3. Hotarul Spaţiului şi Timpului

O nouă luminozitate uniformă începu să pună stăpânire pe spaţiul din jurul meu. M-am întrebat dacă nu cumva în această epocă primordială strălucea vreo generaţie de stele şi mai timpurie – o generaţie nevisată de Nebogipfel şi de Constructorii cu care el intrase în comuniune. Însă m-am lămurit imediat că lumina nu provenea de la vreun grup de surse punctiforme, ca aştrii; mai degrabă era o lumină care părea să emane, pretutindeni împrejurul meu, chiar din structura spaţiului – deşi, din loc în loc, strălucirea era marmorată, căci, mi-am închipuit eu, bucăţile dense de materie stelară embrionară ardeau mai intens. La început, această lumină a fost de un vişiniu-închis – mă ducea cu gândul la un soare în amurg, răzbătând printre nori -, dar deveni mai puternică şi urcă prin spectrul cromatic cunoscut: portocaliu, galben, albastru spre violet.

Am văzut că flota de Corăbii ale Timpului se grupase mai strâns; erau plute din fir verde, profilate pe fundalul orbitorului pustiu şi adunându-se pentru a-şi purta de grijă. O serie de tentacule – frânghii de Plattnerită – şerpuiră prin vidul scânteietor dintre nave şi se conectară, terminaţiile lor fiind înglobate în complexele schelete ale Corăbiilor. În curând, întreaga Armadă din preajma mea era racordată printr-un soi de plasă din filament de cili.

— Chiar şi în acest stadiu incipient, îmi spuse Nebogipfel, universul posedă o structură. Galaxiile pe cale de a se naşte există ca rezervoare de gaz rece, captive în puţuri gravitaţionale... Însă structura implodează, se contractă, pe măsură ce călătorim către Hotar.

— Este ca o explozie derulată invers, atunci, i-am sugerat lui Nebogipfel. Şrapnelele cosmice, colapsând către locul de detonaţie. În cele din urmă, întreaga materie a universului se va contopi într-un singur punct – într-un centru arbitrar al tuturor lucrurilor – şi va fi ca şi cum ar fi luat Fiinţă un Soare grandios, în mijlocul spaţiului gol şi infinit.

— Nu. Este ceva mai complicat decât atât...

Îmi aminti de încovoierea axelor Spaţiului şi Timpului – acea distorsiune care se găsea îndărătul principiului călătoriei temporale.

— Acum, acea răsucire a axelor se petrece pretutindeni în jurul nostru, zise el. Pe măsură ce călătorim înapoi prin timp, materia şi energia nu converg într-un volum finit, ca un roi de muşte în centrul unei camere libere... Mai degrabă, spaţiul însuşi se înfăşoară – se comprimă -, boţindu-se ca un balon dezumflat, sau ca o bucată făcută cocoloş în pumn.

I-am urmărit descrierea, însă m-a umplut de stupoare şi groază, căci nu puteam înţelege cum viaţa sau Mintea era capabilă să supravieţuiască unei asemenea striviri!

Lumina universală spori în intensitate şi urcă pe scara spectrală până la un violet eclatant, cu o repeziciune uluitoare. Bucăţi şi vârtejuri din acea mare de hidrogen se învolburară, aidoma flăcărilor dintr-un furnal; Corăbiile Timpului, conectate prin funiile lor, de-abia se mai zăreau ca nişte siluete şterse pe acea strălucire eterogenă. În cele din urmă, bolta deveni atât de arzătoare încât aveam numai o impresie de alb, ca şi cum m-aş fi uitat drept în Soare.

Am simţit o izbitură fără sunet – parcă aş fi auzit un zăngănit de talgere -, lumina se năpusti către mine, ca un lichid în clocot, şi m-am prăbuşit într-un soi de orbire albă. Eram cufundat în cea mai strălucitoare lumină posibilă, o lumină care părea să-mi umple făptura. Nu mai aveam să desluşesc bucăţile împestriţate, şi nici să zăresc Corăbiile Timpului – nici măcar pe-a mea!

L-am chemat pe Nebogipfel.

— Nu pot să văd, lumina...

Glasul lui era subţire şi calm, în acel potop de văpaie.

— Am ajuns în Epoca Disoluţiei Finale… Acum, spaţiul este pretutindeni la fel de fierbinte ca suprafaţa Soarelui, şi plin de materie încărcată electric. Universul nu mai e transparent, aşa cum va fi în zilele noastre...

Am priceput de ce Corăbiile fuseseră unite prin acele frânghii de substanţă a Constructorilor, căci, în mod cert, niciun semnal nu se putea propaga prin strălucirea năprasnică. Albul deveni şi mai intens, până ce am fost sigur că trecuse mult dincolo de gama de vizibilitate a ochilor umani normali – nu fiindcă vreun om ar fi fost în stare să reziste măcar o clipă în acel arzător furnal cosmic!

Parcă aş fi fost atârnat, de unul singur, în toată acea imensitate. Dacă Constructorii se găseau acolo, nu-i percepeam în niciun fel. Simţul curgerii timpului mi se diminua şi dispăru, nefiind capabil să-mi dau seama dacă urmăream evenimente pe o scară de secole sau de secunde, sau dacă observam evoluţia stelelor ori a atomilor. Înainte de a pătrunde în această supă ultimă de lumină, îmi mai păstrasem o rămăşiţă din capacitatea de orientare: continuasem să percep susul şi josul – aproapele şi îndepărtatul... Lumea din jurul meu fusese structurată ca o încăpere uriaşă, în interiorul căreia stătusem suspendat. Acum însă, în această Epocă a Disoluţiei Finale, toate astea se evaporaseră. Eram un fir de conştiinţă, purtat de colo până colo pe suprafaţa acelui enorm fluviu, care se întorcea la obârşia sa pretutindeni în preajma mea, şi nu puteam decât, să mă las dus de acest ultim curent încotro voia el.

Supa de radiaţie deveni şi mai fierbinte – era chinuitor de intensă -, şi am observat că materia Universului, materia care avea, într-o zi, să alcătuiască stelele, planetele şi propriul meu trup părăsit, nu avea decât o vagă urmă de substanţialitate, un reziduu în acel maelstrom năprasnic de lumină şi de aştri. În cele din urmă – se părea că eram în stare să văd acest lucru – până şi nucleele atomilor se desfăcură, sub presiunea luminii insuportabile. Spaţiul era umplut cu o supă de particule încă şi mai elementare, care se combinau şi se recombinau într-un fel de vâltoare complexă, microscopică, peste tot împrejurul mea.

— Ne aflăm aproape de Hotar, şopti Nebogipfel. Începutul timpului însuşi... şi totuşi, trebuie să-ţi închipui că nu suntem singuri. Că Istoria noastră – acest univers tânăr, arzător – nu este decât unul dintr-un număr infinit ce a luat fiinţă din acel Hotar şi că, pe măsură ce ne retragem, toate elementele Multiplicităţii converg către acest moment, către Hotar, aidoma păsărilor care se prăvălesc asupra prăzii.

Totuşi, contracţia continuă – temperatura spori şi mai mult, densitatea materiei şi a energiei deveni şi mai mare, iar acum, până şi ultimele fragmente de radiaţie şi materie fură absorbite în carcasa retezată a Spaţiului şi Timpului, energiile lor fiind stocate în tensiunea acelei măreţe Distorsiuni.

Până când, în sfârşit...

Ultima particulă scânteietoare se îndepărtă lent de mine, iar strălucirea radiaţiei se ridică spre un fel de invizibilitate.

Acum, numai o lumină alb-cenuşie îmi umplea gândul, dar aceasta este o metaforă, deoarece îmi dădeam seama că, în clipa aceea, nu percepeam lumina din fizică, ci strălucirea bănuită de Platon, lumina pe care se sprijină întreaga conştiinţă – lumina pe al cărui fundal materia, evenimentele şi minţile sunt simple umbre.

— Am ajuns la Nucleu, murmură Nebogipfel. Spaţiul şi Timpul sunt atât de contorsionate încât anevoie se discern. Aci nu există Fizică... Nu există Structură. Nu poţi să arăţi cu degetul şi să spui: aceasta este acolo, la o asemenea distanţă, iar eu sunt aici. Nu există Măsurare, nici Observaţie... Totul este Unu. Şi, exact cum Istoria noastră s-a redus la un unic punct incandescent, la fel s-a comprimat şi Multiplicitatea de Istorii. Însuşi Hotarul se topeşte, pierdut în infinitul de posibilităţi ale Multiplicităţii colapsate... poţi înţelege?

Şi apoi, rămase un singur puls de lumină foarte intensă – cea a verdelui Plattneritei.