. Ai văzut cum l-am împuşcat? Adevărat?

  — Eddy, a fost cel mai grozav lucru pe care l-am văzut vreodată. Te-am întrebat ca să ştiu dacă nu vrei pe cineva lângă tine, ca să nu te simţi singur.

  — Nu m-am simţit niciodată în viaţa mea singur, îi spuse Eddy. Sunt fericit şi aici am găsit ceea ce mă face şi mai fericit.

  — Eddy, cu toate astea mi-ar place să stau cu tine.

  — Nu, Tommy. Ia platoul ăsta cu peşte şi du-te sus pe punte unde-i locul tău.

  — Aş vrea pe urmă să mă întorc şi să rămân cu tine.

  — Tommy, nu mi-e rău. Dacă o să-mi fie vreodată rău, o să fiu fericit să vii să stai cu mine. Mă simt afurisit de bine, mai bine decât m-am simţit vreodată.

  — Eddy, eşti sigur că ţi-ai făcut porţia cu sticla aia?

  — La dracu, da. Dacă rămân pe uscat, mă împrumut de la Roger sau de la bătrânul tău.

  — Bine, atunci am să duc peştele pe punte, spuse tânărul Tom. Sunt nemaipomenit de bucuros că te simţi atât de bine, Eddy. Cred că-i minunat.

  Tânărul Tom aduse sus în cockpit platoul cu snapperul acela cu coadă galbenă, cu snapperi galbeni şi albi, şi gruperi de stâncă. Erau crestaţi adânc, în triunghi, pe laturi, aşa că se vedea carnea albă; erau bine rumeniţi, crocanţi şi maronii şi începu să-i împartă la toată lumea.

  — Eddy mi-a spus să-ţi mulţumesc, dar de băut a băut, le zise el. Şi la prânz nu mănâncă. Peştele e bun?

  — E minunat, îi spuse Thomas Hudson.

  — Te rog, mănâncă şi tu, îl pofti pe Roger.

  — Bine, spuse Roger. Am să încerc.

  — N-ai mâncat nimic, domnule Davis? întrebă Andrew.

  — Nu, Andy. Dar acum am să mănânc.

  VIII.

  Noaptea, Thomas Hudson se scula adesea şi-i auzea pe băieţi cum dorm respirând uşor şi, la lumina lunii, îi putea vedea pe toţi şi-l vedea şi pe Roger dormind. Acum dormea adânc şi aproape fără să se foiască în somn.

  Thomas Hudson era fericit că-i avea pe toţi cu el acolo, şi nu voia să se gândească nici o clipă că ar fi putut pleca vreodată. Fusese fericit şi înainte de a veni ei şi de multă vreme se învăţase cum să-şi ducă viaţa şi să-şi facă meseria fără să simtă vreodată că-l apasă singurătatea mai mult decât ar fi putut suporta. Dar venirea băieţilor tulburase rânduiala, iar acum se obişnuise cu ideea că-i fusese tulburată. Fusese plăcută rânduiala aceea a muncii făcute din greu, a ceasurilor în care realiza câte ceva, a locurilor în care lucrurile erau păstrate cu grijă, a meselor şi celor câtorva pahare când putea să mediteze la viitor, a cărţilor noi pe care să le citească şi a atâtor cărţi vechi pe care să Ie recitească. Era o rânduială în care ziarul de fiecare zi constituia un eveniment când sosea, dar care nici nu sosea atât de regulat încât nevenirea lui să fie motiv de dezamăgire. Folosise multe dintre trucurile la care recurg oamenii singuri ca să se salveze de singurătate şi chiar să ajungă la o stare complet opusă singurătăţii, şi-şi făcuse legi şi păstra reguli şi le respecta atât conştient cât şi inconştient. Dar, de când veniseră băieţii, simţise o mare uşurare că nu mai era obligat să uzeze de ele.

  O să fie greu, totuşi, se gândi el, când avea să ia totul de la capăt. Ştia cât se poate de bine cum avea să fie. O vreme va fi plăcut să-şi vadă casa în ordine şi să gândească singur şi netulburat, să citească fără să fie nevoit să-i audă pe alţii vorbind, să se uite la lucrări fără să trebuiască să vorbească despre ele, şi să lucreze ca lumea fără să fie întrerupt, dar ştia că apoi avea să vină şi singurătatea. Băieţii pătrunseseră din nou într-o bună bucată a fiinţei lui încât, atunci când aveau să iasă de acolo, o să rămână un gol, şi o vreme va fi foarte greu.

  Îşi clădise trainic toată viaţa pe munca lui şi pe bucuria de a trăi lângă Gulf-Stream, pe insula aceea, şi rezista bine. Toate stratagemele şi tabieturile şi obiceiurile erau numai pentru a face faţă singurătăţii, dar ştia că-şi crease un nou tărâm întreg unde va fi la cheremul singurătăţii îndată ce băieţii aveau să plece. În privinţa asta totuşi nu era nimic de făcut. Dar toate aveau să vină mai târziu şi nu servea la nimic să înceapă să-şi facă griji de pe acum.

  Avusese parte până atunci de o vară reuşită, bună. Tot ceea ce s-ar fi putut să iasă prost ieşise bine. Nu se gândea la lucruri spectaculoase, ca de pildă la întâmplarea cu Roger şi individul de pe doc, care s-ar fi putut isprăvi rău de tot, nici la cea cu David şi rechinul, ci la tot felul de treburi mărunte care se terminaseră bine. Adesea fericirea e înfăţişată drept foarte searbădă, se gândi el în vreme ce zăcea treaz, dar asta numai pentru că cei serbezi sunt uneori foarte fericiţi, iar deştepţii pot şi se străduiesc să ajungă şi ei şi toţi cei din jurul lor nişte nenorociţi. Lui niciodată fericirea nu i se păruse searbădă. Totdeauna i se păruse mai pasionantă decât orice altceva pe lume, în stare să atingă o intensitate la fel de mare ca suferinţa pentru cei care sunt capabili s-o simtă. S-ar fi putut ca toate astea să nu fie adevărate, dar el credea de multă vreme că erau adevărate, iar în vara aceea ei trăiau fericirea de o lună întreagă, însă, încă de pe acum noaptea începea să tânjească după ea chiar înainte de a dispărea cu adevărat.

  Cam ştia ce trebuia să ştie despre viaţa de unul singur, şi ştiuse şi ce înseamnă să trăieşti alături de cineva la care ţii şi care ţine la tine. Îşi iubise întotdeauna copiii, dar niciodată înainte nu-şi dăduse seama cât de mult ţinea la ei şi cât de dureros fusese că nu putuse să trăiască laolaltă cu ei. Ar fi dorit să-i fi avut întotdeauna în preajma lui şi să fie căsătorit cu mama lui Tom. Apoi se gândi că ideea era la fel de idioată ca şi aceea de a dori să fii stăpânul bogăţiilor lumii ca să le foloseşti cât mai inteligent te ajuta mintea, să poţi desena ca Leonardo, sau să pictezi ca Pieter Brueghel, să poţi avea drept de veto absolut împotriva tuturor răutăţilor, să ai şi darul de a le detecta fără greş, totdeauna exact când s-ar porni ele să-şi facă mendrele şi să le poţi pune capăt într-un chip cât mai simplu apăsând pe un buton şi, în vreme ce te îndeletniceşti cu toate treburile astea, să fii mereu zdravăn, să trăieşti în vecii vecilor şi să nu-ţi ruinezi nici mintea, nici trupul. Cam la asta se gândea el în noaptea aceea, socotind că nu i-ar strica să aibă toate astea. Dar nici pe astea nu le poţi avea, aşa cum nu-i poţi avea pe copii lângă tine, aşa cum cel mai iubit nu mai poate exista cu adevărat dacă cel iubit a murit sau a ieşit din viaţa ta. Dar, în afară de toate lucrurile astea pe care nu le puteai avea, mai erau şi unele pe care le puteai avea, şi unul dintre ele era să ştii când eşti fericit şi să te bucuri de întreaga fericire atâta vreme cât exista, şi era bine aşa. Şi când avea parte de fericire, o mulţime de lucruri îl făceau fericit. Şi tocmai acum, în luna asta, patru oameni l-au făcut într-un fel să simtă acea fericire pe care numai o singură fiinţă i-o dăruise cândva, şi până acum nu-i trezise amărăciune. Nu-i trezise nici un pic de amărăciune.

  Nu regreta nici măcar faptul că acum stătea treaz şi îşi aducea aminte cum fusese cândva când nu putea să doarmă şi zăcea noaptea gândindu-se cum îi pierduse pe cei trei băieţi şi cât fusese de smintit. Se gândi cum de făcuse atâtea lucruri numai pentru că nu se putuse altfel, sau crezuse că nu se putea altfel şi trecuse de la o eroare catastrofală de raţionament la alta şi mai nenorocită. Ajunsese să considere totul ca aparţinând trecutului şi scăpase de remuşcări. Fusese un smintit şi nu-i plăceau smintiţii. Dar toate astea trecuseră acum, iar băieţii se aflau aici şi-l iubeau şi el îi iubea la rândul lui. Deocamdată voia să lase lucrurile aşa cum erau.

  La sfârşitul perioadei lor de şedere aveau să plece, iar el avea să aibă parte din nou de singurătate. Dar nu va fi decât un răgaz până se vor întoarce din nou. Dacă Roger ar fi vrut să rămână şi să lucreze şi să-i ţină tovărăşie, ar fi fost mult mai uşor. Dar el nu-l cunoscuse niciodată cu adevărat pe Roger, şi nici nu ştiuse ce avea de gând să facă. Gândindu-se la Roger, zâmbi pe întuneric. Apoi îl compătimi până când se gândi cât de neloial era gestul acesta şi cât de silă i-ar fi fost lui Roger de mila lui şi renunţă la ea şi, auzindu-i pe toţi cum respiră liniştit, adormi şi el.

  Dar, când luna ajunse să-şi arunce lumina pe faţa lui, se trezi din nou şi începu să se gândească la Roger şi la femeile cu care avusese el necazuri. Şi el şi Roger se purtaseră prosteşte şi urât cu femeile. Nu voia să se gândească la propriile sale prostii, aşa că avea să se gândească la cele ale lui Roger.

  N-am să-l compătimesc, gândi el, aşa că nu e lipsă de loialitate. Am avut parte şi eu de atâtea necazuri, încât nu e neloial să mă gândesc la necazurile lui Roger. Iar necazurile mele sunt altele, pentru că am iubit cu adevărat doar o femeie şi apoi am pierdut-o. Şi ştiu destul de bine de ce. Dar m-am săturat să mă tot gândesc la asta şi poate că ar fi mai bine să nu mă mai gândesc nici la necazurile lui Roger. Dar în noaptea aceea, din cauza lunii care, ca de obicei, nu avea să-l lase să doarmă, se gândi la el şi la necazurile lui serioase şi caraghioase.

  Se gândi la ultima fată de care fusese Roger îndrăgostit la Paris, pe vremea când erau amândoi acolo, şi se gândi cât de arătoasă şi cât de prefăcută era când Roger o adusese în atelier. Lui Roger nu i se părea deloc prefăcută. Fata era încă una dintre iluziile lui şi-şi puse în slujba ei tot talentul său în ale fidelităţii şi în cele din urmă nimic nu le-a mai stat în cale nici unuia dintre ei, putând să se căsătorească. Şi atunci, într-o singură lună, tot ceea ce fusese totdeauna evident în ce o privea pe fată pentru toată lumea care o cunoştea, deveni deodată limpede şi pentru Roger. Prima dată când i se întâmplase asta probabil că avusese parte de o zi grea, dar procesul prin care începuse s-o vadă şi el limpede se desfăşura de o bună bucată de vreme, când Roger veni la atelier. Un timp se uitase la pânze şi făcuse observaţii deosebit de inteligente şi cu simţ critic. Apoi spusese:

  — I-am zis fetei aceleia, Ayers, că n-am să mă însor cu ea.

  — Bun, spusese Thomas Hudson. A fost o surpriză?

  — Nu prea mare. Am avut şi discuţii despre asta. E ipocrită.

  — Nu se poate, exclamase Thomas Hudson. Cum asta?

  — Până-n măduva oaselor. Oricum ai diseca-o.

  — Am crezut că-ţi place aşa cum e.

  — Nu. Am încercat eu să-mi placă şi aşa. Dar n-am reuşit decât la început. Atunci eram îndrăgostit de ea.

  — Ce-ai găsit în dragoste?

  — Ar trebui să ştii şi tu.

  Da, spusese Thomas Hudson. Ar trebui să ştiu.

  — Nu ţi-a plăcut?

  — Nu. N-o puteam suferi.

  — De ce n-ai spus nimic?

  — Era iubita ta. Şi nici nu m-ai întrebat nimic.

  — Ei, acum i-am spus. Dar trebuie să mă ţin tare.

  — Mai bine ai pleca de-aici.

  — Nu, spuse el. Să plece ea.

  — M-am gândit doar că ar fi mai simplu aşa.

  — Oraşul ăsta e în aceeaşi măsură al meu ca şi al ei.

  — Ştiu, spuse Thomas Hudson.

  — Cu iubita ta te-ai luptat şi tu până la capăt, aşa-i? îl întrebase Roger.

  — Da. Cu femeile nu poţi ieşi biruitor. Dar te poţi lupta cu ele până la capăt. De ce nu te muţi în alt quartier?

  — Mă simt bine acolo unde sunt, îi răspunse Roger.

  — Da, îmi amintesc formula. Je me trouve très bien ici et je vous prie de me laisser, tranquille4.

  — Dar începe cu Je refuse de recevoir ma femme5, spuse Roger. Şi o spui unui huissier6. Dar acum nu-i vorba de divorţ. E doar o ruptură.

  — Dar n-are să-ţi fie greu dacă ai s-o vezi?

  — Nu. Asta are să mă vindece. Dacă am s-o văd şi am s-o aud vorbind.

  — Şi ea ce-are să facă?

  — O să se descurce într-un fel. S-a descurcat destul de bine în aceşti patru ani.

  — Cinci, spusese Thomas Hudson.

  — În primul an, nu cred că era chiar atât de descurcăreaţă.

  — Mai bine ai dispărea, îi spusese Thomas Hudson. Dacă nu crezi că în primul an se descurca prea grozav, ar fi mai bine să pleci cât mai departe.