— Scrie scrisori grozave. Dacă plec, va fi şi mai rău. Nu. Am de gând să rămân aici şi să mă vâr în gura târgului. Am să mă vindec pentru totdeauna.

  După ce el şi fata aceea s-au despărţit la Paris, Roger se vârî în gura târgului, se vârî cu adevărat. Făcea glume pe seama tărăşeniei, râdea chiar şi de el însuşi, dar în sufletul lui era foarte înfuriat pentru ca se făcuse de râs în aşa hal, şi-şi dădu la iveală talentul de a fi credincios oamenilor – cel mai de seamă talent pe care îl avea el după cel al scrisului şi picturii, şi celelalte diverse, minunate însuşiri de om şi animal – şi-şi târnosi acest talent în chip mizerabil. Când se apuca el să se vâre în gura târgului nu mai era de nici un folos nimănui şi mai cu seamă sieşi, şi ştia şi el asta şi-i era silă de treaba asta şi-i făcea plăcere să dărâme pilaştrii templului. Era un templu foarte bun şi construit trainic, iar când mai e şi durat înlăuntrul tău, nu e chiar aşa de uşor de dărâmat. Dar el reuşi să facă o treabă bună, atât cât îl ţinură puterile.

  A avut trei iubite, una după alta, dar faţă de niciuna Thomas Hudson n-ar fi putut fi decât politicos, iar singura scuză pentru ultimele două ar fi putut să fie faptul că-i aminteau de cea dintâi. Aceasta se ivi îndată după cea de care tocmai se despărţise, şi era infinit mai prejos de Roger, cu toate că avea o carieră plină de succes, atât în pat cât şi în afara acestuia, şi se căpătui cu o bună bucată dintr-o avere care se situa pe locul al treilea sau al patrulea în America, şi apoi se mărită alegându-se cu altă avere. Se numea Thanis şi Thomas Hudson îşi aduse aminte că Roger nu putea auzi niciodată numele acesta fără să nu se înfioare şi nici nu l-ar fi pomenit vreodată. Nimeni nu l-a auzit pronunţându-l. Obişnuia să-i spună Târfa cea Mare. Era brunetă, cu un ten minunat, şi arăta ca o foarte tânără membră a familiei Cenci, bine întreţinută, de-o perversitate plină de ifose. Avea etica unui aspirator de praf şi sufletul identic cu al unei maşini de înregistrare a pariurilor, o siluetă atrăgătoare, şi mutra frumoasă şi perversă, şi nu a rămas cu Roger decât atât cât i-a fost necesar ca să se pregătească pentru primul ei pas care avea s-o lanseze în viaţă.

  A fost prima fată care l-a părăsit pe Roger vreodată şi faptul l-a impresionat atât de tare, încât a mai găsit el două care să aducă atât de mult cu ea încât ar fi putut fi membre ale aceleiaşi familii. Pe amândouă le-a părăsit, le-a părăsit cu adevărat, şi Thomas Hudson a socotit că asta l-a făcut să se simtă mult mai bine, deşi nu afurisit de bine.

  Există probabil moduri mai politicoase şi mai pline de sentiment de a părăsi o fată decât stilul acela simplu de la douăzeci şi unu de ani când, fără mojicie şi fără nici o ciorovăială, te scuzi ca să te duci la toaletă şi nu te mai întorci în vecii vecilor înapoi. Dar, aşa cum spunea Roger, el îşi rezolva afacerile jos, în restaurant, şi-i plăcea să-şi amintească cum o văzuse ultima oară, stând singură într-un colţ de masă, în acel decor care i se potrivea atât de mult şi pe care ea îl îndrăgea atât.

  Pe cealaltă se gândi dinainte s-o părăsească la Stork, localul la care fata ţinea cu adevărat, dar i-a fost teamă că domnului Billingsley s-ar putea să nu-i placă gestul, şi de domnul Billingsley avea nevoie ca să-i împrumute nişte bani.

  — Şi unde ai lăsat-o atunci? îl întrebase Thomas Hudson.

  — La El Morocco. Aşa că am să mi-o amintesc întotdeauna cum stătea acolo printre zebrele acelea. Ei îi plăcea şi El Morocco, spuse el. Dar cred că cel mai adânc în inima ei era întipărit Salonul Puilor de Fiară.

  După asta s-a încurcat cu una dintre cele mai înşelătoare femei pe care a cunoscut-o vreodată Thomas Hudson. În ceea ce priveşte înfăţişarea, constituia o radicală schimbare faţă de ultimele trei fete de tipul Cenci sau Borgia de Park Avenue. Arăta într-adevăr sănătoasă, cu un păr castaniu-roşcat, picioare foarte, foarte lungi, o ţinută tare plăcută şi un chip inteligent şi atrăgător. Deşi nu era un chip frumos, arăta mult mai bine decât altele. Şi mai avea şi nişte ochi frumoşi. Era inteligentă, foarte de treabă şi fermecătoare când o întâlneai prima dată, şi ştia să bea zdravăn. Nu ajunsese beţivă, şi la ea alcoolismul nu începuse încă să se arate. Cu toate astea erau mereu cu paharul în mână. De obicei poţi să-l dibui pe unul care bea cu adevărat după ochi, şi la Roger se vedea imediat. Dar fata asta, Kathleen, avea nişte ochi cu adevărat frumoşi căprui-roşcaţi, care se potriveau cu părul şi cu pistruii din jurul nasului şi de pe obrajii ce-i dădeau un aer de sănătate şi fată cumsecade, dar nu puteai citi niciodată în ei nimic din ceea ce se petrecea înlăuntru. Arăta ca o fată care se plimbă regulat cu barca sau duce o viaţă foarte sănătoasă în aer liber, exact ca o fată care se simte foarte fericită. Dar, de fapt, nu era decât o fată care bea. Pornise într-un foarte ciudat voiaj care avea să ducă undeva, şi o vreme îl luă şi pe Roger cu ea.

  Dar, într-o dimineaţă, la atelierul pe care-l închiriase Thomas Hudson la New York, el se arătă cu dosul mâinii stângi ars de ţigări. Părea că cineva voise să stingă chiştoace de ţigări strivindu-le de tăblia mesei, numai că tăblia mesei fusese dosul mâinii lui Roger.

  — Uite, asta a avut ea chef să facă azi-noapte, spusese el. Ai nişte tinctură de iod? N-am poftă să mă arăt cu astea într-o farmacie.

  — De cine-i vorba?

  — Kathleen. Genul de fată crescută în aer liber.

  — Dar a trebuit să iei şi tu parte la treaba asta.

  — Părea că o amuză şi se presupune că menirea noastră-i să le amuzăm.

  — Eşti ars destul de rău.

  — Nu chiar. Dar am de gând s-o şterg din oraşul ăsta o vreme.

  — Oriunde te-ai duce, o să fii însoţit şi de persoana ta.

  — Da, dar n-am să mai fiu însoţit şi de mulţi alţii pe care-i ştiu eu.

  — Şi încotro o porneşti?

  — Pentru început, spre vest.

  — Geografia nu-i un remediu pentru boala de care suferi tu.

  — Nu. Dar o viaţă sănătoasă şi o groază de muncă n-au să-mi facă rău. Dacă nu mai beau, poate că n-am să mă vindec. Dar e a dracului de sigur că băutura nu mai ajută acum la nimic.

  — În regulă, şterge-o dracului de-aici. Vrei să te duci la ferma mea?

  — Mai este încă a ta?

  — O parte.

  — E bine dacă mă duc acolo?

  — Fără îndoială, îi spusese Thomas Hudson. De acum până în primăvară e tare greu, iar primăvara nu e uşor deloc.

  — Chiar vreau să fie greu, spusese Roger. Am s-o iau din nou de la capăt.

  — De câte ori ai luat-o de la capăt până acum?

  — De prea multe ori, îi răspunsese Roger. Şi nu-mi mai scoate ochii.

  Deci acum avea s-o ia iar de la capăt. Dar cum vor ieşi lucrurile de data asta? Cum îşi putea închipui că, risipindu-şi talentul în lucrări făcute la comandă şi după tipic, care-i aduceau bani, putea în acelaşi timp să scrie bine şi adevărat? Tot ceea ce picta un pictor sau scria un scriitor făcea parte din ucenicia şi activitatea prin care se pregătea să înfăptuiască ceea ce avea de gând să realizeze. Dar Roger îşi irosise şi îşi bătuse joc de talentul său. Dar poate avea în el suficientă tărie fizică şi suficientă inteligenţă şi nepăsare ca să fie în stare s-o ia din nou de la capăt. Orice scriitor de talent ar trebui să fie în stare să scrie măcar un roman bun dacă ar fi cinstit, se gândi Thomas Hudson. Dar în toată vremea pe care ar fi trebuit să o utilizeze pregătindu-se pentru cartea asta, Roger n-a făcut decât să-şi irosească talentul. Şi de unde să mai ştii dacă talentul lui mai există sau nu? Ca să nu mai vorbim de métier7, se gândi el. Cum îşi poate măcar închipui cineva că-ţi poţi neglija, că poţi lua în râs sau dispreţui meşteşugul, oricât de ipocrit ar fi dispreţul, şi apoi să te aştepţi să-ţi mai fie de vreun folos în mâinile tale sau în mintea ta atunci când vine vremea să ai nevoie de el? Nimic nu-l poate înlocui, se gândi Thomas Hudson. Nici talentul nu poate fi înlocuit prin nimic, aşa că nu e nevoie să le păstrezi într-un potir. Cel dintâi e înlăuntrul tău. E în inima ta, în creierul tău şi în fiecare fărâmă din tine. Şi celălalt la fel, se gândi el. Nu e vorba numai de nişte scule cu care ai învăţat să lucrezi şi gata.

  Când eşti pictor ai mai mult noroc, se gândi el, pentru că ai mai multe lucruri cu care poţi lucra. Avem avantajul de a lucra cu mâinile, iar meşteşugul pe care am ajuns să-l stăpânim e un lucru pe care-l poţi pipăi cu adevărat. Dar Roger trebuie să se apuce să-şi folosească ceea ce a tocit, a pervertit, a depreciat, şi la el totul e numai în minte. Dar înlăuntrul lui are ceva minunat şi sănătos şi frumos. Dacă aş fi scriitor, aş fi foarte atent faţă de cuvântul acesta, se gândi el. Şi el are acel ceva în felul lui de-a fi şi, dacă ar putea să scrie aşa cum s-a încăierat pe loc, ar ieşi ceva foarte crâncen, dar foarte bun. Şi-apoi, dacă ar putea să gândească la fel de sănătos cum gândise după încăierare, Roger ar fi minunat.

  Acum luna nu mai bătea la căpătâiul patului lui Thomas Hudson şi treptat el nu se mai gândi la Roger. Nu folosea la nimic să se gândească la el. S-ar fi putut să reuşească, s-ar fi putut să nu reuşească. Dar ar fi fost minunat dacă ar fi reuşit. Aş vrea să-l pot ajuta. Poate am să pot, se gândi el, şi apoi adormi.

  IX.

  Când îl trezi soarele, Thomas Hudson coborî la ţărm şi înotă, şi apoi îşi luă micul dejun înainte de a sa scula ceilalţi. Eddy spuse că nu crede să se ridice o briză prea puternică şi că s-ar putea să fie chiar calm. Îl informă că toate sculele erau în ordine pe iaht şi că trimisese un puşti după momeală.

  Thomas Hudson îl întrebă dacă verificase firul de pescuit, deoarece nu mai ieşiseră după peşte mare de o bună bucată de vreme, iar Eddy îi răspunse că le verificase şi îndepărtase firul putred. Îi aduse la cunoştinţă că trebuiau să mai facă rost de nişte fire de treizeci şi şase şi de mult mai mult fir de douăzeci şi patru, şi Thomas Hudson promise să trimită pe cineva după ele. Între timp însă Eddy se apucase şi înnădise suficient fir în locul celui dat deoparte, încât pe cele două mulinete mari pusese atât fir cât încăpuse. Curăţase şi ascuţise toate cârligele mari şi verificase toate strunele şi vârtejele.

  — Când ai avut vreme să le faci pe toate astea?

  — Azi-noapte am stat şi am înnădit, spuse el. Şi apoi am lucrat la prostovolul acela nou. Cu luna aia afurisită n-am putut dormi.

  — Luna plină îţi tulbură şi ţie somnul?

  — Mă chinuie ca dracu, îi răspunse Eddy.

  — Eddy, crezi că-ţi face într-adevăr rău dacă te bate luna când dormi?

  — Ăi bătrâni aşa spun. Nu ştiu. Totdeauna mă face să mă simt rău, totuşi.

  — Crezi că astăzi facem ceva?

  — Nu se ştie niciodată. La vremea asta a anului, acolo în larg se nimeresc nişte peşti grozav de mari. O iei drept spre Isaacs?

  — Băieţii într-acolo vor să meargă.

  — Atunci trebuie s-o pornim îndată după masa de dimineaţă. Nici nu mă gândesc să gătesc ceva pentru prânz. Am făcut salată de moluşte şi salată de cartofi şi am luat nişte bere şi mai pregătesc şi nişte sandvişuri. Mai avem şi şuncă adusă cu ultima cursă de vapor şi am făcut rost de nişte salată verde şi mai putem pune muştar şi condimente chutney. Muştarul nu le face rău puştilor, nu-i aşa?

  — Nu cred.

  — Când eram copil, nici măcar n-am gustat. Ştii, şi cu chutney e bun. Ai gustat vreodată un sandviş cu chutney?

  — Nu.

  — Prima dată când ai luat, nici nu ştiam la ce-i bun şi am încercat şi eu nişte chutney ca pe marmeladă. E afurisit de bun. Uneori am încercat şi cu crupe.

  — De ce nu avem şi curry8 mai curând?

  — Am comandat o pulpă de miel care va sosi cu următorul vas. Aşteptăm să mâncăm din bucata aia de vreo două ori, ba nu, o dată, bănui eu, că doar mănâncă şi tânărul Tom şi Andrew, şi o să avem şi curry.

  — Minunat. Şi ce-ai mai vrea să fac ca să plecăm?

  — Nimic, Tom. Numai îmboldeşte-i să pornească odată. Vrei să-ţi pregătesc ceva de băut? Azi doar nu lucrezi. Ai putea să bei un pahar.

  — Am să beau la micul dejun o sticlă de bere rece.

  — Bună treabă. Mai curăţă şi flegma aia afurisită.

  — Joe a venit?

  — Nu. A plecat după puştiul care s-a dus să aducă momeală. Îţi duc micul dejun dincolo?

  — Nu, am să-l iau singur.

  — Nu, du-te şi bea o sticlă de bere şi citeşte ziarul. Am pregătit eu totul. Şi aduc şi micul dejun.

  Micul dejun consta din tocătură de carne de vacă, uşor rumenită şi cu un ou deasupra, cafea cu lapte, şi o cană mare de suc de grapefruit rece de la gheaţă. Thomas Hudson lăsă cafeaua şi sucul la o parte şi bău o sticlă de bere Heineken foarte rece, la carnea tocată.

  — Am să ţin sucul la rece pentru puşti, spuse Eddy. Nu-i aşa că berea asta-i straşnică dimineaţa devreme?

  — Dar în chipul acesta ajungi destul de uşor beţiv, nu-i aşa, Eddy?

  — N-ai să ajungi niciodată beţiv. Îţi place prea mult să lucrezi.

  — Totuşi, când bei dimineaţa, îţi cade nemaipomenit de bine.

  — Ai a naibii de multă dreptate. Mai ales când e vorba de o bere ca asta.

  — Dar n-aş putea şi să beau şi să lucrez.

  — Ei, astăzi şi aşa nu lucrezi, aşa că unde dracu-i problema? Bea odată sticla aia şi-ţi aduc eu alta.

  — Nu. Îmi ajunge una.

  Pe la ora nouă au pornit, şi au luat-o pe şenal, odată cu refluxul. Thomas Hudson conducea nava de pe puntea superioară, şi o îndreptă dincolo de dig şi o luă drept în larg, unde putea zări linia întunecată a Gulf-Streamului. Apa era atât de calmă şi atât de minunat de limpede încât puteau vedea bine fundul până la treizeci de braţe, puteau vedea gorgonele de mare aplecate de curentul mareei, le mai vedeau încă, dar numai ca o părere, şi la patruzeci de braţe, şi apoi apa deveni mai adâncă şi se închise la culoare şi se treziră în apa întunecată a curentului.

  — Papà, ziua pare minunată, spuse Tom. Curentul pare şi el bun.

  — Curentul e minunat, Uită-te la creţurile vârtejurilor de pe la margine.

  — Apa de-aci nu-i la fel ca cea de la plaja noastră din faţa casei?

  — Uneori da, Tommy. Acum mareea se retrage şi a împins apele Gulf-Streamului spre larg, în faţa portului. Uită-te de-a lungul ţărmului, unde malul n-are nici o deschidere. Acolo apele curentului au venit înapoi.

  — Acolo arata la fel de albastre ca şi aici. De ce e apa Gulf-Streamului atât de albastră?

  — Pentru că are o densitate diferită. E cu totul altă apă.

  — Dar şi adâncimea o face să fie mai întunecată.

  — Numai când te uiţi drept în jos. Uneori planctonul din apă o face să arate aproape purpurie.

  — De ce?

  — Pentru că, bănuiesc eu, la albastrul apei se mai adaugă roşu. Ştiu că Marea Roşie e numită roşie pentru că planctonul o face să arate într-adevăr roşie. Acolo concentrarea planctonului e cumplită.

  — Papà, ţi-a plăcut Marea Roşie?

  — Am îndrăgit-o. E groaznic de caldă, dar n-ai să vezi nicăieri recifuri de corali atât de minunate, iar în timpul celor două musonuri e plină de peşte. Şi ţie ţi-ar plăcea, Tom.

  — Am citit două cărţi despre ea în franceză, scrise de domnul de Montfried. Erau foarte bune. Omul s-a ocupat cu negoţul de sclavi. Nu cu negoţul de carne albă. Negoţul de sclavi de odinioară. E prieten cu domnul Davis.

  — Ştiu, spuse Thomas Hudson. Îl cunosc şi eu.

  — Domnul Davis mi-a spus că domnul Montfried a venit o dată la Paris, direct de la negoţul de sclavi şi, ori de câte ori ieşea cu o doamnă undeva îl punea pe şoferul de la taxi să tragă capota jos şi apoi îl pilota ori încotro mergea, orientându-se după stele. Să zicem că domnul Montfried era pe Pont de la Concorde şi voia să meargă la Madeleine. Nu i-ar fi spus în ruptul capului şoferului pur şi simplu să-l ducă la Madeleine, sau să traverseze Place de la Concorde şi apoi s-o ia pe Rue Royale, aşa cum aş fi făcut eu sau tu, papà. Domnul de Montfried se ghida până la Madeleine după steaua polară.

  — N-am auzit niciodată povestea asta despre domnul Montfried, spuse Thomas Hudson. Şi am auzit eu destule altele.

  — E tare complicat să te descurci prin Paris, nu crezi? La un moment dat, domnul Davis voia să se apuce şi el de negoţul de sclavi împreună cu domnul de Montfried, dar s-a ivit un fel de piedică. Nu-mi mai aduc aminte ce era. Ba da, acum îmi amintesc. Domnul de Montfried s-a lăsat de sclavi şi s-a apucat de negoţul cu opium. Asta a fost.

  — Domnul Davis n-a vrut să se apuce de negoţul cu opium?

  — Nu. Îmi amintesc că spunea că s-a gândit să lase negoţul cu opium pe seama domnului De Quincey şi a domnului Cocteau. Spunea că ei izbutiseră în afacerea asta atât de bine, încât lui nici prin cap nu-i trecea sa le strice treburile. Replica asta n-am prea fost în stare s-o înţeleg. Papà, tu îmi explicai orice când te întrebam, dar cu întrebările mele mereu stânjeneam discuţia atât de mult, încât îmi puneam în gând să-mi amintesc unele lucruri pe care nu le înţelegeam ca să te întreb altă dată, şi uite ăsta e unul din lucrurile acelea.

  — Sunt sigur că ai un depozit întreg.

  — Sute am adunat. Poate mii. Dar de multe scap în fiecare an ajungând să le înţeleg singur. Pentru unele însă trebuie să te întreb pe tine. Anul ăsta la şcoală am să fac o listă cu întrebările astea pentru compunere la engleză. Unele sunt nemaipomenit de bune pentru o compunere.

  — Tom, îţi place la şcoală?

  — Trebuie s-o înghiţi şi pe asta. Nu cred să le fi plăcut la şcoală celor care au făcut ceva cât de cât, nu-i aşa?

  — Nu ştiu. Eu am urât-o.

  — Nu ţi-a plăcut nici la şcoala de arte frumoase?

  — Nu. Mi-a plăcut să învăţ să pictez, dar la şcoală nu mi-a plăcut.

  — Pe mine nu mă deranjează prea tare, spuse Tom. Dar după ce ţi-ai petrecut viaţa cu oameni ca domnul Joyce şi domnul Pascin, ca tine şi domnul Davis, să te trezeşti printre puşti pare ceva copilăresc.

  — Dar te şi distrezi, cu toate astea, nu-i aşa?

  — Da, bineînţeles. Am o mulţime de prieteni şi îmi place orice sport în care nu-i nevoie să arunci sau să prinzi mingea şi învăţ destul de conştiincios. Dar, papà, asta nu-i cine ştie ce viaţă.

  — Şi eu cam la fel am simţit întotdeauna, spuse Thomas Hudson. Totuşi, ţi-o faci cât poţi mai plăcută.

  — Bineînţeles. Mi-o fac cât pot mai plăcută şi o duc mai departe. Uneori, totuşi, mă cam satur.

  Thomas Hudson se uită spre pupa, unde siajul încreţea faţa liniştită a mării, iar cele două undiţe cu nadă prinse în suporţii exteriori tăiau apa în urma navei, coborând şi ridicându-se pe valurile pe care le făcea siajul ce tulbura calmul. David şi Andrew stăteau pe cele două scaune de pescuit şi ţineau vergile în mână. Thomas Hudson le zărea spinările. Băieţii stăteau cu faţa spre pupa, urmărind momelile. El se uită înainte, la nişte bonite ce săreau din apă, nu zbătându-se şi bălăcărindu-se, ci ieşind la suprafaţă şi apoi intrând din nou în apă, câte una sau perechi, abia încreţind faţa mării când se arătau lucind în soare, şi apoi curbându-se cu capul greu în jos, pătrundeau în apă aproape fără să împroaşte o picătură.

  — Peşte! îl auzi Thomas Hudson strigând pe Tom. Peşte! Peşte! Uite-l cum se ridică. În dreptul tău, Dave. Fii atent la el!

  Thomas Hudson văzu o vâltoare uriaşă în apă, dar nu reuşi să zărească peştele. David ţinea varga cu capătul în suportul cardanic şi se uita la clema ce prindea firul de suportul exterior. Thomas Hudson văzu firul cum se desprinde de pe suport formând o burtă lungă, leneşă, care se întinse tare îndată ce atinse apa, iar acum gonea oblic în jos, tăind apa în timp ce luneca.

  — Înţeapă-l, Dave. Înţeapă-l tare de tot, îi strigă Eddy de pe scara cabinei.

  — Înţeapă-l Dave, pentru numele lui Dumnezeu, înţeapă-l, îl imploră Andrew.

  — Taci din gură, îi spuse David. Îi dau fir.

  Încă nu înţepase şi firul se derula mereu, în acelaşi unghi, cu varga arcuită, băiatul ţinând de ea în vreme ce firul se derula mai departe. Thomas Hudson redusese motoarele, aşa încât nava abia mai mişca.

  — Ah, pentru numele lui Dumnezeu, înţeapă-l, se rugă Andrew. Sau lasă-mă pe mine să-l înţep.

  David ţinu mai departe zdravăn varga în mână şi urmări cum se ducea firul în acelaşi unghi neschimbat. Slăbise antireturul.

  — E un peşte spada, papà, spuse el fără să ridice privirea. I-am văzut spada când a muşcat.

  — Zău aşa? întrebă Andrew. Ah, Doamne!

  — Acum cred că ar fi bine să-l înţepi, spuse Roger care stătea în picioare lângă băiat.

  Scosese spătarul scaunului şi prindea mulineta de hamuri.

  — Acum, înţeapă-l, Dave, dar înţeapă-l tare, tare!

  — Crezi că l-am lăsat destul cu momeala? îl întrebă David. Nu crezi că o ţine doar în bot şi înoată cu ea?

  — Cred că ar fi mai bine să-l înţepi înainte de a scuipa momeala.

  David îşi propti picioarele, strânse antireturul bine cu dreapta, şi înţepă puternic lăsându-se pe spate, trăgând de greutatea aceea uriaşă. Înţepă iarăşi şi iarăşi, îndoind varga precum un arc. Firul continuă să se deruleze în acelaşi ritm. Nu reuşea să impresioneze peştele cu nimic.

  — Înţeapă-l din nou, Dave, spuse Roger. Bagă cârligul bine în el.

  David smuci din nou, cu toată puterea, şi firul făcu mulineta să zbârnâie, iar varga se îndoi încât de abia o mai putea ţine în mână.

  — O, Doamne! exclamă el cu ardoare. Cred că i-am înfipt cârligul.

  — Mai slăbeşte antireturul, îi spuse Roger. Tom întoarce după el şi urmăreşte firul.

  — Întorc după el şi urmăresc firul, repetă Thomas Hudson. Ei, cum e, Dave?

  — Mă simt minunat, papà, îi răspunse David. O, Doamne, de-aş scoate peştele ăsta!

  Thomas Hudson suci şalupa aproape în loc în jurul pupei. Firul lui David dispărea de pe mulinetă şi Thomas Hudson duse vasul spre peşte.

  — Strânge antireturul şi ia fir înapoi, spuse Roger. Munceşte-l, Dave.

  David începu să mişte varga în sus şi-n jos şi când o cobora strângea fir, ridica şi apoi cobora luând fir, cu mişcări regulate, mecanice şi reuşi să adune pe mulinetă destul de mult fir.

  — În familia noastră n-a mai prins nimeni un peşte spadă, spuse Andrew.

  — Nu mai cobi vorbind de el, te rog, spuse David. Nu mai cobi.

  — N-am să mai fac, spuse Andrew. De când l-ai înţepat, nu fac decât să mă rog,

  — Crezi că nu-şi rupe gura? îl întrebă tânărul Tom în şoaptă pe taică-său, care ţinea timona şi se uita în jos, spre pupa, urmărind unghiul făcut de firul alb în apa întunecată.

  — Aşa sper. Dave n-are destulă putere ca să-l smucească.

  — Am să fac orice numai să-l prindem, spuse tânărul Tom. Orice. Renunţ la orice. Promit orice, Du-i apă, Andy.

  — I-am dus eu, spuse Eddy. Ţine-l bine, bătrâne Dave.

  — Nu vreau să vină mai aproape, strigă Roger spre punte.

  Roger era mare pescar, şi el şi Thomas Hudson se înţelegeau de minune când se aflau într-o ambarcaţiune.

  — Am să-l las în urmă, la pupa, strigă Thomas Hudson şi suci barca foarte uşor încât pupa aproape că nici nu tulbură faţa liniştită a mării.

  Peştele se ducea acum în adânc şi Thomas Hudson dădu şalupa înapoi foarte încet, ca să slăbească tensiunea asupra firului atât cât se putea. Dar deşi motorul era numai o idee în marşarier, şi pupa se mişca abia perceptibil spre peşte, firul nu mai făcea aproape deloc unghi cu apa, iar vârful vergii se aplecase drept în jos, şi firul continua să se deruleze cu o serie de smucituri ferme, de fiecare dată varga zvâcnind în mâinile lui David. Thomas Hudson dădu vasul doar o idee înainte, ca firul să nu i se mai ducă puştiului chiar atât de perpendicular în apă. Ştia cât de tare îi solicita spinarea în poziţia asta, dar trebuia să cruţe fir atât cât se putea.

  — Nu mai pot strânge antireturul fiindcă se rupe firul, spuse David. Ce are să mai facă, domnule Davis?

  — O să se ducă mereu mai adânc, până când ai să-l opreşti tu, spuse Roger. Sau se opreşte singur. Apoi va trebui să încerci să-l aduci la suprafaţă.

  Firul continua să se scurgă de pe mulinetă drept în adânc. Varga era încovoiată atât de tare, încât părea pe punctul de a plesni, firul era întins ca o coardă de violoncel, iar pe mulinetă nu mai rămăsese prea mult.

  — Papà, ce-mi mai rămâne de făcut?

  — Nimic. Faci exact ceea ce trebuie să faci.

  — N-o să atingă fundul? întrebă Andrew.

  — Aici nu e fund, îi răspunse Roger.

  — Ţine-l bine, Davy, îi spuse Eddy. O să se sature el şi o să vină sus.

  — Chingile astea afurisite mă omoară, spuse David. Îmi taie umerii.

  — Vrei să preiau eu peştele? îl întrebă Andrew.

  — Nu, zănaticule, îi răspunse David. Am spus şi eu aşa ce pătimesc de la hamurile astea. Dar nu-mi pasă.

  — Vezi dacă nu-i poţi prinde şi hamurile de mijloc, îi strigă Thomas Hudson de pe punte lui Eddy. Poţi să le mai strângi cu nişte strună, dacă chingile sunt prea largi.

  Eddy petrecu brâul lat, căptuşit, pe după şalele băiatului şi prinse cu o bucată de strună zdravănă inelele de mănunchiul de chingi care duceau cruciş până la mulinetă.

  — E mult mai bine aşa, spuse David. Mulţumesc foarte mult, Eddy.

  — Acum poţi să-l ţii nu numai din umeri, ci şi din spinare, îi spuse Eddy.

  — Dar n-o să mai rămână prea mult fir, spuse David. Ah, fir-ar afurisit să fie, de ce se afundă mereu?

  — Tom, strigă Eddy spre puntea de sus, îndreaptă vasul o idee spre nord-vest. Cred că a început să reacţioneze.

  Thomas Hudson răsuci timona şi îndreptă şalupa uşor, uşor, spre larg. Drept înainte era un petec întins de iarbă de mare galbenă, cum se întâlneşte în apele golfului, pe care stătea o pasăre, şi apa era liniştită şi atât de albastră şi limpede, încât atunci când priveai drept în adânc, vedeai un joc de lumini asemănătoare celui făcut de o prismă.

  — Vezi? îi spuse Eddy. Acum nu mai pierzi fir deloc.

  Băiatul nu putea ridica deocamdată varga în sus, dar firul nu mai era smucit în adânc. Era la fel de întins ca mai înainte şi pe mulinetă nu mai erau nici cincizeci de iarzi de fir. Dar nu se mai derula de pe mulinetă. David stăpânea peştele şi şalupa îi ţinea urma. Thomas Hudson putu să vadă o foarte uşoară tendinţă de înclinare a firului alb ce se pierdea mult în adâncul apei albastre, în vreme ce şalupa abia se mişca, cu motorul atât de redus încât aproape că nu-l auzea.

  — Vezi tu, Davy, s-a dus în adânc unde-i place lui, iar acum iese la suprafaţă, unde vrea el să meargă. Îndată o să-i mai smulgi din fir.

  Spinarea bronzată a băiatului era arcuită, varga încovoiată, firul tăia încet apa, şalupa luneca uşor pe luciul apei, iar la un sfert de milă în adânc peştele uriaş înota. Pescăruşul părăsi petecul de iarbă şi porni în zbor spre şalupă. Zbură dând ocol capului lui Thomas Hudson care ţinea timona, apoi se îndepărtă spre un alt petec de iarbă galbenă de mare.

  — Încearcă să-i iei din fir, îi spuse Roger băiatului. Dacă poţi să-l stăpâneşti, înseamnă că-i poţi lua din fir.

  — Ia-o înainte numai o idee, strigă Eddy spre puntea de comandă, şi Thomas Hudson făcu şalupa să lunece înainte cât putea el de uşor.

  David trase de vargă în sus, dar varga nu făcu decât să se încovoaie, iar firul se încorda. Parcă prinsese cârligul de o ancoră ce se mişca şi ea.

  — Nu contează, îi spuse Roger. O să iei fir mai târziu. Cum te simţi, Davy?

  — Bine, răspunse David. Cu chinga aceea pe după mijloc mi-e mai bine.

  — Crezi c-ai să fii în stare să-l ţii? îl întrebă Andrew.

  — Ah, taci din gură, îi răspunse David. Eddy, aş putea să beau o gură de apă?

  — Unde-am pus apa? întrebă Eddy. Cred că am vărsat-o.

  — Aduc eu alta, spuse Andrew şi coborî în cabină.

  — Pot să te ajut cu ceva, Dave? îl întrebă tânărul Tom. Mă duc pe punte ca să nu încurc pe nimeni.

  — Nu, Tom. Fir-ar să fie, de ce nu-l pot dovedi, să ridic varga?

  — E un peşte grozav de mare, Dave, îi spuse Roger. Pe ăsta nu-l poţi forţa. Trebuie să-l stăpâneşti şi să încerci să-l convingi să vină unde trebuie el să ajungă.

  — Numai să-mi spui ce trebuie să fac, şi am să fac până am să mor, îi spuse David. Mă încred în tine.

  — Nu vorbi de moarte, îi spuse Roger. Nu se vorbeşte aşa.

  — Serios, spuse David. Serios de tot.

  Tânărul Tom se duse iarăşi sus, pe puntea de comandă, lângă taică-său. Se uitau amândoi în jos la David, care stătea încovoiat înhămat la peştele lui, cu Eddy alături care-i ţinea scaunul. Andrew îi duse sticla cu apă lui David la gură. Acesta înghiţi o parte şi o parte o scuipă.

  — Toarnă-mi puţină şi la încheieturile mâinilor, Andy, vrei? îi spuse el.

  — Papà, chiar crezi că o să reziste el la peştele acela? îi şopti încet tânărul Tom tatălui său.

  — E un peşte groaznic de mare pentru el.

  — Pe mine mă sperie, îi spuse Tom. Îl iubesc pe David şi nu vreau să-l omoare vreun afurisit de peşte.

  — Nici eu şi nici Roger şi nici Eddy nu vrea.

  — Atunci trebuie să avem mare grijă de el. Dacă ajunge să-l doboare de tot, ar trebui ca domnul Davis sau tu să luaţi peştele.

  — Mai are mult până să fie doborât, deocamdată.

  — Dar tu nu-l cunoşti aşa cum îl ştim noi. Ar fi în stare să se lase omorât numai să pună mâna pe peştele acela.

  — Nu-ţi face griji, Tom.

  — Nu pot să nu-mi fac, spuse tânărul Tom. Din familie, eu sunt cel care-şi face întotdeauna griji. Sper să scap de asta odată.

  — De data asta eu nu mi-aş face griji, îi spuse Thomas Hudson.

  — Dar, papà, spune-mi şi mie cum are să poată un puşti ca David să scoată ditamai peştele? Cei mai mari peşti pe care i-a prins în viaţa lui n-au fost decât snapperi galbeni şi voladori.

  — Peştele are să obosească. El e cel care are cârligul în gură.

  — Dar e cât un monstru, spuse Tom. Şi Dave e în aceeaşi măsură prins de peşte, pe cât e şi peştele prins de el. Ar fi grozav să-l scoată, dar nu-mi vine să cred, şi aş vrea ca tu sau domnul Davis să-l scoateţi.

  — David se descurcă foarte bine.

  Se îndepărtaseră spre larg tot timpul, dar marea era în continuare de un calm plat. Acum se întâlneau mai multe petece de iarbă de golf, arse de soare, încât arătau galbene pe apa purpurie, şi uneori firul alb, întins, mişcându-se încet, trecea prin câte un petec de iarbă, iar Eddy se apleca până la apă şi îndepărta orice iarbă ce se agăţa de fir. Când Eddy se aplecă peste bord şi trase iarba galbenă de pe fir şi o aruncă, Thomas Hudson îi văzu ceafa arămie şi plină de zbârcituri, pălăria moale şi veche şi-l auzi că-i spune lui Dave:

  — El remorchează de fapt şalupa, Davy. E hăt în adânc şi osteneşte şi osteneşte toată vremea.

  — Dar şi pe mine mă osteneşte, spuse David.

  — Te doare cumva capul? îl întrebă Eddy.

  — Nu.

  — Adu-i o pălărie, spuse Roger.

  — N-am nevoie de pălărie, domnule Davis. Mai bine să-mi toarne nişte apă în cap.

  Eddy luă o găleată de apă din mare şi-i turnă cu grijă băiatului apă în cap din căuşul palmelor, îi udă tot capul şi-i dădu pe spate părul din ochi.

  — Să spui dacă te doare capul, îi zise el.

  — N-am nimic, spuse David. Domnule Davis, spune-mi ce am de făcut.

  — Vezi dacă poţi să-i mai iei din fir, îi spuse Roger.

  David încercă, încercă, încercă mereu, dar nu fu în stare să facă peştele să se ridice nici de un deget.

  — Bine, cruţă-ţi puterile, îi zise Roger.

  Apoi lui Eddy îi spuse.

  — Moaie o pălărie în apă şi pune-i-o pe cap. Cu calmul ăsta e o zi afurisit de încinsă.

  Eddy muie o şapcă cu cozoroc mare în căldarea cu apă sărată şi i-o puse în cap lui Dave.

  — Apa aia sărată îmi intră în ochi, domnule Davis. Zău că da. Iartă-mă.

  — Am s-o spăl cu nişte apă dulce, spuse Eddy. Roger, dă-mi o batistă. Andy, tu du-te şi adu nişte apă de la gheaţă.

  În vreme ce băiatul stătea astfel, cu picioarele proptite, cu trupul arcuit, ca să reziste încordării la careera supus, iahtul se deplasa încet mai departe spre larg. Spre vest, un banc de bonite sau de toni încreţeau faţa calmă a mării şi rândunicile de mare începură să vină, chemându-se din zbor cu ţipătul lor. Dar bancul de peşti se cufundă în adânc şi rândunicile de mare se aşezară pe apa liniştită, aşteptând ca peştii să iasă iar. Eddy îi ştersese băiatului faţa şi acum înmuie batista în paharul cu apă de la gheaţă şi i-o puse la gât. Apoi îi răcori cu ea încheieturile mâinilor, după care muie batista din nou în apa de la gheaţă şi o stoarse în vreme ce o apăsa pe ceafa lui David.

  — Să spui dacă te apucă durerea de cap, îi spuse Eddy. Asta nu înseamnă să te dai bătut, ci să ai minte Când e un calm ca ăsta, te bate amarnic de fierbinte soarele.

  — N-am nimic, îi spuse David. Mă dor tare doar umerii şi braţele, atât.

  — E firesc, spuse Eddy. Din asta ai să te faci bărbat În schimb, nu vrem ca din aşa ceva să te alegi cu vreo insolaţie şi nici să te sperii pe viaţă.

  — Acum ce-are să mai facă, domnule Davis, întrebă David, şi vocea îi suna sec.

  — Probabil că exact ceea ce face. Sau s-ar putea să înceapă să dea ocoluri. Sau s-ar putea să iasă la suprafaţă.

  — E al naibii de supărător că de la început s-a dus atât de adânc, încât nu ne-a mai rămas nici un pic de fir ca să-l putem purta cum vrem, îi spuse Thomas Hudson lui Roger.

  — Dave l-a oprit, şi ăsta-i lucrul cel mai important, spuse Roger. Peştele are să-şi schimbe gândul îndată. Şi atunci o să-i venim noi de hac. Dave, numai o dată mai încearcă să vezi dacă poţi lua vreun pic de fir.

  David încercă, dar nu putu să-l urnească deloc.

  — Are să vină el, spuse Eddy. Ai să vezi. Deodată, n-o să mai fie mare lucru, Davy. Vrei să-ţi mai clăteşti puţin gura?

  David dădu din cap afirmativ. Ajunsese la stadiul când îşi cruţa şi suflarea.

  — Scuipă apa, îi spuse Eddy. Nu înghiţi decât puţin.

  Apoi se întoarse spre Roger.

  — O oră încheiată, spuse el. Davy, capul tău o în regulă?

  Băiatul dădu iarăşi din cap.

  — Ce crezi, papà? îl întrebă tânărul Tom pe taică-său. Dar sincer?

  — Mie mi se pare că n-a păţit nimic, îi spuse taică-său. Eddy n-ar îngădui să i se întâmple nimic.

  — Nu, bănuiesc că nu, fu de acord şi Tom. Aş vrea să pot fi şi eu de folos cu ceva. Am să-i duc ceva de băut lui Eddy.

  — Te rog, adu-mi şi mie un pahar.

  — Bine, am să-i pregătesc ceva de băut şi domnului Davis.

  — Nu cred că vrea.

  — Oricum, am să-l întreb.

  — Mai încearcă-l o dată, Dave, spuse Roger foarte liniştit, şi atunci băiatul se opinti din toate puterile, apucând cu mâinile de marginile mosorului mulinetei.

  — Ai câştigat aproape un deget, spuse Roger. Recuperează-l pe mulinetă şi vezi dacă mai poţi lua ceva.

  Acum începu adevărata luptă. Înainte, David nu făcuse decât să ţină peştele, în vreme ce acesta se îndrepta spre larg şi şalupa luneca odată cu el. Dar acum trebuia să ridice varga, s-o lase să se îndrepte, datorită firului pe care-l câştigase, şi apoi să coboare din nou varga încet în vreme ce mulina şi punea fir pe mosor.

  — Să nu încerci cumva să recuperezi prea repede, îi spuse Roger. Nu te repezi. Încet şi fără poticneli.

  La fiecare ridicare, băiatul se apleca înainte şi se împingea cu talpa piciorului, folosindu-şi pe cât putea trupul şi toată greutatea pe care o avea, ca pe o pârghie, şi în vreme ce cobora varga, mulina repede cu mâna dreaptă.

  — David pescuieşte straşnic, spuse tânărul Tom. Pescuieşte de când era ţânc, dar nu ştiam că poate să pescuiască atât de bine. Totdeauna îşi râde singur de el că nu-i prea priceput la jocuri. Dar ia uită-te la el acum.

  — La dracu cu jocurile, făcu Thomas Hudson. Ce-ai spus, Roger?

  — Ia-o înainte numai o idee, strigă Roger spre punte.

  — Înainte numai o idee, repetă Thomas Hudson, iar la următoarea ridicare a vergii, în vreme ce o luau uşor cu şalupa înainte, David recuperă şi mai mult fir.

  — Nici ţie nu-ţi plac jocurile, papà? îl întrebă Tom.

  — Pe vremuri da. Foarte mult. Dar acum nu.

  — Mie îmi place tenisul şi scrima, spuse Tom. Numai jocurile cu aruncatul şi prinsul mingii nu-mi plac. Asta mi se trage de la faptul că am crescut în Europa, bănuiesc. Pariez că David ar putea ajunge un scrimeur straşnic, dacă ar fi vrut să înveţe, pentru că are multă minte. Dar n-a vrut să înveţe. Nu vrea decât să citească şi să pescuiască şi să tragă cu puşca şi să facă muşte artificiale. La poligon trage mai bine decât Andy. Şi ştie să facă nişte muşte de pescuit minunate. Te plictisesc cu trăncăneala mea, papà?

  — Bineînţeles că nu, Tom.

  Se ţinea de balustrada dunetei şi se uita spre pupa ca şi taică-său, şi taică-său îi puse mâna pe umăr. Era plin de sare de la căldările de apă de mare pe care băieţii şi le aruncaseră unul asupra celuilalt la pupa, înainte de a muşca peştele. Sarea era foarte măruntă şi sub mâna lui se simţea ca un fel de nisip fin.

  — Ştii, tot uitându-mă la David, am ajuns atât de nervos că vorbesc numai să nu mă mai gândesc. Mai mult decât orice pe lume, aş vrea ca David să scoată peştele.

  — E un peşte al dracului de mare. Aşteaptă până o să-l vedem.

  — Am văzut unul odată, acum mulţi ani în urmă, când eram cu tine la pescuit. Apucase cu spada aia a lui o momeală în care era un macrou mare şi a sărit din apă şi a aruncat cârligul. Era uriaş şi ajunsesem să-l visez. Cobor acum în cabină să pregătesc băuturile.

  — Nu-i nici o grabă, îi spuse taică-său.

  Jos, în scaunul pivotant fără spătar, special pentru înfruntarea cu peştele, David se opintea cu picioarele în pupă, şi ridica varga încordându-şi braţele, spinarea, grumazul, şoldurile, apoi o cobora şi mulina şi iarăşi o ridica. Fără răgaz, câte un deget, două, trei degete deodată, David aduna tot mai mult fir pe mulinetă.

  — Cum stai cu capul, bine? îl întrebă Eddy, care ţinea de braţele scaunului ca să-l stăpânească mai bine.

  David dădu afirmativ din cap. Eddy puse mâna pe creştetul băiatului şi-i pipăi şapca.

  — Şapca-i încă udă, spuse el. Îl chinui ca pe draci şi nu-l slăbeşti, Davy. Ca o maşină.

  — Acum e mai uşor decât atunci când doar ţineam de el, spuse David, cu o voce încă uscată.

  — Bineînţeles, îi spuse Eddy. Simţi că cedează. Altfel ţi-ai fi frânt spinarea cu totul.

  — Nu te munci cu el mai repede decât te simţi în stare, îi spuse Roger. Te descurci minunat, Dave.

  — Când iese la suprafaţă, de data asta îl apucăm cu gafa? întrebă Andrew.

  — Oh, ţine-ţi gura şi nu mai cobi, te rog, spuse David.

  — Da, n-am încercat să cobesc.

  — Ah, ţine-ţi gura, Andrew, te rog. Iartă-mă.

  Andrew se urcă pe puntea de comandă. În cap avea o şapcă cu cozoroc mare, dar pe sub el taică-său putu să vadă că avea ochii umezi, şi băiatul întoarse capul fiindcă îi tremurau buzele.

  — N-ai zis nimănui rău, îi spuse Thomas Hudson.

  Andrew vorbi ferindu-şi faţa.

  — Acum, dacă-l scapă o să creadă că eu am cobit, spuse el cu amărăciune. N-am vrut decât să ajut şi eu ca să fie totul pregătit.

  — E firesc ca Dave să fie nervos, îi spuse taică-său. Dar încearcă să fie şi binecrescut.

  — Ştiu, spuse Andrew. Se luptă cu el la fel de bine ca domnul Davis. Mi-a părut rău că a putut să gândească aşa.

  — Când prind un peşte mare, mulţi oameni sunt irascibili. Şi ăsta-i primul pe care l-a prins Dave în viaţa lui.

  — Tu eşti totdeauna binecrescut; şi domnul Davis e binecrescut.

  — Dar n-am fost totdeauna aşa. Pe vremea când învăţam amândoi să prindem peşte mare, de obicei eram nervoşi şi nestăpâniţi şi răi de gură. Eram amândoi groaznici.

  — Zău?

  — Bineînţeles. De obicei ne încrâncenam şi ne purtam de parcă toată lumea era împotriva noastră. Aşa e firesc să fii. Celălalt fel de-a fi înseamnă disciplină şi înţelepciune, atunci când ajungi să le ai. Am început să fim binecrescuţi pentru că am văzut că nu puteam prinde peşte mare dacă eram nestăpâniţi şi nervoşi. Şi când eram aşa, nu mai avea nici un haz. Eram amândoi cumplit de răi, nervoşi şi ţâfnoşi şi neînţelegători şi nu prea avea nici un haz. Aşa că acum când ne luptăm cu un peşte, o facem cu bună creştere. Am discutat treburile astea şi le-am tot discutat şi am hotărât să fim întotdeauna bine crescuţi, indiferent ce s-ar întâmpla.

  — Am să fiu binecrescut şi eu, spuse Andrew. Dar uneori cu Dave e tare greu. Papà, crezi că are să-l prindă cu adevărat? Că toată treaba asta nu-i numai aşa, un vis?

  — Hai să nu mai vorbim de asta.

  — Iar am spus ceva ce nu se cădea?

  — Nu. Numai că totdeauna aduce ghinion când vorbeşti în felul ăsta. Asta ni se trage de la vechii pescari. Nu ştiu cum s-a născut ideea asta.

  — Am să am grijă de-acum înainte.

  — Uite şi paharul tău, papà, spuse Tom întinzându-i-l în sus spre punte.

  Paharul era înfăşurat de trei ori într-un şervet de hârtie şi prins cu o bandă de cauciuc ca să ţină hârtia strânsă de pahar şi să împiedice gheaţa să se topească,

  — Am pus chitră, bitter, dar nici un dram de zahăr. Aşa ai vrut să ţi-o fac? Sau să ţi-o schimb?

  — E straşnic. Ai făcut-o cu apă de nucă de cocos?

  — Da, şi lui Eddy i-am pregătit un whisky. Domnul Davis nu vrea nimic de băut. Andy, vrei să rămâi sus pe punte?

  — Nu, vin jos.

  Tom se urcă pe punte şi Andrew coborî. Uitându-se înapoi, peste pupa, Thomas Hudson băgă de seamă că firul începe să-şi mărească înclinaţia în apă.

  — Fii atent, Roger, îi strigă el. Pare că vine la suprafaţă.

  — Vine la suprafaţă, chiui Eddy.

  Şi el văzuse schimbându-se înclinaţia firului.

  — Atenţie la timonă.

  Thomas Hudson se uită în jos la mosorul mulinetei, să vadă cât fir era acolo pentru manevrarea peştelui. Nu era nici pe un sfert plin cu fir şi, în timp ce se uita, mulineta porni să vâjâie pierzând fir. Thomas Hudson puse motorul înapoi, sucind şalupa scurt spre direcţia de înclinare a firului; şi era acum pornit bine, când Eddy îi strigă:

  — Înapoi spre el, Tom. Bestia vine la suprafaţă. Şi nici n-avem fir destul ca să-l manevrăm.

  — Ţine varga sus, îi spuse Roger lui David. Nu-l lăsa să ţi-o tragă în jos.

  Apoi către Thomas Hudson:

  — Dă înapoi spre el cât poţi de tare, Tom. Aşa e bine. Forţează cât se poate de mult.

  Apoi, în pupa şalupei, spre tribord, faţa liniştită a oceanului fu spartă şi peştele acela mare ţâşni din apă, se ridică, lucind albastru închis şi argintiu, părând să nu se mai sfârşească a ieşi din apă, de necrezut cât era de lung şi de gros când se arătă cu totul din apă şi ajunse în aer, părând să rămână suspendat acolo, după care se prăbuşi împroşcând şi stârnind un vad înalt şi înspumat de apă.

  — Ah, Doamne, făcu David. L-aţi văzut?

  — Numai spada lui e cât mine de mare, spuse Andrew cuprins de veneraţie.

  — E frumos, spuse Tom. Mult mai grozav decât cel din visurile mele.

  — Dă mereu înapoi spre el, îi spuse Roger lui Thomas Hudson.

  Apoi lui David:

  — Încearcă şi mai ia fir din burta pe care o face. A ieşit la suprafaţă de la mare adâncime şi firul face burtă mare, şi poţi să recuperezi o parte din fir.

  Dând şalupa iute înapoi, spre peşte, Thomas Hudson opri scurgerea firului, iar acum David ridica varga, o cobora şi mulina şi firul se strângea pe bobină cu mare iuţeală, cât de repede putea să învârtească mânerul mulinetei.

  — Lasă şalupa mai încet, spuse Roger. N-avem nici un interes să dăm peste el.

  — Bestia cântăreşte o mie de livre, spuse Eddy. Adună acum firul care vine uşor, Davy, băiatule.

  Acolo unde sărise, oceanul era calm şi pustiu, dar cercurile stârnite în locul unde spărsese oglinda apei continuau să se lăţească.

  — Ai văzut câtă apă a împroşcat când a sărit, papà? îl întrebă tânărul Tom pe taică-său. Parcă ar fi plesnit toată marea.

  — Dar ai văzut, Tom, cum părea să urce, să urce mereu? Ai mai văzut vreodată un albastru şi un argintiu atât de minunat?

  — Şi spada era albastră, spuse tânărul Tom. Şi toată spinarea îi era albastră. Eddy, chiar cântăreşte o mie de livre? strigă el spre pupa.

  — Cred că da. Nu poate şti nimeni. Dar cântăreşte groaznic de mult.

  — Davy, strânge tot firul pe care-l poţi strânge acum când e un fleac, îi spuse Roger. Te descurci straşnic.

  Băiatul lucra din nou ca un automat, strângând firul din burta făcută de fir în apă, iar şalupa dădea înapoi atât de încet, încât mişcarea aproape că nici nu se băga de seamă.

  — Şi acum ce are să facă, papà? îl întrebă Tom pe taică-său.

  Thomas Hudson urmărea înclinarea firului pe apă şi se gândea că ar fi fost mai sigur să o ia înainte numai o idee, dar ştia ce chin fusese pentru Roger să vadă atât de mult fir derulat de pe bobină. Peştele nu trebuia decât s-o zbughească bine o singură dată, ca să ia tot firul de pe mulinetă şi să se rupă, aşa că acum Roger profita de ocazie ca să facă rezervă de fir. Cum se uita la fir, Thomas Hudson văzu că David recuperase şi avea bobina pe jumătate plină şi lua fir mai departe.

  — Ce-ai spus? îl întrebă Thomas Hudson pe fiul său Tom.

  — Ce crezi că are să facă acum?

  — Aşteaptă un minut, Tom, spuse taică-său şi-i strigă lui Roger: Băiete, mi-e teamă că o să ajungem deasupra lui.

  — Atunci ia-o înainte uşor, spuse Roger.

  — Înainte uşor, repetă Thomas Hudson.

  David nu mai lua pe mulinetă atât de mult fir ca înainte, dar peştele era acum într-o poziţie mai sigură. Apoi firul începu din nou să se deruleze de pe bobină şi Roger strigă peste punte:

  — Debreiază!

  Şi Thomas Hudson debreie şi lăsă motorul să meargă în gol.

  — Debreiat, spuse el.

  Roger se aplecase deasupra lui David şi băiatul se proptise bine şi ţinea tare de vargă, iar firul se derula continuu.

  — Mai strânge puţin antireturul, Davy, spuse Roger. Să-l facem să trudească pentru firul ăsta.

  — Nu vreau să-l rupă, spuse David. Dar strânse antireturul.

  — N-o să-l rupă, îi spuse Roger. Nu la frâna asta.

  Firul continua să se scurgă de pe bobină, dar varga era tare încovoiată, iar băiatul se proptise tare cu picioarele goale în lemnul pupei ca să ţină piept solicitării. Apoi firul încetă să se mai scurgă.

  — Acum poţi să mai recuperezi puţin, îi spuse Roger băiatului. A început să dea ocol şi acum face bucla înăuntru. Recuperează cât poţi mai mult.

  Băiatul coborî varga şi mulină, apoi o ridică, lăsă varga să se îndrepte, o coborî şi mulină iar. Din nou recupera bine fir.

  — E bine aşa cum fac? întrebă el.

  — E minunat, îi spuse Eddy. E înţepat adânc, Davy. Am reuşit să văd când a sărit.

  Apoi, în vreme ce băiatul ridica varga, firul începu din nou să se ducă de pe bobină.

  — La dracu! exclamă David.

  — Nu-i nimic, îi spuse Roger. Aşa trebuia să se întâmple. Acum face bucla în afară. A făcut ocolul spre tine şi ai recuperat fir. Acum îl ia înapoi.

  Fără oprire, încet, în vreme ce David îl ţinea atât cât îngăduia rezistenţa firului, peştele luă tot firul pe care băiatul abia îl recuperase, şi chiar şi ceva în plus, Apoi băiatul reuşi să-l oprească.

  — Bine. Acum munceşte-l, spuse Roger liniştit. Şi-a lărgit puţin cercul, dar acum face bucla înăuntru.

  Thomas Hudson folosea acum motorul numai din când în când, doar pentru a menţine peştele la pupa. Încerca să facă pentru băiat tot ceea ce-i îngăduia şalupa, şi-i încredinţase lui Roger şi băiatul, şi lupta cu peştele. După câte vedea altceva nu mai era de făcut.

  La următorul ocol, peştele dobândi iar puţin fir. La ocolul următor, mai luă din nou fir. Dar băiatul avea bobina aproape pe jumătate plină cu fir. Deocamdată se muncea cu peştele exact aşa cum trebuie, executându-se ori de câte ori Roger îi spunea să facă ceva. Dar era foarte obosit, iar sudoarea şi apa de mare lăsaseră pete de sare pe spinarea şi pe umerii lui bronzaţi.

  — Două ceasuri încheiate, îi spuse Eddy lui Roger. Ce mai face capul tău. Davy?

  — Bine.

  — Nici o durere?

  Băiatul scutură din cap.

  — Ar trebui să bei nişte apă, îi spuse Eddy.

  David dădu din cap în semn de încuviinţare şi bău când Andrew îi duse paharul la gură.

  — Spune drept, Davy, cum te simţi? îl întrebă Roger, aplecându-se aproape de el.

  — Minunat. Nu mă supără nimic. În afară de spinare şi picioare şi braţe.

  O clipă închise ochii şi ţinu tare varga ce i se smucea în mână, în timp ce firul se ducea de pe mulinetă în ciuda antireturului puternic strâns.

  — Nu vreau să vorbesc, spuse el.

  — Acum poţi să-i mai iei din fir, îi spuse Roger şi băiatul începu din nou să trudească.

  — David e un sfânt şi un martir, îi spuse Tom tatălui său. Ceilalţi băieţi n-au niciunul un frate ca David. Te deranjez dacă vorbesc, papà? Sunt cumplit de nervos din cauza tărăşeniei ăsteia.

  — Vorbeşte mai departe, Tommy. Amândoi suntem îngrijoraţi.

  — Ştii, totdeauna a fost un băiat minunat, spuse Tom. Nu e nici un afurisit de geniu, şi nici atlet ca Andy. E pur şi simplu minunat. Ştiu că pe el îl iubeşti cel mai tare, şi e drept aşa fiindcă-i cel mai straşnic dintre noi şi ştiu că asta nu-i strică, altfel nu l-ai fi lăsat. Dar pe mine mă face nervos.

  Thomas Hudson îl cuprinse cu braţul pe după umeri şi conduse şalupa numai cu o singură mână cu care ţinea timona.

  — Tommy, problema e ce i s-ar întâmpla dacă l-am face să se dea bătut. Şi Roger şi Eddy ştiu bine ce fac, iar eu ştiu că amândoi ţin la el şi nu l-ar lăsa să facă ceva ce-i depăşeşte puterile.

  — El însă n-are nici o măsură, papà. Zău. Totdeauna o să vrea să facă ceva ce îi depăşeşte puterile.

  — Ai încredere în mine, iar eu o să am încredere în Roger şi Eddy.

  — Bine. Dar acum am să mă rog pentru el.

  — Bine, făcu Thomas Hudson. Dar de ce-ai spus că pe el îl iubesc cel mai mult?

  — Pentru că aşa trebuie.

  — Pe tine te iubesc de cel mai mult timp.

  — Hai să nu ne gândim nici la mine, nici la tine. Hai să ne rugăm amândoi pentru Davy.

  — Bine, spuse Thomas Hudson. Stai să vedem: L-am prins exact la amiază. Acum ar trebui să avem şi puţină umbră. Cred că şi avem oleacă. Am de gând să sucesc şalupa foarte uşurel, ca să-l aduc pe Davy la umbră.

  Thomas Hudson îi strigă lui Roger:

  — Roger, dacă n-ai nimic împotrivă, aş vrea s-o sucesc uşor şi să-l aduc pe Dave în umbră. Şi pentru peşte nu cred să aibă vreo importanţă după cum dă el ocol şi vom fi şi pe direcţia lui.

  — Straşnic. Ar fi trebuit să mă gândesc şi eu la asta.

  — Până acum nici n-a fost vorba de umbră, spuse Thomas Hudson.

  Întoarse şalupa atât de uşor, răsucind-o pe pupa, încât din manevra asta aproape că nu se pierdu nici un pic de fir. Capul şi umerii lui David erau acum în umbra aruncată de partea din spate a punţii de comandă. Eddy îi ştergea gâtul şi umerii cu un prosop şi-i umezea spinarea şi ceafa ou puţin spirt.

  — Cum merge, Dave? îi strigă Tom de pe puntea de comandă.

  — Minunat, răspunse David.

  — Acum parcă nu mă mai îngrijorează aşa de tare, spuse tânărul Tom. Ştii, unul la şcoală mi-a zis că David e numai fratele meu vitreg, nu frate adevărat, şi i-am răspuns că în familia noastră nu există fraţi vitregi. Aş vrea totuşi să nu mai fiu atât de prăpăstios, şi să nu-mi mai fac atâtea griji, papà.

  — O să-ţi treacă.

  — Într-o familie ca a noastră, cineva trebuie să-şi facă griji, spuse tânărul Tom. Dar pentru tine nu-mi mai fac griji. Acum îmi fac pentru David. Cred că mai bine aş mai pregăti ceva de băut. În vreme ce pregătesc băuturile pot să mă şi rog. Papà, vrei şi tu un pahar?

  — Cu mare plăcere.

  — Probabil că şi Eddy tare mai jinduieşte după unul, spuse băiatul. Au trecut aproape trei ceasuri. În trei ceasuri, Eddy n-a avut parte decât de un singur pahar. Am impresia că m-am cam blegit. De ce crezi că domnul Davis n-o să vrea şi el unul, papà?

  — Nu cred că o să vrea vreunul atâta timp cât David trece prin încercarea asta.

  — Poate că acum când David e la umbră, o să vrea. Oricum am să-l întreb.

  Coborî la pupa.

  — Tommy, nu acum, îl auzi Thomas Hudson pe Roger că-i spune.

  — Toată ziua, n-aţi băut nici un pahar, domnule Davis, insistă Tom.

  — Mulţumesc, Tommy, spuse Roger. Bea tu o sticlă de bere şi pentru mine.

  Apoi strigă tare spre timonă:

  — Ia-o înainte uşor, Tom. În sensul ăsta ne vine mai bine.

  — Înainte uşor, repetă Thomas Hudson.

  Peştele dădea ocol la adâncime deocamdată, dar pe direcţia în care se îndrepta şalupa îşi mai reduse bucla. Era tocmai direcţia în care voia să meargă şi el. Acum se vedea şi mai uşor înclinaţia firului. Soarele fiind în partea cealaltă a şalupei era mai uşor să vadă înclinaţia reală a firului în apa întunecată, iar Thomas Hudson se simţi mai în siguranţă conducând ambarcaţiunea pe direcţia de deplasare a peştelui. Se gândi ce noroc aveau că era o zi calmă, fiindcă ştia că David n-ar fi îndurat pedeapsa de care ar fi avut parte dacă ar fi fost agăţat de un astfel de peşte chiar şi pe o mare uşor agitată. Acum, că David era în umbră şi marea rămânea calmă, începu să se simtă mai uşurat.

  — Mulţumesc, Tommy, îl auzi el pe Eddy spunând, şi îndată băiatul urcă cu paharul înfăşurat în hârtie şi Thomas Hudson gustă băutura, luă o înghiţitură şi simţi răceala aceea care avea şi gustul înţepător al chitrei, izul deosebit de Angostura şi tăria ginului, care compensa uşoara aromă a apei de nucă de cocos, rece ca gheaţa.

  — E bună, papà? întrebă băiatul.

  Venise cu o sticlă de bere din lada cu gheaţă de pe care se scurgea picături reci în lumina soarelui.

  — Excelentă, îi spuse taică-său. Ai pus şi gin destul.

  — A trebuit să pun, spuse Tom. Pentru că gheaţa se topeşte atât de repede. Ar trebui să avem un fel de suporturi izolatoare pentru pahare, ca să nu se mai topească gheaţa. La şcoală am să dibuiesc eu ceva. Mă gândesc că am putea să le facem din bucăţi de plută. Poate reuşesc să ţi le fac pentru Crăciun.

  — Acum uită-te la Dave, îi spuse taică-său.

  David se muncea cu peştele de parcă atunci ar fi început să se lupte cu el.

  — Uită-te la el ce slab şi deşirat e, spuse tânărul Tom. Nici nu ştii unde-i pieptul şi unde-i spinarea. Arată de parcă i s-ar fi lipit una de alta. Dar la braţ are cei mai lungi muşchi pe care-i poţi vedea vreodată. Sunt al fel de lungi pe partea din spate a braţelor, ca şi pe cea din faţă. Bicepşii şi tricepşii, vreau să spun. E într-adevăr construit ciudat, papà. E un băiat ciudat şi e cel mai afurisit de grozav frate pe care-l poţi avea.

  Jos, în cockpit, Eddy îşi băuse paharul, şi acum îi ştergea iarăşi spinarea lui David cu prosopul. Apoi îi şterse pieptul şi braţele lungi.

  — Te simţi bine, Davy?

  David dădu din cap afirmativ.

  — Ascultă, îi spuse Eddy. Am văzul odată un om în toată firea, puternic, cu nişte umeri de taur, care şi-a dat arama pe faţă şi s-a lăsat păgubaş după numai jumătate din truda de care ai avut tu parte cu peştele ăsta până acum.

  David se trudi mai departe.

  — Era ditamai omu'. Papà al tău şi Roger îl ştiu amândoi. Om antrenat pentru treaba asta. Şi care pescuia tot timpul. A agăţat cel mai afurisit peşte mare pe care l-a prins vreodată un om; l-au lăsat balamalele şi l-a făcut scăpat numai fiindcă îl canonise prea tare. Peştele îl canonise şi el îl făcuse scăpat. Davy, ţine-o tot aşa.

  David nu zise nimic. Îşi cruţa şi răsuflarea şi trăgea, lăsa varga în jos, o ridica, şi recupera.

  — Peştele ăsta afurisit e atât de puternic fiindcă-i mascul, îi spuse Roger. Dacă ar fi fost femelă, s-ar fi dat bătută de multă vreme. I-ar fi plesnit măruntaiele, sau inima, sau şi-ar fi vărsat icrele. La neamul ăsta de peşte masculul e cel mai puternic. La multe alte feluri de peşte, femela o cea mai tare. Dar nu la peştele-spadă. E cumplit de puternic, Davy. Dar ai să-l dovedeşti tu.

  Firul începu din nou să se depene de pe mulinetă, iar David închise o clipă ochii, îşi propti tare picioarele în lemnul pupei, ţinu de vargă din răsputeri şi îşi trase sufletul.

  — Aşa e bine, Davy, spuse Eddy. Nu te munci decât atunci când tragi de el. Acum peştele dă ocol. Dar antireturul îl face el să trudească pentru firul ăsta şi-l slăbeşte mereu.

  Eddy întoarse capul şi se uită jos, în cabină, iar Thomas Hudson ştiu după felul chiorâş cum privea că se uita la ceasul cel mare de alamă de pe peretele cabinei.

  — Trei şi cinci, Roger, spuse el. De trei ceasuri şi cinci minute te trudeşti cu el, Davy, bătrâne.

  Ajunseseră la punctul Ia care David ar fi trebuit să înceapă să recupereze fir, dar, din contra, firul se scurgea de pe mulinetă mai departe.

  — Din nou se duce la fund, spuse Roger. Fii atent ce faci, Davy. Vezi firul bine, Tom?

  — Îl văd bine, spuse Thomas Hudson.

  Încă nu ajunsese să aibă o înclinaţie prea mare, iar de sus de pe puntea de comandă putea vedea departe în adâncul apei.

  — S-ar putea să aibă poftă să se ducă-n adânc să moară, îi spuse Thomas Hudson cu voce foarte scăzută fiului celui mai mare. Asta o să-l doboare pe Dave.

  Tânărul Tom scutură din cap şi îşi muşcă buzele.

  — Dave, munceşte-l cât poţi de tare, îl auzi Thomas Hudson pe Roger spunându-i. Strânge antireturul, şi forţează cât se poate.

  Băiatul strânse antireturul până aproape de limita de rezistenţă a vergii şi a firului şi apoi se opinti, şi îşi adună puterile ca să înfrunte cât mai bărbăteşte calvarul, în vreme ce firul se scurgea, se scurgea mereu, topindu-se-n adânc, în adânc.

  — De data asta, când ai să reuşeşti să-l opreşti, o să fie frânt, îi spuse Roger lui David. Debreiază. Tom.

  — Am tăiat contactul, spuse Thomas Hudson. Dar cred că aş putea să ajut dând uşor înapoi.

  — În regulă. Încearcă.

  — Dau înapoi, spuse Thomas Hudson.

  Prin această manevră înapoi cruţau puţin fir, dar nu prea mult, iar firul cobora groaznic de drept spre adânc. Acum pe bobină era mai puţin decât în cele mai grele momente de până atunci.

  — Davy, trebuie să treci la pupa, îi spuse Roger. Trebuie să slăbeşti puţin antireturul ca să scoţi mânerul vergii din suport.

  David slăbi antireturul.

  — Acum pune mânerul în suportul tău de piele. Ţine-l de mijloc, Eddy.

  — Ah, Dumnezeule, papà! exclamă tânărul Tom. Acum a luat-o drept spre fund.

  În vremea asta David ajunsese în genunchi pe marginea inferioară a pupei, cu varga atât de îndoită încât vârful îi intrase în apă, iar mânerul se sprijinea în suportul de piele prins de mijlocul băiatului. Andrew îl ţinea pe David de picioare, iar Roger îngenunchease lângă el, urmărind firul care dispăruse în apă şi puţinul care mai rămăsese pe bobină. Scutură din cap spre Thomas Hudson.

  Pe mulineta nu mai erau nici douăzeci de iarzi, iar David era tras în jos în vreme ce ţinea de băţul pe jumătate scufundat în apă. Apoi pe mulinetă nu, mai rămaseră decât cincisprezece iarzi de fir. Pe urmă nu mai erau nici zece. Deodată firul încetă să se mai scurgă spre adânc. Băiatul era încă mult aplecat peste marginea pupei, cea mai mare parte a vergii fiind în apă. Dar firul nu se mai derula.

  — Pune-l înapoi pe scaun, Eddy. Uşor, uşor, spuse Roger. Când o să poţi, vreau să spun. L-a oprit.

  Eddy îl ajută pe David să se suie din nou pe scaunul de manevră, ţinându-l de după mijloc ca nu cumva vreo smucitură a peştelui să-l tragă pe băiat peste bord. Eddy îl lăsă uşor în scaun şi David puse mânerul vergii în suportul cardanic, se propti cu picioarele şi trase înapoi de varga. Peştele se ridică puţin.

  — Nu trage decât atunci când eşti gata să recuperezi fir, îi spuse Roger lui David. Restul timpului lasă-l pe el să tragă. Încearcă să te odihneşti între două manevre, în afară de perioada când îl tragi.

  — L-ai dovedit, Davy, îi spuse Eddy. Toată vremea ai fost mai tare decât el. Ia-o acum uşor şi-l dobori.

  Thomas Hudson puse şalupa uşor înainte, ca să lase peştele la pupa. Acum toată pupa era bine în umbră. Şalupa înainta mereu spre larg şi nici un fir de vânt nu încreţea faţa apei.

  — Papà, îi spuse tânărul Tom tatălui său. M-am uitat la picioarele lui când am făcut băuturile. Sângerează.

  — Şi le-a julit proptindu-se cu ele în scândură.

  — Crezi că aş putea să pun o pernuţă acolo? O pernuţă ca să se proptească cu picioarele de ea?

  — Du-te jos şi întreabă-l pe Eddy, îi spuse Thomas Hudson. Dar ai grijă să nu-l stânjeneşti pe Dave.

  Intraseră în cea de-a patra oră de luptă cu peştele. Şalupa se îndrepta mai departe spre larg, şi David, alături de care stătea acum Roger ţinând de scaun, trăgea continuu peştele spre suprafaţă. David arăta mai întărit acum decât cu un ceas în urmă, dar Thomas Hudson îi putea vedea pe călcâie sângele ce se scursese de pe tălpile picioarelor. În bătaia soarelui, parcă erau date cu ojă.

  — Ce-ţi mai fac picioarele, Davy? îl întrebă Eddy.

  — Nu mă dor, răspunse David. Nu mă dor decât palmele şi braţele şi spinarea.

  — Aş putea să-ţi pun o pernuţă sub ele.

  David scutură din cap.

  — Cred că o să reziste, spuse el. Sunt rezistente. Nu mă dor. Zău.

  Tânărul Tom se urcă pe puntea de comandă şi spuse:

  — Şi-a julit toată pielea tălpilor. Şi palmele arată rău de tot. A făcut băşici şi acum s-au spart toate. Ah, papà, nu mai ştiu.

  — E ca şi cum ar fi nevoit să vâslească împotriva unui curent puternic, Tommy. Sau ca şi cum ar trebui să urce un munte, sau să se ţină în spinarea unui cal deşi e cumplit de obosit.

  — Ştiu. Dar atunci când n-o faci tu, pare tare cumplit să vezi toată treaba asta, mai ales când e vorba de fratele tău.

  — Ştiu, Tommy. Dar vine o vreme când băieţii trebuie să treacă prin nişte încercări, dacă au de gând să ajungă bărbaţi în toată firea. Lui Dave i-a venit vremea.

  — Ştiu. Dar când îi văd picioarele şi mâinile, nu mai ştiu, papà.

  — Dacă ai fi prins tu peştele, ţi-ar fi convenit să-l iau eu sau Roger?

  — Nu. Aş fi vrut să mă chinui cu el până la moarte. Dar e cu totul altceva să-l văd pe David în situaţia asta.

  — Trebuie să ne gândim la ce simte el, îi spuse taică-său. Şi la ce e important pentru el.

  — Ştiu, spuse tânărul Tom deznădăjduit. Dar pentru mine el rămâne tot Davy. Aş vrea ca lumea să nu fie întocmită aşa cum e şi fraţilor mei să nu trebuiască să li se întâmple aşa ceva.

  — Şi eu aş vrea, spuse Thomas Hudson. Eşti un băiat nemaipomenit de bun, Tommy. Dar nu uita că aş fi oprit totul de multă vreme dacă n-aş fi ştiut că, de va prinde peştele, David va dobândi înlăuntrul lui ceva ce va dăinui toată viaţa şi va face ca tot restul să fie mai uşor.

  Chiar în acel moment glăsui şi Eddy. Se uitase în cabină.

  — Patru ceasuri bune, Roger, spuse. Davy, mai ia nişte apă. Cum te mai simţi?

  — Bine, spuse David.

  — Ştiu ce am de făcut ca să fiu de folos, spuse tânărul Tom. Am să-i pregătesc de băut lui Eddy. Papà, vrei şi tu?

  — Nu. Eu sar peste rândul ăsta, spuse Thomas Hudson.

  Tânărul Tom coborî în cabină, iar Thomas Hudson îl urmări pe David în vreme ce trudea încet, obosit dar fără oprire, iar Roger stătea plecat asupra lui şi-i vorbea cu voce scăzută, şi Eddy, la pupa, nu pierdea din ochi înclinarea firului în apă. Thomas Hudson încercă să-şi imagineze cam cum trebuia să fie acolo în adânc unde înota peştele-spadă. Era întuneric, bineînţeles. Dar probabil că peştele putea vedea aşa cum văd caii. Trebuia să fie şi foarte rece acolo.

  Se întrebă dacă peştele era singur sau dacă mai era şi vreun alt peşte care înota alături de el. Nu văzuseră alt peste, dar asta nu însemna că peştele era singur. S-ar fi putut ca acolo, în întunericul şi în frigul acela, să fie şi un alt peşte.

  Thomas Hudson se întrebă de ce se oprise peştele după ce se scufundase atât de adânc ultima oară. Atinsese oare adâncimea maximă la care putea ajunge aşa cum un avion ajunge la plafonul maxim? Ori poate că efortul de a îndoi varga, frâna puternică exercitată asupra firului şi rezistenţa frecării sale prin apă îl descurajaseră în aşa măsură încât acum nu mai făcea decât să înoate în direcţia în care voia? Şi oare se ridica încet dar continuu, se ridica docil în vreme ce David trăgea în sus, numai pentru a slăbi tensiunea neplăcută la care era supus? Thomas Hudson se gândi că probabil asta era şi că s-ar putea ca David să aibă mari necazuri cu peştele, dacă acesta mai avea încă destulă putere.

  Tânărul Tom îi aduse lui Eddy propria lui sticlă, şi Eddy trase o duşcă zdravănă din ea şi apoi îl rugă pe Tom s-o pună în lada pentru momeli, ca să stea la rece.

  — Şi la îndemână, adăugă. Dacă David se mai trudeşte cu peştele ăsta multă vreme, o să ajung un beţiv.

  — Ţi-o dau eu ori de câte ori ai să vrei, îi spuse Andrew.

  — Să nu mi-o dai chiar de câte ori am să vreau, îi răspunse Eddy. Să nu mi-o dai decât atunci când am să te rog.

  Băiatul cel mai mare se urcase iar lângă Thomas Hudson şi amândoi îl urmăreau pe Eddy, care se aplecase asupra lui David şi se uita cu atenţie în ochii lui. Roger ţinea de scaun şi urmărea firul.

  — Acum ascultă, Davy, îi spuse Eddy băiatului, uitându-se îndeaproape la chipul lui. Braţele şi picioarele nu înseamnă mare scofală. Te dor şi arată ca dracu, dar n-au nimic. Aşa se cade să ajungă mâinile unui pescar şi data următoare or să fie zdravene. Dar căpăţâna ta aufirisită e în regulă?

  — În regulă, spuse David.

  — Atunci, Domnul să te aibă în pază şi vezi de bestia asta de peşte mai departe, pentru că în curând ne pomenim cu dumnealui aici la suprafaţă.

  — Davy, îi spuse Roger băiatului. Vrei să-l preiau eu?

  David scutură din cap.

  — Acum n-ar mai însemna că te dai bătut, spuse Roger. Ar fi doar un lucru înţelept. Aş putea să-l preiau eu, sau să-l preia taică-tău.

  — Am greşit cu ceva? întrebă David amărât.

  — Nu, te descurci perfect.

  — Atunci de ce să-l las?

  — Pentru că te-a tăvălit amarnic, Davy, spuse Roger. Nu vreau să te şi rănească, din greşeală.

  — Dar el e cu cârligul în botul lui blestemat, spuse David cu voce nesigură. Şi nu m-a tăvălit el pe mine. Eu l-am tăvălit pe el. Bestia de peşte.

  — Dă-ţi drumul şi zi-i ce-ţi vine la gură, Dave, îl sfătui Roger.

  — Bestie afurisită. Bestie mare ce eşti.

  — Plânge, spuse Andrew care se urcase pe puntea de comandă şi stătea cu fratele şi cu tatăl lui. Vorbeşte aşa ca să-şi înghită lacrimile.

  — Ia mai taci, călăreţule, spuse tânărul Tom.

  — Nu-mi pasă nici dacă mă şi omoară, monstrul ăsta mare, murmură David. La dracu. Nu-l urăsc. Îl iubesc.

  — Acum mai taci din gură, îi spuse Eddy lui David. Cruţă-ţi suflarea.

  Se uită la Roger şi Roger ridică din umeri ca să arate că nici el nu ştia ce să facă.

  — Dacă te mai văd că te zbuciumi în halul ăsta, află că ţi-l iau, îi spuse Eddy.

  — Totdeauna mă zbucium, spuse David. Dar pentru că nu spun nimic niciodată, nimeni nu ştie. Şi acum nu-s mai zbuciumat decât de obicei. Numai că mi-am dat drumul la gură.

  — Atunci taci din gură şi potoleşte-te, îi spuse Eddy. Fii liniştit şi taci şi o să-i ţinem piept până-n vecii vecilor.

  — Am să-i ţin piept, spuse David. Îmi pare rău că i-am aruncat tot felul de vorbe. Nu mai vreau să spun nimic rău de el. Cred că-i cel mai minunat lucru de pe lumea asta.

  — Andy, adu-mi sticla aia cu spirt curat, spuse Eddy. Am să-i mai dezmorţesc braţele şi umerii şi picioarele, îi spuse lui Roger. Nu mai vreau să folosesc deloc apa aceea rece ca gheaţa ca să nu-l apuce frisoanele.

  Se uită în cabină şi spuse:

  — Patru şi jumătate, Roger.

  Apoi se întoarse spre David:

  — Nu-ţi simţi capul prea fierbinte, Davy?

  Băiatul scutură din cap.

  — Nu m-am temut decât de soarele care bătea drept în creştet la amiază, spuse Eddy. De-acum înainte nu ţi se mai poate întâmplă nimic, Davy. Ia-o uşurel şi dă-l gata. Vrem să-l vedem dat gata înainte de a se lăsa seara.

  David dădu din cap în semn de încuviinţare.

  — Papà, ai mai pomenit vreodată un peşte care să se bată ca ăsta? întrebă tânărul Tom.

  — Da, răspunse Thomas Hudson.

  — Foarte mulţi?

  — Nu ştiu, Tommy. În Gulf-Stream sunt peşti grozavi. Apoi mai sunt şi nişte peşti uriaşi care se prind uşor.

  — De ce unii se prind mai uşor?

  — Cred că din cauză că ajung bătrâni şi se îngraşă. Unii ajung atât de bătrâni că-s în pragul morţii. Apoi, bineînţeles, unii dintre cei mai mari îşi caută singuri moartea.

  De multă vreme nu se mai zărise nici o altă ambarcaţiune şi se făcuse după-amiaza târziu şi erau departe în larg, între insulă şi marele far de la Isaacs.

  — Mai încearcă-l o dată, Davy, îi spuse Roger.

  Băiatul îşi încovoie spinarea, îşi încordă picioarele şi se opinti, iar varga, în loc să rămână neclintită, se ridică încet.

  — L-ai silit să vină, spuse Roger. Strânge firul şi mai încearcă-l o dată.

  Băiatul ridică varga şi dobândi din nou fir.

  — Uite-l că urcă, îi spuse Roger lui David. Ţin-te de el bine şi nu-l slăbi.

  David se apucă să trudească fără odihnă, ca o maşină, sau ca un băiat foarte obosit trudind ca o maşină.

  — Acum i-a venit vremea, spuse Roger. Urcă la suprafaţă, cu adevărat. Tom, numai puţin înainte. Dacă se poate, am vrea să-l avem în babord.

  — Numai puţin înainte, repetă Thomas Hudson.

  — Procedează cum crezi tu de cuviinţă, spuse Roger. Vrem să-l aducem uşurel acolo unde Eddy o să-l poată prinde cu gafa şi să-i putem trece laţul. Eu am să manevrez struna. Tommy, poţi veni încoace să vezi de scaun şi să ai grijă să nu se încurce firul pe vargă când apuc eu de strună. Ai grijă ca firul să fie liber în permanenţă, în cazul că am să fiu nevoit să-i dau drumul. Andy, ajută-l pe Eddy şi dă-i la mână tot ce-ţi cere, şi să-i dai şi laţul şi maiul când are să ţi le ceară.

  Peştele urca acum mereu şi David nu-şi curma ritmul mişcărilor prin care-l aducea sus.

  — Tom, mai bine vino încoace şi treci la comenzile de jos, îi strigă Roger.

  — Tocmai veneam, îi răspunse Thomas Hudson.

  — Iartă-mă, Davy, nu uita că, dacă smuceşte şi va trebui să-i dau drumul, să ţii varga sus şi să ai grijă să nu se încurce nimic. Slăbeşte antireturul de tot îndată ce apuc de strună.

  — Mulinează în acelaşi ritm, spuse Eddy, să nu se poticnească chiar acum, Davy.

  Thomas Hudson coborî iute de pe puntea de sus în cockpit şi preluă timona şi comenzile de acolo. De aici nu-i mai era la fel de uşor să privească în apă ca de pe puntea de comandă, dar îi venea mai la îndemână în caz de forţă majoră şi ţinea mai uşor legătura cu ceilalţi. Era ciudat să fie la acelaşi nivel cu cei care luau parte la acţiune, după ce vreme de atâtea ceasuri se uitase de sus, se gândi el. Era ca şi cum s-ar fi mutat de la lojă pe scenă, sau chiar lângă ring, sau lipit de gardul pistei hipodromului. Toţi arătau mai mari şi mai aproape, erau mai înalţi, şi nu mai apăreau ca într-un racursi.

  Vedea mâinile însângerate ale lui David şi picioarele lui parcă lăcuite de pe care lacul se mai prelingea încă, dungile pe care i le făcuseră pe spate chingile şi expresia aproape desperată ce i se zugrăvise pe chip în clipa când întoarse capul, la capătul unei mişcări de ridicare a vergii. Se uită în cabină, şi ceasul de alamă arăta şase fără zece. Acum când era atât de aproape de ea şi o privea din umbră, marea i se părea cu totul alta şi, uitându-se cum se îndoia varga lui David, văzu că firul se înclina în apa întunecată şi varga se apleca şi se ridica fără oprire. Eddy îngenunche la pupa ţinând gafa în mâna lui pistruiată şi pătată de la soare şi se uită drept în adânc, în apa aproape purpurie, încercând să vadă peştele. Thomas Hudson băgă de seamă nodurile din jurul mânerului gafei şi capătul saulei legate de bintă, în pupa, şi apoi se uită din nou la spinarea lui David, la picioarele lui larg desfăcute şi la braţele lungi cu care ţinea varga.

  — Îl zăreşti, Eddy? întrebă Roger din locul unde ţinea scaunul.

  — Încă nu. Nu-l slăbi deloc, Davy. Cu grijă, fără poticneli.

  David păstra acelaşi ritm de ridicare şi de coborâre a vergii, apoi de recuperare, mulineta fiind acum grea de atâta fir, adunând la fiecare tură fir din belşug. La un moment dat, peştele se opuse cu încăpăţânare o clipă, varga se încovoie spre apă şi firul începu să se depene de pe mulineta.

  — Nu! Nu mai e în stare! exclamă David.

  — Ba ar mai putea, spuse Eddy. Nu se ştie niciodată.

  Dar chiar atunci David începu să ridice încet, chinuindu-se cu greutatea şi, după prima ridicare înceată, firul începu iarăşi să vină la fel de uşor şi fără şovăire ca mai înainte.

  — Nu s-a opus decât un minut, spuse Eddy.

  Stătea cu pălăria moale dată pe ceafă şi se uita în adâncurile apei limpezi, întunecate şi purpurii.

  — Uite-l, exclamă el.

  Lăsând timona Thomas Hudson se repezi înapoi ca să se uite peste pupa. Peştele apăru, adânc în urma şalupei, părând mic, micşorat de adâncime, dar în scurtul interval de timp în care Thomas Hudson se uită la el peştele crescu statornic. Nu creştea la fel de repede cum ar fi făcut un avion care se apropie de tine, însă creştea la fel de statornic. Thomas Hudson puse mâna pe umărul lui David şi se întoarse la timonă. Apoi îl auzi pe Andrew spunând:

  — Ah, uită-te la el!

  Şi de data asta, chiar şi de la timonă, îl putu vedea departe la pupa şi adânc în apă, arătând maroniu acum şi mult sporit ca lungime şi grosime.

  — Ţine exact aşa! spuse Roger fără să se întoarcă.

  Şi Thomas Hudson răspunse:

  — Exact aşa!

  — Ah, Dumnezeule, uită-te la el! spuse tânărul Tom.

  Acum era într-adevăr uriaş, mai mare decât oricare alt peşte-spadă pe care-l văzuse Thomas Hudson vreodată. Pe toată lungimea lui imensă era de un roşu albăstrui, în loc de maroniu, şi înota alene şi fără oprire în aceeaşi direcţie ca şi şalupa, în pupa şalupei şi în dreapta lui David.

  — Nu-l slăbi deloc, Davy, spuse Roger. Vine tocmai bine.

  — Înainte numai puţin, spuse Roger pândind peştele.

  — Înainte numai puţin, repetă Thomas Hudson.

  — Nu slăbi recuperarea, spuse Eddy.

  Thomas Hudson putea vedea acum vârtejul strunei ieşind din apă.

  — Încă puţin înainte, spuse Roger.

  — Încă puţin înainte, repetă Thomas Hudson.

  Urmărea mereu peştele şi puse pupa pe direcţia în care înota el. Acum îl vedea purpuriu, cât era de lung şi de mare, cu spada imensă dinainte, dorsala înfiptă în spinarea lată ce brăzda apa, şi coada uriaşă care, aproape fără să se mişte, îl propulsa înainte.

  — Numai o idee încă înainte, spuse Roger.

  — Numai o idee încă înainte.

  David nu avea decât să întindă mâna ca să ajungă struna.

  — Eşti gata să-l apuci, Eddy? întrebă Roger.

  — Da, răspunse Eddv.

  — Fii atent la el, Tom, spuse Roger şi se aplecă peste pupa şi apucă de cablul strunei.

  — Slăbeşte antireturul de tot, îi spuse el lui David şi începu să ridice încet peştele, ţinând bine şi trăgând în sus cablul tare, pentru a aduce peştele la distanţa la care să poată fi apucat cu gafa.

  Peştele se ridica mereu, arătând lung şi gros ca un buştean zdravăn în apă. David era atent la el şi-şi aruncă ochii la vârful vergii ca să se convingă că nu se răsucise cumva firul pe după el. Pentru prima oară în cele şase ceasuri, nici spinarea, nici braţele, nici picioarele nu mai erau supuse vreunui efort, şi Thomas Hudson îi văzu muşchii de la picioare zbătându-i-se şi tremurând. Eddy se aplecase peste marginea pupei cu gafa în mână, iar Roger ridica încet şi fără şovăire.

  — Are peste o mie de livre, spuse Eddy.

  Apoi foarte încet murmură:

  — Roger, cârligul nu se mai ţine decât într-o şuviţă.

  — Îl poţi ajunge? întrebă Roger.

  — Încă nu, răspunse Eddy. Adu-l încet, încet.

  Roger ridica mai departe de cablul de oţel împletit şi peştele imens se înălţa mereu spre şalupă.

  — S-a rupt, spuse Eddy. Nu se mai ţine chiar în nimic.

  — Acum îl poţi ajunge?

  Vocea nu i se schimbase cu nimic.

  — Încă nu, spuse Eddy la fel de încet.

  Roger ridica mai departe, cât de încet şi de delicat era el în stare. Apoi, cum ridica, se îndreptă din şale, fără să mai simtă nici o tensiune, ţinând struna moale în amândouă mâinile.

  — Nu! Nu! Nu! Te rog Doamne! Nu! murmură tânărul Tom.

  Eddy se repezi în jos spre apă cu gafa în mână şi apoi îşi dădu drumul peste bord în încercarea de a înfige gafa în peşte dacă reuşea să-l ajungă.

  În zadar. Peştele rămase plutind nemişcat la adâncimea la care se afla, unde apărea ca o imensă pasăre de purpură, apoi începu să se scufunde încet. Toţi se uitau la el cum se ducea spre adânc, făcându-se tot mai mic, până ce dispăru din faţa ochilor.

  Pe faţa liniştită a mării plutea pălăria lui Eddy, în vreme ce acesta se ţinea de mânerul gafei. Gafa era prinsă cu saula, legată de binta pupa. Roger îl cuprinse pe David în braţe şi Thomas Hudson vedea umerii băiatului zguduindu-se. Dar îl lăsă pe David în seama lui Roger.

  — Pune scara să se urce Eddy la bord, îi spuse el tânărului Tom. Andy, ia varga lui David. Scoate-o din suport.

  Roger îl ridică pe băiat de pe scaun şi-l purtă în braţe până la canapeaua din tribordul cockpitului şi-l întinse acolo. Roger îl ţinea mai departe pe David în braţe, iar băiatul zăcea întins cu faţa în jos.

  Eddy se urcă la bord murat, şiroind de apă şi începu să se dezbrace. Andrew îi pescui cu gafa pălăria, iar Thomas Hudson coborî în cabină să-i aducă lui Eddy o cămaşă şi o pereche de pantaloni şi lui David o cămaşă şi nişte pantaloni scurţi. Rămase uimit constatând că nu simţea nimic altceva decât milă şi dragoste pentru David. Toate celelalte sentimente se sleiseră în el în timpul înfruntării.

  Când urcă pe punte, David zăcea dezbrăcat, cu faţa în jos, pe canapea, iar Roger îl frecţiona de sus în jos cu spirt.

  — Mă doare pe la umeri şi la noadă, spuse David. Ai grijă, domnule Davis, te rog.

  — Exact pe unde ai rosăturile, îi spuse Eddy. Taică-tău are să-ţi oblojească el mâinile şi picioarele cu mercurocrom. Asta n-are să doară.

  — Pune cămaşa pe tine, Davy, spuse Thomas Hudson. Ca să nu răceşti. Tom, du-te şi adu una din păturile cele mai subţiri pe care le găseşti ca să-l învelim.

  Thomas Hudson unse cu mercurocrom locurile de pe spinare unde îl roseseră chingile şi-l ajută să-şi pună cămaşa.

  — Nu mai am nimic, spuse David cu un glas lipsit de vlagă. Papà, pot să beau nişte coca-cola?

  — Bineînţeles, îi răspunse Thomas Hudson. Şi îndată îţi aduce Eddy şi nişte supă.

  — Nu mi-e foame, spuse David. Deocamdată nu pot mânca.

  — O să mai aşteptăm puţin.

  — David, ştiu ce simţi, spuse Andy când îi aduse coca-cola.

  — Nimeni nu ştie ce simt, spuse David.

  Thomas Hudson îi indică fiului celui mare drumul de compas după care să ţină timona la întoarcerea spre insulă.

  — TommY. Sincronizează motoarele la trei sute de turaţii, îi spuse el. Când se lasă întunericul o să ajungem în raza farului şi atunci am să-ţi dau corecţia.

  — Din când în când mai vino să mai verifici, da, papà? Te simţi şi tu la fel de groaznic ca şi mine?

  — În privinţa asta nu se poate face nimic.

  — Eddy a încercat, spuse tânărul Tom. Nu oricine ar fi sărit în mijlocul oceanului după un peşte.

  — Eddy aproape că a reuşit, îi spuse taică-său. Ar fi fost o treabă tare afurisită acolo în apă, cu gafa înfiptă în peştele ăla.

  — Eddy s-ar fi descurcat de minune, spuse tânărul Tom. Sunt sincronizate ca lumea motoarele?

  — Trage cu urechea la ele, îi spuse taică-său. Să nu te uiţi numai la tahometre.

  Thomas Hudson se îndreaptă spre canapea şi se aşeză lângă David. Băiatul era înfăşurat într-o pătură subţire, Eddy se ocupa de braţele lui, iar Roger de picioare.

  — Papà, începu el şi se uită la Thomas Hudson, după care îşi întoarse privirea în altă parte.

  — Îmi pare tare rău, Davy, îi spuse taică-său. Te-ai luptat cu el cum n-am văzut niciodată pe nimeni altul făcând-o. Nici pe Roger, nici pe altcineva vreodată.

  — Mulţumesc tare mult, papà. Te rog să nu mai vorbim de asta.

  — Davy, mai vrei ceva?

  — Te rog încă o coca-cola, spuse Davy.

  Thomas Hudson descoperi o sticlă de coca-cola rece în gheaţa din lada pentru momeli şi o deschise. Se aşeză lângă David şi băiatul bău ţinând sticla cu mâna oblojită de Eddy.

  — Îndată e gata şi supa. Acum se încălzeşte, spuse Eddy. Să încălzesc şi mâncarea aia de ardei, Tom? Avem şi nişte salată de moluşte.

  — Încălzeşte mâncarea de ardei, spuse Thomas Hudson. De dimineaţă n-am mai mâncat nimic. Roger n-a băut nimic toată ziua.

  — Chiar acum am băut o sticlă de bere, spuse Roger.

  — Eddy! îl strigă David. Spune drept, cât ar fi cântărit?

  — Peste o mie de livre.

  — Îţi mulţumesc că ai sărit peste bord, îi spuse David. Îţi mulţumesc foarte mult, Eddy.

  — La dracu! exclamă Eddy. Ce altceva mai era de făcut?

  — Papà, chiar să fi cântărit cu adevărat o mie de livre? întrebă David.

  — De asta sunt sigur, spuse Thomas Hudson. N-am văzut niciodată un peşte mai mare ca ăsta, fie el peşte-spadă sau marlin.

  Soarele asfinţise şi şalupa despica faţa calmă a mării, vibra cu motoarele în plin, şi înainta repede prin aceleaşi ape pe unde merseseră încet timp de atâtea ceasuri.

  Pe marginea canapelei largi se aşeză şi Andrew.

  — Salut, călăreţule, îi spuse David.

  — Dacă l-ai fi prins, spuse Andrew, ai fi ajuns probabil cel mai faimos băiat din lume.

  — Eu nu vreau să fiu faimos, spuse David. N-ai decât să fii tu.

  — Am fi ajuns şi noi faimoşi fiind fraţii tăi, îi răspunse Andrew. Serios.

  — Iar eu aş fi ajuns faimos ca prieten al tău, spuse Roger.

  — Aş fi ajuns şi eu faimos fiindcă am condus şalupa, spuse Thomas Hudson. Şi Eddy fiindcă l-ar fi prins cu gafa.

  — Eddy ar trebui să fie faimos şi aşa, spuse Andrew. Tommy ar fi fost şi el faimos fiindcă a adus de atâtea ori de băut. În tot timpul grozavei înfruntări el a avut grijă să aibă toţi de băut.

  — Dar de peşte ce zici? El n-ar fi fost faimos? întrebă David.

  Acum se simţea normal. Sau cel puţin vorbea normal.

  — El ar fi fost cel mai faimos dintre toţi, spuse Andrew. Ar fi fost nemuritor.

  — Sper că n-a avut nimic de suferit, spuse David. Sper că n-a păţit nimic.

  — Eu ştiu că n-a păţit nimic, îi spuse Roger. După cum s-a prins în cârlig şi după cum s-a bătut, ştiu că n-a păţit nimic.

  — Altă dată am să vă povestesc cum a fost, spuse David.

  — Spune-ne acum, îl îmboldi Andrew.

  — Acum sunt obosit şi în plus totul pare o nebunie.

  — Spune-ne acum. Numai puţin, insistă Andrew.

  — Nu ştiu dacă o să mă simt mai bine. Ce zici papà?

  — Dă-i bătaie, spuse Thomas Hudson.

  — Hm, făcu David închizând tare ochii. În momentele cele mai grele, când eram cel mai obosit, nu mai ştiam care era el şi care eu.

  — Te-nţeleg, spuse Roger.

  — Apoi am început să ţin la el mai mult decât la orice altceva pe lumea asta.

  — Chiar vrei să spui că ţineai la el de-adevăratelea? întrebă Andrew.

  — Îhî! Chiar ţineam la el.

  — Ei, făcu Andrew, asta n-o mai pot pricepe.

  — Când l-am văzut că urcă, ţineam la el de nu mai puteam să îndur, spuse David stând mai departe cu ochii închişi. Nu voiam decât să-l văd mai de aproape.

  — Ştiu, spuse Roger.

  — Puţin îmi pasă că l-am pierdut, spuse David. Nu-mi pasă de recorduri. Doar am crezut că-mi pasă. Mă bucur că n-a păţit nimic nici el şi că n-am păţit nici eu nimic. Nu suntem duşmani.

  — Îmi pare bine că ne-ai zis toate astea, spuse Thomas Hudson.

  — Mulţumesc tare mult, domnule Davis, pentru ce mi-ai zis când l-am pierdut, atunci la început, spuse David care încă îşi ţinea ochii închişi.

  Thomas Hudson n-a aflat niciodată ce-i spusese Roger.

  X.

  În noaptea aceea, în calmul apăsător de dinaintea ridicării vântului, Thomas Hudson se aşeză pe scaunul său şi încercă să citească. Toţi ceilalţi erau în pat, dar el ştia că nu putea dormi şi voia să citească până-l ajungea somnul. Însă nu putu nici să citească, şi atunci se apucă să se gândească la cele petrecute în ziua aceea. Se gândi la tot ce se întâmplase, de la început şi până la sfârşit, şi simţi ca şi cum, în afară de Tom, ceilalţi copii ai lui s-ar fi îndepărtat foarte mult de el, sau el s-ar fi îndepărtat de ei.

  David se apropiase de Roger. El fusese cel ce dorise ca David să dobândească tot ce putea de la Roger, care, atunci când era în plină acţiune, era la fel de frumos şi de întreg pe cât era de lipsit de frumuseţe şi neisprăvit în viaţa lui de toate zilele şi în munca lui. David fusese totdeauna un mister pentru Thomas Hudson. Un mister tare drag. Dar Roger îl înţelegea pe David mai bine chiar decât propriul lui tată. Era fericit că cei doi se înţelegeau unul pe altul atât de bine, dar în noaptea aceea, într-un fel, asta îl făcea să încerce un sentiment de singurătate.

  Apoi nu-i plăcuse felul în care se purtase Andrew deşi ştia că Andrew era Andrew, doar un puşti, şi că nu era cinstit să-l judece încă. Nu făcuse nimic rău şi se purtase foarte bine. Dar avea ceva în el care te făcea să nu ai încredere în el.

  Ce mod mizerabil şi egoist de a gândi despre cei pe care-i iubeşti, îşi spuse. De ce nu-ţi aminteşti doar de ziua asta, aşa cum a fost, şi te apuci s-o analizezi şi s-o sfâşii în bucăţi? Acum du-te la culcare, îşi spuse, şi sileşte-te să dormi. La dracu cu toate celelalte. Şi dimineaţa reia-ţi ritmul vieţii tale obişnuite. N-o să-i ai pe băieţi multă vreme. Şi vezi ce eşti în stare să faci ca să aibă parte de o perioadă cât mai fericită. Am încercat, îşi spuse. Am încercat cu tot dinadinsul, şi pentru Roger. Şi chiar şi tu ai fost fericit, îşi spuse. Da, bineînţeles. Dar ceva din ziua asta m-a înspăimântat. Apoi îşi spuse: cu adevărat, fiecare zi are ceva care te înspăimântă. Du-te la culcare şi poate c-ai să dormi bine. Adu-ţi aminte că doreşti să-i vezi fericiţi mâine.

  În cursul nopţii se porni un vânt puternic de la sud-vest, care spre dimineaţă mai scăzu, păstrând totuşi tăria unui vânt de furtună. Palmierii se încovoiau, obloanele se izbeau, hârtiile erau luate de vânt, iar ţărmul era asaltat de valurile care se spărgeau înspumate.

  Când Thomas Hudson coborî să-şi ia gustarea singur, Roger era plecat. Băieţii mai dormeau încă, aşa că îşi citi corespondenţa venită de pe continent cu vasul de legătură ce aducea o dată pe săptămână gheaţă, carne, zarzavaturi proaspete, benzină şi alte provizii. Vântul bătea atât de tare, încât puse ceaşca de cafea pe o scrisoare ca să nu zboare când o lăsă pe masă.

  — Vrei să închid uşa? întrebă Joseph.

  — Nu, numai dacă nu încep să se spargă lucrurile de prin casă.

  — Domnul Roger s-a dus să se plimbe pe ţărm, spuse Joseph. A luat-o spre capătul insulei.

  Thomas Hudson continuă să-şi citească corespondenţa.

  — Uite gazeta, îi spuse Joseph. Am netezit-o.

  — Mulţumesc, Joseph.

  — Domnu' Tom, e adevărat cu peştele ăla? Ce zice Eddy?

  — Ce zice?

  — Cât de mare era şi că mai să-l ajungă cu gafa.

  — Da, e adevărat.

  — Dumnezeule mare! De n-ar fi venit vasul de legătură ca să fiu nevoit să rămân să aduc gheaţa şi alimentele, aş fi fost şi eu acolo. M-aş fi dat la fund după el şi l-aş fi agăţat cu gafa.

  — Eddy s-a cufundat şi el, îi spuse Thomas Hudson.

  — Mie nu mi-a zis, spuse Joseph abătut.

  — Joseph, aş mai vrea nişte cafea şi încă o bucată de papaia, te rog, spuse Thomas Hudson.

  Era flămând şi vântul îi stârnise şi mai mult pofta de mâncare.

  — Vasul n-a adus şi nişte şuncă?

  — Cred că mai găsesc eu, spuse Joseph. În dimineaţa asta ai mâncat zdravăn.

  — Roagă-l pe Eddy să vină încoace, te rog.

  — Eddy s-a dus acasă să-şi oblojească ochiul.

  — Dar ce-a păţit la ochi?

  — Careva a nimerit cu pumnul în el.

  Thomas Hudson socoti că ştia cam de ce se întâmplase treaba asta.

  — Mai e lovit şi în altă parte?

  — E altoit destul de rău, spuse Joseph. Din cauză că prin diferite bodegi oamenii nu l-au crezut. Şi oamenii n-au să creadă niciodată povestea aia pe care le-o spune el. E păcat.

  — Şi pe unde s-a luat la bătaie?

  — Peste tot. Peste tot unde s-au găsit oameni care să nu-i dea crezare. Până acum nu l-a crezut nimeni. Noaptea târziu, ziceau că nu-l cred chiar când nici nu mai ştiau despre ce era vorba, numai ca să-l stârnească să se bată. Precis că s-a bătut cu toţi bătăuşii de pe insulă. În seara asta, la fel de sigur cum e sigur că îţi iei acum gustarea, o să vină unii tocmai de la Middle Key numai ca să-i pună spusele la îndoială. Şi acum cu construcţia aia, la Middle Key sunt vreo câţiva mardeiaşi amarnici de tot.

  — Ar fi mai bine să se ducă şi domnul Roger cu el, spuse Thomas Hudson.

  — Ah Doamne, făcu Joseph luminându-se la faţă. În noaptea asta o să fie distracţie de pomină.

  Thomas Hudson bău cafeaua şi mâncă papaia rece, pe care storsese nişte chitră proaspătă, şi încă vreo patru felii de şuncă aduse de Joseph.

  — După câte văd, eşti pus pe mâncare, spuse Joseph. Când te văd aşa, vreau să profit de treaba asta.

  — Mănânc destul.

  — Câteodată.

  Mai aduse o ceaşcă de cafea şi Thomas Hudson o luă cu el în birou ca să răspundă la două scrisori pe care trebuia să le trimită cu vasul poştal.

  — Du-te până la Eddy acasă şi pune-l să facă lista cu ce trebuie să comandăm prin vasul de legătură, îi spuse lui Joseph. Şi apoi adu-mi-o şi mie s-o văd. Mai e cafea şi pentru domnul Roger?

  — El şi-a băut-o, spuse Joseph.

  Thomas Hudson îşi termină cele două scrisori în biroul de la etaj şi Eddy apăru şi el cu lista de cumpărături pentru vasul de săptămâna următoare. Eddy arăta destul de rău. Ochiul nu prea reacţionase la tratament, iar gura şi obrajii îi erau încă umflaţi. Tot umflată îi era şi o ureche. La gură, unde se rănise, pusese mercurocrom, şi culoarea ţipătoare a alifiei îi dădea o înfăţişare deloc tragică.

  — Azi noapte nu prea am fost băiat de treabă, spuse el. Tom, cred că se vede totul.

  — De ce nu stai azi cuminte şi nu te duci acasă să te linişteşti?

  — Acasă mă simt şi mai rău, spuse el. În seara asta mă culc devreme.

  — Nu te mai apuca iarăşi de bătaie pentru tărăşenia aia, îi spuse Thomas Hudson. Nu ajută la nimic.

  — Ţi-ai găsit exact omul căruia să-i spui asta, mormăi Eddy, arătându-şi buzele înroşite, plesnite şi umflate. Mă aşteptam ca adevărul şi dreptatea să învingă şi taman atunci se mai găsea unul care să tragă un şut drept în fundul adevărului şi al dreptăţii.

  — Joseph spunea că ai avut parte de o groază din ăştia.

  — Până m-a dus careva acasă, spuse Eddy. Bănui că a fost Benny, inima aia bună. El şi comisarul m-au salvat să nu mă pocească.

  — Nu eşti pocit?

  — Eu i-am pocit pe ei, nu ei pe mine. Drace, ar fi trebuit să fii acolo, Tom.

  — Sunt fericit că n-am fost. A încercat careva într-adins să te pocească?

  — Nu cred. Nu făceau decât să-mi arate că n-am dreptate. Comisarul m-a crezut.

  — Chiar?

  — Da, domnule. El şi Bobby. Singurii oameni care m-au crezut cu adevărat. Comsiarul chiar a spus că-l bagă la zdup pe ăl de loveşte primul. I-am zis: de acord, dar tot eu am dat în ei primul. A fost o noapte amarnic de neprielnică pentru dreptate şi adevăr, Tom, O noapte tare amarnică.

  — Chiar vrei să te apuci de bucătărie şi să pregăteşti prânzul?

  — De ce nu? spuse Eddy. A sosit carne cu vasul. Nişte muşchi de vacă pe cinste. Ar trebui să-l vezi şi tu. M-am gândit să-l fac cu piure de cartofi, sos şi fasole de Peru. Am primit salată şi grapefruit proaspete. Băieţii o să vrea o plăcintă şi au adus zmeură în cutii din care iese o plăcintă a dracului de bună. Şi cu vasul ne-a mai venit şi nişte îngheţată s-o punem deasupra. Ce zici de asta? Vreau să-l îndop pe afurisitul ăla de David.

  — Ce ţi-a trecut prin minte să faci când te-ai aruncat peste bord şi te-ai cufundat cu gafa?

  — Voiam să-i înfig vârful gafei drept sub înotătoare, aşa ca să-l ucidă când avea să tragă de funie în jos şi s-o întindă, şi după aia voiam s-o şterg dracului de-acolo şi să ajung pe şalupă.

  — Cum arăta sub apă.

  — Era cât o barcă de mare, Tom. Purpuriu tot şi cu un ochi mare cam cât e mâna ta de lungă. Şi negru. Dedesubt era argintiu şi spada era groaznică la vedere. N-a făcut decât să înoate spre adânc, să se lase la fund încet, iar eu n-am reuşit să mă afund până la el pentru că mânerul mare al gafei avea flotabilitate şi trăgea în sus. Nu m-am putut scufunda cu gafa în mână. Aşa că n-a fost nici o scofală.

  — S-a uitat la tine?

  — N-aş putea spune. Se uita ca să-ţi arate că era acolo şi că nu-l interesa nimic prea mult.

  — Crezi că era obosit?

  — Gândesc că era sfârşit. Gândesc că se hotărâse să se dea bătut.

  — N-o să mai vedem niciodată unul ca ăsta.

  — Nu. Cât om trăi noi, nu. Şi-acum ştiu destule ca să nu mai încerc să fac pe nimeni să creadă povestea asta.

  — Am să-i pictez eu lui David un tablou cu peştele ăsta.

  — Atunci să-l pictezi taman aşa cum a fost. Să nu-l faci în batjocură, ca unele din pânzele tale caraghioase.

  — Am să-l zugrăvesc mai adevărat decât ar fi fost într-o fotografie.

  — Uite, aşa îmi place mie să te văd pictând.

  — Dar partea aceea de sub apă va fi groaznic de greu de redat.

  — Va fi ca tabloul cu tornade de la Bobby?

  — Nu. Va fi cu totul altfel, dar sper să fie mai bun. Am de gând să mă apuc să-l schiţez încă de astăzi.

  — Mie îmi place tabloul acela cu tornade, spuse Eddy. Bobby e nebun după el şi e în stare să convingă pe oricine că toate tornadele alea chiar există taman atunci când se uită ei la ele. Dar ăsta cu peştele sub apă o să fie al dracului de greu de pictat.

  — Cred că pot să-l fac, spuse Thomas Hudson.

  — N-o să poţi să-l pictezi şi sărind, nu-i aşa?

  — Cred că pot.

  — Tom, atunci pictează-l şi aşa, şi aşa. Pictează-l şi sărind, şi apoi cum îl aduce Roger trăgându-l de strună şi David stă pe scaun, iar eu la pupa. O să facem şi fotografii după el.

  — Mă apuc de schiţe.

  — Şi te rog să-mi ceri tot ce pofteşti, spuse Eddy. Sunt în bucătărie. Băieţii mai dorm încă?

  — Toţi trei.

  — La dracu, exclamă Eddy. De când cu peştele ăla, nu mai dau două parale pe nimic. Dar o masă bună tot ne trebuie.

  — Ar fi bine dacă aş avea o lipitoare să ţi-o pun la ochiul acela.

  — La dracu. Nu dau două parale pe ochiul ăla. Văd cu el minunat.

  — Am să-i las pe copii să doarmă cât mai mult.

  — O să-mi spună Joe când se scoală, ca să le dau să mănânce. Dacă se scoală prea târziu, n-am să le dau prea mult de mâncare să nu le stric pofta pentru masa de prânz. Ai văzut carnea pe care am primit-o?

  — Nu.

  — Fir-ar să fie, precis că face o groază de bani, dar e o carne frumoasă, Tom. Nimeni pe insula asta n-a mâncat la viaţa lui o carne ca asta. Mă întreb şi eu cam cum or fi arătând vitele care au o carne ca asta.

  — Sunt hrănite de se-ncovoaie până-n pământ, spuse Thomas Hudson. Şi-s tot atât de late pe cât sunt de lungi.

  — Ah, Doamne, ce grase trebuie să fie, spuse Eddy. Aş vrea să le văd şi eu cum arată când sunt vii. Pe-aici nimeni nu se-ndură să taie o vacă, decât dacă ajunge să moară singură de foame. Şi carnea are gust amar… Pe ăştia de pe aici i-ar apuca damblaua dacă ar da de o carne ca aia pe care am primit-o noi. Nici n-ar şti ce e. Cred că le-ar face şi rău.

  — Trebuie să termin scrisorile astea, îi spuse Thomas Hudson.

  — Iartă-mă, Tom.

  După ce termină cu corespondenţa, răspunzând şi la două scrisori de afaceri pe care avusese de gând să le amâne pentru vasul din săptămâna următoare, şi după ce verifică şi lista cu cele necesare pentru următoarea săptămâna, completând şi un cec pentru proviziile acelei săptămâni, plus procentul de zece la sută perceput de guvern pentru toate importurile de pe continent, Thomas Hudson coborî la vasul de legătură amarat la cheiul guvernamental. Căpitanul lua de la locuitorii insulei comenzi pentru provizii, tot felul de articole, medicamente, fierărie, piese de schimb şi toate celelalte mărfuri aduse pe insulă de pe continent. Vasul încărca languste vii şi moluşte, iar pe punte erau depozitate lăzi cu cochilii de moluşte şi bidoane goale de benzină şi ulei de motoare, iar locuitorii insulei stăteau în şir în vântul acela puternic, aşteptând să le vină rândul să ajungă la cabină.

  — Hei, Tom, a fost totul bun? îi strigă lui Thomas Hudson căpitanul Ralph prin fereastra cabinei. Hei, băiete, ia şterge-o din cabină şi aşteaptă-ţi rândul, îi spuse el unui negru înalt, cu pălărie de pai. A trebuit să mai înlocuiesc vreo câteva lucruri. Cum a fost carnea?

  — Eddy spune că minunată.

  — În regulă. Dă-mi acum scrisorile şi lista. În larg cam bate vânt de furtună. Cu fluxul următor vreau să trec peste bancuri. Îmi pare rău că sunt atât de ocupat.

  — Pe săptămâna viitoare, Ralph. Nu vreau să te reţin. Mulţumesc tare mult, băiete.

  — Am să încerc să aduc de toate săptămâna viitoare. Ai nevoie de bani?

  — Nu. Mi-au mai rămas de săptămâna trecută.

  — Dacă ai nevoie, să ştii că am adunat berechet. În regulă. Ei şi acum tu, Lucius, ce necazuri ai? Pe ce mai dai banii acum?

  Thomas Hudson o luă înapoi de-a lungul docului, unde negrii râdeau de poznele vântului care umfla rochiile de bumbac ale fetelor şi femeilor, şi apoi pe drumul săpat în roca de mărgean până la Ponce de Leòn.

  — Tom, îi spuse Bobby, intră şi stai şi tu. Unde ai fost, pentru numele lui Dumnezeu? Taman acum am terminat de măturat, aşa că localul e deschis în mod oficial. Haide, vino şi trage cea mai straşnică duşcă pe ziua de azi.

  — E cam prea devreme.

  — Prostii. Am bere bună de import. Avem şi bere mai tare, Dog's Head.

  Băgă mâna într-o vadră cu gheaţă, deschise o sticlă de Pilsner şi i-o întinse lui Thomas Hudson.

  — Cred că nu vrei pahar, nu-i aşa? Pune-o jos şi apoi hotărăşte-te dacă vrei să bei sau nu.

  — Înseamnă că n-o să mai lucrez.

  — Cui îi pasă de asta? Şi aşa lucrezi prea mult. Ai o datorie şi faţă de tine, Tom. Că ai numai o singură viaţă de trăit. Nu poţi sta tot timpul numai să pictezi.

  — Ieri am fost cu şalupa şi n-am lucrat.

  Thomas Hudson se uită la tabloul imens cu tornade, agăţat pe perete la capătul barului. E un tablou bun, se gândi Thomas Hudson. La fel de bun cum ar face şi în ziua aceea, se gândi.

  — Trebuie să-l agăţ mai sus, spuse Bobby. Un domn, azi-noapte, s-a cam întrecut cu băutura şi a încercat să se urce în schif. I-am spus că are să-l coste zece mii de dolari dacă trece cu piciorul prin pânză. Comisarul i-a spus şi el acelaşi lucru. I-a venit şi comisarului o idee pentru un tablou pe care vrea să i-l pictezi şi să-l atârne la el acasă.

  — Care?

  — N-a vrut să spună. N-a zis decât că i-a venit o idee grozavă, pe care are de gând s-o discute cu tine.

  Thomas Hudson se uită la pânză de aproape. Vădea semne de uzură.

  — Martor mi-e Dumnezeu că se ţine bine, spuse Bobby plin de mândrie. Cealaltă noapte, un domn a tras un chiot şi a aruncat cu o halbă întreagă de bere asupra unei tornade, încercând s-o doboare. Nici nu se bagă de seamă că a aruncat cineva cu ceva în tablou. Nici o urmă de lovitură n-a rămas. Berea s-a scurs de pe tablou ca apa. Martor mi-e Dumnezeu, Tom, că l-ai pictat să fie trainic.

  — Dar i-a cam ajuns câte a îndurat.

  — Ah, Doamne, exclamă Bobby. Deocamdată n-am văzut să supere cu ceva tabloul. Dar am să-l agăţ totuşi mai sus. Domnul de azi-noapte m-a cam îngrijorat.

  Îi întinse lui Thomas Hudson încă o sticlă de Pilsner de la gheaţă.

  — Tom, vreau să-ţi spun că-mi pare tare rău de peştele ăla. Îl ştiu pe Eddy de când eram copii şi nu l-am auzit niciodată spunând minciuni. Atunci când e vorba de ceva important, vreau să spun. Vreau să spun, mai ales când îi ceri să-ţi povestească adevărul.

  — A fost o treabă afurisită. Nu mai am de gând să vorbesc cu nimeni despre ea.

  — Aşa e cel mai bine, spuse Bobby. Vreau doar să ştii ce rău îmi pare. De ce nu termini berea aia, ca să bei şi tu ceva? Doar n-avem de gând să ne lăsăm pradă tristeţii atât de devreme. Ce te-ar face să te simţi bine?

  — Mă simt destul de bine şi aşa. În după-amiaza asta am să lucrez şi nu vreau să mă apuce moleşeala.

  — Bine atunci. Dacă nu te pot da pe brazdă, vine altcineva şi poate-l dau pe el. Uită-te la iahtul acela afurisit. Cu pescajul lui atât de mic, cred că a cam fost zgâlţâit când a venit încoace.

  Thomas Hudson se uită afară pe uşa deschisă şi văzu un fel de vas-dormitor, alb, frumos, înaintând prin şenal. Era una din navele acelea care duceau turişti din vreun port de pe continent până la insulele golfului şi care, pe o vreme de calm plat ca cea din ziua precedentă, puteau să traverseze Gulf-Streamul fără nici un incident. Dar într-o zi ca cea de acum, cu pescajul ei foarte mic, nava încărcată de suprastructuri fusese cu siguranţă scuturată zdravăn de tot. Thomas Hudson se miră chiar că reuşise să treacă peste bancurile de la intrarea în şenal pe marea aceea.

  Nava-dormitor înainta puţin mai departe împotriva curentului din port ca să ancoreze iar Thomas Hudson şi Bobby se uitau din uşă la nava aceea, toată albă şi numai alămuri şi la toţi cei care se vedeau pe ea, îmbrăcaţi de sus până jos numai în alb.

  — Muşterii, spuse domnul Bobby. Sper să fie oameni simpatici. N-a mai dat pe aici un iaht ca lumea de când s-a terminat sezonul de ton.

  — Ce navă e asta?

  — N-am mai văzut-o până acum. Frumoasă navă, da, da. Dar, cu siguranţă că n-a fost construită pentru Gulf-Stream.

  — Probabil că a pornit la drum la miezul nopţii când era calm şi furtuna i-a apucat pe când traversau.

  — Cam aşa, zise şi Bobby. Precis că s-a bâţâit nu glumă şi s-a mai şi spart câte ceva. Bate zdravăn. O să vedem noi despre cine-i vorba îndată. Tom, băiete, lasă-mă să-ţi pregătesc ceva de băut. Dacă nu beau, devin nervos.

  — În regulă. Dă-mi un gin tonic.

  — N-am nici un pic de apă tonică. Joe a luat ultima ladă la vilă.

  — Atunci un cocteil cu whisky.

  — Cu whisky irlandez şi fără zahăr, spuse Bobby. Trei whisky-uri. Uite-l şi pe Roger că vine.

  Thomas Hudson îl văzu şi el prin uşa deschisă. Roger intră. Era în picioarele goale, cu o pereche de pantaloni de doc şi o cămaşă veche, pescărească, în dungi, boţită toată. Pe sub cămaşă se vedeau muşchii spatelui mişcându-se când se aplecă şi-şi lăsă braţele pe bar. În lumina chioară din localul lui Bobby, pielea lui părea foarte tuciurie, iar părul îi era decolorat de soare şi de sarea mării.

  — Băieţii încă mai dorm, îi spuse el lui Thomas Hudson. Cineva l-a cam burduşit pe Eddy. Ai văzut?

  — Azi-noapte s-a încăierat toată vremea, îi spuse Bobby. Dar nu s-a întâmplat mai nimic.

  — Nu-mi place să păţească Eddy treburi din astea, spuse Roger.

  — Roger, nu s-a întâmplat nimic rău, îl asigură Bobby. A băut şi s-a luat la bătaie cu toţi cei care nu voiau să-l creadă. Nu i-a făcut nimeni nici un rău.

  — Îmi pare tare rău de David, îi spuse Roger lui Thomas Hudson. N-ar fi trebuit să-l lăsăm să se bage în povestea asta.

  — Probabil că n-are nimic, spuse Thomas Hudson. A dormit bine. Dar eu sunt cel răspunzător de asta. Eu trebuia să opresc toată povestea.

  — Nu. Te-ai lăsat în seama mea.

  — Tatăl este răspunzător, spuse Thomas Hudson. Şi am aruncat răspunderea pe umerii tăi, deşi n-aveam dreptul s-o fac. E unul din lucrurile care nu se încredinţează nimănui altcuiva.

  — Dar mi-am asumat-o eu, spuse Roger. Nu mă gândeam că are să-i facă rău. Nici Eddy nu s-a gândit.

  — Ştiu, spuse Thomas Hudson. Nici eu nu m-am gândit. Credeam că e în joc ceva mai important.

  — Şi eu am crezut la fel, spuse Roger. Dar acum îmi dau seama că am fost egoist şi mă simt a dracului de vinovat.

  — Eu sunt tatăl lui, spuse Thomas Hudson. A fost vina mea.

  — Afurisită treabă cu peştele ăla, făcu Bobby în timp ce le întindea câte un pahar cu whisky şi îşi lua şi el unul. Hai să bem pentru unul şi mai mare.

  — Nu! spuse Roger. Nu mai vreau să văd în viaţa mea unul mai mare.

  — Da' ce-ai păţit, Roger? îl întrebă Bobby.

  — Nimic, îi răspunse Roger.

  — Am de gând să fac nişte tablouri cu peştele ăla pentru David.

  — E minunat. Da' crezi că ai să reuşeşti?

  — Cu puţin noroc, poate că da. Mai ales că acum sunt în stare să-l văd şi ştiu cum să-l fac.

  — Poţi să-l faci, sunt sigur. Poţi să faci orice. Mă întreb cine-o fi pe iahtul acela…

  — Ascultă, Roger, ţi-ai plimbat amărăciunea peste tot, prin toată insula…

  — Umblând în picioarele goale, făcu Roger.

  — Eu am ajuns cu ea până aici trecând pe la nava căpitanului Ralph.

  — N-am reuşit să scap de ea nici bătând drumurile, şi precis că n-am să încerc să scap de ea bând, spuse Roger. Deşi băutura asta e straşnic de bună, Bobby.

  — Da, dom'le, răspunse Bobby. Îţi mai fac una. Îţi alungă remuşcările.

  — Nu era treaba mea să mă joc cu un copil, spuse Roger. Cu băiatul altuia.

  — Depinde pentru ce te joci.

  — Nu, n-are nici o importanţă. Nu trebuie să te joci cu copiii.

  — Ştiu. Eu ştiu pentru ce m-am jucat. Nici nu era vorba de peşte.

  — Bineînţeles, spuse Roger. Numai că la mijloc era un copil căruia nu trebuia să-i faci una ca asta. Unul căruia nu trebuia să îngădui niciodată să i se întâmple una ca asta.

  — Când o să se trezească, n-are să mai aibă nimic. Ai să vezi. Copilul e teafăr şi întreg.

  — Eroul meu afurisit, spuse Roger.

  — Fir-ar să fie, e mult mai bine decât pe vremea când obişnuiai să fii tu propriul tău erou afurisit.

  — Nu-i aşa? făcu Roger. Da-i al tău, totuşi.

  — Ştiu şi asta, spuse Thomas Hudson. Dar ne ajunge la amândoi.

  — Roger, vorbi Bobby, tu şi cu Tom sunteţi vreun fel de cimotie?

  — De ce?

  — Credeam că sunteţi. Nu arătaţi prea deosebiţi unul de altul.

  — Mulţumesc, făcu Thomas Hudson. Roger, mulţumeşte-i şi tu.

  — Mulţumesc foarte mult, Bobby, spuse Roger. Chiar ţi se pare că semăn cu amestecul ăsta de bărbat şi pictor?

  — Arătaţi de parcă-aţi fi fraţi şi băieţii seamănă de parcă ar fi ai amândurora.

  — Nu suntem rude, spuse Thomas Hudson. Doar atât că am trăit în acelaşi oraş şi am făcut cam aceleaşi greşeli.

  — Ei, la dracu, făcu Bobby. Beţi până la fund şi lăsaţi toată discuţia asta cu remuşcări. Nu sună bine la ora asta într-un bar. Am avut eu parte de remuşcările unor negri, ale unor marinari de pe nave turistice, ale unor bucătari plecaţi de pe iahturi, ale unor milionari şi ale nevestelor lor, ale unor beţivi îndrăciţi, ale unor negustori de mărunţişuri, ale unor indivizi chiori de un ochi de pe vasele acelea de pescuit broaşte ţestoase, ale unor nemernici şi a tot felul de indivizi. Să lăsăm baltă remuşcările dimineaţa. Când se ridică vântul puternic, atunci e vremea băuturii. Am terminat cu remuşcările. Remuşcările astea sunt treabă veche. De când s-au căpătuit toţi cu aparate de radio, toată lumea ascultă la radio. Nu mai e nici timp, nici loc pentru remuşcări.

  — Tu asculţi, Bobby?

  — Numai semnalul pauzelor. Restul mă cam enervează.

  — Bobby, făcu Roger, eşti un om mare şi de treabă.

  — Niciuna, nici alta… Dar precis că mă bucur să vă văd mai veseli.

  — Eu sunt, spuse Roger. Cu ce fel de indivizi crezi că o să ne căpătuim, de pe iahtul acela?

  — Muşterii, răspunse Bobby. Haideţi să mai bem unul, ca să-mi fac chef să-i servesc şi pe ei, indiferent care-or fi.

  În vreme ce Bobby storcea chitrele şi pregătea băuturile, Roger îi spuse lui Thomas Hudson:

  — N-am vrut să dau dovadă de slăbiciune în privinţa lui Davy.

  — Nici n-ai dat.

  — Am vrut… ah, Dumnezeule, vreau să explic cât mai simplu. Gluma aia a ta cu vremea când eram propriul meu erou a fost bine gândită.

  — Nu-i treaba mea să fac glume.

  — Este, atunci când e vorba de mine. Nenorocirea e că de prea multă vreme n-am mai avut parte de lucruri simple, şi doar încerc să le fac tot timpul să fie simple.

  — Lasă că acum ai să scrii bine, simplu, cinstit. Ăsta-i începutul.

  — Şi dacă nu-s nici simplu, nici bun, şi nici cinstit? Crezi că în felul ăsta aş putea scrie?

  — Scrie aşa cum eşti, numai scrie cinstit.

  — Trebuie să încerc să înţeleg mai bine tot ce s-a întâmplat, Tom.

  — Încerci, Roger. Nu uita că ultima dată când te-am văzut era la New York, când cu povestea cu chiştoacele de ţigări ale damei ăleia.

  — S-a sinucis.

  — Când?

  — Când eram pe munte. Înainte de a mă duce pe coastă să scriu scenariul acela de film.

  — Îmi pare rău.

  — Într-acolo se îndrepta toată vremea, spuse Roger. Mă bucur că m-am dat la o parte la timp.

  — Tu n-ai fi făcut niciodată una ca asta.

  — Nu ştiu, spuse Roger. Treaba mi s-a părut foarte logică.

  — Unul dintre motivele pentru care n-ai fi făcut-o e că ar fi fost o pildă nenorocită pentru băieţi. Ce-ar fi simţit Dave în sufletul lui?

  — Probabil că ar fi înţeles. Şi-apoi, când te vâri atât de adânc într-o treabă ca asta, nu te mai gândeşti să fii pildă.

  — Uite, acuma vorbeşti prostii.

  Bobby împinse paharele spre ei.

  — Roger, când te apuci de vorbit în felul ăsta, reuşeşti să mă întristezi chiar şi pe mine. Sunt plătit să aud tot ce spun oamenii. Dar nu vreau să-i aud şi pe prietenii mei vorbind în chipul ăsta. Las-o baltă, Roger,

  — Am lăsat-o.

  — Bun, făcu Bobby. Beţi acuma până la fund. S-a întâmplat pe-aici un domn din New York care trăsese la han, de vale, dar îşi făcuse obiceiul să vină şi să bea în local mai toată ziua. Nu ştia să vorbească despre altceva decât cum are să-şi facă el seama. O jumătate de iarnă a tot răscolit nervii tuturor. Comisarul l-a şi prevenit că-i un gest împotriva legii. L-am rugat să-l prevină că e împotriva legii chiar şi să vorbească despre asta, dar comisarul mi-a spus că trebuia să ceară părerea celor de la Nassau. După o vreme oamenii s-au cam obişnuit cu gândul ăsta şi apoi o groază de beţivani s-au luat după el. Îmi aduc aminte mai ales cum într-o zi s-a pornit să-i vorbească lui Harry Malacul, şi-i spunea lui Harry Malacul că se gândise să-şi facă seama şi voia să mai aibă şi un tovarăş la treaba asta. „Eu ţi-s omul”, îi spuse Harry Malacul. „Taman pe mine mă căutai.” Aşa că Harry Malacul încearcă să-l încurajeze să meargă amândoi la New York şi să se facă un chef pe cinste şi să se-mbete până n-or să mai poată şi atunci să-şi facă vânt în veşnica uitare din cel mai înalt punct al oraşului. Cred că Harry Malacul îşi închipuia că veşnica uitare e vreun fel de mahala. Poate chiar un fel de cartier irlandez. Ei bine, domnului cu sinuciderea i-a plăcut ideea şi au început s-o dezbată în fiecare zi. Au mai încercat şi alţii să intre în combinaţie şi au propus să organizeze un fel de excursie a celor care-şi caută moartea, şi pentru preliminarii să se ducă până la Nassau. Dar Harry Malacul o ţinea una şi bună cu New York şi în cele din urmă îi mărturisi domnului cu sinuciderea că nu mai suporta viaţa asta deloc şi că era gata să pornească. Harry Malacul însă fu nevoit să se ducă vreo câteva zile să prindă languste, că avea o comandă de la căpitanul Ralph, şi în vreme ce era plecat domnul cu sinuciderea se apucă şi bău prea mult. Apoi se apucă să se dreagă cu nişte amoniac adus de undeva de prin nord, care se părea că-l mai dezmeticea puţin, şi apoi iar venea încoace să bea. Dar se pare că toate astea s-au cam adunat într-însul într-un fel. Pe vremea aceea ajunsesem să-i spunem cu toţii Sinucigaşul, aşa că i-am zis: „Sinucigaşule, mai bine te-ai potoli că astfel nu mai ajungi tu să pupi veşnica uitare.” „Da' am şi pornit într-acolo”, îmi spune el. „Sunt pe drum. Într-acolo mă îndrept. Ia banii pentru ce-am băut. Am luat cumplita hotărâre.” „Ia-ţi restul”, i-am zis. „Nu-mi trebuie nici un rest”, zise el. „Păstrează-l pentru Harry Malacul, să aibă şi el parte de-un pahar înainte de-a mă urma.” Şi după asta dă buzna afară şi se aruncă de pe docul lui Johnny Black drept în şenal, tocmai când se retrage fluxul şi e întuneric şi nu-i nici lună, şi nimeni nu-l mai vede până ce-l aruncă valurile pe promontoriu după două zile. În noaptea aia toată lumea l-a căutat. Da' eu cred că trebuie să se fi lovit cu căpăţâna de vreun pilon mai vechi de beton şi dus a fost cu refluxul. Când a venit Harry Malacul, l-a tot plâns până a băut restul lăsat. Şi doar era rest de la o hârtie de douăzeci şi cinci de dolari. Apoi Harry Malacul mi-a spus: „Ştii, Bobby, cred că bătrânul Sinucigaş era nebun.” Avea şi el dreptate, pentru că atunci când ai lui au trimis să-l ia de-aici, omul care a venit i-a explicat comisarului că bătrânul Sinucigaş suferea de o meteahnă numită Depresiune Amoniacă. Roger, tu ai avut vreodată de asta?

  — Nu, spuse Roger. Şi mă gândesc că nici n-am să am vreodată.

  — Asta-i povestea, spuse Bobby. Şi să nu te joci niciodată cu veşnica uitare.

  — Mă… în veşnica uitare, spuse Roger.

  XI.

  Prânzul a fost excelent. Pe dinafară friptura era bine rumenită, de se vedeau urmele grătarului. Cuţitul aluneca pe crustă, dar carnea era moale şi mustoasă. Toţii scurseră sosul din farfurie şi-l puseră pe pireul de cartofi, aşa încât părea un lac pe albul pireului. Fasolea de Peru, gătită cu unt, era bine fiartă, salata era proaspătă şi rece, iar grapefruitul rece de la gheaţă.

  Toată lumea era flămândă de la vântul acela, iar Eddy veni şi el de la bucătărie să se uite la ei în vreme ce mâncau. Faţa îi arăta foarte rău şi se adresă tuturor:

  — Ce dracu aveţi de spus de friptura asta?

  — E minunată, spuse tânărul Tom.

  — Mestec-o bine, îl sfătui Eddy. Nu-ţi bate joc de ea înfulecând-o repede.

  — Nu poţi s-o mesteci prea mult că dispare, replică tânărul Tom.

  — Avem şi desert, Eddy? îl întrebă David.

  — Bineînţeles. Plăcintă şi îngheţată.

  — Oh, Doamne! exclamă Andrew. Două porţii?

  — Destul ca să te tragă la fund în apă. Îngheţata e tare ca piatra.

  — Ce fel de plăcintă?

  — Plăcintă cu fragi.

  — Ce fel de îngheţată?

  — De cocos.

  — De unde o avem?

  — Ne-a venit cu vasul.

  În timpul mesei au băut ceai de la gheaţă, iar Roger şi Thomas Hudson, după desert, au luat şi o cafea.

  — Eddy e un bucătar minunat, spuse Roger.

  — Foamea-i bun bucătar.

  — Nu de foame era bună friptura. Sau salata. Sau plăcinta.

  — E un bucătar straşnic, se declară de acord Thomas Hudson. E bună cafeaua?

  — Excelentă.

  — Papà, interveni tânărul Tom, dacă cei de pe iaht se duc la Bobby, ce-ar fi să ne ducem şi noi şi să râdem de ei lăsându-l pe Andy s-o facă pe beţivul?

  — Domnului Bobby s-ar putea să nu-i placă. S-ar putea să aibă neplăceri cu comisarul.

  — Mă duc eu şi vorbesc cu Bobby, şi-i spun şi comisarului. E doar prieten cu noi.

  — Bine, bine. Du-te şi vorbeşte cu Bobby şi pândiţi să vedeţi când se arată cei de pe iaht. Dar cu Dave ce facem?

  — Putem să-l târâm şi pe el? O să arate straşnic în halul în care e.

  — Am să încalţ pantofii de sport ai lui Tom şi am să merg singur, spuse David. Tommy, ai pus totul la cale?

  — Putem pune lucrurile la cale în timp ce ne îndreptăm într-acolo, spuse tânărul Tom. Mai poţi să-ţi întorci pleoapele pe dos?

  — Bineînţeles, spuse David.

  — Să nu faci asta acum, te rog, spuse Andrew. Nu vreau să mi se facă rău după-masă.

  — Pun prinsoare că te fac să dai afară acum, călăreţule.

  — Nu, te rog, nu. Mai târziu nu mai contează.

  — Vreţi să merg şi eu cu voi? îl întrebă Roger pe tânărul Tom.

  — Tare mult aş vrea, spuse tânărul Tom. Putem pune totul la cale împreună.

  — Atunci, haidem, spuse Roger. Davy, de ce nu tragi un pui de somn?

  — E o idee, răspunse David. Am să citesc până mă apucă somnul. Papà, tu ce faci?

  — Am să lucrez afară pe terasă, unde nu bate vântul.

  — Atunci, mă întind pe un pat de campanie tot acolo şi am să mă uit la tine cum lucrezi. Te deranjează?

  — Nu. Mă face să lucrez şi mai bine.

  — Noi ne întoarcem, spuse Roger. Andy, tu ce faci?

  — Aş vrea să vin şi să studiez terenul. Dar cred că mai bine să nu vin, fiindcă s-ar putea ca oamenii să fie acolo şi să mă vadă.

  — Deştept gândit, spuse tânărul Tom. Eşti deştept, călăreţule.

  Porniră la drum şi Thomas Hudson lucră toată după-amiaza. Andy privi şi el o vreme, apoi dispăru ducându-se în altă parte, iar David se mulţumi să se uite, să citească şi să nu scoată o vorbă.

  Thomas Hudson vru să picteze întâi saltul peştelui, fiindcă avea să fie mult mai greu să-l picteze în apă, şi făcu două schiţe, dar niciuna nu-i plăcu şi, în cele din urmă, reuşi o a treia care-i plăcu.

  — David, crezi că aşa arăta?

  — Ah, papà, e minunat. Dar când sare, apa vine şi ea cu el, nu-i aşa? Vreau să zic, nu ca atunci când cade şi împroaşcă.

  — Aşa trebuie să fie, se arătă de acord taică-său. Fiindcă trebuie să spargă suprafaţa apei.

  — Şi a ieşit, a tot ieşit! Multă apă trebuie să fi luat cu el. Cred că, dacă ai putea să vezi destul de repede ce se întâmplă, ai vedea cum picură, cum se scurge apa de pe el. Acolo, l-ai făcut în timp ce se ridică, sau în timp ce cade înapoi?

  — Asta-i numai o schiţă. M-am gândit să fie când ajunge în culmea saltului.

  — Papà, ştiu că e numai o schiţă. Iartă-mă dacă m-am amestecat. Nu vreau să par atoateştiutor.

  — Îmi place să-ţi aud părerea.

  — Ştii, cel care ştie cu adevărat e Eddy. El prinde totul mai iute, ca un aparat de fotografiat şi ţine minte. Nu crezi şi tu că Eddy e un tip grozav?

  — Bineînţeles că este.

  — De fapt, nimeni nu ştie mai nimic despre Eddy. Tommy ştie, bineînţeles. Ţin la Eddy mai mult decât la oricare altul, în afară de tine şi de domnul Davis. Găteşte de parcă ar fi îndrăgostit de meseria asta, şi ştie atât de multe şi poate face orice. Gândeşte-te numai ce-a făcut cu rechinul acela, şi cum s-a aruncat ieri peste bord după peşte.

  — Şi azi-noapte, tot felul de indivizi l-au altoit numai fiindcă nu credeau ce le spunea.

  — Dar, papà, Eddy nu e nenorocit.

  — Nu, e fericit.

  — Chiar şi azi, după ce-a fost bătut aşa de rău, el tot fericit era. Şi sunt sigur că era fericit c-a sărit în apă după peşte.

  — Bineînţeles.

  — Aş vrea ca şi domnul Davis să fie fericit aşa cum e Eddy.

  — Domnul Davis e mai complicat decât Eddy.

  — Ştiu şi asta. Dar îmi mai aduc şi acum aminte când nu-i păsa de nimic şi era fericit. Îl cunosc pe domnul Davis foarte bine, papà.

  — Acum e destul de fericit. Dar ştiu că şi-a cam pierdut nepăsarea.

  — Nu vreau să spun că era o nepăsare care face rău.

  — Nici eu, dar şi-a cam pierdut un anumit fel de siguranţă.

  — Da, ştiu.

  — Aş vrea să şi-o regăsească. Poate că are s-o regăsească atunci când are să se apuce din nou de scris. Vezi tu, Eddy e fericit pentru că ceea ce face, face bine şi o face în fiecare zi.

  — Bănuiesc că domnul Davis nu-i în stare să-şi facă munca lui în fiecare zi, aşa ca tine, sau ca Eddy.

  — Nu. Şi mai sunt şi alte lucruri.

  — Ştiu. Eu ştiu prea multe pentru un copil, papà. Tommy ştie de douăzeci de ori mai multe decât mine şi ştie cele mai afurisite lucruri şi asta nu-l supără. Dar pe mine mă doare tot ceea ce aflu. Şi nici măcar nu înţeleg de ce.

  — Vrei să spui că tu le trăieşti.

  — Le trăiesc şi mă impresionează. Parcă aş trăi păcatele altcuiva. Dacă există aşa ceva.

  — Înţeleg.

  — Papà, te rog iartă-mă că vorbesc atât de grav. Ştiu că nu e politicos. Dar uneori îmi place să vorbesc aşa pentru că sunt atâtea pe care nu le ştim şi apoi când le aflăm vin atât de repede, că trec peste tine ca un val. Cam cum sunt valurile azi.

  — Să ştii că pe mine mă poţi întreba totdeauna orice, Davy.

  — Ştiu. Şi-ţi mulţumesc mult. Dar în privinţa unor lucruri, cred că am să mai aştept. Probabil că sunt unele pe care nu le poţi învăţa decât singur.

  — Crezi că e bine să punem la cale chestia aia „de-a beţivul”, cu Tom şi Andy la Bobby? Adu-ţi aminte că am dat de bucluc cu individul ăla care spunea că eşti mereu beat.

  — Îmi amintesc că m-a văzut cum m-am îmbătat cu vin de două ori în trei ani… dar să nu mai vorbim de asta. Chestia de la Bobby va fi un bun alibi în cazul că am băut vreodată. Dacă am păcătuit de două ori cu omul acela, aş putea s-o fac şi a treia oară. Nu, papà, cred că e o treabă bună.

  — În ultima vreme te-ai mai distrat de-a beţivul?

  — Eu şi cu Tom am reuşit câteva scene bune. Dar când e şi Andy, sunt mult mai reuşite. La asta Andy e un fel de geniu. Îi reuşesc unele chestii groaznice. Ale mele sunt într-un fel oarecum speciale.

  — Ce-ai mai făcut în ultima vreme? întrebă Thomas Hudson continuând să lucreze.

  — M-ai văzut vreodată făcând pe fratele idiot? Pe mongoloidul idiot?

  — Niciodată. Îţi place asta, Davy? îi arătă Thomas Hudson schiţa.

  — Straşnică, spuse David. Acum am priceput ce cauţi. Vrei să-l prinzi când stătea în aer, chiar înainte de a începe să cadă înapoi. Papà, chiar o să-mi dai mie tabloul ăsta?

  — Bineînţeles.

  — Am să am mare grijă de el.

  — O să fac două tablouri.

  — La şcoală n-am să iau decât unul, iar pe celălalt îl păstrez acasă, la mama. Sau preferi să-l ţin aici?

  — Nu. S-ar putea să-i placă şi ei. Ia povesteşte-mi ce alte isprăvi ai mai făcut, îl iscodi Thomas Hudson mai departe.

  — Când mergem cu trenul, punem la cale nişte chestii groaznice. În tren ies cel mai bine, poate din cauza călătorilor din tren, bănuiesc eu. Pe oamenii aceia nu-i găseşti aşa, adunaţi laolaltă, nicăieri în altă parte decât în tren. Şi apoi nici nu pot s-o şteargă.

  Thomas Hudson îl auzi pe Roger vorbind în cealaltă încăpere şi începu să-şi cureţe uneltele şi să le pună la loc. Tânărul Tom intră şi spuse:

  — Ce mai faci, papà? Ai lucrat cu spor? Pot să văd şi eu?

  Thomas Hudson îi arătă şi lui cele două schiţe, şi băiatul spuse:

  — Amândouă îmi plac.

  — Îţi place cumva una mai mult decât cealaltă? îl întrebă David.

  — Nu, amândouă-s straşnice.

  Dar Thomas Hudson îşi dădea seama că băiatul se grăbea şi că se gândea la altceva.

  — Cum merge? îl întrebă Thomas Hudson.

  — Nemaipomenit, îi răspunse tânărul Tom. Dacă procedăm cum trebuie, iese minunat. Acum sunt cu toţii acolo şi toată după-amiaza ne-am ţinut de capul lor. Mai întâi am stat de vorbă cu domnul Bobby şi cu comisarul, înainte de venirea lor. Acum am ajuns la faza în care domnul Davis e criţă, iar eu încerc să-l conving să lase băutura.

  — Sper că n-aţi exagerat, nu-i aşa?

  — Nu, la dracu, făcu tânărul Tom. Ar fi trebuit să-l vezi pe domnul Davis. Cu fiecare duşcă, se schimba câte puţin. Dar într-un fel abia perceptibil.

  — Şi ce bea?

  — Ceai. Bobby îl pusese într-o sticlă de rom. Iar pentru Andy a pregătit o sticlă de gin în care a pus apă.

  — Şi cum încercai să-l convingi pe domnul Davis să se lase de băut?

  — Rugându-mă de el. Dar în aşa fel, ca să nu mă audă ceilalţi. Şi domnul Bobby a intrat în joc, dar el bea lichior adevărat.

  — Atunci, mai bine s-o pornim într-acolo, spuse David. Înainte ca domnul Bobby să se-ntreacă cu gluma. Cum se simte domnul Davis?

  — Minunat. Dave, trebuie să ştii că e un mare, mare artist.

  — Unde-i Andy?

  — Jos, şi repetă o parte din rol în faţa unei oglinzi.

  — Intră şi Eddy în jocul ăsta?

  — Şi Joseph şi Eddy, amândoi o să participe.

  — N-o să-şi aducă niciodată aminte ce au de spus.

  — N-au decât o singură replică.

  — Eddy e în stare să ţină minte o replică, dar nu ştiu cum o să se descurce Joseph.

  — N-are nimic altceva de făcut decât să repete după Eddy.

  — Şi comisarul e şi el în rol?

  — Bineînţeles.

  — Şi câţi din ăia sunt acolo?

  — Şapte, cu două fete. Una drăguţă, şi una minunată. De pe acum i s-a făcut milă de domnul Davis.

  — Ah, copii! făcu David. Să mergem.

  — Şi cum o să ajungi tu până acolo? îl întrebă tânărul Tom pe David.

  — Îl duc eu, spuse Thomas Hudson.

  — Papà, te rog, lasă-mă să iau pantofii de sport, spuse David. Lasă-mă să iau pantofii de sport ai lui Tom. Am să calc pe marginea tălpii şi n-o să mă doară şi o să arăt numai bine aşa.

  — Bine, bine. Ar cam trebui să plecăm. Unde-i Roger?

  — Bea o duşcă cu Eddy ca să-şi stimuleze talentul, spuse tânărul Tom. Că de prea multă vreme chefuieşte numai cu ceai, papà.

  Când au ajuns la Ponce de Léon, vântul bătea încă destul de tare. Cei de pe iaht erau la bar şi beau cocteil cu rom. Era un grup de oameni drăguţi, bronzaţi, îmbrăcaţi în alb. Erau binecrescuţi şi le făcură loc la bar. Doi bărbaţi şi o fată erau la un aparat cu jocuri mecanice, la un capăt al barului, iar alţi trei şi cealaltă fala erau la celălalt capăt, lângă uşă. La capătul cu aparatul era fata cea drăguţă. Cealaltă fată însă era nemaipomenit de drăguţă. Roger, Thomas Hudson şi băieţii, intrară fără să se clatine. David încercă chiar să nu şchiopăteze. Bobby se uită la Roger şi spuse:

  — Iar ai venit?

  Roger dădu din cap deznădăjduit şi Bobby îi puse dinainte sticla de rom şi un pahar. Roger întinse mâna după pahar şi nu scoase o vorbă.

  — Bei şi tu, Hudson? îl întrebă Bobby pe Thomas Hudson.

  Avea o mutră severă şi acuzatoare. Thomas Hudson dădu din cap.

  — Ar trebui să te mai laşi, îi spuse Bobby. Orice lucru are o limită, la dracu.

  — Bobby, nu vreau decât puţin rom.

  — Tot din ăla din care bea şi el?

  — Nu, Bacardi.

  Domnul Bobby turnă într-un pahar pe care i-l întinse lui Thomas Hudson.

  — Ia-l, îi spuse. Deşi ştii bine că n-ar trebui să te mai servesc.

  Thomas Hudson dădu paharul pe gât dintr-o înghiţitură şi-l simţi cum îl încălzeşte şi îl înviorează.

  — Mai dă-mi unul, spuse.

  — Peste douăzeci de minute, Hudson, îi răspunse Bobby, şi se uită la ceasul din spatele barului.

  Acum oamenii începură să le acorde puţină atenţie, deocamdată încă plini de politeţe.

  — Da' tu de ce bei, măi sportivule? îl întrebă domnul Bobby pe David.

  — Doar ştii al dracului de bine că nu mai beau, îi răspuse David morocănos.

  — De când?

  — De azi-noapte, doar ştii al dracului de bine.

  — Iartă-mă, făcu Bobby şi trase şi el o duşcă. Cum dracu să mai ţin eu socoteala unor delincvenţi afurisiţi ca voi? N-am decât pretenţia să-l mătrăşiţi pe Hudson de-aici, când am şi eu clienţi cumsecade.

  — Eu beau cuminte, spuse Thomas Hudson.

  — Aşa să faci.

  Domnul Bobby luă sticla din fata lui Roger, îi puse dopul şi o aşeză înapoi în raft. Tânărul Tom îi făcu din cap un semn de încuviinţare şi-i şopti ceva lui Roger. Roger îşi lăsă capul în palme. Apoi şi-l ridică din nou şi arătă cu mâna spre sticlă. Tânărul Tom scutură din cap. Bobby luă sticla, scoase dopul şi i-o puse dinainte lui Roger.

  — Bea până ai să-ţi dai sufletul, îi spuse el. N-o să-mi pierd eu somnul pentru atât.

  Cele două grupuri urmăreau acum scena îndeaproape, dar deocamdată tot cu politeţe. Urmăreau această scenă a mizeriei umane, dar rămâneau politicoşi şi arătau a fi oameni drăguţi. Atunci vorbi şi Roger pentru prima oară.

  — Dă-i şi şobolanului ăluia mic ceva de băut, îi spuse lui Bobby.

  — Tu ce vrei, fiule? îl întrebă domnul Bobby pe Andy.

  — Gin, spuse Andy.

  Thomas Hudson avea mare grijă să nu se uite la spectatori. Dar îi simţea. Bobby aşeză sticla în faţa lui Andy şi alături puse paharul. Andy umplu ochi paharul şi-l ridică spre Bobby.

  — În sănătatea dumitale, domnule Bobby. Primul pe ziua de azi.

  — Bea-l, îi spuse Bobby. Eşti în întârziere.

  — Papà are azi bani, spuse David. Banii pentru ziua lui de naştere, de la mama.

  Tânărul Tom îl privi pe taică-său drept în faţă şi începu să plângă. Se stăpânea să nu plângă chiar de-adevărat, dar era totuşi întristător să-l vezi şi nu-şi exagera rolul.

  Nimeni nu scoase o vorbă până ce Andy nu glăsui:

  — Aş mai vrea un gin, te rog, domnule Bobby.

  — Toarnă-ţi singur, spuse Bobby. Biet copil nenorocit.

  Apoi se întoarse spre Thomas Hudson.

  — Hudson, făcu el. Mai ia unul şi şterge-o.

  — Atâta vreme cât sunt liniştit, pot să stau, îi răspunse Thomas Hudson.

  — După cum te cunosc pe tine, n-o să fii multă vreme liniştit, spuse Bobby ameninţător.

  Roger arătă cu degetul spre sticlă şi tânărul Tom se agăţă de mâneca lui. Îşi stăpânise lacrimile, şi acum era curajos şi băiat bun.

  — Domnule Davis, îl imploră el. Nu trebuie să mai bei.

  Roger nu spuse nimic şi domnul Bobby puse din nou sticla dinaintea lui.

  — Domnule Davis, în seara asta trebuie să scrii, îi spuse tânărul Tom. Doar ştii bine că ai făgăduit să scrii în seara asta.

  — Da' pentru ce crezi tu că beau eu acum? îi răspunse Roger.

  — Dar, domnule Davis, când ai scris Furtuna n-a trebuit să bei atât de mult.

  — De ce nu-ţi ţii fleanca? îi spuse Roger.

  Tânărul Tom era răbdător şi curios şi în stare să îndure mult.

  — Aşa am să fac, domnule Davis. Dar asta numai pentru că m-ai rugat dumneata. Putem să ne întoarcem acasă?

  — Eşti băiat bun, Tom, îi spuse Roger. Da' mai stăm puţin.

  — Cât mai stăm, domnule Davis?

  — Până la sfârşitul sfârşitului.

  — Nu cred că e nevoie, domnule Davis, îi spuse tânărul Tom. Zău că nu. Şi doar ştii că atunci când ajungi să nu mai vezi nimic, nici n-o să fii în stare să scrii.

  — Am să dictez, vorbi Roger. Ca Milton.

  — Ştiu că dictezi minunat, îi spuse tânărul Tom. Dar azi-dimineaţă când domnişoara Phelps a vrut să scoată hârtia din maşină, era mai mult muzică pe ea.

  — Scriu o operă.

  — Ştiu că o să scrii o operă minunată, domnule Davis. Dar nu crezi că e mai bine să terminăm întâi romanul? Ai scris mult din romanul ăsta.

  — Termină-l tu, îi răspunse Roger. Ar trebui să ştii şi tu acum acţiunea.

  — Ştiu eu intriga, domnule Davis, şi e o intrigă frumoasă, dar apare fata aia pe care ai făcut-o să moară în cealaltă carte, şi oamenii s-ar putea să fie derutaţi.

  — Şi Dumas a făcut la fel.

  — Nu-l mai bate atâta la cap, îi spuse Thomas Hudson tânărului Tom. Cum să mai scrie dacă-l baţi la cap toată vremea?

  — Domnule Davis, nu poţi să-ţi găseşti o secretară cu adevărat bună, care să-l scrie în locul dumitale? Am auzit eu că romancierii mai fac treaba asta.

  — Nu, costă prea mult.

  — Roger, vrei să te ajut eu? îl întrebă Thomas Hudson.

  — Da. Ai putea să-l pictezi.

  — E minunat aşa, spuse tânărul Tom. Papà chiar o să faci asta?

  — Am să-l pictez într-o singură zi, spuse Thomas Hudson.

  — Pictează de-a-ndoaselea, ca Michelangelo, îi spuse Roger. Pictează-l destul de mare, ca să-l poată citi şi regele George fără ochelari.

  — Ai să te apuci să-l pictezi, papà? întrebă David.

  — Bineînţeles.

  — Straşnic, făcu David. E primul lucru cu scaun la cap pe care l-am auzit.

  — Da' n-are să fie greu, papà?

  — La dracu, nu. Poate că-i tocmai prea simplu. Cine-i fata?

  — Fata dintotdeauna a domnului Davis.

  — O pictez în juma' de zi, spuse Thomas Hudson.

  — Picteaz-o de-a-ndoaselea, spuse Roger.

  — Fără murdării, îl repezi Thomas Hudson.

  — Domnule Bobby, mai capăt o duşcă? întrebă Andy.

  — Fiule, câte ai tras până acum? îl întrebă Bobby.

  — Numai două.

  — Dă-i înainte, îi spuse Bobby şi-i întinse sticla. Ascultă, Hudson, când ai de gând să-ţi iei gioarsa de tablou de-aici?

  — Nu ţi-a oferit nimeni nimic pe ea?

  — Nu, răspunse Bobby. Şi-mi încurcă locul. Şi pe deasupra mă mai şi face nervos. Vreau să-l văd luat de-aici.

  — Scuzaţi-mă, îi spuse lui Roger unul din cei de pe iaht. Tabloul acela-i de vânzare?

  — Da' cine a vorbit cu dumneata? îşi întoarse Roger ochii spre el.

  — Nimeni, răspunse omul. Dumneata eşti Roger Davis, nu-i aşa?

  — Sunt, fir-ai să fii.

  — Dacă prietenul dumitale a pictat tabloul acela şi e de vânzare, aş vrea să tratez preţul cu dumnealui, spuse omul întorcându-se. Dumneata eşti Thomas Hudson, da?

  — Hudson mi-e numele.

  — Tabloul e de vânzare?

  — Nu, îi răspunse Thomas Hudson. Regret.

  — Dar barmanul spunea…

  — E ţicnit, îi spuse Thomas Hudson. E un băiat foarte bun. Dar e ţicnit.

  — Domnule Bobby, pot să mai iau, te rog, un gin? îl rugă Andrew foarte politicos.

  — Bineînţeles, omuleţule, îi spuse Bobby şi-i turnă. Ştii ce-ar trebui să facă ăia? Ar trebui să-ţi pună mutrişoara asta fermecătoare de copil sănătos pe eticheta sticlelor de gin, în locul grămezii ăleia idioate de fructe. Hudson, de ce nu desenezi tu o etichetă ca lumea pentru sticla de gin, în care să redai farmecul copilăresc al mutrei tânărului Andy?

  — Am putea lansa un nou soi, spuse Roger. Old Tom Gin există, e-adevărat, dar de ce n-am lansa noi Merry Andrew?

  — Banii pentru afacere îi dau eu, spuse Bobby. Putem face ginul aici pe insulă. Puştii îl pot trage la sticle şi lipi etichetele. Îl putem vinde ori cu ridicata, ori cu amănuntul.

  — Ar fi o întoarcere la vechiul meşteşug, spuse Roger. Ca William Morris.

  — Da' din ce-o să facem ginul, domnule Bobby? întrebă Andrew.

  — Din peştele-banană, spuse Bobby. Şi din moluşte.

  Cei de pe iaht nu se mai uitau acum nici la Roger, nici la Thomas Hudson şi nici la băieţi. Îl urmăreau pe Bobby şi arătau îngrijoraţi.

  — În legătură cu pânza aceea… începu bărbatul de dinainte.

  — La care pânză te referi, omule? îl întrebă Bobby, dând pe gât încă o duşcă.

  — La pânza aceea mare cu tornade şi cu un om în barcă.

  — De unde? întrebă Bobby.

  — De acolo, spuse omul.

  — Îţi cer iertare, domnule, dar cred că ai băut destul. Aici e un local respectabil. Nu oploşim noi nici tornade, nici oameni în bărci pe-aici.

  — Vreau să spun, tabloul de acolo.

  — Nu mă stârni, domnule. Nu e nici un tablou acolo. Dacă ar exista vreun tablou pe aici, atunci ar sta deasupra barului, unde se cuvine să stea picturile, şi ar fi neapărat un nud lăsat cât e de lung pe spate, exact aşa cum se cade să fie.

  — Vorbesc de tabloul acela de acolo.

  — Ce tablou şi unde?

  — Acolo.

  — Mi-ar face mare bucurie să-ţi servesc o apă gazoasă, domnule. Sau să-ţi chem o ricşă, îi spuse Bobby.

  — O ricşă?

  — Da, o afurisită de ricşă, dacă vrei să ţi-o spun de la obraz. Dumneata eşti o ricşă. Şi ai băut destul.

  — Domnule Bobby, întrebă Andrew foarte politicos. Crezi că şi eu am băut destul?

  — Nu, dragul meu băiat, bineînţeles că nu. Toarnă-ţi singur.

  — Mulţumesc, domnule Bobby, spuse Andy. E al patrulea.

  — Aş fi vrut să fie al o sutălea, spuse Bobby. Eşti mândria inimii mele.

  — Ce-ai zice să plecăm de-aici, Hal, îi spuse unul dintre bărbaţi celui care voia să cumpere tabloul.

  — Aş vrea să iau pânza aceea, îi răspunse el. Numai dacă aş putea-o obţine la un preţ convenabil.

  — Aş prefera să plecăm de-aici, insistă cel dintâi. Distracţia-i distracţie. Dar să mai şi vezi cum se-mbată nişte copii e puţin cam prea mult.

  — Chiar îi dai băieţelului gin? îl întrebă pe Bobby blonda cea drăguţă de la capătul barului dinspre uşă.

  Era o fată înaltă, cu un păr foarte deschis la culoare şi nişte pistrui care-i veneau bine. Nu erau pistrui de roşcovană, ci din aceia ce apar pe pielea bronzată a blondelor care nu capătă arsuri.

  — Da, doamnă.

  — Cred că e o ruşine, spuse fata. E dezgustător şi ruşinos şi criminal.

  Roger evită să se uite la fată şi Thomas Hudson puse ochii în pământ.

  — Dar ce-aţi pofti dumneavoastră să bea, doamnă? întrebă Bobby.

  — Nimic. N-ar trebui să i se dea nimic de băut.

  — Nu prea pare cinstit nici aşa, spuse Bobby.

  — Ce vrei să spui când zici cinstit? Crezi că e cinstit să otrăveşti un copil cu alcool?

  — Vezi, papà? se amestecă Tom. Şi eu ziceam că nu e bine ca Andy să bea.

  — Din toţi trei, el e singurul care bea, doamnă. Asta de când sportivul, aici de faţă, s-a lăsat, încercă Bobby s-o facă să înţeleagă. Credeţi că e cinstit să-l lipsim numai pe el dintr-o familie de trei băieţi de această mică plăcere pe care o mai are şi el?

  — Cinstit! exclamă fata. Cred că eşti un monstru. Iar dumneata eşti un alt monstru, îi spuse lui Roger. Şi dumneata eşti tot un monstru, îi spuse şi lui Thomas Hudson. Toţi sunteţi groaznici şi vă urăsc.

  Avea lacrimi în ochi şi, întorcându-se cu spatele la băieţi şi la domnul Bobby, se adresă bărbaţilor care erau cu ea:

  — Niciunul din voi nu e în stare să facă nimic?

  — Cred că e o glumă, îi spuse unul dintre ei. De genul celei cu chelnerul prost crescut pe care-l angajează pe la petreceri. Sau cea cu vorbe în doi peri.

  — Nu, nu e nici o glumă. Omul acela groaznic îi dă chiar gin. E îngrozitor şi e tragic.

  — Domnule Bobby, făcu Andy. Cinci e porţia mea?

  — Pentru azi, spuse Bobby. N-aş vrea s-o mai supărăm cu nimic pe doamna.

  — Ah, scoateţi-mă de-aici, spuse fata. Nu mai vreau să văd.

  Începu să plângă şi doi dintre bărbaţi ieşiră cu ea afară, iar Thomas Hudson şi Roger şi băieţii se simţiră destul de prost. Cealaltă fată, cea cu adevărat frumoasă se apropie de ei. Avea un chip frumos, cu tenul închis la culoare şi curat, şi un păr castaniu roşcat. Purta nişte pantaloni largi, dar era minunat construită după câte îşi putea da seama Thomas Hudson şi avea un păr mătăsos, care se unduia în mers. Îşi dădu seama că o mai văzuse.

  — Aşa-i că nu-i gin? îi spuse ea lui Roger.

  — Nu, bineînţeles că nu.

  — Mă duc până afară să-i spun, făcu ea. Într-adevăr s-a simţit înfiorător.

  Ieşi pe uşă şi le zâmbi când ieşi. Era o fată minunat de frumoasă.

  — Acum s-a terminat, papà, spuse Andy. Putem bea câte o coca-cola?

  — Aş prefera o bere, papà. Asta numai dacă n-o supără pe doamna, spuse tânărul Tom.

  — Nu cred că din cauza unei sticle cu bere are să se supere, îi răspunse Thomas Hudson. Îţi oferim ceva de băut? îl întrebă el pe cel care voia să cumpere tabloul. Îmi pare rău dacă am fost prea stupizi.

  — Nu, nu, făcu omul. Foarte interesant. Totul mi s-a părut foarte interesant. Fascinant. Totdeauna m-au interesat scriitorii şi artiştii. Aţi improvizat cu toţii?

  — Da, răspunse Thomas Hudson.

  — În legătură cu pânza aceea…

  — Aparţine domnului Saunders, îi explică Thomas Hudson. Am pictat tabloul pentru el, în dar. Nu cred că vrea să-l vândă. Dar e al lui şi poate să facă ce vrea cu el.

  — Vreau să-l păstrez, spuse Bobby. Să nu-mi oferi cumva o groază de bani pe el, fiindcă are să mă facă să-mi pară rău.

  — Zău c-aş vrea să fie al meu.

  — Şi eu, fir-ar să fie, spuse Bobby. Şi-i al meu.

  — Dar, domnule Saunders, e o pânză de prea mare valoare ca să fie ţinută într-un local ca ăsta.

  Bobby începu să se înfurie.

  — Ia mai lăsă-mă-n pace, vrei? îi spuse el omului. Ne-am distrat de minune şi gata. O distracţie cum n-am mai avut vreodată cu femei care se apucă de plâns şi încurcă totul. Ştiu că a făcut-o din cumsecădenie. Dar, la dracu! Cumsecădenia te atinge mai iute ca orice altceva. Şi nevastă-mea vrea să fie cumsecade şi nu face decât lucruri cumsecade şi în fiecare zi mă scoate din răbdări. La dracu cu cumsecădenia! Şi acum, uite, vii dumneata şi îţi închipui că poţi să-mi sufli tabloul ăsta, numai aşa fiindcă-l vrei dumneata.

  — Dar, domnule Saunders, chiar dumneata ai spus că nu mai vrei să vezi tabloul ăsta aici şi că-i de vânzare.

  — Era numai o aiureală, îi răspunse Bobby. Am zis aşa când ne distram şi noi.

  — Atunci înseamnă că tabloul nu-i de vânzare.

  — Nu. Tabloul nu-i nici de vânzare, nici de închiriat, nici de împrumut.

  — Bine, zise omul, uite cartea mea de vizită, dacă vreodată va fi de vânzare.

  — Minunat, spuse Bobby. S-ar putea ca Tom să aibă ceva de vânzare la el acasă. Ce zici, Tom?

  — Nu cred, răspunse Thomas Hudson.

  — Totuşi, aş vrea să vin să văd, îi spuse omul.

  — Deocamdată nu expun nimic, îi răspunse Thomas Hudson. Dacă vrei, îţi pot da adresa galeriei din New York.

  — Mulţumesc. Vrei s-o scrii aici?

  Omul avea şi stilou la el şi scrise adresa pe dosul unei cărţi de vizită şi-i dădu lui Thomas Hudson altă carte de vizită. Apoi îi mulţumi lui Thomas Hudson şi-l întrebă dacă-i putea oferi ceva de băut.

  — Şi ai putea să-mi dai măcar o idee cam cât ar costa pânzele mai mari?

  — Nu, spuse Thomas Hudson. Dar directorul galeriei, poate.

  — Îndată ce mă întorc în oraş, mă duc la el. Pânza asta e deosebit de interesantă.

  — Mulţumesc, spuse Thomas Hudson.

  — Eşti sigur că nu e de vânzare?

  — Ah, Doamne! făcu Bobby. Termină. E tabloul meu. Mie mi-a venit ideea, şi Thomas Hudson mi l-a pictat.

  Omul făcu o mutră de parcă jocul „şaradelor” ar fi început din nou, aşa că zâmbi cu multă amiciţie.

  — N-aş vrea să fiu insistent…

  — Eşti cam la fel de insistent ca unul afurisit de tare de cap, îi spuse Bobby. Haide odată. Bea şi dumneata ceva şi las-o baltă.

  Băieţii discutau cu Roger.

  — Atâta vreme cât a ţinut, a fost destul de reuşit, nu-i aşa, domnule Davis? îl întrebă tânărul Tom. Eu n-am exagerat prea rău, drept?

  — A fost straşnic, îi spuse Roger. Numai că Dave n-a prea avut când să se desfăşoare.

  — Tocmai mă pregăteam să devin un monstru, spuse David.

  — Cred că ai fi dat-o gata de tot, spuse tânărul Tom. Era ea destul de necăjită şi aşa. Chiar voiai să faci pe monstrul?

  — Îmi întorsesem şi genele pe dos şi pregătisem totul, le spuse David. Când ne-am oprit, tocmai mă aplecasem ca să mă aranjez.

  — Ghinion că era atât de drăguţă, spuse Andy. Dar nu m-am lăsat deloc impresionat. Bănui că n-o să mai avem prilejul să punem la cale altă scenă la fel.

  — Dar nu-i aşa că domnul Bobby a fost minunat? întrebă tânărul Tom. Ah, Doamne, ai fost straşnic, domnule Bobby.

  — Păcat că ne-am oprit, spuse Bobby. Şi comisarul nici nu apucase să vină. Şi tocmai începusem să mă încălzesc. Acum ştiu bine cam ce trebuie să simtă marii actori.

  Fata intră pe uşă. Când intră, vântul îi lipi puloverul de trup şi-i flutură părul în momentul în care se întoarse spre Roger.

  — Nu vrea să vină înapoi. Dar s-a liniştit. Acum nu mai are nimic.

  — Vrei să bei ceva cu noi? întrebă Roger.

  — Cu mare plăcere.

  Roger îi spuse cum îi chema pe fiecare, iar ea le spuse că se numea Audrey Bruce.

  — Eu pot să vin să văd picturile?

  — Sigur că da, îi spuse Thomas Hudson.

  — Aş vrea să vin şi eu cu domnişoara Bruce, se băgă în vorbă insistentul.

  — Eşti tatăl dumneaei? îl întrebă Roger.

  — Nu, dar sunt un foarte vechi prieten.

  — Atunci nu poţi veni, îi răspunse Roger. Trebuie să aştepţi până la Ziua Foarte Vechilor Prieteni. Sau să primeşti o invitaţie din partea comitetului.

  — Te rog, nu fi prea dur cu el, îl rugă fata pe Roger.

  — Mi se pare că am şi fost.

  — Atunci nu mai fi.

  — În regulă.

  — Să fim drăguţi.

  — Bun.

  — Mi-a plăcut ce-a spus Tom despre fata aceea care apare în toate cărţile dumitale.

  — Chiar ţi-a plăcut? o întrebă tânărul Tom. Nu e tocmai adevărat. Aşa râdeam eu de domnul Davis.

  — Am crezut că măcar puţin, tot e adevărat.

  — Să vii sus la vilă, o pofti Roger.

  — Să-mi aduc şi prietenii?

  — Nu.

  — Pe niciunul?

  — Ţii foarte mult să vină şi ei?

  — Nu.

  — Bun.

  — Şi când să vin la vilă?

  — Oricând, îi spuse Thomas Hudson.

  — Rămân şi la masa de prânz?

  — Bineînţeles, îi spuse Roger.

  — Insula asta pare splendidă, spuse ea. Mă bucur tare mult că toţi suntem oameni simpatici.

  — David vă poate arăta cum voia el să facă pe monstrul tocmai când s-a stricat petrecerea, îi spuse Andy.

  — Ah, făcu ea. Atunci avem chiar de toate.

  — Şi cât o să rămâneţi? o întrebă tânărul Tom.

  — Nu ştiu.

  — Dar cât o să stea iahtul? o întrebă Roger.

  — Nu ştiu.

  — Atunci ce ştii? o întrebă Roger. O zic cu bune intenţii.

  — Nu prea multe. Dar dumneata?

  — Socot că eşti încântătoare, îi spuse Roger.

  — Oh, exclamă fata. Îţi mulţumesc tare mult.

  — O să mai rămâi o vreme?

  — Nu ştiu. S-ar putea.

  — Nu vii acum la vilă să bem ceva, în loc să bem aici? o ispiti Roger.

  — Să bem un pahar aici, spuse ea. E foarte drăguţ aici.

  XII.

  A doua zi vântul se potoli, Roger şi băieţii se duseră la plajă să înoate, iar Thomas Hudson rămase sus pe terasă să lucreze. Eddy declarase că apa sărată n-o să-i facă rău lui David la picioare când va înota, dacă după aceea le bandajează din nou. Aşa că se duseseră cu toţii în apă, iar Thomas Hudson, din când în când, se mai uita în jos la ei în vreme ce picta. Era cam nedumerit în legătură cu Roger şi cu fata şi asta îl cam distrăgea de la treabă, aşa că renunţă să se mai gândească. Dar nu putea să nu se gândească ce mult îi amintea fata de mama tânărului Tom, când o întâlnise prima oară. Numai că prea multe fete reuşiseră să arate în aşa fel încât să-i amintească de ea, se gândi el şi continuă să lucreze. Era convins că avea s-o vadă pe fată când va veni vremea şi era convins că aveau s-o vadă destul de multă vreme. Era un lucru destul de limpede. Ei, fata arăta decorativă şi părea destul de drăguţă. Iar dacă-i mai şi amintea de mama lui Tommy, era cu atât mai trist. Dar nu se putea face nimic. Mai trecuse el prin împrejurări din astea de destule ori înainte. Continuă să lucreze.

  Tabloul avea să fie bun. Celălalt, cu peştele în apă, avea să fie cu adevărat greu. Poate că ar fi fost mai bine să fi început cu acela, se gândi. Nu, e mai bine să-l termin pe ăsta. După ce pleacă ei, am să pot lucra la celălalt când vreau.

  — Lasă-mă să te duc până sus, Davy, îl auzi el pe Roger spunând. Ca să nu-ţi intre cumva nisip în rosături.

  — Bine, spuse David. Dar mai întâi să-mi spăl tălpile bine aici, în ocean.

  Roger îl purtă în sus pe ţărm şi-l aşeză pe un scaun în faţa uşii care dădea spre ocean. Pe când treceau pe sub terasă, Thomas Hudson îl auzi pe David întrebând:

  — Domnule Davis, crezi că are să vină?

  — Nu ştiu, răspunse Roger. Sper.

  — Domnule Davis, nu-i aşa că-i frumoasă?

  — Foarte.

  — Cred că ţine la noi. Domnule Davis, cu ce se ocupă o fată ca ea?

  — Nu ştiu. N-am întrebat-o.

  — Tommy o şi iubeşte. Şi Andy.

  — Dar tu?

  — Nu ştiu. Eu nu mă îndrăgostesc de oameni, cum fac ei. Oricum, aş vrea s-o văd mai bine. Domnule Davis, nu-i o stricată, nu-i aşa?

  — Nu ştiu. Nu pare a fi. De ce?

  — Tommy spunea că o iubeşte, dar că probabil nu e decât o stricată. Andy spunea că lui nu-i pasă chiar dacă-i stricată.

  — Nu pare a fi, îi spuse Roger.

  — Domnule Davis, indivizii ăia care-s cu ea nu-s o adunătură cam ciudată?

  — Cu siguranţă că sunt.

  — Cu ce se ocupă nişte oameni ca ei?

  — O să-o întrebăm pe ea când vine.

  — Şi crezi că vine?

  — Da, îi spuse Roger. În locul tău, nu mi-aş face griji.

  — Tommy şi Andy îşi fac griji. Eu pe altcineva iubesc. Doar ştii. Ţi-am spus.

  — Îmi aduc aminte. Dar şi fata asta seamănă cu ea, îi spuse Roger.

  — Poate c-a văzut-o la cinema şi încearcă să arate ca ea, spuse David.

  Thomas Hudson îşi văzu mai departe de lucru. Când apăru fata, mergând pe plajă, Roger tocmai îi bandaja picioarele lui David. Ea era cu picioarele goale, într-un costum de baie cu o fustă din acelaşi material pe deasupra, şi ducea în mână o sacoşă de plajă. Thomas Hudson văzu încântat că avea picioarele la fel de frumoase ca şi chipul, şi la fel de frumoase ca şi sânii pe care-i ghicise sub pulover. Avea braţe frumoase şi era bronzată peste tot. Nu se dăduse cu nici un fel de fard, numai buzele şi le vopsise şi avea buze frumoase pe care el ar fi preferat să le vadă nevopsite.

  — Salut, făcu ea. Am întârziat mult?

  — Nu, îi spuse Roger. Noi am fost în apă, dar eu intru din nou.

  Roger mutase scaunul lui David la marginea ţărmului şi Thomas Hudson o văzu cum se apleacă şi se uită la picioarele lui David şi-i zări cârlionţii scurţi de pe ceafă când pletele îi lunecară în faţă. Pe pielea bronzată, cârlionţii păreau argintii.

  — Ce-ai păţit aici? îl întrebă ea. Sărmanele picioare!

  — Mi le-am rănit pe când trăgeam să scot un peşte, îi spuse David.

  — Şi cât de mare era peştele?

  — Nu ştiu. A scăpat.

  — Tare îmi pare rău.

  — Nu-i nimic, spuse David. Nimănui nu-i mai pasă de el.

  — Poţi să înoţi aşa?

  Roger îi oblojea rosăturile cu mercurocrom. Rănile arătau bine şi erau curate, dar pielea era puţin zbârcită de la apa de mare.

  — Eddy spune că apa le face bine.

  — Cine-i Eddy?

  — Bucătarul nostru.

  — Şi bucătarul vostru este şi doctor?

  — La treburi de astea se pricepe, îi explică David. Şi domnul Davis spune că e bine.

  — Domnul Davis mai spune şi altceva? îl întrebă ea pe Roger.

  — Că e bucuros să te vadă.

  — Drăguţ din partea lui. Ei, băieţi, aţi avut o seară straşnică?

  — Nu prea, răspunse Roger. Am făcut un pocher şi după aceea am citit şi m-am dus să mă culc.

  — Şi cine a câştigat la pocher?

  — Andy şi Eddy, spuse David. Dumneavoastră ce-aţi făcut?

  — Am jucat table.

  — Şi ai dormit bine? o întrebă Roger.

  — Da. Dar dumneata?

  — Minunat, spuse el.

  — Dintre noi, numai Tommy ştie să joace table, îi spuse David fetei. L-a învăţat un netrebnic care s-a dovedit apoi a fi un pervers.

  — Chiar? Tristă poveste.

  — Când o spune Tommy cum ştie el, nu mai e aşa de tristă, spuse David. Nu s-a întâmplat nimic rău.

  — Cred că toţi perverşii ăştia trebuie să fie groaznic de întristători, spuse ea. Sărmanii de ei.

  — Dar a fost ceva tare caraghios, spuse David. Fiindcă netrebnicul care l-a învăţat pe Tommy table i-a explicat şi ce înseamnă să fii pervers şi tot felul de chestii despre greci şi Damon şi Pythias, şi David şi Jonathan. Ştii, ca atunci când ni se vorbeşte la şcoală despre peşti şi despre albine că fertilizează polenul şi toate chestiile celelalte, şi Tommy l-a întrebat dacă a citit vreodată o carte de Gide. Cum se numea, domnule Davis? Nu Corydon. Cealaltă? Aia în care era vorba de Oscar Wilde.

  — Şi le grain ne meurt, îi spuse Roger.

  — E o carte groaznică, pe care Tommy a luat-o să le citească băieţilor la şcoală. În franţuzeşte, bineînţeles, că nu înţelegeau ei nici o iotă, dar de obicei Tommy le traducea. Mare parte e grozav de plicticoasă, dar începe să devină groaznică atunci când domnul Gide ajunge în Africa.

  — Am citit-o, spuse fata.

  — Ah, straşnic, făcu David. Atunci înţelegeţi cam ce vreau să spun. Ei, şi individul care l-a învăţat pe Tommy table şi s-a dovedit a fi un pervers a rămas cumplit de mirat când Tommy i-a vorbit despre cartea asta, dar era şi bucuros fiindcă acum nu mai era nevoit să treacă prin toate chestiile alea cu albinele şi florile şi i-a spus: „Sunt bucuros că ştii astea”, sau cam aşa ceva, şi atunci Tommy i-a spus exact aşa, ţin minte: „Domnule Edwards, în privinţa perverşilor n-am decât o curiozitate ştiinţifică. Îţi mulţumesc foarte mult că m-ai învăţat table, dar trebuie să-ţi spun la revedere”. Pe vremea aia Tommy avea purtări foarte alese, urmă David. Abia se întorsese din Franţa unde stătuse cu tata şi avea purtări minunate.

  — Ai stat şi tu în Franţa?

  — Cu toţii am stat în Franţa în diferite perioade. Dar numai Tommy îşi aduce aminte ca lumea de ea. Şi are şi cea mai bună memorie. Şi îşi aduce aminte exact. Aţi stat vreodată în Franţa?

  — Multă vreme.

  — Aţi fost la şcoală acolo?

  — Da, pe lângă Paris.

  — Atunci aşteptaţi până vă întâlniţi cu Tommy, spuse David. El cunoaşte Parisul şi împrejurimile Parisului, aşa cum cunosc eu reciful de colo sau locurile cu apă mică. Poate că nici pe astea nu le ştiu aşa de bine cum cunoaşte Tommy Parisul.

  Fata se aşezase jos, în umbra terasei şi se apucase să cearnă nisipul printre degetele de la picioare.

  — Povesteşte-mi şi mie despre recif şi despre locurile cu apă mică, îi spuse ea.

  — Mai bine-i dacă vi le arăt, îi spuse David. Am să vă duc în larg cu schiful unde-s locurile acelea şi unde putem să facem pescuit subacvatic, dacă vă place. Numai aşa poţi să cunoşti reciful.

  — Mi-ar plăcea să merg.

  — Cine-s cei de pe iaht? o întrebă Roger.

  — Nişte oameni. Nu ţi-ar place.

  — Par foarte simpatici.

  — Trebuie să vorbim în chipul ăsta?

  — Nu, spuse Roger.

  — Pe omul insistent l-ai întâlnit. E cel mai bogat şi cel mai plicticos. Nu putem să nu mai discutăm despre ei? Toţi sunt oameni de treabă şi minunaţi şi plicticoşi la culme.

  Sosi şi tânărul Tom, urmat de Andrew. Întoarseră departe, de-a lungul ţărmului, iar când ieşiseră din apă şi văzuseră fata lângă scaunul lui David, o luaseră Ia fugă pe unde nisipul era mai bătut, iar Andrew rămăsese în urmă. Când ajunse şi el, abia mai sufla.

  — Ai fi putut să mă aştepţi şi pe mine, îi reproşă el tânărului Tom.

  — Iartă-mă, Andy, se scuză tânărul Tom. Bună dimineaţa, îi spuse el apoi fetei. V-am aşteptat, dar după aceea am intrat în apă.

  — Îmi pare rău că am întârziat.

  — N-aţi întârziat. Intrăm cu toţii din nou în apă.

  — Eu nu mai intru, spuse David. Intraţi voi acum. Şi aşa am vorbit prea mult.

  — Nu trebuie să vă temeţi de curenţii de fund, îi spuse tânărul Tom. Fundul coboară încet, până departe.

  — Dar rechinii şi baracudele?

  — Rechinii nu intră în lagună decât noaptea, îi spuse Roger, baracudele n-or să te supere deloc. Nu ies ele la vânătoare decât dacă-i apa mâloasă sau tulbure.

  — Dacă or să vadă lucind ceva şi nu ştiu ce e, s-ar putea să atace din greşeală, îi explică David. Dar când apa e limpede nu atacă oamenii. Pe unde înotăm noi sunt mai totdeauna baracude.

  — Le poţi vedea plutind pe deasupra nisipului chiar pe lângă tine, îi spuse Tom. Sunt foarte curioase. Dar întotdeauna se îndepărtează.

  — Dacă ai un peşte, îi spuse David, ca atunci când pescuieşti sub apă şi înşiri peştii pe o sfoară sau îi pui într-o plasă, atunci se dau la peşte şi s-ar putea să te atace din greşeală, pentru că sunt foarte repezite.

  — Sau dacă înoţi printre chefali sau într-un banc mare de sardele, spuse tânărul Tom, s-ar putea să te atace când se reped după peştii din banc.

  — Să înotaţi între mine şi Tom, îi spuse Andy. În felul ăsta n-are să vă deranjeze nimic.

  Valurile se spărgeau greoaie de ţărm şi pietroşeii şi ploierii alergau repede ca o părere pe nisipul abia udat când se retrăgea apa şi înainte de a se sparge valul următor.

  — Crezi că e bine să înotăm când marea e atât de agitată şi nici nu putem vedea nimic?

  — Nici o grijă, îi spuse David. Numai să vă uitaţi pe unde călcaţi înainte de a porni înot. Dar oricum cred că e prea agitată ca vreo pisică de mare să stea culcată în nisip.

  — Domnul Davis şi cu mine o să avem grijă de dumneavoastră, îi spuse tânărul Tom.

  — Eu am să am grijă de dumneavoastră, se băgă Andy.

  — Dacă vă izbiţi de vreun peşte unde se sparg valurile, se poate să fie vreun pompano din cei mici, îi spuse David. Când e mareea înaltă, vin în lagună să se hrănească cu purici de nisip. Când sunt în apă sunt nespus de drăguţi şi curioşi şi prietenoşi.

  — Parcă aş înota într-un acvariu, spuse ea.

  — Andy o să vă înveţe cum să daţi aerul afară din plămâni ca să puteţi rămâne sub apă, îi mai spuse David. Iar Tom o să vă arate cum să nu daţi de bucluc cu murenele.

  — Nu încerca s-o sperii, Dave, îi spuse tânărul Tom. Noi nu suntem mari împăraţi ai adâncului apelor, ca el. Dar tocmai pentru că el e împăratul adâncurilor, domnişoară Bruce…

  — Audrey.

  — Audrey, repetă Tom şi se opri.

  — Ce spuneai, Tommy?

  — Nu mai ştiu, spuse tânărul Tom. Haideţi să intrăm în apă şi să înotăm.

  O vreme, Thomas Hudson lucră mai departe. Apoi coborî şi se aşeză lângă David şi-i urmări pe cei patru care ajunseseră departe, acolo unde se spărgeau valurile. Fata intrase în apă fără cască şi înota şi se cufunda ca o focă. Era o înotătoare la fel de bună ca şi Roger, numai că el avea mai multă forţă. Veniră înapoi spre ţărm şi când ajunseră să simtă fundul cu picioarele, începură să meargă îndreptându-se spre casă, iar părul fetei era ud şi de pe frunte cădea drept spre spate, în aşa fel încât nimic nu mai ascundea forma capului şi Thomas Hudson se gândi că nu mai văzuse niciodată un chip mai frumos şi un trup mai minunat. În afară de unul singur, se gândi. În afară de unul singur, care fusese cel mai frumos şi cel mai minunat. Nu te mai gândi la asta, îşi spuse. Uită-te la fată, atât, şi fii fericit că e aici.

  — Cum a fost? o întrebă.

  — Minunat, îi răspunse ea zâmbindu-i. Dar n-am văzut nici urmă de peşte, îi spuse lui David.

  — Probabil că nici nu se putea cu valurile astea, îi spuse David. Numai dacă dădeaţi peste ei.

  Fata se aşeză în nisip, cu mâinile prinse în jurul genunchilor. Părul ud îi cădea pe umeri, iar cei doi băieţi stăteau lângă ea. Roger se întinsese pe nisip în faţa ei, cu fruntea pe braţele încrucişate. Thomas Hudson deschise uşa cu plasă, intră în casă şi apoi se urcă pe terasă, să lucreze mai departe la tablou. Se gândi că era cel mai bun lucru care-i rămânea de făcut.

  Pe nisip, jos, unde Thomas Hudson nu-i mai vedea, fata se uită la Roger.

  — Eşti mâhnit? îl întrebă ea.

  — Nu.

  — Gânditor?

  — Poate, puţin. Nu ştiu.

  — Într-o zi ca asta e mai bine să nu te gândeşti deloc.

  — În regulă. Să nu ne mai gândim. E bine dacă mă uit la valuri?

  — La valuri e voie.

  — Vrei să mai intri în apă?

  — Mai târziu.

  — Cine te-a învăţat să înoţi? o întrebă Roger.

  — Tu.

  Roger înălţă capul şi se uită la ea.

  — Nu-ţi mai aduci aminte de plaja de la Cap d'Antibes? Plaja mică. Nu Eden Roc. La Eden Roc mă uitam cum te scufundai.

  — Ce dracu cauţi aici şi cum te cheamă, de fapt?

  — Am venit să te văd, spuse ea. Şi bănuiesc că mă cheamă Audrey Bruce.

  — Domnule Davis, să plecăm? întrebă tânărul Tom.

  Roger nici măcar nu-i răspunse.

  — Care-i numele tău adevărat?

  — Mă cheamă Audrey Raeburn.

  — Şi de ce-ai venit să mă vezi?

  — Fiindcă aşa am vrut. Am făcut rău?

  — Nu cred. Cine ţi-a spus că-s aici?

  — Un tip scârbos pe care l-am întâlnit la o petrecere la New York. Te-ai bătut cu el pe-aici. Spuneau că ai ajuns un pierde-vară care se vântură pe ţărm.

  — Ei bine, e destul de bine vânturat, spuse Roger uitându-se spre largul mării.

  — Mai spunea şi alte lucruri despre tine. Niciunul nu era chiar de laudă.

  — Cu cine erai la Antibes?

  — Cu mama şi Dick Raeburn. Acum îţi aminteşti?

  Roger se ridică în capul oaselor şi se uită la ea. Apoi veni la ea, o luă în braţe şi o sărută.

  — Fir-aş afurisit să fiu, făcu el.

  — E bine că am venit? îl întrebă ea.

  — Ah, ştrengăriţă mică, spuse Roger. Tu eşti?

  — Trebuie s-o mai dovedesc? Nu crezi?

  — Nu-mi aduc aminte de nici un semn tainic.

  — Îţi place cum arăt acum?

  — Acum te iubesc.

  — Doar nu voiai să arăt o viaţă întreagă ca un mânz. Ţii minte când mi-ai spus că arăt ca un mânz, la Auteuil, atunci când plângeam?

  — Era şi un compliment. Ţi-am spus că arăţi ca un mânz desenat de Tenniel din Alice în Ţara Minunilor.

  — Am plâns.

  — Domnule Davis, spuse Andy. Noi băieţii ne ducem să facem rost de nişte coca-cola. Vreţi şi voi?

  — Nu, Andy. Tu vrei, ştrengăriţo?

  — Da, aş vrea.

  — Haide, Dave.

  — Nu, eu rămân să ascult mai departe.

  — Câteodată eşti o bestie de frate, îi spuse tânărul Tom.

  — Adu-mi şi mie o sticlă, îi spuse David. Daţi-i înainte, domnule Davis, să nu vă deranjeze că-s şi eu aici.

  — Nu mă deranjează, Davy, spuse fata.

  — Dar pe unde ai umblat şi de ce te cheamă Audrey Bruce?

  — E destul de complicat.

  — Bănuiesc.

  — În cele din urmă, mama s-a căsătorit cu un bărbat pe care-l cheamă Bruce.

  — L-am cunoscut.

  — Am ţinut la el.

  — Eu trec peste asta, spuse Roger. Dar de unde şi până unde Audrey?

  — E al doilea nume de botez al meu. Şi numele mamei nu mi-a plăcut.

  — Mie nu mi-a plăcut mama.

  — Nici mie. Am ţinut la Dick Raeburn, am ţinut la Bill Bruce, şi te-am iubit pe tine, şi l-am iubit pe Tom Hudson. Nici el nu m-a recunoscut, nu-i aşa?

  — Nu ştiu. E un tip ciudat şi s-ar putea să tacă. Ştiu că se gândeşte că semeni cu mama lui Tommy.

  — Aş vrea să-i fi semănat.

  — Îi semeni afurisit de mult.

  — Zău că-i semeni, spuse şi David. De asta îmi dau şi eu seama. Iartă-mă Audrey. Ar trebui să tac din gură şi s-o şterg.

  — Nu m-ai iubit nici pe mine şi nu l-ai iubit nici pe Tom.

  — Ba da, v-am iubit. Nici n-ai să ştii cât de mult.

  — Unde-i mama ta acum?

  — S-a căsătorit cu un tip pe nume Geoffrey Townsend şi stă la Londra.

  — Tot mai ia droguri?

  — Bineînţeles. Şi e frumoasă.

  — Nu mai spune?

  — Da. E chiar frumoasă. Şi nu o spun din pietate filială.

  — Pe vremuri aveai multă pietate filială.

  — Ştiu. Pe atunci obişnuiam să mă rog pentru fiecare. Mi se frângea inima la orice. Mă duceam la slujbele din prima vineri a lunii şi mă rugam să-i fie hărăzită mamei o moarte fericită. Nici nu ştii cât mă rugam pentru tine, Roger.

  — Aş fi vrut să-mi fi prins mai bine, răspunse Roger.

  — Şi eu, spuse fata.

  — Dar nu poţi şti, Audrey. Nu poţi şti niciodată când s-ar putea să prindă bine, spuse David. Nu vreau să spun că domnul Davis are nevoie să se roage cineva pentru el. Nu mă refer decât pur şi simplu la rugăciune.

  — Mulţumesc, Dave, spuse Roger. Şi ce s-a mai întâmplat cu Bruce?

  — A murit. Nu-ţi aduci aminte?

  — Nu. Îmi aduc aminte doar că Dick Raeburn a murit.

  — Cred că-ţi aduci aminte.

  — Bineînţeles.

  Tânărul Tom şi Andy se întoarseră cu sticlele de coca-cola şi Andy îi dădu o sticlă rece fetei şi una lui David.

  — Mulţumesc, spuse fata. E minunată şi rece.

  — Audrey, începu tânărul Tom, acum îmi aduc aminte de tine. Veneai de obicei la atelier cu domnul Raeburn. Nu scoteai niciodată o vorbă. Tu şi cu mine, cu papà şi domnul Raeburn, mergeam de obicei pe la circuri, şi mergeam şi la curse: Dar pe vremea aceea nu erai aşa de frumoasă.

  — Ba era, spuse Roger. Întreabă-l pe tatăl tău.

  — Îmi pare rău că domnul Raeburn a murit, spuse tânărul Tom. Îmi amintesc foarte bine cum a murit. A fost lovit de un bob care a luat o curbă prea sus, a ieşit de pe pârtie şi a intrat în mulţime. Prima dată când s-a întâmplat accidentul a fost tare bolnav şi mă duceam cu papà să-l vizităm. Apoi, după o vreme, s-a făcut mai bine şi s-a dus din nou să urmărească cursele de bob, deşi n-ar fi trebuit. Când a fost ucis, noi nu eram acolo. Îmi pare rău dacă, vorbind despre asta, te-am tulburat, Audrey.

  — A fost un om simpatic, spuse Audrey. Nu mă tulbură, Tommy. A trecut multă vreme de-atunci.

  — Pe noi ăştialalţi ne-ai cunoscut? o întrebă Andy.

  — Cum să ne fi cunoscut, călăreţule? Nici nu ne născuserăm, îi spuse David.

  — De unde să ştiu eu? întrebă Andy. Nu-mi amintesc nimic despre Franţa şi cred că nici tu nu-ţi aminteşti mare lucru.

  — Nici nu pretind. Tommy îşi aminteşte de Franţa pentru noi toţi. Mai târziu am să-mi amintesc de insula asta. Şi-mi pot aduce aminte orice tablou de-al tatei pe care l-am văzut vreodată.

  — Îţi poţi aminti de cele cu cursele? îl întrebă Audrey.

  — De toate pe care le-am văzut.

  — În câteva eram şi eu, spuse Audrey. La Longchamps, şi la Auteuil, şi la St. Cloud. Peste tot mi se vede ceafa.

  — Să ştii că de ceafa ta îmi aduc aminte, spuse tânărul Tom. Şi aveai părul până la brâu şi eu eram cu două trepte mai sus ca să văd mai bine. Era o zi ceţoasă, aşa cum e toamna, când aerul pare albăstrui ca de fum, iar noi stăteam în tribuna de sus, chiar vizavi de groapa cu apă, iar în stânga era gardul viu cu şanţ şi obstacolul de zid. Finişul era în partea dinspre noi, iar groapa cu apă se afla pe porţiunea dinăuntru a pistei. Eu eram totdeauna în spatele tău, mai sus de tine ca să văd mai bine, în afară de cazul când ne duceam jos, lângă pistă.

  — Pe vremea aia te socoteam un ţânc caraghios.

  — Cred şi eu. Şi nu scoteai niciodată nici o vorbă. Poate pentru că eram atât de mic. Dar nu-i aşa că la Auteuil aveau un hipodrom frumos?

  — Minunat. Am fost pe-acolo anul trecut.

  — Poate o să putem să mergem şi noi anul acesta, Tommy, spuse David. Şi dumneata te duceai de obicei la curse cu ea, domnule Davis?

  — Nu, făcu Roger. Eu nu eram decât profesorul ei de înot.

  — Erai eroul meu.

  — Papà n-a fost niciodată eroul tău? întrebă Andrew.

  — Bineînţeles c-a fost. Dar nu-mi puteam îngădui să-l fac eroul meu atât de mult cât vroiam, pentru că era căsătorit. Când el şi mama lui Tommy au divorţat, i-am scris o scrisoare. Era foarte impresionantă şi eram gata să iau locul mamei lui Tommy, indiferent în ce chip. Dar n-am trimis-o niciodată, pentru că s-a căsătorit cu mama lui David şi Andy.

  — Lucrurile sunt tare complicate, spuse tânărul Tom.

  — Mai povesteşte-mi ceva despre Paris, îl rugă David. Dacă tot o să mergem acolo, trebuie să învăţăm tot ce se poate.

  — Îţi mai aduci aminte, Audrey, când stăteam lângă îngrăditură şi când, după ce treceau de ultimul obstacol, caii veneau drept spre noi şi cum, în vreme ce se apropiau, arătau tot mai mari, şi mai mari, şi cum duduia gazonul în clipa când treceau?

  — Şi cât de rece mai era şi cum ne băgăm de obicei cât mai aproape de mangalurile acelea ca să ne mai încălzim puţin şi să mâncăm sandvişuri de la bar?

  — Tare îmi mai plăcea toamna, spuse tânărul Tom. De obicei ne întreceam cu trăsura acasă, într-o trăsură deschisă. Îţi mai aminteşti? Ieşeam din Bois şi o luam apoi de-a lungul apei când se lăsa şi întunericul şi dăinuia un miros de frunze, iar remorcherele pe râu trăgeau după ele şlepuri.

  — Chiar îţi aduci aminte atât de bine? Erai un puşti groaznic de mic.

  — Îmi amintesc de fiecare pod de pe fluviu, de la Suresnes până la Charenton, îi spuse Tommy.

  — Nu se poate.

  — Nu le ştiu pe toate după nume. Dar le am aici în cap.

  — Nu cred că-ţi poţi aminti de toate. Şi-apoi, o parte a fluviului e urâtă, ca şi multe dintre poduri.

  — Ştiu. Dar după ce te-am cunoscut, am mai rămas multă vreme acolo, şi eu şi cu tata mergeam pe jos de-a lungul întregului fluviu. Şi de-a lungul porţiunii urâte, şi de-a lungul celei frumoase, şi am mai şi pescuit destul cu diferiţi prieteni de-ai mei.

  — Chiar ai pescuit în Sena?

  — Bineînţeles.

  — A pescuit şi papà?

  — Nu cine ştie ce. El se ducea de obicei să pescuiască la Charenton. Dar, după ce isprăvea de pictat, voia să se plimbe, aşa că porneam pe jos şi mergeam până ce eu oboseam prea tare şi atunci luam autobuzul. Când am început să avem bani luam un taxi sau o trăsură.

  — Păi, trebuia să fi avut bani când vă duceaţi la cursele de cai.

  — Cred că în anul acela aveam, spuse Tommy. De asta nu-mi amintesc prea bine. Uneori aveam bani, iar uneori nu mai aveam.

  — Noi am avut întotdeauna bani, spuse Audrey. Mama nu s-a căsătorit niciodată cu cineva care să nu aibă o grămadă de bani.

  — Audrey, eşti bogată? o întrebă Tommy.

  — Nu, răspunse fata. Tata şi-a cam cheltuit banii şi apoi i-a mai şi pierdut după ce s-a căsătorit cu mama, şi niciunul dintre taţii mei vitregi nu mi-a lăsat nimic prin testament.

  — Nici nu trebuie să ai vreun ban, îi spuse Andrew.

  — De ce nu vii să stai cu noi? o întrebă tânărul Tom. O să te simţi tare bine cu noi.

  — Sună grozav. Dar trebuie să-mi câştig şi eu existenţa.

  — Noi ne ducem la Paris, spuse Andrew. Vino cu noi. Va fi minunat. Putem merge amândoi să vedem toate arondismentele împreună.

  — Trebuie să mai ehibzuiesc, spuse fata.

  — Vrei să-ţi pregătesc ceva de băut, ca să te ajute să te hotărăşti? îi spuse David. În cărţile domnului Davis, aşa fac oamenii totdeauna.

  — Nu mă păcăleşti tu cu băutura.

  — E o veche şmecherie a negustorilor de carne albă, spuse tânărul Tom. Şi apoi când îţi dai seama, te trezeşti la Buenos Aires.

  — Precis că le dau ceva groaznic de tare, se băgă în vorbă David, fiindcă e un drum tare lung.

  — Nu cred că există ceva mai tare decât cocteilul cu martini pe care-l face domnul Davis, spuse Andrew. Domnule Davis, te rog, pregăteşte-i un martini. Audrey, vrei un martini?

  — Da, dacă nu mai durează mult până la masă.

  Roger se ridică să pregătească băuturile şi tânărul Tom veni şi se aşeză lângă fată. Andrew stătea la picioarele ei.

  — Nu cred că-i bine să-l bei, Audrey, îi spuse el. Acesta-i primul pas. Adu-ţi aminte: ce n'est que le premier pas qui conte.9

  Sus pe terasă, Thomas Hudson continua să picteze. Nu putea să nu audă ce vorbeau, dar nu le mai aruncase nici o privire de când ieşiseră din apă. Îi venise destul de greu să stăruie în carapacea trudei pe care şi-o durase pentru propria lui apărare şi se gândi: Dacă acum las munca deoparte, s-ar putea să mă trezesc fără ea. Apoi se gândi că va avea destul timp să lucreze după ce vor pleca cu toţii. Dar ştia că trebuia să continue să lucreze, altfel avea să-şi piardă sentimentul de siguranţă pe care şi-l durase prin muncă. Am să lucrez exact atât de mult ca şi cum n-ar fi nimeni aici, se gândi. Apoi strâng şi cobor şi eu, şi la dracu cu toate gândurile despre Raeburn sau despre vremurile de odinioară şi toate celelalte. Dar, în vreme ce lucra mai departe, simţi un fel de singurătate ce se strecura de pe acum în sufletul lui. Şi abia săptămâna următoare aveau să plece. Munceşte, îşi spuse. Ţin-te de muncă aşa cum trebuie şi păstrează-ţi obiceiurile, fiindcă o să ai nevoie de ele.

  După ce-şi termină lucrul şi coborî în mijlocul celorlalţi, Thomas Hudson se mai gândea încă la pictura lui, şi-o salută pe fată cu un „bună”, şi apoi se uită în altă parte. Apoi îşi întoarse din nou privirea spre ea.

  — N-am putut să nu aud, spuse. Sau să nu trag cu urechea. Mă bucur că suntem vechi prieteni.

  — Şi eu. Ştiai?

  — Poate, îi răspunse el. Haideţi să mâncăm. Te-ai uscat, Audrey?

  — Mă duc să fac un duş şi mă schimb, spuse ea. Mai am şi o bluză şi o fustă.

  — Anunţă-i pe Eddy şi pe Joseph că suntem gata, îi spuse Thomas Hudson tânărului Tom. Îţi arăt eu unde-i duşul, Audrey.

  Roger intră în casă.

  — M-am gândit că nu se făcea să viu aici uzând de subterfugii mincinoase, spuse Audrey.

  — Nici n-ai făcut-o.

  — Crezi că aş putea să-i fiu de vreun folos?

  — S-ar putea. Are nevoie de muncă serioasă ca să-şi mântuie sufletul. Eu nu mă pricep deloc la suflete. Dar el şi l-a încredinţat în mâini tare nepotrivite încă din prima oară când a ajuns pe coastă.

  — Dar acum are de gând să scrie un roman. Un mare roman.

  — De unde ai auzit-o şi pe-asta?

  — Dintr-o rubrică literară. Probabil că a lui Cholly Knickerbocker.

  — Ah, făcu Thomas Hudson. Atunci trebuie să fie adevărat.

  — Nu crezi cu adevărat că aş putea să-i fiu de folos?

  — S-ar putea.

  — Dar mai sunt şi nişte complicaţii.

  — Totdeauna sunt.

  — Să ţi le spun acum?

  — Nu, replică Thomas Hudson. Mai bine du-te şi îmbracă-te şi piaptănă-te şi vino sus. În vreme ce stă şi te aşteaptă, s-ar putea să dea peste altă femeie.

  — Pe vremuri nu erai aşa. Credeam că eşti cel mai bun om pe care l-am cunoscut vreodată.

  — Te rog mult să mă ierţi, Audrey. Şi-mi pare tare bine că eşti aici.

  — Suntem prieteni vechi, nu-i aşa?

  — Bineînţeles, spuse el. Schimbă-te şi aranjează-te şi vino sus.

  Thomas Hudson se uită în altă parte, iar fata închise uşa cabinei duşului. Nici el nu ştia ce-l făcea să se simtă aşa cum se simţea. Dar fericirea acelei veri începu să se retragă din el, ca atunci când se schimbă mareea unde-i apa mică, şi în canalul care dă în mare începe refluxul. Se uită la mare şi urmări linia ţărmului şi observă că mareea se schimbase şi păsările de pe mal se apucaseră grăbite de treabă pe panta de nisip ud abia descoperit de ape. Brizanţii erau tot mai mărunţi, în vreme ce apa se retrăgea. Se uită până departe de-a lungul ţărmului şi apoi se duse în casă.

  XIII.

  În ultimele câteva zile s-au distrat minunat. S-au distrat la fel de bine ca înainte şi n-au încercat nici un fel de tristeţe premergătoare despărţirii. Iahtul plecase şi Audrey îşi luase o cameră la Ponce de León. Dar rămăsese de fapt la vilă şi dormea pe un pat de campanie pe terasă, în capătul cel mai îndepărtat al casei, şi folosea camera de oaspeţi.

  N-a mai scos nici o vorbă despre dragostea ei pentru Roger. Iar tot ce i-a spus Roger lui Thomas Hudson despre ea a fost:

  — E căsătorită cu un fel de nemernic.

  — Doar nu te bătea gândul că fata are să te aştepte toată viaţa?

  — Bine măcar că-i un nemernic.

  — Nu aşa se nimeresc să fie ăştia întotdeauna?

  — E bogat.

  — Probabil că asta-i partea lui plăcută, spuse Thomas Hudson. Aşa fac fetele astea întotdeauna, se mărită cu cine ştie ce nemernic şi ăla are întotdeauna şi o parte grozav de plăcută.

  — Bine, bine, făcu Roger. Să nu mai vorbim de asta.

  — Ai de gând să te apuci de cartea aia odată?

  — Bineînţeles. E ceea ce vrea şi ea…

  — De asta ai de gând să scrii?

  — Las-o baltă, Tom, îi spuse Roger.

  — Vrei să stai în casa din Cuba? Nu-i decât o şandrama. Dar acolo o să fii departe de oameni.

  — Nu. Vreau s-o pornesc spre vest.

  — Pe coastă?

  — Nu, nu pe coastă. Pot să stau o vreme la fermă?

  — Acolo e numai cabana aia departe de pe ţărm. Restul e închiriat.

  — O să fie straşnic.

  Fata şi cu Roger făceau lungi plimbări pe plajă şi înotau împreună sau cu băieţii. Băieţii plecară la pescuit şi o luară şi pe Audrey de asemenea la pescuit subacvatic pe recif. Thomas Hudson trudea din greu şi, ori de câte ori lucra iar băieţii înotau pe unde apa era puţin adâncă, încerca sentimentul plăcut că aveau să vină curând acasă şi că vor lua masa, fie prânzul, fie cina, împreună. Când se duceau la pescuit subacvatic era îngrijorat, dar ştia că Roger şi Eddy aveau să-i înveţe să fie prudenţi. O dată s-au dus cu toţii şi au pescuit la trenă o zi întreagă, tocmai lângă farul cel mai depărtat, la capătul şirului de insuliţe, şi s-au distrat grozav prinzând bonite şi dorade şi trei macrouri mari. Thomas Hudson picta un tablou cu unul din macrouri, redând capul acela turtit în chip ciudat şi dungile pe care le avea de-a lungul trupului prelung, făcut pentru viteză, ca să i-l dăruiască lui Andy, care-l prinsese pe cel mai mare. Picta peştele pe fundalul farului imens, cu picioare ca de păianjen, al norilor de vară şi al verdelui insuliţelor.

  Apoi, într-o zi, vechiul elicopter amfibiu Sikorsky dădu ocol casei şi apoi ateriza în golf şi-i duseră cu barca pe cei trei băieţi până la aparat. Joseph veni şi el cu o altă bărcuţă în care le aduse bagajele. Tânărul Tom spuse:

  — La revedere, papà. A fost o vară cu adevărat straşnică.

  David spuse:

  — La revedere papà. A fost cu adevărat minunat. Să n-ai nici o grijă. O să fim cu băgare de seamă.

  Andrew spuse:

  — La revedere, papà. Mulţumesc pentru vara asta minunată, minunată, şi pentru călătoria la Paris.

  Se căţărară pe uşa cabinei şi, din uşă, făcură semne cu mâna spre Audrey care rămăsese pe doc şi-i strigară:

  — La revedere, la revedere, Audrey.

  Roger îi ajutase să se suie şi ei strigară:

  — La revedere, domnule Davis. La revedere, papà.

  Şi apoi foarte tare, de se auzi peste întinderea apei:

  — La revedere, Audrey!

  Apoi uşa se trase şi se închise şi nu mai rămaseră decât nişte chipuri ce se zăreau prin ochiurile mici de geam, apoi doar nişte chipuri împroşcate de apă când bătrânele „râşniţe de cafea” începură să se învârtească. Thomas Hudson se trase înapoi, ferindu-se de şuvoiul de stropi, şi bătrânul elicopter diform porni să salte de pe apă, şi apoi decola ajutat de briza uşoară ce se pornise, şi apoi le dădu o dată ocol şi o luă pe drumul drept, nesuferit şi leneş peste Gulf-Stream.

  Thomas Hudson ştia că Roger şi Audrey aveau să-l părăsească şi ei şi, cum vasul de legătură sosea a doua zi, îl întrebă pe Roger când avea să plece.

  — Mâine, bătrâne Tom, îi spuse Roger.

  — Cu Wilson?

  — Da, l-am rugat să se întoarcă.

  — Voiam să ştiu, ca să văd ce comenzi fac pentru vas.

  Aşa că a doua zi plecară şi ei, în acelaşi chip. Thomas Hudson o sărută pe fată şi-i ură drum bun, şi fata îl sărută şi ea. Când plecaseră băieţii ea plânsese şi plânse şi acum şi-l strânse tare în braţe.

  — Să ai grijă de el şi să ai mare grijă de tine.

  — Am să încerc. Ai fost grozav de bun cu noi, Tom.

  — Prostii.

  — Am să stau şi-am să scriu, spuse Roger. Vrei cumva să fac ceva anume pe-acolo?

  — Să vă bucuraţi de toate. Şi poţi să-mi mai spui şi mie cum merg treburile.

  — Aşa am să fac. Are să scrie şi dumneaei.

  Aşa că plecară şi ei şi, în drum spre casă, Thomas Hudson se opri la Bobby.

  — O să fie al dracului de pustiu, spuse Bobby.

  — Da, încuviinţă Thomas Hudson. O să fie al dracului de pustiu.

  XIV.

  Thomas Hudson se simţi nefericit de cum plecară băieţii. Dar se gândi că încerca firescul sentiment de dor după băieţi şi continuă să lucreze mai departe. Domnul Bobby subliniase că lumea omului nu se sfârşeşte ca în unul din tablourile acelea mari. Sfârşitul veni cu unul dintre puştanii din insulă, care-i aduse un mesaj prin radio de la oficiul poştal local şi-i spuse:

  — Semnaţi, vă rog, cuponul detaşabil. Ne pare tare rău, domnule Tom.

  Îi dădu băiatului un şiling. Dar băiatul se uită la monedă şi o puse pe masă.

  — Nu-mi trebuie bacşiş, domnule Tom, spuse puştiul şi ieşi.

  Thomas Hudson citi hârtia. Apoi o puse în buzunar, ieşi şi se aşeză pe terasa care dădea spre mare. Scoase radiograma şi o mai citi o dată.

  „COPIII DUMNEAVOASTRĂ DAVID ŞI ANDREW UCIŞI ÎMPREUNA CU MAMA LOR ACCIDENT DE MAŞINA LÂNGĂ BIARRITZ NE OCUPAM DE TOT CE E NECESAR PÂNĂ LA SOSIREA DUMNEAVOASTRĂ ADÂNCĂ COMPASIUNE”.

  Era semnată de filiala din Paris a băncii sale din New York.

  Veni şi Eddy. Auzise de cele întâmplate de la Joseph, care, la rândul lui, auzise de la unul din băieţii de Ia oficiu. Eddy se aşeză lângă el şi spuse:

  — Fir-ar să fie, Tom. Cum de se pot petrece astfel de lucruri?

  — Nu ştiu, răspunse Thomas Hudson. Bănuiesc că s-au lovit de ceva, sau a dat ceva peste ei.

  — Pun prinsoare că nu conducea David, spuse Eddy.

  — Şi eu pun prinsoare. Dar acum tot nu contează.

  Thomas Hudson privea spre larg, la întinderea calmă şi albastră a mării şi la faţa de un albastru mai închis a curentului. Soarele scăpătase şi curând avea să fie acoperit de nori.

  — Crezi că mama lor conducea?

  — Poate. Poate că aveau şofer. Ce importanţă mai are?

  — Crezi că poate o fi fost Andy?

  — Poate. Maică-sa s-ar fi putut să-l fi lăsat pe el.

  — E destul de plin de el, spuse Eddy.

  — Era, spuse Thomas Hudson. Acum nu cred că mai e plin de el deloc.

  Soarele cobora tot mai mult şi apărură norii.

  — Trebuie să-i trimitem o telegramă lui Wilkinson când or să aibă legătură prin radio, ca să vină încoace devreme şi să-mi reţină un loc la avionul de New York.

  — Cât o să fii plecat, eu ce vrei să fac?

  — Să ai grijă de toate pe-aici. Am să-ţi las nişte cecuri pentru fiecare lună. Dacă o să fie furtuni, să tocmeşti oameni să te ajute să te descurci cu şalupa şi cu casa.

  — Am să fac tot ce e nevoie, spuse Eddy. Dar pentru mine nimic nu mai face nici cât un rahat.

  — Nici pentru mine, spuse Thomas Hudson.

  — Îl mai avem pe tânărul Tom.

  — Deocamdată, spuse Thomas Hudson, şi pentru prima oară privi drept în faţă perspectiva nesfârşită a vidului de dinainte.

  — Ai să răzbeşti, spuse Eddy.

  — Bineînţeles. Când n-am răzbit eu?

  — Poţi să mai rămâi la Paris o vreme, şi-apoi să te duci la reşedinţa din Cuba, şi tânărul Tom are să-ţi poată ţine tovărăşie. Acolo o să poţi picta bine şi o să fie un fel de schimbare.

  — Da, făcu Thomas Hudson.

  — O să poţi călători, şi asta o să-ţi facă bine. Du-te şi tu cu unul dintre vapoarele alea mari cu care am vrut şi eu mereu să merg. Călătoreşte cu ele. Lasă-le să te ducă oriunde s-or duce.

  — Da.

  — Rahat, făcu Eddy. De ce, fir-ar să fie, a fost omorât Davy?

  — Eddy, hai să lăsăm asta, spuse Thomas Hudson. Sunt lucruri care întrec ceea ce ştim.

  — În mă-sa cu toate, făcu Eddy şi-şi împinse pălăria pe ceafă.

  — O să jucăm jocul ăsta până la sfârşit cum om putea, îi spuse Thomas Hudson.

  Dar acum ştia că jocul nu-l mai interesa prea mult.

  XV.

  În timpul traversării spre est la bordul navei Île de France, Thomas Hudson învăţă că infernul nu era neapărat aşa cum îl descrisese Dante sau oricare altul dintre marii ilustratori ai infernului, ci putea fi şi o foarte confortabilă, plăcută şi îndrăgită navă care te duce spre o ţară spre care te-ai îndreptat totdeauna cu multă emoţie. Avea multe cercuri şi nu erau rânduite ca cele ale marelui egocentric florentin. Se urcase la bordul navei devreme şi, chibzuind acum îşi dădea seama că de fapt căutase un refugiu, ca să scape de oraşul unde se temea să nu întâlnească oameni care să-i vorbească despre ceea ce se întâmplase. Crezuse că pe navă avea să ajungă la un fel de înţelegere cu propria lui durere, fără să fi ştiut atunci că nu se poate ajunge la nici o înţelegere cu durerea. Nu se vindecă decât prin moarte, dar poate fi atenuată sau anesteziată în diferite chipuri. Se zice că şi timpul poate să vindece. Dar dacă durerea se poate lecui prin altceva decât moarte, poate că nu e vorba de adevărata durere.

  Ceea ce o mai atenuează temporar, atenuând şi toate celelalte, este băutura, iar altceva care poate abate mintea de la durere este munca. Thomas Hudson cunoştea aceste remedii. Dar mai ştia că băutura avea să-i distrugă capacitatea de a mai realiza o muncă satisfăcătoare, iar el îşi construise de atât de multă vreme întreaga viaţă pe muncă, încât socotea munca unicul lucru pe care nu trebuia să-l piardă.

  Dar cum ştia că o bună bucată de vreme nu va putea lucra. Îşi pusese în minte să bea, să citească şi să facă exerciţii până ce va fi atât de obosit încât să poată dormi. În avion dormise. Dar nu la New York.

  Acum se afla în cabină, care avea alături şi un salon, şi hamalii îi lăsaseră acolo bagajele şi pachetul enorm cu revistele şi ziarele pe care le cumpărase. Se gândise că era mai uşor să înceapă cu ele. Îi dădu stewardului biletul şi-l rugă să-i aducă o sticlă de Perrier şi nişte gheaţă. Când i le aduse, scoase dintr-o valiză o sticlă de whisky, o deschise şi-şi pregăti băutura. Apoi tăie sfoara cu care era legat maldărul de reviste şi ziare şi le împrăştie pe masă. Revistele arătau noi şi neatinse, în comparaţie cu cele care soseau în insulă. Luă The New Yorker. Când era pe insulă, totdeauna lăsa revista asta s-o citească seara şi de multă vreme nu mai văzuse el un The New Yorker chiar în săptămâna apariţiei sau unul care nu fusese îndoit. Se aşeză în fotoliul moale şi confortabil şi dădu pe gât băutura şi descoperi că nu poţi citi The New Yorker când cei pe care îi iubeşti abia au murit. Încercă atunci cu Time şi reuşi să-l citească fără dificultate, chiar şi rubrica de „Naşteri-Decese”, unde la morţi erau trecuţi cei doi băieţi, cu toate datele şi vârsta lor, mama lor şi vârsta ei, nu tocmai exactă, situaţia ei matrimonială, precum şi o frază în care se spunea că divorţase de el în 1933.

  Newsweek pomenea aceleaşi date. Dar, citind anunţul sumar, Thomas Hudson avu ciudata senzaţie că cel care îl scrisese încercase un sentiment de părere de rău că băieţii muriseră.

  Îşi mai pregăti un pahar cu băutură şi se gândi cât de bun era Perrier-ul faţă de orice altceva ce se poate pune în whisky, şi apoi citi Time şi Newsweek de la un capăt la altul. Ce dracu crezi tu că făcea dumneaei la Biarritz? se întrebă. Cel puţin să fi mers la St. Jean-de-Luz.

  Gândurile astea îl făcură să-şi dea seama că whisky-ul începea să aibă un efect bun.

  Renunţă la ei, îşi spuse. Adu-ţi aminte numai cum erau şi şterge-i din catastif. Mai devreme sau mai târziu, tot trebuie s-o faci. Fă-o acum.

  Mai citeşte, îşi spuse. Chiar în momentul acela nava porni. Se mişca foarte încet, şi el nici nu se uită pe fereastra cabinei. Rămase mai departe în fotoliul confortabil, citind maldărul de ziare şi reviste şi bând whisky cu Perrier.

  Acum nu mai ai nici o problemă, îşi spuse.

  Ai renunţat la ei, şi s-au dus. Mai întâi n-ar fi trebuit să-i iubeşti atât de afurisit de mult. N-ar fi trebuit să-i iubeşti şi n-ar fi trebuit s-o iubeşti pe mama lor. Ia ascultă cum vorbeşte whisky-ul, îşi spuse. Ce solvent al problemelor pe care le ai. Solventul alchimistic ce aurul nostru din plumb într-o clipită în rahat îl schimbă. Nici măcar nu se poate scanda. „Ce aurul nostru din plumb într-o clipită în rahat îl preschimbă”, sună mai bine.

  Mă întreb unde o fi Roger cu fata, se gândi. Banca are să ştie unde e Tommy. Eu ştiu unde sunt eu. Sunt aici cu o sticlă de Old Parr. Mâine, în sala de gimnastică, am să năduşesc de-o să iasă totul afară din mine. Am să intru în cabina fierbinte. Am să încalec apoi pe una din bicicletele alea care nu ajung niciodată nicăieri şi pe un cal mecanic. Apoi am să fac un masaj sănătos. Apoi am să întâlnesc pe cineva la bar şi am să trăncănesc despre alte treburi. Nu-s decât şase zile. Şase zile e uşor.

  În seara aceea adormi şi, când se trezi în cursul nopţii, auzi trepidaţia navei înaintând prin valuri şi, la început, simţind izul mării, crezu că e acasă, în casa lui de pe insulă şi că se trezise dintr-un coşmar. Apoi îşi dădu seama că nu era coşmar şi simţi în nări mirosul greu de ulei prin fereastra deschisă. Aprinse lumina şi bău nişte Perrier. Îi era tare sete.

  Pe masă era o tavă cu sandvişuri şi fructe, rămase unde le lăsase stewardul de cu seară, iar în frapiera cu sticla de Perrier mai era gheaţă.

  Ştia că ar fi trebuit să mănânce ceva şi se uită la ceasul de pe perete. Era trei şi douăzeci de minute dimineaţa. Aerul de mare era rece şi mâncă un sandviş şi două mere, apoi luă nişte gheaţă din frapieră şi-şi pregăti ceva de băut. Sticla de Old Parr era aproape goală, dar mai avea el o sticlă şi, acum, în aerul rece al zorilor, se aşeză în fotoliul confortabil şi începu să bea şi să citească The New Yorker. Descoperi că acum îl putea citi şi descoperi că-i plăcea să bea noaptea. Ani de zile respectase cu stricteţe regula de a nu bea noaptea şi a nu bea înainte de a-şi fi isprăvit treaba, în afară de zilele când nu lucra. Dar acum, când se trezise noaptea, încercă fericirea aceea prostească de a încălca obişnuinţa. Era prima senzaţie de reîntoarcere a fericirii pur animalice, sau a capacităţii de fericire, pe care o încerca din clipa când sosise radiograma.

  The New Yorker era foarte bun, se gândi. Şi e, într-adevăr, o revistă pe care o poţi citi chiar şi a patra zi după ce se întâmplă ceva. Nu neapărat în prima, sau în a doua, sau în a treia. Ci în a patra. Era bine de ştiut. După The New Yorker citi The Ring, şi apoi citi tot ce se putea citi în The Atlantic Monthly, şi chiar şi ceea ce nu era de citit. Şi apoi îşi pregăti al treilea pahar de băutură şi citi revista Harper's. Vezi, îşi spuse el, nu mai are importanţă.

  PARTEA A DOUA.

  CUBA.

  II.

  După ce toţi ceilalţi plecaseră, el rămase întins pe rogojina pusă pe podea, ascultând vântul. Bătea un vânt de furtună dinspre nord-vest, aşa că aşeză pături pe duşumea şi clădi perne una peste alta ca să se rezeme, lipindu-le de spătarul tapisat al scaunului sprijinit de piciorul mesei din sufragerie; în cap cu o şapcă cu cozoroc lung ca să-i ferească ochii de lumină, se apucă să citească corespondenţa la lumina puternică a lămpii mari de pe masă. Motanul i se culcase pe piept şi el trase o pătură subţire peste amândoi, deschise scrisorile şi le citi şi bău din paharul de whisky cu apă pe care, între două înghiţituri, îl punea pe podea. Ori de câte ori avea chef, mâna găsea singură paharul.

  Motanul torcea, dar el nu-l putea auzi pentru că torcea într-un fel tăcut, şi el cu o mână ţinea câte o scrisoare, iar cu degetele celeilalte mângâia pisica sub bărbie.

  — Boise, ai un adevărat laringofon, spuse el. Mă iubeşti?

  Motanul îi frământa pieptul cu ghearele, apucând doar uşor lâna jerseului gros, albastru al omului, iar el simţi greutatea motanului care se-ntindea cu plăcere şi torcea sub degetele lui.

  — Asta-i o târfă, Boise, îi spuse el pisicii şi deschise altă scrisoare.

  Motanul se vârî cu capul sub bărbia lui şi se frecă de el.

  O să te scarmene de-o să te ia naiba, Boise, îi spuse motanului şi-l frecă cu bărbia ţepoasă. Femeilor nu le place. Păcat că nu bei, Boy. Că în rest, fir-ai să fii, faci aproape tot.

  La început pusese motanului numele după iahtul Boise, dar acum, de multă vreme nu-i mai spunea decât Boy, că era mai scurt. Citi şi a doua scrisoare până la capăt fără să facă nici un comentariu, întinse mâna, luă paharul cu whisky şi apă şi bău din el.

  — Ei bine, făcu el, aşa nu ajungem la nici o socoteală. Ascultă ce-ţi spun eu, Boy. Citeşte tu scrisorile, iar eu mă întind pe pieptul tău şi încep să torc. Ei, cam cum ţi-ar conveni?

  Motanul ridică din nou capul să se frece de bărbia omului şi omul îl frecă şi el pe după ureche cu ţepii bărbii şi apoi după ceafă şi între umeri, în vreme ce deschidea cea de-a treia scrisoare.

  — Boise, când a venit furtuna peste noi, ai fost îngrijorat? îl întrebă el. Aş vrea să fi văzut şi tu cum am intrat prin şenalul radei, cu toate valurile spărgându-se peste Morro. Ar fi intrat spaima în tine, Boy. Ne-au înâmpinat în radă valuri afurisit de mari, ce se spărgeau peste noi de parcă eram o blestemată de scândură de surfing.

  Motanul stătea mulţumit, respirând în acelaşi ritm cu omul. Omul se gândi că era ditamai motanul, mare şi iubăreţ, vlăguit de atâta vânătoare de noapte.

  — Cât am lipsit eu, Boy, ai făcut vreo ispravă mai ca lumea?

  Pusese scrisoarea deoparte şi acum mângâia motanul pe sub pătură.

  — Ai pus laba pe multe?

  Motanul se răsuci pe o parte şi-i oferi pântecele ca să-l scarpine, aşa cum făcea când era pisoi, pe vremea când era fericit. Omul îl cuprinse cu braţul şi-l strânse tare la piept, trupul motanului aceluia mare fiind lipit de coaste şi cu capul sub bărbia omului. Sub apăsarea braţului omului, motanul se răsuci deodată, rămânând lipit de el, iar cu ghearele începu să-i frământe puloverul, îndesându-se tare în el. Acum nu mai torcea.

  — Îmi pare rău, Boy, spuse omul. Îmi pare rău. Lasă-mă să mai citesc şi scrisoarea asta blestemată. N-avem ce face. Tu nu prea ştii să faci nimic, nu-i aşa?

  Motanul rămase mai departe lipit de el; acum nu mai torcea, ci-l apăsa greu şi era desperat. Omul îl mângâie şi citi scrisoarea.

  — Potoleşte-te, Boy, îi spuse. Altă soluţie nu-i. Dacă găsesc cumva altă soluţie, am să ţi-o spun şi ţie.

  Când termină cea de-a treia şi cea mai lungă scrisoare, motanul cel mare, alb şi negru, dormea dus. Adormise în poziţia sfinxului, dar cu capul lăsat pe pieptul omului.

  Sunt tare bucuros, gândi omul. Ar trebui să mă dezbrac şi să fac o baie şi să mă bag în pat, dar apă caldă nu-i şi în noaptea asta n-am chef să dorm în pat. Prea multă zvârcoleală. Patul n-are să mă lase să dorm. Poate că nici aici n-am să dorm, cu bestia asta bătrână peste mine.

  — Boy, am să te ridic puţin, spuse el, ca să mă aşez pe-o parte.

  Ridică motanul greu şi fără vlagă, care căpătă deodată viaţă în mâinile sale, şi apoi iar se lăsă moale, şi omul îl puse alături, după care se răsuci să se întindă pe partea dreaptă. Motanul zăcea la spatele lui. Fusese deranjat când îl mutase de la locul lui, dar acum adormise din nou, făcut ghem, lipit de spinarea omului. Omul luă cele trei scrisori şi le citi pentru a doua oară, de la un capăt la altul. Se hotărî să nu mai citească şi ziarele, întinse mâna şi stinse lumina şi rămase întins pe-o parte, simţind motanul lipit de spate. Stătea întins şi ţinea cu amândouă braţele o pernă, în vreme ce capul odihnea pe altă pernă. Afară vântul bătea tare, iar duşumeaua încăperii păstra încă ceva din mişcarea punţii de comandă a iahtului. Stătuse pe punte nouăsprezece ceasuri înainte de a intra în port.